Ilustraţia copertei :
Sabin Bălaşa
ion barbuversuri şi proză
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ, PREFAŢA Şl TABEL CRONOLOGIC
DE
DINU
PILLAT.EDIŢIA A IUA „B.P.T.'J
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI • 1984 EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI
PREFAŢA
Fatuitatea de Filoloj* '"î BIBLIOTECA
3
Cl-UI-NAPOCA
întors în Bucureşti, la sfîrşitul războiului, în vara lui
1918,
deşi are în lada de plutonier desconcentratmanuscrisul a doua lucrări matematice, care urmează să solicite interesul profesorului G. Ţiţeica,tînărul Dan Barbilian, încă student la Facultatea de ştiinţe, este preocupat mai mult de a se afirma capoet.
îşi
încearcă mai întîi norocul la
Literatorul,
unde Alexandru Ma-cedonski nu întîrzie a-i publicaprima poezie,
Fiinţa
(28 septembrie 1918). După aproape un an, îl vedem că se duce cu tot ceea cescrisese la E, Lovinescu, căruia i se recomandă sub numele Popescu. Scena se găseşte consemnatăde criticul de la
Sburătorul
în
Memoriile
sale. „Uşa biroului meu s-a deschis, pentru a face loc unuitînăr subţiratic, tip oriental, smolit, cu ochii vegetali de plante acvatice, cu pasul precipitat şi decis. Senumea «Popescu», era poet şi-mi întinse un caiet cu aparenţe sumare, pe a cărui primă pagină secitea Copacul. Abia începui să descifrez cîteva versuri, cînd, nervos, luîndu-şi scaunul de la locul său,tînărul şi-l împlîntă cu energie lîngă fotoliul meu... Vorbea cu glas profund, cavernos, cu gesticulaţii şiizbucniri, fără să pot distinge amestecul de sinceritate, de poză, de retorică studiată sau de simplăimprovizaţie"* Sub pseudonimul Ion Barbu, tînărul Dan Barbilian îşi face debutul literar în paginile
Sburătorului,
1
E. Lovinescu :
Ion Barou,
în Memorii, voi. II, Craiova, 1931,
p. 118.
V
prezentat călduros'de E. Lovinescu. Aici, ca şi apoi în
Umanitatea, Cuvîntul liber
şi România Nouă, îiapar, între 1919 şi 1921, un număr de poezii pe care mai tîrziu nu are să le considere demne de afigura în cuprinsul unicului său volum.Ion Barbu face primul pas în poezie cu un vers solemn, lapidar cu majestate, de o duritatevirilă. Cu toată forma închisa a strofelor, supunîndu-se adesea pînă si măsurilor restrictive impuse destructura sonetului, frazarea lirică are o amplitudine retorică izbitoare, care nu poate să fie însăacuzată că este factice, datorită faptului că sentenţiozitatea expresivă a verbului susţine totdeaunareprezentările poetului cu o pregnanţă rară. Sfîrşind prin a judeca lucrurile în perspectiva evoluţieiulterioare a concepţiei sale poetice, Ion Barbu ajunge să îşi blameze versurile debutului, găsind că„prin partea negativă" ar fi îndreptăţită „arun-i carea lor la cariera părăsită a Parnasului", de care credecă se leagă prin „imaginea placată, distribuţia naiv simetrică a materialelor, insolubilitatea în aer"
2
.Ceea ce caracterizează lirismul de tinereţe al poetului, pînâ' la plecarea în Germania pentrudoctorat, este aderenţa sa vi-' brantă la energetismul teluric. Hiperbolic, în accente exaltate de' toatăgrandoarea, Ion Barbu începe prin a cînta materia în ebuliţie, tensiunea dinamică din univers. Eulpoetului, adică subiectul, se întîmplă nu o dată să se identifice cu obiectul versurilor, aşa căj înaceastă etapă a liricii sale putem să vorbim despre o tendinţă , de exprimare în simboluri. Lava caută în clocotul ei înfrăţirea cu| „sferele senine" jsenine j„De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă Cu slava-ntrevăzutâ un dor fără de saţiu Ar vrea să te-napreune... şi ca s-o poţi cuprinde, Tentacule lichide îţi adînceşti în spaţiu." Copacul, la rîndul său, stăcu toate puterile încordate, gata să absoarbă cerul
i
2 p. Aderca :
De vorbă cu
15 octombrie 1927.Ion Barbu, în
Viaţa literară,
dia„Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfărâme zenitul,şi-nnebunit să bea Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină." Văzuţi ca „spasmul încremenit" alunui elan de „semeţire" a firii, drept urmare a împietririi lor pe veci în regimul de gheaţăal altitudinii, munţii îşi încredinţează „dorul nebiruit"
de
mişcare „şuvoiului apei neîncăpătoare" :„— Şerpuitoare formă veşnic vie — Prin necuprinsa zărilor cîmpie Se-ndreaptă către măriodihnitoare..." Banchizele oferă spectacolul unui act genetic de proporţiitabuloase :„Din aspra contopire a gerului polar Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide, Sinteze transparente, destrăluciri avide Zbucnesc din somnorosul noian originar." Cînd renunţă la modul comunicăriiimpersonale, ca în versurile antologice din
Panteism,
Ion Barbu îşi manifestă frenezia eului liric cu oimpetuozitate maximă. îl vedem ajungînd la un cult aproape orgiac al teluricului, pentru el matca
atotcuprinzătoare a „Vitalei Histerii". Proslăvirea marilor forţe germinative din adînc atinge apogeul, odată cu hotărîrea proclamată de poet, pradă parcă unei stări de delir al instinctelor, de a se reintegravieţii elementare :„Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă, Spre sînul ei puternic, cioplit în dur bazalt, Uitat să fievisul şi zborul lui înalt, Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!
1
F. Aderca : De
vorbă cu Ion Barbu,
în
Viaţa literară
din î'5 octombrie 1927.
m
n
Vom coborî spre calda, impudica Cybelă, Pe care flori de fildeş ori umed putregai îşi înfrăţescde-a valma teluricul lor trai, Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă de femelă.Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente, Vieţii universale, adinei, ne vom reda ; Iar nervii noştri,hidră cu mii de guri, vor bea Interioara-i mare de flăcări violente.Şi peste tot, în trupuri, în roci fierbinţi — orgie " De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,Cutremurînd vertebre de silex ori granit, Va hohoti, imensă, Vitala Histerie..."Nu din întîmplare, Ion Barbu înţelege să închine o odă unui viril gînditor vitalist ca Nietzsche, acel„răsboinic dur" al spiritului care — „adîncind cu groază abisul numenal" — are resortul energetic de a înfrunta mai departe viaţa, cu strigătul „încă !", deşi percepe cum aceasta „se-ntoarce somnoroasă, înciclul ei steril". în versuri ca acelea din
Cucerire,
poetul se face apoi autorul unui marş pentru aleşiisortiţi avîntării „în largul destinelor supreme", marş în care se găseşte ceva din marţiali -tateaorgolioasă a conştiinţei supraomului nietzcheean :„De-a lungul nepăsării acestei reci naturi, Spre nevăzutul unde arpegii de fanfare Desfac în foisonore o limpede chemare Vom merge în armură de fier, încinşi şi duri."Atunci, cînd Ion Barbu îşi îndreaptă atenţia lirică asupra Greciei antice, nu merge la spectaculosuldecorativ, cum o fac clasicii parnasianismului. După propria sa mărturisire, el este cu totul străin deconcepţia „academică", pe care o aveau despre Grecia un Leconte de Lisle sau un Jose Măria deHeredia, concepţie derivată din aceea „emisă de singuratecul şi ciudatul Louis Menard, profesor degreacă". Poetul nostru descoperă GreciaVIIIantică prin Nietzsche şi aderă la imaginea dionisiacă a acestuia despre ea : „Elanul cutreierînddinamic fiinţa şi ridicînd extatic un cer platonician" 'Cu o euforie dusă la paroxism, care pune elocvent în valoare tonusul vital al lui Ion Barbu din epoca debuturilor sale poetice, are să fie cîntat cultulsălbatic al lui Dionisos, zeul beţiei şi al fecundităţii, apoteozîndu-se dezlănţuirileorgiace:„Dar, ascultaţi cum creşte ascuns sub orizon Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare, Se clatină în tremur al înălţimii tron; Şi iat-o înspumată, sălbatica splendoare. Oh ! nesfîrşită hoardă şi hohotulsonor ! Un viu puhoi coboară colinele Heladei, Un clocot peste care strident, străbătător, Vibrează-nfricoşata chemare a Menadei.«El, El aprinsa torţă al cărei scrum sînteţi, In vinul desfătării, aleargă să vă scalde, în vinul viu şi tafe alnouii sale vieţi... Mulţimi prinse-n viitoarea efluviilor calde O, voi înfiorate noroade, la pămînt 1Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia; Şi peste lutul umed şi trupul vostru frînt, Enorm şi furtunatec săfreamăte Orgia !»", In viziunea patetică a Greciei antice, pe care o aduce poezia €e început a lui IonBarbu, nu intră numai reprezentări impli-Cînd exaltarea dionisiacă. îl mai găsim pe poet ipostaziat cu o înfiorare gravă ca pelerin la ceremonialul magic al misterelor de la Eleusis, ţinînd să se iniţieze în„povestea fără nume a Nunţii Subterane"
(Pentru Marile Eleuslnii),
după cum alteîndva îl în-tîlnimsubstituit lui Pytagora, urmărind să surprindă esenţa universului în „Număr", dincolo de„multipla aparenţă şi ve-Cinica schimbare"
(Pytagora.)
Puţine cîte sînt, reminiscenţele «ni-l F. Aderca'. De
vorbă cu Ion Barbu,
în
Viaţa literară,
din 15 octombrie 1927.
ix
tologice nu duc în cazul lui Ion Barbu la o poezie de muzeu, rai constituie o recuzită mai mult sau maipuţin convenţională, ca în inspiraţia majorităţii liricilor moderni fascinaţi de mirajul antichităţii. In ciudatuturor premiselor, un sonet ca Ultimul centaur bunăoară, care se numără printre ultimele bucăţi detinereţe publicate înaintea plecării în Germania, ajunge să nu aibă nimic de tablou parnasian, fiind .deun impresionism sibilinic în preţiozitatea insolită a imaginilor, care trebuie spus că anunţă în germene
condensarea acelui stil, cu care autorul urmează mai tîrziu să sfîrşească prin a se exprima într-oexperienţă poetică liHiită i.„în ziua lui din urmă zori, din loc în loc, Năuc... Dar mai spre seară desfăşură deodată Pe asfinţitulverde, cu lespedea rnîncată, Regescul vas, de gînduri crescut în dobitoc.Tăriile topiră nepotrivitul bloc, . ,Tîrziu, spre geruri albe, o carne înnoratăPorni, în mele de abur, pe cînd, dezgrădinată,Se lămurea din noapte o inimă de foc. .Statornic gîde, Umbra, mîner masiv şi dîre, Căzu peste jeratec cu grelele satîre, Şiluminosul bulgăr îl despică, felii.Pămîntul aţipeşte. Răzleţ, nici un centaur, Dar de nestinsul ropot al clarei herghelii Inzăcăminte sună filoanele-i de aur."Indicaţii, cu privire la ideaţia literară a poetului la epoca de atunci, ne oferă articolul său Rînduri
despre poezia engleză,
unde „poezia insulară", abstrasă „în
v
contemplaţia cosmică sau reveriatranscendentă", este caracterizată ca „resfrîngînd din variaţia timpului uman doar acea limfaticăpermanenţă, botezată po nedrept spiritualitate", în opoziţie cu „poezia noastră, a continentalilor",despre care ni se spune că este de înţeles „ca 0!
X
i
tnare senzualitate". Pentru moment, în ciuda a ceea,ce are să gîndească mai tîrziu în materie depoezie, Ion Barbu tinde a opta pentru „echivalentul vorbit al unui Rubens, cu toată eroica proslăvire asingurei corectitudini acordată nouă în această vale : dărnicia luminoasă a simţurilor"
K
Din a doua jumătate a lui 1921 pînă in prima jumătate a lui 1925, Ion Barbu publică mai întîi în
Viaţaromânească
şi apoi la
Contimporanul
lui Ion Vinea cîteva poeme mai extinse, de factură narativă, cucare îl vedem că îşi schimbă maniera, pînă a căpăta o nouă identitate poetică. începutul neaşteptatei evoluţii se găseşte în
După
melci, editat şi în volum, în absenţa poetului dinţară, de Crăciun în 1921, sub forma prost înţeleasă a unei cărţi pentru copii, cu nişte ilustraţiiconvenţionale ale neinspiratului pictor M. Teişanu. Su-blimînd o amintire din copilărie, de pe cîndautorul hoinărea prin pădurile din preajma Stîlpenilor cu progeniturile fierarului ţigan de acolo, poemuleste conceput în spiritul unei familiarităţi elementare. Toată mica întîmplare, care îl confruntă pe copilcu fenomenalitatea misterioasă a naturii, apare admirabil potenţată liric, într-o viziune animistăa lucrurilor, ţinînd de latura magică a reprezentărilor legate de vîrstă. Amăgit de atmosfera deprimăvară a unei zile de Păresimi, copilul se duce la pădure, unde dă de un melc, pe care îldescîntâ să iasă din cochilia la lumina soarelui. Surprins însă de o viforniţă dezlănţuită din senin,trebuie să se întoarcă acasă, petrecînd apoi noaptea îngrozit de urgia de afară, mereu cu gîndul lasoarta melcului dez-ghiocat prea curînd. A doua zi, pe o vreme din nou frumoasă, fuge în pădure săvadă ce s-a întîmplat cu melcul. îl găseşte îngheţat şi descîntecul copilului se preface acum într-urTbocet, de o mare candoare, care vine să adîncească farmecul poemului Sntr-un sens inedit :
1
Ion Barbu : Rînduri despre poezia engleză,
în
România nouă,
din 19 iunie 1921.XI„— Melc, melc, ce-ai făcut,Din somn cum te-ai desfăcut ?Ai crezut în vorba meaPrefăcută... Ea glumea !Ai crezut că plouă soare, C-a dat iarba pe răzoare, Că alunul e un cîntec... Astea-s vorbe şideseîntec ! Trebuia să dormi ca ieri, Surd la cînt şi îmbieri, Să tragi alt oblon de var Intre trup şi ce-i afar'... Vezi ?Ieşişi la un deseîntec : Iarna ţi-a muşcat din pîntec... Ai pornit spre lunci şi crîng, Dar pornişi cucornul stîng, Melc nătîng, Melc nătîng !"Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu
Dupămelci,
deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare. Un substratsimbolic, de dramă a cunoaşterii, se lasă îo orice caz presupus din versurile de deseîntare şi apoi debocire a melcului.Alături de
După melci,
cu care se aseamănă întrucîtva, prin ingenuitatea modului de a stilizaanecdoticul parcă în joacă, pornind tot de la un impresionism naturist, trebuie menţionat poemul
Inmemoriam.
Evocarea „răpusului cîine Fox" este făcută de autor cu un umor înduioşat, în atmosfera unei dimineţi de primăvară, a cărei prospeţime îşi găseşte transpunerea în nişte jversuri de o sugestivitate pură, care scapă analizei, prin inefabilul] unei eufonii căutate cu un
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
