Caracterizarea personajului Ilie Morometedin romanul
Moromeţii
de Marin Preda
Repere teoretice
Valoarea romanului
Moromeţii
, subliniată în numeroase studii, eseuri,articole de către marii critici şi eseişti, este indiscutabilă şi se datorează, în mare parte, concepţieidespre roman a lui Marin Preda. Acesta crede că la textul literar se ajunge pornind de la experienţavieţii, viaţa „cerând a fi scrisă în totul său: trebuie mai întâi trăită, apoi învăţată şi în cele din urmăscrisă”. Scriitorul mărturisea: „Am devenit scriitor descoperind treptat forţa magică a cuvântului, pânăce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie”. Cuvântul trebuia să exprime„sufletul uman şi lumea”, aceste elemente devenind coordonate ale epicii sale româneşti, Marin Predaconştientizând că există „o ştiinţă” a mânuirii cuvântului, care se învaţă – ca orice ştiinţă: „Am începutsă învăţ să fiu scriitor, nu numai să fiu pur şi simplu, cu unicul dar care mă făcuse să înţeleg că exist.”Rezultatul acestei „învăţări” a fost romanul
Moromeţii
, o frescă a vieţii ţărăneşti surprinse „cu câţivaani înaintea celui de-al doilea război mondial”, când „viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, dar şi oimagine complexă a vieţi unei familii, al cărui nume apare în titlu. O umanitate impresionantă trăieşteîn paginile romanului, cu bucuriile şi cu dramele ei, cu speranţe şi prăbuşiri, într-o aventură în careconştiinţa autorului era implicată de mult şi continua să se implice.
Referinţe critice
Într-un studiu introductiv la romanul
Moromeţii,
ediţia din 1970, MihaiGafiţa scria, după ce îl asemănase, datorită vioiciunii spiritului, cu Păcală, erou folcloric tipic pentruuniversul ţărănesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfător în planul social – cum e mai întotdeaunacunoscutul erou popular, simbol al înţelepciunii ţărăneşti - , mânuind însă, cu aceeaşi adresă, viclenia,nu doar inteligenţa sa nativă, spontaneitatea în aflarea soluţiei fără greş, adesea cu iz de farsă.[. . .]Străduinţa lui Moromete are în vedere apărarea trudnică a demnităţii umane şi a formulei sale deexistenţă socială. [. . .] Este un ultim mohican al competiţiei individualiste cu societatea”.Eugen Simion consideră că „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamănă cu nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine.
Originalitatea
lui vine din modul în care un spiritinventiv, creator, transformă existenţa într-un spectacol”. Altă dată, acelaşi autor critic notează că IlieMoromete „simbolizează lumea în valorile ei durabile”.
Statutul social al personajului
Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două biserici – devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia uneicivilizaţii, peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socialăasumată conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar ţăranii cu prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă.Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete – replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind înlimita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu acest ţăran„înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin complexitatesufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizează.Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrarefixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă
Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorulmuţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, înfuncţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om decare mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun,Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în vedere căînjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră„ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă deom ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşteloturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşicopil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să seînghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi lasfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, decare nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”,„ eşti mort după şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a guvernat viaţa,chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare: „Domnule, euîntotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizare indirectă
-
Prin fapte
Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atâtdin faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totuloriginale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăranobişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îlvizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi batecopii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, cicum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică înfuncţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentrucei din jur. Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea,Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are asemenea greutăţi.Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anumemod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare întotdeaunaurmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este adresat lui Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui; glasul încet şi rar îi subliniazăneliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şistraniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi otristeţe aproape duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şiîncet” devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de fapt, furtuna,căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfâşietor de durere şi mânie”.
Prin comportament şi gesturi-
Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare.Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea ciudatul dar de avedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează micispectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens este„sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă aceştia,strigă la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că acesta n-a pusla locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-am”, subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere însoţitorilui o ţigară şiacesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000 de lei, fără să protesteze,reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care încearcă să ia altceva în contul banilor.Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că statul nu-l plăteşte să piardă timpul încurţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţiu eu?”.În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „Lăsaţiţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete cândvor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute de lei din banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată, neputinţa,indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi şi de o mimicăexpresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp; deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu seexteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându-lsă se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se intereseazăgrijuliu dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şiîntinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”
Prin atitudini
- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. Estemândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru dorinţa deîmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă umilit. În poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Se simte superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă. Citeştedin ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres agricol, cu nişteinflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive caretrebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de şef absolut al familiei este
subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul luiera în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. . .] . El şedea bine pe pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”.
Prin limbaj-
Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles pentrualţii.Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă provocare,Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se amuzade neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde căstătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă defapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât să fie văzut.În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient să amintimrelatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină decopii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-lasculte cu un fel de
captatio benevolentiae
: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aiciîn sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România, de lamunte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi jură căe adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit. Relatarea propriu-zisă include uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor,răspunsurile lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urleteleCiulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite, hazul prin careînfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie„auditoriului”, lacom de a afla şi alte amănunte picante despre cel care îşi „amendează” copii,vânzându-le pământul.Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care înţeleptul ţăran oacceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a gândi, pentru că nu esteînţeles.
Prin relaţiile cu celelalte personaje
- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce nu maiacceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca produsele să fie vândute pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea tatălui, care îiironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că autoritatea tatăluicare conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la îndoială, iar încercareade a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie Moromete când trăieşte oemoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbeasingur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în linişteasa netulburată. Ce era Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. . .] prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovăţieîl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici casoţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi,absolut obişnuit în lumea satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar vadeveni aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit în lumeasatului).Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl face mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu Ţugurlan, care l-aînjurat, considerând incidentul o chestiune politică,dar nu-l suportă pe Bălosu, dispreţul lui fiindevident, ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide,deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce provoacăsupărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în care se zbătea neputincios,înglodat în datorii.
Personaj simbolic
De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit deceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”,„sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. Aparent,este ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu problemele existenţei tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; sestrăduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
