/  2
 
[în
 Bărăganul Ortodox
, revista Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, nr. 29, octombrie 2005]
Conţinut vs ambalaj sauÎmpărăţia este înăuntrul vostru
Trăim într-o lume în care contează foarte mult aspectul exterior, adică
ambalajul 
şi mai puţin
conţinutul 
, olume a ceea ce se vede, palpabilă, frumoasă la exterior, plăcută la gust, dar greu de digerat când e vorba de
conţinut 
(interior). Sigur, dintr-o perspectivă teologică, toată această construcţie artificială are şi un nume:„paradisul pământesc”. Este o lume contradictorie, iar expresia „paradisul pământesc” poartă şi ea o doză decontradicţie, la fel cum poartă şi definiţia lumii de mai sus (ambalaj
vs
conţinut). Încercarea omului de a-şiconstrui aici, pe pământ, un simulacru paradisiac este de fapt reflectarea lipsei unui micro-paradis interior,un paradis în care ar trebui să sălăşluiască însuşi Hristos. Pe de altă parte, firescul nostalgic al paradisuluiinterior – împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21) – este pervertit prin îngurgitarea unuitip de misticism ezoteric sau ocult, la modă astăzi în lume, construit din acelaşi material din care este făcut
ambalajul 
.Bineînţeles, această modalitate de a „mânca” lumea nu ne va duce niciodată spre împărăţia lui Hristos, cine va îndrepta privirea doar spre ambalajul acestei lumi, doar spre „obroc”, lumina oprind-o să strălucească.A te hrăni doar din ceea ce cade sub incidenţa
ludicului
înseamnă a perverti ordinea firească a lucrurilor,adică a-ţi trage seva din cele ale lumii, nu din Dumnezeu, creatorul acesteia.Pe de altă parte, îndreptarea privirii spre
conţinut 
nu înseamnă a blama sau a trece la disturgerea lucrurilor care există, a trupului, adică a ambalajului, ci la trasfigurarea lui, printr-o viaţă asemenea sfinţilor. Dar drumul către o astfel de viaţă nu începe decât printr-o
inspecţie
a interiolului
 , introspecţie.
Din nefericire,este foarte greu să vorbeşti astăzi de aşa ceva, într-o proximitate ce nu duce lipsă de mijloace care să-ţiconsume timpul şi să-ţi distragă atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. De aceea, fobia deintrospecţie este caracteristică omului post-modern, căci întoarcerea privirii spre interior nu-i conferă o privelişte prea prietenoasă, ci, din contră una înspăimântătoare. Paradoxul este că interiorul nu va finiciodată unul amabil, deoarece atmosfera de aici este mereu una de luptă, aşa după cum ne spune însuşiHristos („nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” Matei 10, 34).Însă nu existenţa luptei interioare trebuie să ne dea fiori ci, mai degrabă, lipsa acesteia. Din păcate, absenţaluptei este des întâlnită în „conţinutul” multor contemporani, ea fiind de fapt un vid spiritual, un „frigmetafizic” (termen folosit de Konrad Lorenz, în
Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate),
un fel de pace hrănită din preaplinul autonomiei sale, dintr-o supraevaluare a
ambalajului
.
Tentaţia unei raportări exterioare la lume nu este o condiţie nouă a omului contemporan,rădăcinile ei sunt de la căderea omului. Însă „înfrumuseţarea” acesteia şi modul de trăire după„chipul” lui sunt, poate astăzi, mult mai sofisticate, devenind din ce în ce mai opac, ceea ce perimite ca drumul către
conţinut 
să fie din ce în ce mai greu, uneori pănă la uitarea existenţei unuiinterior cu posibilităţi îndumnezeitoare.
O astfel de evaluarea unilaterală a ambalajului în detrimentul conţinutului, face ca şi relaţiile interumanesă se măsoare tot după frumuseţea exterioară, totul desfăşurându-se la nivel superficial, patronat desintagma „not to get emotionally involved” (nu te implica emoţional), iar dragostea, liantul esenţial alrelaţiilor umane fiind golit de conţinutul său profund, prostituându-i sensul. Sau, în cel mai bun caz, dar totsuperficializând relaţiile dintre semeni, se promovează un fel de respect civic (necesar, de altfel) derivat din puterea legii şi nu din dragostea dumnezeiască.Bineînţeles, la această problemă, chiar dacă va fi considerată ca anacronică, Biserica va avea o singurăsoluţie: Hristos. Lumea, semenii şi propria persoană trebuie privite dintr-un unghi diferit decât cel cu carene-am obişnuit, adică cel din care vedem doar ambalajul. Totul trebuie privit prin fereastra Duhului luiHristos, a nemuririi, adică „neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd

Share & Embed

More from this user

Add a Comment

Characters: ...

Doru Costacheleft a comment

cred că ţi-am mai zis asta: cu părere de rău, dar singurul "lucru" care îmi lipseşte din România e grupul nostru de prieteni şi conlocutori. Doamne, în ce atmosferă trăiam şi cream! câtă intensitate! ah, la asta se adaugă, deşi nu sunt deloc separate de altfel, munca noastră (mai ales a ta şi a mea) la Eonul Dogmatic. cred că experienţă mai euharistică şi comunională decât aia nu am avut... nu om fi fost noi şcoala de la Păltiniş a lui Noica, dar nici foarte departe nu eram; numai că nu ştiam că e o şcoală şi nici nu s-a ostenit careva să scrie despre noi (că nu-i pun la socoteală pe mitocanii care ne-au înjurat fără să cunoască vreodată bucuria noastră). aşa că, mon cher, chiar dacă suntem fiecare prin alt colţ de lume şi câţiva încă în România, de asemenea chiar dacă mai coborâm ceva trepte, avem un punct de referinţă. iar nostalgia de care vorbeşti e mai teologică decât orice... ne poate oricând învia din morţi...

ionnleft a comment

si eu ma tarasc ca un sarpe ad infinitum..., ca un superficial... mea culpa e facuta, dar daca raman aici s-ar putea ca tot printre ei sa ma numar si iar n-am reusit sa vad macar scara, ce sa mai vorbesc de a pune un picior pe ea. pai *** ar trebui sa mancam lumea (adica sa interiorizam exteriorul) este o idee invatata la un seminar "revolutionar" in contextul vremurilor pe care le traiam, unde era comentat Maxim Marturisitorul, iar profesorul se cheama Doru Costache :). nu numai nostalgia paradisului ma bantuie, ci si a acelor timpuri cu bunele sau relele lor, chiar daca tot atunci am invatat ca trebuie sa ne articulam contextului in care traim.

Doru Costacheleft a comment

mi-a plăcut observaţia ta că interiorizăm exteriorul nu ca proces de asimilare personală ori transfigurare a ambalajului, ci spre ruinarea consistenţei noastre interioare. aş zice că, în lumina percepţiei tale, lumea asta e anti-euharistica (de altfel, de aceea nici nu vin deştepţii ăştia superficiali la liturghie), de vreme ce euharistia produce transformări calitative "în sus", pe scara valorilor, nu degradări ad infinitum...