Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
0Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Arthur C. Clarke - Sfarsitul Copilariei v7.0

Arthur C. Clarke - Sfarsitul Copilariei v7.0

Ratings: (0)|Views: 3 |Likes:
Published by Madalina Iordan

More info:

Published by: Madalina Iordan on Apr 24, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/24/2012

pdf

text

original

 
Sfârşitul copilăriei
 Arthur C. Clarke
PARTEA ÎNTÂI
P
ĂMÂNTUL ŞI OVERLORZIICapitolul unu
Înainte de a zbura spre baza de lansare, Elena Liakova urmamereu acelaşi ritual. Nu era singurul cosmonaut care procedaaşa, deşi majoritatea evitau să vorbească despre asta.Se întunecase deja când femeia părăsi clădireaadministraţiei şi trecu pe lângă pini, ajungând la faimoasastatuie. Cerul era senin, limpede precum cristalul, şi tocmairăsărise o lună plină, sclipitoare, în mod automat, ochii Elenei seopriră asupra Mării Ploilor şi mintea îi reveni la săptămânile deantrenament din Baza Armstrong, mai bine cunoscută acum subdenumirea Micul Marte.
Ai murit
înainte de naşterea mea, Iuri, pe vremearăzboiului rece, când ţara noastră încă nu ieşise din umbra luiStalin. Oare la ce te-ai fi gândit, dacă ai fi auzit toate graiurilestrăine care răsună acum în Satul Stelar? Eu cred că te-ai fisimţit foarte fericit...
Ştiu
că te-ai fi simţit aşa dacă ne-ai fi putut vedea acum ―
 ai fi fost prea b
ătrân, dar poate încă în viaţă. Ce tragedie, catocmai primul om în spaţiu să nu apuce să vadă cei dintâi paşipe Lună! Cred însă că şi tu ai visat la Marte...Iar acum suntem gata să pornim într-acolo, să inaugurămNoua Eră visată de Konstantin Ţiolkovski, acum o sută de ani.Când ne vom întâlni, voi avea multe să-ţi povestesc.Parcursese deja jumătate din drumul de întoarcere când unautobuz plin de turişti încântaţi se opri brusc. Uşile se deschiserăşi pasagerii se revărsară afară, cu aparatele fotograficepregătite. Adjuncta comandantului expediţiei marţiene nu putudecât să apeleze la surâsul destinat publicului.Apoi, înainte de a se putea face o singură fotografie, toţi începură să strige şi să arate către Lună. Elena se întoarse latimp ca s-o vadă dispărând înapoia uriaşei umbre ce alunecapeste cer şi pentru prima dată în viaţa ei simţi teama deDumnezeu.
 
***Comandantul expediţiei, Mohan Kaleer, stătea pe buzacraterului, privind peste oceanul de lavă îngheţată, spremarginea opusă a căldării. Era greu de cuprins întreaga măreţiea scenei, sau de imaginat forţele care acţionaseră aici cândmareele de rocă topită avansaseră şi se extinseseră, creândcutele şi terasele ce se întindeau în faţa bărbatului. Tot ceea cezărea, se putea pierde însă fără urmă în interiorul incredibiluluivulcan pe care trebuia să-l înfrunte peste mai puţin de un an;Kilauea nu era decât un model miniatural al lui Olympus Mons,iar toate antrenamentele lor puteau fi complet inadecvaterealităţii.Îşi aminti cum, de Ziua Inaugurării 2001, preşedinteleStatelor Unite reluase promisiunea făcută cu patruzeci de ani înurmă de Kennedy, "Trebuie să ajungem pe Lună!", proclamândcă acesta va fi "Secolul Sistemului Solar". Înainte de atingereaanului 2001, pronosticase el încrezător, aveau să fi vizitatprincipalele corpuri cereşti care se roteau în jurul Soarelui şiaveau să-şi fi stabilit baze permanente pe cel puţin unul din ele.Razele soarelui de-abia răsărit dezvăluiau fuioarele de aburice se înălţau din crăpăturile lavei şi dr. Kaleer îşi reaminticeţurile nocturne care se adunau în Labirintul Nopţii. Da, îivenea uşor să-şi închipuie că se găsea deja pe Marte, cu colegiisăi din şase ţări diferite.De data aceasta, nici o naţiune n-avea, de fapt nici nuputea, să reuşească de una singură.Se întorcea către elicopter, când o presimţire sau o mişcare întrezărită cu coada ochiului îl făcu să se oprească. Derutat, privi îndărăt, în crater; abia după un timp se gândi să ridice ochii sprecer. Atunci Mohan Kaleer ştiu, precum Elena Liakov în acelaşimoment, că istoria, aşa cum o cunoscuseră oamenii, ajunsese lasfârşit. Monştrii scânteietori ce zburau dincolo de nori, la o înălţime pe care nu îndrăznea s-o ghicească, făceau cavehiculele spaţiale din punctul Lagrange să pară la fel deprimitive ca şi pirogile cioplite din trunchiuri de copaci. Pentru oclipă ce păru eternă, Mohan privi, aşa cum privea întreagaomenire, navele uriaşe ce coborau cu o neasemuită măreţie.Nu simţi nici un regret că munca sa de-o viaţă era anulată.Trudise să ducă omul spre stele, iar acum acestea ―
 
 îndepărtatele şi indiferentele stele
veneau la el.
Acesta era momentul în care istoria îşi oprea răsuflarea, iarprezentul era retezat de trecut, aşa cum un gheţar se desprindedin banchizele ce i-au dat naştere, pentru a străbate oceanele înmândra lui singurătate. Acum, nimic din ceea ce realizaserăepocile anterioare nu mai conta; un singur gând răsuna întruna
 
 în mintea lui Mohan:Rasa umană nu mai era singură.
Capitolul doi
Secretarul general al Naţiunilor Unite stătea nemişcat lângăfereastra uriaşă, privind în jos, către forfota străzii. Uneori se întreba dacă era bine pentru un om să lucreze la o asemenea înălţime, deasupra celorlalţi semeni. Izolarea era foarte bună, însă se putea transforma cu uşurinţă în indiferenţă. Sau încercadoar să-şi justifice ostilitatea faţă de zgârie-nori, sentimentrămas intact chiar şi după douăzeci de ani petrecuţi la NewYork?Uşa dinapoia lui se deschise, dar Stormgren nu se întoarse.În cameră intră Pieter Van Ryberg. Urmă pauza aceeainevitabilă, în decursul căreia Pieter privea nemulţumittermostatul, deoarece era deja binecunoscut faptul căsecretarului general îi plăcea să locuiască într-un congelator.Stormgren aşteptă ca adjunctul să i se alăture, după aceea îşidesprinse ochii de la imaginea familiară şi totuşi fascinantă astrăzii.
Au
înrziat, spuse el. Wainwright trebuia să fi sosit decinci minute.
Ne-au comunicat de la poli
ţie: îl urmează un întreg alai şicirculaţia s-a blocat. Trebuie să sosească dintr-un moment înaltul.Van Ryberg se opri, apoi adăugă brusc:
E
şti
sigur că
faci bine primindu-l?
M
ă tem acum este prea târziu să mai dau înapoi. Ştiibine că am acceptat, deşi n-a fost ideea mea.Stormgren se îndreptă spre birou, jucându-se cu faimosulprespapier din uraniu. Nu era nervos, cel mult nehotărât, iar întârzierea lui Wainwright îl mulţumea, deoarece îi putea conferiun uşor avantaj, în relaţiile umane, asemenea fleacuri jucau unrol mai important decât ar fi bănuit orice om bazat pe logică şiraţiune.
Uite-i! f 
ăcu brusc Van Ryberg, lipindu-şi fruntea de geam.Vin pe bulevard... cred că sunt vreo trei mii.Stormgren îşi luă carneţelul şi i se alătură. La aproape unkilometru depărtare, un grup mic însă hotărât înainta încet spreclădirea sediului. Manifestanţii purtau lozinci, indescifrabile de ladistanţă, dar bărbatul le cunoştea bine conţinutul. Începu săaudă ritmul sacadat al glasurilor, ridicându-se deasuprazgomotelor traficului. Simţi un val de dezgust. Lumea nu sesăturase încă de demonstraţii şi sloganuri!Mulţimea ajunsese dedesubtul clădirii; ştiau pesemne că

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->