Buna ziua, numele meu este Anamaria Serban, si voi vorbi despre o experienta care mi-a schimbat modul

in care percepeam eu viata si o face in continuare. 18 ani inseamna pentru gandirea comuna varsta de la care orice persoana se poate bucura de toate drepturile si mai ales de toate obligatiile sociale. Pentru mine personal la toate acestea s-a adaugat si o doza de independenta. Schimbam locuinta, prieteni, colegi...un intreg stil de viata. Treceam de la statutul de elava la cel de studenta si angajata. Care este insa aceea experienta de care vorbeam mai sus? Cred ca pot sa o numesc copilarie. Ciudat nu...la ani distanta fata de copilaria mea, la varsta majoratului, copilaria sa fie cea care inca ma influenteaza. Nu este vorba de a mea cu siguranta ci de alte 21, ale copiilor din generatia mea de debutant in profesia de educatoare sau formator de oameni asa cum imi place sa i spun. Mai mult decat am format eu aceasta generatie, m-au educat copiii pe mine. Privirile lor sincere imi aratau de fiecare data cand greseam si m-au ajutat sa ma perfectionez. Insa in anul urmator venea si generatia mea de suflet, 27 de mititei de pana in 3 ani si jumatate,o avalansa de puritate si inocenta. A fost anul de la care am furat cele mai multe invataturi si haideti, de ce nu, sa va povestesc o intamplare pe cat de hazlie pe atat de profunda. Intr-o zi frumoasa de toamna m-am hotarat impreuna cu colega mea sa facem o plimbare in parc. Pasul numarul 1 schimbatul copiilor. A inceput operatiunea numai ca pe parcurs colega mea a intampinat o serie de dificultati in incaltarea unui copil. Toata lumea astepta cu privirile indreptate catre cei 2. Cu toate eforturile, tras si impins ghetutele nu intrau; reuseste intr-un final sa il incalte si observ cum i se formeaza lacrimi in ochi cand Petru, pentru ca asa in chema pe copil spune: - Ana Male, dal sunt puse invels! Trage aer adanc in piept si descalta copilul si il incalta asa cum trebuia de data asta numai ca ghetutele intrau aproape la fel de greu. Dupa asteptari prelungite vine si finalul glorios: ghetutele sunt acolo unde le este locul, numai ca Petru mai are ceva de adaugat: - Dal Ana sa stii ca nu sunt ale mele! - Ce nu sunt ale tale iubitul meu? -Pai ghetele astea! Si o vad cum numaidecat prinde buza de jos intre dinti si strange tare. Descalta copilul si incepe sa ii caute ghetutele.

- Sunt ghetutele lui Flolin, mi le-a dat mami astazi pe ale lui pentru ca al mele sunt muldale! adauga Petru. Vedeam cum fata i se transforma intr-un balon rosu gata sa se sparga...dupa un timp...Petru era din nou incaltat. -Haide acum sa-ti punem manusile pentru ca asa a spus mama ta sa nu iti mai apara bubite(avea o pilel mai sensibila). Unde le-ai pus Petru? Mandru nevoie mare ca stie unde ii sunt manusile Petru zice: "-Le-am bagat in ghetute ca sa nu le pield, asa mi-ai zis tu ieli ca sa fac! Pentru mine aceasta intamplare a fost revelatoare. Un copil are nevoie de dragoste si de doua ori de mai multa rabdare. Odata cu cresterea lor am crescut si eu in experienta si mai ales in trairi. In fiecare dimineata un "te iubesc Ana Mica" sau "mi-a fost dor de tine" imi asezau un zambet pe buze si in suflet. Acesti copii m-au invatat ca orice lucru oricat de mic are o insemnatate asa cum spunea Maica Tereza: "Nu exista lucruri marete, doar lucruri mici cu o dragoste mare"...si asa erau si puisorii mei.