Criticismul junimist

Junimea reprezinta fondarea spiritului critic modern in literatura si cultura romana, dar si o reactie la dezechilibrul dintre formele si fondul cultural mostenite de la pasoptisti, dintre paradigma culturala impusa prin arderea etapelor si capacitatea de apreciere critica a acesteia. Junimistii promovau o literatura originala, cu specific romanesc, aplicarea principiilor valorice in actul critic, precum si o raportare a literaturii romane la literatura europeana prin largirea criteriilor estetice. Criticismul junimist este legat in primul rand de activitatea lui Titu Maiorescu, mentor al societatii Junimea si indrumator cultural si literar al epocii. Studiile sale reunite in volum sub titlul Critice ilustreaza domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian: limba romana, literatura, cultura, estetica si folozofia. Criticismul junimist se manifesta mai intai in domeniul limbii, prin articolul publicat de Titu Maiorescu in 1866 Despre scrierea limbei romane. In acest articol, in care saluta inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, criticul formuleaza prima teza a concordantei dintre forma si fond, referindu-se la raportul dintre alfabetul latin si limba romana. In anul 1868 apare studiul Impotriva directiei de astazi in cultura romana, in care este formulata teoria formelor fara fond. Teoria exprima viziunea lui Maiorescu referitor la cultura, fiind construita cu un fundament filozofic, pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea dintre cultura si societate si unitatea dintre forma si fond in cultura si dezvoltarea sociala. Prin fond, Maiorescu intelege totalitatea activitatilor materiale, culturale si sociale, dar si traditiile si mentalitatile. Prin forma, sunt desemnate structurile institutionale (politice si juridice) ale societatii, sistemul educativ si institutiile culturale (presa, teatrul, Conservatorul, Academia etc.) prin intermediul carora se realizeaza circulatia informariei in societate. Criticul considera formele fara fond pretentii fara fundament, stafii fara trup, idealuri fara adevar si le denunta ca fiind stricacioase, fiindca nimicesc un mijloc puternic de cultura. Autonomia valorilor porneste de la un principiu din teoria lui Kant, care delimiteaza esteticul de celelalte valori (artistice, stiintifice etc.). Maiorescu sustine necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice si face referire la opere istorice si filologice fundamentale in demonstrarea latinitatii limbii precum Istoria pentru inceputurile romanilor in Dachia sau Lexiconul de la Buda. Aceste lucrari contin unele erori si exagerari intentionate, pe care Maiorescu le intelege ca facand parte din imprejurarile vremii; ceea ce condamna criticul este lipsa atitudinii critice a contemporanilor sai. Unitatea dintre cultura si societate reprezinta raportul dintre dimensiunea universala a formelor culturale (arta, stiinta etc.) si determinarea concreta a unei societati (istorie, mod de viata etc.) care constituie fundamental dinlauntru. Unitatea dintre forma si fond in cultura si in dezvoltarea sociala reprezinta un principiu al teoriei evolutiei organice, conform caruia dezvoltarea unei societati trebuie sa se faca de la fond spre forme, cu pastrarea unei concordante permanente intre cele doua. Maiorescu nu este impotriva preluarii formelor exterioare, insa afirma ca acestea trebuie adaptate la specificul national si anticipate de crearea fondului. Concluzia lui Maiorescu este categorica: cu o istorie falsa nu poate exista un popor. Daca in studiul sau din anul 1868, Maiorescu se declara importiva directiei de astazi in cultura romana, in articolul publicat in 1972 (Directia noua in poezia si proza romaneasca), criticul se concentreaza asupra caracteristicilor manifestate in literatura ultimilor patru ani. Prin intermediul acestui studiu, Titu Maiorescu trece de la critica normativa la critica aplicata, prin analiza concreta a unor productii literare, in frunte cu cele de-ale lui Vasile Alecsandri si Mihai Eminescu. Criticul reia teoria formelor fara fond si afirma ca Directia veche a barbatilor nostri publici este mult mai indreptata spre formele dinafara; directia noua si juna cauta mai inai de toate fundamental dinlauntru. Studiile ulterioare fundamenteaza critica estetica la noi. Prin Comediile domnului Caragiale din 1885, Maiorescu trateaza tema moralitatii in arta, combatandu-i pe cei care sustineau ideea imoralitatii in comediile lui Caragiale : Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate. Studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui releva personalitatea poetului si principalele coordonate ale operei sale. Criticul apreciaza just importanta si efectul operei eminesciene asupra limbii si literaturii ulterioare : Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui. Asadar, criticismul junimist a avut un rol primordial in destinul limbii si literaturii romane. Convingerile junimistilor (combaterea mistificarii istoriei si a limbii romane, a dezechilibrului dintre fondul si forma fenomenului cultural etc.), precum si puterea extraordinara a lui Maiorescu de a construi o istorie a culturii, demonstrand autonomia artei si aplicand principiile valorice, au facut posibila aparitia marilor clasici ai literaturii romane : Eminescu, Creanga, Caragiale si Slavici.