Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
kierk

kierk

Ratings: (0)|Views: 5|Likes:
Published by Adelina Nicoleta

More info:

Published by: Adelina Nicoleta on Jun 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/02/2012

pdf

text

original

 
Filosofia lui KierkegaardControversele şi discuiile despre posibilitatea ca raiunea sã fie în concordanã cu
ţ ţ ţ
 convingerile religioase existã încã din lumea anticã creştinã. Filosofii şi gânditoriicreştini din toate timpurile au încercat sã aducã lãmuriri acestei chestiuni prindiferite mijloace. Unii s-au „abandonat” total în favoarea credinei în detrimentul
ţ
 raiunii şi al posibilitãii acesteia de a aduce un plus în dovedirea existenei lui
ţ ţ ţ
 Dumnezeu şi a cunoaşterii Lui (Tertulian, Origen), în timp ce alii au cãzut în
ţ
 cealaltã extremã valorizând excesiv raiunea (scolasticii), iar ceea ce nu concorda
ţ
 cu aceasta era socotit ca fiind invalid din punct de vedere logic şi nefolositortrebuinelor minii umane. A existat şi o a treia categorie care a încercat sã arate
ţ ţ
 cã adevãrurile religioase nu contravin şi nu sfideazã în nici un fel raiunea umanã,
ţ
 deşi se pot naşte diferite contradicii, acestea sunt rezolvabile printr-o raiune a
ţ ţ
 dialecticii. (Hegel). Este cunoscutã disputa dintre Origen şi Celsus privindadevãrata cunoaştere a lui Dumnezeu. Celsus, un filozof grec din secolul al II – lead. Hr., de inspiraie platonicã, socotea cã raiunea este modalitatea ultimã de a
ţ ţ
  judeca lucrurile, ajungea pe cale raionalã la nişte concluzii foarte interesante, şi
ţ
 anume, pe baza unui dualism existent între Dumnezeu şi materie, el reproşacreştinilor cã: au o concepie inferioarã despre Dumnezeu, pentru cã-L reduc la
ţ
 sfera materialã (referire la Întruparea Fiului lui Dumnezeu), cã-L implicã peDumnezeu în aciunile omeneşti (referire la Providena Dumnezeiascã şi la
ţ ţ
 activitatea pãmânteascã a Mântuitorului) în timp ce Divinitatea ar fi în sine desupraFiinei şi Inteligenei, Dumnezeul creştinilor neglijeape oamenii înelepi,
ţ ţ ţ ţ
 pentru a-i vâna pe pãcãtoşi şi rãufãcãtori, creştinii plagiazã cu neîndemânare şigrosolãnie gândirea clasicã şi submineazã ordinea politicã ce exista atunci. Acesteconcluzii, la care ajungea Celsus pe cale raionalã sunt interesante, pentru cã aratã
ţ
 cã încrederea exageratã în raiunea umanã, poate sã conducã la un scepticism
ţ
 generalizat: „Celsus îndeamnã sã nu primim nici o învããturã, decât dacã-i
ţ
  îndrumatã de raiune şi de mintea sãnãtoasã, întrucât greşeala e greu de ocolit
ţ
 dacã aprobãm învããtura în chip necontrolat”. Propoziia „crede şi nu cerceta”, i se
ţ ţ
 atribuie de obicei lui Origen , şi evideniazã rolul preponderent al credinei în actul
ţ ţ
 de cunoaştere a lui Dumnezeu. Marele gânditor creştin pleacã de la convingerea cãe mai folositor sã ai credinã decât sã te bizui pe presupoziiile raiunii, cãci dacã
ţ ţ ţ
 nu ai avea credinã atunci când semeni grâu, ci faci calcule raionale care ar putea
ţ ţ
 sã-i arate cã nu vei avea o recoltã bunã, atunci ce-i mai rãmâne de fãcut ? Ori,
ţ ţ
 Origen tocmai acest lucru vrea sã arate, cum cã nãdejdea şi credina într-un viitor
ţ
 fericit, într-o cãsãtorie reuşitã, într-o recoltã bunã, determinã pe om sã facã acestelucruri, atunci cu atât mai mult suntem datori sã credem în Cel ce a fãcut lumea şicare are grijã de ea. Mai târziu, Fericitul Augustin va accentua nevoia de araionaliza credina, sau de a pune credina în acord cu raiunea, astfel cã
ţ ţ ţ ţ
 aseriunea augustinianã „intellige ut credas, crede ut intelligas” (îneleg ca
ţ ţ
 cred, cred ca sã îneleg), este lãmuritoare în acestã privinã . Pentru Augustin,
ţ ţ
 credina constitue „un act al voinei, care dã asentimentul sãu cugetãrii” , aşadar,
ţ ţ
 credem, pentru cã altfel viaa noastrã şi lumea nu ar mai avea nici un sens, farã o
ţ
 realitate invizibilã care sã dea ordinea acestei lumi. Sigurana şi sensul lumii în
ţ
 care trãim este datã de Dumnezeu, astfel cã putem sã credem şi în realitatea lumii
 
senzoriale gândindu-ne cã Dumnezeu nu poate sã ne înşele pentru cã este o fiinã
ţ
 atotputernicã şi bunã. Acest argument a fost folosit şi de Plotin, dar sub o altãformã, în sensul cã Unul este fiinã perfectã, şi ca unitate a lumii cuprinde lumea
ţ
  întreagã, drept urmare unitatea ei cuprinde tot ce existã şi nu-i poate lipsi nimic.Augustin s-a îndepãrtat încet şi de neoplationism (dupã ce în prealabil a renunat şi
ţ
 la învããturile maniheismului), deschizând drumul filosofiei evului mediu sau a
ţ
 scolasticii creştine, care nu era decât o încercare de interpretare raionalã a
ţ
 dogmelor religioase. Problema nu se va rezolva odatã cu Augustin ci va continuape tot parcursul Evului Mediu când Anselm din Canterbury (1033-1109) va încercasã demonstreze a posteriori (pe bazele date de experienã) existena lui
ţ ţ
 Dumnezeu, acest argument va fi combãtut vehement de I. Kant , cel care a arãtatcã Dumnezeu nu poate fi obiect al cunoaşterii raionale. „Redescoperirea” lui
ţ
 Aristotel prin intermediul filosofiei arabe va da un nou impuls teologiei scolastice în încercarea de a raionaliza dogmele creştine. Schimbarea de perspectivã o
ţ
 aparã abia la începuturile epocii moderne, când, un spirit luminat, Blaise Pascal(1623-1662), va spune cã inima (coeur) trebuie sã se deschidã spre dimensiuneasupranaturalã, ca facultate a infinitului, organ al certitudinii religioase şi alcunoaşteriii celor revelate: „inima, nu raiunea îl simte pe Dumnezeu; iatã ce este
ţ
 credina: Dumnezeu este accesibil inimii, nu raiunii” . Celebru este şi pariul sãu
ţ ţ
 (pari) care, în fapt constitue un argument pentru a determina alegerea creştinului,agnosticului sau scepticului care nu vrea sã accepte argumentele raionale în
ţ
 favoarea existenei lui Dumnezeu şi apologetica tradiionalã, aceştia dacã nu sunt
ţ ţ
 convinşi nici de existena lui Dumnezeu, nici de nonexistena lui, trebuie sã ştie –
ţ ţ
 conform „pariului”- cã nu este iraional sã aleagã pe Dumnezeul creştinilor care
ţ
 promitea celui ce a ales viaa creştinã o viaã nesfârşit de fericitã în Paradis. Cu
ţ ţ
 toate acestea, efortul de raionalizare şi de înelegere a „necesitãii” existenei lui
ţ ţ ţ ţ
 Dumnezeu este în mod incontestabil, infinit . Înelegerea limitelor raiunii în ceea
ţ ţ
 ce priveşte aceastã problemã, nu-l descumpãneşte pe Blaise Pascal, ci-l determinãsã caute neobosit adevãrul, în ciuda tentaiilor de ordin sceptic care îi pun mereu în
ţ
 faã incertitudinea şi fragilitatea vieii. O încercare interesantã de concilia raiunea
ţ ţ ţ
 cu credina îi aparine filosofului german G. W. Leibniz, acesta considera cã specific
ţ ţ
 pentru dogmele creştine revelate este necontrazicerea raiunii, ba mai mult,
ţ
 adevãrata raiune este luminatã de credinã, fiindcã ea descinde din divinitate
ţ ţ
  însãşi. Leibniz este cunoscut de cãtre teologi, mai ales pentru încercarea sa de justificare a bunãtãii lui Dumnezeu, şi totodatã a existenei rãului în lume, el a şi
ţ ţ
 inventat practic termenul de „Teodicee” (în 1696), noul neologism având sensul de justificare a divinitãii în condiile existenei rãului în lume. Problema teodiceei are
ţ ţ ţ
  însã, din perspectivã filosoficã, alte conotaii decât cele ale problemei suferinei la
ţ ţ
 Sfinii Pãrini, pentru cã va presupune o anumitã emancipare faã de religie, dar cu
ţ ţ ţ
 pãstrarea credinei în Dumenzeu. Specific pentru demersul lui Leibniz este o
ţ
  încercare de demonstrare raionalã a postulatelor existenei originii divine a legilor
ţ ţ
 morale. Rostul teodiceei este în mod paradoxal sã întemeieze raional credina,
ţ ţ
 pentru cã orice atac care contestã bunãtatea desãvârşitã, înelepciunea perfectã şi
ţ
 puterea absolutã a lui Dumnezeu, contestã implicit şi existena lui Dumnezeu.
ţ
 Ideea centralã a Teodiceei lui Leibniz este aceea cã Dumnezeu nu se face vinovatpentru existena rãului în lume, care raportat la întreaga lume, şi la binele care
ţ
 existã în ea, apare ca fiind cu totul nedemnificativ. Leibniz se gândeşte cã a existat
 
iniial o armonie prestabilitã în lume, iar faptul cã şi rãul şi-a fãcut apariia în lume
ţ ţ
 a determinat ca Divinitatea sã fi avut o raiune mai înaltã decât cea umanã, care
ţ
 sã fi îngãduit existena lui. Leibniz foloseşte şi imaginea unui Dumnezeu care se
ţ
  joacã, într-un sens pedagogic cu oamenii, precum se joacã adulii cu copiii,
ţ
 supraveghindu-le din umbrã, foarte discret aciunile acestora. Drept urmare, numai
ţ
 voina individualã a omului este responsabilã pentru neorânduiala care existã în
ţ
 lume. Faptul cã existã sãrãcie şi bogãie în lume nu trebuiesc judecate pãrtinitor,
ţ
 din perspectiva unei idei preconcepute de imperfeciune, ci din perspectiva
ţ
 armoniei universale care este asemãnãtoare cu clapele unui pian, care construiescarmonia unei compoziii muzicale. Cuvintele lui Leibniz care provocat foarte multã
ţ
 nedumerire şi chiar indignare în rândul unor gânditori şi filosofi de-a lungulsecolelor au fost acelea cã acestã lume este cea mai bunã dintre toate lumileposibile. Schopenhauer îi va rãspunde peste veacuri, gândindu-se la acestecuvinte, cã „dacã lumea a fost fãcutã de un Dumnezeu, n-aş vrea sã fiu acestDumnezeu: mizeria operei mele mi-ar sfâşia inima.” Argumentarea lui Lebnizpentru existena anomaliilor în lume se bazeazã pe distincia între rãul metafizic,
ţ ţ
 fizic şi moral, primul, rãul metafizic constã în nedesãvârşire, pentru cã creaia nu
ţ
 poate fi pusã pe semn de egalitate cu Creatorul, cãci ar fi doar o reproducere aCreatorului, ceea ce este absurd. Cu toate acestea creaia, chiar dacã este
ţ
 nedesãvârşitã este cea mai bunã dintre lumile posibile, pentru cã Dumnezeu nupoate sã creeze decât foarte bine. Din rãul metafizic decurge rãul moral, care nuare un caracter de necesitate, ci este doar ipotetic, iar cea mai bunã lume posibilã îl presupune ca şi condiie de existenã, pentru cã lumea este orientatã spre un
ţ ţ
 mai bine, pentru cã este nedesãvârşitã. Rãul fizic urmeazã celui moral, în modfieresc, iar cei care suferã în acestã lume, fãrã sã fi sãvârşit rãul, spune Leibniz, îşivor gãsi rãsplata în lumea viitoare. Leibniz opereazã cu o distincie între intelectul
ţ
 lui Dumnezeu şi voina sa. Dumnezeu nu vrea rãul, dar îl permite. Aceastã
ţ
 permisiune este ceau care îi creazã dificultãi lui Leibniz, de aceea va face o nouã
ţ
 distincie între voina antecedentã a lui Dumnezeu şi voina consecventã, sau
ţ ţ ţ
 voina prealabilã şi finalã. Prima doreşte binele, iar a douã doreşte mai-binele.
ţ
 Acest „mai-bine” cuprinde în sine în anumite cazuri şi rãul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizeazã ca mijloc în scopul realizãrii „mai-binelui”. Sã vedem cuvintele luiLeibniz însuşi: „Cãci perfeciunea cuprinde nu numai binele moral şi binele fizic al
ţ
 creaturilor inteligente, ci şi binele doar metafizic ce se referã şi la creaturile lipsitede raiune. Rezultã cã rãul aflat în creaturile raionale nu apare decât prin
ţ ţ
 concomitenã, şi nu prin voine antecedente, ci printr-o voinã consecventã, ca
ţ ţ ţ
 fiind cuprins în cel mai bun plan posibil; iar binele metafizic, coninând totul, este
ţ
 cauza pentru care uneori trebuie sã facem loc rãului fizic şi rãului moral, aşa cumam explicat în repetate rânduri.” Rezultã cã rãul, privit din perspectiva „mai-binelui” contribuie şi el la realizarea unei excepionale armonii, pune mai bine în
ţ
 evidenã culorile, cum ar spune Leibniz, apare ca o banalitate sã spunem mai
ţ
 târziu cã un rãu mai mic a fãcut un imens bine, sau ceea ce pãrea pentru toatãlumea a fi un rãu, s-a dovedit în final un bine comun. Cutremurul de la Lisabona din1 noiembrie 1755 a surpat edificiul Teodoceei lui Leibniz, pentru cã întâmplându-se într-o zi de sãrbãtoare religioasã, au murit zeci de mii de victime pioase care seaflau la bisericã, în timp ce pungaşii şi prostituatele au scãpat. Voltaire nu a pierdutprilejul de a ironiza scrierea lui Leibniz, prin romanul sãu Candid sau optimismul, în

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->