Jurgen Habermas - a Morala Si Actiunea Comunicativa

ALL EDUCAŢIONAL

Toate drepturile rezervate Editurii

ALL EDUCAŢIONAL.

Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii

ALL EDUCAŢIONAL.

Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.AII rights reserved.The distribution of this book outside România, without the written permission of

ALL EDUCAŢIONAL,

is strictly prohibited.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale HABERMAS, JURGENConştiinţă morală şi acţiune comunicativă/Jurgen Habermas;

trad.:Gilbert Lepădatu - Bucureşti: Editura

ALL EDUCAŢIONAL,

2000184 p.; 21 cm (Substanţiali)ISBN 973-684-242-8I. Lepădatu, Gilbert17Editura

ALL EDUCAŢIONAL

Bd Timişoara nr. 58, sector 6Bucureşti, cod 76548 Tel.: 402 26 00 Fax: 402 26 10Departamentul difuzareComenzi la:

URL:

Redactor: Coperta: Director artistic:Tel: 402 26 20 Fax: 402 26 30 comenzi@all.ro http://vvww.all.ro

Daniela Ciascai Stelian Stanciu Mircia Dumitrescu

P

RINTED

IN

R

OMÂNIA

Jiirgen Habermas

Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă

Traducere: Gilbert Lepădatu

Jiirgen Habermas, născut în 1929, a predat filosofia la Heidelberg din 1961 până în 1964, iar din 1964 până în1971 a predat filosofia şi sociologia la Frankfurt am Main. Din 1971 până în 1983 a fost directorul InstitutuluiMax Planck din Starnberg, institut de cercetare a condiţiilor vieţii în lumea tehnico-ştiinţifică. Din 1983 a predatdin nou la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt.Publicaţii:

Student und Politik

(împreună cu L.v. Friedeburg, Ch. Oehler şi F. Weltz), 1961;

Strukturwandel der Offentlichkeit,

1962;

Theorie und Praxis,

1963;

Erkenntnis und Interesse,

1968;

Technik und Wissenschaft als Ideologie,

1968;

Protestbewegung und Hochschulreform, 1969; Zur Logik der Sozialwissenschaften,

1970; ediţieadăugită 1982;

Theorie der Gesellschaft oder Sozialtech-nologie - Was leistet die Systemforschung

(împreună cu Niklas Luhmann), 1971;

Philosophisch-politische Profile,

1971, ediţie adăugită 1981;

Legitimationsprobleme im Spătkapitalismus,

1973;

Zur Rekonstruktion des Historischen Materialismus,

1976; (ed.)

Stichworte zur 'Geistigen Situation der Zeii',

1980;

Kleine politischeSchriften

I-IV,1981;

Theorie des kommunikativen Handelns,

1981;

Vorstudien und Ergănzungen zur Theorie des kommunikativen Handelns,

1984;

Der philosophische Diskurs der Moderne,

1985;

DieNeue Unubersichtlichkeit,

1985;

Eine Art Schadensabwicklung,

1987;

Nachmeta-physisches Denken,

1988;

Die nachholdende Revolution,

1990;

Vergangenheit als Zukunft,

1991;

Texte und Kontexte,

1991;

Erlăuterungen zur Diskursethik,

1992;

Faktizităt und Geltung. Beitrăge zur Diskurstheorie des Rechts und desdemokratischen Rechtsstaates,

1992.

inK

Cuvânt înainte

........................................................................ 7I. Filosofia ca locţiitoare şi interpretă.......................................9II. Ştiinţe sociale reconstructiveversus ştiinţe sociale comprehensive...................................26III. Etica discursului -note pentru un program de întemeiere................................46IV. Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă.......................112

de învăţătură.

■

Cuvânt înainte

Cele patru articole ale acestui volum au luat naştere în diferite ocazii, însă ele alcătuiesc un context obiectiv.în primul articol dezvolt teze privitoare la o diviziune a muncii între cercetări filosofice şi cercetări empirice,teze ce au fost propuse de exemplul epistemologiei genetice dat de Jean Piaget. în cel de-al doilea articol, teoriadezvoltării morale a lui Lawrence Kohlberg serveşte ca model pe baza căruia încerc să clarific îmbinareaexplicaţiilor cauzale şi a postconstrucţiilor ipotetice. Cel de-al treilea articol a fost iniţial pregătit pentru numărulomagial dedicat lui Karl-Otto Apel; el ar ajuta la clarificarea fundamentului eticii discursului. în final, aş firecunoscător dacă titlul lucrării ar fi înţeles ca expresie a unei bune intenţii de a pune în practică, pornind de laun anumit aspect, diviziunea muncii propusă aici.Dedicaţia se înţelege de la sine: dintre filosofii în viaţă nimeni nu a influenţat mai durabil orientarea gândiriimele precum Karl-Otto Apel.Frankfurt am Main, mai 1983J.H.

■

I. Filosofia ca locţiitoare şi interpretă*

Maeştrii gândirii au căzut astăzi în dizgraţie. Acest lucru este şi pentru Hegel demult valabil. în anii '40, Popper avăzut în Hegel un duşman al societăţii deschise. Acest lucru e mereu valabil şi pentru Marx. Noii filosofi s-audezis în cele din urmă de el, în anii '70, ca de un fals profet. Chiar şi Kant are astăzi parte de aceeaşi soartă. Dacăvăd bine, el e pentru prima oară tratat ca maestru al gândirii, adică ca magician al unei false paradigme, de acărei constrângere intelectuală trebuie să scăpăm. E posibil ca în acest caz să predomine numărul acelora pentrucare Kant a rămas Kant. O privire asupra întregului tablou ne arată că reputaţia lui Kant păleşte - şi creşte, încă odată, cea a lui Nietzsche.într-adevăr, Kant a introdus în filosofie un nou mod de întemeiere. El a considerat progresul cunoaşterii, dorit defizica contemporană, ca pe un fapt semnificativ ce trebuie să intereseze pe filosofi nu pentru că ar fi ceva ce seîntâmplă în lume, ci pentru că e o confirmare a posibilităţilor umane de cunoaştere. Fizica lui Newton nunecesită o explicaţie empirică în primul rând, ci necesită o explicaţie în sensul unui răspuns transcendental la

întrebarea: cum e posibilă în genere cunoaşterea experienţei. Kant numeşte

transcendentală

cercetarea orientatăcătre condiţiile

a priori

ale posibilităţii experienţei. Ceea ce îl interesează aici este să demonstreze identitateadintre condiţiile experienţei posibile şi cele ale posibilităţii obiectelor experienţei. Prima sarcină constă în analizaconceptelor noastre despre obiecte în genere, concepte pe care noi deja le utilizăm în mod intuitiv. Tipul acestade explicaţie are caracterul unei postconstrucţii neempirice a acelor lucruri deja realizate de subiectul cunoscător,lucruri la care nu există alternativă: nici o experienţă nu poate fi gândită ca fiind posibilă cu

alte

presupoziţii,întemeierea transcendentală nu are aşadar la bază ideea derivării din* Conferinţă despre modalităţile dialectice şi transcendentale de întemeiere, ţinută cu ocazia CongresuluiOrganizaţiei Internaţionale Hegel, Sruttgart, iunie 1981.10Jiirgen Habermas principii, cât mai degrabă ideea de a ne convinge de nesubstituibilitatea anumitor operaţii, făcute întotdeauna, lamodul intuitiv, după reguli.Kant a căzut acum în dizgraţie, căci a construit o nouă disciplină, teoria cunoaşterii, cu ajutorul întemeierilor detip transcendental. Prin aceasta el a definit din nou, într-o manieră pretenţioasă, sarcina sau, mai degrabă,menirea filosofiei. Două aspecte sunt, în primul rând, cele care m-au făcut să punem sub semnul îndoieliimenirea filosofiei.îndoiala e în mod nemijlocit legată de fundamentalismul teoriei cunoaşterii. Dacă filosofia se crede în stare de ocunoaştere

înaintea

cunoaşterii, atunci ea pune între ea şi ştiinţe un domeniu propriu şi acţionează în virtuteafuncţiilor ei de dominaţie. Pretinzând că explică o dată pentru totdeauna fundamentele ştiinţelor, pretinzând cădetermină o dată pentru totdeauna limitele a ceea ce poate fi experimentat, filosofia arată ştiinţelor unde le estede fapt locul. Pare ca şi cum filosofia ar fi supralicitată prin acest rol de plasatoare. Nu însă destul. Filosofia transcendentală nu se epuizează în teoria cunoaşterii. Critica raţiunii pure, prin analizafundamentelor cunoaşterii, preia şi sarcina unei critici a proastei folosiri a capacităţii noastre de cunoaştereadaptată la fenomene. în locul conceptului substanţial de raţiune al tradiţiei metafizice, Kant pune conceptul uneiraţiuni, separate în momentele ei, a cărei unitate are mai curând un caracter formal. Kant separă capacitatearaţiunii practice şi a puterii de judecare de cunoaşterea teoretică, aşezând pe fiecare din ele pe un fundament propriu. Prin aceasta el acordă filosofiei rolul de judecător suprem al culturii în ansamblul ei. Aşa cum va spunemai târziu Max Weber, filosofia, delimitând doar după atribute formale sferele valorice culturale ale ştiinţei şitehnicii, dreptului şi moralei, artei şi criticii artei, şi legitimându-le pe acestea în interiorul limitelor lor, secomportă ca o instanţă supremă judecătorească nu numai în raport cu ştiinţa, ci şi faţă de cultură în întregul ei

1

.Există aşadar o legătură între teoria

fundamentalistă

a cunoaşterii, care procură filosofiei rolul de

plasatoare

aştiinţelor, şi sistemului de concepte

anistorice,

care acoperă cultura în întregul ei şi căruia filosofia îi datoreazărolul nu mai puţin îndoielnic de

judecător

al ştiinţei, moralei şi artei. Fără asigurarea filosofic-transcendentală afundamentelor cunoaşterii, ar rămâne în aer chiar şi ideea potrivit căreia „filosoful ar putea decide asupra

questiones juris

referitoare la pretenţiile culturii... Dacă renunţăm la ideea că filosoful poate cunoaşte cevadespre cunoaştere, ce nimeni altcineva nu e în stare să cunoască la fel de bine, atunci aceasta înseamnă

Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă

11că noi nu mai credem că vocea sa poate pretinde ca ea şi numai ea să fie ascultată de ceilalţi participanţi ladiscuţie. Ar însemna, aşadar, că noi nu mai credem că există o 'metodă filosofică', care oferă

ex officio

filosofilor de profesie posibilitatea de a avea opinii interesante, de exemplu, cu privire la respectabilitatea psihanalizei,legitimitatea legilor niciodată clare, dizolvarea conflictelor morale, 'fundamentarea' contribuţiilor şcolilor deistoriografie sau a criticilor literare şi a altora asemenea"

2

.în impresionanta sa lucrare „Kritik der Philosophie" („Critica filosofiei"), R. Rorty dezvoltă argumentemetafilosofice ce ne fac să ne îndoim de faptul că filosofia poate îndeplini într-adevăr rolul de plasatoare şi jude-cătoare, rol pe care i 1-a acordat maestrul gândirii, Kant. Mă convinge mai puţin consecinţa pe care Rorty o tragede aici: afirmaţia potrivit căreia filosofia ar trebuie să se dispenseze, o dată cu abandonarea celor două roluri, şide sarcina de „păzitoare a raţionalităţii". Filosofia ar trebui, dacă îl înţeleg bine pe Rorty, să plătească noua samodestie cu pretenţia de raţiune, pe care gândirea filosofică însăşi a avut-o de când a apărut pe lume. O dată cudispariţia filosofiei, trebuie să se stingă şi convingerea că puterea transcendentă, de care noi legăm ideea deadevăr şi de necondiţionat, este o condiţie necesară a formelor umane de convieţuire.în conceptul kantian de raţiune formală şi diferenţiată în sine e gândită o teorie a modernităţii. Aceasta secaracterizează, pe de o parte, prin renunţarea la raţionalitatea substanţială a interpretărilor tradiţionale, metafiziceşi religioase ale lumii, iar pe de altă parte, prin încrederea în raţionalitatea procedurală de la care şi-auîmprumutat pretenţia de validitate concepţiile noastre justificate, fie în domeniul cunoaşterii obiectivatoare, alînţelegerii moral-practice, fie în cel al evaluării estetice. întreb: să depindă, oare, acest concept de modernitate,sau un altul asemănător, de cerinţele funda-mentaliste de întemeiere ale teoriei cunoaşterii?în cele ce urmează, aş vrea să povestesc doar o istorie, în care critica pe care o face Rorty la adresa filosofiei îşigăseşte locul cuvenit. Cu siguranţă că pe această cale controversele nu se vor aplana, dar se vor elucida în unele