Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
A Cincea Inima

A Cincea Inima

Ratings: (0)|Views: 3|Likes:
Published by Xaara Novack

More info:

Published by: Xaara Novack on Jun 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/29/2014

pdf

text

original

 
A cincea inimă
 
Zgomotul ce venea de la muncitorii stradali care puneau asfalt îl asalta, deși era doar în trecere.Grăbise pașii, hotărât să nu bage de seamă nimic din jur, deși putea desluși șoapte și chiar strigătepierdute în gălăgia asurzitoare. Pentru el era doar o altă latură a auzului, cu care se obișnuise deja.Aproape insesizabil se opri în loc, ascultând atent. I se păruse o voce distinctă, dar nu apucase să
-i
asculte vorbele, adesea le lua ca pe niște benzi înregistrate de memoria locurilor.Toate informațiile găsite despre zgomotul alb nu
 
aduseseră niciodată explicații multe. Zgomotul albse înregistra doar cu aparate, el era o ființă umană, iar zgomotele din jur, deși de tonalitate mairidicată decât de obicei, nu se încadrau în acea categorie. Își amintea vag un vis din copilărie, cândzgomotul alb îi devenise familiar. Se făcea că un șarpe veninos sărise la picior și îl mușcase; murind învisul său, clipele morții veniseră ca un televizor pe care îl scoți din funcțiune.
Viziunea i se umpluse
de pureci gălăgioși, ca atunci când o emisiune se întrerupe datorită perturbațiilor.Vocile, zumzetul vocal se camufla în gălăgia cotidiană și demult hotărâse să ignore sunetele emise deentitățile nevăzute. Deprins în a le afunda undeva într
-
o zarvă generală, continuas
e drumul spre
locul țintă. Nu era așa departe de casa lui, îi lua un sfert de oră să ajungă, mergând pe strada cea maidreaptă. Putea ocoli, dar și scurtăturile aveau inconveniențele lor, căci uneori un drum lung poatepărea mai scurt din alte considerente. Ajuns la trecerea de pietoni se opri atent, privind mașinile.Un claxon lung îl făcu să tresară, auzind scurt șoapte slabe, insuficient de dure pentru a răzbate până
la urechile lui. Nu privise în spate,
știa că acolo se află o cruce din fier forjat,
c
unoștea intersecțiaprea bine. Se întâmplase chiar în acel an ca un bătrân să fie ucis în bătaie de un conducător auto,pentru că nu se grăbise pe trecerea de pietoni. Pășise pe linia albă, forțând prima mașină să
-i deaprioritate. S-
ar fi putu să fie în
întârziere, dar nu-
și mai verificase telefonul mobil din buzunarulhainei. Renunțase la a mai purta ceas demult, fără a fi superstițios de felul său, avea tendința de a seuite mereu la ore care coincideau cu minutele, de parcă minutele ar fi fost oglinda
orelor, iar timpul
fără sens. Oftase iritat, știind că toate acestea aveau poate un sens, dar teama de a intra înamănuntul unor lucruri atât de sinistre depășea dorința lui de a se dezbăra de ele. Nici nu mai țineaminte ziua când ele deveniseră un obicei, ca spălatul pe față în fiecare dimineață.Ironia fiind totuși că nu se ferea de lucruri stranii, atunci când era vorba de altcineva. Încă de micavusese o predilecție spre ocult, dar cu trecerea anilor descoperise că cei din jur îi evită pe cei cu
ast
fel de preocupări. Astfel renunțase întrutotul la orice legătură cu lucrurile ascunse, dinperspectiva lui cel puțin. Faptul că era urmărit de voci pe care le putea desluși doar când se făceazgomot în jur, sau de ore și minute repetitive nu era din dorinț
e proprii.Aleile din parcul acela modest erau mereu neîngrijite, câinii vagabonzi perindându-
se fără griji. Cutot aspectul mediocru al locului, liniștea îi adusese puțină bună dispoziție. Gândurile inițiale fuseserălegate de trecutul său din vremea liceului. Vremuri de care își amintea cu melancolie. În parcul acelachiuliseră adesea, iarna se jucaseră cu bulgări, alergând prin zăpadă ca niște copii, deși începeau sădevină adulți. Parcul se schimbase de atunci, zonele verzi cu tufe tăiate în forme geom
etrice , locuri
de joacă special amenajate pentru copii, câteva bănci noi, dar și o biserică prost construită pe parteacu blocurile. Din locul în care era, ar fi fost nordul înspre biserică, sudul fiind locul unde trebuia să
 
ajungă. La poli opuși, dar totuși având în comun multe. Ale
e
a se termina cu scări, spre cimitir. Leurcase fără grabă la început, dar imediat ce simțise telefonul mobil vibrându
-i în buzunarul hainei,
grăbise pașii.
-
 
Ajung în două minute.
 
Pronunțase apăsat și sigur, ca apoi să închidă, semn că celuilalt îi fusese îndeajuns răspunsul prompt.Estimase doar de dragul evitării unei conversații, în realitate nu avea habar cam cât de repede aveasă ajungă acolo. Alesese singura cale, intrând printr
-
o spărtură a zidului de beton, direct în c
imitir. Ar
fi fost calea printre blocuri, un ocol până a ajunge la poarta principală. Astfel că alesese soluțiarapidă. Intrase fără teamă. Morții nu puteau provoca nimic decât frică. Își amintea de o seară când elși Sabin, colegul de clasă din liceu, cel
 
cu care urma să se vadă, intraseră în același cimitir la lăsatul întunericului. Fiecare umbră și fiecare sunet căpătaseră atunci închipuiri fantastice și înspăimântătoare, sfârșind prin a fugi amândoi de acolo.
 -
 
Credeam că ai să te rătăcești prin locurile
astea. Îl întâmpinase un alt fost coleg
, Liviu, un bărbat solid, cu părul blondin și ochii calzi de culoareamierii. Era cel mai scund dintre ei, dar bine proporționat și destul de arătos.
Denis salutase politicos,
ca apoi să
-
și salute și celălalt coleg, Sabin. Cam de aceeași înălțime ca el, cu umeri lați și picioaregroase, era genul de om cu pasul greoi, care se clătina ușor la mers. Nu aveau aceeași nuanță deșaten și nici aceeași culoare a ochilor, dar păstrau o simbioză a faptelor și ideilor.
-
 
E drept
că nu am mai venit demult pe aici.
 -
 
Niciunul din noi nu a mai venit demult.
Intervenise Sabin, subliniind fără menajamente faptul că își ignoraseră toți trei o datorie morală. Nuștia ce fel de cult al morților au alții, căci nu era un om credincios și nu păstra cutumele din bătrâni,dar își imagina că odată cu trecerea timpului durerea pierderii unei persoane dragi se atenuează,viața aducând problemele obișnuite pentru cei rămași în urmă, ele fiind poate și mai grele fără ceipierduți alături. Astfel că v
izitele la loc
ul unde aceștia se odihnesc, devin rare.
-
 
Nu-
mi vine să cred că au trecut cincisprezece ani…
 
Murmurase Liviu, așezând cu grijă buchetul de trandafiri galbeni pe mormântul din marmură.Priviseră îndelung piatra mortuară cu poza colegului lor,
 
chipul lui tânăr devenind deja
lipsit defamiliaritatea memoriilor. Se întreba oare ce-
ar fi devenit dacă ar fi trăit, ce viață ar fi avut, ce deciziiar fi luat. Fusese curajos, genul căruia îi plăcea aventura, călătoriile și oamenii speciali. Un om pl
in de
viață, un om cu toată viața înainte. O zi tragică pentru familia lui, o moarte neașteptată.
 
Se lăsase pe ciuci cu un oftat, deschizând ușița de la candelă pentru a schimba lumânările lăsate înăuntru. Își amintea ziua înmormântării, tristețea tuturor,
 
umblatul de la o biserică la alta pentruoficierea slujbei… Cimitirul plin de cruci, ca un triumf al morții peste viață dus la infinit. Și fluturele.
 Fluturele acela maroniu care încercuise cortegiul funerar atunci când colegul lor fusese depus în
mormânt. Toate acele bătăi de aripi agitate, voci uimite și superstițioase, speranța lor și tristețea de
asemenea. Se ridicase, scuturându-se doar din instin
ct. Privise înmărmurit la Liviu, care rămăsese cugura deschisă.
 
-
 
Ce-ai acum?
Nu apucase să întrebe bine căci Sabin îi făcuse semn să se uite la umărul acestuia. Își dusese repedemâna la gură de uimire. Făcuse un pas în spate, tremurând instinctiv. Pe spatele bărbatului seașezase un fluture maroniu, exact ca acela din ziua în care Doru fusese înmormântat.
-
 
Băieți, asta îmi aduce aminte de înmormântarea lui!
 Spusese tocmai Liviu, timbrul vocal îi era destul de tremurat, dar se adunase repede, gonind fluturele
de pe spatele său. Imediat oftase eliberat, iar Sabin îl gonise cu mâna atunci când încercase să treacă
spre el.-
 
Să fie un semn?Vorbise ca pentru sine Sabin, așezându
-
se pe băncuța de lemn construită special de rudele celui
mort. Tulburarea de pe
fața lui îl mișcase într
-
o oarecare măsură. Mereu avea acea tendință de a serupe în două, atunci când instinctul îi răspundea afirmativ, încerca să raționeze situația și să oascundă în cotloanele ignoranței, deși mintea i
-o scotea din când în când la iv
eală în momente
nepotrivite.-
 
Imposibil. Să fim serioși, sunt multe flori în jur, sunt copaci, e un loc propice pentru orice felde insectă.
 Aici nimeni nu-
l putea contrazice. Își aminteau că în ziua aceea de primăvară multe musculițe seadunaseră în jurul
 
mormântului, parcă în sărbătoarea morții dar și a îndestulării.
Dar nu putea nega
că în spatele gândurilor acestea, era unul care lua întâmplarea ca pe un semn. Se obișnuise să
-
șiinhibe trăirile de acest gen, intensitatea lor era una pe care nu o putea
suporta. Nu-
și dădea seamacând începuse a fi atât de laș, sau poate hotărât în afirmații…
 -
 
Poate că era doar un salut. Nici noi nu ne
-
am revăzut demult!
 
Glumise Liviu, așezându
-
se pe bancă lângă fostul lor coleg. Era drept că fiecare își văzuse de viața sa
,
devenind bărbați în toată firea, cu familii sau nu, dar maturizarea lor nu mai putea fi pusă la îndoială.Se întâlniseră des, când timpul le permisese, de dragul vremurilor trecute, a acelor amintiri pe carenu le mai puteau nici schimba și nici retrăi.La scurt timp, fiecare din ei devenise scufundat în propriile gânduri, așa că tușise stânjenit desituație. Nu mai aveau de ce zăbovi, amintindu
-
și nu rezolvau prea multe, decât să zgârie la o ranăcicatrizată.
-
 
Mergi spre casă? întrebase pe Liviu, deși nu avea aceeași legătură cu el ca și cu Sabin, se înțelegeau bine, având multe hobbyuri în comun.
-
 
Nu, merg cu Alice și copii la ai mei la țară. Am mașina parcată la intrare.
 -
 
Ah, eu n-am venit pe acolo, nu i-
am văzut…
 -
 
Nu vii la mine, Denis? Îl întrebase Sabin, privindu-
l insistent. Ridicase din sprâncene la cât de evident era că acesta vroia săpoarte o discuție cu el. Bănuia că fusese oarecum marcat de cele întâmplate, dintre ei, Sabin fiind celmai superstițios.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->