UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANłA FACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINłE POLITICE

GAULLISMUL ŞI POZIłIA FRANłEI ÎN PROCESUL CONSTRUCłIEI EUROPENE

(De la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Maastricht)

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

DOCTORAND,

IOANA PANAGOREł

CONDUCĂTOR ŞTIINłIFIC,
PROF. UNIV. DR.

GH. BUZATU
- ConstanŃa, 2008 -

CUPRINSUL

Introducere ............................................................................................... 7

Capitolul 1 - Istoriografia problemei ................................................................ 11

1.1.

Scurtǎ prezentare a unor lucrǎri care au abordat activitatea

generalului Charles de Gaulle, gaullismul şi construcŃia europeană 1.2. 1.3. Activitatea de cercetare a Institutului Charles de Gaulle din Paris ViaŃa şi personalitatea generalului Charles de Gaulle

Capitolul 2 - Gaullismul – concept politic ........................................................ 27

2.1. Sursele gândirii gaulliste 2.2. Gaullismul, mentalităŃi şi atitudini în societatea franceză a anilor ’60

2.3. Cum a evoluat gaullismul după generalul de Gaulle

Capitolul 3 - Axa franco-germană şi începuturile procesului de construcŃie europeană ........................................................................................................................ 60

3.1. Fondatorii Europei « Celor Şase » 3.2. Începuturile construcŃiei europene (1948 – 1955) 3.3. Tratatul de la Roma – act ce consfinŃeste naşterea C.E.E. şi E.U.R.A.T.O.M

3.4. Proiectul franco-german asupra procesului de construcŃie europeană

2

3.5. Relansarea procesului de construcŃie europeană.Tratatul de la Maastricht

Capitolul 4 - De Gaulle şi Europa ................................................................... 103

4.1. Principiile politicii europene a generalului de Gaulle 4.2. Generalul de Gaulle şi construcŃia europeană 4.3. InfluenŃa politicii europene a lui de Gaulle în evoluŃia instituŃiilor europene 4.4. Efectele aplicării politicii agricole comune 4.5. Politica ,,scaunului gol“ şi consecinŃele sale 4.6. Compromisul de la Luxemburg 4.7. Opinia publică franceză faŃă de politica europeană a lui de Gaulle 4.8. ConsideraŃii asupra persoanei si personalităŃii generalului de Gaulle

Capitolul 5 - ContribuŃia FranŃei şi a generalului de Gaulle la rezolvarea marilor probleme ale Europei .................................................................................................... 156

5.1. FranŃa sub preşedinŃia lui Charles de Gaulle

5.2. Atitudinea FranŃei si a preşedintelui de Gaulle faŃă de procesul de lărgire a C.E.E.

5.3. De Gaulle şi gaullismul în relaŃia FranŃa – Germania 5.4. Atitudinea lui de Gaulle şi a FranŃei faŃă de S.U.A. şi blocul socialist

Capitolul 6 - InfluenŃa FranŃei asupra procesului de integrare europeană din anii ’90. RevoluŃiile din Est ......................................................................................... 192
3

6.1. Teoriile şi contribuŃia lui Jacques Delors în procesul de construcŃie europeană 6.2. RevoluŃiile din 1989: Sfârşitul unei lumi şi naşterea unui secol

Anexe .................................................................................................................. 215

Cronologie .......................................................................................................... 290

Bibliografie selectivă ......................................................................................... 299

Gaullismul şi poziŃia FranŃei în procesul construcŃiei europene (De la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Maastricht)

GAULLISMUL

Structurată pe şase capitole, lucrarea pune în valoare contribuŃia generalului de Gaulle, a gaullismului şi poziŃia FranŃei în cadrul procesului de construcŃie europeană în perioada marcată de Tratatul de la Roma şi Tratatul de la Maastricht. Pornind de la istoriografia problemei şi începuturile procesului de construcŃie europeană am încercat să arăt care a fost aportul şi rolul FranŃei în crearea Uniunii Europene, suportul generalului de Gaulle în această acŃiune, felul în care a militat mai ales prin politica sa externă pentru suveranitatea naŃională si solidaritatea cu Germania în speranŃa unirii Europei în domeniul politic şi cel al apărării, ca şi cel economic. Distrugerile umane şi materiale imense provocate de cel de-al doilea război mondial, şocul psihologic şi moral produs de exterminarea evreilor precum şi bombardamentele atomice asupra Japoniei, întreŃineau un sentiment de sfărsit al civilizaŃiei şi prezentau o Europă aflată în declin faŃă de S.U.A. şi U.R.S.S. În faŃa acestor probleme, apar tot mai des proiecte ale unei Uniuni Europene, astfel construcŃia europeană a început să se concretizeze dupa cel de-al doilea război mondial, cu scopul de a garanta o pace durabilă, 9 mai 1950 , fiind data la care Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al FranŃei, a propus pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi oŃel ale FranŃei şi Germaniei în cadrul unei organizaŃii deschise şi celorlalte Ńări europene. În urma acestei propuneri, alte patru state s-au alăturat proiectului, Tratatul instituant al ComunitaŃii Europene a Cărbunelui şi OŃelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către FranŃa, Germania, Italia, Belgia,Luxemburg şi Olanda şi intrând în vigoare la 23 iulie 1952. Britanicii sunt însă ostili oricarei idei de supranaŃionalitate şi rămân pe dinafara organizaŃiei în 1952, instituŃiile C.E.C.O.( Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri,
5

Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justitie) vor fi puse la punct si chiar vor servi drept bază PieŃei Comune, permiŃând demararea efectivă a Europei Celor Şase, pe 10 februarie 1953 iar Preşedinte al Înaltei AutoritaŃi, precursoarea actualei Comisii Europene a fost ales Jean Monnet. Autoritatea studia pieŃele , preŃurile şi stabilea strategiile pe termen lung; publica informaŃii referitoare la piaŃă; crea propriul capital atât prin aplicarea unei taxe asupra producŃiei de carbune şi oŃel cât şi făcând împrumuturi şi garanŃii firmelor; asigura asistenŃă financiară pentru dirijarea forŃei de munca dintre industria cărbunelui şi oŃelului spre alte sectoare; definea practicile abuzive de impunere a preŃurilor; stabilea dacă este necesar un preŃ minim şi maxim pe piaŃa şi opera formarea de către statele membre de creşteri sau alte întelegeri care să ducă la concurenŃa. Tratatul de la Paris a stabilit mecanismele necesare bunei funcŃionari a Consiliului de Ministri, Adunarii Parlamentare şi CurŃii de Justitie, însa dificultatea majoră pentru ele era legată de reglarea relaŃiei dintre Înalta Autoritate şi guverne. C.E.C.O. era criticată pentru maniera în care erau subordonate minele şi metalurgia franceză, dar mai ales pentru maniera de construcŃie a unei puteri supranaŃionale, recrutată fară nicio sursă de responsabilitate democratică. Pentru a inŃelege contribuŃia gaullismului şi poziŃia FranŃei în procesul de construcŃie europeană, este necesară mai întai o inŃelegere a viziunii europene a lui de Gaulle şi a intui “măsura “ Europei sale, înteleasă ca un mijloc de putere în marele concert al statelor. Europa gaullistă se întindea “de la Atlantic la Urali”si trebuia să reprezinte un partener pe masura S.U.A., puternic şi independent, în care Franta să fie purtătorul de cuvânt al Europei. Aşa cum sublinia Bernard Bruneteau , în viziunea lui de Gaulle uniunea politică participa la reamenajarea sistemului internaŃional şi la exprimarea vocii FranŃei, iar uniunea economică participa la realizarea primeia întărindu-i credibilitatea , aşa cum la fel de adevărat , eşecul uneia poate fi compensat de progresul celeilalte. Pentru de Gaulle, politica externă era singura veritabilă, celelalte politici (internă, economică, socială şi culturală ) contribuind la punerea în practică a acestei “politici a grandorii” legată de o anumită concepŃie a interesului naŃional.
6

Grandoarea implica independenŃa naŃiunii şi aceasta explică politica de basculǎ între anglo-saxoni şi sovietici precum şi ostilitatea faŃă de Giscard, suspectat că face jocul americanilor. DorinŃa de independenŃǎ explică totodată atitudinea ostilă a lui de Gaulle cu privire la partajul bipolar decis la Yalta în absenŃa lui, respingerea ComunităŃii Europene a Apărării precum şi refuzul Europei supranaŃionale. Fin observator al schimbărilor economice, politice şi culturale, generalul Charles de Gaulle avea o capacitate de previziune incontestabilă, cele trei elemente care i-au marcat gândirea si anume elementul religios, naŃionalismul popular şi tematica dezvoltării prin non-conformiştii anilor 30 fiind bine marcate în lucrare. Gaullismul apare nu numai ca o stare de spirit cum au spus unii, ci şi ca o metodă pragmatică şi realist, ca o veritabilă ideologie , destul de coerentă şi axată pe NaŃiune, în jurul căreia poporul francez şi-a afirmat geniul propriu şi vechile tradiŃii. Întreaga gândire gaulliană este influenŃată de deviza generalului” FranŃa nu poate fi FranŃa fără grandoare “ şi îşi desfasoară acŃiunea pe trei axe: măreŃie, independenŃă şi putere. Din punct de vedere istoric, gaullismul s-a născut odată cu Apelul de la 18 iunie 1940 lansat la Radio Londra de generalul de Gaulle prin care îi invita pe toŃi francezii , oriunde s-ar afla la RezistenŃǎ contra duşmanului. Geografic, gaullismul face parte integrantă din spaŃiul francez, epicentrul gândirii şi acŃiunii sale fiind obligaŃia sacră de a lupta pentru salutul şi reînoirea FranŃei iar filozofic se leaga cu determinare de civilizaŃia europeană, situând gândirea şi acŃiunea sa pentru menŃinerea identităŃii naŃionale şi având totodată o puternică influenŃă asupra puterii şi opiniei publice. Politic, gaullismul nu s-a impus decât sub regimul celei de a V-a Republici, pe care el însuşi l-a constituit profitând de circumstanŃele epocii, iar electoral a trezit într-un mod particular ceea ce se dovedeste a fi şi anume o vastă mişcare a Adunării Poporului Francez. În Gaullism se găseşte noŃiunea tipică de “cinci piloni” ce constituie obligaŃiile celor ce subscriau la Gaullism (obligaŃia absolută la rezistenŃǎ; subordonarea la ordinul
7

clasic; spiritul adevărului; salutul; interesul crescut pentru patrie), emblema acestuia fiind “Croix de Lorraine”, semn al destinului FranŃei libere şi simbolul martirilor FranŃei ocupate. Gaullismul nu este numai grandoare şi putere, el însemnă şi respectul omului şi al naŃiunii, al tradiŃiilor multiseculare ale FranŃei, este o nouă expresie politică care integrează cele mai înalte valori ale gândirii creştine şi ale democraŃiei, este punctul de plecare al FranŃei moderne. Sosirea lui de Gaulle la conducerea FranŃei, a bulversat mediile diplomatice din FranŃa şi din străinătate, preşedintele jucând un rol major în politica externă a Ńării sale. Generalul Charles de Gaulle concepe viaŃa internaŃională ca pe un raport între naŃiuni şi preferă un Directorat al Granzilor în locul supranaŃionalităŃii care nu ar avea baze reale. ConcepŃia politică a lui de Gaulle se explică prin dubla sa moştenire naŃională maurrasiană şi iacobină. NaŃionalismul maurrasian se reflectă în limbajul său la adresa Germaniei şi în dorinŃa de a intra în istorie ca omul care a marcat sfârsitul unui conflict de secole între două popoare, iar naŃionalismul iacobin în conştiinŃa sa conform careia destinul Frantei era sa aducă lumii libertate, egalitate, fraternitate. În gândirea gaullistǎ dominǎ de asemanea ideea de a elibera oamenii lumii întregi de toate formele de servitude ideologice, politice, economice şi sociale. Aceastǎ sarcinǎ de a “elibera”constituie o temă internaŃionalǎ exemplarǎ, permitând asigurarea salutului naŃional, social şi familial pentru milioane de oameni.
PRINCIPIILE POLITICII EUROPENE A GENERALULUI CHARLES DE GAULLE

Tema esenŃialǎ a politicii franceze a fost crearea unei Europe europene, lǎrgitǎ de la Cei Şase la Ńǎrile din Est şi independenŃa faŃǎ de cele douǎ blocuri antagoniste. Aşa cum subliniazǎ Jean-Marc-Boegner1 în volumul ”De Gaulle en son siècle”, politica generalului de Gaulle privitoare la construcŃia europeanǎ nu se poate întelege decât la lumina convingerilor sale, care încǎ din 1958, cand se întoarce la putere inspiraserǎ politica sa externǎ. În cele ce urmeazǎ, am sǎ arǎt care au fost principiile care au stat la baza politicii europene a generalului:
8

1.-FranŃa trebuia sǎ joace un rol de prim plan în marile afaceri ale lumii, acest lucru implicând atât vocea cât şi acŃiunea sa; 2.-Constatarea generalului de Gaulle privitoare la existenŃa a “Douǎ mari hegemonii” l-a condus la sustragerea politicii FranŃei influenŃei atunci predominante a Statelor Unite ale Americii dupǎ 1945 şi , deasemenea, la neîncrederea N.AT.O şi ComunitǎŃile europene; 3.-Aversiunea nedisimulatǎ pe care o nutrea generalul de Gaulle faŃǎ de noŃiunile de supranaŃionalitate şi integrare, care la anumite intervale au inspirat cele trei tratate instituante ale ComunitǎŃilor Europene dând naştere instituŃiilor scǎpate de sub controlul statelor. Acest lucru nu trebuie interpretat ca o opoziŃie de principiu la edificarea unei Uniuni a Europei ci ca un obiectiv ce trebuia atins prin libera cooperare a statelor. 4.- Cooperarea între Cele Şase Ńǎri membre ale ComunitaŃii Europene nu putea deveni o realitate politicǎ decât dacǎ Europa era o veritabilǎ Europǎ europeanǎ, altfel spus, dacǎ ea se dovedea capabilǎ sǎ preia consecinŃele intereselor şi ambiŃiile care îi erau proprii, abandonând obişnuinŃa de a se conforma cerinŃelor de ordin venite de la Washigton, sau de a sta departe de politica blocurilor2. 5.-FranŃa trebuia sǎ încurajeze, prin propria sa acŃiune, un climat de destindere şi apropiere cu naŃiunile Europei de Est, în special cu Uniunea Sovieticǎ (de unde formula”de la Atlantic la Urali). 6.- În inima divizatǎ a Europei aflându-se Germania, generalul urmǎrea, în sfârşit sǎ stabileascǎ cu Republica Federalǎ raporturi particulare bazate pe încredere, graŃie relaŃiilor personale pe care le întreŃinea cu cancelarul Adenauer3.

INFLUENłA POLITICII EUROPENE A LUI DE GAULLE ASUPRA EVOLUłIEI INSTITUłIILOR EUROPENE

În calitatea sa de preşedinte al Republicii, de Gaulle a condus politica europeanǎ a FranŃei într-o perioadǎ marcatǎ de conflictele şi crizele integrǎrii europene şi în care FranŃa s-a aflat , deseori, singura şi împotriva majoritaŃii celorlalte Ńǎri. Politica

europeanǎ a lui de Gaulle poate pǎrea diferitǎ dacǎ o comparǎm cu politica FranŃei anterioare lui şi care avusese iniŃiativa creǎrii celor trei comunitǎŃi europene: C.E.C.O., C.E.E. şi E.U.R.A.T.O.M. sau cu FranŃa preşedintelui Mitterand, care a fost, la rândul lui , un campion al unificǎrii europene. Continuitatea politicii europene a FranŃei nu a fost întreruptǎ în nici un fel de generalul de Gaulle, care, privit retrospectiv, apare ca omul de stat care a contribuit cel mai mult la realizarea comunitǎŃii aşa cum o cunoaştem astǎzi, atât pe plan structural, cât şi în ceea ce priveşte substanŃa sa. Dacǎ anii lui de Gaulle au fost caracterizaŃi de clivaje şi de lupte legate de orientǎrile viitoare ale evoluŃiei instituŃionale şi politica comunitǎŃii, mai mult, dupǎ plecarea sa , esenŃialul politicii sale a fost acceptat ca linie directoare de cǎtre celelalte membre. Prioritatea politicii europene a lui de Gaulle era de a asigura FranŃei o poziŃie dominantă de mare putere, de a garanta o încredere reciproc acceptabilǎ între FranŃa şi Germania şi de a crea o Europă Occidentalǎ puternicǎ, nucleu al unui tratat internaŃional care sǎ consacre organizarea întregului continent european4. Când de Gaulle insista pentru o coordonare a politicii externe şi a politicii de apǎrare ca un preambul al întegrǎrii europene şi când se opunea unor proceduri supranaŃionale care puteau constrânge guvernul sǎ acŃioneze împotriva dorinŃei lui , se datora mai ales faptului cǎ poziŃia FranŃei era mai slabǎ la început în comparaŃie cu cea a Marii Britanii şi S.U.A şi cǎ aceste douǎ Ńǎri aveau în politica lor europeanǎ alte obiective decât FranŃa. El se temea cǎ, printr-o integrare economicǎ supranaŃionalǎ a Europei Ocidentale încorporate într-o cooperare atlanticǎ dominate de aceste puteri, FranŃa sǎ nuşi piardǎ suveranitatea în materie de politicǎ externǎ şi sǎ se gǎseascǎ în imposibilitatea de a-şi atinge obiectivele europene. Dacǎ Marea Britanie şi S.U.A., în ce le priveşte, se opuneau atât de puternic politicii lui de Gaulle, era pentru cǎ prima lor grijă a fost sǎ impiedice o integrare politicǎ europeanǎ condusǎ de FranŃa alǎturi de o R.F.G., ambiŃioasǎ pentru reunificarea celor douǎ Germanii, ceea ce reprezintǎ o alternativǎ pentru cooperarea atlanticǎ. Separând formal procesul de integrare economicǎ europeanǎ de politica internaŃionalǎ a marilor puteri, se putea dezvolta N.A.T.O. în sensul unui directorat şi astfel sǎ se inchidǎ definitiv integrarea europeanǎ în cadrul politicii de apǎrare atlanticǎ5.
10

Cu toate acestea, americanii şi britanicii aveau concepŃii diferite privind metodele de instituŃionalizare a cooperarii europene, S.U.A. sprijinind eforturile privind construirea unei ComunitǎŃi europene supranaŃionale cu o singura voce, şi care sǎ accepte conducerea Americanǎ în materie de apǎrare, pe când Marea Britanie, deşi era de acord cu al doilea punct, respingea noŃiunea de supranaŃionalitate, excepŃie facând câteva sectoare economice limitate. Pornind de la diferitele poziŃii privind natura procesului ( sectorial sau global) şi a structurii (federale sau confederale), diferiŃii actori implicaŃi în acest proces au lansat mai multe variante de strategie de integrare. Politica europeanǎ a lui de Gaulle poate fi definitǎ în general ca fiind confederalǎ, el acceptând un transfer progresiv al autoritǎŃii cǎtre instituŃiile comunitare, cu condiŃia ca aceastǎ autoritate sǎ fie delegatǎ de guverne în cadrul unei politici externe şi de apǎrare coordonatǎ, şi că statele sǎ pǎstreze în orice clipa suveranitatea, guvernele rǎmânând pânǎ la urma rǎspunzǎtoare de deciziile lor importante. Acest punct de vedere a fost susŃinut de Charles de Gaulle tot timpul cât a fost preşedinte. Guvernele care s-au succedat la putere după plecarea generalului de Gaulle, au menŃinut aceleaşi orientări, şi anume: acceptarea Tratatului PieŃei Comune şi adoptarea unei politici economice care să permită liberele –schimburi; intervenŃia constantă care avea drept scop legarea liberalizarii schimburilor de mărfuri şi de capital în cadrul PieŃei Comune şi punerea în operă a politicilor comune în special în domeniul agricol; o politică fondată pe progresele unitaŃii europene şi pe înŃelegerea franco-germană. Alain Prate, fost consilier tehnic la preşedenŃia Republicii , vicepreşedinte al Bancii Europene de InvestiŃii, sublinia în una din intervenŃiile sale că refuzul generalului de Gaulle de lărgire a ComunitaŃii în două rânduri (1963 şi 1968) faŃă de aderarea Marii Britanii a întârziat progresele uniunii europene sau din contră, a permis ComunitaŃii de a se consolida înainte de lărgirea sa. Politica europeană a lui de Gaulle o putem diviza, pe de o parte , în domenii care au făcut obiectul mai multor controverse şi, pe de alta parte, în domenii care nu au născut controverse. Domeniile în care politica europeană a generalului de Gaulle nu a facut obiectul unor controverse au fost Acceptarea PieŃei Comune în 1958 , punerea în operă a politicilor comune şi întelegerea franco-germană.
11

1. Acceptarea PieŃei Comune în 1958 De la întoarcerea sa la putere, generalul de Gaulle a acceptat angajamentele Tratatului de la Roma care crea Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), chiar dacă el nu admitea virtualităŃile politice implicite. FranŃa trebuia să-şi pună cu onoare semnătura sa şi acest lucru nu avea să fie posibil dacă ea continua să menŃină o politică care nu permitea deschiderea frontierelor. Planul de redresare din 1958, care va avea succes, avea ca obiectiv principal să permită economiei franceze de a se deschide concurenŃei externe. În timpul cât a fost la putere, perioadă ce corespunde anilor tranzitorii ai PieŃei Comune, de Gaulle a vrut să menŃină o politică economică riguroasă, permiŃând menŃinerea parităŃii franc/marcă, care nu a fost practic modificată în acest timp. Aceasta stabilitate a ratei de schimb a facilitat considerabil punerea în operă a Uniunii Vamale încheiată la 1 iulie 1968, cu puŃin înaintea datei prevăzute în Tratat şi a Politicii Agricole Comune (P.A.C.). 2. Punerea în operă a politicilor comune Pentru generalul de Gaulle, liberalizarea schimburilor între Cei Şase trebuia să fie subordonată punerii în aplicare a tarifului vamal comun şi a Politicii Agricole Comune. El nu se aştepta ca PiaŃa Comună să devină o simplă zonă de liber-schimb, această concepŃie generală ducându-l în faza de a se opune în 1958 la crearea unei mari zone de liber-schimb. El înŃelegea ca liberalizarea schimburilor de produse industriale să aibă loc prin punerea în aplicare a unei politici agricole comune, comportând o solidaritate financiară între Ńările ComunităŃii. În PiaŃa Comună, apărarea intereselor economice ale FranŃei au fost asigurate de către de Gaulle iar negocierile sale, cu o fermitate şi intransigenŃă care au dus la atingerea unor importante rezultate, cum ar fi: creşterea industrială, o sporire a producŃiei agricole şi o balanŃă comercială echilibrată. Apararea cu vigilenŃă a intereselor franceze în perioada anilor `60 nu a constituit un obstacol în calea progreselelor ComunităŃii, intenŃia fiind de a subordona liberalizarea

schimburilor şi de a pune în operă nişte politici comune care reprezentau o constantă a politicii europene franceze. 3. ÎnŃelegerea franco-germană ÎnŃelegerea franco-germană a fost pentru generalul de Gaulle, încă de la prima sa întâlnire cu cancelarul Adenauer la Colombey, fundamentul politicii sale europene, iar, atunci când a

12

simŃit că negocierile Planului Fouchet vor eşua, a dorit ca acestă înŃelegere franco-germană să fie materializată într-un tratat . Tratatul de cooperare a fost semnat la 22 ianuarie 1963 la Paris, de către de Gaulle şi Adenauer, iar el stabilea un program de întâlniri regulate între oficialii germani şi francezi, în acest sens cea de-a doua secŃiune a tratatului stabilind ferm: ,,cele două guverne să se consulte reciproc în toate problemele importante de politică externă înainte de a lua orice decizie finală şi mai ales asupra problemelor de interes comun, cu scopul de a ajunge, pe cât posibil, la o poziŃie similar”6 Acest tratat, la 25 de ani după semnarea sa, a fost celebrat ca un fundament al politicii europene franceze, iar înŃelegerea franco - germană drept una din bazele construcŃiei europene. Temele politicii generalului de Gaulle care au stârnit controverse le vom trata în cele ce urmează.

1. Atitudinea privind instituŃiile supranaŃionale

De Gaulle dorea în primul rând ca şi Comisia să renunŃe la pretenŃia de potenŃial guvern european, precum şi la eforturile de a se impune asupra guvernelor naŃionale, iar, dacă se aplica votul majoritar, aceasta să nu se întâmple în situaŃii în care se considerau atinse interesele vitale ale vreunui stat membru. De Gaulle considera că fiecare stat membru în parte trebuia să fie liber să-şi stabilească propriile interese. Toate disputele dintre Cei Şase aveau ca temă natura Europei pe care ei voiau să o construiască şi relaŃia potrivită dintre Comunitate şi statele membre, FranŃa fiind permanent convinsă că interesele ei naŃionale erau ameninŃate (în 1961 şi 1965 de dezvoltarea efectivă a C.E.E., iar în 1963 de către Marea Britanie şi, implicit, S.U.A.). Jean-Marc Boegner, în lucrarea sa De Gaulle en son siècle7 după ce relatează etapele negocierilor însemnând instituŃiile comunitare, notând ,,criza scaunului gol” şi aranjamentul de la Luxemburg, arată că poziŃiile adoptate de către generalul de Gaulle în anii `60 au marcat puternic comunitatea, dar ele nu au stat în calea progreselor sale deoarece Uniunea Vamală era încheiată în 1968, Politica Agricolă Comună reflectată în principiile şi mecanismele sale şi runda Kennedy terminată. Perioada în care de Gaulle a fost la preşedinŃia FranŃei a coincis cu aflarea la preşedinŃia Comisiei Europene (C.E.) a lui Walter Hallstein (1958 – 1967), unul dintre preşedinŃii reformişti

13

ai acestei instituŃii care susŃinea acordarea votului majoritar Consiliului de Miniştri (ceea ce în viziunea generalului ar fi dus la sporirea capacităŃilor politice ale C.E.). Hallstein susŃinea, de asemenea, organizarea pe baze federale a Europei şi recunoaşterea ambasadorilor stărini pe lângă organismele comunitare, punea accent pe rolul politic al C.E. şi accepta metode şi proceduri de lucru mai flexibile care să permită depăşirea unor partizanate naŃionale. Încercând să păstreze un aparat administrative redus, Hallstein nu a făcut decât să respecte prevederile Tratatului de la Roma8 Asupra integrării europene, de Gaulle şi Hallstein aveau viziuni diferite, care se excludeau reciproc, de Gaulle respingând planurile federaliste ale lui metoda federalistă nu s-a impus, fiind preferată cea a angrenajului9. Sceptic fiind la adresa prevederilor Tratatului de la Roma, de Gaulle a încercat să impună respectarea unei serii de principii, cel mai important fiind împotriva dobândirii unui caracter supranaŃional de către ComunităŃile Europene10. DorinŃa FranŃei era aceea de a crea o Comunitate Europeană echitabilă şi rezonabilă, ceea ce voia să însemne că modul de funcŃionare a PieŃei Comune trebuia decis de către guvernele naŃionale ale statelor membre controlate de către Parlamentele naŃionale11. Chiar dacă generalul nu a avut o viziune supranaŃională despre construcŃia europeană, în opinia publică acesta a fost deseori perceput ca un europenist veritabil (în 1965 – 3 din 5 francezi îl considerau pe de Gaulle campionul unităŃii europene şi chiar în martie 1969 jumătate din francezi îl considerau un europenist convins). Vorbind despre evoluŃia instituŃională, după ce generalul de Gaulle a părăsit puterea, tezele pe care el le susŃinuse privind rolul statelor au fost reluate de alte Ńări şi confirmate prin fapte. În Comunitatea actuală, Comisia joacă un rol important de iniŃiativă şi impulsionare, dar deciziile esenŃiale revin în ultimă instanŃă de Hallstein, iar acesta,

apelând la problema P.A.C., pentru a-şi impune opinia, dar fără alt rezultat decât faptul că

competenŃa statului.

2. Uniunea politică

Atitudinea lui de Gaulle referitoare la Uniunea Politică a Europei a fost unul dintre subiectele care a generat ample dezbateri. Pentru unii, generalul de Gaulle era convins de necesitatea punerii în operă a unei Uniuni Politice, chiar o ,,confederaŃie”a Europei Occidentale pentru afirmarea identităŃii Europei în lume.

14

Chiar şi după eşecul Planului Fouchet şi după înlocuirea cancelarului Adenauer cu cancelarul Erhard, generalul nu avea să renunŃe la a urma ideea unei Uniuni Politice a Europei. După alŃii, dimpotrivă, generalul avea să renunŃe în 1962 la opera pentru o Europă europeană, pentru a impune mai degrabă o ,,FranŃă a mâinilor libere”. Planul Fouchet era planul gaullist pentru o confederaŃie europeană. După prima întâlnire la nivel înalt între şefii de state şi de guverne din Cele Şase state Comunitare, din 18 iulie 1961, ConferinŃa de la Bonn se finalizează cu DeclaraŃia de la Bad Godesberg, conform căreia o comisie inter-guvernamentală fusese îndrituită să studieze şi să propună un proiect de Uniune Politică, considerat parte integrantă a Tratatului de la Roma. La 19 octombrie 1961, în cadrul comisiei inter-guvernamentale prezidată de Christian Fouchet, FranŃa a prezentat un proiect de tratat stabilind o ,, uniune de state” denumită ,, primul plan Fouchet”. Această uniune apare ca o organizaŃie internaŃională de tipul cel mai tradiŃional – fără personalitate juridică în ordinea juridică internaŃională. Scopul Uniunii era acela de a elabora o politică externă şi de apărare comună, de a coopera pe plan ştiinŃific şi cultural şi de a contribui la apărarea drepturilor omului şi democraŃiei. Nu era menŃionată aici dimensiunea economică, aceasta rămânând în competenŃa instituŃiilor comunitare. Belgia şi Olanda au respins acest prim plan Fouchet, condiŃionând acordul lor de intrarea Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană. Un nou proiect - Fouchet II – avea să fie prezentat la 18 februarie 1962 şi, deşi FranŃa făcea câteva concesii, în realitate noul plan reprezenta unicul punct de vedere francez, inflexibil la solicitările guvernelor belgian şi danez, care în semn de protest au solicitat înlocuirea lui Christian Fouchet de la conducerea Comisiei. FranŃa a acceptat să facă anumite concesii decisive, şi anume: economia generală a proiectului de tratat era păstrată, dar politica de apărare comună urma să fie realizată în cadrul N.A.T.O.; erau introduse unele elemente ,,comunitare” – un sectretar general independent de guvernele statelor membre şi care dispuneau de un drept de iniŃiativa, o Adunare Parlamentară ale cărei atribuŃii erau extinse dincolo de o simplă consultare, iar Curtea de JustiŃie a ComunităŃii urma să devină organ al Uniunii. La 18 ianuarie 1962, Christian Fouchet prezenta membrilor Comisiei această a treia versiune a planului său care a fost abandonat definitiv deoarece nu cuprindea niciuna din concesiile aşteptate.

15

3. Refuzul aderării Marii Britanii

Discutând cu Adenauer despre aderarea Londrei, generalul de Gaulle spunea că aceasta era inaccesibilă atâta timp cât Marea Britanie rămânea «economic şi politic ceea ce este». La 9 august 1961, Marea Britanie a cerut să adere la C.E.E . însă discuŃiile au devenit extrem de tensionate deoarece aceasta cerea numeroase derogări şi adaptări ale tratatelor institutive, având în vedere legăturile sale particulare cu sistemul Commonwealthului. Referitor la acest lucru, unul dintre negociatorii francezi declara că ,, avea impresia că nu era Marea Britanie cea care intra în PiaŃa Comună, ci PiaŃa Comună intra în Commonwealth”. La 4 iulie 1962, preşedintele Statelor Unite, J. F. Kennedy, a propus crearea unei vaste comunităŃi atlantice fondată pe un parteneriat comercial în Europa, realizarea acestui lucru fiind posibilă numai dacă Marea Britanie era prezentă în cadrul PieŃei Comune. Generalul de Gaulle a cunoscut încă o dată dezamăgirea, speranŃa lui ca Europa să devină o entitate independentă, capabilă să joace rolul său în lume, fiind spulberată. Drept răspuns, de Gaulle declară că nu va participa la forŃa nucleară multinaŃională prevazuta de acordul anglo – american şi se opuse aderării Marii Britanii la PiaŃa Comună, partenerii FranŃei având o relaŃie de iritare fiindcă nu fuseseră consultaŃi şi informaŃi despre vetoul francez. Temându-se de izolarea sa faŃă de Comunitatea Europeană, Marea Britanie reînnoi cererea de adeziune la 11 mai 1967 şi, alături de ea, şi-au depus cereri de adeziune şi statele membre ale A.E.L.S. (Irlanda, Norvegia şi Danemarca), însă generalul de Gaulle se temea în continuare că aderarea Marii Britanii aflată sub influenŃa americană ar determina o subordonare a ComunităŃii în faŃa atlantismului. Privind ,,afacerea Soames” , Françoise de la Serre12 preciza, în cadrul unei dezbateri pe această tema13, că demersul şefului de stat francez rămâne acelaşi. El nu putea să accepte o transformare profundă a PieŃei Comune prin lărgirea ei cu Marea Britanie decât dacă această extindere avea în contrapartidă o cooperare politică mai mare între FranŃa, Marea Britanie, Republica Federală şi Italia, având profunda convingere în acest sens - Comunitatea trebuia să se întăreasca înainte de a se produce o lărgire riscantă.

16

4. Europa de la Atlantic la Urali

Este adevărat că cele două cuvinte ,,Atlantic” şi ,,Urali” se găsesc asociate în mai multe feluri în scrierile şi declaraŃiile generalului de Gaulle. Printre cele peste 1 500 de texte analizate se pot identifica peste 20 de combinaŃii de acest gen, precum de exemplu: ,,De la Atlantic până la Urali”; ''De la Atlantic la Urali”; ,, Începând de la Atlantic până la Urali”; ,,Între Atlantic şi Urali” etc. Concluzia era una singură: Europa trebuia să se îndepărteze de Atlantic şi tot atâta de Urali, ea neputând subzista decât Ńinând balanŃa egală între cele două blocuri. În mijlocul propunerilor generalului, care în epocă au suscitat comentarii, uneori ironice, figurează şi această afirmaŃie si anume că Europa trebuia să se întindă ,, de la Atlantic la Urali”. Ca multe alte formule gaulliste, aceasta avea ca funcŃie o viziune prospectivă, de mobilizare a unui auditoriu în jurul unei noi percepŃii a realităŃilor, ,, Europa de la Atlantic la Urali” putându-se asimila aceleea a mitului politic definit de Georges Sorel ca un ,,ansamblu legat de imagini motrice”, ca o incitare la acŃiune. Problema era însă ce tip de acŃiune europeană se dorea cu acest tip de imagine ?14 Imaginea Ńinea să amintească forŃa incomparabil superioară a ideii naŃionale asupra ideologiei marxist – leniniste, ca şi asupra doctrinei Brejnev relativ la ,,suveranitatea limitată”: aceea care motivează popoarele Europei Centrale şi de Est şi care le va împinge într-o zi ,,să-şi joace propiul rol într-o Europă înnoită”. O altă interpretare a acestei imagini era aceea de a reaminti faptul precis - cooperarea lărgită cu Estul continentului era supusă ,,condiŃiei imperative de a se susŃine o vie şi puternică comunitate europeană, în Vest, adică o singură şi aceeaşi politică franco-germană”. Aceeaşi imagine Ńinea să sublinieze că sfârşitul Yaltei trebuia să fie înainte de toate sfârşitul blocurilor militare, disparaŃia blocului Estic precum şi a celui Occidental rezultând automat dintr-o serie de interacŃiuni . Pentru a-i convinge pe sovietici că interesul lor era să nu-i lase pe europeni să se înscrie drept singură clientelă a americanilor, trebuia ca Kremlinul să conştientizeze că reprezenta Rusia, adică o putere europeană15. Politica destinderii gaulliste, marcată de retragerea din comandamentul integrat N.A.T.O. la 4 martie 1966 , vizita în Rusia din iunie 1966, când se întâlneşte cu Brejnev pentru a discuta asupra proiectului ConferinŃei europene asupra securităŃii, vizitele în Polonia şi România din

17

1967 şi 1968, tindeau să ofere o credibilitate mitului. Ideea era de a face aceste gesturi în mod solitar până când Cei Şase se vor fi organizat pentru a face posibil un nou echilibru european16. Tot la fel de bine, putem accepta că, folosind în diverse combinaŃii aceste cuvinte, de Gaulle poate a simŃit nevoia de a le asocia în ideea de a încerca să fixeze limitele Europei, aşteptând realizarea unei Mari Europe? Progresul construcŃiei europene sub preşedinŃia generalului de Gaulle, aşa cum sublinia fostul ministru şi deputat european Jean Pesmazoglou, a permis îndeplinirea condiŃiilor prealabile adoptării, după 20 de ani, a Actului Unic European, care a condus evoluŃia tratatului de la Roma într-o direcŃie diametral opusă celei pe care o indicase de Gaulle, chiar dacă acesta considera evoluŃia spre o confederaŃie şi nu federaŃie17. De la jumătatea lui 1987, Actul Unic a permis luarea cu o majoritate calificată a deciziilor privind pregătirea Marii PieŃe din 1993. Politica comună de reducere a inegalităŃilor economice şi sociale dintre Ńările C.E.E. era de-acum înainte consacrată prin tratate şi, în acest fel, definitivă. Colaborarea politică era instituŃionalizată şi îşi propunea ca obiectiv o politică externă comună. Aceasta este inseparabilă de apărarea Europei, în acest moment fiind de competenŃa U.E.O. care va trebui, într-o zi, să ocupe un loc printre instituŃiile C.E.E. În ceea ce priveşte încheierea uniunii popoarelor şi statelor europene, care s-a hotărât să fie numită Uniunea Europeană, primul proiect de înŃelegere, votat în 1984 de marea majoritate a Parlamentului european şi cu susŃinerea deputaŃilor din toate grupările, prevedea legături instituŃionale între Ńări, mult mai strânse decât de Gaulle fusese dispus să le accepte. Gândirea şi acŃiunile sale au fost însă cele care au consolidat fundaŃia şi au făcut posibile dezvoltările ulterioare. Trebuie însă să admitem că de Gaulle a îndepărtat prejudecăŃile şi reacŃiile moştenite din trecut, a exprimat cu ardoare ideile politice şi culturale fundamentale şi a deschis calea transformării organice a ComunităŃii, conducând prin aceasta la o uniune din ce în ce mai profundă şi mai solidă16. Această dezvoltare a ComunităŃii a fost insoŃită de o colaborare mult mai eficientă şi substanŃială cu S.U.A., de o influenŃă economică şi politică sporite pe plan mondial, ca şi relaŃii mult mai strânse cu Ńările Europei de Est. În ceea ce privea Ńările Europei de Est, colaborarea în vederea progresului economic alternează cu apărarea drepturilor omului şi corespundea de asemenea profeŃiei lui de Gaulle în ceea ce privea o apropiere politică şi culturală a « Europei de la Atlantic la Urali », ca şi << casa comună europeană >> dragă lui Mihail Gorbaciov.

18

Aceste noi relaŃii şi perspective au constituit centrul evoluŃiilor internaŃionale în desfăşurare. Uniunea Europeană care se contura va constitui nucleul apropierii celor două părŃi ale Europei şi organul unei comunicări crescânde între popoarele de pe continent. Cadrul în care specificul naŃional se va putea consolida în paralel cu puterea europeană, aceasta din urmă contribuind la păstrarea păcii şi progresului în lumea secolului XXI, constituie lumea care fusese anunŃată în linii mari de liderul francez cel mai important al secolului XX17.

19

NOTE

Jean-Marc-Boegner-fost consilier diplomatic al generalului de Gaulle şi fost reprezentant al FranŃei pe lângǎ ComunitǎŃile Europene
2

Jean-Marc-Boegner, Comunicare privind politicile europene ale generalului de Gaulle, în vol. De Gaulle en son siècle, Paris, Plon, 1992, p. 66. Ibidem, p. 67.

3 `4

Revista <<Espoir>>, sub egida Institutului Charles de Gaulle, nr. 61/1987 şi nr. 62/1988, consideraŃii de ansamblu asupra politicii externe a lui de Gaulle.
5 6

Revista <<Espoir>>,nr. 81/ iunie 1992, Paris, p. 20

Fragment din textul tratatului franco-german, semnat la 22 ianuarie 1963, citat în F. Roy Willis, France, Germany, and the New Europe 1945 – 1967, Stanford Univerity Press, 1965, p. 311. Jean-Marc Boegner, De Gaulle en son siècle, V, p. 75.

Helén Drake, Jacques Delors, Europe. Histoire et sociologie d’un leadership improbable, GSPE, Collection ,Sociologie politique européene, Presse Universitaires de Strasbourg, 2002, p. 107-109. J. Delors, L’Europe en tant qu’entité politique: Combats pour l`Europe, Paria, Economica, 1996, p. 9-13. G. Gozard, op.cit., p. 59-60. Ibidem, p. 75, 135.

10

11

Françoise de la Serre, Directorul cercetǎrii la Centrul de Studii şi Cercetǎri InternaŃionale (FundaŃia NaŃionalǎ de StiinŃe politice). Françoise de la Serre, De Gaulle et la candidature britanique aux Communautés europénnes, Paris, noiembrie 1990, Paris.
14 13

12

Jean Touchard, Le gaullisme (1940 -1969), Paris, Seuil, 1978, p. 68. Ibidem, p. 116. Jean Touchard, op. cit., p. 77. Revista « Espoire », nr.82, Paris, 1992, p. 29-30.

15

16

17

20

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LUCRĂRI SPECIALE CONSACRATE GAULLISMULUI

Actes du Colloque organisé par I’Institut Charles de Gaulle, les 25 et 26 Avril 1980 – Approches de la philosophie politique du général de Gaulle, Paris, Éditions Cujas, 1983. Philippe ALEXANDRE, Le Duel de Gaulle – Pompidou, Paris, Grasset, 1970. Robert ARON, Charles de Gaulle, Paris, Librairie Académique Perrin, 1964. Jean AUBURTIN, Charlles de Gaulle, Soldat et Politique, Paris, Éditions Universelles, 1945. Idem, Le Colonel de Gaulle, Paris, Plon, 1965. Idem, Charles de Gaulle, Paris, Seghers, 1966. Henri AZEAU, Révolte militaire, Alger 22 Avril 1961, Paris, 1961. Elie BARNAVI et Saül FRIEDLANDER, La politique étrangère du général de Gaulle”, Paris, PUF, 1985. Nora BELOFF, Le Général dit non, Paris, Plon, 1964. Erwan BERGOT, Les cadets de la France libre, Paris, Presses de la Cité, Collection Presses Pocket – Troupes de choc, 1980 ; ed. a II-a – Paris, Éditions Presses de la Cité, Troupes de choc, 1981. Serge BERSTEIN, La France de l’expansion, I, La République gaullienne – 1958 – 1969, Paris, Éditions de Seuil, 1989. Jacques BLOCH – MORANGE, Le Gaullisme, Paris, Éditions Plon, 1963. Alain DE BOISSIEU, Pour combattre avec de Gaulle, Paris, Plon, 1981. Gaston BONHEUR, Charles de Gaulle. La vie la plus extraordinaire de siècle, Paris, Éditions Gallimard, 1958. Dominique BORNE, Histoire de la Société Française depuis 1945, Paris, Éditions Armand Colin, 1989. Serge et Merry BROMBERGER, Les 13 complots du 13 mai, Paris, Fayard, 1959. Gérard DE CHARBONNIERES, Le Duel Giraud – de – Gaulle, Paris, Plon, 1984. Jean CHARLOT, Le Gaullisme d’opposition, Paris, Fayard. 1983. Idem, Le Phénoméne Gaulliste, Paris, Fayard, 1970. 21

Henri CLAUDE, Gaullisme et grand capital, Paris, Éditions Sociales, 1960. Colloque du Faculté de Droit et des Sciences Économiques, Institut du Droit de la Paix et du Développement de l’Université de Nice et Institut Charles de Gaulle – Nice 25-26 février 1983, De Gaulle et le Tiers Monde, Paris, Éditions A.Pedone, 1983. Jean – Marie COTTERET et Réne MOREAU, Le vocabulaire du général de Gaulle, Paris, Éditions Armand Colin, 1969. Maurice COUVE DE MURVILLE, Une politique étrangère 1958-1969, Paris, Plon, 1971. Michel CROZIER, La Société Bloquée, Paris, Éditions du Seuil, 1971. Emmanuel D’ASTIER DE LA VIGERIE, Les Grands, Paris, Éditions NRF – Gallimard, 1961. Jacques DEBU – BRIDEL, De Gaulle contestataire, Paris, Plon, 1970. Idem, Les Partis contre de Gaulle, Paris, Éditions Smogy, 1948. Jean D’ESCRIENNE, De Gaulle de loin et de près, Paris, Plon, 1970. Michel DRANCOURT, Cinquants millions d’ héritiers. Bilan d’un règne, programme pour 10 ans, Paris, Fayard, 1969. Claude DULONG, La vie quotidienne à l’Elysée du temps de Charles de Gaulle, Paris, Hachette, 1974. André FAUCHER, La gauche française sous de Gaulle, Paris, Éditions John Didier, 1969. Jacques FAVET et Jean PLANCHAIS, La fronde des généraux, Paris, Éditions Arthaud, 1961. Jean FERNIOT, De Gaulle et le 13 Mai, Paris, Plon, 1965. François FLOHIC, Souvenir d’ outre - Gaulle, Paris, Plon, 1979. Christian FOUCHET, Au service du général de Gaulle, I-II, Paris, Plon, 1971-1973. J.P.FRISCOURT, Le général de Gaulle et les industries de pointe, Strasbourg, 1974. André GAURON, Histoire Economique et Sociale de la Cinquième République, I, Paris, Éditions Maspero, 1983. Henri- Christian GIRAUD, De Gaulle et les communistes, I, 1941-1943, Paris, Albin Michel, 1988. François GOGUEL, Réflexion d’un politique sur le gaullisme, Toulouse, Éditions Privat, 1979. Paul- Marie DE LA GORCE, De Gaulle entre deux mondes, une vie et une époque, Paris, Fayard, 1964. 22

Idem, La France contre les Empires, Paris, Grasset, 1969. Alfred GROSSER, La Politique extérieure de la V-ème République, Paris, Seuil, 1965. Jean – Pierre GUICHARD, De Gaulle et les mass média – L’image du Général, Paris, Éditions France Empire, 1985. Olivier GUICHARD, Mon Général, Paris, Éditions Grasset, 1981. Stanley et Inge HOFFMANN, De Gaulle, artiste de la politique, Paris, Éditions du Seuil, 1973. Hommages du Monde au Général de Gaulle, Paris, Éditions du Palais Royal, 1970. Paul HUARD, Le Colonel de Gaulle et ses blindés, Paris, Plon, 1980. Pierre de BOISDEFFRE, Şi totuşi…de Gaulle, Bucureşti, Editura 100+1Gramar, Bucuresti,1997. Edmond MICHELET, La querelle de la fidélité, Paris, 1972. Pierre MAILLARD, De Gaulle et le Gaullism, Paris, PUF, 1995. Jean GIRAUDOUX, Pleins pouvoirs, Paris, 1939. Bernard BRUNETEAU, Histoire de l’unification européenne, Paris, Armand Colin, 1996. Dominique HAMON, Serge IVANKELLER, Fondaments et etapes de la construction europeénne, Paris, PUF, 1997. Pierre MILZA, Serge BERSTEIN, Lumea între război şi pace (1945 – 1973), II, Bucureşti, Editura ALL, 1998. Pierre MILZA, Serge BERSTEIN, In căutarea unei noi lumi, Bucureşti, Editura ALL, 1998. Dirk SPIERENBURG, Raymond POIDEVIN, Histoire de la Haute Autorité, de la Communauté Européenne du Charbon et de l’Acier.Un experience supranaŃionale, Bruxelles, Brylant, 1993. Nicolae PǍUN, Adrian Ciprian PǍUN, Istoria ConstrucŃiei europene, vol. I, ClujNapoca, Editura FundaŃia pentru Studii Europene, 2000. Nicolae PǍUN, Adrian – Ciprian PǍUN, Georgiana Ciceo, Europa unitǎ, Europa noastra, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeanǎ, 2003.

23

Jean MONNET, Memoirs, New York, Doubleday and Co., 1978. Pierre GERBET, Le construction de L’Europe, Paris, Imprimerie Nationale, 1994. Robert MAJORLIN, What Type of Europe?, în vol. Jean Monnet: The Path to European Unity, IntroducŃion by George W. Ball, edited by Douglas Brin Kley and Clifford Hockett, Macmillan, London,1991. Mihajls MERAROVIC, Eduard PESTEL, Omenirea la răspântie. Al doilea raport către Clubul de la Roma, Bucureşti, Editura Politică, 1975. Michel DIDIER, Economia, regulile jocului, Bucureşti, Humanitas, 1989. Bernard BRUNETEAU, Histoire de l'unification européenne, Paris, Armand Colin/Masson, 1996. Jean – Marc BOEGNER , Comunicare privind politicile europene ale generalului de Gaulle in cadrul vol.V - De Gaulle en son siècle, Paris, Plon, 1992. Institutul Charles de Gaulle, De Gaulle en son siècle, vol. V, Paris, Plon, 1992. F. Roy Willis, France, Germany, and the New Europe 1945 – 1967, Stanford Univerity Press, 1965. Hélène DRAKE, Jacques Delors, Europe - Histoire et sociologie d’ un leadership improbable, GSPE, Collection ,,Sociologie politique européene “ Presse Universitaires de Strasbourg, 2002. Jacques DELORS, L’Europe en tant qu’entité politique: Combats pour l`Europe, Paris, 1996. Françoise DE LA SERRE, De Gaulle et la candidature britannique aux Communautés europénnes, Paris, 1990. S. HOFFMANN, The European Process at Atlantic Crosspurposes, în “Journal of Common Market Studies”, vol.III, nr. 2, 1965. Edgard PISANI, Politique agricole Commune et la construction européenne, Éditions Jean Raux, Paris, 1984. Michel CROIZIER, La Societé Bloquée, Paris, 1970. 24

Pierre GERBET et Marie-Elisabeth DE BUSSY, L’attitude française à la candidature de la Grand-Bretagne aux Communautés européennes, în « Revue française de Science politique», Vol. XVIII, octobre 1968, nr.5. GhiŃă IONESCU, Oameni de stat într-o lume independentă, Bucureşti, Editura All, 1998. Charles DEBBASCH, La France de Pompidou, Paris, P.U.F., 1974. J.DELORS, Entre mondialisation et nations: Quelle Europe?, Paris Moulineaux, Paris, Éditions Bayard/Centurion, 1996. H. DRAKE, Jacques Delors en Europe. Histoire et sociologie d’un leadership improbable, Press Universitaires de Strasbourg, 2000. J. DELORS, Avons-nous trahi le projet économique et social de l’Europe? , în vol. Entre mondialisation et naŃions: Quelle Europe? , Semaines sociales de France, Paris – Issyles-Moulineaux, Éditions Bayard/ Centurion, 1996. Romain MAYRET, La face cachée de Jacques Delors, Paris, Éditions Première Ligne, 1994. J. DELORS, Le principe de subsidiarit au Colloque de l’Institut Européen d’AdministraŃion Publique à Maastricht, 21 martie 1991, în vol. Le nouveau concert européen, Paris, Éditions Odile Jacob, 1992. J. DELORS, Scénarios pour l’Europe, IntervenŃion au coloque de la FoundaŃion P. H. Spaak, Bruxelles, 13 octombrie 1995. J. DELORS, Our Europe, The Community and National Development, London – New- York, Verso, 1992. Philipe LONGWORTH, Crearea Europei de Est, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002. Institut Charles de Gaulle, Bibliographie Internationale sur Charles de Gaulle, Paris, Plon, 1981. Idem, Cronologie de la Vie du Général de Gaulle, Paris, Éditions Plon, 1983. - Issy-les-

25

Edmond Jouve, Le Général de Gaulle et la contruction de l’Europe, I, Paris, Librairie Droit et Jurisprudence, 1967. Marcel JULIAN, L’Homme de 40, Paris, Éditions Robert Laffont, 1980. Henri DE KERILLIS, De Gaulle dictateur, Paris, Éditions Harcourt, 1946. F.KERSAUDY, De Gaulle et Churchill, Paris, Plon, 1981. Jean LACOUTURE, De Gaulle, Paris, Éditions le Seuil, 1969. Idem, De Gaulle – Le rebelle, I, Paris, Éditions du Seuil, 1984. Idem, De Gaulle – Le politique, II, Paris, Éditions du Seul, 1985. Idem, De Gaulle – Le souverain, III, Paris, Éditions Seuil, 1986. Jacques DE LAUNAY, De Gaulle et sa France, Paris, Éditions Arts et Voyages, 1987. B.LEDWIGE, De Gaulle et les Américains, Paris, Flammarion, 1984. Pierre LEFRANC, Avec qui vous savez…, Paris, Plon, 1979. Serge MALLET, La gaullisme et la gauche, Paris, Éditions du Seuil, 1965. Claude MAURIAC, Aimer de Gaulle, V, Paris, Grasset, 1978. François MAURIAC, De Gaulle, Paris, Grasset, 1964. Jean MAURIAC, Mort du géneral de Gaulle, Paris, Grasset, 1972. Edmond Michelet, Le Gaullisme, passionnante aventure, Paris, Fayard, 1962. François MITTERRAND, Le coup d’Etat permanent, Paris, 1965. Jacques de Montalais, Qu‘est-ce que le Gaullisme?, Paris, Éditions Mame, 1969. Charles MORAZE, Le Général de Gaulle et la République, Paris, Flammarion, 1972. Musée de l’ordre de la Libération, exposition avril – juin 1983, Charles de Gaulle 1932, le fil de l’épée, Paris, Plon, 1983.

26

Vice – Amiral Emile MUSELIER, De Gaulle contre le gaullisme. Paris, Éditions Duchène, 1946. Lucien NACHIN, Charles de Gaulle, général de France, Paris, Éditions Colbert, 1944 Léon NOEL, Comprendre de Gaulle, Paris, Plon, 1972. André PASSERON, De Gaulle parle..., I-II, Paris, Fayard, 1966 Jean – Christian PETITFILS, Le Gaullisme, Paris, Éditions Presses Universitaires de France, 1977. Ouvrage collectif présenté par Gilbert PILLEUL, L’entourage et de Gaulle, Paris, Plon, 1979. Edgar PISANI, Le général indivis, Paris, Albin Michel, 1974. Edmond POGNON, De Gaulle et l’Histoire de France. Paris, Albin Michel, 1970. Georges POMPIDOU, Pour rétablir une vérité, Paris, Flammarion, 1982. Pierre PORTHAULT, La France accuse les maquilleurs de son histoire, Paris, Éditions la France Européenne, 1969. Alain PRATE, Les Batailles économiques du général de Gaulle, Paris, Plon, 1978. Christian PURTSCHET, Le Rassemblement du Peuple Français 1947- 1953, Paris, Cujas, 1965. Guy RAISSAC, Un combat sans merçi : l’affaire Pétain – de – Gaulle, Paris, Albin Michel, 1966. Anne et Pierre ROUANET, Les trois derniers chagrins du général de Gaulle, I-II, Paris, Éditions Grasset, 1980. Dominique de ROUX, De Gaulle, Paris, 1967. Odile RUDELLE, Mai 1958 : De Gaulle et la République, Paris, Plon, 1988. David SCHOENBRUN, Les trois vies de Charles de Gaulle, Paris, Éditions Julliard, 1965.

27

*Jacques SOUSTELLE, L’Espérance trahie, Paris, 1962. Idem, Vingt huit ans de gaullisme, Paris, La Table Ronde, 1968. Cyrus Léo SULZBERGER, Les derniers des géants, Paris, Albin Mchel, 1972. Philippe TESSON, De Gaulle I-er, la Révolution manquée”, Paris, Albin Michel, 1970. Jean TOUCHARD, Le Gaullisme, Paris, Éditions du Seuil, 1978. Jean Raymond TOURNOUX, Jamais dit, Paris, Plon, 1971. Idem, La tragédie du Général, Paris, Plon, 1967. Idem, Pétain et de Gaulle, Paris, Plon, 1964. Idem, Le Mois de Mai du général, Paris, Plon, 1969. Bernard TRICOT, De Gaulle et le service de l’Etat, Paris, Plon,1977. Jean-Marie TRUTAT, Le livre tricolore du Gaullisme, Paris, Éditions Centre de Recherche et d’Etude sur la Gaullisme, 1969. Louis VALLON, L’Anti de Gaulle, Paris, Éditions du Seuil, 1969. Jack VENDROUX, Ces grandes années que j’ai véçues, Paris, Plon, 1970. Philippe VIANNAY, Nous sommes les rebelles, Paris, Collection Défense de l”Homme, 1945. Pierre VIANSSON – PONTE, Les Gaullistes, rituel et annuaire, Paris, Éditions le Seuil, 1963. Idem, Histoire de la République gaullienne, Paris, Fayard 1976, Laffont, 1984. Alexandre WERTH, De Gaulle, London, Penguin Books, 1965.

28

STUDII ŞI ARTICOLE CONSACRATE GAULLISMULUI

Pierre ACCOCE, Le crépuscules des compagnons, în « L’Express », no 1722 / 1771 des 14-20 juin 1985. André – Louis ASTOUX, Le retour au désert, în « Le Monde » no 9123 du 16 Mai 1974. Noël-Jean BERGEROUX, Que reste-t-il du gaullisme?, în « L’Express », no1722/1771 juin 1985. Pierre de Boisdeffre, Le gaullisme des catacombes, în « Le Monde », no 9118 du 10 Mai 1974. Dominique CHAGNOLLAUD, Rapport introductif sur le débat “le général de Gaulle et les questions sociales et économiques, în « Espoir », no 35 de l’Institut Charles de Gaulle, Paris, Plon, Juin 1981. Arthur CONTE, De Gaulle devant l’histoire, în « Historia », no 288/1970. Dossier le Point sur de Gaulle, Paris, no 833-5-11 septembre 1988. Dossier et documents le Monde “les trente ans de la V-ème République, în « Le Monde », no 158/1988. G.DROZDOWSKI, L’idée gaullienne de la France, în « Études Gaulliennes », tome 3, no 10-1975. Olivier DUHAMEL, Métamorphoses de la République gaulliene, în « L’Express », no 1722/1771 des 14-20 juin 1985. Jérôme DUMOULIN, Une certaine idée du monde, în « L’Express », no 1722/1771 des 14-20 juin 1985. Christian FOUCHET, Leçon de gaullisme, în « Le Monde », Octobre 1973. Olivier GUICHARD, Le gaullisme et la doctrine des circonstances, în « Le Figaro » du 29-04-1974. François LUCHAIRE, Il y a trente ans, la constitution de la V-ème République, în « Le Monde », 4-5 septembre 1988 no13.562. François MAURIAC, în « Le Figaro » du 7 Novembre 1945. François MITTERAND, À propos de l’histoire gaullienne, în « Le Monde », no 8.302 du 23 septembre 1971.

29

Claude WEILL – Dossier « Le Nouvel Observator » sur Les Sept Mystères du Général avant l’émission de TFI sur de Gaulle de Jean Lacouture, Jean Labib et Roland Mehl, no 1244, 915 Septembre 1988.

LUCRĂRI GENERALE DE REFERINłĂ : « PIONIERII UNIUNII EUROPENE »

Paul BINOUX, Les pionniers de l’Europe, L’Europe et le rapprochement francoallemand. Joseph Caillaux, Aristide Briand, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Paris, Libraire C.Klincksiek, 1972. Réne Le Jeune, Robert Schuman, Père de l’Europe, Paris, Fayard, 2000. G. Huen de Florentiis, Robert Schumann, Milano, Ed. Milano Nuove, 1964. Giles GOZARD, De Gaulle face à l’Europe, Paris, Plon, 1976. Konrad ADENAUER, Memoires: 1945-1953, Milano, 1966. Paul BINOUX, Les premmiers de l’Europe. L’Europe et le repprochement francoallemand - Joseph Caillaux, Aristide Briand, Robert Schumann, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Paris, Librairie C. Klincksiek, 1972. Herman KUSTERER, Le General et le Chancelier, Paris, Economica, 2001. A. DE PIREY, Elisabeth, De Gasperi, le père italien de l’Europe, Paris, Pierre Téqui, 1991. Giulio ANDREOTTI, De Gasperi e il suo tempo, Milano, Mondadori, 1956. Maria-ROMANE, Catti-GASPERI, La nostra Europa, Milano, Mondadori, 1969.

30