I. INTRUDUCERE IN PSIHOTERAPIE 1.

DEFINIREA PSIHOTERAPIEI Psihoterapia e interventia specifica si controlata asupra bolii si/sau personalitatii pacientului, care foloseste un ansamblul de metode conform unei conceptii despre personalitate si boala psihica.(coord.M.Marian, 2006). Psihoterapia presupune o aplicare sistematica si constienta a unor mijloace psihologice de influentare a comportamentului uman (Holdevici, 2004). La baza oricarei psihoterapii exista convingerea ca persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se modifica la diferite niveluri psihice in functie de orientarea terapeutica (emotii, ganduri, comportamente, personalitate). Psihoterapia este o actiune psihologica sistematica, planificata si intentional, avand la baza un system theoretic conceptual bine pus la punct si trebuie exercitata de catre un psihoterapeut calificat asupra pacientului. (Holdevici, 2004). Psihoterapia poate fi privita ca o relatie interpersonala intre un psihoterapeut si pacient, relatie menita sa investigheze si sa inteleaga natura tulburarilor psihice ale pacientului in scopul de a corecta aceste tulburari si a-l elibera pe pacient de suferinta. (holdevici, 2004). Psihoterapia este un process interactional constient si planificat ce isi propane sa influenteze tulburarile de comportament si starile de suferinta care, printr-un consens intre pacient si terapeut, sunt considerate ca necesitand un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare verbal si nonverbal) in sensul unui scop bine definit pe cat posibil elaborate in comun (minimalizarea simptomelor si/sau schimbarea structural a personalitatii) cu ajutorul unor tehnici ce pot fi invatate in baza unei teorii a comportamentului normal si patologic. In general, aceasta implica o relatie emotional solida. (Strotzka 1978, cf. Huber 1994). Potrivit lui Huber (1997), o metoda de interventie poate fi considerata psihoterapie daca indeplineste urmatoarele conditii: - se bazeaza pe o teorie asupra personalitatii si tulburarilor sale - sa se intemeieze pe o teorie stiintifica asupra modificarii tulburarilor sip e o serie de tehnici verificate - prezinta evaluari empirice ale efectelor sale pozitive sau negative - ofera o interventie in tulburarile de comportament sau in starile de suferinta ce necesita ajutor - e practicata de o persoana calificata si competenta

2. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI Majoritatea specialistilor vizeaza, in principal, urmatoarele aspectele (Holdevici, 2004): a) scoaterea pacientului din criza existential in care se afla; b) reducerea sau eliminarea simptomelor c) intarirea eului si a capacitatilor integrative ale personalitatii pacientului d) modificarea opiniilor eronate ale pacientilor despre ei insisi si despre lumea inconjuratoare; e) modificarea structurii personalitatii in vederea obtinerii unei functionary mature, cu o capacitate de adaptare eficienta la mediu; f) reducerea sau eliminarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin comportamentul de tip dezadaptativ; g) dezvoltarea unui sentiment clar al identitatii personale h) rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului Obiectivul major al psihoterapiei este imbunatatirea calitatii vietii prin schimbarea comportamentului si a stilului de viata, prin intelegerea despre sine, prin perfectionarea strategiilor de coping si imbunatatirea adaptarii la mediu. 3. CLASIFICAREA ABORDARILOR TERAPEUTICE 1) Dupa durata procesului terapeutic: a) de lunga durata(ani) de exemplu, psihanaliza b) de scurta durata(10-50 sedinte) 2) Dupa profunzimea terapiei: a) terapii centrate pe symptom (psihoterapii scurte): isi propun sa inlature problema pentru care s-a prezentat pacientul b) terapii analitice: considera ca simpla inlaturare a simptomelor nu e suficienta, vizeaza o restructurare de profunzime a personalitatii, conflictelor si problemelor nerezolvate. Pentru ca altfel conflictele si probleme nerzolvate vor aparea sub alta forma 3) dupa numarul de pacienti: individuala, de grup sau de cuplu si familie 4) dupa conceptia teoretica aflata la baza terapiei: a) terapii dinamice, care pornesc de la idea conform careia simptomul e rezultatul unor conflicte intrapsihice inconstiente, nerezolvate iar terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacinet sa le constientizeze si sa le rezolve b) terapii comportamentale care considera ca simptomele sunt rezultataul unor comportamente invatate iar inlaturarea acestora se face printr-un proces de reinvatare 2

c) terapii experiential conform carora simptomele si problemele psihopatologice au drept sursa disperarea existential, segmentarea Eului, procesul therapeutic avand la baza actualizarea disponibilitatilor nevalorificate. 4. RELATIA TERAPUTICA IN CONTEXTUL CELORLALTE INTERACTIUNI SOCIALE (Dafinoiu, 2000) Majoritatea psihoterapiilor sunt delimitate de campul psihocultural caruia ii apartin terapeutul si pacientul printr-un cadru ce implica doua aspecte: ansamblul de coduri de relationare (regulile jocului) si un anumit dispozitiv (Gilleron, 1977, cf. Dafinoiu, 2000). Oricare psihoterpaie presupune reguli de relationare care difera de regulile obisnuite, dar care sunt acceptate de societate pentru ca este vorba despre un tratament; de asemenea dispozitivul ethnic utilizat subliniaza aspectul therapeutic al relatiei si-i evidentiaza anumite caracteristici. Astfel, delimitarea campului psihoterapeutic in raport cu cu campul sociocultural se face in primul rand prin punerea sub semnul intrebarii a regulilor sociale acceptate in cultura respective: se stabilesc coduri psihoterapeutice diferite de codurile sociale conventionale. Prin aceasta, se instituie o bariera care delimiteaza clar relatia teraputica deosebind-o de celelelate forme de interactiune sociala. Astfel, in relatia psihoterapeutica, unele tabuuri sunt anulate dar sunt instaurate alte interdictii (de exemplu, pacientul nu poate face cadouri terapeutului). Aceste reguli modifica considerabil relatiile interpersonal obisnuite, atribuind fiecaruia dintre interlocutori un rol specific in care unul este ingrijit, iar celalalt ingrijeste. De aceea este contraindicate interferenta relatiei terapeutice cu alte tipuri de relatii (de rudenie, de prietenie etc). Tocmai noutatea rolului prescris de codurile relatiei psihoterapeutice, modul de comunicare deosebit de cel coditian asigura puterea relatiei terapeutice, care poate sparge astfel automatismul repetitiei (conceptualizat in psihanaliza prin termenul de transfer) raspunzator de dezachilibrul evident al pacientului in rapot cu mediul in care se afla. .In campul teraputic se instaureaza o noua realitate psihosociala deoarece codurile relationale psihoterapeutice transgreseaza in mod deliberat regulile obisnuite. Astfel, intr-un cadru in care pacientul nu mai este securizat de obiceiuri, uzante si coduri obisnuite, in care tabuurile socio-culturale sunt anulate si se afla sub impreriul altor reguli si interdictii, el traieste o stare in care sunt puse sub semnul intrebarii fundamentele pe care se sprijina echilibrul lui psiohologic. Tocmai pe acest fond de insecuritate va intervene terapeutul.

Regulile care organizeaza aceasta relatie comporta un aspect etic (drepturile si indatoriile fiecaruia) si un aspect ethnic (neutralitate, secret, abstinenta, pasivitate). La aceste reguli se adauga un mod de comunicare specific care poate fi dominant verbal si nonverbal. Fiecare scoala psihoterapeutica presupune o anumita conceptie despre om, boala si sanatate, normal si patologic si, in functie de acestea, utilizeaza un anumit dispozitiv ethnic pentru atingerea unor scopuri specific (realizarea insigthului, inlaturarea simptomelor, maturizarea si dezvoltarea persoanei, etc). Codurile relationale si regulile jocului therapeutic capata dimensiuni si nuante specific, in functie de scoala careia ii apartine terapeutul. In acest context, competent terapeutice inseamna capacitatea de a stabili o relatie dinamice in interiorul unui cadru spatiotemporal dat, in functie de obiective precise si prin raportarea lor la un model theoretic clar di definit. II. PSIHOTERAPII DE ORIENTARE DINAMICA Punctul de vedere dinamic isi are originea in fizica, care spune ca oricare fenomen fizic este rezultatul interactiunii unor forte. Astfel, omul e rezultatul unor forte intrapsihice aflacte in conflict. Psihoterapiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre pacient a proceselor psihologice inconstiente ce stau la baza structuriil personalitatii sale si a formarii mecanismelor adaptative. Descoperirile bruste si intuitive poarta denumirea de insight. Prin insight pacientul descopera sursele si motivatiile ascunse care stau la baza comportamentelor si problemeleor sale. Aceste surse si motivatii ascunse s-au structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta si sunt relative inconstiente. Sarcina principala a terapeutului psihodinamic e sa-l ajute pe pacient sa descopere ce se intampla cu el, sa obtina insight-ul propriilor problem sis a utilizeze intelegerea obtinuta pentru a-si modifica stilul perturbat de a reactiona si de a se compoirta. Terapiile psihodinamice au cel putin 2 trasaturi comune: a) discutia cu pacientul e instrumentul de baza al terapiei; pacientul decide tema de discutie iar psihoterapeutul doar ghideaza; b) terapeutul tinde sa adopte o atitudine profesionala neutra in schimbul uneia cu caracter personal.

Principiile terapiei psihodinamice: Principiul de baza e insightul. Pacientul are o serie de scopuri de viata, atitudini, motivatii, opinii despre sine insusi de care este constient si pe care se straduieste sa le urmeze. Pe de alta parte poseda o serie de motivatii si conflicte inconstiente ce isi au originea in copilarie, in relatiile si experientele timpurii). Prezenta la adult a acestor motivatii si conflicte e nociva din 2 motive: a) sunt specifice relatiilor din copilarie care nu mai exista; sunt caracterizate prin imaturitate si egocentrism; b) nefiind constientizate, ele opereaza din umbra dar eficient asupra pacientului aflat in present si astfel scapa controlului constient. Din aceste motive pacientul se afla intr-un permanent conflict cu sine, se simte amenintat si frustrat. Solutiile gasite sunt ineficiente pentru ca pun in actiune mecanismele defensive care reprezinta moduri nerealiste de adaptare, generatoare de tulburari (de natura emotional: anxietate, depresie, comportament symptomatic, functionare neadecvata, acuze somatoforme). Terapiile psihodinamice considera ca in cadrul tulburarilor nevrotice simptomele sunt mai putin importante decat fortele care le genereaza. Aici intervine paradoul pacientului: vine pt niste simptome pe care terapeutul le considera secundare. Principiul insightului genereaza mari dificultati: a) scopul terapiei dinamice nu este si scopul pentru care s-a prezentat pacientul la terapie. Terapia dinamica are doua obiective majore: sa modifice viziunea pacientului asupra propriei probleme si intregul sau mod de viata si sa formeze acestuia un nou mod de intelegere a propriei personae. b) este dificil de aflat daca pacientul a avut cu adevarat un insight sau nu; orientarea psihodinamica merge pe urmatoarea premisa: doar un insight corect va produce inlaturarea simptomelor si va genera patternuri eficiente de comportament. Psihanaliza utilizeaza criterii complexe de apreciere a succesului terapiei: profunda intelegere de sine a clientului, trairea sentimentului de fericire personala, stabilirea unor relatii interpersonale mai eficiente si mai incarcate de satisfactie. Bazele teoretice ale psihanalizei: Psihanaliza este considerata o teorie psihologica asupra dinamicii umane, o metoda de cercetare si abordare terapeutica. Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre motivatii inconstiente si motivatii constiente ce stau la baza conduitei umane. Fortele 5

inconstiente influenteaza in fiecare moment comportamentul uman, ele interferand cu elementele constiente ale psihismului. Tehnica terapeutica a psihanalizei isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivatiile, experientele de care subiectul nu e constient pentru a-si extinde controlul constient asupra lor si a se elibera de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o contin. Inconstient nu inseamna numai ca anumite idei sau stari affective dispar complet din constiinta, ci, de multe ori, disocierea unor parti component ale unor continuturi psihice care ar trbui sa fie firesc impreuna. Sanatatea mentala depinde de gradul in care viata psihica este condusa de forte de natura constienta si de constientizarea efectului unor forte inconstiente. Sanatataea mentala inseamna si intarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul eului va determina ca pacientul sa faca fata dificultatilor existente intr-un mod matur si realist. Structura personalitatii cuprinde 3 instante psihice: Ego-ul are urmatoarele functii: a) perceperea evenimentelor interne sau externe b) integrarea diferitelor continuturi psihice c) functie executive Id-ul cuprinde impulsuri inconstiente persistente de cautare a placerii si de ostilitate. Super-ego-ul cuprinde continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale, care stimuleaza ego-ul in actiunea sa de a combate fortele id-ului. La adultul normal Ego-ul are suficienta forta pentru a face fata tendintelor inconstiente al id-ului prin transformarea si sublimarea acestora. La nevrotic, aceste tendinte sunt reprimate si deci nu sunt accesibile constiintei. Mai mult, Egoul militeaza impotriva aducerii lor in constiinta, punand in actiune diferite mecanisme de aparare. Psihoanaliza pune accentul pe conceptul de sexualitate, care se refera nu doar la experiente legate de sfera genitala ci o larga varietate de experiente agreabile din copilarie care isi pun amprenta asupra personalitatii adulte. De exemplu, complexul lui Oedip sau complexul de castrare ar reprezenta fenomene normale in cursul dezvoltarii copilului iar cand nu sunt bine integrate, predispun adultul la dificultati de adaptare. Perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale: 1) omul poseda impulsuri si tendinte instinctive, pulsiuni de natura inconstienta, iar psihanaliza se preocupa de modul in care aceste impulsuri sunt exprimate, transformate sau refulate;

2) refularea are la baza in principal tendinte sexuale iar tulburarile psihice au la origine o dezvoltare libidinala (psihosexuala) defectuoasa; 3) dezvoltarea psihosexuala defectuoasa isi are originea in conflictele si traumele psihice din copilaria timpurie; 4) caracterul universal si persistent al complexului lui Oedip care ramane activ si neconstientizat; 5) omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice, instinctive, substitutele acestora, mecanismele primare de aparare ale eului care incearca o mediere cu realitatea externa in acord cu standardele si principiile morale elaborate de societate. 6) determinismul psihic care spune ca fenomenele psihice si comportamentale nu apar intamplator ci sunt determinate de evenimente anterioare care daca nu sunt constientizate determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente. Sarcina principala a terapeutului e sa aduca in constiinta inconstientul. Obiectivul terapiei este acela de a motiva eul sa renunte la mecanismele de aparare patologice si sa gaseasca altele mai adecvate. Scopul major a psihanalizei este restructurarea personalitatii si rezolvarea tuturor conflictelor nevrotice. Procesul psihoteraputic este marcat de momentul de catharsis si momentele de insight. Catharsisul este un moment important in terapia psihanalitica pentru ca: a) terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima intr-o anumita masura trairile affective; b) exprimarea acestor sentimente produce pacientului o anumita usurare, fapt ce-l incurajeaza sa continue terapia. Dupa Hutchinson (1950, cf. Holdevici, 2004) exista patru etape succesive in atingerea insightului psihoterapeutic: a) etapa pregatitoare caracterizata prin trairea sentimentului de frustrare, anxietate, disperare, urmata de activitatea febrila de cautare prin incercare si eroare a unei solutii la propria problema, o recadere in vechile modele de comportamet si gandire in care subiectul nu mai vede o cale de iesire; b) etapa de incubatie si de renuntare, in care se manifesta dorinta de a renunta, de a fugi de problema sa, lipsa de motivatie si rezistenta la rezolvarea problemei; c) etapa de iluminare in care problema devine clara pentru apcient si solutia se impune de la sin e(aparitia insight-ului) d) faza de evaluare si elaborare a solutiei Exista distinctie intre insight-ul de natura intelectuala si insight-ul de natura emotionala. 7

Tehnicile psihanalizei: 1) Metoda asociatiilor libere prin care continuturile reprimate ale inconstientului vor iesi la iveala eliberand persoana de efectele lor. 2) Analiza viselor se realizeaza asupra visului in intregime, dar si asupra detaliilor semnificative. Exprima in mod simbolic dorintele subiectului. 3) Analiza actiunilor clientului 4) Analiza transferului, mecanism prin care raportarea la o alta persoana nu are legatura cu ceea ce este ea in realitate ci are un caracter irational si proiectiv. Daca teraputul isi mentine neutralitatea, majoritatea relatiilor emotionale ale clientului nu au legatura cu situatia prezenta ci izvorasc din tendinte ascunse. Analiza acestor reactii poate conduce la descoperirea unor experiente din copilaria clientului care au generat aceste tendinte precum si la cunoasterea motivatiilor inconstiente care au stat la baza comportamentului 5) Contratransferul. Nu numai clientul poate transfera asupra terapeutului atitudini, ganduri, sentimente care au legatura cu o imagine sau o amintire importanta din viata sa, dar si acesta poate raspunde emotional la solicitarile clientului. De aceea psihoanaliza recomanda ca fiecare teraput sa-si faca propria sa analiza. 6) Analiza rezistentelor. Rezistenta reprezinta orice fapt care interfereaza cu desfasurarea normala a sedintelor de terapie; ele sunt mecanisme prin care persoana se apara de anxietatea inerta a ducerii in constient a unor conflicte inconstiente.(neimparatsirea tuturor gandurilor, dezacordul cu teraputul, intarzierea la sedinte). 7) Analiza egoului-consta in analiza comportyamenului prezent al clientului. Rolul analizei este de a vedea daca clientul este pregatit, daca eul sau este suficiernt de puternic pentru a se confrunta cu o noua portie din inconstient. 8) Interpretarile. Intepretarea analitica consta in aceea ca teraputul ordoneaza materialul discontinuu produs de client in cursul asociatiilor libere si analizei viselor conferindu-I o explicatie ci sens prin prisma conceptelor psihanalitice. Terminarea curei analitice Scopul psihanalizei nu consta doar din a-l ajuta pe pacient sa resolve o anumita problema specifica, ci mai degraba sa-si puna in actiune resursele psihice pe baza carora va putea face fata oricarei problem de natura emotionala. Aceste este procesul psihoterapeutic de reeducare care este posibil doar dup ace pacientul si-a examinat, constientizat si inteles propriile problem si reactii. 8

Anumite studii au ajuns la concluzia ca rezultatele terapiei analitice sunt persistente cand pacientul dobandeste capacitatea de a-si accepta sexualitatea, obtine o mai buna adaptare sociala si dobandeste intelegerea mecanismelor care stau la baza dificultatilor sale. Alte criteria ale eficientei terapiei analitice: reducerea tendintei de a devein anxios, de a avea comportamente regressive, de a evita conflictele; dezvoltarea unei atitudini positive de tolerant si acceptare a celorlalti; disparitia amneziei infantile si dizolvarea relatiei transferentiale. Abordarile psihodianamice post-freudiene (coord .Mitrofan 2008). Teoria psihodianmica freudiana a fost completata si revizuita de o serie de psihanalisti care nu au fost deacord cu toate aspectele decise de Freud. Reprezentantii abordarii postfreudiene sunt: Alfred Adler; Carl Gustav Jung (terapia analitica), Melanie Klein, David Winnicot si Franqoise Dolto (au contribuit la dezv. Psihoanalizei aplicata pe copii) , Wilhelm Reich (a contribuit la constituirea scolii reichiene) ; Heinz Hartman, Eric Ericson si David Rapport (psih egoului); Ronald Fairbein, Otto Kernberg, Heinz Kohut (au constituit terapia relatiilor obiectuale); Michael Balint (psihodrama analitica de grup); David Malon (terapia dinamica de scurta durata); Karen Horney (neopsihanaliza); John Bowlby (teoria atasamentului). Adler accentueaza determinismul social in defavoarea celui biologic, influenta familiei si a factorilor de mediu in determinarea comportamentului individului. El considera ca influentele din copilarie pot da nastere unor complexe de inferioritate, iar tendinta de a le compensa constitue o sansa motivationala ce ar putea avea o influenta puternica pt destinul personal. In procesul de trapie clientii sunt incurajati sa isi asume responsabilitatea propiului detin. Carl Gustav Jung, in teoria lui asupra psihicului, acorda importanta si partii spirituale, mistice, traspersonale si creative din om. Este cunoscut mai ales pentru teoria arhetipurilor si pentru conceptual de inconstient colectiv, care a redimensionat semnificativ evolutia psihoterapiei, orientand-o catre abordarea umanista si transpersonala. In procesul de pshoterapie Jungian se folosesc asociatiile libere, interpretarea viselor (visele nu mai sunt analizate ca la Freud predominant sexual, ci acum ele au o functie mai importanta pentru viata psihica in ansamblu). In viziunea lui Jung visele au rolul de a echilibra persoana, dar si acela de a transmite informatii despre evolutia individuala. Interpretarea transferului si contratansferului se mentin ca obiective in terapia analitica. Scopul terapeiei este acela ca

persoanele sa devina armonioase cu lumea lor interna, fara a pierde contactul cu lumea externa (procesul de individuarea). Relatia terapeutica in psihanaliza (cf. Dafinoiu 2000): Teoria si practica psihanalitica a suferit o serie de dezvoltari si transformari. Aparitia terapiilor psihodinamice de scurta durata a modificat substantial relatia terapeutica intalnita in cura psihanalitica clasica. Dar, conform teoriei psihanalitice clasice, terapia tulburarilor nevrotice se realizeaza prin explorarea unor aspecte ale istoriei individului si prin descoperirea relatiei lor cauzale cu starea psihologica prezenta. Afirmatia fundamentala a psihanalizei este aceea conform careia simptomele prezente isi au originea in conflictele inconstiente. Procesul therapeutic consta, in principal, in aducerea acestor conflicte la suprafata, in constient. Conflictul nevrotic este rezolvat cand acele parti ale Eului, Supraeulyui si Sinelui, respinse din campul constientului in timpul dezvoltarii, sunt integrate. Obiectivul tratamentului este de a motiva Eul sa renunte la mecanismele de aparare patologice sau sa gaseasca altele mai adecvate. Aceste schimbari structural ale Eului sunt considerate a fi singura solutie viabila la conflictele bazale si, in acelasi timp, garantia unei permanente schimbari. Relatia terapeutica implica anumite reguri. Principala regula se refera la pacient si este regula asociatiei libere: pacientul are drept consemn sa spuna pe cat posibil tot ce ii vine in minte fara a inlatura gandurile care I se par prostesti, banale sau fara importanta. Aceaata regula se bazeaza pe afirmatia lui Freud ca inconstientul contine tendinte spre exprimare in plan constient prin incercarea de a depasi barierele Eului. Materialul psihologic produs in urma asociatiilor libere este analizat cu ajutorul unor tehnici orientate spre obtinerea insigthului (confruntarea, interpretarea, perlaborarea). Si comportamentul psihoterapeutului se conformeaza unor reguli specifice: 1. Tacerea psihanalistului trebuie sa permita asociatiilor pacientului sa se dezvolte. 2. Atenta flotanta. Asociatiilor libere ale pacientului, orientate de tenditele inconstiente ale acestuia, le corespunde atentia flotanta a psihanalistului, expresia inconstientului expert al acestuia. Terapeutul nu trebuie sa aiba idei preconcepute cand isi asculta pacientul, dar trebuie sa poata sa se lase surprins, sa recepteze, fara effort idei, in aparenta incongruente, suscitate de discursul pacientului.

10

3. Neutralitatea. Psihanalistul nu se pronunta asupra discursului pacientului. Nu-l judeca, este neutru vizavi de ce spune pacientul. Este acolo doar pentru a intelege si interpreta. 4. Abstinenta. Aceasta regula are un versant inclinat catre terapeut si unul catre pacient. Terapeutul trebuie sa se abtina in a da pacientului satisfactiile pe care acesta le cauta pentru a evita in a deveni complicele nevrozei acestuia si trebuie sa-si limiteze interventiile strict in domeniul interpretarii. Uneori psihanalistul recomanda pacientului sa se abtina in luarea unor decizii importante in cursul tratamentului pt. a-l proteja de deciziile dificil reversibile ce ar putea fi legate de o faza tranzitorie a tratamentului, dar, mai ales, pentru a-l oblige sa verbalizeze conflictele sale pe divanul psihanalitic, in loc a-l lasa sa actioneze in viata de zi cu zi intr-o maniera mai putin lucida. Abstinenta analistului si abstinenta recomandata pacientului au ca scop lupta impotrivatrecerii la act (acting-out) adica impotriva exprimarii de catre pacient a conflictelor sale in limbajul actiunii. Regula abstinentei asigura o conversie fortata a conflictelor intr-o forma verbala. Ipoteza care sta la baza acestei reguli afirma ca datorita acestor masuri de fustrare controlata, pacientul, privat de sursele de obtinere de satisfactie, este plasat intr-o stare de dezechilibru: pe de o parte, el va trai maim ult in analiza conflictelor pe care cauta sa le resolve obisnuit in viata cotidiana, pe de alta parte, in cura analitica insasi; neputand obtine de la analist satisfactiile pe care acesta i le refuza, va incepe sa-si exprime conflictele intr-un mod mai direct. Acestea vor deveni analizabile. 5. Evitarea interventiilor asupra anturajului pacientului. Psihanalistul se intereseaza de lumea interna a pacientului, nu de anturajul sau. 6. Interpretarea este instrumentul terapeutic principal al psihanalistului si consta in a ajuta pacientul sa perceapa originea reala a sentimentelor sale, a temerilor sau a inhibitiilor sale (cand pacientul ajunge sa relationeze temerile sale de trecut, nu se va mai teme de present). Aceste principii stau la baza a ceea ce s-ar putea numi intersubiectivizarea relatiei terapeutice si determina procesul psihanalitic. In timpul tratamentului relatia terapeutica insasi devine obiect al analizei. S-a afirmat ca pacientii nevrotici tint sa manifeste reactii transferentiale in care acestia se raporteaza la obiecte inconstiente (in acest caz terapeutul) spre care orienteaza impulsurile sale libidinale sau agresive. Aceasta inseamna ca pacientii tind sa retraiasca relatiile trecute in cadrul tratamentului, intr-un effort de caautare a gratificatiei. Astfel de repetari ale trecuturilui in relatie cu terapeutul pot 11

conduce la manifestarea unor structuri libidinale sau comportamentale (de dependenta sau aggressive) foarte puternice fata de acesta. Reactiile trasnferentiale constituie materialul esential ce va fi analizat si trebuie stimulat de catre terapeut. Reactiile trasferentiale pot fi: a) Pozitive includ reactii precum simpatia, dragostea, respectul pt terapeut si furrnizeaza o baza a aliantei terapeutice ce conduce pacientul la o identificare cu atitudinea si demensul terapeutului. Ulterior pacientul este ajutat sa perceapa diferit situatiile si sa descopere noi modalitati de functionare b) Negative pacientul actualizeaza vechile conflicte. Freud abordeaza in detaliu problema transferului in raport cu rezistentele si descrie doua situatii opuse: 1. rezistenta la transfer : intreruperi ale asociatiilor, taceri prelungite, etc. 2. rezistenta prin transfer : in acest caz pacientul vrea sa puna in act pasiunile sale fara sa tina seama de situatia reala. Totusi, aceasta repetitie simbolica a trecutului in cadrul relatiei terapeutice asigura posibilitatea schimbarii si devine cel mai puternic dintre instrumentele trapeutice. Relatiile afective inconstiente ale terapeutului sunt descrise ca relatii contratransferentiale si anume : o atitudine pozitiva a terapeutului fata de pacient pare sa fie o conditie necesara pentru o cura cu rezultate pozitive. Titusi, daca aceasta atitudine depaseste un anumit nivel critic, ea poate stimuli nevoia pacientului de gratificare si dependent. Astfel, contratransferul poate devein un obstacol in evolutia terapiei si poate ridica chiar problem etice. Contratransferul pozitiv sau negativ devine, in aceste conditii, pentru terapeut o provocare personala cu efecte asupra dezvoltarii si formarii sale profesionale. Factorii inportanti pt relatia psihanalitica si care pot fi intalniti si in alte tipuri de psihoterapii sunt : 1. accentul pus pe alianta terapeutica 2. un stil empatic, non-directiv si non-evaluativ al terapiei 3. identificarea pacientului cu terapeutul 4. acceptarea insight-ului si a metodelor analitice

12

III.ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA 1. TERAPIA COMPORTAMENTALA (Dafinoiu, 2008) Terapia comportamentala s-a dezvoltat ca forma de protest fata de punctul de vedere psihanalitic ce considera ca in spatele tuturor tulburarilor comportamentale se afla forte subiective profunde si inconstiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate in cadrul cercetarilor privind conditionarea si invatarea. Contributii majore le-au adus Skinner (1953), Wolpe (1958)si Eysenck (1962) care au dezvoltat strategii terapeutice care au valorificat rezultatele cercetarilro privind conditionarea si invatarea realizate de Pavlov, Watson, Tolman, Hull, Thorndike, Dollard si Miller. La nastere omul este o tabula rasa iar istoria scrisa pe aceasta este determinata de conditiile mediului. Personalitatea e vazuta ca functie a stimulilor externi, a interactiunilor si rolurilor sociale (factorii subiectivi interni, procesele inconstiente sunt response ca nefiind cu adevarat stiintifice din moment ce nu pot fi studiate intr-o maniera sistematica si reproductibila). Oamenii sunt produse ale proceselor de conditionare in care s-au angajat. Paradigma stimul-raspuns (S-R) e structura fundamentala a oricarui proces de invatare. Comportamentele nevrotice de care persoana doreste sa scape sunt invatate (raspunsurile comportamentale indezirabile au fost invatate pentru ca in trecut i-au permis persoanei sa evite experientele dureroase). Obiectivul principal al terapiei este eliminarea raspunsurilor comportamentale indezirabile. Terapia este un proces de eliminare a simptomelor si invatare a unor raspunsuri comportamentale mai adaptative. Terapia comportamentala este o terapie scurta centrata pe simptom, care vizeaza in general modificarea interactiunilor dintre persoana si mediul sau. Psihoterapia este un set de procedure destinate sa elimine o varietate de raspunsuri cu efecte emotionale negative, precum si comportamentele indezirabile si nefolositoare sis a creeze comportamente mai eficiente pentru controlul si adaptarea la anumite sarcini cotidiene, personae si situatii. (Reyna, 1964, apud. Dafinoiu 2008). Kazdin (1982, cf. Ionescu 1994) afirma ca terapiile comportamentale pun accentul pe urmatoarele aspecte: 1) evidentiaza determinantii actuali mai degraba decat determinantii istorici ai comportamentului 2) prezinta schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major in evaluarea tratamentului

13

3) valorifica cercetarea din psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratamentul si tehnicile folosite 4) defineste tratamentul in termeni operationali si specifici pentru ca metodele aplicate sa poata fi reproduse 5) subliniaza intr-o maniera precisa comportamentil vizat si tehnicile de evaluare Terapia comportamentala este un proces de reeducare si invatare. Comportamentul adaptativ este intarit iar comportamentul dezadaptativ este eliminat. Bazele teoretice si empirice ale acestui process isi au originea in cercetarile privind invatarea la animale si om. Primele cercetari au identificat doua paradigm ale invatarii la animale: conditionarea clasica (Pavlov) si conditionarea operanta (Skinner). Utilizand principiile conditionarii operante, terapeutul isi planifica intereventiile, actionand asupra consecintelor comportamentului-simptom (beneficiile simptomului) si utilizand ca intarire evenimentele descoperite ca influentand schimbarea comportamentului in directia dorita. Dezvoltarea acestor doua paradigm de conditionare si integrarea lor ulterioara de catre cercetatori precum Hull, Mowrer sunt evenimente importante in evolutia terapiei comportamentale. O insemnatate deosebita au avut-o lucrarile lui Mowrer (1960) care au descries un model bifactorial, incluzand elemente ale conditionarii clasice si operante, pentru a explica teama si comportamentul de evitare. Teama de un stimul e dobandita printr-un mecanism de conditionare clasica si fiind aversive, subiectul invata sa o reduca prin evitarea stimulilor conditionati. Comportamentul de evitare intarit de consecintele sale pozitive este principalul element al perpetuarii fobiei. Prescriptiile privind expunerea pacientilor la stimuli fobogeni sunt elemente centrale in majoritatea tehnicilor utilizate in terapia fobiilor. Tehnica cea mai cunoscuta se numeste desensibilizare sistematica si are trei pasi: invatarea relaxarii, intocmirea listei ierarhice a situatiilor fobogene si expunerea. Cerecetarile lui Bandura au avut o mare importanta asupra factorilor cogntivi in terapia comportamentala. Abordarea socio-cognitiva are la baza ideea conform careia comportamentul e determinat de 3 sisteme interdependente ce interactioneaza intre ele si anume: a)evenimente-stimul exterene; b)intarirea externa; c)procesele cognitive mediatoare. Un individ invata observand pe alticineva in timp ce realizeaza un comportament anume; comportamentul este invatat mai bine daca observatorul realizeaza si el comportamentul respectiv. Orice schimbare comportamentala voluntara este mediate de perceptiile subiectului in legatura cu capacitatea sa de a realiza comportamentul in chestiune. Credintele subiectului 14

privitoare la capacitatea sa de a realiza un anumit comportament au fost conceptualizate sub denumirea de autoeficienta element central al modelului referitor la autoreglare si autocontrol dezvoltat de acesta. Autocontrolul implica trei stadii: autoobservarea, autoevaluarea (raportata la anumite standard) si autointarirea. Integrand procesele cognitive interne in schema behaviorista clasica stimul-raspuns, terapia comportamentala contemporana gaseste din ce in ce mai multe puncte comune cu terapia cognitiva astfel incat se foloseste tot mai frecvent sintagma terapie cognitivcomportamentala. 2. TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA In anii 60-70, tot mai multi cercetatori din domeniul terapiei comportamentale au simtit nevoia de a depasi notiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale (Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu 2008), considerand ca majoritatea tratamentelor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar in termenii teoriei invatarii. Aceasta atitudine a condus la adoptarea unui demers eclectic care a favorizat adaugarea la tehnicile comportamentale existente a unor component cognitive si a deschis calea dezvoltarii si aplicarii sistematice a tehnicilor cognitive. O ilustrare a acestei tendinte este aparitia demersului celor trei sisteme conceptualizat de Lang si Rachman. Lang considera ca orice problema psihologica poate fi descrisa in termenii raspunsurilor manifestate in 3 sisteme interpendente: comportamental, cognitiv-afectiv si fiziologic (prin considerarea separate a raspunsurilor cognitive si affective rezulta 4 sisteme). Aceste sisteme desi interdependente, in timpul terapiei nu se schimba in acelasi timp, in aceeasi masura sau in aceeasi directive; ele sunt nonsincrone. Aceasta perspective unitara asupra problemlor psihologice a avut un rol important atat in descrierea si conceptualizarea unui numar mare de simptome raportate de pacient, cat si in dezvoltarea unor instrumente de evaluare sistematica a rezultatelor psihoterapiei. Unul dintre cei mai mari reprezentanti ai terapiei cognitive este Aaron Beck care sistematizeaza unele aspecte ale psihanalizei si a terapiei comportamentale. Influenta psihanalizei se exprima prin accentual pus pe identificarea temelor importante si latent ale gandirii pacientului (scheme cognitive), precum si prin evidentierea interrelatiilor subtile dintre gandire, sentiment si comportament. Influenta terapiei comportamentale se regaseste in structurarea sistematica a interviului therapeutic, in definirea scopurilor si proceselor care permit atingerea lor, in operationalizarea tehnicilor terapeutice si a evaluarii. 15

In anii 60 Beck a dezvoltat o noua psihoterapie a depresiei. Etapa stiintifica a fost atinsa prin anii 70, prin studii ce puneau fata in fata terapia cognitive si medicamentele antidepresive. Studiul initial, publicat in 1977, arata pentru prima data faptul ca un tratament psihologic poate sa aiba efecte mai bune decat administrarea de antidepresive. In contrast cu perspectiva psihiatrica traditional asupra depresiei, Beck a emis ipoteza ca gandurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol central in mentinerea depresiei. Astfel depresia poate fi tratata ajutand pacientul sa identifice si sa modifice gandurile negative. Gandurile negative din depresie isi au originea in atitudinile (postulate disfunctionale) dobandite in prima copilarie. In multe situatii aceste idei pot fi utile si pot orienta comportamentul in vederea obtinerii de performante. De exemplu, o afirmatie precum Pentru a fi demn de incredere, trebuie sa am success pare sa motiveze o activitate pozitiva. Totusi aceasta ide face individual vulnerabil la anumite evenimente critice. In cazul unui insucces, acesta poate fi interpretat ca o pierdere majora si conduce la producerea unor ganduri automate negative Nu sunt demn de incredere!. Sunt un ratat!. Aceste ganduri vor scadea dispozitia generala, care, la randul ei, creste probabbilitatea aparitiei gandurilor negative.. este un cerc vicios care mentine depresia. Odata devenit depresiv, un set de distorsiuni cognitive exercita o influenta generala asupra functionarii cotidiene a persoanei. Terapeutul cognitivist rupe acest cerc vicios, invatand pacientul sa puna sub semnul intrebarii gandurile automante negative, apoi sa testeze postulatele dispunctionale care le determina. Modelul lui Beck nu este alabil doar pentru depresie. El evidentiaza rolul cognitiilor in interactiunea complexa a acestora cu starile afective si comportamentale in general. Acest model nu implica faptul ca gandirea negativa detremina depresia. Depresia este vazuta ca rezultatul final al unor variabile complexe, biologice de dezvoltare sociale, psihologice. Gandirea depresiva nu e cauza depresiei ci o parte a ei. Deoarece in psihogeneza depresiei cognitiile au o anumita prioritate temporal, interventiile sistematice asupra lor sunt foarte utile. Alterarile functionale ale capacitatii cognitive apar dupa Beck la urmatoarele 3 niveluri psihologice: a) nivelul cognitiilor (ganduri automate disfunctionale). Alcatuiesc un monolog interior specific pacientilor cu depresie. Indiferent de tema lor ele sunt plauzibile, repetitive, dureroase, spontane si involuntare. Nefiind produsul unei prelucrari rationale, ele constituie gandirea automata. Gandurile automate sunt greu de identificat de pacient pentru ca au un character habitual, fiind intr-o stransa relatie cu sistemul personal de credinte. Cognitiile 16

depresivilor au ca teme principale: autodepercierea, sentimental esecului, respindgerea de catre ceilalti, exagerarea dificultailor, hiperexigenta fata de sine. Aceste ganduri automate negative au fost sistematizate de Beck intr-o triada cognitiva: imaginea de sine (Sunt un nimeni!), experienta curenta negative (Nimic din ce fac nu iese bine!), viitor negative (Niciodata nu-mi va fi mai bine!). b) nivelul proceselor cognitive. Gandurile automate negative sunt produsul unor erori in procesarea intformatiei care conduc la distorsionarea imaginii individuale despre el insusi si despre realitatea inconjuratoare. Exista 6 mari tipuri de erori: 1.suprageneralizarea 2.abstarctie selctiva 3.influenta arbitrara 4.persdonalizarea 5.maximizarea unui eveniment minor 6.minimizarea-deprecierea resurselor personale si a reusitelor. Gandire dihotomica determina persoana sa evalueaze situatia in termeni extremi si absolute. Aceasta perceptive rigida si simplificata a evenimentelor conduce la atitudini radicale (totul sau nimic; alb/negru; a fi/a nu fi). Incapacitatea de a medita asupra diferentelor, a nuantelor face persoana sa dezvolte un comportament rigid, neadaptativ. Autocomenzile imperative (Trebuie sa!) sunt specifice gandirii depresive. Gandurile si activitatile sunt formulate ca obligatii sau datorii. Pacientul se constrange sa realizeze actiuni care nu-I provoaca placere ceea ce conduce la sentimente de culpabilitate, incapacitate si devalorizare. c) nivelul schemei cognitiev depresogene. Sta la baza primelor 2 niveluri si este responsabil de vulnerabilitatea la depresie. Schema cognitiva este o structura cognitiva sensibila care desi inactiva o buna parte din viata este reactivata de anumite evenimente. O data schema activata modifica perceptia realitatii: depresivul vede evenimentele, le traduce, le interpreteaza cu ajutorul acestei scheme. Este vorba de o lectura a realitatii, filtrata de acest postulat silentios (de exemplu schema Nu merit sa fiu iubit poate fi activate de comportamentul negative al persoanei X). Pentru identificarea schemelor Beck propune in 1978 scala de atitudini disfunctionale (DAS) care cuprinde 7 clase de scheme depresogene: aprobarea, dragostea, reusita, perfectionismul, exigenta, omnipotenta, autonomia. Acest chestionar are o dubla utilitate: scorul global obtinut este un indicator al intensitatii depresiei si permite evidentierea unor 17

scheme de gandire ce vor deveni tinta interventiei terapeutice. Beck insista asupra importantei schemelor de: a) autonomie (necesitatea oricarei personae de a se centra pe realizareaobiectivelor sale fara control sau constrangere din partea celorlalti); b) sociotropienevoia individului de a primi atentie si incurajari din partea celorlalti. Importanta acordata schemelor rezida in faptul ca ele determina un comportament rigid (individual amplifica evenimentele care sunt in accord cu schema sa si le minimalizeaza pe cele care nu sunt). Astfel se initiaza un lant cauzal circular ce il disociaza din ce in ce mai mult de realitate si ii transforma credintele in predictii care se autoimplinesc. Schema cognitiva este o credinta foarte putrenica in legatura cu propria persoana care a fost interiorizata la o varsta precoce si este atat de puternica incat e traita ca adevarata. Procesul schimbarii teraputice in terapia cognitiva: Obiectivele terapiei cognitive sunt: a) a corecta prelucrarea distorsionata a informatiilor si b) a ajuta pacientul sa-si modifice credintele ce mentin comportamentee si emotiile dezadaptative. Pentru atingerea acestor obiective sunt utilizate tehnici cognitive si comportamentale cu ajutorul carora sunt testate si modificate credintele disfunctionale si e promovata o gandire realista, mai adaptativa. Desi este o terapie centrata pe symptom, terapia cognitive vizeaza si obiectivul mai general de a corecta erorile sistematice de gandire. Schimbarea cognitive se manifesta la mai multe niveluri. In functie de accesibilitatea si dificultatea schimbarii lor, interventia teraputica incepe prin abordarea gandurilor voluntare, continua cu identificarea si modificarea gandurilor automate si se finalizeaza cu identificarea si contracararea efectelor negative ale schemelor cognitive disfunctionale. Tehnicile de restructurare cognitiva cuprind 2 etape: a) observarea si identificarea gandurilor si schemelor cognitive-disfunctionale b) evaluarea si modificarea acestora 1) Explicarea demersului terapeutic. Credibilitatea demersului therapeutic utilizat este o conditie indispensabila asigurarii caracterului colaborativ al relatiei terapeutive si succesului terapiei. Terapia incepe inca din momentul prezentarii tehnicii, iar aceasta este in functie de problemele pacientului si de nivelul cultural al acestuia. Aceste explicatii trebuie furnizate intr-o maniera empatica, 18

manifestand respect si incredere in resursele pacientului. Se explica clientului faptul ca imaginea lui despre el insusi si despre lume nu e gresita ci doar partiala. 2) Observarea gandurilor automate. Gandurile automate sunt dificil de observant pentru ca se desfasoara rapid, sunt spontane, involuntare, dificil de oprit si atat de evidente incat este usor sa crezi in ele. Primul obiectiv al terapiei este identificarea gandurilor disfunctionale aflate in legatura cu simptomele. Inaintea demararii unor tehnici mai specific este necesara o autoevaluare cognitive prelungita (3-4 sedinta). In cursul terapiei, observarea cognitiilor se poate realiza prin: raspunsuri la intrebari directe, vizualizare mintala a unor evenimente ce au provocat starile afective negative si prin jocul de rol cu terapeutul. Terapeutul ajuta pacientul sa deosebeasca gandurile automate de celalalte ganduri reflexive mai elaborate. Criteriul principal este acela ca gandurile automate nu sunt rezultatul unui rationament constient. 3) Autoinregistrarea gandurilor automate. Realizarea acestei prescriptii are ca effect adoptarea de catre pacient a unui punct de vedere mai obiectiv in raport cu procesul sau de gandire. Efortul de sistematizare logica a gandurilor in procesul transcrierii precum si faptul ca, o data scrise, ele pot devein obiectul extern al unei analize logice cresc probabilitatea invalidarii lor de pacient. In realizarea acestor sarcini, terapeutul trebuie sa ia in considerare urmatoarele aspect: pentru a facilita identificarea gandurilor negative, pacientul poate primi o lista cu ganduri disfunctionale ce apar in timpul starilor depressive; pacientul va consemna frecventa zilnica a acestor ganduri negative, adaugand la ele si propriile ganduri. Cand gandurile negative sunt foarte multe si se succed cu mare viteza, pacientul poate inregistra pe o banda Sonora acest monolog interior. Centrarea excesiva pe ganduri negative prezinta riscul agravarii depresiei; daca starea pacientului evolueaza in acest sens, terapeutul se va orienta cat mai repede spre descoperirea alternativelor rationale la gandurile negative. O astfel de terapie este portivita pacientilor cu o anumita capacitate de introspectie si foarte motivati. 4) Confruntarea cu realitatea. Terapuetul, in colaborare cu pacientul, confrunta predictiile sau concluziile continute de gandurile automate cu realitatea. In timpul sedintelor, intrebarile teraputului vor permite evaluarea validitatii unei gandirii globale si abstracte care, pe masura dezvoltarii de catre pacient a unei capacitate de reflective din ce in ce mai rationale, devine mai specifica si mai 19

concreta. .Aceasta permite pacientilor sa investigheze progresiv elementele realitatii pe care le-a luat in considerare, cele pe care le-a ignorat si erorile de procesare a informatiei. In unele manual sunt enumerate o serie de intrebari pe care acestia si le pot pune pentru provocarea si invalidarea gandurilor negative. De exemplu: Nu cumva vad doar parte area a lucrurilor? (abstractive selective), Nu-mi asum responsabilitatea pentru lucrurile care nu stat in puterea mea? (personalizarea), Nu cumva ma condemn in baza unui singur eveniment? (generalizare). Confruntarea cu realitatea se poate practica diferit cand se abordeaza subiecte sensibile pentru pacient sau care sunt traite ca fiind amenintatoare. In acest caz, in loc de a arata pacientului ca predictiile sale nu sunt fondate, terapeutul va evalua reprezentarile sale catastrofice. De indata ce aceasta viziune catastrofica asupra lumii nu va fi confirmata de realitate, convingerea pacientului in credintele sale se va schimba. 5) Producerea de raspunsuri cognitive alternative. Obiectivul restructurarii cognitive este de a provoca o deschidere mai mare gandirii pacientului, facandu-l sa-si utilizeze cat mai bine capacitatile de elaborare logica a raspunsurilor cognitive. Ca si in cazul identificarii gandurilor disfunctionale, si in cel al provocarii de raspunsuri cognitive alternative, pacientul incepe aceasta activitate in timpul sedintei cu terapeul, urmand sa continue singur acasa. De acum inainte, foaia de inregistrare a gandurilor ce trebuie completata de pacient intre sedinte va contine urmatoarele rubrici: data, situatia, emotiile, gandurile disfunctionale associate gandurilor rationale posibile. In general aceste raspunsuri rationale ar putea fi provocate invatand pacientul sa-si puna urmatoarea intrebare: ce altceva as putea gandi in situatia X? Cu cat pacientul are o capacitate mai mare de elaborare cognitive si rationalizare a situatiei in care se afla este mai bine organizata, cu atat exista riscul ca raspunsurile alternative identificate sa fie doar variante mai elaborate ale gandurilor disfunctionale anterioare. Pentru stimularea unor raspunsuri alternative, terapeutul poate sugera pacientului sa-si puna si altfel de intrebari: Ce altceva ar putea gandi altcineva intr-o situatie similara? Ce gandeam eu intr-o astfel de situatie inainte sa devin depresiv? Aceste intrebari faciliteaza identificarea alternativelor prin provocarea unor decentrari. In cazul in care pacientul nu se poate implica in producerea de alternative, terapeutul poate utiliza un demers provocative prin ingerarea unor solutii evident inadecvate sau extreme; pacientul poate reactiona la acestea propunand el insusi alternative mai realiste. 6) Autoevaluarea gandurilor si emotiilor. 20

Scopul este de a arata pacientului ca restructurarea cognitive permite modificarea nivelului credintelor associate cognitiilor negative initiale si, mai ales, ca se ajunge, in final, la modificarea progresiva a trairilor emotionale. Pacientul este incurajat sa evalueze gradul de convingere sau de adeziune la gandurile disfunctionale, utilizand procente, o scala cu cinci trepte sau un vector graphic; va proceda asemanator si cu gandurile alternative rationale. Pentru evidentierea efectului procesarii mai rationale a situatiilor in care se afla - prin identificarea alternativelor pacientul va evalua din nou gradul de adeziune (convingere) la cognitiile initiale. Pacientul va proceda intr-o maniera asemanatoare pentru evaluarea starilor affective initiale si a celor traite dupa dezvoltarea alternativelor rationale. Pe masura ce terapia progreseaza, pacientul isi va dezvolta capacitatea de a analiza mai rational din ce in ce mai multe situatii cotidiene. El e incurajat sa se angajeze in diverse situatii, initial depresogene, exersandu-si capacitatea de a dezvolta puncte de vedere rationale in legatura cu acestea. Alte tehnici cognitive: 1. Reatribuirea responsabilitatii In virtutea imaginii de sine, depresivul are tendinta de a atribui propriilor deficiente evenimentele negative pe care le traieste (personalizarea). Scopul tehnicii este acela de a-l ajuta pe paciente sa identifice diversi factori ce ar putea contribui la o experienta negativa. Astfel apare o diminuare a responsabilitatii personale a pacientului, cu consecinte positive asupra imaginii de sine. 2. Redefinirea Este o cale de a mobiliza pacientul care crede ca o problema se afla in afara controlului sau. De exemplu, se recomanda oamenilor singuri care cred ca Nimeni nu-mi acorda atentie, sa li se redefineasca problema ca Am nevoie sa intalnesc alte personae si sa fiu atent cu ele 3. Decentrarea E utila mai ales cu pacientii anxiosi care cred ca sunt in central atentiei cuiva. Relatia terapeutica in terapia cognitiv comportamentala: In cazul terapiei cocnitiv-comportamentale, este o relatie directiva si o relatie de ghidare pentru ca teraputul ajuta pacientul sa ia decizii dar nu hotaraste in locul lui. Daca in psihanaliza, terapeutul isi propune sa fie o oglinda perfecta care sa- ofere pacientului o imagine ce contine in egala masura lumini si umbre, iar in terapia rogersiana, terapeutul doreste sa fie si el o oglinda ce ofera pacientului o imagine pozitiva neconditionata, in

21

TCC, terapeutul are un rol mai active, directive, ce implica in egala masura procese precum: orientarea, ghidarea, colaborarea, parteneriatul. Rolurile terapeutului in terapia cognitic-comportamenta sunt urmatoarele: 1. culege datele si efectueaza analiza functionala a comportamentelor 2. explica, informeaza si dedramatizeaza 3. defineste simptomul tinta, identifica factorii de mentinere si cerceteaza beneficiile secundare ale acestuia 4. alege strategia teraputica 5. stimuleaza motivatia de participare la terapie a pacientului 6. aplica tehnica teraputica 7. pune capat realteii terapeutice conform contractului teraputic. Relatia terapeutica este de tip colaborativ. Terapeutul evalueaza sursele problemelor si-l ajuta pe client sa-si clarifice obiectivele. Terapeutul poate fi mai directive pe parcursul invatarii tehnicilor de identificare si evaluare a cognitiilor si emotiilor; din momentul in care pacientul va incepe sa utilizeze, intr-o maniera mai spontana, aceste tehnici, terapeutul va fi mai putin incitativ si, mai degraba, il va asista pe acesta in demersul sau explorative. Beck (1995) considera ca relatia terapeutica si atitudinea generala a teraputului pe parcursul terapiei cognitive pot fi descrise cu ajutorul a 3 concepte fundamentale: a. colaborare empirica Relatia terapeut-pacient se situeaza dincolo de simplul consimtamant de participare a celui din urma la terapie; ea este o relatie colaborativa in care schimburile verbale interactive fac din pacient un participant active ce transforma relatia de ajutor, pe masura evolutiei terapiei, intr-un process complex de autoajutor. Stabilirea colaborativa a obiectivelor, identificarea comportamentelor si cognitiilor disfunctionale, testarea acestora prin confruntarea cu realitatea, dezvoltarea unor cognitii alternative rationale si a unor comportamente mai adaptative sunt principalele aspect ale terapiei in care terapeutul si pacientul se intalnesc ca adevarati parteneri. b. dialog socratic interviul este instrumental principal al terapiei cognitive si in cadrul acestuia dialogul Socratic este metoda cea mai utilizata. Terapeutul formuleaza cu atentie o serie de intrebari cu scopul de a crea cadrul adecvat unor clarificari si unei noi invatari. Obiectivele intrebarilor terapeutului sunt: a) clarificarea si definirea problemelor; b) asistarea pacientului in identificarea gandurilor, imaginilor si schemelor cognitive; c) examinarea sensurilor

22

evenimentelor pentru pacient; d) evaluarea consecintelor mentinerii gandurilor si comportamentelor neadaptative. Dialogul Socratic conduce pacientul spre concluzii logice bazate pe propriile raspunsuri la intrebarile terapeutului. Intrebarile nu sunt utilizate pentru a intinde capcanepacientului, nici pentru a-l constringe sa ajunga la anumite concluzii sau a-l ataca. Ele il ajuta pe terapeut sa inteleaga punctele de vedere ale pacientului si sunt puse intr-o maniera sensibila, empatica astfel incat sa ajunga sa-si examineze credintele intr-o maniera mai obiectiva, nu defensiva. c. descoperirea ghidata este calea care asigura, intr-o maniera colaborativa, modificarea comportamentelor si a credintelor neadaptative. Terapeutul joaca rolul de ghid care clarifica problemele comportamentale si erorile logice prin planificarea unor noi experiente (experimente comportamentale) ce conduc la chizitionarea de noi deprinderi si perspective asupra realitatii. Descoperirea ghidata nu implica indemnul si seductia pacientului de a adopta noi credinte, ci, mai degraba, incurajarea acestuia de a utiliza informatii si fapte pentru obtinerea unei perspective realiste.

IV.ORIENTAREA EXPERIENTIALA Terapia experientiala isi are originile in terapia centrata pe client, psihoterapia existentiala si geltatista. Aceste abordari umaniste accentueaza ideea ca clientii sunt persoane constiente, fiinte subiective si agenti autoreflexivi. Obicectivul principal al terapiei experientiale este de a lucra cu constiinta clientilor atat bazanduse pe experienta subiectiva cat si prin promovarea reflexivitatii si activismului. In ciuda schimabrilor de accent in evolutia practicii, exista 2 factori important fundamentali ai abordarilor experientiale: a. importanta relatiei terapeutice in facilitarea schimbarii clientului b. importanta experientei clientului in terapie (reprezentarea si examinarea viziunilor subiective interioare: emotii, perceptii, scopuri, valori etc.) (Gendlin, 1994) In practica terapiei experientiale, relatia autentic empatica este vazuta ca un factor curativ crucial dar si ca factor facilitator al altor sarcini principale ale acestei orientari si anume adancirea experientei clientilor in terapie. (Gendlin1996, Greeenberg, Rice, 1993). 23

1. TERAPIA CENTRATA PE CLIENT: Practica acestei terapii a traversat mai multe stadii fiecare dintre ele a accentuat modalitati usor diferite de interactiune a terapeutului cu clientii. Prima etapa accentua caracterul non-directiv de actiune a terapeutului cu clientii. Rogers pleca de la ipoteza ca terapeutii promovau schimbarea prin evitarea sfaturilor sau a interpretarilor si prin recunoastea si acceptarea emotiilor clientilor. Dezvoltand aceasta viziune, s-a concentrate pe identificarea tehnicilor specific care sa faciliteze cresterea si dezvoltarea clientului (de exemplu, reflectarea). Ulterior Rogers a considerat ca accentul pus pe tehnicile specifice de reflectare este prea mecanicist si impiedica dezvoltarea unei relatii adevarate cu pacientii. Rogers a accentuat conditiile relationale : empatia , consideratia pozitiva neconditionata, congruenta. Aceasta viziune sublinia imersia sensibila in lumea clientului acompaniata de aprecierea clientilor astfel incat ei sa devina constienti de propriile emotii. Aceasta necesita ca terapeutul sa verifice continuu propria intelegere a lumii interioara a clientilor si sa nu se ascunda in spatele profesiei ci sa releve experienta lor atunci cand procesul o cere. In aceasta faza Rogesr s-a bazat pe intelegerea procesului de schimbare a clientilor si din aceasta examinare a rezultata componenta cruciala a terapiei: experienta clientului. Pe masura ce a lucrat cu schizofreni, cu grupurile de intalnire si cu contextual sociopolitic mai larg, Rogers a accentuat ideea ca terapeutul sa fie autentic cu clientii pentru a facilita chimbarea clientilor. Rogers a recunoscut faptul ca este important ca terapeutul sa fie apreciat ca persoana in relatie sis a fie considerat de incredere la fel cum si el isi considera clientii de incredere. Rogers a accentuat ideea ca terapeutii care lucreaza cu o constientizare totala de sine isi pot folosi propiile cacapictati interioare astfel incat prezenta lor sa elibereze capacitatile de crestere a clientului. (Rogers 1980) Procesul psihoterapeutic in terapia centrata pe client Terapia centrata pe client initiata de Rogers a foar dezvoltata ulterior de alti autori, rafinand conceptualizarea procesului therapeutic si a tehncilor utilizate. 1. Focalizarea pe experienta clientului in terapie Sarcina primordial a abordarilor experiential este experienta clientului in terapie. Rogers considera ca oamenii poseda in ei insisi resursele auto-intelegerii si capacitatea de a-si modifica comportamentul. O schimbare importanta in procesul therapeutic este miscarea clientului de la un mod rigid de a fi in lume la un process mai fluid in care ei se afla in

24

contact cu experienta interioara pas cu pas. Aceasta a condus la dezvoltarea laturii experiential in terapia centrata pe client care accentua importanta clientului in terapie. Rogers (1975) considera ca schimbarea in psihoterapie rezulta adesea dintr-un process nonlinear. Cand o emotie reprimata este experimentata total si acceptata in constiinta, se creeaza nu numai o schimbare psihologica simtita, ci si un angajament pentru schimbarea fiziologica, pe masura ce se atinge o stare noua de insight. Cheia terapiei experiential este focalizarea interna a atentiei pentru a articula experienta clar. Dialogul therapeutic urmareste directionarea atentiei clientului in interior pe masura ce se angajeaza in cautarea interna. Gendlin (1974) descrie terapia experiential astfel Punctul crucial al terapiei experiential este procesul experiential bogat, deplin care apare atunci cand o emotie (felt sense) se naste, cand o persoana ramane conectata la aceasta emotie pana cand urmatorul pas al actiunii sau limbajului se formeaza sic and persoana se reintoarce la emotie pentru a face si urmatorii pasi. Schimbarea in terapie consta in schimbarea de directive interna in experinta clientului ca rezultat al reprezentarii adecvate a emotiilor interne simtite. Experienta este un process si aparitia schimbarii depinde daca acest process inainteaza pe masura ce sentimental interior (inner sense) este continuu articulate. Gendlin (1974) a dezvoltat tehnica focalizarii pentru a asista sclientii in recunoasterea si clarificarea emotiilor lor; a accentuat faptul ca clientii trebuie sa-si directioneze atentia catre propria experienta interioara. In fiecare individ exista un flux al experientei la care persoana poate avea acces pentru a descoperi sensul diferitelor experiente pentru sine. Principiul essential al metodei experientiale: oamenii sa verifice orice se spune sau se face contra propriei experiente concrete simtite. Experienta oamenilor a fost perceputa ca fiind corporala, bogata in detalii, imediata, intense, fluida, capabila de diferentiere. Un aspect important al experientei este acela ca functioneaza ca un barometru dupa care reprezentarile experientei pot fi verificate. Atat Rogers cat si Gendlin disting sentimentele de emotii: Sentimentele sunt rezultatul interactiunii dintre cognitive si emotie; sunt produsul simbolizarii experientei si releva sensurile cognitive ale experientei. Emotiile sunt senzatii fizice sau reactii care sunt raspunsuri la stimuli din mediu si releva semnificatia pre-reflectiva a lucrurilor. Desi a accentuat rolul focalizarii si al experientei, Gendlin a considerat reflectarea ca un instrument primordial al terapiei experiential sau centrate pe client. Prin reflectare, terapeutii 25

verifica propria intelegere a experientei clientilor si raman conectati la experienta lor din sesiune. Autorul considera ca sunt necesare doua cerinte pentru o buna reflectare: Reflectarile trebuie sa distinga esenta a ceea ce incearca clientul sa spuna sau trebuie sa aiba calitatea de a stimuli diferentierea clientilor si explorarea propriilor experiente. Clientii trebuie incurajati sa verifice ce spun terapeutii impotriva senzatiei interne a experientei; astfel clientii pot utiliza experienta ca barometru dupa care isi pot simboliza propria experienta. Modelul experiential al lui Gendlin se focalizeaza pe functionarea intrapsihica; schimbarea terapeutica si cresterea clientului apare din cresterea constientizarii propriei experiente si simbolizarea ei in cuvinte. Metodele de focalizare ale lui Gendlin accentueaza procesele schimbarii intrapsihice in client si mai putin procesul schimbarii interpersonal din cadrul relatiei terapeutice. 2. Perspectiva procesarii constructivist/informationale Acesti autori din terapia centrata pe client au inceput sa conceptualizeze experienta clientilor in termeni de procesare informational cognitive-afectiva si construirea sensului (Rice 1974, Wexler 1974, Zimring 1974, Anderson 1974, Toukmanian 1992, Sachse 1990). Acesti teoreticieni au fost influentati de idea lui Rogers ca oamenii sunt procesori active ai informatiei care isi construiesc si organizeaza active experienta. Din aceasta perspective, oamenii sunt vazuti ca agenti activi care isi creeaza propria experienta si sunt recipientii acestuia. Astfel, oamenii descopera structura propriei experiente in procesul trairii acesteia iar in procesul organizarii informatiei sunt generate sentimente (Greenberg, 1993, Wexler si Rice 1974, Epstein 1994). Aceasta latura a terapiei centrate pe client considera procesele cognitive ca actionand si transformand informatia, materialul experientei derivand atat din surse externe cat si interne. Sursele interne ale informatiei constau din inputul sensorial din surse interioare si informatiile stocate in MLD; sursele externe ale informatiei constau dintr-o arie vasta de informatii care pot fi procesate prin simturi. Experienta este generate si construita in procesul organizarii si semnificarii acestor informatii. Experienta este un process de organizare a informatiilor din surse externe si interne pentru a da sens lumii. Informatia este organizata in scheme iar practica psihoterapeutica incepe prin a ajuta clientii sa-si cnstruiasca schemele sinelui si ale lumii. 26

Rice (1974) sugera idea ca oamenii au clase de experiente pe care nu le-au procesat adecvat. De exemplu, clientul s-a simtit atat de anxios intr-o anumita situatie incat nu a reusit s-o proceseze. Pe de alta parte, campurile specific de stimuli pot fi atat de largi sau pot contine atat de multa informative incat este dificil de procesat. In ambele cazuri, parti din situatia-stimul pot fi lasate inafara reprezentarii clientului despre propria experienta si astfel reprezentarile clientilor despre evenimente pot fi neadecvate sau incomplete. Daca cineva continua sa intalneasca situatii similar cu conditiile deformatoare atunci se formeaza o constructive a acestor evenimente care filtreaza experienta si ghideaza comportamentul. Aceste constructii sunt considerate de durata, foarte stabile daca nu sunt provocate de noi informatii. Scopul terapiei centrate pe client, din punctual de vedere al acestei abordari, este de a diferentia si integra sensul. Functia terapeutului este de a ajuta clientii sa se ocupe de informatii, sa-i asiste in organizarea informatiilor si integrarea sensului in timpul experientei si de a evoca noi fatete ale informatiei. Rice distinge intre: Factorii relationali care promoveaza procesul schimbarii clientilor in terapie Factorii de sarcini sau tehnicile specific pe care terapeutii le pot utiliza in moment diferite pentru a facilita experienta clientului si a-l asista in activitatea lor de procesare informational. Obiectivul este de a ajuta clientii sa acceseze mai multa informative pentru a induce schimbari in schemele lor defectuase si a permite o functionare imbunatatita. Pentru a facilita accesul la noi informatii, Rice (1974) a dezvoltat tehnica reflectarii evocative, prin care terapeutul incearca sa reamorseze amintirile clientilor despre evenimente pentru a formula apoi relatari mai adecvate ale experientei lor. Alte tehnici utilizate de terapeutii centrati pe client pentru a mari accesul clientilor la propria experienta sunt: limbajul viu (Butler 1974) si utilizarea metaforei. Mai tarziu, Toukmanian (1990, 1992), accentuand elementele de restructurare cognitive, a extins functia terapeutului de procesare a informatiei prin ajutarea (sustinerea) clientilor de a diferentia active sensul propriei experiente si a reconstrui experineta prin examinarea amintirilor si evaluarilor evenimentelor. Relatia terapeutica in terapia centrata pe client a) Abordarea nondirectiva 27

Initial, Rogers (1942) a considerat ca relatia terapeutica este un vehicol essential al schimbarii clientului. Terapeutii prin nondirectivitatea lor cu clientii, determina la acestia sa obtina insight asupra lor insisi si asupra situatiei lor. Nondirectivitate inseamna ca terapeutii sa ofere un mediu structurat dar permisiv si neautoritar pentru client pentru ca ei sa se simta liberi sa se angajeze in autoexplorare fara a devein defensive sau preocupati de reactia terapeutului. Se utilizeaza reflectarea ca opusa interpretarilor si intrebarilor pentru a inainta in autoexplorare si cresterea clientului. Scopul acestei abordari este ca clientii sa-si dezvolte strategii de actiune positive si proprii ca rezultat al unei noi intelegeri de sine. Ulterior, accentul pus de Rogers pe relatia terapeutica ca vehicol primordial al schimbarii, a fost formulat in termenii a trei conditii ale terapeutului: empatia, consideratia pozitiva neconditionata si congruent, care erau considerate conditii necesare si suficiente ale schimbarii terapeutice. Daca terapeutii erau empatici cu experientele clientilor si incercau sa vada lumea prin ochii lor, fara judecata pozitiva sau negative, atunci clientii nu numai ca puteau sa se dezvaluie liber in terapie, dar ei puteau sa se ocupe de experienta lor interioara sis a o utilizeze ca sursa valida de informatii. In plus, prin procesul validarii propriilor experiente, clientii ajungeau sa-si foloseasca experienta ca mijloc de evaluare a lucrurilor pentru sine sis a o utilizeze ca ghid pentru actiunea viitoare. Astfel ei isi dezvoltau un locus al controlului intern astfel incat sa nu mai fie dependent de valorile introiectate ale altora. b) Abordarea centrata pe client clasica Atitudinile terapeutului sunt vazute ca central in promovarea schimbarii. Bozarth (1990) sugera ca nu conteaza ce fac sau spun terapeutii centrati pe client; singura cerinta era de a oferi clientului timp, libertate de exprimare si atentie concentrate pentru ca clientii sa resolve problemele. Brodley (1990) afirma ca terapeutii nu produc schimbarea si doar o initiaza prin oferirea de conditii care sa sustina functionarea optima a tendintelor natural de crestere a clientilor. Aceasta perspective sugereaza ca terapeutii sa abandoneze controlul atat a procesului cat si a continuturilor sesiunilor in favoarea clientilor. Singura intervetie este reflectarea. Reflectarea emotional este forma cea mai articulate soi precisa de raspuns empatic. Intentia primara a terapeutului este de a impartasi lumea fenomenologica si experiential a celuilalt si a o intelege. Reflectand anumite aspect ale

28

experientei clientilor, terapeutii pot focaliza clientul pe anumite experiente, dar acesta nu este un scop primar. In bordare lui Brodley, accentual este pus pe asumarea de catre client a responsabilitatii directiei si procesului therapeutic. Focalizarea in abordarea clasica nu este atat pe interactiunile interpersonal ale clientilor cat pe perceptiile, emotiile si experientele clientului; focusul este intrapsihic ca opus interpersonalului. c) Abordarea interpersonala S-a nascut din munca lui Rogers cu schizofrenii, grupurile de intalnire si contextual sociopolitic mai larg. Accentual este pus pe autenticitate, pe masura ce terapeutul adopta un focus mai interpersonal in cadrul intalnirii terapeutice. In ultimii ani, Rogers a incepu sa sublinieze rolul terapeutului ca factor important in procesul schimbarii. Practicienii acestei abordari interpersonal au fost influentati de teoria si practica terapiei existential (Yalom). S-a observant ca in timp ce terapia individuala promova insight-ul si explorarea intrapsihica a problemelor interpersonal, terapia de grup este utila pentru a ajuta clientii sa se ocupe de paternurile relationale disfunctionale (Lietaer 1993). Lucrul cu grupurile a facut terapia centrata pe client mai interactionala, cu terapeutii actionand nu doar ca alterego al clientilor ci si ca particiapanti independent ai interactiunii si care isi pot exprima emotiile si face observatii despre ce se intampla intre participanti. O sarcina importanta in terapia individuala si de grup este construirea si mentinerea unui mediu securizant. Rogers a incercat sa faca asta nedirectionand grupul si ascultand foarte atent. Totusi Lietaer si Dierick (1996) sugereaza ca terapeutii de grup trebuie sa fie mai directive in privinta proceselor de grup astfel incat sa clarifice ceea ce se intampla in aici si acum sis a mentina coeziunea grupului. Focalizarea pe procesele interpersonal a intarit necesitatea autenticitatii in relatia interpersonala. Urmand linia lui Rogers, Lietaer (1993) a identificat atenticitatea ca fiind aspectul cel mai important dintre conditiile terapeutice. El a distins doua aspect ale autenticitatii: Aspectul intern al autenticitatii se refera la experienta interna a terapeutului cu clientul de care trebuie sa fie constienti in terapie. Terapeutii trebuie sa fie sufficient de mature si constienti de sine pentru a nu devein defensive cu clientii si a ramane deschisi la

29

lumea celorlalti. Cu cat sunt mai capabili sa ramana in contact cu propria experienta, cu atat sunt mai congruenti. Aspectul extern al autenticitatii se refera la abilitatea terapeutului de a releva experienta sa clientului (transparenta). Lietaer atrage atentia ca terapeutii trebuie sa-si exerseze transparent cu responsabilitate. Nu este necesar ca terapeutul sa impartaseasca fiecare aspect al experientei sale cid oar acelea care faciliteaza procesul clientilor. Transparent este intotdeauna utilizata intr-un climat empatic. Autodezvaluirea terapeutului trebuie sa evite implicarea adanca cu clientul. Exista doua linii directoare pentru a fi transparent intr-o relatie: mesajele de tip Eu si terapeutii sa fie continuu deschisi la experienta clientilor si la impactul pe care autodezvaluirea o are asupra clientului. Abordarea interpersonal ofera o anumita credibilitatea notiunii de trasfer. Dificultatile relationale intre client si terapeut pot aparea dar terapeutul centrat pe client nu are sarcina sa abordeze aceste dificultati ca mijloace de facilitare a schimbarii; nu au rolul de a invata clientii despre paternurile de interactiune care se nasc din istoriile lor psihogene. Acesti terapeuti cred ca dificultatile relationale care apar se pot evapora in masura in care clientii sunt expusi la experiente emotional corrective. 3. TERAPIA EXISTENTIALA Are ca scop ca oamenii sa isi realizeze potentialul. Accentueaza lucrul cu persoana intreaga si nu pierderea unitatii (intregului) datorita unor concept ca: instinct, conditionare, arhetipuri. O relatiie terapeutica autentica e consiferata fundamentala pentru procesul terapeutic. Dupa al II lea razboi mondial s-au nascut doua viziuni ale terapiei existentiala: a. Abordarea existential-umanista Pe masura ce oamenii se dezvolta, isi construiesc sisteme ale sinelui si ale lumii bazate pe experienta personala cu lumea. Pe masura ce se dezvolta oamenii trebuie sa confrunte cu daturile existentei: inevitabilitatea mortii, conflictul dintre libertate si limitele existentei, izolarea existential, lipsa de sens a existente. Felul in care oamenii se confrunta cu aceste daturi este determinat de sistemele construite ale sinelui si lumii; daca aceste sisteme sunt inadaptate pentru exigentele lumii atunci trebuie revizuite. Revizuirea acestor sisteme este principala sarcina a terapiei existentiale. b. Abordarea transpersonala

30

Pune accent pe spiritualitatea oamenilor si pe constiinta lor de ordin superior. Obiectivul principal este a determina oamenii sa devina constienti nu numai de lumea lor interioara, ci si faptul ca sunt finite spirituale cu acces la diferite niveluri de constientizare. Procesul terapeutic in terapia existentiala Ca si terapie Gestalt, terapia existential s-a nascut din psihanaliza. In consecinta, in aceasta abordare oamenii sunt vazuti ca balansand forte constiente si inconstiente aflate in conflict. Dat, in terapia existential, conflictul aflat in miezul existentei umane nu implica impulsuri sexual sau aggressive; este un conflict intre individ si daturile existentei (May si Yalom 1989, Tityakian 1962). Cele patru preocupari de baza care defines conditia umana si cu care fiecare om se lupta sunt: moartea, izolarea, libertatea si lipsa de sens. Terapeutii utilizeaza o plaja larga de tehnici in practical or care include: interpretarea, confruntarea, sfatul, suportul si empatia (Swildens 1990). Obiectivul principal este de a determina clientii sa faca fata daturilor existentei sis a confrunte anxietatea pentru a invata sa traiasca mai authentic si responsabil. Sarcinile fundamentale ale clientilor in terapie sunt: explorarea si revizuirea sistemelor construite ale Sinelui si lumii, daturile existentei si anxietatea existential. Experienta anxientatii existentiale: omul ca fiinta libera si creativa construieste proiecte existentiale si apoi se angajeaza in acestea. Daca acest drum existentia nu este parcurs il pot marca profund si poate duce la anxietatea existentiala. Scopul terapiei este contracararea alienarii, acest lucru se realizeaza prin obiective interapersonale, autenticitate si creativitate si obiective interpersonala, spontaneitatea in relatiile cu semenii si integrarea sociala. Pentru aceasta terapie nu exista boala psihica ci numai impasuri existentiale care inseamna pierderea sensului existentei ca urmarii a scaderii si reprimarii potentialului uman. Anxietatea este considerata o rampa de lansare spere cautarea si conturarea unei noi vieti a unui nou mod de viata. Modul de viata neautentic este lipsit de responsabilitate personala si se afla sub controlul fortelor exterioare. Autenticitatea consta in informarea concreta realista si schimbarea in conformitate cu valorile cunoscute, nu este o atitudine impulsiva. Terapia existentiala nu lucreaza cu anormalitatea ci cu ceea ce inca e sanatos in fiinta umana. Scopurile analizari existentiale : 1. Constientizarea propriilor probleme si actualizarea potentialului energetic latent 31

2. Eliminarea disconfortului datorat impasului existential si maturizarea personalitatii. 3. Obtinera unei imagini de sine autentica 4. Acceptarea de sine si eliminarea conflictelor intrapsihice 5. Modificarea si metamorfozarea comportamentului inautentic 6. Rezolvarea crizei existentiale 7. Autodesavarsirea personala Relatia terapeutica in terapia existentiala Terapeutii trebuie sa fie autentici cu clientii lor (May si Yalom 1989). Unul dintre cele mai importante concepte utilizate de May si yalom pentru a caracteriza autenticitatea in relatia terapeutica este prezenta. Prezenta depaseste termenul de congruenta. In contrast cu notiunea de relatie terapeutica a terapiei centrate pe client, terapeutii existentialistic red ca terapeutul si clientul interactioneaza intr-un mod in care ambii participa si in care iubirea si ura, increderea si indoiala, conflictele si dependent, apar si pot fi intelese si assimilate (May si Yalom 1989, Deurzen-Smith 1988). Acesti autori sunt preocupati de faptul ca focusul principal in terapia centrata pe client poate indeparta aspect ale experientei care necesita explorare. Terapeutii existentialisti manifesta onestitate, deschidere si directivitate cu pacientii lor. Terapeutii existentialisti lucreaza pentru a obtine increderea clientului: chiar daca empatia este vitala pentru process, ea nu este comunicata prin reflectare emotional; mai degraba, accentual este pus pe o intelegere profunda a dificultatilor clientului fara verbalizare sau exprimarea acesteia neaparat. (Swildens, 1990). In primele etape ale terapiei existential, terapeutii incearca sa evite confruntarea clientilor pana in momentul cand acestia se simt securizati sip rind curaj pentru a se angaja in auto-explorare. Terapeutii lucreaza pentru a dezvolta un climat de siguranta si securitate pentru clientii lor inainte de a incepe sa-i confrunte cu responsabilitatea crearii propriilor situatii de viata si cu evitarile daturilor existentei care le provoaca anxietate si disperare. Mai tarziu in terapie, terapeutul asuma o pozitie mai egala cu clientii pe masura ce ii ajuta sa examineze sis a abordeze slabiciunile si deficientele. In timpul acestei faze este important ca terapeutii sa fie suportivi sis a-si ajute active clientii sa-si gaseasca alternative la problemele actuale. Terapeutul existentialist poate sugera alternative, discuta pareri, considera modalitati de actiune si da sfaturi (Swildens, 1990). Terapeutii anticipeaza faptul ca clientii vor distorsiona aspect ale relatiei terapeutice datorita experientelor anterioare; rolul terapeutului este de a juta 32

clientul sa delimiteze, distinga realitatea de distorsiuni. Un obiectiv important este de a sustine experientele clientilor; ca si terapeutii centrati pe client, terapeutii existentialisti realizeaza puterea vindecatoare pe care o are asupra clientilor faptul ca sunt acceptati asa cum sunt. 4. TERAPIA GESTALT Se bazeaza pe trei principii fundamentale (Resnick 1995): Teoria campului : totul se afla in relatie si in flux. Fenomenologia : accentuiaza experienta subiectiva si crearea sensului Dialogul : implica angajamentul deschis intre client si terapeut Practica terapiei gestalt a evolute de la o forma mai individualista (care accentua dezvoltarea propriului system de support) la o viziune mai interpersonal (care accentueaza importanta suportului de camp si interdependent) (Wheeler 1991). La inceput, terapia gestaltista considera ca fundamentele abordarii sunt aici si acum si Eu si Tu dar relatia terapeutica nu juca un rol destul de important. In 1960 Perls a accentuat trei mecanisme ale schimbarii in terapie: constientizarea, experienta si experimentul gestalt. Teoria gestaltista s-a divizat in doua : a. o parte se focalizeaza pe experienta viscerala si favorizeaza experimentul activ determinand clientii sa faca lucruri care sa-i ajute sa aiba experiente, mai degraba decat sa vorbeasca despre problemele lor b. se bazeaza pe analiza contactului dintre organism si mediu si implica urmarirea procesului moment cu moment prin contactul experiential cu situatia actual. Aceasta abordare considera costientizarea momentelor formarii contactului ca essential pentru functionarea sanatoase. Se concentreaza pe a ajuta oamenii sa devina constienti de stadiile si procesul formarii contactului si cum sunt intrerupti. Constientizarea intreruperilor contactului si restabilirea contactului sunt vazute ca fiind curative (mai degraba decat relatia cu sine). Contactul este posibilitatea omului de a creste si de asi forma identitati prin experienta trasarii granitelor dintre eu si non eu dar si a interactiuni eu-lui cu non-eul prin mentinerea identitatii proprii. Procesul therapeutic in terapia gestalt Utilizand metoda fenomenologica, terapeutii gestaltisti au recunoscut puterea de accesare a experientei aici si acum (hic et nunc). Astfel, se focalizeaza pe sarcinile care faciliteaza 33

la client: constientizarea, experimentarea si contactul cu lumea externa. Un aspect central este facilitarea autenticitatii individului. Scopul este stimularea experientei pentru a forma o constientizare vie si se bazeaza pe idea ca experienta si actiunea preced intelegerea. Terapia gestalt acorda o atentie deosebita la ceea ce apare la nivelul granitelor de contact dintre sine si altii si lucreaza pentru a mari constientizarea clientilor asupra propriilor procese, nevoi, dorinte. Se focalizeaza pe comportamentul nonverbal al clientilor sip e limbajul utilizat de client. Procesul central este marirea constientizarii prin focalizarea pe senzatii, sentimente, procese motorii. Ofera clientilor mijloace de explorare a manierei de construire a realitatii in momentul in care apare. Acestea au scopul de a ajuta oamenii sa devina constienti de rolul lor de agent in construirea realitatii si in identificarea si rezolvarea afacerilor neincheiate care impiedica contactul cu realitatea prezenta. Forma majora a interventiei este experimental gradat (construirea de sarcini in timpul sesiunii pentru a promova descoperirea proceselor interioare; de exemplu tehnica scaunului gol, tehnica doua scaune, lucrul cu visele). Experiemntele creative erau create pentru a intalni situatia clientului. Experienta clientului este apoi analizata pentru a vedea ceea ce a interrupt trairea, experimentarea. Metoda experimental menita sa aduca dificultatile oamenilor la suprafata a devenit central atentiei terapeutice. Terapeutii cer clientilor sa constientizeze sis a experimenteze procesele care impiedica emotiile si nevoile sa fie exprimate si satisfacute. Clientii vor avea stfel insigthul propriei experiente prin ddescoperire si nu prin interpretare (astfel, clientii puneau in act conflicte intre parti ale sinelui si purtau dialoguri cu cei cu care aveau afaceri neincheiate). Utilizarea creative a imageriei si experimentului implica indemnul Incearca asta! urmat de intrebarea Ce simti acum? (se refera la fenomenologia comportamentala in care comportamentele sunt incercate aici si acum pentru a genera experienta care este apoi explorata). Foarte utile sunt si intrebariule menite sa sublinieze aspectele particulare ale functionarii clientului si a promova adaptarea creative la mediu: De ce anume esti constient? Ce simti? De ce anume ai nevoie? Ce doresti sa faci? Etc. In final, la momentul potrivit se formuleaza intrebari legate de identitate> Cine esti tu? Cine vrei sa fii? Cu clientii mai fragile care nu si-au dezvoltat un sentiment puternic al Sinelui sau granite intre sine si ceilalti, dezvoltarea constientizarii este un obiectiv pe termen lung. Cu acesti client, relatia terapeutica este punctual de plecare. 34

Relatia terapeutica in terapia Gestalt Terapeutii gestaltisti au vazut intotdeauna relatia terapeutica ca o sursa de invatare noua pentru clienti. Ca si teoreticienii centrati pe client, teoreticienii gestalt considera ca relatia terapeutica implica un contact real intre participant dar si posibilitatea ca clientii isi proiecteaza experienta anterioara in relatia terapeutica. Totusi, nu exista o teorie puternica despre relatia terapeutica sau linii directoare pentru rolul relatiei terapeutice in practica, altul decat un ecran de proiectie sau, dimpotriva o sursa de contact authentic. Initial, terapia Gestalt era confruntativa, operand cu o viziune asupra manipularilor clientului (isi are origini psihodinamice). Clientii erau adesea vazuti ca manipuland mediul pentru a obtine support, mai degraba decat pentru a dezvolta auto-suport. In timp, s-a acordat mai multa importanta respectarii clientilor, oferirii de support, validarii lor ca surse autentice de experienta, si relationarii cu ei mai putin autoritar (o influenta importanta a avut-o lucrul cu oamenii mai fragile si care sufera de tulburari de personalitate; pentru acestia erau importante legatura empatica si relatia terapeutica). In formularea initial, problemele in relatia terapeutica reflectau procese reflective, transferentiale; acestea erau abordate nu ca problem interpersonal cu terapeutul, ci ca proiectii care trebuie sa fie re-posedate. Clientii erau invitati sa-si puna terapeutul pe un scaun gol sis a dialogheze cu terapeutii lor imaginari. Terapeutii abordau o viziune experimental si mai putin una relationala. Recent, o forma mai interpersonal sau terapia Gestalt dialogica a inlocuit abordarea clasica in care experimental active era aspectul fundamental al terapiei. In aceasta variant, ca si in terapia centrata pe client si in terapia existential, relatia terapeutica este reala, o intalnire existential intre doi oameni. Aceasta perspective este ghidata de viziunea lui Martin Buber asupra relatiei Eu-Tu care subliniaza ca intalnirile intre indivizi trebuie caracterizate prin: prezenta, includere, non-exploatare, autenticitate, angajament in dialog. Aceasta este o forma mai recenta in terapia Gestal care considera problemele relationale ale clientilor nu ca pe niste proiectii, ci ca nascandu-se din campul relational (Wheeler 1991, Yontef 1991). Cresterea clientului este facilitate de travaliul terapeutului cu clientul in scopul vindecarii rupturilor din relatie. Astfel terapeutii se focalizeaza pe contactele prezente dintre terapeut si client si se preocupa de dizarmioniile acestor contacte. Terapeutii sunt constienti de propriul lor impact asupra experientei actuale a clientilor, focalizandu-se pe rupturile contactului relationa ca sursa de descoperire si oportunitate de noi experiente. Constiinta clientilor asupra 35 paternurilor propriilor experiente si

constientizarea modalitatilor in care se intrerup pe ei insisi, ca si dialogul experiential corectiv, sunt vazute ca corrective.ca si in terapia centrata pe client, relatie este vazuta ca un vehicol important pentru schimbare. 5. TERAPIA EXPERIENTIALA Recent au fost propuse alte doua versiuni ale terapiei experientiale: a) Gendlin, 1981 pune accent pe focalizare ca modalitate de a ajuta clientii sa acceseze propria experienta, acordand atentie emotiilor resimtite corporal. Conduce clientii prin diferite stadia de la curatarea (cleaning) unui spatiu la simbolizarea emotiilor. b) Greenberg si colab., 1993 a articulate abordarea procesual-experientiala care reprezinta o fuziune a abordarilor: centrata pe client, existential, gestalt. Distinge intre conditiile relationale si conditiile terapeutice si le consider ape ambele ca contribuind in mod unic la schimbarea clientilor. Din punctual de vedere al conditiilor terapeutice (dupa Rogers si Perls) se pune accent pe necesitatea ca clientii sa devina constienti de propria experienta anterioara in terapie. Obiectivul major este de a ajuta clientii sa integreze informatii din sistemul lor emotional si cognitive pentru a facilita o adaptare mai buna la mediu. Accentueaza rolul emotiilor in dezvoltarea si functionarea personala. Tendinta spre crestere se bazeaza pe experiente emotional adaptativa. Procesul terapeutic in terapia experientiala O sarcina importanta este de a aface constiente emotiile si tendintele de actiune associate lor. Terapia procesual experientala acorda mare atentie intrebarilor/problemelor clientilor puse despre experienta lor pe masura ce-si exploreaza sentimentele. Afrimatiile clientilor sunt marker care indica aspect ale experientellor care deranjeaza clientii si care indica faptul ca ei se chinuie sa resolve anumite experiente; identificare lor determina interventii differentiate. Toate tehnicile aplicate au ca scop marirea constientizarii experientei interne a clientilor astfel incat acestia sa poata fi simbolizate mai usor in constiinta. Prin simbolizare simbolica a propriei experiente, clientii isi releva nevoile, expectantele, modalitatile proprii de a experimenta realitatea. Au fost dezvoltate diferite interventii pentru a ajuta clientii sa resolve problemele specific cognitive-afective si a mari accesul la experienta interioara. De exemplu, dezvaluirea (unfolding) evocative sistematica, descrierea detaliata si concreta a mediului exterior, doua scaune, etc.

36

Este important sa se evoce reactiile emotionale ale clientilor pentru a-i ajuta sa identifice impactul evenimentelor, sa simbolizeze reactiile lor, sa-si descopere nevoile si scopurile si tendintele de aciune associate raspunsurilor emotionale. Aceste interventii le permite clientilor sa constientizeze legaturile dintre mediul extern, experienta interna si comportamentul lor. Aceste legaturi vor fi apoi examinate reflexive in lumina scopurilor curente, valorilor si contingentelor de mediu. In momentul in care datele din sistemul emotional si rational au fost integrate, clientii se afla in postura de a allege dintre alternative de adaptare si crestere. Relatia terapeutica in terapia experientiala In abordarile experientiale (Gendlin, Greenberg, Mahrer, Rice, Lietaer, Sachess), terapeutii trebuie sa creeze o balanta intre responsivitate si directivitate, pa masura ce urmaresc drulul clientului sau propun o interventie mai specifica (doua scaune sau focalizarea). O modalitate de a crea aceasta balanta este a acorda primordialitate experientei clientului in timpul sesiunii terapeutice. Astfel, clientii raman expertii si arbitrii finali ai propriilor experiente in timpul sesiunii si in viata lor, in general, si de aceea orice directionare sau sugestie din partea terapeutilor care nu se potriveste este abandonata in favoarea directiei clientului. Terapia experiential considera conditiile relationale importante in confirmarea si validarea oamenilor. Nu numai ca oamenii sunt confirmati ca surse de experienta si intelegere, dar si experienta lor este validata in contextual realitatii lor curecte istorice. Pe de alta parte, terapeutii se focalizeaza pe cresterea posibilitatilor, punctelor forte, scopurilor viitoare ale clientilor, deci confirma capacitatea lor de crestere. Cresterea este considerate ca aparand atat din procesele interpersonal dintre client si terapeut, cat si din reformularea clientului asupra propriilor procese intrapsihice. Terapia experiential accentueaza nevoia de a creea un mediu securizant de lucru pentru clientii lor (Elliot, Shapiro 1992, Lietaer 1992, Watson si Greenberg 1994). Este important ca terapeutii si clientii sa formeze o alianta terapeutica puternica inainte de a se angaja in experimente gestalt mai active sau alte sarcini. Ca si in abordarea centrata pe client, terapeutii procesuali-experientiali creeaza increderea si securitatea raspunzand la aspect reale, evidente ale povestii de viata a clientului. Aceasta se realizeaza in primul rand prin raspunsuri empatice, utilizarea reflectarilor, raspunsuri exploratorii, limbaj evocative si metafore care sa sublinieze semnificatia speciala a evenimentelor clientilor (Bohart 1993, Greenberg si Elliot 1997, Watson si Greenberg 1998). 37

Terapeutii difera de cei centrati pe client in sensul ca utilizeaza mai multe intrebari pentru a explora si stimuli experienta interioara a clientului si acorda mai multa atentie afirmatiilor care indica faptul ca clientii experimenteaza problem afectiv-cognitive specific (aceste afirmatii sunt utilizate apoi de terapeut pentru a crea un cadru si a focaliza activitatile clientilor in timpul sesiunii). Terapeutii se angajeaza si intr-un process de invatare experiential ajutand clientii sa constientizeze impactul diferitelor tipuri de procese interne (de exemplu auto-critica) si structureaza sesiunea utilizand sarcini concrete. Daca terapeutii sunt prea directive insa, ei pot pierde contactul cu focusul clientului si risca rupture relatiei, mai ales daca ei devin prea manipulative in sesiune. O modalitate ca terapeutii sa ramana conectati la clientii lor este meta-comunicarea cu ei despre scopul si obiectivele interventiei pentru a determina daca clientii le vad drept congruente cu propriile expectante si scopuri in sesiune. Mai mult, clientii sunt incurajati sasi exprime disensiunile cu terapeutii pentru ca sa poata fi negociata o intelegere comuna. Terapeutii reusesc asta actionand nu ca experti ci ca facilitatori care sugereaza diferite sarcini pe care clientii le pot urma sau nu; o alta modalitate de a evita rolul de expert este de a face sugestii si a creea un cadru intelegerii lor pentru ca clientii sa fie incurajati sa se raporteze la propria experienta pentru a decide in ce masura formularile, sarcinile, reflectarile terapeutului sunt adecvate. Terapia procesual-experientiala incearca sa ofere o teorie comprehensive a tratamentului prin integrarea abordarilor Gestalt si centrata pe client; combina conditiile relationale (empatia, cosideratia pozitiva neconditionata, congruent) cu interventii mai active (scaunul gol, doua scaune din terapia gestalt, focalizarea si evocarea de la Gendlin, dezvoltarile lui Rice din terapia centrata pe client).

V.

INTRODUCERE IN PSIHODRAMA CLASICA

Caracteristicile terapiei psihodramatice : Jacob Levy Moreno afirma Abordarea mea inseamna mai mult decat o metoda psihoterapeutica cred cu tarie ca spontaneitatea si creativitatea ating radacinile profunde ale vitalitatii si dezvoltarii spirituale, ne afecteaza implicarea in oricare sfera a vietii noastre. Psihoterapia lui Moreno este o terapie de grup in care individul da viata pe scena 38

lumii sale interioare explorand anumite parti ale ei cu ajutorul celorlalti membri ai grupului care interpreteaza rolul personajelor desemnate de el. Psihodrama integreaza modalitatile analizei cognitive cu dimensiuni ale implicarii starii. Psihodrama accentueaza ideea ca oamenii au tendinta naturala de a-si exprima trairile si gandurile in actiune, astfel a trai kinsetezic o situatie, avand pe ceilalti martori la proces ne face sa fim mai usor conectati la emotiile si gandurile noastre, implicarea personala fiind mai mare. Aceasta tendinta este numita foame de actiune. Psihodrama presupune descarcarea unei tensiuni potential concretizarea si concretizarea ei prin interactiune cu altii. Scopul psihodramei este de a integra continuturile conflictuale ale individului in ansamblul perceptiilor, emotiilor si gandurilor sale astfel incat acesta sa ajunga la o echilibrare a continuturilor sale mentale in raport cu cerintele realitatii dar si cu nevoile sale interne. Modalitatile specific de lucru psihodramatic au la baza 4 ingrediente vitale: 1. spontenaitatea este capacitatea individului de a da un raspuns nou la o intrebare veche ,este o capacitate naturala nu un act de vointa. Ea este promtitudinea rapunsului in fata solicitarii, pregatirea omului pentru actiunea libera. Exista 3 tipuri de spontaneitate :a. patologica (raspuns nou dar neadecvat) b. setereotipa (raspuns adecvat insa nu nou sau creative) c. normala (raspuns adecvat, nou si creative). Psihodrama are ca scop rezolvarea unor probleme emotionale care blochaza spontenaitatea precum si antrenarea spontenaitatii punand subiectul in fata unor situatii care reclama solutii noi. Trasatura esentiala a spontaneitatii este aceea ca il face pe individ sa se organizeze in mod autonom fiind simultan adecvat nevoilor interioare si cerintelor exterioare dar pt a se actualiza spontenaitatea are nevoie de un mediu empatic si securizant asigurat de grup 2. creativitatea spontenatitatea este catalizatorul procesului creativ. Starea de spontanaitate este principiul esential al oricarei experiente creative. In psihodrama nu este importatant produsul creativitatii ci creativitatea in sine. Spontenaitatea si anxietatea sunt invers proportionale. Astfel cu cat spontaneitatea creste cu atat anxietatea scade si invers. Pentru ca starea de spontaneitate sa fie indusa e nevoie de un mediu care sa mentina anxietatea in limite acceptabile astfel incat sa nu duca la declansarea de raspunsuri stereotype, rigide. 3. conceptul de tele apare in urma schimburilor afective dintre membri grupului intre care se creaza legaturi de atractie respingere sau indiferenta , aceste curenti afectivi in dublu sens se numesc tele . Raportul teleic este un curent de empatie reciproca intre doua personae 39 patologice prin

4. Intalnirea - inseamna a fi capabil sa il intamprini pe celalalt si sa te simti intampinat in realitatea ta cea mai adecvata si profunda (a fi impreuna, reciprocitate totala). Conducatorul terapeut este cel care este cel care i-a o atitudine activa si ii stimuleaza pe fiecare sa se exprime Ajuta fiecare personaj sa dea o forma continuturilor mentale si sa se exprime Nu formuleaza judecati de valoare, ofera o contributie interpretativa a dinamicilor psihice prin alegerea Creeaza conditii pentru ca fiecare persoana sa se poata confrunta cu conflictele garanteaza respectarea unor reguli relationale si protejeaza impotriva atacului. contruind toate instrumentele de expresie.

activitatilor grupurilor si prin secventa scenelor de explorat cu protagonistul. sale in interiorul mediului psihodramatic. Grupul este cel care : actioneaza in interiorul regulilor gestionate de directorul de psihodrama. Actioneza in situatii de realitate cand fiecare pers este trata aici si acum cu Devine auditoriu cand cedeaza scena unui protagonist, retragandu-se in alt

caracteristicile sale actuale. spatiu si punandu-se la dispozitia nevoileor acestuia. Protagonistul este cel care: lumii sale int. Eurile auxiliare sunt cele care joaca rolurile atribuite de protagonist intr-un mod care sa fie functional pentru strategia terapeutica a conducatorului dispun in crearea rolului atribuit de o marja de libertate dar adaptata la strategia terapeutului. vine pe scena si exprima propia realitate interioara, este insotit de un terapeut care dealungul unui drum in care sa poata atinge niv Alege din auditoriu eurile euxiliare care vor interpreta pe scena personajele

max de spontenaitate.

40

Aspecte tehnice si metodologice: Obiectivul psihodramei este acela de a construi un cadru psihodramatic care are ca model viata; de a integra in acest cadru toate modalitatile de a trai, incepand cu reperele universal (timp, spatiu, cosmos) si terminand cu detaliile si nuantele vietii.. Atunci cand clientul intra in spatul terapeutic este stimultat sa descrie sa delimiteze cat mai fidel spatiul in care urmeaza sa se desfasoare situatia.Realitatea clientului are nevoie sa fie supusa confruntarii si concretizarii astfel incat el sa isi dezvolte noi tehnici de viata. Moreno identifica 5 intrumente ale lucrului psihodramatic: 1. scena este spatiul care permite ineractiunea membrilor grupului sub toate aspectele; are pozitie circular; contine obiecte cu rolul de repere spatial in scena reprezentata; tine cont de dimensiunea orizontala si de cea vertical (balconul) 2. protagonistul este persoana subiect al reprezentarii psihodramatice; el monteaza pe scena un aspect al vietii sale interioare, avand ocazia de a-si explora tensiunile intr-un mediu securizat, de a-si exprima fanteziile, trairile interiorizate, complexele. 3. eul auxiliar este orice membru al grupului ales de protagonist sa joace un rol in scena sa; il ajuta pe protagonist in explorarea problemelor sale; el incarneaza fantasmele lumii protagonistului sau personae reale din viata acestuia. Este ales de proganist in baza relatiei teleice care functioneaza intre ei. Poate interpreta mai multe tipuri de roluri: a. rolul unei persoane semnificative din viata protagonistului b. rol de dublu : in care ia locul protagonistului si il ajuta sa-si exprime trairile interioare mai clar c. personaje generice (nu sunt cunoscute de protagonist dar servesc drept contraroluri in scena sa - de exemplu, vecin, professor) d. personaje fantastice (inteleptul, zana cea buna, mostrul) e. poate fi un obiect sau o fiinta semnificativa (pisica, tabloul) f. rolul unui concept abstract (biserica, societate ) 4. Directorul : este terapeutul profesionist ce il ajuta pe protagonist sa isi exploreze problema; are 3 functii: a. producator (transforma in actiune fiecare indiciu oferit de subiect) b. terapeut c. analist (poate integra interpretarile sale cu raspunsurile venite de la auditoriu)

41

La inceputul sedintei, propune grupului activitati care sa duca la schimburi semnificative intre membrii in scopul crearii retelei de tele pozitiv, eliberarii spontaneitatii si cresterii coeziunii grupului. In timpul lucrului, il ajuta pe protagonist sa concretizeze intr-o forma optima imaginile sale, respecta ritmul acestuia de actiune, da indicatii eurilor auxiliare pentru a acrea cat mai authentic atmosfera de aici si acum, intervine in cursul actiunii cu propruneri utile evolutiei reprezentatiei. 5. auditoriul : cuprinde restul membrilor grupului neimplicati in reprezentare; la sfarsitul psihodramei membrii auditoriului impartasesc cu potagonistul ceea ce au simtit dau un feed-back la evenimentele vazute,astfel se reconecteaza grupul si se restabilesc noi conexiuni. Instrumentul fundamental in psihodrama este inversiunea de rol. VI. PROGRAMARE NEURO-LINGVISTICA

Anul nasterii NLP este 1972 la Universitatea din Santa Cruz, California, unde s-au intalnit cei doi fondatori ai sai John Grinder, asistent la catedra de lingvistica si Richard Bandler, masterand la psihologie, cu serioase preocupari legate de psihoterapie. Cei doi au studiat folosind metoda modelarii, trei mari terapeuti ai timpului: Friederick Perls fondatorul terapiei gestalt, Virginia Satir celebra in terapia de familie si Milton Erickson intemeietorul scolii terapeutice care ii poarta numele si astfel au pus bazele formale a ceea ce avea sa devina programarea neuro-lingvistiuca. NLP este studiul structurii experientei subiective. Scopurile fundamentale se refera la descoperirea patternurilor eficientei si utilizarea lor. NLP este arta si stiinta eficientei personale; permite si identificarea patternurilor ineficiente sau patologice si ofera modalitati multiple de interventie in aceste situatii. Presupozitii fundamentale ale NLP: 1.Harta nu este teritoriu.Experienta subeictiva este asemenea constituirii unei harti.Ne raportam la lume in primul rand prin simturi, dincolo de simturi insa aducem in relatia cu lumea seturi de constructii subiective (idei, convingeri, amintiri, experiente, mosteniri educationale, sociale, familiale). Toate acestea se numesc filtre care mediaza relatia cu lumea.

42

Imaginea despre realitate nu este o relatie de identitate cu realitatea insasi.Schimband filtrele pe care le folosim atunci cand ne raportam la realitate putem practic schimba lumea in care traim. 2. In spatele oricarui comportament uman exista o intentie inconstienta pozitiva , iar la un moment dat acesta a reprezentat cea mai buna alegere pentru persoana respectiva. 3. Nu exista esec ci numai feed-back. Orice rezultat obtinut de orice om in orice domeniu poate fi utilizat ca informatie de autoreglaj, de corectie. Oamenii pozitivi orientate sunt capabili sa invete din majoritatea situatiilor. 4. Sensul comunicarii este raspunsul primit. Atunci cand decodific mesajul cuiva, o fac prin filtrele active in acel moment, raspunsul meu la mesajul lui fiind determinat de raspunsul intern pe care decodificarea mesajului l-a prilejuit si care e dependent de filtrele folosite. De fapt, nu raspund mesajului partenerului ci imaginii mele despre acesta. ( la fel si partenerul). 5. Daca cineva din lume poate face un lucru si eu pot face acest lucru. Se refera la increderea in propriile posibilitati si la realismul scopurilor propuse. Exista posibilitati multiple de realizare pentru majoritatea oamenilor. 6. Mintea si corpul sunt parti ale aceluiasi sistem. Schimbarile dintr-o parte a sistemului se rasfrang asupra celeilalte parti. Cuvintele constituie continutul mesajelor transmise in timp ce gesturile, postura, mimica si calitatile vocii formeaza contextul mesajului. Impreuna dau sens mesajului. Orice comportament se bazeaza pe derularea unor procese nervoase si oefra informatii despre aceste procese. Orice pattern de comportament reprezinta cea mai adaptativa formula disponibila persoanei in momentul in care a fost initiat. Se iau in vedere 2 tipuri de comportamente: a) simptomatice - atunci cand persoana se afla in deficit de resurse sau simptomul este o incercare de depasire a starii de impas. Prezenta simptomului este cea mai buna solutie gasita de inconstientul persoanei pentru a evita un conflict interior major.

43

b) introiectate - in urma unor experiente traumatice trecute. In momentul traumei aceste strategii au reprezentat solutia optima de depasire, evitare sau confruntare cu pericolul. 7. Orice problema poate fi definita in termeni de rezultate dorite. A gandi in probleme inseamna a analiza detaliat tot ce nu merge. A gandi in rezultate inseamna a afla, a constientiza ce vrei, a descoperi resursele de care dispui si a le folosi pentru a-ti atinge scopurile. 8. Intrebarile cum? sunt mai utile decat intrebarile de ce?. Cum? ofera posibilitatea de a intelege structura problemei. De ce? obtin justificari si motive, dar fara a face nimic pentru a schimba ceva. 9. A lua in considerare psoibilitatile mai degraba decat necesitatile. Permite schimbarea de focus de la constrangerile unor situatii catre solutiile disponibile. Criterii ale eficientei persoanle: 1) Obiectivele: orice obiectiv trebuie sa fie bine definit si este bine definit daca raspunde la urmatoarele cerinte: a) sa fie definit in termeni pozitivi b) realizarea lui sa depinda de propria persoana c) sa fie definit cat mai specific d) sa dispuna de dovezi de tip senzorial e) cel care si l-a propus sa dispuna de resursele necesare redizarii lui f) sa aiba o dimensiune rezonabila, posibil de realizat g) sa tina cont de o serie de criterii ecologice 2) Acuitatea senzoriala - a avea toate simturile bine deschise pt a percepe cat mai multe dintre cele care se intampla in jur. NLP ofera o serie de principia si tehnici de dezvoltare, de crestere a acuitatii senzoriale. 3) Flexibilitatea daca ceva nu merge incearca altceva. Scopul NLP este ca oamenii sa dispuna de cat mai multe posibilitati de alegere (a allege inseamna a dispune de minim trei posibilitati).

44

Constient si inconstient din perspectiva NLP: Mintea noastra constienta este foarte limitata (poate procesa simultan 7+_2 elemente). Invatarea trece prin 4 stadii: 1. incompetenta inconstienta (nu stiu ca nu stiu) 2. incompetenta constienta (stiu ca nu stiu si incep sa invat) 3. competenta constienta (invat exersand si performanta creste) 4. competenta inconstienta (abilitatea) Procesul therapeutic urmeaza aceste stadia. Inconstientul fiind mai bogat decat mintea noastra constienta contine resursele noastre pentru rezolvarea diverselor probleme. Prin terapie clientul este de fapt ghidat in procesul de a descoperi aceste resurse, de aducere a lor la nivelul constintei. Structura experientei subiective: Sistemele reprezentationale - folosim simturile in afara pentru a putea percepe lumea si in interior pentru a ne reprezenta experientele. In NLP, modurile in care preluam, stocam si codam informatiile senzoriale pe plan mental se numesc sisteme reprezentationale. Sistemele de reprezentare sunt corespunzatoare principalelor modalitati senzoriale si pot fi utilizate intern sau extern: a) sistemul visual este folosit inafara atunci cand privim realitatea sau intern atunci cand vizualizam in planul intern mental. b) sistemul auditiv, intern sau extern c) sistemul kinstezic extern (include senzatiile tactile, de temperature sau textura) si intern (include senzatiile amintite, emotiile si senzatiile interne de echilibru si constiinta corporala). Folosim permanent toate cele 3 sisteme desi nu suntem in mod egal constienti de toate si avem tendinta de a favoriza pe unul dintre ele. Sistemul folosit in mod obisnuit de o persoana se numeste sistem primar. In cadrul sistemului primar suntem capabili sa facem distinctii si discriminari de mare finete. Folosim limbajul extern pentru a comunica ganduri, experiente, emotii interne iar cuvintele prin care o facem indica sistemul reprezentational perfect si aici se urmaresc cuvintele cu baza senzoriala (predicatele). In terapie este important sa folosim predicate din sistemul reprezentational al clientului pentru a ajunge la nivelul de rezonanta al clientului.

45

Indicatorii de acces Este usor sa aflam in ce SR gandeste o persoana la un moment dat ghidandu-ne dupa modificarile fizice (postura, privier, mimica, respiratie, etc) care apar atunci cand gandim intr-un fel sau altul. a. Indicatori de accens vizuali permit sa stim cum gandesc oamenii, cum acceseaza ei informatiile. Ochii sus, stanga = vizualizam ceva din experienta noastra trecuta Ochii sus, dreapta = cand construim imagini pornind de la cuvinte sau ne imaginam ceva ce n-am vazut niciodata Ochii lateral, stanga = sunete amintite Ochii lateral, dreapta = sunete construite Ochii jos, stanga = dialogul intern Ochii jos, dreapta = cand ne amintim senzatiile

b. Alti indicatori de acces au un character mixt; reunesc paternuri de postura, mimica, respiratie, ritm al vorbirii. Cei care gandesc in imagini vizuale: Vorbesc mai repede sip e un ton mai inalt decat ceilalti (este ca si cum ar incerca sa tina psul cu imaginile care se deruleaza rapid in mintea lor) Respiratia este superficial (in partea superioara a toracelui) Adesea apar tensiuni mkusculare (zona umerilor), capul este tinut drept in sus iar fata e mai palida decat normal. Cei care gandesc in sunete: Respire in toata cavitatea toracica Uneori au mici miscari ritmice ale corpului Vocea este clara, expresiva, rezonanta Capul este bine echilibrat pe umeri sau inclinat usor ca si cum ar asculta pe cineva Cei care discuta cu sine: Tin capul intr-o parte sau sprijinit cu mana sau pumnul, in pozitia telefonului, deorece arata ca si cum ar vorbi la un telefon invizibil Persoanele kinestezice Respiratie profunda, abdominal acompaniata adesea de relaxare muscular 46

Capul e lasat in jos iar vocea are o tonalitate profunda, ritm lent cu pause multe

Submodalitati: Fiecare dintre cele 3 sisteme reprezentationale dispune de numeroase distinctii interne specifice numite submodalitati. Sarcina terapeutului este de a identifica acele submodalitati care structureaza sensul unei experiente tocmai pentru a putea interveni si a schimba intr-un sens sau altul aceste semnificatii. Abordarea terapeutica NLP Exista doua aspecte esentiale pentru fiecare terapeut care ajuta un om sa faca schimbari in propria viata. a. relatia a construi si a mentine un raport de rezonanta cu clientul pt a stabili o atmosfera de incredere b. congruenta , armonizarea este necesar ca terapeutul sa fie complet armonizat in tot ceea ce face, lipsa congruentei va genera mesaje amestecate si va scadea eficienta procesului de schimbare Cadrul obiectivelor este utilizat pentru a culege informatii despre problemele clientului, starea prezenta, cea dorita si resursele necesare. Este necesara acordarea unei atentii sporite, o sensibilizare in totalitatea stimularilor senzoriale acuitate senzoriala, concomitant cu intentia de a raspunde necesitatilor de schimbare a persoanei. Flexibilitatea in alegerea tehnicilor este absolute necesara. Procesul therapeutic este inteles in termini de schimbare (necesitatea constientizarii de catre client a nevoii de schimbare si existent unei dorinte de schimbare personala a acestuia). Pacing si leading termeni introdusi de Milton Erickson. In orice relatie de comunicare si cu atat mai mult in cadrul relatiei psihoterapeutice este vitala existenta unei legaturi , a unui raport de rezonanta empatica intre cei doi parteneri, ca baza a unui climat de incredere reciproca in care pacientul se poate simti si manifesta liber. Urmarind situatii spontane in care in care aceasta armonizare apare vom constata ca partenerii rezoneaza la limbajul verbal cat si la cel nonverbal. Ei au tendinta de a se oglindi de a se reflecta reciproc in postura gestica mimica, contact vizual in tonalitatea vocii. 47

A prelua si a reflecta inseamna a te armoniza nu a mima. Odata stabilit raportul de rezonanta empatica, terapeutul poate sa incepa sa isi modifice comportamentul iar clientul va avea tendinta natura sa il urmeze. Aceste doua demersuri se numesc pacing (construirea unei punti intre terapeut si client; e bazat pe rezonanta si respect) si leading (modificarea propriului comportament astfel incat clientul sa urmeze aceste modificari). Elicitation si calibration Stari emotionale Starea cuprinde totalitatea gandurilor, emotiilor si manifestarile fiziologice traite de o persoana la un moment dat. Elicitation : procesul de ghidare a cuiva intr-o stare anume; facem aceasta prin mimica, gesturi, postura, tonalitatea vocii. Importante sunt expresivitatea, calitatile persuasive, sugestive, seductive ale terapeutului. Calibration procesul pe baza caruia putem recunoaste diferitele stari ale celorlalti. Contine doua aspecte diferie : a. capacitatea de a sesiza ca o persoana se afla intr-o stare diferita sau ca starea s-a modificat b. capacitatea de a sesiza acele elemente care fac diferenta dintre o stare si alta. Ancore Ancorele sunt declansatori, asocieri dintre ceva din prezent si o experienta trecuta si care conduc la reexperimentarea acesteia. Ancora este un stimul care este legat de o stare si declanseaza o stare. Exista doua mari modalitati prin care apar ancorele: a. prin repetitie (invatare conditionata) aceasta modalitate nu implica rezonanta emotionala puternica b. printr-o singura aparitie a asocierii, in situatiile cand emotia este foarte puternica si daca exista o buna potrivire in timp (simultaneitate) intre stimul si starea emotionala. Modelul META (intrebari terapeutice) elaborat de Bander si Grinder; contine o viziune teoretica asupra limbajului si o serie de intrebari menite sa conduca la eliminarea generalizarilor ,distorsiunilor si lipsurilor informationale; Limbajul nu poate tine pasul, in nici o forma cu rapiditatea, sensibilitatea si varietatea gandirii el fiind doar o aproximare a acestuia. Vorbitorul dispune de o viziune o ideea 48

completa a ceea ce doreste sa spuna. Pt a vorbi el scurcircuiteaza structura profunda si ceea ce spune de fapt se numeste structura de suprafata. In trecerea de la o stare profunda la o stare de suprafata in mod constient punem in functie trei structuri operationale: a. selectam doar o parte din informatiile disponibile in structura profunda ; operatie numita stergere de informatii b. generalizari (specificarea tuturor conditiilor si exceptiilor ar face conversatia prea plictisitoare) c. distorsiuni (oferim o viziune simplificata a ceea ce dorim sa spunem care in mod inevitabil modifica intelesul) Modelul META contine o serie de intrebari care incearca sa clarifice toate lipsurile ,distorsiunile si generalizarile de limbaj. 1. Substantive nespecificate : in care subiectul unei propozii poate fi anulat; Ex Casa a fost construita in loc de X a construit casa ; poate implica o viziune a lumii ca spectator pasiv in care lucrurile se intampla fara nici o responsabilitate din partea persoanei. Intrebarea este cine ? ce ? (anume) 2. Verbele nespecificate : de ex Ea isi face rau singura sau El m-a ajutat ; Intrebarea este cum/ce anume? 3. Comparatiile sunt propozitii in care apar termeni ca cel mai bun,cel mai rau din care lipseste termenul comparatiei Intrebarea este In comparatie cu cine? Cu ce? ; Foarte des termenul lipsa este nerealist si poate conduce persoana la sentimente de inferioritate 4. Judecatile sau evaluarile ; Ex Sunt un egoist ; este util sa aflam cine face o judecata cui apartine si care sunt motivele , argumentele pe care se bazeaza. Intrebarea este Cine a facut aceasta apreciere? Oe ce argumente se bazeaza ea? 5. Substantivarile situatiile in care un verb este inlocuit, transformat in substantiv ; Ex Am o memorie slaba in loc de Nu retin Intrebarea este ce informatii sunt dificil de memorat si cum procedezi pentru a le memora? 6. Operatorii modali ai posibilitaii Exprima reguli de conduita dincolo de care nu putem/ nu trebuie sa trecem, exprimate prin cuvinte ca : Nu pot sa, nu trebuie sa ; Ex : Nu pot refuza asa sunt eu sau e imposibil sa fac asta Acest nu pot limiteaza,creaza o stare de incompetenta si incapacitate ; O posibilitate de a intreba mai clar de a reformula fara a rupe rezonanta cu clientul este Ce s-ar intampla data...? Cum faci sa te opresti de la a face...?Ce te opreste...? 49

Cand cineva spune ca nu poate face ceva, el si-a definit un obiectiv si apoi l-a facut de neatins; identificarea barierelor este primul pas pentru a le trece. 7. Operatorii modali ai necesitatii exprmate prin ar trebui/n-ar trebui; am/nu am obligatia sa ; pt a clarifica Ce s-ar intampla daca ai / nu ai face asta ?. Odata ce consecintele si ratiunea lor devin explicite, ele pot fi asimilate si evaluate critic, altfel, ele doar ne limiteaza alegerile si comportamentul. 8. Cunatificatori universali prin generalizare, unul sau mai multe exemple sunt considerate ca reprezentative pentru o multitudine de posibilitati; pericolul de a deveni incapabili sa admitem existenta exceptiilor, ceea ce ne indeparteaza de realitate. (de ex toti, toate , intotdeauna niciodata , nimeni). Astfel sunt create filtre perceptuale (profetii autoimplinite). Ex Niciodata nu fac nimic cum trebuie (exagerare ce anuleaza toate exceptiile) -> caut exceptiile Poti sa iti amintesti o situatie in care?. O alta metoda de a aborda acest tip de generalizari este prin exagerare si reducerea lor absurd. 9. Echivalenta complexa este situatia in care doua afirmatii sunt legate in asa maniera incat par sa semnifice acelasi lucru. Exemplu: Daca nu te uiti la mine inseamna ca nu ma iubesti! (doua chestii echivalente) Sunt generalizari ale propriilor experiente asupra tuturor celorlalti oameni care exclud faptul ca oamenii gandesc diferit. Intrebare Cum faci legatura dintre un lucru cu celalalt? 10. Presupozitiile toti dispunem de credinte si asteptari provenite din propia existenta care ne permite sa fim liberi sau ne limiteaza foarte mult ; Apar sub forma intrebarilor de forma : De ce? face sa crezi ca ...? 11. Cauza efect ex. M-ai facut sa ma simt prost m-ai ranit. A crede ca cineva este responsabil pt propia stare implica ai acorda o putere asupra ta pe care el in mod real nu o are (asumarea propiilor stari) Intrebarea este Cum faci exact ca sa te simti...atunci cand celalalt...?Ce anume ar trebui sa se intample pentru ca asta sa nu fie cauzata de cealalta? Cum anume procedezi pentru a te face sa te simti sau sa raspunzi intr-un anume fel la ceea ce vezi, auzi? 12. Citirea gandurilor este mecanismul prin care o persoana presupune ca stie, fara dovezi obiective, ce gandeste sau simte celalalt. Intrebarea este Cum anume stii ca? Cum iti dai seama ca? De ex : De ce te uiti urat la mine? Intrebarea este Ce te

50

VII. Intemeietor Eric Berne.

ANALIZA TRANZACTIONALA

Ca teorie a personalitatii ofera un tablou al felului in care este structurat natura umana, utilizand modelul trasaturilor umane. Este utilizat modelul starilor Eului. Ca teorie a comunicarii analiza tranzactionala analizeaza schimburi verbale si nonverbale intre starile eului (tranzactii). Ca teorie a dezvoltarii copilului arata felul in care patternurile comportamentale prezente isi au radacinile in copilarie (scenariile de viata). Ca teorie asupra psihopatologiei, AT identifica strategiile infatile care sunt reproduce in viata adulta (jocurile psihologice). In psihoterapie analiza tranzactionala se ocupa de o gama larga de manifestari de la framantari cotidiene pana la pshihoze severe. Filosofia AT Asumptiile filosofice pe care AT se sprijina sunt: 1. Oamenii sunt OK 2. Oricine are capacitatea de a gandi; 3. Oamenii isi pot allege destinul iar aceasta alegere poate fi modificata Modelul starilor eului Stare a Eului este un pattern consistent de ganduri si emotii legat direct de un pattern comportamental corespunzator. Astfel experienta subiectiva interioara si cea comportamentala exterioara se produc impreuna. 1. Eul Parinte contine norme, interdictii, reglementari, judecati despre oameni si lucruri, modele de comportament autoritar. Poate avea doua substari : a. parintele normativ este cel care dicteaza , conduce, cenzureaza, emite principii si norme,controleaza critica,devalorizeaza. El contine prejudecatile si judecatile noastre de valoare. In polul pozitiv parintele normativ ii protejeaza pe ceilalti / in polul negative critica si devalorizeaza. b. Parintele hranitor ajuta incurajeaza, recompenseaza, sfatuieste, mangaie, are grija In polul pozitiv ofera incredere si protectie autentica , in polul negative apare rolul de supraprotectorul sau salvator 51

2. Eul adult

- analizeaza datele si faptele, le stocheaza, interpreteaza, compara

evalueaza, asculta, inregistreaza si comunica informatiile. In polul pozitiv este atent, culege informatii indeplineste sarcini, colaboreaza si negocieaza si ia decizii. In polul negative este excesiv de analytic in relatiile interpersonale. 3. Eul copil - contine zestrea instinctuala a unei personae si anume trebuinte, dorinte, intentii, spontenaitatea si creativitatea. a. Copilul liber isi exprima emotiile si sentimentele spontan, este creative, curios si joaca si nu asculta de reguli si limite. In polul pozitiv, copilul liber reprezinta centrul fiintei umane care-I permite sa evolueze. In polul negativ poate avea consecinte sociale si personale neplacute b. Copilul adaptat este supus, se conformeaza , ine cont de cereri, accepta reguli, isi modifica/reprima trebuintele. In polul pozitiv, e foate bine acceptat social , in polul negative apare rebelul sau victim. Cand o stare a eului creste in intensitate altele trebuie sa coboare pentru a realiza echilibrul. Ecograma este balanta intre cele 3 stari ale eului.Intr-o persoana sanatoasa autonoma,energia nu e fixata in una din starile eului ea circuland liber de la o stare la alta in functie de situatie. Parintele contine amintiri ale gandrurilor, trairilor si comportamentele parintilor nostri. Fiecare figura parternala este interiorizata cu propriile sale stari (parinte,copil,adult) Adultul contine gandurile, trairile si comportamentele in care persoana se angajeaza pt a raspunde situatiei aici si acum. Copilul contine Eul copil copilul somatic pentru care totul se rezuma la senzatie Parintele din copil (parintele magic) care este modul cvasicompulsiv in care copilul raspunde la imaginile magice ale pedepsei si recompensarii Adultul din copil micul professor

Conceptul de contaminare apare cand o stare a eului interfereaza prin continutele sale cu o alta stare a eului. De exemplu, cand A contamineaza P (prejudecatile), cand A contamineaza C (iluzii)

52

Excluderea apare cand o stare a eului are frontiere rigide si nu permite circulatia libera a energiilor. Parintele exclus inseamna ca persoana nu asculta decat de propiile reguli. Adultul exclus nu testeaza realitatea. Copilul exclus = persoanele au amintirile blocate in copilarie , sunt reci si neprietenoase. Constanta apare cand sunt deconectate stari ale eului iar starea operationala se numeste stare de constanta. Parintele constant este axat pe datorie si munca. Adultul constant este o persoana calculate, planificata pare a nu avea nici o traire interioara. Copilul constant la limita poate fi sociopatul lipsit de constiinta gandeste simte ca in copilarie , refuza sa creasca preferand sa ramana dependent pentru a fugi de responsabilitati Tranzactii 1. Tranzactia complementara intre aceleasi satari ale eului P P C A C A

Prima regula a comunicarii - atat timp cat tranzactia ramane complementara comunicarea poate continua nedefinit 2. Tranzactia incrucisata P C A P C A

A doua regula a comunicarii cand o tranzactie e incrutisata, se produce o rupere in comunicare si cel putin unul din cei doi parteneri trebuie sa-si schimbe starea eului pt a restabili comunicarea 3. Tranzactia complicata apare cand sunt transmise doua mesaje simultan unul direct deschis si unul ascuns. A treia regula a comunicarii efectul unei tranzactii complicate este determinat la nivel psihologic si nu social Stroke este orice forma de recunoastere pozitiva sau negative, verbala sau nonverbal. Oferind si primind orice tip de stroke obtinem o identitate. Orice tip de stroke e mai bun decat nici un stroke chiar daca este negative. 53

Scenariul de viata este un plan de viata facut in copilarie, intarit de parinte, justificat de evenimentele ulterioare si cultimand intr-o alternative aleasa. 1. scenariul este un plan de vaita 2. scenariul este orientat catre o plata finala (tinta) 3. scenariul este expresia unei decizii realizate de copil (influentate de mediu dar alese de copil). Decizia copilului nu este un process rational, ci al unor procese de natura emotional, fiind luate inaintea asimilarii limbajului. 4. Scenariul este intarit de parinti, prin mesaje verbale si nonverbal pe care le ofera. 5. Scenariul e stocat sub pragul constiintei. 6. Realitatea este interpretata a.i. sa justifice scenariul. Radacinile scenariului de viata: a. deciziile incorporate in scenariul de viata reprezinta cea mai buna strategie la care copilul poate recurge pt a supravietui intr-o lume perceputa ostila b. deciziile sunt intemeiate pe trairi emotionale (Nu pot avea incredere in mama Nu pot avea incredere in oameni). AT afirma ca adultii recurg la strategii infantile pt a rezolva principalele probleme ale copilariei: cum sa obtina atentie si iubire neconditionata. Desi nu pot fi prezise exact momentele cand scenariul ne acapareaza si ne subjuga, exista doi factori care le fac mai usor de recunoscut: a. situatia acum si aici e perceputa ca stresanta b. sitatia de acum si aici seamana intr.o oarecare masura cu situatia din copilarie Pozitiile de viata Pozitia de viata este suma credintelor convingerilor despre sine si ceilalti folosite pt a justifica deciziile si comportamentele. Sunt adoptate la 3-7 ani. 1. Eu sunt OK, tu esti OK = a merge mai departe 2. Eu nu sunt OK, tu esti OK = a fugi de (adopta rolul de victim, sunt depressive, dependente) 3. Eu sunt OK, tu nu esti OK = a scapa de 4. Eu nu sunt OK, tu nu esti OK = a nu ajunge nicarieri (copilul e convins ca lumea nu are sens, ca el nu are valoare si ca nu poate avea incredere in nimeni). 54

Schimbarea atitudinii de viata este posibila prin intelegerea acestei pozitii in terapie sau in urma impactului cu un eveniment f puternic Injonctiunile sunt mesaje ambivalente ale parintilor care sunt interpretate de copil la nivel inconstient si cristalizate in jurul unor teme 1. nu exista 2. nu fi tu insuti 3. nu fi copil 4. nu te maturiza 5. nu reusi 6. nu actiona 7. nu fi important 8. nu te amesteca cu ceilalti 9. pastreaza distanta 10. fii bolnav 11. nu gandi 12. nu simti Injonctiunile sunt transmise cu tenacitate de parinti, dar nu este obligatoriu ca ele sa fie asimilate de copil. Copilul decide ce sa faca cu ele. AT considera ca exista 4 trairi autentice fundamentale: Furie Tristete Teama Bucurie. Identificarea si exprimarea lor este cea mai buna metoda de a rezolva problema aici si acum. VIII. EFICIENTA PSIHOTERAPIEI: Fiecare coal terapeutic s-a dezvoltat izolat de celelalte, iar aceast stare de segregare n interiorul domeniului psihoterapiei a avut efecte cu consecine importante i dramatice. n primul rnd, a condus la apariia unei ostiliti nedorite ntre cei care ader la variatele coli de terapie. n al doilea rnd, terapeuii aparinnd diferitelor cadre teoretice au respins n mod consistent conceptualizrile alternative ale colilor concurente, fr a le acorda vreo consideraie tiinific sau intelectual. Rivalitatea ntre orientrile teoretice ale psihoterapiei are o istorie lung, iar aceast tendina izolaionist s-a accentuat odat cu intrarea psihoterapiei n domeniul cercetrii

55

tiinifice, unde s-a ncercat demonstrarea superioritii unor forme de terapie fa de altele, punndu-se accent pe aspectele specifice fiecrui model teoretic. Experimentele comparative au nceput prin anii 30 i au comparat diferite forme de terapie, contrastnd orientrile teoretice (de exemplu comportamental versus psihodinamic), metodele (de exemplu, orientate spre insight versus suportive) i structurile (de exemplu, individual versus grup sau familie). Literatura de specialitate enumer i cteva studii care au demonstrat superioritatea unei forme de terapii fa de alta. De exemplu, terapiile cognitiv-comportamentale sunt puternic reprezentate n categoria tratamentelor dovedite c eficiente. Prin contrast, terapiile psihodinamice i experieniale sunt mai slab reprezentate. Problema este c acestor dou terapii le lipsesc studiile care s le dovedeasc eficiena i nu faptul c ar obine rezultate negative (Chambless, 1996 cf. Reisner 2005). The Task Force (1995 cf. Reisner 2005) indica ideea c dac o terapie nu este pe list terapiilor eficiente, asta nu nseamn c ea este ineficient, ci, mai degrab c nu exist suficiente dovezi pentru a o sprijini. Proiectul NIMH (National Institute of Mental Health) a demonstrat c att terapia interpersonal ct i cea cognitiv-comportamental sunt eficiente pentru depresie, i c aceste terapii nu sunt inferioare tratamentului medicamentos (Elkin i al., 1989 cf. Reisner 2005). Terapia cognitivcomportamental este mai eficient pentru depresia majora dect terapia psihodinamic de scurt durat (Lambert & Bergin, 1994 cf. Reisner 2005). Alte studii au artat c terapia comportamental, terapia interpersonal i terapia psihodinamic interpersonal sunt eficiente pentru tratamentul depresiei (DeRubeis & Crits-Christoph, 1998 cf. Reisner 2005). Cercetrile de tip meta-analitic au artat c nu exist diferene semnificative de eficien a diferitelor forme de psihoterapie (Smith, Glass i Miller, 1977; Ahn i Wampold, 2001; Elliot, 1996; Grawe, Caspar i Ambuhl, 1990; Robinson, Berman i Neimeyer, 1990; Sloan, Staples, Cristol, Yorkson i Whipple, 1975; Smith i Glass, 1980; Wampold, 2001, Wampold i al., 1997; Stevens, Hynan i Allen, 2000 cf. Drisko 2004). Drisko, J.W. (2004) trece n revist o serie de meta-studii realizate asupra factorilor care determin schimbarea terapeutic i analizeaz concluziile acestora. O concluzie major a studiilor meta-analitice este aceea c exist diferene extrem de mici ntre diferitele tipuri de psihoterapie. Rezultatul conduce la ideea c teoriile i tehnicile psihoterapeutice nu sunt de fapt factorii determinani ai schimbrii terapeutice. Concluzia esenial a lui Drisko este aceea c factorii comuni tuturor formelor de psihoterapie constituie ingredientele active 56

cele mai importante ale psihoterapiei. Acest ansamblu de factori par a fi mai importani pentru eficiena terapiei dect sunt diferenele n tehnicile terapeutice specifice. (Ahn & Wampold, 2001; Hubble, Duncan & Miller, 1999; Lambert & Bergin, 1994; Luborsky i al., 2002, Wampold, 2001). n ultimii ani a aprut o tendin major n cercetarea psihoterapeutic pentru a rspunde acestei dileme cercetarea modalitilor alternative de a caracteriza terapeuii, respectiv succesul terapeutic, n afar de orientarea teoretic. Astfel, cercettorii au nceput s fac distincia ntre eficien (efficacy) i eficacitatea (efectiveness) diferitelor forme de psihoterapie. Beutler (1998), Beutler i Harwood (2000), Walmpold (2001), Fishman (1999) sunt cei care au oferit cea mai mare distincie ntre accentul pus pe eficacitate (aspecte generale care fac ca oamenii s se schimbe), n nvare sau terapie, i accentul pus pe eficien (un model sau un set specific de tehnici). Eficacitatea este acea parte a cercetrii psihoterapiei care accentueaz descoperirea i explicarea a ceea ce face ca un tratament s funcioneze (Persons & Silberschatz, 1998 Amundson i al., 2003). Studiile privind eficacitatea accentueaz validitatea extern i felul n care sunt obinute beneficiile. n acest sens eficacitatea se refer la proces i la cercetarea relaiei ntre procesul terapeutic i rezultatele terapeutice (Borkovec & Castonguay, 1998, cf. Amundson i al., 2003). Distincia dintre eficien i eficacitate este extrem de important pentru cercetrile contemporane din domeniul psihoterapiei. Practic, s-a trecut de la ntrebarea Ce (orientare, tehnic) produce efecte pozitive n psihoterapie? la ntrebarea Cum apar aceste rezultate pozitive?, de la ntrebarea Ce tehnic sau orientare funcioneaz? la Ce mecanism al schimbrii funcioneaz?. Dac studiile au euat n a demonstra superioritatea vreunei abordri terapeutice fa de alta, nseamn c exist ali factori care explic variabilitatea rezultatelor terapeutice. A devenit destul de clar c terapia funcioneaz ns nu datorit schemelor teoretice explicative i nici tehnicilor specifice adoptate. Ceea ce difereniaz ntradevr colile de psihoterapie este limbajul, ns mecanismele de schimbare se pare c sunt aceleai. Astfel, a luat natere tendina ctre integrare n psihoterapie, care s depeasc neajunsurile teoretice, practice i tiinifice din acest domeniu. MODELUL FACTORILOR COMUNI IN PSIHOTERAPIE 57

Literatura de specialitate ce abordeaz factorii comuni care faciliteaz terapia n diverse orientri teoretice este capabil s elibereze practicienii din arena duelului ntre teorii i modele. Abordarea factorilor comuni ofer consideraii largi pentru conceperea adecvat a practicii clinice dar i pentru planificarea modalitilor n care abilitile terapeutice pot fi nvate sau formate. Liste ale factorilor comuni au nceput s se realizeze ncepnd cu anii 80. n general, majoritatea listelor se mpart n dou categorii: restrns i larg. Conceptualizrile restrnse ale factorilor comuni se focalizeaz pe aspectele nonspecifice ale diferitelor modele de tratament (de exemplu, schimbarea sensurilor, denumit fie recadrare, resemnificare, fie externalizare). Conceptualizarea larg subliniaz factorii comuni care sunt unici cadrului terapeutic, cum ar fi clientul, terapeutul, relaia i expectanele. Micarea factorilor comuni a nceput cu aproape 75 de ani n urma. Saul Rosenzweig este considerat a fi primul care a menionat concepia potrivit creia eficacitatea diferitelor terapii se leag mai mult de elementele comune dect de trsturile specifice pe care se ntemeiaz (Rosenzweig, 1936 cf. Sprenkle i Blow, 2004), citnd-o pe Dodo din Alice din ara Minunilor: Toi au ctigat, toi trebuie s ia premii. El afirm c atunci cnd o terapie are succes, aceast nu este o dovad a corectitudinii teoriei pe care se bazeaz (Rosenzweig, 1936 cf. Reisner, 2005). Dou liste de variabile comune s-au bucurat de cea mai mare popularitate n literatura dedicat factorilor comuni. Acestea au aparinut lui Frank i Frank (1991) i lui Lambert (1992). Astzi, majoritatea cercettorilor utilizeaz unul dintre aceste cadre drept ghid pentru a-i desfura cercetrile, dei nici una dintre ele nu este derivat matematic (Hubble i al., 1999, cf. Davis 2005). n 1961 J. Frank publica un text devenit clasic, Persuasiune i Vindecare, n care sunt discutate dinamicile schimbrii ce par a fi transcendente modelelor i tehnicilor n sine. Autorul considera c toate metodele psihoterapeutice sunt elaborri i variaii ale procedurilor de vindecare strvechi. n 1991 autorul argumenta faptul c toate formele de psihoterapie au patru componente de baz (cf. Blow & Sprenkle, 2004 i Davis, 2005): a) o relaie ncrcat emoional cu terapeutul;

58

b) un cadru considerat terapeutic (perceput ca un spaiu special de securitate), n care clientul are convingerea c terapeutul este de ncredere pentru a-i oferi ajutor; c) un terapeut care ofer o schem teoretic raional i plauzibil pentru nelegerea simptomelor pacientului. Din primele trei componente se poate observa c psihoterapia nu vizeaz att eliberarea de simptome ct determinarea clienilor, prin persuasiune, de a transforma sensurile toxice ale emoiilor i simptomelor. d) terapeutul care ofer un ritual credibil sau o procedur pentru a trata aceste simptome. Acestea, dac sunt practicate cu convingere, sunt considerate, att de terapeut ct i de client, a fi restauratoare ale sntii. Acelai autor enumera ase elemente pe care le considera comune pentru ritualurile i procedurile menionate. De remarcat este rolul central al psihoterapeutului n activarea acestora: a. terapeutul combate demoralizarea i alienarea clientului prin dezvoltarea unei relaii terapeutice puternice; b. terapeutul face conexiunea ntre sperana de vindecare i procesul terapeutic, ceea ce influeneaz expectanele pacientului; c. terapeutul ofer noi experiene de nvare; d. e. emoiile clientului sunt activate i reprocesate (de ctre terapeut); terapeutul faciliteaz crearea unui sentiment al competenei sau auto-eficienei;

f. terapeutul ofer oportuniti pentru clientul care practic noi comportamente. Fr a discredita teoriile psihoterapiei, Frank (1991) considera c modelele specifice i tehnicile asociate lor sunt necesare att pentru a oferi o structur coerent a terapiei n care terapeuii pot crede ct i pentru a crea o experien care s par credibil pentru clieni. Mai trziu, Luborsky, Singer, i Luborsky (1976), i mai recent, Lambert (1998), Beutler (1998) i Roth i Fonagy (1996) au ncercat s localizeze schimbarea n procesul terapeutic (de exemplu, variabilele dinamice dintre terapeut i client) i nu n formatul terapeutic (model teoretic) (cf. Blow & Sprenkle, 2004; Davis, 2005).

59

De asemenea, micarea pentru integrarea psihoterapiei a dat un imbold modelului factorilor comuni. Cartea Handbook of Psychotherapy Integration (Norcross & Goldfried, 1992) a constituit un semnal ctre psihoterapeuii contemporani s priveasc dincolo de modele pentru a descoperi factorii eficienei. n acest volum, Michael Lambert (1992 cf. Blow & Sprenkle, 2004) propunea un model al schimbrii bazat pe 4 factori comuni pentru realizarea schimbrii din teoriile terapeutice. El i-a bazat modelul pe revizuirea studiilor empirice privind rezultatele psihoterapeutice i a estimat procentajul de varian a rezultatelor n funcie de fiecare factor. Hubble, Duncan i Miller (1997 cf. Blow & Sprenkle, 2001 i Ottens i Klein, 2005), bazndu-se pe revizuirea cercetrilor realizate de Lambert, au propus modelul Big Four n care includeau toi factorii comuni ai psihoterapiei, dup cum urmeaz: a) clientul i factorii extraterapeutici. Variabilele clientului i contextele de via ale clienilor sunt estimate a conta pentru 40% din variana rezultatelor terapeutice (Lambert, 1992). Acest factor cuprinde toate acele componente, personale i de mediu pe care clientul le aduce n terapie (de exemplu, sistemul de suport familial, social, nclinarea spiritual, perseverena, deprinderile de coping, fora eului, munca stabil etc.). Mobilizarea resurselor extraterapeutice ale clientului se pot dovedi mai puternice dect tehnicile tipice aplicate de terapeui, i n multe cazuri strategiile populare din cultura clienilor pot fi soluii foarte bune (Tallman & Bohart, 1999). Asociat acestui factor este convingerea c clientul i nu terapeutul este agentul primar al schimbrii n terapie (Bohart & Tallman, 1999; Tallman & Bohart, 1999 apud. Ottens i Klein 2005). b) Factorii relaionali conteaz pentru 30% din variana rezultatelor terapeutice (Lambert 1992) i se refer la variabilele oferite de terapeut (cldur, ncurajare, empatie, grij) precum i cultivarea alianei terapeutice. Din punct de vedere istoric, variabilele relaionale au primit atenia cea mai mare ca factor comun. O implicaie foarte important a acestui factor este c terapia (cu procedurile i tehnicile sale) are loc prin acest parteneriat terapeutic, mai degrab dect fiind un serviciu care se aplic clientului (Hubble et al., 1999 apud. Ottens i Klein 2005). c) Placebo, sperana i expectanele au fost estimate de Lambert (1992) ca participnd n proporie de 15% la rezultatele bune din terapie. Speranele i expectanele pozitive ale clienilor n ceea ce privete terapia sunt ntrite printr-o relaie terapeutic puternic i prin 60

utilizarea ritualurilor de vindecare (tehnici terapeutice). Hubble .a. (1999) sublinia c efectele placebo apar atunci cnd terapeuii au ncredere deplin n procedurile pe care le aplic. d) Modelele teoretice i tehnicile contribuie cu 15% la rezultatele terapiei (Lambert 1992). n loc s considere modelele i tehnicile din punctul de vedere al celei mai bune, Hubble .a. (1999a, cf. Blow & Sprenkle, 2001) au adoptat o perspectiv nontradiional n care principala contribuie a modelelor i tehnicilor provin din potenarea celorlali factori comuni extraterapeutici, relaionali, placebo, sperana i expectanele. Conceptualizarea restrns a factorilor comuni vizeaz gruparea factorilor comuni n procese psihoterapeutice de baz. n acest sens, au existat mai multe liste de variabile nonspecifice tratamentului dezvoltate n literatura de specialitate (de exemplu, Rosenzweig 1936, Garfield 1957, Karasu 1986, Parloff 1986, Beitman 1987, Weinberger 1995, Fishman 1999, Beutler 2000, Prochaska i Norcross 2003, Lambert i Ogles' 2004, Beitman i Soth 2006, Raskin 2007). Vom detalia n capitolul urmtor fiecare dintre aceste liste. Toi acest factori ai eficacitii par a transcende modelele teoretice. Shaw .a. (1999) au examinat diferenele ntre terapeui ntr-o cercetare focalizat pe eficien a terapiei cognitive-comportamental. Terapeuii mai buni, utiliznd acelai model, erau cei care actualizau mai muli factori comuni. Aprecierea variabilelor legate de context sau de proces, care influeneaz schimbarea, pare a fi mai semnificativ indiferent de model sau abordare. n 2001, Wampold utilizeaz cele 4 dimensiuni enumerate de Frank (1961) pentru a dezvolta o meta-teorie alternativ a psihoterapiei, o abordare holistic a factorilor comuni, denumit modelul contextual, pe care l juxtapune modelului medical. Pe baza unei cercetri extensive a studiilor fcute pn n acel moment, Wampold a realizat o deconstrucie a modelului medical al psihoterapiei i a prezentat dovezi pentru factorii eficienei terapeutice. Conform modelului sau contextual, autorul enumer urmtoarele concluzii: a) Psihoterapiile sunt n mod uniform eficiente. b) Efectele generale, comparativ cu ingredientele specifice sau tehnicile, sunt cel mai puternic responsabile pentru rezultatele pozitive din psihoterapie

61

c) Loialitatea terapeutului sau convingerea sa n eficacitatea tratamentului, coreleaz pozitiv mai mult cu rezultatele dect aderena terapeutului sau msura n care un anumit protocol de tratament este urmat. d) Caracteristicile personale ale terapeutului i potrivirea dintre terapeut i client sunt mai importante dect tipul de tratament selectat. Astfel, Wampold (2001) argumenteaz n mod convingtor c cele patru componente ale terapiei pot explica mare parte (aprox. 70%) din variana rezultatelor obinute. Mai mult, meta-analiza sugereaz c cel mult 8% din variana rezultatelor terapeutice se datoreaz contribuiilor unice ale modelelor teoretice. Cei 22% rmai nu i-a putut explica. Pe baza dovezilor care susin modelul sau contextual, Wampold (2001) a prezentat multiple implicaii i recomandri. n primul rnd, el recomanda diminuarea accentului pus pe manualele de terapie. n opinia sa, acestea au rolul de a reduce variabilitatea dintre terapeui, sunt produse ale gndirii medicale care prezum faptul c aderena la un model mbuntete eficiena tratamentului. Abordarea factorilor comuni susine exprimarea artistic a terapeutului, permind o plaj mai larg de tehnici terapeutice dect dac acesta ar adera la manualele de terapie (Garfield, 1992, cf. Ottens i Klein, 2005). Cu toate acestea, dup cum puncteaz Wampold, o asemenea standardizare a tratamentului poate elimina luarea n considerare a aspectelor terapiei care, prin natura lor, produc schimbarea. n al doilea rnd, autorul argumenteaz faptul c, dat fiind uniformitatea abordrilor (opus eficienei lor relative), cutarea unor tratamente empiric susinute (empirically supported treatments-EST) este pus pe baze greite. Acest lucru se ntmpl pentru c toate terapiile posed un context asemntor i factori comuni care determin rezultate benefice. Pe de alt parte, majoritatea ETS avantajeaz tratamentele comportamentale i cognitiv-comportamentale n defavoarea tratamentelor psihodinamice i umaniste, n ciuda eficacitii lor probabile. n al treilea rnd, tehnicile nu sunt eficiente n i prin ele nsele, ci devin active numai ntr-un context de vindecare (de exemplu, exist o explicaie pentru utilizarea lor, ele sunt compatibile cu valorile i atitudinile clienilor, terapeutul crede n valoarea lor i se afl n limitele adecvate tratamentului). Implicaia acestei idei este c atunci cnd tehnicile sunt alese pentru a se potrivi mai mult cu valorile i atitudinile clientului dect cu un protocol

62

standardizat, modelul contextual permite mai mult art n practic i ar putea mri plaja tehnicilor pe care terapeutul le are la dispoziie. Ottens i Klein (2005) argumenteaz faptul c prin aderarea la modelul factorilor comuni sau nonspecifici, psihoterapia poate reveni la drumul unei practici a sufletului. Din acest punct de vedere, autorii sunt de acord cu sugestia lui Stricker (1996) c factorii comuni constituie inima psihoterapiei i promoveaz profunzimea psihoterapiei n multe privine. Ottens i Klein (2005) introduc o perspectiv interesant n privina modelului factorilor comuni, aceea c practicienii factorilor comuni apreciaz i dau dovad de valori i caliti feminine. De exemplu, perspectiva luptei colilor de terapie pentru supremaie o manevr clasic masculin nu gsete nici o susinere n cercetrile factorilor comuni. La fel, preocuparea feminin legat de starea de bine a clientului, n contrast cu viziunea masculin despre ce privete piaa sntii mentale viabil manageriat, primete susinere n literatura factorilor comuni. Modelul medical ce consider terapeutul un expert ce repar disfuncii nu este compatibil cu perspectiva factorilor comuni. Considerm c terapeuii ar trebui s fie mai modeti n privina modelelor adorate de ei. Ei ar trebui s se gndeasc mai puin la superioritatea acestora chiar dac se ntmpl s fie empiric validat. Dei noi ncurajm validarea empiric, aceasta nu a oferit nc dovezi convingtoare privind rezultatele difereniate relative la tratamentele eficiente. Dei ncurajm puternic modelele care nu au fost cercetate pentru a le demonstra eficiena, ni se pare arogant s presupunem automat c modelele validate empiric sunt mai eficiente sau superioare. Sperm c, dac factorii comuni sunt serios luai n considerare, nu va mai fi nevoie s continuam s investigm modele! Sperm c terapeuii i teoreticienii modelelor vor reflecta mai mult la ceea ce i unete susineau recent doi cercettori americani (Sprenkle i Blow, 2004). Modelul factorilor comuni este susinut i de percepiile clienilor care beneficiaz de psihoterapie. Acetia rareori vorbesc despre tehnici i teorii, ci descriu o psihoterapie bun referindu-se la factorii comuni (de exemplu, importana respectului, nelegerii i cldurii unui psihoterapeut sau schimbarea perspectivei clientului). Tendina actual n cercetare este de a studia impactul acestor aspecte comune tuturor formelor de psihoterapie asupra rezultatelor obinute.

BIBILOGRAFIE PSIHOTERAPIE 63

Berne, E. (2002), Jocuri pentru adulti, Editura Amaltea, Bucuresti Berne, E. (2006), Ce spui dupa Buna ziua?, Editura Trei, Bucuresti Dafinoiu, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativa, Iasi, Editura Polirom Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003), Hipnoza clinica, Editura Polirom, Iasi Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2005), Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iasi David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale, Editura Polirom, Iasi Elkaim, M. (coord.) (2007), Ce psihoterapie sa alegem?, Editura Trei, Bucuresti Enachescu, C. (1999), Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica R.A. Ginger, S. (2002), Gestalt terapia, Editura Herald, Bucuresti Gogleaza, D. (2002), Psihoterapia ca relatie a schimbarii individuale, Iasi, Editura Polirom Holdevici, I. (1999), Gandirea pozitiva. Ghid practic de psihoterapie rational-emotiva si cognitiv-comportamentala, Editura Stiinta si Tehnica, Bucuresti Holdevici, I. (2001), Hipnoza clinica, Editura CERES, Bucuresti Holdevici, I. (2002), Psihoterapii scurte, Editura Ceres, Bucuresti Holdevici, I. (2004), Elemente de psihoterapie, Editura Mar, Bucuresti Holdevici, I., Ion, A., Ion, B. (1997), Bucuresti Holdevici, I., Vasilescu, I. (2000), Hipnoza si fortele nelimitate ale psihismului, Editura Aldomar, Bucuresti Ionescu, A. (2001), Psihoterapia existentiala, Editura SPER, Bucuresti Ionescu, G. (1990), Psihoterapie, Bucuresti, Ed. Stiintifica Mertens, W. (2003), Introducere in terapia analitica, vol. 1 si vol. 2 , Editura Trei, Bucuresti. Minulescu, M. (2001), Introducere in analiza jungiana, Editura Trei, Bucuresti Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane, Editura Polirom, Bucuresti Mitrofan, I. (coord.), (2000), Orientarea experientiala in psihoterapie, Editura Sper, Bucuresti Mitrofan, I., Vasile, D. (2001), Terapii de familie, Editura SPER, Bucuresti Noua hipnoza ericksoniana, Editura INI,

64