Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword or section
Like this
3Activity

Table Of Contents

0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Vicontele de Bragelonne (Vol.2)-Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne (Vol.2)-Alexandre Dumas

Ratings: (0)|Views: 73 |Likes:
Published by Nicoleta Roxana

More info:

Published by: Nicoleta Roxana on Jun 22, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/05/2012

pdf

text

original

 
Alexandre Dumas
Vicontele de Bragelonne
vol.2IO PROCESIUNE LA VANNESTrecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acelemici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care,întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată înraza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legăturaîntre Belle-Isle şi continent.D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şitopograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materiear fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnanînsă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la elvreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cuochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-unsertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pePorthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. "Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle îndouă luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu sefolosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici unchip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri."Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă dinochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere.El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată,d'Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise înaceastă inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul.De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi,într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului duVallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se maifolosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d'Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului săcoboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d'Artagnan vacălări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. — Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului. — Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un calaici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale. — Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte căAramis nu-i un episcop ca oricare altul! — E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer. — Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d'Artagnan – căci noi l-am cunoscut1
 
ca un om ce nu prea credea în cele sfinte. — L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos. — Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostruAramis.Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. — Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, înloc de două. — Ca să străbatem cât, Porthos? — Patru leghe şi jumătate. — E o bucată bună de mers. — Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cucaii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchiun bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie. — Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal. — Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. — Şi cât atârni? — Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie
1
. — Bravo ţie! — Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îideşel în două ceasuri. — Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? — Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine. — Zău aşa, dragul meu – adăugă d'Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asudecalul tău. — Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul. — Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare. — Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul efrumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău! — Cum aşa, Porthos? — Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcusecenuşiu de atâta vechime. — Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. — Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustoricare vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de laPierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fieîncântator. — Doamne – zise d'Artagnan – asta mi se pare logic! — N-ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan? — Niciodată. — Atunci nu cunoşti oraşul. — Nu. — Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietulanimal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată? — Da, fireşte, o văd. — E catedrala. — Cum îi spune? — Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce? — Chiar foarte bine. — E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. — Ah!
1
Este vorba de trei sute de livre, adică vreo sută cincizeci de kilograme
2
 
 — Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. Eadevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fiedoar un paro... doar un para... — Doar un paradox – îl ajută d'Artagnan. — Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald! — Prietene – îl îndemnă d'Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie. Ce-i cuclădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre? — A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casăînaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea dedomnul Gétard? — Da, o văd. Ce-i cu ea? — Ei bine, acolo locuieşte Aramis. — Cum, nu stă la episcopie? — Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar lui Aramis îi place săstea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă adominicanilor. Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. — Prea bine. — Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; arechiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime deopt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis. — Porthos, Porthos, prietene – strigă d'Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoarăde gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! — Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obişnuită."Era şi timpul" – îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare,de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, căfură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne dinVannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori.Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într-un singur loc.Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dunginegre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor.Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţimeîmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timpce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi alcaselor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele semne ale credinţei.Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă defecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii,înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeavaflintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.În timp ce d'Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care seascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, unduhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei maiînalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se aflăacolo decât spre a-i ţine isonul, făcea
 
să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetulglasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în carese amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acestcap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul3

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->