Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword or section
Like this
3Activity

Table Of Contents

0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Vicontele de Bragelonne (Vol.3)-Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne (Vol.3)-Alexandre Dumas

Ratings: (0)|Views: 9 |Likes:
Published by Nicoleta Roxana

More info:

Published by: Nicoleta Roxana on Jun 22, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/05/2012

pdf

text

original

 
Alexandre Dumas
Vicontele de Bragelonne
vol.3IPSIHOLOGIE REGALĂRegele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-leamergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios.Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI,şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că leînţelege fără mare greutate. Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui regecu un om de rând - iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât deneaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea.DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului.Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repedeînţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mainobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia încare se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe planînalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şifăceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria,un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şirespectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umilisupuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greşşi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de bietefurtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l îninimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o loviturăîngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut,se şi răzbunase.Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediuşi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală,cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire ainimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi celetrei pătrimi ale veacului al XVIII-lea.DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallièreşi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de careavusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu,
1
 
acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa uneifemei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alăturide biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pedeasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: seştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pecare le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentruce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care elvoia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei deLa Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în luminavederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-auînlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decâtoricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainiceevenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentrucă-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă elfolosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate înarsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, peurmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, căregii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând lacea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase săfie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jigni-toare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal preaînalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase maiînainte rămânea în afara lor.Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătiseîn toate amănuntele comedia care tocmai se jucase.Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentruîntâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu niştefemei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmeadezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pesupăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fărăapărătoare - arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femeiau la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curteanoarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată,închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţede răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuieîn tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să otrateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!... Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusesela cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei
2
 
firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti laureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale in-cestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: "Nu te temede nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cusceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale"? Deci tânăra Prinţesă sesupusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiulmoral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât maiumilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început secrezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNAar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motivavea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţiacâtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de ao învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şireaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şilegase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şimărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa.Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regeleşi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească adomnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului dinel, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut,sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale.Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire aiubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe săiubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproapeîntotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie deintensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase maiîndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege.Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarecemărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultăadusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, însfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nunumai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unuisultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista.Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândeadecât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobiimaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâteatreburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimiisale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin.Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături deel; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeştefurtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală.Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inimaregilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei,
3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->