Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
7Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Manastirea din Parma vol 1 -Stendhal

Manastirea din Parma vol 1 -Stendhal

Ratings: (0)|Views: 765|Likes:
Published by Nicoleta Roxana

More info:

Published by: Nicoleta Roxana on Jun 22, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/29/2013

pdf

text

original

 
s
T E N D H A L
Mănăstirea din Parma
fiOMANce
re
 
de
BOLDUR « t « d
e
46-2821
STENDHALLA CHARTREUSE DH PARMBBibliotheguc di Li Plcijde19 3 3
PREFAŢAIn paginile ce urmează, cititorii vor face cunoştinţă cu una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii franceze, una dintre ce!e mai înalte creaţii ale prozei universale a secolului al XlX-lea, unul dintre marile romane ale lumii :
 Alănăstirea din Panna,
ultima lucrare de mari dimensiuni a celui care, atîta timp cit a trăit, s-a numif Henri Beyle, iar de cînd a devenit nemuritor, senumeşte Stendhal.Viaţa şi opera lui Stgndhal au avut parte, mai ales de vreo cincizeci de ani încoace, de cercetători pasionaţi, scormonitori curioşişi sistematizatori neobosiţi de manuscrise compacte şi notaţii disparate, adevăraţi copoi de urme şi indicii literare — de ttWel,adevăraţi savanţi, modeşti şi puri iubitori ai fenomenului literar — care au ciocănit, sondat şi săpat toate tainiţele munciiscriitoriceşti a lui Beyfe. Nu e mai puţin adevărat că scriitorul însuşi, foarte înclinat spre autoobservaţie şi, în acelaşi timp, spreconsemnarea grafică şi plastică a tuturor întîmplărîlor şi gînduri-lor vieţii sale zilnice (înclinare care mergea uneori, pînă Iadesenarea de mici planuri şi schiţe pentru ilustrarea textului scris), a ajutat şi uşurat în mod substanţial munca istoricilor literarişi a arhiviştilor documentaţiei sale
perionale,
Fapt este că există
1
cu privire la opera lui Stcndhal o
mulţime
de informaţii,uneori de o minuţioasă precizie, de care nu dispunem cu privire la alte opere şi alţi scriitori. Aceasta nu determina, desigur, pă-trunderea în esenţa operei, dar reprezintă o pregătire şi o introducere a căror importanţă nu trebuie neglijată.Aşadar, se cunoaşte precis momentul şi locul în care Beyle a început să scrie
 Mănăstirea din Partita ;
în ziua de 4 noiembrie1838, la Paris, nesigură fiind, dar de decis între două ipoteze, numai adresa : sau strada Caumartin nr. 8, sau strada Godot-de-Mauroy nr. 30, la hotelul cu acelaşi nume. Se ştie de asemenea că, scriind sau dictînd, el a sfîrşit cartea ir■ . hi:i de 25decembrie a aceluiaşi an, ceea ce în-olumlnosul roman a fost scri3 în cinci-
Ile
 — 
un
adevărat record. Manuscrisul .i fi
Indati librarului
Ambroise Dupont, care 1-a
iute de
franci — sumă greude echivalat In moţi
 
ri de azi, dar, în orice caz, destuldl i
 
bruarle
şi 26 martie ale anului următor,
MII
! .i l.icut corectura şpalturilor şi a paginilor. în sfîrşit,
romanul a apărut,
în două volume,
la începutul lui aprilie
IS39 : c odată cu adevărat memorabilă în istoria universală a romanului. Henri Beyle împlinise, de curînd, cincizeci şi şase de ani.Se cunosc încă şi mai multe, cu privire la geneza şi elaborarea celebrului roman. Se cunoaşte chiar momentul primei idei, clipainspiraţiei, ca să zicem aşa : scriitorul mărturiseşte într-o notaţie oarecare, conform unui obicei de care am pomenit mai sus, căîn ziua de 3 septembrie 1838, a avut
„ideea tnăuăstirei", „lâeea" 
aceasta, fulgeiătoarea viziune anticipativă a unei opere, a fostdesigur pregătită printr-o succesiune de procese interioare imposibil de urmărit pînă la prima fază sau prima verigă, şi nicimăcar pînă la acel punct de la care s-ar putea vorbi de o orientare, de o concentrare a travaliului interior spre plămădirea uneiopere anumite. O treaptă de mare importanţă a întregului proces spiritual al lui Stendhal, şi, deci, şi al
 Mănăstirii,
a fost, fără îndoială, dragostea pasionată pe care — de la primul con-tact, la vîrsta de şaptesprezece ani, şi pînă la moarte — el a purtat-o, cu statornică ardoare, Italiei — naturii, istoriei şi oamenilor acestei ţări.După cum se ştie, atît prin gusturi, cît şi prin împrejurările vieţii sale, Beyle a fost un călător neobosit, totdeauna gata s-o pornească la drum, totdeauna gata să folosească, şi chiar să provoace orice pricină de peregrinare, ceea ce a atras, nu rareori,absenţe de ani de zile din patria sa. A ajuns pînă la Moscova, cu armata napoleoniană, a cunoscut bine Germania, Austria,Polonia, a traversat de cîteva ori Canalul Mînecii, pentru popasuri apreciabile în Anglia, a coborît în Spania, iar în Franţa a făcutnumeroase călătorii, numai cu scopul şi plăcerea, unite, de a observa locuri, oameni şi moravuri. în vremea sa, care a cuprins ceivreo douăzeci de ani ai războaielor revoluţionare şi napoleoniene, de agitaţie şi dinamism nemaiîntîlnite în trecut, el a fost totuşiunul dintre oamenii cu cea mai completă şi mai bogată cunoaştere a Europei, unul dintre acei care priveau toate problemele politice, sociale, culturale, morale, într-o perspectivă autentic continentală. Patriotismul lui Stendhal, care a fost întotdeaunaardent, nu a avut niciodată baza îngustă a faimosului cazanierism francez, prezent, încă de pe atunci, în psihologia burghezieifranceze, nu s-a resimţit niciodată de ceea ce, în limba franceză se numeşte
„l'csprit de docher".
Beyle ştia, printr-o trăiredirectă, că lumea este largă, că civilizaţia şi progresul sînt fructul unei conlucrări a naţiunilor şi popoarelor, că valorilesuperioare nu pot fi nici apanajul, nicî patrimoniul unui singur popor. Ca om care nu trecea nicăieri cu ochii închişi, caredetesta, mai presus de orice, prejudecata, vanitatea, îngîmfarea, care ştia să descopere şi să guste frumosul cu cele mai variateînfăţişări ale sale, şi ca discipol al lui Cabanis, cercetător pasionat de caractere naţionale, Beyle ştia că toate ţările au frumuseţealor, că fiecare popor arc vir-
 
■:•: ik
tuţilc sale CTcatoarc, prin care devine egalul tuturor celorlalte popoare. De aci, şi numai în aceste limite, acel superior spirit decetăţean al universului, de cosmopolitism, care îl făcea să presimtă adîaca unitate a lumii, şi pe care îi plăcea să-1 proclame :
 ,,vcngo adesso ăi Cosinopoii" 
. Numeroasele pagini memorialistice, eseistice şi critice, privitoare la locurile, civilizaţiile,moravurile, culturile şi oamenii observaţi cu ascuţită atenţie în îndelungatele sale peregrinări, ca şi obiceiul său, atît de ciudat şiamuzant, de a-şi redacta, adesea, însemnările prin fraze formate din cuvinte franceze, engleze, italiene, germane dovedesc căaceasta nu era o vorbă goală.Italia, însă, e cu totul altceva. Sentimentul lui Beyle faţă de acest pămînt şi acest popor nu încape în larga predispoziţie de
călător,
descrisă sumar mai sus. Italia nu reprezintă, pentru Beyle, un capitol mai amplu al intensei investigaţii europene, oetapă prelungită în complicatul itincrariu al deplasărilor sale. Italia este pentru el, rînd pe rînd şi simultan, o revelaţie, o pasiune,o alegere. La vîrsta de optsprezece ani, în 1800, păşeşte pentru prima oară dincolo de Alpi, şi, din acel moment, fiecare pas îlconduce spre
„rcvdatic",
spre ceva „sublim", spre
 ,,ccl mai jnimos din
lume", şi spre alte nenumărate asemenea superlative, decare faimosul său
 Jurnal,
scrierile sale autobiografice şi nenumăratele însemnări pe care le risipea în dreapta şi în stînga, peorice petic -de hîrtie, sînt pline pînă la refuz. Peste mai bine de douăzeci de ani, în 1821, Beyle îşi redacta un proiect de epitaf,în termenii următori :I „Qiii giace
 Atrigo
Beyle
 Milancss..." 
Henri Beyle, milanezul !... iată cum îi plăcea să se identifice, pe un mormint imaginar, acestui om născut la Grenoble, şi francezcu ascendenţă bine cunoscută de peste un secol şi jumătate ! în sfîrşit, peste alţi vreo douăzeci de ani, primele chemări alemorţii şi ultima a vieţii, dragostea pentru miste-
VI
rioasa Earline, aveau să-1 găsească tot pe pămîntul Italiei. DacS am socoti popasurile lui Beyle în afara Franţei, am ajunge larezultatul că din durata întregii sale existenţe, care n-a atins şase decenii, aproape douăzeci de ani s-au petrecut în afara patrieisale, iar din cuprinsul acestora, aproape cincisprezece în Italia, adică un sfert din totalul vieţii, şi mai mult decît o treime a vieţiiadulte, autonomă şi conştientă. Asupra acestei îndelungate poposiri italiene, factorul obiectiv, al constrîngerii exterioare sau alhazardului, nu a intervenit decît o dată, atunci cînd, datorită mecanismului militaro-administrativ, tînărul de optsprezece anitrece Alpii pentru prima oară, în cortegiul funcţionăresc al ministrului napoleonian Dani.Sentimentul lui Henri Beyle pentru Italia reprezintă deci un fenomen fundamental, a cărui profunzime şi complexitate se vădescîn însăşi cristalizarea personalităţii scriitorului, şi în întreaga ei dezvoltare ulterioară. Toate înclinările şi toate vocaţiile, de gust,de talent şi de intelectualitate» ale lui Beyle şi-au aflat un stimulent neobosit, un vast şi variat cîmp de informare şi aplicare,şi un cadru ideal, în complexul italian.De abia face cîţiva paşi pe pămîntul italian, şi are prilejul să asculte Căsătoria secretă de Cimarosa. Are şaptesprezece ani, şiacest spectacol — care, cu toată dezvoltarea teatrului liric italian, şi cu toată pasiunea, egală în exaltare ca şi în critică, a publicului acelei ţâri pentru operă, nu e greu de imaginat ce va fi fost, ca nivel de interpretare — joacă în viaţa sa un rolextraordinar. Be.yle are „revelaţia" muzicii, a unei arte „divine", care va ocupa, de aci înainte, pînă la sfîrş/itul vieţii, pe scara preocupărilor sale de artă, una din cek mai înalte trepte, dacă nu chiar cea mai înaltă. Primele sale încercări scriitoriceşti, înorice caz primele publicate —_căci multe răinîn, conform unui obicei care nu-1 va părăsi niciodată, în stadiul de proiect saunumai de început — suit pagini despre muzică şi compozitei!, despre Haydn, Mozart şi tvletastasio, despre Rossini : o
viaţă alui Rossini,
o viaţă
a lui Aiozart 
etc, etc. Mai tîrziu, întreaga
VII
îui operă de romancier e plină de consideraţiuni despre muzică. La drept vorbind, pasiunea lui pentru, muzică e marcată de pasiunea italiană, prin gustul aproape exclusiv pentru operă, şi prin cunoaşterea mai ales a operei italiene. La Haydn, la Mozart,1-a atras mai ales latura italiană a compoziţiei lor, şi dacă, în momentul vieţii sale. Franţa nu are nici o mare personalitatemuzicală, Germania are, în schimb, pe Beethoven şi pe Schubert, pe care nu-i egalează nici un compozitor italian al epocii, dar care nu par să-1 fi atras pe Beyle, deşi a trecut, ulterior, prin Viena, adeseori. Cu privire la Bach şi Hacndel, Gliick sau Weber,ca şi la Lully, Couperin, Rameau, ideile sale sînt probabil foarte vagi, şi se arată tăcut. Afirmaţia sa că poporul francez este poporul „ce!
mai puţin muzical din lume",
nu cu totul inexactă, exprimă mai mult entuziasmul său pentru muzica italiană, pentru opera italiană, decît o amplă cunoaştere a creaţiei muzicale a lumii. La Paris, prin 1824, Beyle devine, la un moment dat,cronicar muzical al ziarului
 Journal ăe Paris :
timp de trei ani, cronicile sale vor comenta reprezentaţiile operei italiene. Inmuzică, Beyle este în mod pătimaş italian, un adevărat „milanese".Al doilea orizont şi domeniu de aplicare a preocupărilor sale în artă, pe care i-1 deschide Italia, este pictura. Aci, cea de a doua patrie a lui Beyle deţine într-adevăr întîietatea mondială pe care i-o acordă entuziasmul său, şi care, de altfel, stă la bazaentuziasmului său. Comoara plasticii italiene — antică, medievală, renascentistă şi modernă — se află încă, în cea mai mare parte, în vatra sa peninsulară. Colosala operaţie de jefuire artistică începută cu ocupaţiile napoleoniene, distrugerea a ne-numărate opere prin calamităţile războiului, apoi migraţiunea neîncetată, de-a/lungul întregului secol al XlX-lea, a pînzelor şistatuilor celebre, vînate negustoreşte de către muzeele şi colecţionarii particulari din lumea întreagă — toate acestea se vor  produce, sau îşi vor arăta roadele, mai tîrziu. Beyle cunoaşte o Italie saturade pictură, sculptură şi arhitectură, şi
vin
dacă printre contemporanii săi italieni nu se găseşte nici un creator comparabil cu genialii artişti ai gloriei italiene trecute, înschimb, fiecare casă e un muzeu, şi multe sînt, prin ele înşiîe, capodopere. Beyle păşeşte, deci, printr-un tărîm de adevărat vis alartei, pictura italiană este un factor decisiv al formării spiritului său, ca şi al legăturii profunde, indisolubile, cu peisajul, cuatmosfera şi cu poporul Italiei. întocmai ca şi muzica italiană, pictura stimulează şi orientează latentele sale capacităţi analitice,observatoare, critice :
 Roma, Neapoh ţi Fio
renta, Istoria picturii în Italia, Plimbările prin Roma
sînt pri
mele cristalizări ale personalităţii sale scriitoriceşti, şi, alături de paginile consacrate muzicii, testimoniul de rodnicie al focarului italian. Inactivitatea sa ziaristică pariziană, el va scrie cronică plastică, paralel cu cea muzicală. (Şi e demn de subliniat faptul că acestmare scriitor s-a manifestat mulţi, mulţi ani, numai ca istoric şi critic muzical şi plastic, şi ca eseist de moravuri, fără a arătavreo preocupare specială pentru problemele de literatură, pe care apariţia violentă a romantismului le punea în primul plan al problematicii intelectuale a timpului : pînă la
 Annance,
 prima operă de creaţie literară, el a scris o mulţime de asemenea eseuri
 
de artă şi moravuri, în ansamblul cărora,
 Racine şi Shakespeare,
singura sa intervenţie directă în domeniul literaturii, e o operăcu totul izolată...)In sfîrşit, Italia însemnează, pentru Beyle, poporul şi omul italian, în structura şi în manifestările cărora i s-a părut a descopericel mai interesant şi mai atrăgător spectacol de umanitate al vremii sale. In această direcţie, mai ales, s-a exercitat excepţionalasa înclinaţie şi capacitate de observator şi analist, care-1 vor ajuta să devină primul mare romancier de caractere şi psihologie alliteraturii moderne, unul dintre marii fondatori ai romanului modern. Aplicînd, în mod foarte liber, şi chiar extinzînd, cu multăintuiţie şi fantezie artistică, doctrina temperamentelor, în care se afirma elev al lui Cabaiiis,
IX
Beyle a creat o adevărată caracterologie comparată a popoarelof, definind calităţile tipice ale poporului engkî, german, spaniol,italian şi francez.Dar cimpul principal al observaţiilor şi concluziilor sale a fost omul francez şi omul italian, şi mai ales comparaţia ne* încetatăa acestor două tipuri. Comparaţie nu totdeauna măgulitoare pentru cel dinţii, al cărui chip i-a apărut în mare măsură tulburat,umbrit, prin dilatarea violentă a chipului aristocraţiei şi burgheziei franceze. Prin epoca în care se plasează viaţa sa, şi prinîmprejurările acestei vieţi, Beyle a fost martor şi observator al apetiturilor dezlănţuite ale burgheziei franceze, satisfăcute şiconsacrate în urma frînării valului revoluţionar, şi apoi, prin întreaga desfăşurare a războaielor napoleonine ; mai tîrziu aobservat în plin procesul alianţei burgbeso-aristocrate, în timpul restauraţiei şi monarhiei din Iulie. Nu i-a plăcut de locÎnfăţişarea omului acestei epoci, pe care, judecîndu-1 şi prin prisma antecedentelor sale — culese din atmosfera familiei sale burgheze şi a aristocraţiei înapoiate şi feroce a oraşului său natal, Grenoble —, I-a condamnat cu mare asprime şi 1-a repudiat,categoric şi dispreţuitor :
„nu voi plăcea niciodată oamenilor cu 60,000 de franci renta", „uu scrin pentru oamenii cu bani şidecoraţii".
Pe acest om 1-a zugrăvit, fără nici tm soi de menajamente, în
 Roşu şi Negru,
în
 Lncien Leuwen,
în
 La-miel 
etc, şi nuexistă pagină scrisă de mîna lui care să nu cuprindă o aluzie aspră privitoare la mediocritatea, meschinăria, lăcomia, vanitatea,duritatea, ipocrizia burgheziei şi aristocraţiei franceze.Treapta istorică a evoluţiei poporului italian era, la momentul lui Beyle, mult deosebită, şi, din această cauză, omul italian i-a pitttjt apărea mai puţin marcat de acele trăsături de psihologie socială care-) caracterizau pe francez, şi care-i erau atîtde_neplăcute. Ca toţi romanticii, Beyle — care se deosebea, pe multe alte laturi, de toţi romanticii — visa un alt om, un om cucalităţi intelectuale şi morale dimensionate la rang deindividualitate puternică, de personalitate, fi depăşind, în orice caz, şi în toate direcţiile, sfera şi orizontul egoismului meschin,mediocru fi conformist. De unde, gustul, admiraţia şi aspiraţia Iui pentru pasiune, energie, sinceritate, pentru o liberă dezvoltareşi manifestare a tuturor acelor calităţi şi sentimente a căror satisfacere nu se produce în domeniul intereselor materiale, a!ambiţiilor de parvenire, de vanitate sociala găunoasă. Beyle iubeşte şi caută caracterele puternice, care devin active fi domina-toare prin însuşi faptul de a fi conduse de o pasiune ce le activează şi le domină, pasiune ce devine lege şi constituie dinamicafundamentală a personalităţii. Crima însăşi este admisibilă în slujba unei asemenea energii şi pasionalităţi, şi Litr-adevăr, crimaeste aproape nedespărţita, în opera lui Beyle, de zugrăvirea marilor pasiuni, pe care el le localizează mai ales în domeniuliubirii. O asemenea formă de energic şi sinceritate sufletească nu e compatibilă cu conformismul social, şi tocmai de aceeascriitorul constată foarte sentenţios, generaîizmd la scară de popor, că francezul, dominat şi conclus de vanitate, urmărind maiales succesul social e cu totul lipsit de viaţă interioară, aceasta fiind, în schimb, caracteristica italianului. Sinceritatea şisupunerea credincioasă faţă de imperativul pasiunii duc, însă, în mod inevitabil, la conflict cu imperativul conformismuluisocial, fapt care pune pasiunea sub semnul tragicului, marile iubiri stendhaliene svînd mai întotdeauna acest deznodă-mînt (şiînsăşi
 Mănăstirea din Păuna,
opera cea mai luminoasă a lui Stendhal, se încheie printr-o tragedie a iubirii),O anumită realitate stă, fără îndoială, la baza observaţiilor şi concluziilor lui Beyle privitoare la poporul italian. Trebuie, în primul rînd, subliniat faptul că, în privinţa caracterului italian, el nu a făcut eroarea, comisă faţă de cei francez, de a generaliza prin prisma burgheziei şi aristocraţiei, în sensul, însă, că nu a cuprins aristocraţia şi burghezia, în mod nediferenţiat, înaprecierea atît de pozitivă a poporului italian. De pildă, eroii principali ai
 Mănăstirii din
 Panma
sînt aristocraţi, şi ei
XI
se bucură de toată simpatia scriitorului : dar sînt indivizi "izolaţi, şi calităţile lui Fabricio, ale Ginei Sanseverina, ale ClelieiConţi, ale contelui Mosca, îi diferenţiază categoric de trăsăturile colective ale aristocraţiei italiene, portretizată într-un mod cîtse poate de critic şi, nu rareori, apăsat satiric. Pe de altă parte, aprecierea superioară a caracterului italian îi este inspirată luiBeyle pe fondul unei lupte împotriva tiraniei, care era la ordinea zilei în momentul popasurilor şale peninsulare, şi ai cărei eroinu erau, evident, aristocraţii ruginiţi sau burghezii lacomi şi oportunişti, sprijinitori şi beneficiari ai nenumăratelor tiranii locale.Un om liber, mîndru, independent, care a rupt toate legăturile cu societatea claselor superioare, care luptă cu arma în mînă, stăîn centrul acestei largi întruchipări a poporului italian, a cărei încarnare (cu nuanţe de complexitate ce se vor cere explicate latimpul lor) este, în
 Mănăstirea din Părută,
revoltatul poet Ferrante Palia.Poate că la acest punct — al interesului lui Beyle pentru oamenii Italiei — ar trebui menţionată şi experienţa sa erotică, datorităcăreia, fără îndoială, interesul său s-a colorat printr-un ataşament direct şi cald. După cum se ştie, Beyle a fost un mare iubitor de femei şi un admirator al femeii, avînd, la bilanţul final al amintirilor, un impresionant număr de amoruri — fapt care nu 1-aîmpiedicat să rămînă toată viaţa burlac şi să-şi petreacă ultimii ani într-o singurătate destul de tristă. In totul, a fost un buncunoscător al femeii epocii sale, un pasionat analist al dragostei, căreia i-a închinat un volum, ca să zic aşa, de teorie generală — De
Vamour 
 — şi i-a făcut un loc de frunte, poate chiar locul principal, în opera sa. într-o schiţă de autobiografie pe care aîntocmit-o, fragmentar, în cursul anilor, se găseşte următoarea notaţie : „A iubit
cu pasiune pe
V..., M...,
 A
.,,,
 Ange, M 
..., C...,
 şicu tocite ca n-a fost cîtuşi de puţin frumos, a fost foarte iubit de către patru sau cinci dintre aceste litere iniţiale".
 Nu e locul/Completăm numele care încep cu aceste iniţiale, nici să evocăm, oricît de sumar, diagrama acestor iubiri, mai fericite sau
XII
mai nefericite, mai zbuciumate sau mai liniştite — ca toate iubirile —, lucruri, de altfel, destul de bine cunoscute. Dar e cazulde a reaminti că iubirile cele mai profunde, cele care au lăsat urmele şi amintirile cele mai adinei în sufletul său, s-au consumat pe pămîntul Italiei, şi că unele dintre aceste
„litere iniţiale" 
au fost ale unor nume italiene. In peisajul Italiei, în atmosfera demondenitate spumoasă, de desperare sau de uşurătate specifică momentelor de război, de invazii, de rapide şi neîncetate

Activity (7)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
666no liked this
Ayamee liked this
Deea Love liked this
miiucu liked this
Dan liked this
Dan liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->