Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
9Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Ipostaze ale naţionalismului românesc

Ipostaze ale naţionalismului românesc

Ratings: (0)|Views: 281|Likes:
Published by R.R

More info:

Published by: R.R on Jun 29, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/19/2014

pdf

text

original

 
1I
POSTAZE ALE NAŢIONAL
ISMULUI ROMÂNESC
Partea I
“Nici un vis politic nu
s-a dovedit mai rezistent, mai proteic, mai durabil în acest secol ca
naţionalismul. Constelaţie cuprinzatoare şi potenţial agresivă de simboluri, emoţii şi idei,naţionalismul oferă, de asemenea, grupurilor subjugate sau îndelung umilite limbajul  salvaţionist al eliberării. Dirijorul Leonard Bernstein obişnuia spună orice ai afirmadespre muzica lui Gustav Mahler, contrarul e la fel de adevărat. Acelaşi lucru se poate spunedespre naţionalism. Naţionalismul e adesea descris ca arhaic, anti
-modern, tr 
adiţionalist – 
pe
 scurt, reacţionar. În alte interpretări, el apare ca forţă motrice a eliberării, ideologie aemancipării colective, sursă de mândrie umană. Orice am crede despre naţionalism, prezenţalui ubicuă la sfârşitul acestui secol e dincolo de orice îndoială.” ( Vladimir Tismăneanu )
 
În termenii cei mai generali, doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptulde naţiune şi din raţiuni ale interesului naţional, are o accepţiune specifică, desemnând,de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţiinaţionale, cauza progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi popriului stat. Sub acestdin urmă aspect, naţionalismul îşi găseşte echivalenţa şi în conştiinţa apartenenţei la un
anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce la nivel psihosocial,
ideologic, devine patriotism. Ca doctrină politică, naţionalismul întruneşte conotaţiispecifice în funcţie de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurileforţelor
social-
politice care le promovează.
 
Acest studiu încearcă să surprindă principalele ipostaze pe care le
-a cunoscut
naţionalismul, aşa cum s
-
a manifestat el în spaţiul românesc. Demonstraţia pe care am
 încercat-
o se bazează pe distincţia dintre naţionalismul “în căutare de stat” şinaţionalismul “condus de stat “, realizată de Charles Tilly. Informaţii utile pentruperioada interbelică au putut fi preluate din eseul Alinei Mungiu
-
Pippidi “Naţionalismul, politica etnică şi naţional
-
comunismul”. Iar, pentru p
erioada post-
comunistă amfăcut apel la analiza naţionalismului realizată de Vladimir Tismăneanu în lucrarea“Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post
-
comunistă”.
 
Studiul naţiunilor şi a naţionalismului este caracterizat de
 
 patru dezbateri esenţiale. Primadintre ele este problema privind definirea termenilor de “naţiune” şi “naţionalism”. În al doilearând, există opinii diferite privind momentul apariţiei naţiunilor. Cercetătorii au oferit ovarietate de răspunsuri, trei dintre acestea ieşind în evidenţă. (1) Naţionaliştii consideră cănaţiunile sunt fenomene atemporale. Imediat ce a apărut, omul a început să creeze naţiuni. (2)Perenialiştii susţin faptul că naţiunile au existat de foarte mult timp, deşi îmbracă diferite
orme în diferite momente ale istoriei. (3) Deşi postmoderniştii şi marxistii au emis teorii privind această temă, şcoala modernistă are probabil cea mai mare autoritate în momentul defaţă. Aceşti cercetători văd naţiunile ca fiind în totalitate moderne şi
 
“construite”.A treia mare
 
2
dezbatere se centrează pe modul de evoluţie a naţiunilor şi a naţionalismului. Dacă naţiunileapar în mod natural, atunci nu are prea mult sens să explici naşterea naţiunilor. Pe de altă parte,dacă consideri naţiunile ca fiind “construite”, atunci e important să poţi să explici cum şi de ceau evoluat naţiunile. În cele din urmă,
 
multe dintre textele “clasice” despre naţionalism auanalizat în mod preponderent naţionalismul european în defavoarea experienţelor 
ne-occidentale.
Acest fapt a dus la naşterea unei dezbateri cum ar fi problema dacă naţionalismula aparut de la sine în locuri precum China sau dacă s
-
a răspîndit pur şi simplu din Europa înspaţiile ne
-occidentale.
În ce priveşte abordarea teoriei naţionalismului, putem distinge două perspective diferite:naţionalismul văzut ca o metodă de mobilizare politică şi naţionalismul ca o ideologie politică.Autori ca Eric Hobsbawn sau Benedict Anderson consideră că naţionalismul nu este o doctrinăsau o ideologie, ci o metodă,
 
 printre altele, de mobilizare politică, în folosul unor elite care îlutilizează fără a
-
l considera drept filosofia lor generală de organizare a societăţii, care poate fio alta, liberală, conservatoare sau socialistă. A doua perspectivă, care se bucură d
e cel mai
mare suport, vede în naţionalism o ideologie politică, înţelegând prin aceasta o viziunegenerală asupra lumii cu implicaţii prescriptive asupra politicii, iar combinaţiile variate în careîl găsim se datorează nu subordonării sale faţă de alte corpuri de doctrină – 
ele îi sunt mai întotdeauna subordonate în aceste asocieri
 – 
 
,ci cameleonismului său, datorat sintezei dintreuniversalismul său ca doctrină şi apelul său specific către fiecare naţiune în parte
-
situaţie careface ca doctrina naţionalistă să fie cea mai generală dintre toate. Naţionalimul este, privit din perspectiva dicţionarului de filosofie politică Blackwell, cea mai de succes politică existentă.Considerat mai ales ca o doctrină exclusivistă, naţionalismul este, paradoxal, dacă îl
privim în
limitele statului naţional de care nu poate fi separat, o doctrină mai inclusivistă decât celelalte,iar partidele naţionaliste sunt de regulă catch
-
all parties, reunind aderenţi din întreg corpulsocial, indiferent de clasă şi cel mai adesea şi
de religie, având ca unic criteriu de includerecultura
 – 
 
înţelegând prin aceasta, cel mai adesea, limba comună.
 
Unii autori consideră că naţionalismul e în primul rând expresia sentimentului denesiguranţă, raţionalizarea exacerbată a unor complexe de inferioritate insuportabile. Ei văd înnaţionalism canalul cel mai viguros în stare să irige sentimentele de frustrare, nemulţumire,excludere şi mânie, în special în rândul acelor comunităţi care au trăit îndelungi umilinţe
istorice. Acest fapt conduce la a
 pariţia unor martirologii naţionale care împletescautocompătimirea cu idealizarea propriului eu şi generează un adevărat “cult al eşecului “.
 
Alţi cercetători insistă asupra faptului că naţionalismul poate juca un rol pozitiv în căutareaidentităţii colective, în special în rândul populaţiilor private mult timp de formele de organizare politică. De aceea naţionalismul nu e esenţialmente ostil valorilor civice şi liberale.
 
Alţi autori susţin că
 
naţionalismul este resortul principal al naţiunilor, că el însoţeşte
 
şi permite formarea naţiunii şi că, fără naţionalism, naţiunile n
-ar putea exista. Ernest Gellner,
spre exemplu, insistă asupra faptului că naţionalismul “inventează naţiunile acolo unde ele nuexistă”.
 
 Naţionalismul transformă apartenenţa la o naţ
iune într-un simbol: individul devine
 participant, actor în evoluţia istorică a comunităţii, un moştenitor al tuturor experienţelor trecute şi un producător de bunuri care vor fi moştenite de generaţiile viitoare. Naţionalismul justifică identitatea şi oferă individului certitudinea stările de singurătate, înfrângere şialienare pot fi depăşite prin imersiunea într 
-
o comunitate mai largă. Naţionalismul e aşadar o problemă de apatenenţă, fraternitate şi solidaritate, însă şi una de diferenţiere, alteritate şi, încele din urmă, de excludere.
 
 
3
Alţi autori nu sunt dispuşi să recunoască deloc faptul că naţionalismul ar include vreocalitate potenţial pozitivă.
 
Din toate aceste definiţii şi descrieri ale naţionalismului se deduce faptul că nu există o
defin
iţie unanim acceptată a acestui concept. Un element pe care îl putem elimina din start esteîncercarea de a defini naţionalismul astfel încât acesta să fie un fenomen “pozitiv” sau“negativ”. Discuţia despre naţionalismul “bun” sau “rău” trebuie redusă la discuţia maimodestă despre naţionalismul “adecvat” sau “neadecvat”, iar adecvarea sau inadecvareavariază în funcţie de sistemul de valori după care judecă observatorul şi după perioada istoricăla care se aplică judecata. Vârstele politice la care se află diferitele continente şi regiuni aleglobului sunt difeite, iar judecata contemporană asupra naţionalismului face abstracţie de acestlucru, aplicând aceeaşi unitate de măsură vechii Europe şi noii Africi. Naţionalismul nu estenici bun, nici rău, ca ori
ce fenomen inevitabil.
Partea a II-a
Deşi ar putea părea paradoxal pentru
 
un observator neavizat, apariţia naţionalismului înţările române este strâns legată de pătrunderea ideilor liberale. Cu toate acestea, sentimentedistinct naţionaliste pot fi detectate şi anterior perioadei postnapoleoniene – 
 
luată în genere
drept punct
de plecare pentru delimitarea aşa numitei “epoci a naţionalismului”. Stăpânireaotomană şi habsburgică au acţionat, până la un punct, ca un element catalizator alnaţionalismului în sensul că opresiunea naţională stimulează solidaritatea în lupta pentru
re
alizarea unui stat naţional. Astfel, lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania
s-
a manifestat, cu precădere, începând din secolul al XVIII
-
lea, după încălcarea de către Vienaa promisiunii făcute românilor greco
-catolici de a li se acorda
egalitate în drepturi cu naţiunile privilegiate din Transilvania. Dacă
 
Supplex Libellus
(1743) a lui Inochentie Micu Klein
revendica drepturile românilor uniţi,
 
Supplex Libellus Valachorum
(1791) redactat de
reprezentanţii Şcolii Ardelene cerea drepturi pentru toţi românii, atât greco
-
catolici cât şiortodocşi.
 
Pătrunderea în modernitate a românilor s
-
a făcut pe seama unui complex de factori, întrecare ideea naţională a jucat un rol eminent. Ea a fost însoţită, în acelaşi timp, de nevoia unei
rapide modern
izări, impusă de marele decalaj existent în raport cu lumea apuseană. Un dublu paradox rezultă din analiza acestui proces: un paradox al apartenenţei, care a dus la metafora
insulei latine într-
o mare slavă, în timp ce proiectul redresării se întemeia, în esenţă, pe unraport privilegiat cu latinitatea apuseană; şi un paradox al simultaneităţii, al sincronizării cu
Occidentul prin arderea etapelor.[1] 
În altă ordine de idei, liderii şi intelectualii români din secolul al XIX
-
lea aveau să fie profund influenţaţi de două doctrine politice care apăruseră în Europa Occidentală:
liberali
smul, ale cărui rădăcini se aflau în ideile Iluminismului secolului al XVIII
-
lea, şinaţionalismul, ale cărui origini erau în mod esenţial constituite de romantismul şi istorismul
secolului al XIX-
lea. În ciuda contradicţiilor evidente existente între unel
e aspecte ale ambelor
doctrine, mişcările naţionale din secolul al XIX
-
lea de pe tot cuprinsul spaţiului românesc auîmbinat în ideologia lor liberalismul şi naţionalismul.
Pentru cea mai mare parte a scriitorilor
iluminişti, statul sau naţiunea erau considerate ca o asociere de indivizi uniţi între ei printr 
-un

Activity (9)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 thousand reads
1 hundred reads
Andrei Olarasu liked this
Claudia Vlad liked this
Birliga Daniel liked this
Andrei Corobcean liked this
Alisa Fleostor liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->