Institutul de Studii Populare
ANUL XIX • NR. 33 • 1 f 2012
SCUTUL
ANTIRACHETĂ
Implicaţii pentru securitatea transatlantică
Conştient de misiunea sa de
think tank
aat în
serviciul naţiunii române şi al cetăţenilor săi, depromotor al valorile naţionale şi occidentale decentru-dreapta,
Institutul de Studii Populare
a
iniţiat, alături de
Fundaţia „Konrad Adenauer“
, odezbatere publică, în octombrie 2011, cu titlul
Scutul
antirachetă. Implicaţii pentru securitatea transatlantică.
La această conferinţă au participatcirca 300 de experţi care au dezbătut argumentedespre beneciile şi costurile acestui Acord, plecândde la expuneri ale fostului ministru de Externe,domnul Teodor Baconschi, subsecretarului de stat alSUA pentru Controlul Armamentelor şi SecuritateInternaţională, doamna Ellen Tauscher, preşedintelui
ISP
- domnul Valeriu Stoica, profesorului americanDaniel N. Nelson, generalului (rez.) ConstantinDegeratu şi conferenţiarului universitar MarianZulean, director adjunct al
ISP
. Acest supliment preiaşi prezintă teze şi argumente din acea dezbatere, darşi articole originale pro şi contra, scrise de experţi înpolitică externă şi politică de securitate.
14 februarie 2012 // nr. 334 // 22 PLuS
Scutul antirachetă:oportunităţi şi riscuri
de „lider al apărării Europei“. Bineînţelescă relaţiile tensionate cu Iranul şi lumeaislamică ar putea genera chiar riscuri laadresa securităţii naţionale, riscuri aleunor atacuri teroriste asupra bazelormilitare. Au mai fost invocate ca posibiledezavantaje creşterea cheltuielilormilitare (deşi Acordul stipulează clarresponsabilitatea părţii americane pentruacest program) sau posibile tensiuni ce arputea generate de staţionarea soldaţiloramericani, pe fondul precedentului „TeoPeter“.Un subiect mai puţin remarcat este acelaal rolului SUA în formarea şi instruireaforţelor armate române în comanda şioperarea sistemelor de apărare împotrivarachetelor antibalistice, conform art. VI.6din Acord. Ce implică acest demers?Pe de o parte, are un impact direct asuprainstruirii militarilor români implicaţi înprogram, inclusiv îninţarea unei poziţiiimportante de oţer de legătură cu
Comandamentul European al SUA
.
Indirect, înseamnă o creştere aresponsabilităţilor româneşti pentrudezvoltarea culturii de securitate, evitândnumirea unor neaveniţi în poziţii cheie înpolitica de securitate naţională. Cultura
comună a României şi SUA de
Parteneriat strategic pentru secolul XXI
se oferă o garanţie de securitatesuplimentară, unică în istoria României.Mai mult decât atât, dacă ne uităm larecentele poziţionări strategice ale SUA,în contextual crizei globale, şi alrepoziţionării resurselor
militare în zonaAsia şi a Orientului Mijlociu, este posibilca acest Acord să devină mult mairelevant decât însăşi Alianţa. În timp ce
NATO
tinde să e mai mult o agenţie deasigurare-reasigurare, poate chiarirelevantă dacă doar europenii se bucurăde dividentul păcii, iar americanii achitănota de plată, atunci
Parteneriatul strategic
este garanţia suplimentarăpentru România. Declaraţiile stridente aleunor ociali ruşi pot demonstra tocmaiatingerea punctului nevralgic: pe de oparte, ruşii sunt nemulţumiţi deîncălcarea de către SUA unor înţelegerianterioare iar, pe de altă parte, aratănemulţumirea pentru creşterea garanţiilorde securitate pentru ţări precumRomânia.Însă beneciul imediat este cel economic,plecând de la investiţiile în infrastructuralocală şi achiziţiile publice din zonă, iar,la scară naţională, contribuind lacreşterea ratingurilor României, de cătreagenţiile de analiză de risc, şi, implicit, ainvestiţiilor străine. Este de aşteptat caoamenii de afaceri români şi americani săprote de acest Parteneriat şi săintensice colaborările, investiţiile şiproturile comerciale.Bineînţeles că orice decizie strategică nuare numai benecii, ci şi riscuri. Unuldintre riscurile diplomatice este cel alunor tensionări ale relaţiilor cu Rusia,nemulţumită de acest Acord, chiar dacăSUA şi România au consultat-o, în toatefazele de negociere. Nici Franţa nu ar foarte încântată, întrucât prin acestprogram
EPAA
i se reduce capacitatea dedescurajare nucleară şi îşi pierde poziţia
Anul 2011 are toate şansele să intre în
istorie printr-o decizie strategică deexcepţie: negocierea şi semnareaAcordului dintre România şi SUA privindamplasarea unor elemente ale sistemuluide apărare împotriva rachetelor balistice
.
Evenimentul este epocal prin faptul căpromite consolidarea securităţii naţionalea României în contextul unui sistemeuropean de apărare antirachetă,
European Phased Adaptive Approach
(
EPAA
), cât şi prin rapiditatea şi calitateanegocierii.Negociat cu discreţie, dezbătut public înmomentele cheie şi intrat în vigoare lasfârşitul anului, în 23 decembrie 2011,acest Acord prezintă premisele unuimoment cheie pentru securitateanaţională, comparabil cu aderarea la
NATO
, în 2004, şi cu integrarea în
UE
,din 2007. Indiferent dacă raţiunea de anegocia rapid, la nivel de echipe politiceşi de experţi, de a prezenta şi dezbatepublic deciziile doar în momentele cheieare legătură cu luarea în derizoriu decătre presa din ţară sau cu contraatacurileşi dezinformările mediatice din parteaRusiei sau Iranului, este cert că Acordulreprezintă un produs de tip
win-win
pentru România şi SUA, că asigurăinstrumentul militar de creştere agradului suplimentar de securitate pentruRomânia, iar, din punct de vedere politic,pune ţara noastră în grupul de stateproactive în politica de apărareantirachetă a
NATO
, asigurând pavăzaapărării Europei tot aşa precum Ştefan celMare sau Iancu de Hunedoara au apăratcreştinătatea europeană, în Evul Mediu.Operaţionalizarea acestui sistem, până în2015, întăreşte securitatea naţională şiprin efectul de descurajare, oferind înnal un instrument împotriva ameninţăriiarmelor de distrugere în masă, declaratădeschis în toate strategiile de securitatede după 1990. Totodată, prin
Declaraţia
de securitate ar însemna o dezvoltarecalitativă a competenţelor experţilor civilişi militari, şcoli doctorale performante îndomeniul studiilor de securitate, selecţiaelitelor după performanţă, şi nu dupăloialităţi politice, de clan sau dupăcalitatea de informator al unor servicii deinformaţii etc. De fapt, chiar recentelediscursuri ale ambasadorului americanarată o creştere a interesului pentrustabilitatea politică, guvernanţademocratică şi performanţa economică astatului român.
MARIAN ZULEAN
Ociali americani şi români în cadrul unei ceremonii la Deveselu
Capacitate
intermediară
La summitul
NATO
de la Chicago din
mai 2012 se aşteaptă operaţionalizareaunei capacităţi interimare a pilonuluieuropean al scutului antirachetă. Atuncise va termina modernizarea sistemuluide comandă şi control, ceea ce vapermite naţiunilor individuale, să-şiconecteze propriile capabilităţi în
sistemul
NATO
. Franţa va pune ladispoziţie radare de avertizare timpurieşi sateliti de detecţie, în timp ceGermania, Italia şi Olanda oferăinterceptori. Toate elementele urmeazăsă e asamblate şi conectate subsistemul de comandă şi control al
NATO
.
Garanţiiamericane
La 23 decembrie 2011 a intrat învigoare Acordul încheiat între Româniaşi SUA privind amplasarea sistemuluide apărare împotriva rachetelorbalistice. Tratatul, juridic obligatoriu,cuprinde un angajament ferm dinpartea Statelor Unite pentru protejareastatului care găzduieşte sistemul:
„Statele Unite sunt angajate în mod
ferm pentru securitatea României şi, în
cadrul angajamentului
NATO
, să apere România, împreună cu populaţiile,teritoriul şi forţele europene ale
NATO
prin intermediul sistemului lor de
apărare împotriva rachetelor
balistice“
.
„Acordul reprezintă un produs de tip
win-win
pentru România şi SUA şi asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar de securitate pentru România.“
22 PLuS // nr. 334 // 14 februarie 2012
Două viziuniasupra apărării antibalistice
americanii plătesc pentru cea mai mare parte a acestui sistem, nu este atât descump, comparativ cu alte programemilitare. În esenţă, europenii nu trebuiesă pornească de la zero pentru a construi ei înşişi acest sistem“
.
Propunerea Moscovei de a crea un singurscut antirachetă, comun,
NATO
-Rusia,este inacceptabilă pentru statele membre.Mai întâi, acest lucru ar presupuneparticiparea şi accesul Rusiei laaranjamentele de comandă şi control alescutului antibalistic. În esenţă, astaînseamnă nu doar crearea unui „butoncomun“, ci şi partajarea sarcinilor, pesectoare teritoriale, Rusia oferindu-seexplicit să e responsabilă de apărareaantibalistică a unor zone din EuropaContinentală. Or, a acorda unui stat dinafara Alianţei responsabilităţi defensiveasupra statelor membre este fărăprecedent.În plus, nicio garanţie juridică conformcăreia scutul
NATO
nu este îndreptatîmpotriva Moscovei nu este acceptabilă.Frank A. Rose, consilier al subsecretaruluide stat pentru controlul armamentului şisecuritate internaţională, Ellen Tauscher,consideră garanţiile legale ca ind
„olimitare de facto a scutului. Iar preşedintele Obama a fost foarte clar asupra acestui aspect: nu putem accepta limitări“
. Mai mult, acestea ar opremieră în istoria Alianţei.Principial,
NATO
vrea să coopereze cuRusia, dar nu poate permite accesul lainfrastructura sa de comandă şi controlsau transfera responsabilităţi de apărarecolectivă a membrilor săi unui stat dinafara Alianţei. În esenţă, propunerea
NATO
diferă fundamental de cea a Rusiei:dacă aceasta din urmă vrea un scutcomun, cu cote de participare egale,Alianţa vrea două scuturi separate,independende şi autonome, dar care sădezvolte o cultură a colaborării bazată peschimbul de informaţii.Şi totuşi, sunt zgomotoasele proteste aleMoscovei îndreptăţite? Reprezintăinterceptorii scutului american dinEuropa o ameninţare pentru Rusia?
„Scutul, în sine, nu impune probleme destabilitate strategică în primele două faze. Cei 24 de interceptori nu au cum să protejeze pe nimeni împotriva unui arsenal masiv de mii de arme nuclearetactice şi alte mii de arme strategice,amplasate pe rachete, submarine şi bombardiere. Ca să nu mai vorbim de faptul că Rusia deţine armeconvenţionale care nu necesită un angajament nuclear pentru a putea,ipotetic, surclasa pigmeii militari din vecinătatea sa. În prezent, motivul principal al supărării Moscovei trebuiecăutat mai mult în sfera politică, acolounde ruşii nu sunt încântaţi de prezenţa unor baze ale SUA la câteva sute dekilometri de graniţa lor, de o prezenţă americană perpetuă în regiune sau dediminuarea puterii lor regionale. Totuşi, pe termen lung, experţii ruşi sunt sceptici. Un sistem antirachetă funcţional ar permite SUA să întreprindă un prim atac strategic, ind în acelaşi timp sigură că poate intercepta oricerachetă cu care Rusia ar putea răspunde“
, spune Liviu Horovitz,cercetător în domeniul politicilorMijlociu.Important de precizat este că sistemulbalistic american programat pentruEuropa foloseşte aceeaşi tehnologie dejadesfăşurată în alte puncte sensibile aleglobului: există un radar cu bandă X înIsrael, altul în Japonia. Există nave
Aegis
în Extremul Orient şi Orientul Mijlociu.
Scutul Alianţei: o umbrelăantibalistică teritorială
Gândit să acopere întreaga Europă,sistemul de apărare antibalistică alAlianţei va format dintr-un pilonamerican (versiunea Obama desfăşuratăîn România şi Polonia) plus o componentăeuropeană.
NATO
va oferi infrastructurade comandă şi control necesară reţelizăriişi managementului integrat al celor doipiloni. Alianţa în sine nu va achiziţionapropriu-zis interceptori sau radare, cistatele membre sunt cele care vor facecontribuţii naţionale. În esenţă, rolul
NATO
este să ofere adezivul care, în celedin urmă, va conecta sistemeleantibalistice naţionale (german, olandez,francez). Modernizarea sistemului decomandă şi control va permite statelorindividuale, precum SUA sau Olanda, să-şi conecteze capacităţile naţionale înansamblul sistemului
NATO
. De mai mulţiani,
NATO
derulează un programexperimental de dezvoltare a unui scutantibalistic limitat pentru protecţiatrupelor desfăşurate într-un teatru deoperaţiuni. Ulterior, la summitul de laLisabona, din noiembrie 2010, s-a decisextinderea graduală a acestei capacităţi(aşteptată să devină complet operaţionalăîn 2014) pentru a proteja nu doar trupeledintr-un teatru de operaţiuni, ci teritoriulşi populaţia statelor membre. Deşiaşteptată să e declarată operaţională lasummitul de la Chicago, din mai 2012,componenta
NATO
nonamericană arputea întârziată pe fondul austerităţiicare a lovit economiile europene. Întrecut, când banii nu erau o problemă,programe esenţiale pentru dotarea
NATO
cu echipamente cheie au eşuat (
DCI
în1999 sau iniţiativa
Prague CapabilitesCommitment
în 2002). Ce ne face săcredem că acum, când banii sunt oproblemă, europenii îşi vor respectaangajamentul de a nanţa un sistemantirachetă care nu pare să e pe lista depriorităţi a niciunui stat membru? Şitotusi, Jamie Shea, adjunctul asistentuluisecretarului general al
NATO
pentruameninţări emergente, rămâne optimist:
„Atunci când vorbim de ameninţări desecuritate, întotdeauna există bani pentru cele mai urgente lucruri. Şi trăim într-o lume în care 30 de state au capacităţi balistice, printre care şi Iranul, care testează sisteme de rachetecu rază de acţiune din ce în ce mai extinsă. Aceasta este una dintre cele mai urgente ameninţări de securitate pentru teritoriul european. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o rachetă cu încărcătură chimică sau biologică ar cădea mâine într-un oraş european. Ar produce un haos de neimaginat cu efecteglobale. Apărarea antirachetă nu era posibilă în urmă cu câţiva ani, acum este şi, sincer, având în vedere că
Scutul antirachetă în versiunea Obama
diferă fundamental de cel avansat decătre Administraţia Bush. Acesta dinurmă era o problemă sensibilă pentruRusia: cele 10 interceptoare terestredesfăşurate pe teritoriul polonez ar putut doborî inclusiv racheteintercontinentale lansate dinspre Rusiaspre SUA, peste Oceanul Arctic. Mai mult,proiectul Administraţiei Bush nu eratehnic congurat pentru a răspundeameninţărilor pe termen scurt şi mediuprovenite din Orientul Mijlociu. Estediferenţa esenţială dintre cele douăsisteme. În versiunea Obama, sistemuleste adaptat, croit în funcţie de iminenţaameninţărilor. Programul în versiuneaBush nu era gândit să acopere Sud-EstulEuropei, ci apăra Statele Unite şi doaranumite părţi ale Europei. Abordarea luiObama este diferită. Scutul evoluează înmăsura în care ameninţarea evoluează.Astăzi, iranienii au cel mai vast inventarde rachete cu rază scurtă şi medie deacţiune din Orientul Mijlociu. Şi îl extindatât cantitativ, cât şi calitativ. Ei au testatdeja un număr de astfel de rachete curază medie de acţiune, printre care şi
Shahab 3
, care pot atinge părţi aleEuropei şi chiar au dezvoltat capacităţispaţiale. În designul său actual, sistemulObama este congurat preponderentîmpotriva rachetelor cu rază scurtă şimedie de acţiune şi tehnic nu va capabilsă doboare rachete intercontinentalelansate din zona Orientul Mijlociu înaintede 2020. Scutul american din Europa îşipropune să descurajeze un potenţial„şantaj“ pe care l-ar putea exercitaTeheranul la adresa statelor europene şi azecilor de mii de militari americanistaţionaţi pe continent. Din 2012, seaşteaptă ca sistemul american să eintegrat în scutul
NATO
.
Un scut în 4 viteze
Prima fază (2011) a amplasării scutuluiamerican, consumată la 7 martie, are odimensiune preponderent maritimă şipresupune desfăşurarea în Mediterana a
unei nave
Aegis
dotată cu interceptoare
SM-3 Block IA
. Ea va completată deinstalarea radarului
AN/TPY-2
în Turcia,care va funcţiona ca un sistem deavertizare timpurie.
A doua fază (2015) este etapa românească,când în baza de la Deveselu vor amplasaţi 24 de interceptori de tip
SM-3Block IB
. Primele două etape suntcongurate împotriva rachetelor cu razăscurtă (1.000 de km) şi medie (între 1.000şi 3.000 de km) de acţiune.
A treia secvenţă a dezvoltării scutuluiamerican va continua în 2018, cu pilonulpolonez, când interceptoare terestre
SM-3
modernizate vor găzduite de statulcentral-european. La acest moment, seestimează că sistemul va capabil sădoboare şi rachete cu rază intermediară(
IRBM
, 3.000-5.500 de km) de acţiune.Maturizarea scutului american esteprogramată pentru 2020, când întregulsistem antibalistic trebuie să devinăoperaţional şi împotriva posibilelorrachete cu rază intercontinentală (
ICBM
-peste 5.500 de km) venite din Orientul
nucleare la
Centrul pentru Studii deSecuritate
din cadrul
Swiss Federal
Institute of Technology
, Zürich.
Motivaţiipoloneze
Mişcările din ultima vreme din Polonialegate de amplasarea pe teritoriul poloneza unei baterii americane de rachete
Patriot
şi a unei escadrile, tot americane,de avioane
F-16
au legătură indirectă cuproblema scutului. Dar, în sine, acesteanu fac parte din arhitectura propriu-zisăa scutului antirachetă. Dimpotrivă. Elesunt mai degrabă un bonus strategic pecare polonezii l-au primit în schimbulgăzduirii pe teritoriul polonez asistemului antibalistic american. De altfel,Polonia va intra efectiv sub scut la trei anidupă România, abia în 2018. Interesanteste că atunci când analizezi explicaţiileocialilor polonezi nu poţi să nu observică Iranul şi capacităţile sale balistice nuprea reprezintă o îngrijorare iminentă.
„Dacă mulahii au un
target list
, credem că ne aăm undeva foarte jos“
, declarapentru
FP
, în aprilie 2010, RadosławSikorski. În schimb, dacă Polonia pare sănu se grăbească să devină parte din scutulObama (să nu pierdem din vedere că, înversiunea Bush, Polonia era locaţiafavorită), totuşi, Varşovia se grăbeşte săprimească
Patriot
-urile americane şiescadrila de
F-16
. Ba chiar face presiunisă le integreze în sistemul său de apărareaeriană. Cablogramele poloneze conrmăşi ele faptul că polonezii sunt mult maiinteresaţi de „bonusuri“ decât deprodusul principal. Sławomir Nowak,şeful sta-ului premierului Tusk, estecitat într-o cablogramă expediată în 2009de
Ambasada SUA din Varşovia
cu
declaraţia că Polonia nu o să sufere dacăSUA îşi retrag scutul, dar guvernulpolonez
„contează pe
Patriot-
uri, ind cel mai important element al eforturilor noastre de modernizare a apărării“
şiaşteaptă ca americanii să-şi onorezepromisiunile.
OCTAVIAN MANEA
Lansarea unui interceptor
SM-3
de pe undirugător american
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
More From This User
Notes
Load more
