P. 1
Arthur C Clarke Rendezvous Cu Rama

Arthur C Clarke Rendezvous Cu Rama

Ratings: (0)|Views: 12|Likes:
Published by 5wishes

More info:

Published by: 5wishes on Jul 07, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/07/2012

pdf

text

original

 
RENDEZVOUS CU RAMA
Arthur C. Clarke
1. PAZA SPAŢIALĂ
Mai devreme sau mai tîrziu trebuia să se întîmple. În ziua de 30 iunie1908, Moscova trecu pe lîngă distrugere la numai trei ore şi patru mii dekilometri ― intervale infinitezimale pentru mărimea universului. La 12februarie 1947, un alt oraş rus scăpă ca prin urechile acului, atunci cîndcel de al doilea meteorit gigant al secolului douăzeci explodă la mai puţinde patru sute de kilometri de Vladivostok, degajînd o energiecomparabilă cu cea a recent inventatei bombe atomice...Pe vremea aceea, oamenii nu deţineau nici un fel de apărare împotriva ultimelor proiectile ale bombardamentului cosmic ce brăzdasecîndva faţa Lumii. Meteoriţii din 1908 şi 1947 căzuseră în zone pustii,nelocuite; însă la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu, pe Pămînt nu mairămăsese nici o regiune pe care să se mai poată practica în linişte tirulceresc. Specia umană se extinsese de la un pol la celălalt. Aşa încît,inevitabil...La ora 9:46 G. M. T., în dimineaţa de 11 septembrie a superbeitoamne a anului 2077, majoritatea locuitorilor Europei au zărit un meteororbitor apărînd pe cerul răsăritean. După cîteva secunde, deveni maistrălucitor decît soarele şi pe măsură ce traversa bolta, la început într-olinişte absolută, lăsa în urma lui o dîră groasă de praf şi fum. Începu se dezintegreze undeva deasupra Austriei, producî 
nd oserie de bubuituri atît de puternice încît peste
 
un milion de oameni şi-aupierdut definitiv auzul. Aceştia au fost cei norocoşi.Deplasîndu-se cu o viteză de cincizeci de kilometri pe secundă, omie de tone de piatră şi metal s-au izbit de cîmpia din nordul Italiei,distrugînd în cîteva clipe incendiare o trudă de veacuri. Oraşele Padova şiVerona au fost şterse de pe faţa Pămîntului, iar ultimele minuni aleVeneţiei s-au scufundat de-a pururi în mare, cînd apele Adriaticii s-aunăpustit mugind peste diguri pe urma trăznetului sosit din spaţiu.Au murit şase sute de mii de oameni, iar pagubele totale au depăşitun trilion de dolari. Pentru artă însă, pentru istorie şi ştiinţă, pentruumanitate pierderile au fost incalculabile. Parîntr-o singurădimineaţă se luptase şi se pierduse un război şi puţini oameni au încercato satisfacţie deosebită în faptul că, pe măsură ce praful catastrofei sedepunea încetişor, timp de luni de zile întregul Pămînt a fost martorulcelor mai superbe răsărituri şi apusuri văzute vreodată de pe vremea luiKrakatoa.După şocul iniţial, omenirea a reacţionat cu o hotărîre şi o unitatenebănuite în nici una din epocile anterioare. Înţelesese că un asemeneadezastru putea să nu se mai repete timp de o mie de ani... dar la fel debine putea să aibă loc şi a doua zi. Iar data următoare consecinţeleurmau să fie cumplite.Foarte bine; nu avea să mai existe o dată următoare.
 
Cu o sută de ani înainte, o lume mult mai săracă, cu resurse multmai reduse, îşi risipise avuţiile încercînd distruarmele lansatesinucigaş de omenire împotriva ei însăşi. Efortul nu fusese niciodată încununat de succes, dar cele învăţate atunci nu fuseseră uitate. Acumputeau fi folosite într-un scop mult mai nobil, şi la o scară infinit maimare. Nici un meteorit atît de masiv încît să poată produce o catastrofăn-avea să mai fie lăsat să depăşească sistemele de apărare ale Terrei.Astfel a început Proiectul PAZA SPAŢIALA. După cincizeci de ani ― şi într-un mod pe care nici unul din creatorii săi nu l-ar fi putut anticipa ― el îşi justifică existenţa.
2. INTRUS
 În anul 2130, radarele instalate pe Marte descopereau zilnicaproximativ o duzină de noi asteroizi. Calculatoarele PAZEI SPAŢIALE ledeterminau în mod automat orbitele şi stocau informaţiile în memoriilelor uriaşe pentru ca, la fiecare cîteva luni, orice astronom interesat săaibă acces la datele acumulate. Deja, acestea erau destul deimpresionante.
De la descoperirea lui Ceres, cea mai mare din lumile mi
nuscule aleasteroizilor, survenită în chiar prima zi a secolului nouăsprezece, sescurseseră peste o sută şi douăzeci de ani pentru înregistrarea primilor omie de asteroizi. teva sute fuseseră descoperi, pierduţi şiredescoperi, constituind un asemenea furnicar înt un astronomexasperat îi denumise "paraziţii cerurilor". Ar fi rămas însă uluit aflînd căPAZA SPAŢIALĂ ţinea în prezent evidenţa unei jumătăţi de milion.Numai cei cinci giganţi, Ceres, Pallas, Junona, Eunomia şi Vesta,depăşeau în diametru două sute de kilometri; imensa majoritate eraudoar nişte bolovani mai mari care şi-ar fi găsit locul într-un părculeţ.Aproape toţi se deplasau pe orbite aflate dincolo de Marte; PAZASPAŢIALA se interesa numai de puţinii ce se apropiau de Soare atît cît săprezinte un pericol potenţial pentru Pămînt. Iar în toată istoria viitoare aSistemului Solar, nici măcar unul dintr-o mie de asteroizi nu urma sătreacă la mai puţin de un milion de kilometri de Pămînt.Obiectul catalogat iniţial 31/439, după anul şi ordinea descopeririisale, a fost detectat încă pe cînd se afla în afara orbitei lui Jupiter. Poziţialui nu reprezenta un lucru neobişnuit; mulţi asteroizi treceau dincolo deSaturn, înainte de a reveni către stăpînul lor îndepărtat, Soarele.
Iar Thule II,
cel mai depărtat, ajungea atît de aproape de Uranus, încît puteafi confundat cu un satelit rătăcit al planetei.Cu toate acestea, un contact radar la o asemenea distanţă era fărăprecedent; în mod limpede, 31/439 avea o mărime ieşită din comun.Analizînd intensitatea ecoului, calculatoarele i-au apreciat diametrul laminimum patruzeci de kilometri; un astfel de gigant nu mai fusesedescoperit de o sută de ani. Părea însă incredibil că fusese ignorat atîtavreme...
I s-a recalculat orbit
a şi misterul a fost, soluţionat... pentru a fi înlocuit cu altul şi mai mare. 31/439 nu parcurgea o orbită asteroidalănormală, de-a lungul unei elipse, care să se micşoreze, cu precizie deceasornic, la fiecare cîţiva ani. Obiectul era un singuratic rătăcitor printre
 
stele, făcînd prima şi ultima lui vizită în
 
Sistemul Solar. Se mişca atît derapid încît cîmpul gravitaţional al soarelui nu avea să-l poată capturaniciodată. Urma să treacă mai departe, dincolo de orbitele lui Jupiter,Marte, Pămînt, Venus şi Mercur, sporindu-şi treptat viteza, pînă la a ocolisoarele, îndreptîndu-se apoi din nou către necunoscut. În momentul acela calculatoarele au început sa transmită semnalul:„Atenţie! Am descoperit ceva interesant!" Pentru prima oară 31/439 intră în atenţia oamenilor. La cartierul general al PAZEI SPAŢIALE a avut loc unscurt moment de agitaţie, şi vagabondul interstelar a fost onorat cu unnume, în locul unui simplu număr. Astronomii epuizaseră de multă
 
vrememitologia greaşi pe cea roma; ac
um se foloseau de panteonulhindus. În felul acesta, 31/439 a fost botezat Rama.
Cîteva zile agenţiile de ştiri au făcut mare zarvă în jurul musafirului,dar din păcate erau handicapate
 
de sărăcia informaţiilor. Despre Rama secunoşteau doar două lucruri: orbita neobişnuită şi mărimea aproximativă.Pînă şi această mărime era o apreciere estimativă, bazată pe intensitateaecoului radar. Prin telescop, Rama continua să apară ca o stea slabă, demagnitudinea cincisprezece ― mult prea mică pentru a prezenta un discvizibil. Dar pe măsură ce se apropia, de inima Sistemului Solar, urma săcrească şi să devină tot mai strălucitor, de la o lună la alta. Înainte de adispare pentru totdeauna, observatoarele orbitale aveau să poată strîngeinformii prioase legate de forma şi dimensiunile sale. Era timpsuficient şi poate că, în următorii ani, vreo navă spaţială în misiune derutină avea să se apropie îndeajuns ca să obţină imagini de calitate. O joncţiune părea prea puţin probabilă; costul energiei ar fi fost
mult preamare pentru a permite contactul fizic cu
 
un obiect ce traversa orbiteleplanetelor cu peste o sută de mii de kilometri pe oră.De aceea, în scurt timp, Rama fu uitat; nu însă şi de astronomi. Tulburarea lor crescu odată cu trecerea lunilor, pe măsură ce asteroidulcel nou prezenta tot mai numeroase enigme. În primul rînd problema variaţiei de strălucire. Rama nu avea aşaceva! Toţi asteroizii cunoscuţi, fără excepţie, dovedeau o variaţie lentă astrălucirii, crescînd şi micşorîndu-se într-o perioadă de cîteva ore. Cupeste două secole în urmă, se arătase că fenomenul constituia rezultatulinevitabil al rotiei şi al formei lor neregulate. Pe suce serostogoleau pe orbită, suprafeţele de reflecţie pe care le prezentausoarelui se schimbau mereu, iar strălucirea se modifica corespunzător.Rama nu prezenta asemenea variaţii. Fie nu se rotea deloc, fie eraperfect simetric. Ambele explicaţii păreau la fel de neverosimile.Problema rămase nerezolvată cîteva luni, deoarece nici unul dinmarile telescoape orbitale nu putea fi abătut de la misiunea permanentăde urrire a adîncimilor îndertate ale Universului. Astronomiaspaţială era o pasiune constisitoare, iar la un instrument mare, costulunui minut de lucru atingea cu uşurinţă o mie de dolari. Dr. WilliamStenton n-ar fi reuşit niciodată să aibă acces vreme de un sfert de oră laFarside, telescopul de două sute de metri, dacă un program mult maiimportant nu ar fi fost temporar înrziat prin defectarea unuicondensator de cincizeci de cenţi. Ghinionul altuia a constituit noroculsău.Bill Stenton n-a ştiut peste ce dăduse pînă a doua zi, cînd a reuşit săajungă la calculator să prelucreze datele. Chiar şi după ce rezultatele auapărut pe display, a avut nevoie de cîteva minute ca să înţeleagă ce

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->