Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
48703957 Craiasa Zapezii H C Andersen

48703957 Craiasa Zapezii H C Andersen

Ratings: (0)|Views: 4|Likes:
Published by catalone68

More info:

Published by: catalone68 on Jul 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/23/2013

pdf

text

original

 
Crăiasa Zăpezii. Povestea Întăi. Despre o oglindă şi o aşchie.de Hans Christian Andersen
Aşadar, să începem. Când vom ajunge la finalul poveştii vom ştii mai multe decăt ştimacum, dar să începem. A fost odată ca niciodată un spiriduş rău, adevăr vă spun vouă era celrăutăcios dintre toţi drăcuşorii răi şi poznaşi.Într-o zi pe când era bine dispus, a făurit o oglindă cu puterea de a modifica tot ceea ceeste frumos şi bun în realitate,astfel încât în imaginea reflectată să apară rău şi urăt. Dar ceea ceera, bun de aruncat sau urât, se reflecta în oglindă cu o urâţenie mărită şi crescută. În aceastăoglindă cele mai frumoase peisaje arătau precum spanacul fiert, şi chiar şi cea mai frumoasă persoană se transforma într-una pocită, sau apărea că stă în cap, sau faţa era aşa de distorsionatăcă nu putea fi recunoscută, şi dacă careva avea vreo aluniţă, poţi să fii sigur că mărea şi seintindea deasupra nasului şi a gurii.“E tare, frate!” îşi zise bucuros spiriduşul. Dacă vreun gănd bun trecea prin mintea cuiva,atunci un oglinda se strămba , şi spiriduşul s-a bucurat de descoperirea sa inteligentă. Toţiceilalţi drăcuşori care veneau la şcoala sa, pentru că spiriduşul avea o şcoală pentru drăcuşori,îşi spuneau unii altuia de miracolul care se produsese, şi abia acum credeau ei, era posibil săvadă lumea aşa cum arăta în realitate. Şi au început spiriduşii să alerge cu oglinda, de n-a mairămas ţară sau persoană care să nu fie reprezentată de oglindă. Aşadar s-au gândit ei să se ridiceîn înaltul cerului şi ca să facă pozne de acolo. Şi cu căt urcau mai sus cu oglinda, cu atât oglindase strâmba mai tare, de abia mai reuşeau să o ţină. Dar ei au zburat tot mai sus, tot mai sus, dince în ce mai aproape de stele, când deodată o strămbătură puternică şi violentă, a smuls oglindadin mâinile lor, iar aceasta a căzut pe pământ unde s-a sfărâmat într-o sută de milioane de bucăţele sau poate chiar mai mult. Iar acum oglinda era chiar mai rea decât înainte; pentru cioburile cele mai mari erau cât un grăunte de nisip, şi zburau prin lumea largă, şi când intrau înochii cuiva, acolo rămâneau, şi oamenii vedeau totul pervertit, căci aveau un ochi rău.Asta se întâmpla deoarece fiecare ciob micuţ, avea aceeaşi putere pe care o avea întragaoglindă. Anumite persoane s-au ales chiar cu un aşchie în inimă, inima mai bătea odată, dupăcare devenea o bucată de gheaţă. Unele cioburi însă erau atât de amri, încât au fost folosite cageamuri la ferestre, prin care cineva putea sa nu-şi vaprietenii. Alte buţi au fostfolositepentru lentile, şi era o chestiune tristă când oamenii îşi puneau ochelariipentru a vedea bine şi drept. Râdea spiriduşul rău, de se tăvălea pe jos, râdea de se prăpădea, pentru toateaste îi gâdilau orgoliul.Aşchiile cele mai fine, încă zboară prin aer.Şi acum să vedem ce s-a mai întâmplat.
Povestea a doua. Un băieţel şi o fetiţă.
Într-un oraş mare, cu atăt de multe case, şi aşa de multă lume, de nu mai mai era pic deloc pentru cineva să aibă o mică grădină; şi unde datorită acestui fapt multe persoane erauobligate să se mulţumească cu florile pe care le aveau în ghivece. Acolo trăiau doi copii careaveau o grădină doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate şi soră, dar ţineau unul laaltul ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuţe mansardate peun vechi acoperiş, şi acolo unde acoperişul unei mansarde se întâlnea cu acoperişul celeilalte,un burlan de scurgere era instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, şi oricine putea păşi peste burlan pentru a trece de la o fereastra la alta. Părinţii copiilor aveau două cutiimari de lemn, în care plantaseră legume pentru bucătărie, iar pe margini nişte trandafiri, câte un
1
 
trandafir splendid creştea din fiecare cutie. S-au gândit ei să pună cutiile de-a lungul burlanului,foarte aproape de ferestre. în aşa fel încăt păreau două ziduri din flori.Mlădiţele de mazăre atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri îşi itindeau ramurile însus, mănuchiurile de rămurele înconjurănd ferestrele, şi apoi în arcuindu-se una către cealaltă,asemeni unui arc de triumf din frunze şi flori. Cele două cutii de lemnerau foarte înalte, iar copiii ştiau că nu trebuie se tărască peste ele, aşa că de multe ori obţineau permisiunea să iasăfiecare pe fereastră,şi să şeadă în genunchi printre trandafiri, unde se jucau încântător. Numaiiarna punea capăt acestei plăceri. Ferestrele îngheţau de ger adesea, dar copii încălzeau lacuptor un bănuţ de cupru, şi puneau moneda fierbinte pe geam, obţinănd astfel un vizor, chiar rotund, şi fiecare privea pe furiş, cu o privire prietenească. Erau un băieţel şi o fetiţă cei care seuitau. Numele lui era Kay, iar al ei Gerda. Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt;dar iarna erau obligaţi în primul rând să coboare scările lungi, şi apoi să urce iarăsi scările lungi,iar afară era chiar o furtună de zăpadă.“Sunt albinele albe care roiesc”, a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.“Albinele albe îşi aleg o regină?” a întrbat-o băieţelul pe bătrâna sa bunică; pentru căştia că albinuţele de miere întotdeauna au o regină.“Da”, a spus bunica, “ea zboară acolo unde roiul e agăţat în cel mai gros nor. Ea e ceamai mare dintre toate, dar ea nu poate sta liniştită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, înmulte nopţi de iarnă, ea zboară pe străzile oraşelor, şi priveşte prin ferestre, care îngheaţăextrordinar în aşa fel încăt arată ca florile”.“Daa, Am văzut.” au spus ambii copii, şi amândoi ştiau că este adevărat.“Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?” a întrebat fetiţa.“Numai să vină!” zise băieţelul.”O să o pun pe sobă, şi o să se topească.”Bunica l-a atins uşor pe cap, şi i-a spus alte poveşti.Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe un scaul lângăfereastră şi a privit prin micuţa gaură făcută de monedă. Câţiva fulgi de nea cădeau, dar unul celmai mare dintre toţi, a rămas întins lângă ghiveciul unei flori. Fulgul de nea creştea mare, din ceîn ce mai mare, într-un final era c o tânără domniţă, îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin,realizat din milioane de fulgi precum stelele. Era atât de frumoasă şi de delicată, dar era degheaţă, strălucitoare şi scânteietoare, şi totuşi vie, cu ochi de piatră, ca două stele, cu o privire pierdută şi lipsită de viaţă. Ea aluncecă spre fereastră şi ciocăni cu mâna. Băieţelul s-aînspăimântat, şi a sărit de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre mare trecuse prindreptul ferestrei.A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, auapărut ghioceii, iar rândunicile au început să-şi construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise,şi micii copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe marginile înalte ale acoperişului caselor.În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetiţa a învăţat un cântecel, care spuneaceva şi despre trandafiri, şi când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băieţel,care apoi cânta împreună cu ea:“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”Şi copii se ţineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru şi cristalin,şi vorbeau ca şi cum chiar vedeau îngeri acolo. Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălţimea cerului, printre trandafiri proaspeţi, de păreau a înflori la nesfârşit.
2
 
Kay şi Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare şi păsări, iar când ceasul din turn a bătut de ora cinci, atunci Kay a spus:“Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, şi parcă ceva mi-a intrat în ochi!”Fetiţa şi-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.“Cred că a ieşit acum.” Spuse ea. Dar nu era de loc aşa. Era doar una din acele milioane bucăţele de aşchii de la oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, şi bietul de el se alese cuo bucată drept în inimă.În curând inima va deveni de gheaţă. Nu va mai simţi nimic, dar aşchia va fi acolo.“De ce plângi” întrebă fetiţa.“Eşti aşa de urâtă! Eu n-am nimic. A!” mai zise el încă o dată,”Şi trandafiru ăsta obosit!Şi uite şi ofilitura asta! La urma urmei toţi sunt urâţi, la fel de urâţi precum sărăcia de cutie încare’s plantaţi” Şi a dat cutiei un şut sănătos cu piciorul, apoi a smuls trandafirii.“Dar, de ce?” a început să plângă fetiţa; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă untrandafir, s-a repezit la geam, îndepărtându-se de drăguţa Gerda. La urma urmei, cănd ea venisecu cartea ilustrată,el întrebase; “Ce fiare greţose, ai tu acolo?” Şi când bunica le spunea poveşti,întotdeauna o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în spatele ei, îi şterpeleaochelarii, şi maimuţărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, şi toată lumea se amuza.Curând era capabil să imite atitudinea şi mişcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebitşi neplăcut la oameni, Kay ştia să mimeze: şi de fiecare dată toţi cei din jur spuneau: “Băiatul, etare inteligent!” Dar de fapt nu era decât ciobul din ochi, şi aşchia din inimă, care îl făceau să onecăjească chiar şi pe micuţa Gerda, care-i era devotată din tot sufletul. Jocurile lui nu mai erauca înainte, deveniseră foarte inteligente. Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de zăpadă pluteau prin aer,el şi-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se aşternea.“Priveşte prin fereastră Gerda!” spuse el. Şi fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cuo floare magnifică, sau cu o stea frumoasă, era minunat să priveşti la ei.“Uite!, Ce inteligent” spuse Kay.”E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt câtse poate de precise; nu au nici o imperfecţiune, dacă nu se topesc!” Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu nişte mănuşi mari, şi cu săniuţa în spate,ţipând drept în urechile Gerdei:“M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalţi copii la piaţă!” a spus el dispărând într-o clipă.Acolo în piaţetă, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi copii îşi legau săniile de trăsurile caretreceau, şi erau traşi pe stradă având parte de o cursă serioasă. Era aşa de periculos! Când erauîn culmea distracţiei, au văzut venind sanie mare, era vopsită în alb metalizat, iar în sanie eracineva înfăşurat cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă din grosolană albă din blană. Sania a făcut încojurul piaţetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a putut,lăsându-se condus de sania mare. Şi-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pestradă, iar persoana care conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă,ca şi cu s-ar fi ştiut unul cu celălalt.De câte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se aşezacuminte; şi tot aşa au mers până cănd au ajuns în afara porţilor oraşului. Apoi ninsoarea adevenit atât de deasă, încât băieţelul nu-şi mai putea vedea măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii din mănă pentru a-şi da drumul de pe săniuţă, dar fără folos, micasăniuţă mergea cu viteza vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu eraacolo să-l audă, zăpada se aşternea pe măsură ce săniuţa zbura, şi câteodată sălta pe măsură cetreceau peste culmi şi văi. Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce puteaface, era să-şi aducă aminte tabla înmulţirii.
3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->