Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
1982 - Ioan N. Popescu - Gravitatia - Cap.5

1982 - Ioan N. Popescu - Gravitatia - Cap.5

Ratings: (0)|Views: 241|Likes:
Published by sadang
O PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA TEORIILOR CLASICE ALE GRAVITAŢIEI
O PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA TEORIILOR CLASICE ALE GRAVITAŢIEI

More info:

Categories:Types, Research, Science
Published by: sadang on Jul 13, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/04/2013

pdf

text

original

 
5. O
PRIVIRE
CRITICĂ
ASUPRA
TEORIILOR
CLASICEALE
GRAVITAŢIEI
5.1.
DIFICULT~ŢI
DE PRINCIPIU
..
In
timp
ce
Newton
elabora teoria sa, a
gravitaţiei,
gindirea qmtemp.oranilor
săi
era
·dominată
de mecanicismul cartezian,
adică
de sistemul lumiiimaginat de
R.
Descartes (1596-1650)
şi
publicat
în
Principiile
sale (1644).Aceast'a a fost
prima
mare
incercare
de
a
înţelege
global
şi
raţiona).
natura
tnconjurătoare,
o
sinteză
a fizicii timpului,
bazată
exclusiv
pe
conceptele
de
intindere, de
figură
şi
de
mişcare,
care avea
să
atragă
spiritele
qatorită
simpli
tăţii
căilor'
sale
şi
apelului
la
sugestiile
imaginaţiei
vizuale,
intuitive
şi
să
condamne,
prin
exemplul
său,
calităţile
oculte
din
care se
alimenta
scola~tica
medievală.
Copernican convins, R. Descartes a
contribuit
enorm
la
răspîndirea
şi
acceptarea ideilor copernicane.
lată
cum concepe el sistemul
său
al
lumii:
"După
ce
am
înlăturat
toate
scrupulele care
ar
putea
exista în
legătură
cu
mişcarea
Pămîntului,
să
ne gindim
că
materia
cerului in care se
află
plan:etele!se învîrte neîncetat, asemenea unui vîrtej, care
ar
avea
Soarele
'in
centru
...
şi
că
toate
planetele (printre care vom
prenumăra
de acum înainte
Pămîntul),
răinin
mereu suspendate
intre
aceleaşi
părţi
ale acestei
materii
a cerului.
Căci
prin
acest
fapt
în sine,
fără
a recurge la
alte
mecanisme, vom
lămuri
cu
uşurinţă
toate
lucrurile care ,se
observă
în ele".Acest model remarcabil
prin
simplitatea premiselor sale (în reducerea
numărului
de
concepte
rezidă
originalitatea
profundă,
justificarea
şi
adevărata
utilitate
a întregului
mecanici~m
cartezian),
susţinut
de
bogata
argumentaţie
raţională,
dezvoltată
în lucrarea
amintită,
oferea contemporanilor
săi
acea
metodă
de percepere
raţională
a lumii
şi
a fenomenelor sale, de care
si~ţeau
că
au
nevoie.
Dar
nu
numai
contemporanilor
săi!
Teoria vîrtejurilor cosmicea
lui
Descartes a
supravieţuit
implacabilei
sentinţe
pronunţată
de Newton,
după
o pledoarie care
ocupă
o treime (Cartea a II-a)
din
Principiile
sale
şi,
deşi
a fost
exilată,
în
urma
acestei
sentinţe,
din
domeniul
gravitaţiei
în domeniul cosmogoniei, ea a
continuat
să
se dezvolte acolo
fără
întrerupere,
pînă
în
zilele n:oastre.
In
1755
Kant
a emis cunoscuta
ipoteză
a
formării
sistemului solar
dintr-o
nebuloasă
difuză,
care,
datoritămişcării
de
rotaţie,
s-a
turtit,
căpătînd
treptat
forma de disc.
In
1796, Laplace a completat acest model,
arătîndcă
formareaplanetelor se
explică
prin
separarea
succesivă
de inele din atmosfera
rarefiată
in
rotaţie
rapidă
a Soarelui
primar
(care se întindea dincolo de hotarele actualeale sistemului planetar)
şi
prin
ruperea acestor inele în
condensări
izolate,care,
căpătînd
forma
sferică,
s-au
transformat
în planete.
Pe
o cale
asemănă-
toare
au
apărut
şi
sateliţii
planetelor. Teoria
Kant-La
place· a
dominat
în chipabsolut cosmogonia secolelor
al XVIII-lea
şi
al XIX-lea.
In
secolul
nostru
această
teorie a fost
permanent
perfecţionată
pentru
a
putea
satisface diversele critici care
au
fost formulate
pe
parcurs
şi
pentru
a fi
pusă
de acord cu noiie descoperiri ale fizicii
şi
astronomiei.
In
perioada
153
 
1943-1947
astrofizicianul german
Karl
von
Weiszăcker,
aplicînd
pe.
scarălargă
rezultatele fizicii moderne,
reuşeştesă
sintetizeze într-o
elegantă
teorie
matematică
cosmogonia sistemului nostru solar,
bazată
în
esenţă
pe
ideea
lui
Descartes,
emisă
cu 300 de ani în
urmă!
Această
teorie
cosmogonică,
perfec
ţionată
în continuare de
G.
Kuiper (1949-1953), H. Alfven
(1954)
ş.a.,
estecvasiunanim
acceptată
în prezent
şi
ea s-a dovedit
capabilă
să
explice coerent
nu
numai formarea unicului sistem solar observabil,
dar
şi
a galaxiilor, cumultiplele
şi
variatele lor forme, revela
e
în univers de puterea mereu
crescîndă
a telescoapelor moderne.
Persistenţa
şi
dezvoltarea
esenţei
ideilor carteziene asupra ,.sistemuluilumii" în domeniul cosmogoniei, în paralel cu dezvoltarea ideilor
şi
a teorieinewtoniene în domeniul
gravitaţiei,
par
paradoxale. Newton a demonstrat·clar
incompatibilitatea
acestor teorii concluzionind:
,.Revoluţiile
Soarelui
şi
ale planetelor
in jurul
axelor lor, care
ar
trebui
să
fie în
concordanţă
cu
mişcările
vîrtejurilor, se
abat
dela
toate
aceste
proporţii.
Mişcările
cornetelor ...
observă
aceleaşi
legi cu
mişcările
planetelor
şi
nupot
fi explicate ·prinvîrtejuri. Carnetele
sînt
purtate
prin
mişcări
foarte eXcentrice în
toate
părţile
cerurilor
şi
nu
pot
avea loc decît
dacăeliminăm
toate
vîrtejurile".Istoria este
însă
un
judecător
drept,
care,
pînă
la
urmă,
aşază
lucrurile
la
locul lor.Cosmogonia este
ştiinţa
care se
ocupă
cu studiul originii
şi
evoluţiei
corpurilor
cereşti
şi
al
sistemelor de corpuri
cereşti,
ea este o
ştiinţă
a devenirii
şi
dezvoltării
acestor sisteme. Teoria
gravitaţiei,
a
lui
Newton,
deşi
descriebine
mişcarea
actuală
a acestor corpuri,
nu
poate
explica cum
.a
apărut
şi
cum se
dezvoltăaceastă
mişcare.
Ideile lui Descartes s-au dovedit, în perspec
tivă
istorică,
·perfect compatibile cu conceptul de
evoluţie,
motiv
pentru
careau
şi
rezistat
şi
evoluat in
această
ştiinţă
a devenirii, care este cosmogonia.
Paradoxal apare
şi
faptul
că
teoriile cosmogonice de
tip
cartezian, desprecare am vorbit
mai
sus, se
sprijină
estmţialmente
pe·
... teoria
gravitaţiei
a
lui
Newton; ele
nu
au
fost duse
niciodată
pînă
la
propriile lor
consecinţe
gravitaţionale,
motiv pentru
care
prezintă
multe
aspecte eclectice
şi
oarecumartificiale. în: lucrarea de
faţă
vom 'încerca
să
suplinim tocmai
aceas'tălipsă,
adică
vom încerca
să
arătăm
cădacă
vîrtejul
lui
Descartes a putut
duc.e
laformarea sistemelor solare
şi
a sistemelor galactice,
el
poate.
dttce
şi
la
ela-
borarea
unei teorii
coerente
a
gravitaţiei,
care
să
poată
descrie
corect
mişc·area
actuală
în
interiorul
acestor
sisteme.
. .
Teorianewtoniană
s-a impus cu
mare greutate
in
faţa
ideilor carteziene,
nu
numai în
Franţa,
dar
şi
în Anglia.
În
timp
ce Newton lucra
la
Cambri<;lge,
acolo se preda
curent
lucrarea
carteziană
Traiti
de
physique
a
lui
Rohault(1671). Samuel Clark din Cambridge ,.prieten
şi
elev al lui Newton",
aşa
cumse
intitulează
singur, scoate
ediţii
succesive ale acestei
cărţi
în 1697, 1710,1730. Ultimele
două
ediţii
conţineau
note
adiţionale,
care explicau teorialui Newton in
aşa
fel încît
de fapt
o respingeau.
Deşi
a
mai
trăit
40
de ani
după
apariţia
lucrării
sale fundamentale, Newton
nu
ave~
totuşi
la
moartea
sa-
după
cum
arată
Voltaire
-mai
mult
de
40
de
aderenţi
englezi. Gînditori
atît
de profunzi ca Huygens
şi
Leibnitz se
raliază
mai
degrabă
filozofiei
lui
Descartes decît celei a lui Newton.
G.
Leibnitz scria:
,.în
ceea
ce
priveşte
cauza
pe
care Newton o
atribuie
mareelor, eu
sînt
tot atît
de
puţin
de acordcu ea, ca
şi
cu
toate
celelalte teorii ale sale,
p.e
care el le
stabileşte
în
baza
principiului
atracţiei,
care
mi
se
pare
absurd". O
sută
de ani
i-au
trebuit
teoriei sale
pentru
a se impune definitiv
pe
întregul continent!
154
 
Există
desigur o
inerţie
obiectivă
a spiritului uman, care, dealtfel, separe
că
a
rămas
invariantă
in
raport
cu
spaţiul
şi
cu timpul,
deşi
nu
figurează
in
ecuaţiile
de cimp ale lui Einstein,
datorităcăreia
ideile cu
adevărat
noisint numai cu incetul asimilate.
Această
inerţie
ca
şi
conjunctura
specifică
inceputului secolului al
XVIII-lea
nupot
însă
explica în intregime
rezistenţafaţă
de asimilarea noilor idei newtoniene; ea se
datora
in mare
măsură
şi
carenţelor
interne ale teoriei,
pe
care
le
observase dealtfel Newton
însuşi.
Lipsurile de ordin cantitativ, ca
de
exemplu
mişcarea
prea
rapidă
aapsidelor lunii,
mişcarea
nu
tocmai
conformă
a cometelor, necesitatea men
ţinerii
unor
epicicluri etc.
puteau
fi puse de el
pe
seama
unor
perturbaţiigravitaţionale
neluate
încă
în
consideraţie
sau pe seama impreciziei de obser
vaţie.
Dar
existau
şi
lipsuri calitative "de principiu".
El
era
conştient
defaptul
că
teoria sa
gravitaţională
a planetelor presupune de
fapt
mişcarea
unor puncte materiale tntr-un
spaţiu
vid;
intr-adevăr,
materia
interplanetară,
"plenumul", care în teoria vîrtejurilor
lui
Descartes
joacă
un
rol
esenţial,
deantrenare a planetelor,
nu
joacă
nici
un
rol în teoria lui Newton.Din
punct
de vedere fizic, aceasta este veriga cea
mai
slabă
a teoriei sale
şi
ea a fost greu
resimţită
de Newton. Un om
atît
de ancorat în "fenomene",deprins
să
experimenteze,
să
observe
şi
să
gîndească
in termenii
concreţi
ai filozofiei sale, nu se
putea
împăca
el
însuşi
cu ideea unui
spaţiu
interpla
netar
lipsit de orice materie
şi,
cu
atît
mai
puţin,
cu suprasimplificarea pre
supusă
de reducerea unor planete
mari
şi
diverse,
uşor
observabile
şi
a Soarelui
însuşi,
la
rolul unor
puncte
materiale amorfe, a
căror
singură
caracteristică
este
doar
masa
lor.
ln
1887, cu ocazia
aniversării
celui de al doilea centenaral
apariţiei
Principiilor,
J.
C.
Adams
şi
matematicianul
L.
Gleischer, cercetîndmanuscrisele
şi
corespondenţa
lui Newton,
au
ajuns
la
concluzia
certă
că
tocmai din cauza acestei
suprasimplificări
a amînat el cu aproape
20
de
ani
publicarea operei sale.
Demonstraţia
conform
căreia
un
corp atrage ca
şi
cindîntreaga
sa
masă
ar
fi
concentrată
în centrul
său
de greutate,
nu putea
fi
pentru
Newton, ca
şi
pentru
contemporanii
săi
dealtfel, decit
justificarea
matematică
a
unui
compromis fizic evident.
·
Teoria sa
nu
poate
explica coerent
şi
raţional
cum au
căpătat
planetelevitezele lor fantastice pe actualele
lor
traiectorii
şi
el
recunoaşte
aceasta.
ln
locul
forţelor
de antrenare,
atît
de intuitive, ale lui Descartes, el introduceo
ciudată
forţă
necunoscută-
gravitaţia-
ale
cărei
caracteristici bizarenu
scăpau
contemporanilor.
Ea
s-a dovedit a fi o
acţiune
la
distanţă,
actio
in
distans,
putînd
acţiona
deci
intre
corpuri separate
prin
vidul cel mai perfect
şi
independent de
distanţă;
introducerea
ulterioară,
ca mijlocitor al inter
acţiunii,
a ipoteticului
eter,
s-a dovedit a fi
un
simplu artificiu
pentru
păs
trarea
aparenţelor.
Calculul conform teoriei
gravitaţiei
newtoniene presupune implicit propagarea instantanee (cu
viteză
infinită)
a
acţiuniigravitaţionale,
altfel
forţa
de
atracţie
ar
depinde în fiecare moment
nu
numai de
distanţa
dintre
corpuri,ci
şi
de viteza lor
relativă
şi
de viteza de propagare a
atracţiei
gravitaţionale.
ln
plus,
această
forţă
nu
cunoaşte
nici
un
obstacol; ea
nu
este
absorbită
de
către
materia
interplanetară
pe
care o
întîlneşte
în
spaţiu
şi
nu
slăbeşte
înintensitate chiar cind este
interceptată
de
un
corp
atît
de mare
şi
de dens ca
Pămîntul;dacă
nu
ar
fi
aşa,
atunci, în timpul eclipselor lunare, cînd
Pămîntul
se interpune între Soare
şi
Lună,
ar
trebui
să
se
producă
anumite
perturbaţii
observabile în
mişcarea
Lunii, care; practic
nu
se
constată.
Toate aceste
calităţi
oarecum oculte ale
forţelor
de
gravitaţie,
care ne
mai
tulbură
şi
astăzi,
au
fost clar
întrevăzute
de Newton.
El
scrie
în
încheierea monumentalei sale
155

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->