Femeia, eterna poveste
Nu doar „al doilea sex” (Simone de Beauvoir), ci pur şi simplu sexulslab, frumos şi inteligent.Ne gândim, odată cu atâţia alţi doritori nebuni, la sentimentulextrem al iubirii, cel doldora de pasiune/simpatie/
dependenţă
, o beţie cediminuează măcar o vreme responsabilitatea celui atins, fericire de a suferişi suferinţă ce fericeşte...„Feminism”? Să ne gândim cu recunoştinţă la pionierele românceale emancipării de profil: măcar Maria Cantacuzino, Hortensia Papadat-Bengescu şi Domniţa Gherghinescu.Autoarea săvârşeşte o nouă
Cântare a Cântărilor
(„Mă priveştedin fotografia de pe monitorul calculatorului”, nou Făt-Frumos şi Sburător...,să intri în îmbrăţişarea-contopire ca-ntr-o stenogramă(!), mă rog,), un soi demanagement educaţional, oricum după înţelepciunea trezită „femeia e oşcoală”: farmecul incantaţiei anglosaxone
let it be, whatever it is,
dar şi
clitoris
şi
penis
, nimic nu lipseşte acestei autoare dezinhibate!Aşadar o cântare a fiinţei feminine, o urcare pe scara interioară atrupului
lui
, hăt până în cerurile fiinţei
lui
... Chiar ne întrebăm ce-ar puteaobiecta la acestea cinstita Teologie, mai ales că vicleana autoare îşi iamăsuri asiguratorii, de pildă sufletul-potir şi oglindă harică: „m-am uitat laChipul Lui în mine”, doar Sfântul Augustin decreta superb: iubeşte şi-apoi făce vrei.Să vrei, de exemplu, monitorizarea acestei dorinţe expurgate şicubiste: „ţine-mă în braţe/cum m-ai înveşmînta în cer!/închide ochiuldrept/pentru ca stîngul/să-mi poată răsări stele/pe creştet!”Şi să nu uităm un adagiu străvechi: într-un
Tristan
de veac XIII,Gottfried von Straßburg suspina pilduitor: „Pe cel ce n-a suferit diniubire/Iubirea nu l-a fericit nicicând”. Oricum, autoare şi comentator, neadresăm mereu unui popor care, cu toate ale sale, n-a-mpărtăşit nicicândeşecul islamic: societatea noastră binecuvântată cuprinde bogaţi, săraci şifemei! La noi, o autoare ca Odette Irimiea se poate rosti, fără urmă deservaj canonic: „Mi-e bine, mi-e TU.” Un apogeu al sensibilităţii personale.Mai că ne vine să-l contrazicem pe Cioran, ilustrul credea că
salonul
a izbândit târziu şi poate reversibil asupra omului cavernelor, dar eposibil ca Femeia să fi relativizat perpetuu izbânda omului cavernelor:gheişa incantînd muzică suavă pentru mântuirea brutei. Inclusiv, brutasubtilă, pasibilă de elogii: „mintea aia de cristal incasabil”.Nu, hotărât,
magicul
n-a părăsit omul relaţional: „Doar tu ştiiSemnul/ce-aprinde Şarpele-vis”... La lista de aspiraţiuni şi inspiraţiuni aleautoarei, am putea adăuga grandioasele Femele de ruptură: sfintelenemţoaice, a căror linie directă conduce până la moderna Simone Weil; dar şi Flora Tristan, Margruerite Yourcenar, Julia Kristeva, Elfriede Jelinek.
Florin Paraschiv3
Leave a Comment