Are you sure?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Berlin 1961. Kennedy, Hrușciov și cel mai periculos loc din lume
Ratings:
682 pages17 hours
Summary
„Berlinul este cel mai periculos loc din lume. URSS dorește să realizeze o operație asupra acestui punct sensibil, să elimine acest ghimpe, acest ulcer.“
Asta declara Nikita Hrușciov la summitul de la Viena din iunie 1961. După numai două luni, în august 1961, se ridica Zidul care avea să împartă orașul în două timp de aproape trei decenii.
Bazată pe dosarele de curând desecretizate de administrația americană, Berlin 1961 este o lectură fascinantă pentru cei care doresc să afle mai multe despre importanța Zidului Berlinului în confruntarea dintre Est și Vest și despre principalii actori de pe scena politică a lumii care au jucat un rol esențial în acele momente cruciale.
Cartea aduce o perspectivă nouă asupra unui moment de mare cumpănă din timpul Războiului Rece, când Kennedy și Hrușciov s-au aflat foarte aproape de declanșarea unui conflict nuclear ce ar fi schimbat iremediabil soarta omenirii.
Publisher: Litera Media GroupReleased: Jun 14, 2016ISBN: 9786066865500Format: book
Book Preview
Berlin 1961. Kennedy, Hrușciov și cel mai periculos loc din lume - Kempe Frederick
Pam
CUVÂNT-ÎNAINTE
de Brent Scowcroft, general
Istoricii au analizat Criza Rachetelor din Cuba din 1962 mult mai profund decât Criza Berlinului, care izbucnise cu un an înainte. În ciuda atenției acordate Cubei, ceea ce s-a petrecut la Berlin a influențat în mod mult mai hotărâtor epoca dintre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, și unificarea Germaniei și destrămarea Uniunii Sovietice, în 1990, respectiv 1991. Ridicarea Zidului Berlinului, în august 1961, a ancorat Războiul Rece în ostilitatea tacită care va persista încă trei decenii, făcându-ne să rămânem închistați în obiceiuri, proceduri și suspiciuni care aveau să se stingă doar odată cu căderea aceluiași zid, la 9 noiembrie 1989.
În plus, prima criză a evidențiat o tensiune deosebită. Potrivit lui William Kaufman, un strateg al administrației Kennedy de la Pentagon, care a lucrat atât la soluționarea crizei berlineze, cât și a celei cubaneze, „Berlinul a reprezentat cel mai grav moment din Războiul Rece.¹ Deși am fost profund implicat în Criza Rachetelor din Cuba, personal, am considerat că înfruntarea berlineză, îndeosebi după ridicarea zidului, unde tancurile sovietice și cele americane s-au aflat practic față în față, cu tunurile pregătite de tragere, a fost o situație mai periculoasă. La câteva zile de la izbucnirea crizei cubaneze, am avut indicii clare că rușii nu aveau intenția de a ne împinge până în pragul unui război… În cazul crizei berlineze, nu am avut aceeași senzație".
Contribuția lui Fred Kempe la o înțelegere crucială a acelei perioade constă în combinarea stilului jurnalistic al reportajului de la fața locului, a aptitudinilor analitice ale unui specialist în științe politice și în utilizarea, ca un adevărat istoric, a unor documente americane, sovietice și germane desecretizate pentru a oferi o perspectivă unică asupra forțelor și persoanelor care se află la originea construirii Zidului Berlinului – emblematica barieră care a ajuns să simbolizeze dezbinarea adusă de Războiul Rece.
Din păcate, istoria nu ne dezvăluie posibilele alternative. Totuși, această importantă lucrare a lui Kempe îndeamnă cititorul să reflecteze la întrebările cruciale privind Criza Berlinului care, la rândul ei, dă naștere unor probleme mai mari, referitoare la conducerea prezidențială.
Se putea pune capăt Războiului Rece mai devreme dacă președintele John F. Kennedy ar fi stabilit altfel de relații cu Nikita Hrușciov? La începutul administrației Kennedy, Hrușciov a eliberat piloți americani capturați, a permis publicarea în ziarele sovietice a versiunii necenzurate a cuvântării inaugurale a lui Kennedy și, în cazul transmisiunilor posturilor de radio Europa Liberă și Liberty, a redus bruiajul efectuat de către stat. Ar fi putut Kennedy să fructifice mai bine posibilitățile deschise de gesturile conciliatorii ale lui Hrușciov? În cazul în care Kennedy ar fi tratat altfel cu Hrușciov la Summitul de la Viena din iunie 1961, oare conducătorul sovietic ar fi respins două luni mai târziu ideea de a închide granița Berlinului?
Sau, pe de altă parte, așa cum au sugerat unii analiști: este posibil să considerăm acceptarea tacită a lui Kennedy cu privire la ridicarea de către comuniști a Zidului, în august 1961, drept cea mai bună dintre alternativele nefericite într-o lume pândită de primejdii? Kennedy a făcut bine-cunoscuta observație că prefera un zid războiului – și avea motive întemeiate să creadă că aceea era alternativa cu care se confrunta.
Acestea nu sunt chestiuni minore.
O altă întrebare ridicată de prezentarea captivantă a lui Kempe este dacă, peste ani și ani, vom putea privi Războiul Rece într-un mod mai nuanțat decât o facem în prezent. Războiul Rece nu a însemnat pur și simplu o contracarare față de o Uniune Sovietică dornică să domine lumea; el a fost impus și de o serie de interpretări eronate privind intențiile celeilalte părți. În Berlin 1961, prezentarea erorilor de comunicare și înțelegere între Statele Unite și Uniunea Sovietică într-un moment crucial dă naștere întrebării dacă nu cumva am fi putut obține rezultate mai bune în cazul în care am fi înțeles mai clar forțele interne, economice, politice și nu numai, care l-au silit pe rivalul nostru să adopte o asemenea atitudine.
Acestea sunt întrebări speculative la care nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Cu toate acestea, analizarea lor în contextul lucrării de față este relevantă atât pentru abordarea viitorului, cât și pentru a înțelege trecutul. În paginile care urmează există indicii și avertismente deosebit de actuale pentru primul mandat al altui comandant suprem tânăr și relativ lipsit de experiență, președintele Barack Obama, care, ca și Kennedy, a venit la Casa Albă cu o agendă politică externă menită să-i abordeze pe adversari cu mai multă pricepere și să înțeleagă mai bine ce se află dincolo de conflictele aparent fără ieșire, pentru a le putea soluționa eficient.
Cunosc personal astfel de chestiuni și de provocări din perioada în care Statele Unite tratau cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, când am ocupat postul de consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă, în mandatul președintelui George W. Bush.
Cei doi președinți americani care au negociat cu Gorbaciov, Bush și Ronald Reagan, erau oameni foarte diferiți. Cu toate acestea, amândoi au înțeles că nimic nu era mai important în încercarea de a pune capăt Războiului Rece decât modalitățile de abordare a omologului lor sovietic.
În ciuda faptului că a etichetat Uniunea Sovietică drept „imperiu al răului", președintele Reagan a avut cinci întâlniri la vârf cu Gorbaciov și a convenit nenumărate acorduri concrete care au contribuit la întărirea încrederii dintre cele două țări. Cum Zidul Berlinului a căzut în 1989, iar noi am acționat pentru realizarea unificării Germaniei, președintele Bush a rezistat tentației de a exulta sau de a se bate cu pumnii în piept pentru acea reușită. El a transmis cu consecvență mesajul că ambele părți aveau de câștigat dacă Războiul Rece se sfârșea. Dovedind o asemenea moderație în declarațiile sale publice, Bush a evitat să le ofere adversarilor lui Gorbaciov din Biroul Politic al Comitetului Central motive pentru a schimba politicile promovate de el sau de a-l îndepărta din funcție.
Nu putem decât să speculăm dacă un Kennedy mai dur sau mai conciliant ar fi putut să schimbe cursul istoriei în Berlinul anului 1961. Este indiscutabil că evenimentele petrecute în acel an au făcut ca Războiul Rece să devină și mai aprig, într-un moment în care ruptura lui Hrușciov de stalinism ne-ar fi oferit probabil primele posibilități de a ajunge la o detensionare a situației.
Berlin 1961 ne prezintă acele evenimente într-un mod nou și uimitor, explorând particularitățile celor două mari țări, Statele Unite și Uniunea Sovietică, mediul politic intern din fiecare și rolurile cruciale jucate de personalitățile liderilor lor, pentru ca apoi să întrețeasă totul în relatări la fel de importante privind modul în care au acționat acei factori chiar în țări ca Germania de Est și de Vest.
Berlin 1961 este o carte captivantă, cu o bibliografie bogată, care incită gândirea și surprinde drama acelor vremuri în peisajul plin de culoare al Berlinului, și care sfidează opiniile convenționale privind unul dintre cei mai hotărâtori ani ai Războiului Rece.
1 interviu cu profesorul William Kaufmann, 30.08.1996, National Security Archive, George Washington University
INTRODUCERE
CEL MAI PERICULOS LOC DIN LUME
Cine deține Berlinul deține Germania,
și cine controlează Germania controlează Europa.²
Vladimir Lenin, citându-l pe Karl Marx
Berlinul este cel mai periculos loc din lume. URSS dorește să realizeze o operație asupra acestui punct sensibil, să elimine acest ghimpe, acest ulcer.³
Premierul Nikita Hrușciov, către președintele John F. Kennedy, la întâlnirea la vârf de la Viena, în iunie 1961
Punctul de control Charlie, Berlin
Vineri, 27 octombrie 1961, ora 21
În timpul Războiului Rece, nu existase niciodată un moment mai periculos.
Înfruntând noaptea umedă și plină de pericole, berlinezii s-au strâns pe străzile lăturalnice care dădeau spre punctul de control Charlie.⁴ Ziarele din dimineața următoare au apreciat numărul acestora la aproximativ cinci sute, o mulțime considerabilă, având în vedere că oamenii de acolo ar fi putut fi martori la primele momente ale unui război termonuclear. După șase zile de escaladare a tensiunilor, tancurile americane, M48 Patton, și cele sovietice, T-72, stăteau față în față la o azvârlitură de băț unele de celelalte – câte zece de fiecare parte, și alte douăzeci ținute în rezervă.
Înarmați împotriva burniței doar cu umbrele și pelerine cu glugă, oamenii se îmbulzeau în față pentru a găsi cele mai avantajoase poziții de pe Friedrichstrasse, Mauerstrasse și Zimmerstrasse, cele trei străzi la întretăierea cărora se găsea principalul punct de trecere dintre Berlinul de Est și cel de Vest pentru vehiculele aliate militare și civile, precum și pentru pietoni. Unii dintre ei stăteau pe acoperișuri. Alții, inclusiv numeroși fotografi și reporteri de știri, se aplecau de la ferestrele unor clădiri joase, cu tencuiala încă ciuruită de bombardamentele din timpul războiului.
Aflat la fața locului, reporterul CBS Daniel Schorr, cu glasul său baritonal și autoritar, îi anunța pe radioascultătorii săi: „Războiul Rece a căpătat o nouă dimensiune în această seară, când soldații americani și cei ruși au luat poziții de atac pentru prima oară în istorie. Până în prezent, conflictul Est–Vest s-a purtat prin împuterniciți – germani sau alții. Însă astă-seară, superputerile s-au confruntat prin intermediul a zece tancuri scunde rusești și zece tancuri americane Patton, aflate față în față, la mai puțin de o sută de metri unele de altele…"⁵
Situația era îndeajuns de încordată astfel încât atunci când un elicopter american a zburat la mică înălțime pentru a supraveghea câmpul de bătălie, un polițist est-german, cuprins de panică, a strigat: „La pământ!", iar mulțimea ascultătoare s-a aruncat cu fața în jos la pământ.⁶ În alte momente domnea calmul. „Scena e bizară, aproape incredibilă⁷, a afirmat Schorr. „Infanteriștii americani stau în apropierea tancurilor, mâncând din gamele de popotă, în vreme ce est-berlinezii privesc din spatele unei bariere din frânghie și cumpără covrigei, întreaga scenă fiind iluminată de reflectoarele plasate pe partea estică, iar tancurile rusești sunt aproape invizibile în bezna răsăritului.
Prin mulțime s-au răspândit zvonuri cum că în Berlin va izbucni războiul. Es geht los um drei Uhr („Va începe la ora trei dimineața").⁸ Un post de radio din Berlinul de Vest a anunțat că generalul în retragere Lucius Clay, noul reprezentant special al președintelui Kennedy, se îndrepta spre graniță, cu fast hollywoodian, pentru a comanda personal primele focuri. Un alt zvon răspândit era că șeful poliției militare americane de la punctul de control Charlie îl lovise pe un omolog est-german și că ambii abia așteptau să lupte cu arma în mână unul împotriva celuilalt. Un alt zvon susținea că spre Berlin porniseră în marș companii sovietice pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna libertății orașului. De felul lor, berlinezii erau captivați de bârfe chiar și în cele mai nefericite momente. Având în vedere că mai toți oamenii din mulțime trecuseră printr-unul, dacă nu chiar prin două războaie mondiale, ei se gândeau că se putea întâmpla aproape orice.
Clay, comandantul operațiunilor aeriene din 1948 ce salvaseră Berlinul de Vest de o blocadă sovietică de trei sute de zile, declanșase confruntarea actuală cu o săptămână mai înainte, în legătură cu o chestiune pe care mai toți superiorii lui din Washington nu o considerau drept generatoare de război.⁹ Încălcând procedurile stabilite de cele patru puteri, poliția de frontieră est-germană începuse să le ceară civililor aliați să prezinte actele de identitate înainte de a pătrunde în zona sovietică a Berlinului. Până atunci, fusese suficientă existența plăcuțelor distinctive de înmatriculare.
Având din experiența sa personală convingerea că sovieticii vor ciunti ca pe un salam drepturile Occidentului dacă nu erau confruntați chiar în chestiunile cele mai neînsemnate, Clay refuzase și ordonase ca escorte armate să însoțească vehiculele civile prin punctul de control.¹⁰ Soldați înarmați cu puști cu baionetă și susținuți de tancuri americane flancaseră vehiculele care șerpuiau printre barierele din beton ale punctului de control, vopsite în roșu și alb și așezate în zigzag.
La început, atitudinea dură a lui Clay a dat roade: grănicerii est-germani au bătut în retragere. Curând, totuși, Hrușciov le-a ordonat trupelor sale să egaleze numărul tancurilor americane și să fie pregătite pentru o escaladare a situației, dacă era necesar. Într-un efort ciudat și în cele din urmă nereușit de a păstra aparențele, Hrușciov a ordonat ca însemnele naționale sovietice de pe tancuri să fie ascunse și ca tanchiștii să poarte uniforme negre, fără însemne militare.
Când s-au deplasat în acea după-amiază pentru a împiedica operațiunea inițiată de Clay, tancurile sovietice au transformat neînsemnata dispută de frontieră cu est-germanii într-un război al nervilor între cele mai puternice țări din lume. Comandanții americani și sovietici care coordonau acțiunile din centrele de operațiuni de urgență din cele două zone ale Berlinului și-au cântărit următoarele mișcări și au așteptat cu nerăbdare ordine de la președintele John F. Kennedy și, respectiv, de la premierul Nikita Hrușciov.
În timp ce liderii deliberau la Washington și Moscova, echipajele tancurilor americane, comandate de maiorul Thomas Tyree, și-au măsurat cu îngrijorare adversarii aflați dincolo de cea mai cunoscută graniță dintre Est și Vest. În cadrul unei operațiuni de noapte, desfășurate cu doar două luni și jumătate mai devreme, pe 13 august 1961, cu sprijin sovietic, trupele est-germane și poliția instalaseră primele bariere din sârmă ghimpată și posturi de pază pe mai mult de 175 de kilometri în jurul Berlinului de Vest pentru a stăvili exodul de refugiați a căror fugă amenința chiar existența statului comunist.
Ulterior, comuniștii fortificaseră linia de frontieră cu blocuri de beton, mortar, șanțuri antitanc, turnuri de pază și câini de atac.¹¹ Ceea ce lumea avea să cunoască sub numele de „Zidul Berlinului a fost descris de Norman Gelb, corespondent al Mutual Broadcasting Network, drept „cel mai remarcabil, mai absurd plan de reorganizare urbană din toate timpurile… un zid care șerpuiește prin oraș, fundalul unui coșmar
. Jurnaliști, fotografi de știri, lideri politici, spioni importanți, generali și chiar turiști se grăbeau să meargă la Berlin pentru a vedea cum figurativa Cortină de Fier a lui Winston Churchill căpăta formă materială.
Tuturor le era limpede că acea desfășurare de tancuri de la punctul de control Charlie nu reprezenta un exercițiu.¹² Tyree se îngrijise ca în acea dimineață oamenii lui să încarce muniție de război în magaziile tancurilor. Iar mitralierele lor erau încărcate pe jumătate. Pe lângă acestea, tehnicienii instalaseră lame de buldozer pe câteva tancuri. În timpul exercițiilor de pregătire pentru un astfel de moment, Tyree își instruise oamenii să execute un plan pentru pătrunderea pașnică în Berlinul de Est prin punctul de control Charlie, lucru permis în baza prevederilor drepturilor celor patru puteri, iar la întoarcere, să dărâme zidul Berlinului aflat în construcție – provocându-i astfel pe comuniști să riposteze.
Ca să se încălzească și să-și calmeze nervii, tanchiștii americani și-au ambalat motoarele, provocând un vuiet îngrozitor. Cu toate acestea, micul contingent al aliaților, alcătuit din 12 000 de soldați, dintre care doar 6 500 erau americani, nu ar fi avut nici o șansă în cursul unui conflict armat convențional purtat împotriva celor aproximativ 350 000 de soldați sovietici care se găseau la mică distanță de Berlin. Oamenii lui Tyree știau că reprezentau doar un mecanism de declanșare pentru un război total care putea deveni nuclear chiar mai repede decât ar fi putut rosti cineva Auf Wiedersehen¹³.
Adam Kellett-Long, corespondent Reuters, care se grăbise să ajungă la punctul de control Charlie pentru a face prima relatare despre incident, s-a speriat în timp ce urmărea un soldat american de culoare care manevra mitraliera plasată pe turela unui tanc. „M-am temut că dacă mâna i-ar fi tremurat mai tare, iar arma ar fi deschis focul, omul acesta ar fi declanșat cel de-al Treilea Război Mondial",¹⁴ și-a zis Kellett-Long în sinea lui.
Aproape de miezul nopții la Berlin, respectiv, ora 18 la Washington, cei mai importanți consilieri pe probleme de securitate națională ai administrației Kennedy se întruneau într-o ședință de urgență în Sala Cabinetului de la Casa Albă. Președintele era din ce în ce mai îngrijorat de faptul că situația scăpa de sub control. În cursul acelei săptămâni, experții lui Kennedy în strategie nucleară finalizaseră planuri de avarie amănunțite privind executarea unui prim atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice, în caz de necesitate, care să provoace daune devastatoare adversarului său și să anihileze riposta sa armată. Președintele încă nu aprobase acele planuri și își „bombarda" experții cu întrebări care îi trădau scepticismul. Însă scenariile apocaliptice au mai nuanțat dispoziția președintelui, în cadrul discuțiilor cu McGeorge Bundy, consilier pe probleme de securitate națională, cu Dean Rusk, secretarul de stat, cu Robert McNamara, secretarul pentru apărare, cu generalul Lyman Lemnitzer, președintele comitetului reunit al șefilor de stat-major ai forțelor militare americane și cu alți înalți funcționari americani.
De acolo, ei i-au telefonat generalului Clay, pe o linie secretizată, în sala de operațiuni din Berlinul de Vest.¹⁵ Lui Clay i s-a comunicat că la telefon era Bundy, care dorea să discute cu el, astfel că a rămas surprins când a auzit vocea lui Kennedy.
„Bună ziua, domnule președinte", a spus Clay cu glas puternic, făcând ca orice zgomot de fond din centrul de comandă să înceteze brusc.
„Cum stau lucrurile acolo?", a întrebat Kennedy, cu o voce care se dorea a fi rece și relaxată.
„Totul este sub control, i-a spus Clay. „Avem zece tancuri la punctul de control Charlie
, a precizat el. „Și rușii au tot zece, așadar suntem în situație de egalitate."
Un consilier i-a întins un bilet generalului Clay.
„Domnule președinte, va trebui să modific cifrele. Tocmai mi s-a spus că rușii aduc încă douăzeci de tancuri, ceea ce va însemna că au numărul total de tancuri pe care le deținem în Berlin. De aceea, le vom aduce și noi pe celelalte douăzeci pe care le avem în dotare. Nu vă faceți griji, domnule președinte. Ne-au egalat, tanc cu tanc. Asta constituie o dovadă suplimentară pentru mine că rușii nu vor să întreprindă nimic", a spus el.
Și președintele putea face o socoteală atât de simplă. În cazul în care sovieticii continuau să mărească numărul tancurilor, lui Clay îi lipsea capacitatea de a riposta în mod convențional. Kennedy a privit cu luare-aminte fețele îngrijorate ale oamenilor lui. Și-a sprijinit picioarele de birou, străduindu-se astfel să transmită un mesaj de stăpânire de sine către cei care se temeau că problemele vor scăpa iremediabil de sub control.
„Bine, atunci, i-a spus președintele lui Clay. „Păstrează-ți sângele rece.
„Domnule președinte, a răspuns Clay cu o candoare specifică, „noi nu ne facem griji în privința asta. Ne preocupă însă sângele rece al oamenilor dumneavoastră din Washington."¹⁶
A trecut jumătate de secol de la înălțarea Zidului Berlinului, pe la jumătatea primului an al administrației Kennedy, însă abia acum știm că beneficiem de o distanțare suficientă și de acces la însemnări personale, relatări verbale și documente recent desecretizate din arhivele americane, germane și rusești pentru a putea prezenta cu mai multă certitudine povestea referitoare la forțele care au modelat evenimentele istorice din 1961. La fel ca mai toate dramele epice, această poveste se poate prezenta cel mai bine în funcție de timp (un an calendaristic), de loc (Berlinul și capitalele lumii care i-au conturat destinul) și de oamenii care au fost implicați.
Puține relații dintre doi lideri marcanți ai vremii lor au avut o asemenea încărcătură psihologică precum cele dintre John F. Kennedy și Nikita Hrușciov, personalități atât de diferite și cu ambiții atât de contrastante.
Kennedy apărea pe scena mondială în ianuarie 1961, după ce câștigase cele mai strânse alegeri din SUA, după 1916, prezentând un program ce-și propunea „repunerea Americii în mișcare", după două mandate ale republicanului Dwight D. Eisenhower, pe care Kennedy îl acuzase că le permisese comuniștilor sovietici să câștige un periculos avantaj atât economic, cât și militar. Kennedy, în vârstă de patruzeci și trei de ani, era cel mai tânăr președinte din istoria Americii, născut într-o familie privilegiată, crescut de un tată multimilionar, cu o ambiție nemăsurată, al cărui fiu preferat, Joseph Jr., murise luptând în război. Deși atrăgător, înzestrat cu farmec personal și un sclipitor talent oratoric, noul președinte avea o sănătate precară, începând cu o insuficiență suprarenală provocată de boala Addison și terminând cu dureri de spate, câteodată atroce, exacerbate de rănile căpătate în război. Deși părea sigur pe el, era de fapt copleșit de nesiguranțe în ceea ce privea modalitatea de a trata mai bine cu sovieticii. Era hotărât să devină un președinte măreț, de calibrul lui Abraham Lincoln și Franklin Delano Roosevelt, însă îl îngrijora faptul că aceștia își găsiseră locul în istorie doar prin războaie. În anii 1960, el știa că asta însemna doar un dezastru nuclear.
Primul an de mandat al unui președinte american poate fi deseori presărat cu primejdii, chiar dacă ocupantul postului este mai experimentat decât a fost Kennedy, întrucât poverile unei lumi periculoase sunt transferate de la o administrație la alta. Iar în primele cinci luni de mandat, Kennedy a suferit câteva lovituri de care s-a făcut chiar el răspunzător, începând cu gestionarea greșită a invaziei din Golful Porcilor și până la întâlnirea la vârf de la Viena, unde, potrivit propriilor declarații, Hrușciov îl manipulase și îl ofensase. Cu toate acestea, din punctul lui de vedere, nicăieri nu existau interese mai mari decât în Berlin, scena principală a competiției dintre americani și sovietici.
Ca temperament și educație, Hrușciov era diametral opus lui Kennedy. În vârstă de șaizeci și șapte de ani, nepotul unui șerb și fiul unui miner, liderul sovietic era impulsiv – în vreme ce Kennedy era nehotărât – și bombastic – spre deosebire de Kennedy, care era moderat. Dispoziția lui Hrușciov alterna între nesiguranța adânc înstăpânită a unui om care fusese analfabet până spre vârsta de douăzeci de ani și încrederea semeață a cuiva care ajunsese atât de departe, deși nimeni nu i-ar fi dat șanse, în vreme ce rivalii săi se stingeau treptat, cădeau victime epurărilor ori erau pur și simplu uciși. Complice la crimele mentorului său Iosif Visarionovici Stalin și dezicându-se de el după ce a murit, în 1961, Hrușciov oscila între dorința instinctivă de a face reformă și aceea de a stabili relații mai bune cu Occidentul, pe de o parte, și pe de alta tendințele autoritare și dorința de confruntare. Nutrea convingerea că putea promova cel mai bine interesele sovietice prin coexistență și concurență pașnică cu Occidentul, dar, în același timp, asupra lui se exercitau presiuni tot mai mari pentru a face ca încordarea în relațiile cu Washingtonul să crească și să folosească orice metode care să ducă la stoparea scurgerii de refugiați, care amenința să declanșeze implozia Germaniei de Est.
În perioada de constituire a Germaniei de Est, între 1949 și 1961, unul din cinci locuitori – adică 2,8 milioane de oameni – părăsise țara ca refugiat.¹⁷ Numărul acestor refugiați se ridica la 4 milioane dacă se ținea seama și de cei care fugiseră din zona ocupată de sovietici între 1945 și 1949. Exodul acela golea țara de oamenii cei mai talentați și motivați.
În plus, începând cu anul 1961, Hrușciov se afla într-o cursă contracronometru. Avea de înfruntat un Congres al Partidului Comunist în luna octombrie a acelui an și avea bineînțeles motive să se teamă că inamicii lui îl vor da jos de la putere dacă până la Congres nu reușea să rezolve problema Berlinului. Când, în cursul întâlnirii la vârf de la Viena, Hrușciov i-a spus lui Kennedy că Berlinul era „cel mai periculos loc de pe pământ", el voia de fapt să spună că acela era locul care putea să declanșeze cel mai lesne un conflict nuclear între cele două superputeri. În afară de asta, Hrușciov știa că dacă nu rezolva în mod favorabil problema Berlinului, rivalii lui îl vor distruge.
Competiția dintre principalii actori germani, care îi susțineau pe Hrușciov și pe Kennedy, era la fel de acerbă, reprezentând un conflict asimetric între Walter Ulbricht, conducătorul Germaniei de Est, cu o țară de șaptesprezece milioane de oameni, tot mai săracă, și cancelarul vest-german Konrad Adenauer și țara sa în plin avânt economic, unde trăiau șaizeci de milioane de oameni.
Pentru Ulbricht, acel an va fi de o importanță existențială chiar mai mare decât pentru Kennedy sau Hrușciov. Așa-zisa Republică Democrată Germană, cum era cunoscută Germania de Est în mod oficial, reprezenta opera vieții lui, iar la vârsta de șaizeci și șapte de ani el știa că, în absența unor măsuri radicale, aceasta se îndrepta spre o prăbușire economică și politică. Cu cât primejdia era mai mare, cu atât mai hotărât plănuia să împiedice acest lucru. Puterea de convingere a lui Ulbricht la Moscova creștea aproape direct proporțional cu instabilitatea pe care o traversa țara lui, din cauza temerilor Kremlinului că prăbușirea Germaniei de Est va provoca efecte serioase în întregul imperiu sovietic.
Peste graniță, în Germania de Vest, primul și singurul cancelar, Konrad Adenauer, ajuns la optzeci și cinci de ani și după trei mandate, se războia cu vârsta și cu adversarul său politic, Willy Brandt, care avea funcția de primar al Berlinului de Vest. Partidul Social Democrat al lui Brandt reprezenta pentru Adenauer primejdia inacceptabilă ca stânga să preia puterea după alegerile ce urmau să se desfășoare în septembrie. Cu toate acestea, Adenauer îl socotea pe Kennedy drept cea mai mare amenințare la adresa dorinței lui de a crea o Germanie occidentală liberă și democratică.
În 1961, Adenauer părea să ocupe un loc important în istorie datorită renașterii, precum pasărea phoenix, a Germaniei de Vest din cenușa celui de-al Treilea Reich. Cu toate acestea, Kennedy îl socotea drept o forță în declin, pe care predecesorii lui americani se bizuiseră prea mult în dauna unor relații mai apropiate cu Moscova. La rândul lui, Adenauer se temea că lui Kennedy îi lipseau tăria de caracter și curajul necesare pentru a-i înfrunta cu hotărâre pe sovietici în cursul unui an pe care îl socotea decisiv.
Povestea Berlinului în anul 1961 este prezentată în trei părți.
Partea I, „Jucătorii", îi prezintă pe cei patru protagoniști: Hrușciov, Kennedy, Ulbricht și Adenauer, care sunt legați între ei de Berlin și de rolul central pe care îl joacă orașul în privința ambițiilor și temerilor lor. Capitolele de început surprind motivațiile lor contradictorii și evenimentele care au pregătit terenul pentru drama ce urma să se producă. După prima noapte petrecută în Dormitorul Lincoln, dimineața, când se trezește, Kennedy află că Hrușciov a eliberat fără negocieri piloții capturați ai unui avion-spion american, iar după acest moment, scenariul este influențat de manevrele făcute de cei doi lideri și de lipsa de comunicare dintre ei. În tot acest timp, Ulbricht acționează din culise pentru a-l obliga pe Hrușciov să ajungă la o confruntare în Berlin, iar Adenauer este nevoit să conlucreze cu un nou președinte american în care nu are încredere.
În partea a doua, „Amenințarea furtunii", Kennedy este ezitant după efortul ratat al Statelor Unite de a-l răsturna de la putere pe Fidel Castro prin invazia din Golful Porcilor și întrevede o posibilitate de a-și salva poziția politică externă, acum periclitată, printr-o escaladare a înarmării și o întâlnire la vârf cu Hrușciov. Exodul accentuat de refugiați din Germania de Est acutizează criza pentru Ulbricht, care își intensifică planurile de a închide frontiera Berlinului. Mereu schimbător, Hrușciov se transformă, trecând de la o atitudine curtenitoare la una de subminare a lui Kennedy la summitul de la Viena, unde formulează un nou ultimatum privind Berlinul și își exprimă cu ironie înțelegerea față de slăbiciunea vădită a adversarului său. Kennedy este descurajat de prestația slabă de care a dat dovadă și devine tot mai preocupat de găsirea căilor necesare pentru a se asigura că Hrușciov nu va pune lumea în pericol pentru că a apreciat greșit hotărârea americanilor.
„Confruntarea", partea a treia și finală a cărții, documentează și descrie agitația sterilă a Washingtonului și deciziile luate la Moscova, soldate cu șocanta operațiune de închidere a graniței în noaptea de 13 august și urmările sale dramatice. În particular, Kennedy s-a simțit ușurat aflând de acțiunea sovieticilor și a sperat că aceștia vor deveni parteneri mai deschiși după rezolvarea chestiunii refugiaților est-germani. Totuși, va afla curând că supraestimase potențialele avantaje ale Zidului Berlinului. Zeci de berlinezi fac încercări disperate de a evada, unii dintre ei sfârșind tragic. Pe plan internațional, criza se intensifică după ce Washingtonul dezbate modalitatea în care ar putea declanșa și câștiga un război nuclear, Moscova își plasează tancurile pe poziții, iar întreaga lume își ține răsuflarea – așa cum se va întâmpla din nou un an mai târziu, când valurile stârnite de evenimentele din 1961 de la Berlin vor declanșa Criza Rachetelor din Cuba.
Pe parcursul narațiunii sunt presărate viniete ale berlinezilor care au suferit din pricina rolului jucat involuntar într-un moment decisiv din istoria Războiului Rece: supraviețuitoarea unor multiple violuri comise de soldați sovietici, care încearcă să-și spună povestea către un popor care vrea doar să facă totul uitat; fermierul care, opunându-se colectivizării, se trezește în închisoare; inginera a cărei fugă în Occident sfârșește cu victoria ei în concursul pentru titlul de Miss Univers; soldatul est-german care face un salt spre libertate peste colaci de sârmă ghimpată și care, aruncând la pământ pușca în timp ce zboară, devine imaginea emblematică a eliberării, și croitorul care este mitraliat în timp ce încearcă să înoate pentru a-și câștiga libertatea, prima victimă a ordinelor date de est-germani către soldați, de a-i împușca mortal pe cei care încercau să evadeze.
La începutul anului 1961 era de neconceput ca un sistem politic să înalțe un zid pentru a-și îngrădi supușii, după cum la fel de incredibil a fost ca aceeași barieră să se năruie aproape peste noapte, douăzeci și opt de ani mai târziu.
Doar întorcându-ne la anul care a dat naștere Zidului Berlinului și reanalizând forțele și oamenii care sunt legați de acest eveniment, vom putea înțelege corect ce s-a întâmplat, pentru ca apoi să încercăm să răspundem la câteva dintre marile întrebări ale istoriei.
Istoria ar trebui să considere construcția Zidului Berlinului drept un rezultat pozitiv al atitudinii imperturbabile a lui Kennedy – un mod reușit de a evita războiul – ori Zidul a fost de fapt o consecință nefericită a lipsei de verticalitate a liderului american? Kennedy a fost luat prin surprindere de închiderea graniței Berlinului ori a anticipat și probabil că a și dorit acest lucru, deoarece credea că astfel se vor elimina tensiunile care puteau conduce la un conflict nuclear? Au fost motivațiile lui Kennedy profunde și orientate spre menținerea păcii ori cinice și mioape într-un moment în care o altfel de desfășurare a evenimentelor ar fi scutit zeci de milioane de est-europeni de încă o generație de ocupație și oprimare sovietică?
Hrușciov a fost un adevărat reformator, ale cărui eforturi de a se apropia de Kennedy după alegerea acestuia în SUA au fost sincere (lucru pe care americanii nu au fost capabili să-l înțeleagă) pentru a reduce încordarea? Ori Hrușciov a fost un lider inconsecvent, cu care Statele Unite nu s-ar fi putut înțelege niciodată? Ar fi renunțat Hrușciov la planul său de a înălța Zidul Berlinului dacă ar fi crezut că omologul său american s-ar fi opus? Ori pericolul de implozie a Germaniei de Est era atât de mare, încât, dacă era necesar, ar fi riscat chiar și un război pentru a stopa fluxul de refugiați?
Pe baza unor dovezi obținute recent și a unor noi interpretări interesante, paginile ce urmează reprezintă o încercare de a arunca o altă lumină asupra unuia din cei mai dramatici ani din cea de-a doua jumătate a secolului XX – iar asta în timp ce ne străduim să aplicăm lecțiile sale primilor ani atât de frământați ai secolului XXI.
2 Antony Beevor, Berlin: The Downfall 1945. New York: Viking, 2002, 139; citând Arhiva Ministerului Apărării (TsAMO) 233 / 2356 / 5804, 320–321
3 William Taubman, Khruschev: The Man and His Era. New York: W.W. Norton, 2004, 407
4 Arhiva Rusă de Stat pentru Istorie Contemporană (RGANI) 5 / 30 / 367, Bl. 179–182, Bericht des Verteidungsministerium an das ZK der KpdSU über die Situation in Berlin und in der DDR, 28.10.1961; Matthias Uhl, Krieg un Berlin? Die sowjetische Militär-und Sicherheitspolitik Berlin-Krise 1958 bis 1962. München: Oldenbourg Wissenschaftsverlag, 2008, 146–147
5 Daniel Schorr, Schorr Script Collection, Manuscris Division, Library of Congress, Berlin, 27.10.1961
6 interviu cu Adam Kellet-Long, 15–16.10 2008
7 Daniel Schorr, Schorr Script Collection, Manuscris Division, Library of Congress, Berlin, 27.10.1961
8 Norman Gelb, The Berlin Wall – Kennedy, Khruschev, and a Showdown in the Heart fo Europe. New York: Dorset Press, 1986, 256; Interviu cu Vern Pike, 17.11.2008; RIAS reportaje radio (Radio in the American Sector) 25–28.10.1961; extras din Chronik-der-Mauer.de
9 Andrei Cherny, The Candy Bombers: The Untold Story of Berlin Airlift and America’s Finest Hour. New York: G.P. Putnam’s Sons, 2008, 253; U.S. Department of State, Office of the Historian, Foreign Relations of the United States (FRUS), 1961–1963, vol. XIV, Berlin, 23.10.1961, 2.00 p.m.; Curtis Cate, The Ides of August: The Berlin Wall Crisis – 1961. New York: M. Evans, 1978, 477
10 William R. Smyser, „Tanks at Checkpoint Charlie", The Atlantic Times, octombrie 2005: http: / / wwwatlantic-times.com / archive_detail.php?recordID=319; NYT, 24.10.1961; Cate, The Ides of August, 479
11 Gelb, The Berlin Wall, 3. Winston Churchill, „Iron Curtain" Speech, Westminster College, Fulton, Missouri, 5.03.1946; citat de Katherine A.S. Sibley, The Cold War, Westport, CT: Greenwood Press, 1998, 136–137
12 reportaje ale postului de radio RIAS, 25–28.10.1961; Raymond L. Garthoff, „Berlin 1961: The Record Corrected", Foreign Policy, nr. 84 (toamna 1991), 142–156
13 La revedere (lb. germană)
14 interviu cu Adam Kellett-Long, 15–16.10.2008
15 John F. Kennedy Presidential Library (JFKL), Lucius D. Clay OH
16 FRUS, 1961–1963, vol. XIV, Berlin Crisis, 1961–1962, Doc. 195, 196; Cate, The Ides of August, 485–486
17 Berlin Wall Statistics (der Polizeipräsident von Berlin), chronik-der-mauer.de
I
JUCĂTORII
CAPITOLUL 1
HRUȘCIOV:
UN COMUNIST GRĂBIT
Avem treizeci de rachete nucleare îndreptate spre Franța, mai mult decât suficiente pentru a distruge acea țară. Am rezervat câte cincizeci pentru Germania de Vest și Marea Britanie.¹⁸
Premierul Hrușciov către ambasadorul L.E. Thompson Jr., 1 ianuarie 1960
Indiferent cât de bun a fost anul trecut, noul an va fi și mai bun… Cred că nimeni nu-mi va reproșa dacă afirm că acordăm o mare importanță îmbunătățirii relațiilor noastre cu SUA… Sperăm că noul președinte va fi ca o adiere proaspătă care să alunge aerul stătut dintre SUA și URSS.¹⁹
Hrușciov, un an mai târziu, în discursul de Anul Nou, 1 ianuarie 1961
Kremlin, Moscova
Ajunul Anului Nou, 31 decembrie 1960
Mai erau doar câteva minute până la miezul nopții, iar Nikita Hrușciov avea motive serioase să se simtă ușurat că anul 1960 era pe sfârșite. În timp ce se uita la cei două mii de invitați de Anul Nou, reuniți sub tavanul boltit și impunător al Sălii Sfântul Gheorghe de la Kremlin, avea motive și mai mari de îngrijorare privind anul care începea. În vreme ce afară viscolul așternea un strat gros de nea peste Piața Roșie și mausoleul unde se aflau predecesorii lui mumifiați – Lenin și Stalin –, Hrușciov recunoștea că poziția URSS în lume și locul său în istorie, precum și, mai concret, supraviețuirea lui politică, depindeau de felul în care reușea să gestioneze avalanșa de provocări care îl asedia.
Pe plan intern, Hrușciov se confrunta cu cel de-al doilea an de recoltă foarte slabă. Cu doi ani înainte, inaugurase cu mare fast un program extrem de ambițios pentru a depăși nivelul de trai al SUA până în anul 1970 și, cu toate acestea, abia dacă reușise să asigure strictul necesar poporului său.²⁰ În cadrul unei vizite de lucru prin țară, văzuse lipsuri aproape peste tot, în privința locuințelor, dar și a unor alimente de bază, precum untul, carnea, laptele și ouăle. Consilierii îi spuneau că se contura tot mai clar posibilitatea izbucnirii unei revolte a muncitorilor, similare celei din Ungaria, pe care, în 1956, se văzuse silit să o înăbușe cu ajutorul tancurilor sovietice.
Pe plan extern, politica sa de coexistență pașnică cu Occidentul, care constituia o ruptură clară față de teoria confruntării inevitabile, promovată de Stalin, se năruise când o rachetă sovietică doborâse un avion-spion Lockheed U-2 în luna mai a anului precedent. Câteva zile după aceea, Hrușciov a declanșat eșecul întâlnirii la vârf de la Paris cu președintele Dwight D. Eisenhower și aliații săi din război, după ce nu a primit scuze publice din partea SUA pentru pătrunderea ilegală a avionului-spion în spațiul aerian al Uniunii Sovietice. Prezentând incidentul drept o dovadă a eșecului lui Hrușciov în calitate de lider politic, nostalgicii staliniști din cadrul Partidului Comunist Sovietic și China lui Mao Zedong își ascuțeau cuțitele, pregătindu-se pentru cel de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. După ce se slujise chiar el de aceste întruniri pentru a scăpa de adversari, Hrușciov făcuse planuri pentru 1961 în scopul de a împiedica o catastrofă la acest congres.
Ținând seama de acest context istoric, nimic nu-l amenința pe Hrușciov mai mult decât situația care se deteriora încontinuu în Berlinul divizat. Criticii lui se plângeau că lăsa cea mai primejdioasă rană a lumii să se agraveze. Berlinul de Est pierdea refugiați în favoarea Occidentului într-un ritm alarmant. Acești fugari făceau parte din rândul celor mai capabili și mai motivați intelectuali, industriași, fermieri, medici și profesori. Lui Hrușciov îi plăcea să numească Berlinul testiculele Occidentului, punctul sensibil pe care îl putea lovi când dorea pentru ca Statele Unite să se strâmbe de durere.²¹ Cu toate acestea, o metaforă mai sugestivă era că Berlinul devenise pentru el și pentru blocul sovietic călcâiul lui Ahile, locul cel mai vulnerabil al comunismului.
Totuși, Hrușciov nu a lăsat să se întrevadă nici unul dintre aceste motive de îngrijorare când s-a adresat mulțimii strânse pentru sărbătorirea Anului Nou, între care se numărau cosmonauți, balerine, artiști, aparatcici și ambasadori, cu toții scăldați în lumina orbitoare a celor șase candelabre masive din bronz și a celor trei mii de lămpi electrice din sală. Pentru acei oameni, o invitație în sine la recepția dată de liderul sovietic reprezenta o confirmare a poziției lor sociale. Totuși, ei așteptau acum cu o emoție mai mare decât de obicei, pentru că John F. Kennedy avea să se instaleze la Casa Albă peste mai puțin de trei săptămâni. Cu toții știau că discursul tradițional de Anul Nou al liderului sovietic avea să stabilească atmosfera în care aveau să se desfășoare relațiile sovieto-americane.
Pe măsură ce în Turnul Spasski, datând din secolul al XVI-lea, ceasul Kuranti număra secundele pentru ca la miezul nopții să-și dezlănțuie dangătele răsunătoare în Piața Roșie, Hrușciov reușea să încingă spiritele în Sala Sfântul Gheorghe. A strâns mâna cu unii oaspeți și i-a îmbrățișat pe alții, costumul lui strâmt de culoare gri fiind gata din clipă în clipă să plesnească la cusături. Dovedea aceeași energie care îl adusese la putere pornind de la condiția de țăran născut în Kalinovka, un sat rusesc situat în apropiere de granița cu Ucraina, trecând prin revoluție, război civil, epurările demente ale lui Stalin, războiul mondial și lupta pentru putere de după moartea lui Stalin. Preluarea puterii de către comuniști le oferise multor ruși cu origini modeste posibilități noi, dar nimeni nu răzbise cu atâta iscusință și nu se ridicase la fel de sus ca Nikita Sergheevici Hrușciov.
Având în vedere capacitatea crescândă de a lansa proiectile cu focoase nucleare împotriva Occidentului, pentru serviciile de informații americane descifrarea structurii psihologice a lui Hrușciov devenise o preocupare stringentă.²² În 1960, CIA alcătuise o echipă de aproape douăzeci de experți – medici interniști, psihiatri și psihologi – pentru a-l examina pe conducătorul sovietic prin intermediul filmelor, al dosarelor de informații și al relatărilor personale. Grupul a mers până într-acolo încât a analizat fotografii mărite înfățișând arterele lui Hrușciov pentru a evalua zvonurile potrivit cărora acestea se întăriseră, dând naștere hipertensiunii arteriale. În cadrul unui raport ultrasecret – care mai apoi va ajunge pe masa președintelui Kennedy – se susținea că, în ciuda dispoziției mereu schimbătoare, a depresiilor și a exceselor bahice (despre care aceștia anunțau că în ultima vreme erau mult mai rare, problema fiind mai bine ținută sub control), liderul sovietic prezenta în mod consecvent un comportament pe care ei l-au numit „oportunism optimist cronic". Ei au ajuns la concluzia că Hrușciov era mai curând un activist pasionat decât, așa cum se socotise până atunci, un comunist machiavelic, ca Stalin.
Un alt profil psihologic ultrasecret, pregătit de CIA pentru administrația următoare, remarca „inventivitatea, cutezanța, un remarcabil simț al momentelor politice importante și cabotinismul lui Hrușciov. Acest lucru îl prevenea pe proaspăt alesul Kennedy că dincolo de comportamentul adesea histrionic al acelui bărbat scund și greoi se ascundeau „o inteligență nativă ascuțită, o minte agilă, determinare, ambiție și cruzime
.²³
CIA nu preciza în raport că Hrușciov socotea că influențase alegerea lui Kennedy, iar acum dorea să fie răsplătit pentru asta. El se lăuda în fața tovarășilor săi că reușise să încline balanța într-una dintre cele mai strânse curse prezidențiale din istoria Americii, prin faptul că, în plină campanie electorală, refuzase solicitările republicanilor de a-i elibera pe cei trei piloți americani – Francis Gary Powers, pilotul avionului U-2 doborât, și doi membri ai echipajului unui avion de recunoaștere RB-47, doborâți de sovietici două luni mai târziu deasupra Mării Barents. Acum se ocupa nerăbdător, pe numeroase căi, să stabilească rapid o întâlnire la vârf cu Kennedy, în speranța că va rezolva problema Berlinului.
În cursul acelei campanii, instrucțiunile liderului sovietic date înaltelor oficialități din țara sa fuseseră clare, privind atât dorința lui de a-l vedea câștigător pe Kennedy, cât și dezgustul pe care îl manifesta față de anticomunistul Richard Nixon care, ca vicepreședinte al lui Eisenhower, îl umilise la Moscova în timpul așa-numitei „Dezbateri din Bucătărie" (Kitchen Debatte), o discuție improvizată privind avantajele relative ale celor două sisteme pe care le reprezentau. „Putem influența chiar și alegerile prezidențiale din SUA! le spusese el tovarășilor lui. „Nu i-am oferi niciodată un astfel de dar lui Nixon.
²⁴
După alegeri, Hrușciov a susținut că refuzând să îi elibereze pe piloți, îl făcuse pe Nixon să piardă cele câteva sute de mii de voturi de care acesta ar fi avut nevoie pentru a ieși învingător. La doar zece minute de mers pe jos de la Kremlin, unde se sărbătorea noul an, ca o dovadă a manipulărilor electorale ale lui Hrușciov, prizonierii americani lâncezeau în închisoarea KGB-istă, Lubianka, unde liderul sovietic îi ținea drept pioni politici care să fie folosiți ca monedă de schimb la momentul oportun.
În timp ce se desfășura numărătoarea inversă până la mo-mentul discursului său de Anul Nou, mai curând ca un politician populist decât ca un dictator comunist, Hrușciov făcea o baie de mulțime.²⁵ Deși avea încă un aer tineresc și viguros, Hrușciov îmbătrânise prematur, ca mulți alți ruși, și, în urma unei boli grave, încărunțise de la vârsta de douăzeci și doi de ani. În timp ce glumea cu tovarășii lui, își arunca deseori capul aproape chel pe spate și izbucnea în râs la una dintre anecdotele pe care le spunea, arătându-și, fără să-și dea seama, dinții stricați și strungăreața, precum și cei doi dinți bicuspizi înveliți în aur. Părul cărunt, tuns foarte scurt, încadra fața rotundă și vioaie, pe care avea trei alunițe mari și o cicatrice sub nasul borcănat, iar obrajii îi erau roșii, cu riduri adânci, și ochii negri, sfredelitori. Flutura din mâini și rostea propoziții scurte într-un staccato pronunțat, cu o voce nazală, ascuțită și puternică.²⁶
Îi recunoștea pe mulți după fețe și se interesa de copiii tovarășilor lui, pe care îi știa pe nume: „Ce mai face micuța Tatiana? Cum îi merge micului Ivan?"²⁷
Având în vedere scopul pe care și-l propusese în acea noapte, Hrușciov s-a arătat dezamăgit de faptul că în mulțimea din sală nu se găsea cel mai important american din Moscova, ambasadorul Llewellyn „Tommy" Thompson, cu care rămăsese apropiat, în ciuda declinului înregistrat de relațiile americano-sovietice.²⁸ Jane, soția ambasadorului, s-a scuzat în numele soțului ei spunându-i lui Hrușciov că rămăsese acasă din cauza unei crize de ulcer. Pe de altă parte, era adevărat că ambasadorul suferea încă după întâlnirea cu liderul sovietic la precedenta sărbătorire a Anului Nou când, aflat sub influența băuturilor alcoolice, Hrușciov fusese cât pe ce să declanșeze cel de-al Treilea Război Mondial din cauza Berlinului.
Era ora două dimineața când Hrușciov, amețit de alcool, i-a condus pe Thompson, pe soția acestuia, pe ambasadorul Franței și pe liderul Partidului Comunist Italian într-o anticameră nou construită a Sălii Sfântul Gheorghe, decorată în chip straniu cu o fântână arteziană în care se găseau pietricele colorate, din plastic. Hrușciov s-a răstit la Thompson, spunând că va face Occidentul să plătească dacă acesta nu îi satisfăcea cererea de încheiere a unei înțelegeri privind Berlinul, în care să se prevadă retragerea trupelor aliate. „Avem treizeci de rachete nucleare îndreptate spre Franța, mai mult decât suficiente pentru a distruge țara", a spus el, înclinând din cap spre ambasadorul francez. Pentru a fi mai convingător, a adăugat că păstra și câte cincizeci de rachete pentru Germania de Vest și Marea Britanie.
Într-o încercare forțată de a mai destinde puțin atmosfera, Jane Thompson întrebase câte rachete rezervase Hrușciov pentru Unchiul Sam. „Asta e secret", spusese Hrușciov cu un zâmbet malițios.
Încercând să salveze situația care amenința să degenereze, Thompson a propus un toast pentru viitorul summit de la Paris cu Eisenhower, exprimându-și speranța că relațiile bilaterale se vor îmbunătăți. Cu toate acestea, liderul sovietic și-a dus și mai departe amenințările, spunând că va renunța la angajamentul luat față de Eisenhower, cum că se va abține de la orice intervenție unilaterală privind Berlinul înaintea summitului de la Paris. Thompson a reușit să pună capăt discuției purtate în aburi de votcă abia la ora șase dimineața, când a plecat conștient că relațiile dintre cele două superputeri vor depinde de incapacitatea lui Hrușciov de a-și mai aminti ulterior ce spusese în cursul acelei nopți.
Thompson trimisese o telegramă codificată către președintele Eisenhower și către secretarul de stat Christian Herter în aceeași dimineață, relatând afirmațiile făcute de Hrușciov, declarând în același timp că ele nu trebuie „luate ad litteram", având în vedere starea de ebrietate a liderului sovietic. El a explicat că sovieticul dorise doar „să ne facă pe noi să fim conștienți de gravitatea" situației de la Berlin.
Un an mai târziu, când Thompson rămăsese acasă, Hrușciov era mai treaz și într-o dispoziție mai generoasă când ceasul a bătut de miezul nopții. După ce clopotele au întâmpinat sosirea anului 1961, iar luminile bradului de Anul Nou din Sala Sfântul Gheorghe, înalt de doisprezece metri, s-au aprins, Hrușciov a ridicat paharul și a ținut un toast care va fi interpretat drept o directivă doctrinară de către liderii de partide și reprodus în telegrame diplomatice în toată lumea.
„Un An Nou fericit, tovarăși, un An Nou fericit! Indiferent cât de bun a fost anul dinainte, noul an va fi și mai bun!"
Cei prezenți în sală au ovaționat, s-au îmbrățișat și s-au sărutat.
Potrivit obiceiului, Hrușciov a toastat în cinstea poporului muncitor, a țăranilor, intelectualilor, conceptelor marxist-leniniste și a coexistenței pașnice între popoarele lumii. Pe un ton conciliant, a spus: „Noi considerăm că sistemul socialist este superior, dar nu vom încerca niciodată să îl impunem altor state".²⁹
Participanții au rămas tăcuți când Hrușciov a vorbit despre Kennedy.
„Dragi tovarăși! Prieteni! Domnilor!, a spus Hrușciov. „Uniunea Sovietică face toate eforturile pentru a avea legături prietenești cu toate popoarele. Cred că nimeni nu-mi va reproșa dacă afirm că acordăm o mare importanță îmbunătățirii relațiilor noastre cu Statele Unite, deoarece ele contribuie considerabil la modelarea relațiilor cu alte națiuni. Noi am dori să credem că Statele Unite năzuiesc către același obiectiv. Sperăm că noul președinte va fi ca o adiere proaspătă care să alunge aerul stătut dintre SUA și URSS.
Omul care cu un an în urmă numărase bombele atomice pe care le va lansa asupra Occidentului adopta acum o postură de pacificator. „În timpul campaniei electorale, a spus Hrușciov către cei din sală, „domnul Kennedy a afirmat că, dacă ar fi fost președinte, și-ar fi exprimat regretele față de Uniunea Sovietică
pentru faptul că se trimiseseră avioane-spion care survolaseră teritoriul sovietic. Hrușciov a mai spus că și el voia să dea uitării „acest episod lamentabil și să nu mai facă referire la el… „Credem că votându-l pe domnul Kennedy, și nu pe domnul Nixon, poporul american va dezaproba politica Războiului Rece, care duce la înrăutățirea relațiilor internaționale.
Hrușciov a ridicat paharul pe care îl umpluse din nou.
„Pentru coexistența pașnică între națiuni!"
Urale.
„Pentru prietenie și coexistență pașnică între toate popoarele!"
Urale tunătoare. Alte îmbrățișări.
Hrușciov își alesese limbajul în mod deliberat. Folosirea repetată a expresiei „coexistență pașnică" reprezenta o declarație de intenție către Kennedy și, în același timp, un mesaj hotărât către rivalii lui comuniști. Recunoscând limitele economice ale Uniunii Sovietice și noile amenințări nucleare, în faimoasa lui cuvântare secretă de la al XX-lea Congres al Partidului Comunist, Hrușciov a introdus ideea nouă potrivit căreia statele comuniste puteau coexista pașnic și concura cu statele capitaliste. Adversarii lui însă se pronunțau în favoarea revenirii la ideile mai agresive ale lui Stalin privind revoluția mondială și pregătirile mai active pentru război.
La începutul anului 1961, fantoma lui Stalin periclita poziția lui Hrușciov mult mai grav decât orice amenințare venită dinspre Occident. După moartea lui în 1953, moștenirea lăsată lui Hrușciov fusese o Uniune Sovietică disfuncțională, cu o populație de 209 milioane de locuitori cu zeci de naționalități și un teritoriu care se întindea pe o șesime din suprafața Pământului. Bătăliile purtate în cel de-al Doilea Război Mondial duseseră la pierderea unei treimi din avuția țării, la moartea a 27 de milioane de oameni și la distrugerea a 17 000 de orașe și 70 000 de sate sovietice.³⁰ În aceste cifre nu sunt cuprinși milioanele de oameni uciși anterior de Stalin prin foametea organizată și prin epurările lui paranoice.³¹
Hrușciov îl acuza pe Stalin de faptul că declanșase un Război Rece inutil și costisitor înainte ca Uniunea Sovietică să fi reușit reconstrucția după devastările suferite în război. Îl condamna cu precădere pentru blocada nereușită a Berlinului în 1948, când dictatorul subestimase determinarea americanilor și capacitatea sovieticilor într-un moment în care Statele Unite încă dețineau monopolul asupra armei nucleare.³² Rezultatul fusese că Occidentul spărsese embargoul, apoi înființase NATO în 1949 și crease în același an o Germanie Occidentală. Iar la toate acestea se adăuga hotărârea americanilor de a se pregăti pentru o ședere mai îndelungată în Europa. Uniunea Sovietică plătise un preț usturător, deoarece, după părerea lui Hrușciov, Stalin „nu a anticipat toate consecințele".
După ce îi întinsese ramura de măslin lui Kennedy prin discursul său de Anul Nou, rămas încă treaz, la ora două dimineață, Hrușciov l-a luat deoparte pe ambasadorul vest-german, Hans Kroll, pentru o discuție între patru ochi. Pentru Hrușciov, după Thompson, germanul în vârstă de șaizeci și doi de ani era cel de-al doilea ambasador ca importanță. Dar cei doi erau mult mai apropiați decât era Hrușciov cu trimisul american, deoarece îi legau cursivitatea în limba rusă a lui Kroll și convingerea acestuia, destul de obișnuită pentru germanii din generația lui, că țara sa era mai strâns legată de Moscova decât de Statele Unite din punct de vedere cultural, istoric și, probabil, chiar politic.
Însoțit de adjunctul prim-ministrului, Anastas Mikoian, și de Aleksei Kosîghin, membru al Prezidiului, Hrușciov și Kroll s-au retras în aceeași ciudată anticameră în care liderul sovietic îl amenințase pe Thompson în anul precedent. Tot atunci, Kroll ieșise val-vârtej din sala în care se sărbătorea Anul Nou, în semn de protest, după ce liderul sovietic profitase de toast ca să condamne Germania de Vest pentru „revanșism și militarism".
De astă dată, totuși, Hrușciov era într-o dispoziție seducătoare și i-a cerut unui chelner să-l servească pe invitatul său cu șampanie din Crimeea. Gustând doar din paharul cu vin roșu din Armenia, liderul sovietic i-a explicat lui Kroll că, la recomandarea medicului său, nu mai bea votcă sau alte băuturi tari. Kroll savura astfel de discuții personale cu Hrușciov care, în asemenea momente, obișnuia să îl invite să stea mai aproape de el și îi vorbea cu voce joasă pentru a sublinia și mai mult apropierea dintre ei.
Kroll se născuse cu patru ani mai târziu decât Hrușciov, în orașul Deutsch Peikar, pe atunci în Prusia, dar care avea să fie cedat Poloniei în 1922.³³ Învățase limba rusă în copilărie, când mergea la pescuit pe râul care despărțea imperiile german și țarist. Intrase în diplomație în anii 1920, când, după Primul Război Mondial, Germania și noua Uniune Sovietică, pe atunci două dintre cele mai hulite țări din lume, au încheiat acordul de la Rapallo, prin care au renunțat la izolarea lor diplomatică și au format o axă antioccidentală și împotriva Tratatului de la Versailles.
După părerea lui Kroll, ostilitățile din Europa puteau fi domolite doar printr-un eventual acord care să îngăduie Germaniei de Vest și Uniunii Sovietice – „cele mai puternice țări din Europa" – să întrețină relații mai amiabile. El acționase în acest sens pe vremea când condusese Departamentul de comerț Est–Vest din cadrul Ministerului Economiei, în 1952, și când Germania de Vest avea o existență de numai trei ani. Convingerile îl făcuseră să intre frecvent în conflict cu Statele Unite, care păstrau o atitudine circumspectă, socotind că o relație prea amicală ar putea deschide calea către o Germanie de Vest neutră.
Hrușciov i-a mulțumit lui Kroll pentru ajutorul acordat în toamna anului precedent, când îl determinase pe cancelarul vest-german Konrad Adenauer să aprobe noi acorduri economice cu lumea comunistă, inclusiv reînnoirea acordului comercial cu Germania de Est, care fusese întrerupt cu câteva luni înainte. Deși Germania răsăriteană era clientă a sovieticilor, Hrușciov socotea că Germania de Vest prezenta o importanță mult mai mare pentru economia sovietică, datorită accesului pe care i-l oferea la mașinării moderne, tehnologie și împrumuturi în valută forte.
De aceea, liderul sovietic a ridicat paharul ca să toasteze în cinstea remarcabilei reconstrucții reușite de Republica Federală Germania după război. Hrușciov i-a mai spus lui Kroll că spera ca Adenauer să se folosească de forța economică crescândă și de independența mai mare față de SUA pentru a se distanța de Washington și astfel să îmbunătățească relațiile cu sovieticii.
Kosîghin l-a rugat apoi pe Kroll să îi acorde permisiunea de a ține propriul său toast, lucru pe care ambasadorul i l-a îngăduit. „Pentru noi, sunteți ambasadorul tuturor germanilor", a spus el, însușindu-și astfel părerea lui Hrușciov, care socotea că pentru Uniunea Sovietică ar fi fost mult mai bine dacă vest-germanii, cu resursele lor, le-ar fi devenit aliați în locul est-germanilor care ajunseseră o povară prin pretențiile lor constante și prin bunurile de calitate slabă.
Apoi Hrușciov a strecurat printre vorbele dulci și o amenințare. „Problema germană trebuie rezolvată în 1961, i-a spus el lui Kroll. Liderul sovietic a mai zis că își pierduse răbdarea față de refuzul Statelor Unite de a negocia o schimbare a statutului Berlinului într-un mod care să-i permită să stopeze valul de refugiați și să semneze un tratat de pace cu Germania de Est, punând capăt războiului. Mikoian i-a spus lui Kroll că „anumite cercuri
de la Moscova își sporiseră presiunile asupra lui Hrușciov pentru a acționa în cazul Berlinului, iar liderul sovietic nu mai putea să li se opună mult timp.
Kroll a presupus că Mikoian se referea la cei care erau cunoscuți în cercurile din interiorul partidului sovietic drept „susținătorii lui Ulbricht",³⁴ un grup influențat mult de plângerile tot mai insistente ale liderului din Germania de Est că Hrușciov nu apăra îndeajuns de viguros Germania socialistă.
După șampanie și atâtea complimente din partea sovieticilor, Kroll a convenit că liderul rus demonstrase suficientă răbdare în problema Berlinului. Cu toate acestea, l-a prevenit pe Hrușciov că dacă sovieticii vor afecta unilateral statu-quoul din Berlin, rezultatul va fi o criză internațională și poate chiar un conflict militar cu Statele Unite și Occidentul.
Hrușciov l-a contrazis. A socotit că Occidentul va reacționa printr-o „scurtă perioadă de agitație, care se va stinge curând. „Nici o națiune din lume nu va declara război în legătură cu Berlinul sau cu chestiunea germană
, i-a spus el lui Kroll. Știind că interlocutorul său va relata americanilor și superiorilor lui conținutul discuției, Hrușciov a spus că ar prefera să negocieze un acord în loc să întreprindă vreo acțiune unilaterală, însă a accentuat: „Asta depinde de Kennedy".
La ora patru dimineața, Hrușciov a pus punct întrevederii și apoi i-a însoțit pe Kroll, Kosîghin și Mikoian prin sala unde mulțimea încă dansa, atunci s-au oprit și le-au făcut loc să treacă celor patru.
Nici măcar un ambasador experimentat precum Kroll nu știa care dintre amenințările lui Hrușciov trebuiau luate în serios și care nu. Cu toate acestea, maniera în care Hrușciov ridicase în acea seară problema Berlinului l-a convins că anul care abia începea va aduce o confruntare în chestiunea respectivă. El i-a transmis această părere lui Adenauer – și, prin intermediul lui, americanilor. Lui Kroll îi era clar: Hrușciov ajunsese la concluzia că pasivitatea prezenta riscuri mai mari decât acțiunea.
Totuși, modul în care avea să se desfășoare acel an – cooperare sau confruntare – depindea de dilema lui Hrușciov privind soluționarea problemei Berlinului.
Pe de o parte, Hrușciov era convins că nu-și putea permite o concurență militară sau un război cu americanii. El era hotărât să negocieze coexistența pașnică cu Statele Unite și îi întindea mâna noului președinte american, sperând să ajungă la o înțelegere în problema Berlinului.
Pe de altă parte, întâlnirea lui Hrușciov cu ambasadorul vest-german Kroll a demonstrat presiunea crescândă ce se exercita asupra lui de a rezolva problema Berlinului înainte ca aceasta să devină o amenințare majoră, atât la adresa imperiului sovietic, cât și, mai grav, la adresa conducerii lui.
Din acest motiv, Hrușciov era un comunist grăbit.
Iar aceasta nu era singura lui problemă acolo. Berlinezii îl disprețuiau, îi detestau pe soldații sovietici și se săturaseră să fie sub ocupație. Toate amintirile lor din perioada de după război sunt neplăcute…
18 Michael R. Beschloss, The Crisis Years: Kennedy and Khrushchev 1960–1963. New York: HarperCollins, 1991, 52; Taubman, Khrushchev: The Man and His Era, 449
19 Pravda nr. 2, (15492), 02.02.1961
20 Aleksandr Fursenko și Timothy Naftali, Khrushchev’s Cold War: The Inside Story of an American Adversary, New York: W.W. Norton, 2006, 343–344
21 Dean Rusk, As I Saw It: A Secretary of State’s Memoirs, Londra: I.B. Tauris, 1991, 227
22 Bryant Wedge, „Khrushchev at a Distance: A Study of Public Personality", Society (Social Sciences and Modern Society) 5, nr. 10 (octombrie 1968), 24–28
23 CIA, Office of Current Intelligence (OCI), nr. 2391–61, copia nr. 22
24 Arkadi N. Șevcenko, Breaking with Moscow. New York: Alfred A. Knopfs, 1985, 108–109
25 Taubman, Khrushchev: The Man and His Era, 106–107
26 Fursenko și Naftali, Khrushchev’s Cold War, 16; Beschloss, The Crisis Years, 47; Taubman, Khrushchev: The Man and His Era, 39, 191; Marshall MacDuffie, The Red Carpet: 10,000 Miles Through Russia on a Visa from Khrushchev. New York: W.W. Norton, 1955, 202; Michael R. Beschloss, Mayday: The U-2 Affair: The Untold Story of the Greatest Uniunea Sovietică-USSR Soy Scandal. New York: Harper & Row, 1986, 163–164, 199
27 MacDuffie, Red Carpet, 198
28 Beschloss, Crisis Years, 50–52
29 Pravda, nr. 2 (15492), 2.02.1961
30 Sidney Pollard, The International Economy Since 1945. New York: Routledge, 1997, 2; Leon Clack, The Beginnings of the Cold War – Civilizations Past and Present the Bipolr „North", 1945–1991, accesat la http: / / history-world.org / beginnings_of_the-cold_war.htm: The Elusive Peace – Soviet and American Spheres, Introducere
31 William H. Chamberlin, Khrushchev’s War with Stalin’s Ghosts, Russian Review, 21, nr. 1 (ianuarie 1962), 3–10
32 Taubman: Khrushchev: The Man and His Era, 332; Nikita S. Hrușciov, „Memuary Nikity Sergeevicha Khrushcheva", Voprosy Istorii, nr. 2 (1995), 76
33 Hans Kroll, Lebenserinnerungen eines Botschafters. Köln: Kiepenheuer & Witsch, 1967, 15–17; Furesenko și Naftali, Khrushchev’s Cold War, 205–206
34 Eberhard Schulz, Hans-Adolf Jacobsen, Gert Leptin și Ulrich Scheuner, GDR Foreign Policy. Armonk, NY: M.E. Sharpe, 1982, 197
Povestea violului Martei Hillers
Undeva în Elveția
Ianuarie 1961
Singura consolare a Martei Hillers a fost că refuzase să-și scrie numele pe extraordinarul manuscris în care povestise foarte meticulos despre cucerirea Berlinului de către sovietici, în primăvara geroasă a anului 1945.³⁵ Aceea fusese o perioadă în care viața ei – dar și a altor zeci de mii de femei și fete berlineze – devenise un coșmar al spaimei, foamei și violului.
Publicată pentru prima oară în limba germană în anul 1959, cartea evocase una dintre cele mai cumplite atrocități comise de militari. Potrivit estimărilor extrase din arhivele spitalelor, între 90 000 și 130 000 de femei din Berlin fuseseră violate în ultimele zile ale războiului și în primele zile de ocupație sovietică. Zeci de mii de
You've reached the end of this preview. Sign up to read more!
Page 1 of 1