Scrisori de dragoste pentru cei plecați by Ava Dellaira by Ava Dellaira - Read Online

About

Summary

"Sunt pur și simplu încântat de această carte. E mai mult decât un debut uluitor: anunță o nouă voce literară cu totul originală." – Stephen Chbosky, autorul Jurnalului unui adolescent timid

Totul începe cu o simplă temă la engleză:

Scrie o scrisoare unei persoane care nu mai e în viață.

Laurel alege să-i scrie lui Kurt Cobain fiindcă era cântărețul preferat al surorii sale, May. Și a murit tânăr, întocmai ca May.

Curând, Laurel își face un obicei din a scrie scrisori unor oameni speciali care nu mai sunt – printre care Janis Joplin, Heath Ledger, Amelia Earhart sau Amy Winehouse.

Treptat, scrisorile se transformă în jurnalul emoționant al unei adolescente care încearcă să facă față vieții de liceu, despărțirii dureroase a părinților ei, primei iubiri și, cel mai apăsător, pierderii surorii sale mai mari.

Doar dacă va începe să o vadă pe sora ei așa cum a fost cu adevărat – o fată încântătoare, imprevizibilă, dar cu foarte multe probleme – va putea Laurel să se împace cu sine și să spună adevărul despre acea noapte de coșmar care i-a marcat viața pentru totdeauna.

"La fel de miraculoasă – și de neînfricată – ca o stea căzătoare." - Lauren Myracle

"Felul în care Laurel și prietenii săi înfruntă provocările vieții este impresionant, dar cel mai tare te emoționează hotărârea lui Laurel de a se ierta pe sine și pe May." - Publishers Weekly

"Splendid și înduioșător." - Kirkus Reviews

Published: Trei an imprint of PublishDrive on
ISBN: 9786064000460
List price: $9.98
Availability for Scrisori de dragoste pentru cei plecați
With a 30 day free trial you can read online for free
  1. This book can be read on up to 6 mobile devices.

Reviews

Book Preview

Scrisori de dragoste pentru cei plecați - Ava Dellaira

You've reached the end of this preview. Sign up to read more!
Page 1 of 1

inima.

Scrisori de dragoste pentru cei plecați

Dragă Kurt Cobain,

Doamna Buster ne-a dat astăzi prima noastră temă la engleză: să scriem o scrisoare unei persoane care nu mai este în viață. Ca și cum scrisoarea ar putea ajunge la tine în ceruri, sau la oficiul poștal al fantomelor. Vrea probabil să scriem vreunui fost președinte sau vreunei personalități, dar eu am nevoie de cineva cu care să pot sta de vorbă. N-aș putea să fac asta cu un președinte. Dar pot să stau de vorbă cu tine.

Mi-aș dori să-mi poți spune unde ești acum și de ce ai plecat. Erai cântărețul preferat al surorii mele, May. De când May s-a dus, mi-e greu să fiu eu însămi, fiindcă nu știu precis cine sunt cu adevărat. Dar acum, că am început liceul, trebuie să aflu, și asta cât mai repede. Pentru că-mi dau seama că altfel o să mă pierd aici.

Tot ce știu despre liceu, știu de la May. În prima zi de școală, am căutat în dulapul ei și am găsit hainele pe care-mi amintesc că le-a purtat ea în prima zi de școală — o fustă plisată cu un pulover roz de cașmir căruia îi tăiase gulerul și pe care prinsese o insignă cu Nirvana, fața aia zâmbitoare cu ochii cruciș. Dar May era frumoasă, într-un fel care îți rămânea în minte. Avea părul perfect întins și mergea de parcă era dintr-o altă lume, mai bună, așa că ținuta asta i se potrivea. Mi-am pus hainele ei și m-am privit în oglindă, încercând să simt că aparțin unei lumi, oricărei lumi, dar pe mine arătau de parcă aș fi fost costumată. Așa că mi-am luat în schimb ținuta mea preferată din gimnaziu, adică o salopetă de blugi, un tricou cu mânecă lungă și cercei mari, rotunzi. Când am intrat în holul de la West Mesa High, am știut imediat că nu-mi alesesem îmbrăcămintea potrivită.

Următorul lucru de care mi-am dat seama a fost că nu trebuie să-ți aduci prânzul la pachet, ci să cumperi pizza sau Nutter Butters, sau chiar să nu mănânci deloc. Mătușa Amy, la care stau acum din două-n două săptămâni, a început să-mi facă sendvișuri din chifle cu maioneză și salată, pentru că astea ne plăceau mie și lui May când eram mici. Aveam pe-atunci o familie normală. Nu zic că era perfectă, dar eram mama, tata, May și cu mine. Acum totul mi se pare că s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă. Dar mătușa Amy se străduiește foarte mult și îi place atât de tare să facă sendvișuri, încât nu pot să-i spun că la liceu nimeni nu-și aduce mâncare de-acasă. Așa că mă duc la toaletă, mănânc chiflele cât pot de repede și arunc punga de hârtie în coșul pentru tampoane.

Am început școala de o săptămână și încă nu cunosc pe nimeni pe-aici. Toți colegii mei din gimnaziu s-au dus la Sandia High, cum a făcut și May. N-am vrut ca toată lumea să mă compătimească și să-mi pună întrebări la care să nu pot răspunde, așa că am ales să merg la West Mesa, școala din cartierul în care locuiește mătușa Amy. Mă gândesc că ar trebui să fie un nou început.

Fiindcă nu vreau să-mi petrec toate cele patruzeci și trei de minute ale pauzei de prânz la baie, cum termin sendvișul ies afară și mă așez pe gard. Mă prefac invizibilă, ca să mă pot bucura în liniște de priveliște. Au început să se scuture copacii, parcă plouă cu frunze, dar aerul e încă destul de cald ca să te poți plimba printre ele. Îmi place mai ales să mă uit la un băiat, pe care mi-am dat seama că-l cheamă Sky. Poartă mereu o geacă de piele, chiar dacă vara abia s-a terminat. De fiecare dată când îl văd, imaginea lui îmi amintește că aerul nu e doar ceva care există, pur și simplu. Ci e ceva ce respiri. Chiar dacă Sky se află tocmai în partea cealaltă a curții liceului, am impresia că pot să văd cum pieptul i se ridică și coboară.

Nu știu de ce, dar în locul acesta plin de străini, mă simt bine să știu că Sky respiră același aer ca mine. Același aer pe care l-ai respirat și tu. Și May.

Uneori, muzica ta sună de parcă în tine ar fi un preaplin. Poate că nici măcar tu n-ai putut scoate totul afară. Poate de aceea ai murit. Ca și cum ai fi explodat pe dinăuntru. Am senzația că tema asta la engleză nu-mi iese așa cum ar trebui. Poate încerc mai târziu.

A ta,

Laurel

Dragă Kurt Cobain,

Când doamna Buster ne-a cerut să predăm scrisorile la sfârșitul orei de azi, am aruncat o privire în caiet, acolo unde o scrisesem pe-a mea și l-am închis. În clipa în care a sunat de ieșire, m-am grăbit să-mi iau lucrurile și-am plecat. Sunt anumite lucruri pe care nu le pot spune nimănui, cu excepția celor care nu mai sunt printre noi.

Prima dată când May mi-a pus muzica ta, eram în clasa a opta. Ea era într-a zecea. De când intrase la liceu, părea să se îndepărteze din ce în ce mai mult de mine. Mi-era dor de ea și de lumile pe care ni le închipuiam împreună. Dar în seara aceea în mașină, eram din nou doar noi două. Mi-a pus „Heart-Shaped Box" și mi s-a părut altfel decât orice ascultasem până atunci.

Când May și-a luat ochii de la drum și m-a întrebat „Îți place?", a fost ca și când mi-ar fi deschis ușa spre noua ei lume și m-ar fi poftit înăuntru. Am dat din cap că da. Era o lume plină de senzații pe care încă nu puteam să le exprim în cuvinte.

În ultima vreme, am început din nou să te ascult. Pun In Utero, închid ușa, închid ochii și îl ascult pe tot, de o grămadă de ori. Și când sunt acolo, cu vocea ta, mi-e greu să-ți explic, dar parcă încep să simt că am și eu un rost pe lumea asta.

După ce May a murit în aprilie, a fost ca și cum mintea mi s-ar fi blocat. Nu știam cum să răspund la niciuna dintre întrebările pe care mi le puneau părinții mei, așa că pur și simplu, pentru o scurtă perioadă de timp, am încetat să mai vorbesc. Și apoi am încetat cu toții să mai vorbim, cel puțin despre asta. Fazele cu suferința care te apropie sunt basme. Fiecare cu insula lui — tata în casă, mama în apartamentul în care se mutase de câțiva ani, iar eu pendulând între ei în tăcere, prea confuză ca să mai pot face față ultimelor luni de gimnaziu.

În cele din urmă, tata a început să se uite la meciurile de baseball cu volumul dat la maximum și s-a întors la lucru la Rhodes Construction, iar mama a plecat la o fermă în California două luni mai târziu. Poate că era supărată că n-am putut să-i spun ce s-a întâmplat. Dar nu pot să spun nimănui.

Toată vara n-am făcut nimic altceva decât să caut pe internet articole, fotografii sau o poveste care s-o înlocuiască pe cea din capul meu. Am dat peste un necrolog care spunea că May a fost o tânără frumoasă, o elevă foarte bună și o fiică iubită de familia ei; apoi, peste un scurt articol din ziar, „Moartea tragică a unei tinere localnice", însoțit de o fotografie care înfățișează florile și obiectele pe care unii colegi de la fosta ei școală le-au lăsat pe pod, împreună cu fotografia din albumul de absolvire, în care May zâmbește, are părul strălucitor și se uită direct în ochii noștri.

Poate m-ai putea ajuta să-mi dau seama cum să găsesc iar o ușă spre o nouă lume. Încă nu mi-am făcut prieteni. De fapt, de o săptămână și jumătate de când sunt aici, aproape că n-am scos niciun cuvânt în afară de „prezent" când se strigă catalogul. Și de indicațiile pe care i le cer secretarei ca să știu cum să ajung la sala de clasă. Dar e o fată, o colegă de la cursul de engleză, pe care o cheamă Natalie. Își desenează chestii pe brațe. Nu doar inimioare obișnuite, ci pajiști cu creaturi, fete și copaci care parcă sunt vii. Își poartă părul prins în două cozi împletite ce-i ajung până la talie și are pielea cafenie și perfect netedă. Ochii ei au culori diferite — unul e aproape negru, iar celălalt are o nuanță verzuie cețoasă. Ieri mi-a pasat un bilețel pe care era desenată doar o față zâmbitoare. Mă gândesc că aș putea încerca să mă așez lângă ea la masa de prânz să-i propun să mâncăm împreună.

Când stau toți la coadă să cumpere mâncare, pare că stau împreună. Nu pot să nu mă gândesc că aș vrea să fiu și eu lângă ei. Nu vreau să-l bat la cap pe tata cerându-i bani, fiindcă întotdeauna când o fac pare stresat, și nu pot să-i cer mătușii Amy — ea crede că-mi plac chiflele pe care mi le pregătește. Dar am început să strâng tot mărunțișul pe care-l găsesc — un bănuț pe jos, sau douăzeci și cinci de cenți în automatul de sucuri defect, și ieri am luat cincizeci de cenți din sertarul mătușii Amy. Mi-a părut rău. Totuși, am strâns suficient ca să-mi cumpăr un pachet de Nutter Butters.

Mi-a plăcut la nebunie. Mi-a plăcut să stau la coadă cu toți ceilalți. Mi-a plăcut că fata din fața mea avea bucle roșcate lăsate pe spate, și se vedea că și le făcuse singură. Și mi-a plăcut foșnetul ușor al foliei când am deschis pachetul. Mi-a plăcut cum fiecare mușcătură scotea un alt tip de zgomot.

Și atunci s-a întâmplat — ciuguleam un Nutter Butter și mă uitam la Sky printre frunzele care cădeau. Aia a fost clipa în care m-a văzut. Se răsucise ca să vorbească cu cineva. Și-a încetinit mișcările. Ochii ni s-au întâlnit câteva momente, înainte ca ai mei să privească în altă parte. Am simțit cum mi se aprind scântei sub piele. Ideea e că, atunci când m-am uitat din nou, Sky încă mă privea. Ochii lui erau ca vocea ta — cheia potrivită pentru un loc din mine care ardea de nerăbdare să se deschidă.

A ta,

Laurel

Dragă Judy Garland,

M-am gândit să-ți scriu ție pentru că Vrăjitorul din Oz este în continuare filmul meu preferat. Mama mi-l punea întotdeauna când eram bolnavă și nu mă duceam la școală. Îmi dădea o băutură cu ghimbir, cuburi de gheață din plastic roz și pâine prăjită cu scorțișoară, iar tu cântai „Somewhere Over the Rainbow".

Îmi dau acum seama că toată lumea îți știe chipul. Toată lumea îți știe vocea. Dar nu toată lumea știe de unde erai tu, de fapt, când nu erai fata din filme.

Pot să mi te imaginez mică, într-o zi de decembrie în orașul în care ai crescut, la marginea deșertului Mojave, cum dansai step pe scena cinematografului tatălui tău. Cum fredonai cântecele tale vesele. Ai învățat pe loc că aplauzele înseamnă dragoste.

Mi te imaginez în serile de vară, când toată lumea venea la cinematograf ca să scape de arșiță. În aerul răcit artificial, urcai pe scenă, făcându-i pe cei din public să uite de fricile lor. Mama și tatăl tău îți zâmbeau. Păreau cei mai fericiți când cântai.

După aceea urma filmul, într-o succesiune alb-negru, și brusc ți se făcea somn. Tatăl tău te ducea în brațe afară, și era timpul să mergeți acasă, cu mașina lui mare, ca o barcă ce naviga pe suprafața de asfalt întunecat a pământului.

Niciodată n-ai vrut să fie tristețe în jurul tău, așa că ai continuat să cânți. Îți cântai singură ca să adormi când părinții tăi se certau. Și când nu se certau, le cântai ca să-i faci să râdă. Îți foloseai vocea ca pe un lipici care să țină familia unită. Și apoi să te țină pe tine ca să nu te destrami.

Mama ne adormea, pe mine și pe May, cu un cântec de leagăn. Vocea ei murmura „toți se grăbesc, orașul trezesc..." Mă mângâia apoi pe cap și stătea cu mine până adormeam. Când nu puteam să adorm, îmi spunea să-mi imaginez că sunt într-o bulă deasupra mării. Închideam ochii și pluteam, ascultând valurile. Priveam apa care sclipea. Când bula se spărgea, îi auzeam vocea, schițând o altă bulă care să mă prindă.

Dar acum, în clipa în care încerc să-mi imaginez că sunt pe mare, bula se sparge imediat. Trebuie să deschid ochii brusc înainte să mă prăbușesc. Mama e prea tristă ca să mai aibă grijă de mine. Ea și tata s-au despărțit chiar înainte ca May să înceapă liceul, iar după ce a murit May, doi ani mai târziu, a plecat tocmai în California.

Suntem doar eu și tata în casa care răsună de ecouri. Îmi amintesc de vremurile în care eram cu toții împreună. Parcă simt mirosul de carne prăjită când mama pregătea cina. Sfârâie. Aproape că mă văd pe geam împreună cu May în grădină, strângând ingrediente pentru vrăjile noastre de zâne.

În loc să stau cu mama din două-n două săptămâni, cum făceam cu May după divorț, acum stau cu mătușa Amy. Și casa ei e goală, dar în alt fel. Nu e plină de stafii. E tăcută, cu rafturi împodobite cu servicii de ceramică decorate cu trandafiri, păpuși de porțelan și săpunuri cu miros de trandafiri care să spele tristețea. Dar pe care bănuiesc că le păstrează pentru când va fi cu adevărat nevoie de ele. La baie folosim doar Ivory.

În casa ei rece, sub pătura cu trandafiri, mă uit pe geam ca să văd când răsare prima stea.

Mi-aș dori să-mi poți spune unde ești acum. Știu că ești moartă, dar cred că există ceva în ființa noastră care nu poate să dispară așa, pur și simplu. Afară e întuneric. Tu ești acolo, undeva. Undeva, undeva. Aș vrea să te chem înăuntru.

A ta,

Laurel

Dragă Elizabeth Bishop,

Aș vrea să-ți povestesc despre două lucruri care s-au întâmplat astăzi la ora de engleză. Am citit poemul tău și a fost pentru prima oară când am vorbit în fața clasei. Am început școala de două săptămâni și deja până acum mi-am petrecut aproape tot timpul uitându-mă pe fereastră, urmărind păsările cum zboară între firele de telefon și plopii scânteietori. Mă gândeam la băiatul ăla, Sky, întrebându-mă ce vede el în clipa în care închide ochii, când mi-am auzit numele. Am ridicat privirea. Aripile păsărilor au început să-mi bată în piept.

Doamna Buster se uita la mine.

— Laurel, vrei să citești?

Nici măcar nu știam la ce pagină suntem. Simțeam cum mi se golește mintea. Dar apoi Natalie s-a întins și mi-a deschis cartea trasă la xerox la poemul la care trebuia. Începea așa:

Să pierzi e-o artă ușor de învățat;

atâtea-s menite să se piardă din fire.

Așa c-atunci când le pierzi, nu-i nicio nenorocire.

La început am fost foarte agitată. Dar, pe măsură ce citeam, am început să ascult și mi-am dat seama că înțeleg.

Să-începi prin a pierde în fiecare zi, treptat.

Cheia de la casă, o oră irosită.

Să pierzi e-o artă ușor de învățat.

Apoi să exersezi cu îndârjire:

să pierzi nume, și locuri și-un drum

pe care-ai fi vrut să-l faci. Nu-i nicio nenorocire.

Ceasul mamei l-am pierdut. Și, deloc ciudat,

nu una, ci trei case iubite-am pierdut.

Să pierzi e-o artă ușor de învățat.

Două orașe-am pierdut, orașe superbe. Să nu te mire,

regate-am pierdut, un continent, și două râuri mărețe.

Le duc dorul, dar n-a fost nicio nenorocire.

— Chiar și când te-am pierdut pe tine (râsul ștrengar, un gest

ce mi-e drag) am înțeles: să pierzi e-o artă ușor de învățat, și în iubire,

deși poate să pară (și este! Nici nu pot s-o scriu…) o nenorocire.¹

Cred că vocea mi-a tremurat cam tare, ca și cum poemul m-ar fi cutremurat. Clasa amuțise când m-am oprit.

Doamna Buster a făcut ce face ea de obicei, adică a privit pe toată lumea cu ochii ei mari, ca de insectă, și a întrebat:

— Ce părere aveți?

Natalie mi-a aruncat o privire. Cred că i-a fost milă, fiindcă nimeni nu se uita la doamna Buster, ci cu toții la mine. Așa că a ridicat mâna și a spus:

— Păi, normal că minte. Nu-i chiar așa ușor să pierzi lucruri.

Moment în care toți ceilalți m-au lăsat pe mine și s-au uitat la Natalie.

— De ce pierderea unor lucruri pare mai greu de suportat decât pierderea altor lucruri? a întrebat doamna Buster.

Când a răspuns, vocea lui Natalie a sunat sarcastic.

— Din cauza dragostei, bineînțeles. Cu cât iubești mai mult ceva, cu atât ți-e mai greu să-l pierzi.

Am ridicat mâna înainte să-mi dau seama ce fac.

— Cred că atunci când pierzi ceva atât de apropiat este ca și cum te-ai pierde pe tine. De aceea spre final îi e greu până și să scrie. Nici nu-și mai amintește cum s-o facă. Fiindcă aproape că nici nu mai știe cine e cu adevărat.

Toți ochii s-au întors spre mine din nou, dar apoi, din fericire, a sunat de ieșire.

Mi-am adunat lucrurile cât de repede am putut. M-am uitat spre Natalie și am avut senzația că mă aștepta. M-am gândit că poate asta va fi ziua în care mă va întreba dacă vreau să mănânc la prânz cu ea și nu va mai fi nevoie să stau pe gard.

Dar doamna Buster m-a întrebat:

— Laurel, putem să stăm puțin de vorbă?

În clipa aia am urât-o, fiindcă Natalie a plecat. M-am oprit în fața catedrei.

— Ce mai faci? m-a întrebat doamna Buster.

Palmele încă-mi erau umede de emoție pentru că vorbisem în fața clasei.

— Ăă, bine.

— Am văzut că nu mi-ai predat prima temă. Scrisoarea?

Am privit în jos la lumina de neon reflectată în podele și am bâiguit:

— Oh, da. Scuze. Încă n-am terminat-o.

— Bine. Îți acord o amânare de data asta. Dar aș vrea să o am până săptămâna viitoare.

Am dat din cap.

— Laurel, dacă vreodată ai nevoie să stai de vorbă cu... a mai zis ea.

Am privit-o fără expresie.

— Am fost profesoară la Sandia, mi-a spus ea precaut. May mi-a fost elevă în primul ei an de liceu.

Mi s-a tăiat răsuflarea. Am simțit că amețesc. Mă bazasem pe faptul că aici nimeni nu știe sau cel puțin nimeni nu vorbește despre asta. Dar acum doamna Buster mă privea de parcă aș fi putut să-i ofer rezolvarea unui mister îngrozitor. Nu puteam.

— A fost o fată deosebită, mi-a spus ea în cele din urmă.

Am înghițit cu greu.

— Îhm, am răspuns.

Și am ieșit pe ușă.

Gălăgia de pe hol s-a preschimbat în cel mai zgomotos râu pe care l-am auzit vreodată. M-am gândit că poate dacă închid ochii, toate vocile acelea mă vor duce cu ele.

A ta,

Laurel

Dragă River Phoenix,

Camera lui May de-acasă de la tata a rămas neschimbată, așa cum a fost dintotdeauna. De fapt, e la fel, doar că acum ușa e mereu închisă și din încăpere nu se mai aude niciun sunet. Câteodată mă trezesc din cine știe ce vis și mi se pare că-i aud pașii, strecurându-se înapoi în casă după vreuna din ieșirile ei nocturne. Inima îmi bate de emoție și mă ridic în fund, până când îmi aduc aminte.

Dacă nu pot s-adorm la loc, mă dau jos din pat și mă furișez pe hol, deschid cu băgare de seama ușa, să nu scârțâie, și intru în camera ei. Arată de parcă nici măcar n-ar fi plecat. Văd că totul a rămas ca în seara aceea în care ne-am dus împreună la film. Cele două agrafe de păr așezate în cruce pe măsuța de toaletă. Le ridic și mi le prind în păr. Apoi le așez la loc, formând aceeași cruce ca înainte, cu vârful îndreptat spre sticluța aproape goală de parfum Sunflowers și spre tubul de ruj aprins cu care nu se dădea niciodată înainte să iasă din casă, dar pe care îl avea de fiecare dată pe buze când se întorcea. Pe raftul de sus al bibliotecii ei stă colecția de ochelari de soare în formă de inimă, alături de lumânări pe jumătate arse, scoici, roci despicate la mijloc ca să-și dezvăluie astfel straturile de cristal. Mă întind pe patul ei, îi privesc lucrurile și încerc să mi-o imaginez acolo. Mă uit îndelung la tăblița de plută acoperită cu flori uscate prinse în bolduri, pagini smulse cu predicții astrologice și fotografii. Una cu noi de când eram mici, într-o căruță, împreună cu mama, într-o vară. Una făcută înainte de balul de absolvire, în care poartă o rochie lungă, tip furou, pe care a găsit-o într-un magazin second hand, și are prins în păr același trandafir care stă acum uscat pe tăbliță.

Deschid dulapul lui May și mă uit la bluzele strălucitoare, la fustele scurte, la puloverele tăiate la baza gâtului, la jeanșii rupți pe coapse. Hainele ei sunt la fel de îndrăznețe cum era și ea.

Pe perete, deasupra patului, e un poster cu Nirvana și lângă el, o fotografie cu tine în rolul din Prietenie. Ai o țigară pe jumătate fumată în gură, pomeți parcă sculptați și păr blond, ca de bebeluș. Sora mea te-a iubit. Îmi aduc aminte de prima oară când am văzut filmul ăla. Era cu puțin timp înainte ca mama și tata să se despartă și May să intre la liceu. Deși era târziu, noi stăteam treze amândouă, înfofolite în pături și cu câte o cutie de Jiffy Pop pe care May le pregătise pentru noi. Și a început filmul la televizor. Era prima oară când te vedeam, și ea, și eu. Și erai atât de frumos! Dar, mai mult de-atât, erai o persoană pe care simțeam că o cunoaștem. În film, tu erai cel care avea grijă de Gordie, care-și pierduse fratele mai mare. Îl protejai. Dar sufereai, la rândul tău. Părinții prietenilor tăi, profesorii și restul lumii aveau o părere proastă despre tine din cauza reputației familiei tale. Când ai spus „Tot ce-mi doresc este să pot merge într-un loc în care nimeni să nu mă cunoască", May s-a întors spre mine și mi-a zis:

— Mi-aș dori să-l pot scoate din ecran ca să-l aduc chiar aici, în sufrageria noastră. Locul lui e aici, lângă noi, nu crezi?

Am dat din cap, confirmând că eram de aceeași părere.

Când s-a terminat filmul, May s-a declarat îndrăgostită de tine. Voia să afle cum arătai acum, așa că ne-am dus la computerul tatei și May te-a căutat pe internet. Erau o grămadă de fotografii cu tine, o parte din filmul Prietenie, altele de când erai mai mare. În toate aveai însă un aer vulnerabil și dur în același timp. Și apoi am descoperit că muriseși. În urma unei supradoze. Aveai doar douăzeci și trei de ani când s-a întâmplat. Am avut senzația că lumea s-a oprit în loc. Cu un minut în urmă fuseseși acolo, aproape în aceeași încăpere cu noi. Dar tu nu mai erai, de fapt, pe acest pământ.

Când mă gândesc acum la asta, am sentimentul că seara aceea a fost seara în care totul a început să se schimbe. Poate că nu știam cum să spunem în cuvinte atunci ceea ce simțeam, dar când am aflat că erai mort, parcă am înțeles pentru prima oară ce poate să se întâmple cu inocența. În cele din urmă, May și-a șters lacrimile și a spus că pentru ea vei fi veșnic viu.

De fiecare dată când am văzut Prietenie după aceea (am cumpărat DVD-ul și ne-am uitat la el de nenumărate ori pe parcursul verii), opream mereu sonorul atunci când Gordie spunea că personajul pe care-l interpretai tu, Chris, a murit. Nu acceptam partea aia. Felul în care arătai, cu părul tău blond, ca o aură — nu erai decât un băiat, un băiat care avea să se transforme într-un bărbat adevărat. Ne doream să te vedem așa, perfect și veșnic.

Știu că May a murit. Adică, în mintea mea știu asta, totuși nu mi se pare ceva real. Încă mai simt că într-un fel este aici, cu mine. De parcă într-o noapte se va strecura pe fereastră, întorcându-se din escapadele ei secrete, și-mi va povesti despre aventurile prin care a trecut. Poate că dacă învăț să-i semăn mai mult, voi descoperi cum să fac să-mi trăiesc viața fără ea.

A ta,

Laurel

Dragă Amelia Earhart,

Îmi amintesc că atunci când am învățat prima dată despre tine la științe sociale în gimnaziu, am fost aproape invidioasă. Știu că nu e sentimentul potrivit față de o persoană care a murit în mod tragic, dar nu felul în care ai murit mă făcea invidioasă. Ci zborul și dispariția. Felul în care ai văzut Pământul din aer. Nu ți-a fost teamă că te vei rătăci. Pur și simplu ți-ai luat zborul.

Azi-dimineață am ajuns la concluzia că într-adevăr am mare nevoie chiar și de cea mai mică fărâmă din curajul tău, fiindcă am început școala de aproape trei săptămâni și nu mai pot continua să stau singură pe gard. Așa că după ce am căutat prin hainele mele vechi, care sunt groaznice indiferent cât mă străduiesc să le aleg pe cele mai șterse, am deschis dulapul lui May și m-am uitat în el: era plin de lucruri îndrăznețe, viu colorate. Îmi amintesc cum trupul ei le umplea. Pleca dimineața cu rucsacul pe umăr și parcă tot ce era afară, dincolo de ușă, se grăbea s-o întâmpine. Am luat ținuta ei din prima zi de liceu — un pulover roz de cașmir, cu o emblemă cu Nirvana pe el și o fustă scurtă plisată. M-am îmbrăcat cu ele. Nu m-am mai privit în oglindă de data asta — știam c-o să mă sperie faptul că le port. Am fost atentă doar la foșnetul fustei pe picioarele mele goale și mi-am imaginat cum se simțea May îmbrăcată așa.

În mașină, în drum spre școală, am simțit că tata mă privește. În cele din urmă, când a oprit ca să cobor, mi-a spus:

— Arăți drăguț astăzi.

Știam că recunoscuse hainele lui May.

— Mulțumesc, tată, a fost tot ce i-am zis, după care i-am zâmbit și am sărit din mașină.

Apoi, la prânz, am străbătut cantina spre mesele de afară — era mare înghesuială și toți păreau veseli, ca și cum ar fi făcut parte din același film. Am văzut-o pe