Prizonier în închisoarea cărților by Ion Cristoiu by Ion Cristoiu - Read Online

About

Summary

O serie de eseuri despre cărțile contemporane și nunumai. Printre titluri se numără:


De trei ori Gabriel García Márquez
Cum ne trage pe sfoară KGB-istul Putin
Ce făcea alesul poporului, Petru Groza
Locotenentul Colombo nu l-a citit pe Dostoievski
Stalin sau singurătatea absolută a dictatorului
Petru Dumitriu - un Balzac care l-a citit pe Proust
Criza Occidentului
Meșterul Balzac
Sovieticii au plecat din România abia în 1989
Un roman despre dezlănţuirea fiarei
Regele Lear la Târgovişte
Ziaristul ca spion
Romanul unei diversiuni: Creanga de aur
Published: PublishDrive on
List price: $12.20
Availability for Prizonier în închisoarea cărților
With a 30 day free trial you can read online for free
  1. This book can be read on up to 6 mobile devices.

Reviews

Book Preview

Prizonier în închisoarea cărților - Ion Cristoiu

You've reached the end of this preview. Sign up to read more!
Page 1 of 1

2018

În loc de prefaţă

Într-una din zile, m-am apucat să recitesc Maestrul şi Margareta, a lui Bulgakov. Ştiu aproape pe de rost această carte. De atâtea ori am citit-o. Cu aceeași încântare temeinică, de vrajă, ca întâia oară. Îndrăgostiţii născocesc fel de fel de pretexte pentru a-şi întâlni femeia iubită. Cititorii împătimiţi se supun şi ei acestei legi tiranice. Ei caută mii de pretexte pentru a se întâlni cu cartea îndrăgită. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am cumpărat de la o tarabă ceea ce coperta dezvăluia a fi ediţia integrală a Maestrul şi Margareta. Aveam în româneşte, de pe vremea lui Ceauşescu, ediţia ciuntită, aşa cum fusese ea publicată în URSS. Confruntate cu ediţia franceză, de care făcusem rost, celor româneşti le lipseau câteva pagini. Ia să vedem cum sună noua variantă!, mi-am zis. Indiscutabil, era un pretext. Cusut cu aţă albă, ca orice pretext invocat de un om atins de o patimă. Şi m-am cufundat în lectură.

Bucuriile pe care ni le face cadou Dumnezeu sunt puţine pe lumea asta. De aceea ele trebuie drămuite. Aşa fac gurmanzii cu o mâncare ce le fericeşte papilele gustative. Aşa fac amanţii cu amorul. Aşa am procedat eu cu romanul Iui Bulgakov. Am rezistat tentaţiei de a mă năpusti asupra lui prosteşte. De a tropăi, în blestematul stil, în câteva ore. Mi-am propus să lungesc cât de mult posibil infinita desfătare de a citi. Astfel că parcurgeam o pagină-două, după care, convocându-mi voinţa, închideam romanul şi-l puneam deoparte. Pagina respectivă mi-o îngăduiam şi la redacţie. Mă închideam în birou, cerând să nu fiu deranjat nici dacă se anunţă alegeri generale anticipate, şi cu picioarele pe birou, ca preşedinţii americani din filmele americane, citeam din Bulgakov. Întreaga redacţie se întreba, neliniştită, ce se întâmplă. Pun la cale vreo nouă reducere de personal? Am vreo convorbire telefonică secretă? Scriu un pamflet ucigător împotriva vreunui atotputernic al zilei? Nimeni nu-şi imagina că eu citeam. În mijlocul hărmălaiei redacţionale, al vânzolelii naţionale şi al agitaţiei internaţionale, citeam pe Bulgakov. Mă aruncasem în lectură aşa cum te-ai arunca cu capul în jos într-o fântână. Dacă scapi teafăr, ai marea şansă de a te rupe de restul lumii. Timp de vreo jumătate de oră, cât îmi permiteam să acord desfătării numite Maestrul şi Margareta, puneam lumea între paranteze. Şedeam cufundat în lectură ca într-o fântână. O fântână a vrăjii pe care numai lecturarea lui Bulgakov ţi-o poate da. M-am întors, astfel, la unul dintre lucrurile pe care le-am considerat şi le consider că merită orice pe lume: cetitul cărţilor, cum îi spunea cronicarul. Fără să-mi dau seama, de fiecare dată m-am trezit cufundat până peste cap în lectură. Cei ce ştiu să înoate vor înţelege tâlcul acestei metafore. Cufundarea în apă e unul dintre cele mai bune exerciţii de relaxare. Întreg corpul se destinde. Tăiat de lumea din jur, ai răgazul, fie el şi de câteva clipe, de a te întoarce asupra ta însuţi. Cufundarea e, aşadar, un termen destul de nimerit pentru a exprima fascinanta experienţă a lecturii.

Am citit şi recitit Maestrul şi Margareta de zeci de ori înainte de Revoluţie. După căderea lui Ceauşescu, am intrat şi eu, asemenea imensei majorităţi a condeierilor, ba chiar şi asemenea imensei majorităţi a poporului român, într-un vârtej de întâmplări. Nu mai găsesc răgazul de altădată să mă întorc asupra mea însumi. Nu mai am libertatea sufletească de a trăi priveliştea parcurilor înflorite, a vântului vibrând, a aerului etern al după-amiezii, a cerului pregătindu-se de ploaie, a oraşului lunecând uşor, dar implacabil, ca un „Titanic" către iceberg, în adâncurile de-o clipă ale înserării. Mai grav, nu mai am timpul şi, îndeosebi, disponibilitate interioară de a citi. Mă întorc noaptea târziu de la redacţie şi, când intru în bibliotecă, mă apucă o jale imensă văzând rafturile pline de cărţi pe care nu le-am citit. A mai trecut o zi fără rost. O zi irosită pentru totdeauna cu fleacuri. Un titlu de pe pagina întâi, o priză care nu funcţionează, câteva telefoane contradictorii, un editorial idiot despre un eveniment idiot, petrecut într-o lume idioată: cea a politicienilor români. Ce frumoase vremuri am trăit când partidul, supărat pe independenţa mea de spirit, m-a exilat la revista „Teatrul"! De dimineaţă până la prânz, eram la Biblioteca Academiei. Mă prezentam zilnic acolo, imediat după deschidere. Sârguinţa mă tăcuse unul din clienţii de bază ai instituţiei. Garderobiera îmi prepara cafeaua. Bibliotecarele îmi dădeau voie să răsfoiesc colecţiile de ziare direct în depozit. Citeam, scriam în caiete (pentru că nu-mi imaginam un timp al publicării lor), ieşeam în curtea largă, dominată de parc, mă plimbam şi fumam. Acum toate aceste lucruri s-au dus. De dimineaţă până seara mă învârt bezmetic şi inutil, titirez pus în mişcare de o mână supranaturală. Citesc şi scriu despre lucruri absolut vremelnice. Despre politicienii români. Despre evenimentele petrecute de aceştia. Şi, în tot acest timp, pierzându-mi timpul în schimbul unei glorii trecătoare, am nostalgia trecutului ceaușist, a trecutului în care aveam timp să citesc.

Sau, poate, mai ştii?, am nostalgia timpului viitor, a timpului în care voi fi arestat şi închis. Poate în închisoare mi se va da voie să citesc. Până atunci, fiecare lectură înseamnă o rupere de lumea exterioară. O intrare, de bunăvoie, în închisoarea cărţilor.

Ion Cristoiu

Efectele cititului asupra Miţei Baston

Un exces de agitaţie erotică

Izbitoare chiar de la început în lumea lui Caragiale e nemaipomenita agitaţie erotică a personajelor. Rică Venturiano cade în genunchi şi suspină. Veta boceşte. Miţa Baston umblă prin bal cu vitrionul, ca să se răzbune. Avem aici, înainte de toate, o concretizare a unei caracteristici mai largi a personajelor caragialiene: uriaşul consum de energie. Sub semnul unui exces de vitalitate, creaturile marelui satiric manifestă o agresivitate neobişnuită. Ea îşi găseşte expresia în chelfăneli reciproce şi în violenţe verbale („Voiu scandalu' cu orice preţ"). Catindatul din D'ale carnavalului, bleg fizic, dar şi social, devine victima agresiunii tuturor. Tărăboaie imense întâlnim şi în O scrisoare pierdută, şi în O noapte furtunoasă. Faimoasa scenă a întrunirii electorale se încheie cu o cotonogeală în toată regula. Violent e, de asemenea, Tipătescu în arestarea lui Caţavencu. În O noapte furtunoasă, urmărirea lui Rică Venturiano se face cu tropăituri, cu focuri de armă, cu bărbaţi puşi pe dat cu pumnul.

Alături de agresivitate, derivată tot din mahalagism, fără a se identifica însă cu el, e nevoia de epic a personajelor. Bârfă într-un fel, fără a i se suprapune, această nevoie se regăseşte în plăcerea de a povesti şi plăcerea de a asculta. Mai puţin în teatru şi mai mult în schiţe întâlnim în orice moment personaje gata să-şi expună părerea, să relateze de-a fir a păr ce li s-a întâmplat. În ce priveşte consumul de energie în plan erotic, ar trebui să credem că exprimă patimi devoratoare, dintre acelea în stare să orbească pe oricine. Extraordinara agitaţie a personajelor caragialiene prinse în relaţia erotică ar putea fi, chiar şi la cea mai simplă judecată, exteriorizarea unor trăiri sexuale. La fel de izbitoare în ce priveşte eroii lui Caragiale e însă nemaipomenita lor pudicitate. În tot cuprinsul scenelor şi întâmplărilor în care erosul preocupă, nu se poate întâlni un singur gest echivoc, o singură scenă tulbure. Pe întinsa gamă a relaţiei erotice, de la înmugurire, până la gelozia feroce, nu există nici un sărut, ca să nu mai spunem, referindu-ne, fireşte, la text, şi nu la montările dubioase, sugerarea vreunui act fără perdea. Luând drept ipoteză montarea lui Caragiale cu stricta respectare a textului, copiilor sub 16 ani nu trebuie să li se interzică intrarea în sală. Ba, mai mult, există la eroii lui Caragiale o adevărată spaimă de gesturi şi cuvinte ruşinoase. S-a făcut mult caz, spre exemplu, de faimoasa replică a lui Ipingescu despre Coana Veta: „Ruşinoasă, mie-mi spui!", repetarea obsesiei lui Jupân Dumitrache ca damele Veta şi Ziţa să nu ia contact cu lucruri neonorabile. Și s-a văzut, prin raportare la adevărul relației Veta-Chiriac, contradicţia din care se naşte râsul. În realitate însă, Jupân Dumitrache e un pudic, cum pudică e, chiar dacă intrată în relaţia de adulter, Veta, în nici un moment surprinsă în posturi echivoce. Această pudoare, surprinzătoare la nişte oameni de condiţie joasă, îl face pe Iancu Pampon din D'ale carnavalului să spună despre Didina: „Se întoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace". Pudicităţii i se adaugă deplina respectare a convenţiei sociale până şi într-un sentiment de o violentă răvăşire, cum e gelozia. Nici Miţa Baston, nici Didina, nici Trahanache, nici Jupân Dumitrache, în ciuda ameninţărilor generos proferate, nu fac nimic deosebit. În lumea teatrului lui Caragiale, excepţie făcând, fireşte, Năpasta, nu se moare, n-au loc crime, deşi cantitatea de gelozie şi iubire e mai mare decât la orice alt dramaturg român.

Teama de scandal

Nu mai puţin pregnantă e o altă trăsătură a eroilor lui Caragiale: spaima de scandal. Din această spaimă, care pune stăpânire pe Zoe din O scrisoare pierdută, se hrăneşte aproape întreaga piesă. Veta îl alungă pe Rică Venturiano, oripilată de gândul scandalului. S-a pus - pe drept cuvânt - această teamă de scandal pe seama onorabilităţii personajelor lui Caragiale. Fiecare gest, fiecare cuvânt al acestora stă sub spaima isterică de opinia publică, de ceea ce vor spune ceilalţi. Pierderea scrisorii o înnebuneşte pe Zoe nu de teama bărbatului, a lui Trahanache, ci de cea a scandalului. „Voiu scandalu' cu orice preț", anunță Mița Baston. Ceea ce-l face pe Nae Grimea să tremure de moarte. EI, ca de altfel toți eroii lui Caragiale, se teme de scandal, de gura lumii. Pentru că mor după statutul lor de negustori, chiristigii, prefecţi, apropritari. Într-o Românie în care există doar ţărani şi proletari, mica burghezie ţine locul, în materie de onoare, marii aristocraţii. Sentimentul onoarei presupune însă conştiinţa existenţei celorlalţi. Înfăţişare locală a orgoliului, onoarea apare ca efect al conştiinţei că lumea se împarte în actori şi spectatori. Numai cine se simte ca pe scenă, urmărit şi judecat în cele mai mărunte gesturi ale sale, tresare la gândul că onoarea lui ar putea fi compromisă. Trecând prin onorabilitate, pudoarea personajelor lui Caragiale îşi găseşte explicaţia într-un fundament care explică, la rându-i, onorabilitatea: starea de actor. În această realitate se poate găsi rezolvarea paradoxului reprezentat de contradicţia dintre pudicitate şi presupusa patimă din adâncuri. Agitaţia de care sunt stăpâniţi eroii caragialieni în materie erotică nu-şi are cauza în trăirea adevărată, ci în faptul că ei joacă teatrul acestei trăiri. Jurămintele, bocetele, ameninţările, strigătele n-au trimitere într-o patimă din adâncuri, într-un autentic sentiment de iubire sau gelozie. Ele sunt roluri învăţate şi spuse pe de rost. Gesturile şi cuvintele altora.

Orgoliul de a trece drept cititor

S-a mai observat, desigur, că eroii lui Caragiale citesc. Prost, înţelegând aiurea, dar totuşi citesc. Jupân Dumitrache şi Ipingescu privesc ziarul cu sfințenie. Presa îi fascinează. Cred în spusele ei, chiar si când acestea sunt aiuristice. Zita e mare amatoare de lecturi; fie și ieftine iar Veta fredonează melodii pe poezii la modă. Ziarul joacă un rol extrem de important în O scrisoare pierdută. Caţavencu şi Dandanache ameninţă cu datul la ziar. Spaima coanei Zoiţica mărturiseşte o credinţă fascinantă în puterea literei tipărite. La rându-i, Miţa Baston ameninţă cu un scandal care să zguduie „Universul". Să ne reamintim că „Universul" e un ziar de mare tiraj al momentului. Numeroase drame din proza lui Caragiale par rupte din presa vremii. Gesturile, cuvintele eroilor prinşi în relaţia erotică sunt împrumutate din cărţi şi ziare. În patetismul lor excesiv, în dezlănţuirea unei colosale energii, ei nu fac altceva decât să spună pe de rost texte din cărţi. S-a evidenţiat - şi pe drept cuvânt - că personajele imită înalta societate. Că, junimist convins, Caragiale şi-a concentrat sarcasmul asupra formelor fără fond. Noţiuni şi comportamente moderne occidentale sunt ridiculizate prin atribuirea lor semidocţilor de mahala. Indiferent de originea ultimă a gesturilor împrumutate de către eroii lui Caragiale, sigur este că ele trec, văzute ca o etapă intermediară, prin text, fie că e vorba de cel de ziar, fie de cel de carte ieftină. Să luăm, de exemplu, faimoasa răzbunare a Miţei cu ajutorul vitrionului. Miţa, „damă bună", ca şi Zoe, nu e în stare de o asemenea crimă. Dacă umblă cu sticluţa în sân, o face, pentru că aşa a citit ea că trebuie să se comporte o femeie «tradusă». Orgoliul îşi spune cuvântul și-ntr-un alt tic al personajelor caragialiene: spunerea pe de rost, cu ochii închişi, a unor texte aiuritoare. Acestea amestecă, zăpăcitor, clişee politice şi sentimentale din presă sau din romanele proaste. Eroii le rostesc însă cu o imensă plăcere. Explicaţia e simplă: spunerea le satisface orgoliul. Lectura ziarului din O noapte furtunoasă e un tipic exemplu de trufie. Citind, comentând, cei doi, Jupân Dumitrache şi Ipingescu, se simt importanţi. Au impresia că participă la politică. Sunt, ca să spun aşa, nişte români sadea. Ca şi Conu Leonida, ei îşi dau cu părerea şi, procedând astfel, trăiesc o clipă iluzia participării la marea politică. Să nu uităm, în acest sens, că Jupân Dumitrache şi Ipingescu fac conversaţii pe marginea celor citite. Textele rostite, luate de aiurea, fără nici o legătură cu personalitatea lor (forme fără fond!), sunt expresia orgoliului suprem că şi ei se pricep. La literatură, la politică, la morală.

Cum ar fi acţionat un om normal în cazul lui Rică Venturiano? Ar fi scris pur şi simplu „Te iubesc!". Un om normal are simţul ridicolului. Rică Venturiano este însă un orgolios. El are ambiţia de a face o scrisoare de dragoste mai deosebită. Ca soldaţii care trimit din armată textele liricoide concepute de alţii. Cum ar fi procedat o tânără obişnuită în cazul Ziţei? S-ar fi prăpădit de râs citind aiuritorul bilet. Ziţa nu e însă o tânără normală. Ea este o orgolioasă. Şi, în aceste condiţii, ea nu concepe amorul decât ca în cărţile proaste citite. Sub acest semn, înţelegem şi de ce Marin Preda a scos o antologie din Caragiale. Faimoasa scenă a lecturii ziarului de la fierăria lui Iocan se întemeiază pe o ipoteză de lucru caragialiană: satirizarea orgoliului. Ilie Moromete, Cocoşilă şi alţii se fac a discuta marea politică de la Bucureşti. Punctele lor de vedere sunt alandala. Marea politică e coborâtă la nivelul fierăriei lui Iocan. Cu toate acestea, ei nu sunt conştienţi că n-au habar. Dimpotrivă, chiar dacă Marin Preda nu ne-o spune, în Moromeţii eroii au conştiinţa şi, prin aceasta, orgoliul de a participa la politica de la Bucureşti.

Sunt eroii lui Caragiale ingenui sau ticăloşi? De răspunsul la această întrebare depinde însăşi definirea operei caragialiene drept satiră sau dramă. Dacă, de exemplu, bileţelul de amor al lui Rică Venturiano e alcătuit în deplină sinceritate, de om căruia, în timp ce se aşterne pe hârtie, îi place textul, atunci Rică Venturiano e un personaj perfect ridicol în tembelismul lui. Dacă însă Rică Venturiano concepe acest text la rece, ştiind că astfel de tirade pompoase vor da gata sufletul înaripat al bietei Ziţa, lucrurile se schimbă. În acest caz el e un ticălos. Iar Ziţa, personajul ridicol propus până acum de numeroasele montări ale Nopţii furtunoase, o victimă nevinovată a unui seducător fără scrupule. În primul caz, O noapte furtunoasă e satiră. În al doilea, dramă. Exegeţii lui Caragiale au oscilat şi oscilează între cele două variante. Disocierea include nu numai raportul text-personaj, dar şi întreaga personalitate a eroului. Jupân Dumitrache ştie că Veta îl înşală cu Chiriac? Dacă nu, el e un prost fudul. Dacă da, e un cinic primejdios. Trahanache ştie sau nu că Zoe trăieşte cu Tipătescu? Dacă da, e un bătrân senil. Dacă nu, e un mare politician. O iubeşte Tipătescu pe Zoe? Sau e vorba cumva de viclenia unui politician ce vrea, prin această legătură amoroasă, să se aibă bine cu Trahanache, unul dintre puternicii oraşului? Dacă o iubeşte, atunci toată dandanaua cu scrisoarea pierdută e hazlie, iar Tipătescu, un personaj naiv. Dacă n-o iubeşte, ci vrea doar s-o exploateze, atunci Tipătescu e un ticălos. Orgoliul tranşează chestiunea. Eroii lui Caragiale sunt ingenui. Textele debitate nu vizează nici seducerea unei june, nici agăţarea de putere. Ele exprimă ambiţia personajelor de a fi altceva decât ceea ce sunt nişte mediocrităţi. Fuduli, eroii imită lumea din cărţile şi ziarele citite. Nefiind însă vorba de un gest autentic, izvorât din adâncurile fiinţei, ci de unul copiat, presupus a aparţine lumii înalte, el se expune ridicolului. Ca orice gest artificial, de altfel.

De ce nu sunt ironizaţi ţăranii

S-a văzut în excluderea ţăranilor din vizorul ironiei lui Caragiale un lucru peste intenţiile marelui dramaturg: iubirea faţă de ţăran, admiraţia faţă de oamenii simpli. Nu punem la îndoială această interpretare, deşi ea atribuie personalităţii sarcastice a lui Caragiale o anume doză de sentimentalism ieftin. Putem bănui mai degrabă că marele ironist n-a găsit cu ce să-i ia peste picior pe ţărani. Atunci, ca şi acum, ţăranii nu erau atinşi de artificialitate. Comportamentul lor în iubire, în ură stă în raport de consecvenţă cu trăirea. Forma (gest) fără fond (sentimental) le e străină. Artificialitatea era caracteristica micii burghezii. De aceea, în ultimă instanţă, Caragiale îşi extrage personajele şi situaţiile ridicole din această lume în care imitarea gesturilor şi cuvintelor din ziare şi cărţi ieftine e o realitate definitorie.

De trei ori Gabriel García Márquez

Am avantajul de a reciti o carte ca şi cum n-aş fi ţinut-o în mâini niciodată. Astfel i-am dat gata de câteva ori pe Sadoveanu, pe Camil Petrescu, pe Cehov. Fiecare lectură mi-a adus ceva nou. Fie o nouă interpretare, fie o nouă observaţie, fie o nouă plăcere. Ca şi amorul, lectura stă sub semnul clipei capricioase. Pe măsura maturizării, Camil Petrescu mi-a stârnit un entuziasm tot mai mic. Personajele sale şi-au modificat silueta în funcţie de momentul lecturii. Iubit în tinereţe, Gelu Ruscanu mi-a devenit antipatic spre maturitate.

Un lucru asemănător s-a petrecut şi cu Gabriel Garcia Márquez. L-am citit şi recitit la intervale mari de timp. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar entuziasmul dintâi s-a răcit treptat-treptat, sfârşind prin a deveni antipatie. Această fascinantă experienţă a reîntâlnirii, amintind-o pe cea din cazul femeii iubite, se regăseşte în diferenţa dintre însemnările făcute în diferiţi ani pe marginea literaturii lui Márquez. Mă rezum aici să transcriu aceste însemnări aşa cum şi-au găsit ele locul, în diferite momente, în jurnalul meu de lectură.

1973 - entuziasmul fără hotare

De Un veac de singurătate, romanul lui Gabriel García Márquez, mă leagă o amintire. Citisem un fragment în solida revistă care era „Secolul XX". Deşi mă aflam la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde-mi făceam veacul ca student, totul în juru-mi a dispărut, atât de tare mă cufundasem în fantastica lume din Macondo. Când am ajuns în stradă umblam ca beat, incapabil să mă smulg din spaţiul în care călătorisem cu câteva clipe în urmă. A fost de-ajuns un singur fragment nu numai ca să mă entuziasmeze, dar şi ca să pună această carte într-un colţişor al amintirii, de unde radiază şi acum o necontenită şi discretă visare. Când am terminat romanul, apărut, în fine, în ediţie integrală românească, am avut la un moment dat senzaţia că am ieşit, fără să-mi dau seama, din realitate.

Un veac de singurătate e un continent de viaţă, o realitate duduitoare, cu case care parcă ţâşnesc din pământ, ca exploziile florilor în clipa când dau în petale, cu prăbuşiri încete, domoale, în care zidurile se strâng unul într-altul.

1982 - entuziasmul temperat deja

Autorul miticului roman Un veac de singurătate poate fi lesne de recunoscut şi în articolele sale de gazetar. E aici, mai mult decât în altă parte, dovada că un mare scriitor se reazemă îndeosebi pe viziunea proprie, originală asupra lumii, căreia, asemenea unui nucleu vital, i se subordonează toate: stilul, tehnicile, personajele. Chiar şi în aceste articole banale, de gazetă, opere de relatare obiectivă, de istorisiri ale unor întâmplări reale, nu inventate, universul e cel din faimosul roman. Multe dintre faptele reale din gazetăria lui Márquez par rupte din Macondo-ul lui Un veac de singurătate. Înseamnă aceasta că romanul nu e altceva decât produsul unei viziuni asupra lumii, acţionând, în cazul scriitorului, în orice împrejurare. Chiar şi când face jurnalistică. Sub călcâiul acestei viziuni, ziaristul Márquez selectează din cotidian, poate fără să vrea, acele fapte corespunzătoare înţelegerii sale a lumii. De aici, o primă concluzie: un mare scriitor e, înainte de toate, un mare dogmatic: realitatea nu e aşa cum este, ci aşa cum o vrea el, scriitorul. A doua concluzie: unui mare scriitor i se întâmplă exact ceea ce-i trebuie pentru opera sa. Nu-i exclus ca, scriitor fantastic fiind, plimbându-te într-o noapte pe stradă, să asişti la înflorirea unui stâlp de telegraf.

1990 - entuziasmul răcit

Recitit azi, după o îndelungă pauză de lectură, Un veac de singurătate nu m-a mai fascinat ca altădată. A fost o vreme când romanul lui Márquez îmi prilejuia momente de nespusă încântare. Azi l-am parcurs în fugă, sărind pagini întregi, incapabil să reţin şirul numeroaselor sale personaje. Să fie, oare, imposibilitatea de a mă concentra? Să-şi fi pus jurnalistica amprenta atât de tare asupra mea încât să nu mai pot citi altceva decât în diagonală, atent doar la întâmplările violente? Posibil. Cum la fel de posibil e şi faptul că Un veac de singurătate mi s-a evidențiat acum într-una din slăbiciunile sale fundamentale: inflaţia de fantastic. Ai strania impresie a unei demagogii a invenţiei infinite. Autorul născoceşte cu fiecare frază, cu fiecare cuvânt. Revărsarea de fantastic rămâne excesivă. Ţâşnind la fiecare pas, ea riscă efectul unei supraproducţii de artificii. La câteva minute după primele pagini, atenţia îţi oboseşte. Ai vrea o clipă de cenuşiu. Într-un cuvânt, o clipă de real. Cum aceasta lipseşte, încântarea de la început dispare. Ruptă total de realitate, lumea romanului se bazează pe o veritabilă maşinărie de inventat. Mai degrabă poet decât prozator, autorul n-are capacitatea de a crea nici măcar un singur personaj după regulile clasice ale liniilor sigure. Drept urmare, nici un personaj n-are consistenţă. Nici unul dintre ele nu poate fi reţinut până la capăt. Efect inevitabil: nici unul nu rămâne în memorie.

1996 - răceală absolută

La câţiva ani de la recitirea capodoperei Un veac de singurătate, mi-a căzut în mână varianta românească a altui roman semnat de Gabriel García Márquez, Generalul în labirintul său. Publicat în 1989, volumul mi-a întărit impresia de mecanicism al fantasticului. Dedicat lui Simon Bolivar, romanul e o mediocră repetare a ceea ce l-a consacrat pe Márquez. Intrat pe făgaşul ticurilor literaturii poreclite de critici a realismului magic, scriitorul pare incapabil să mai sară peste margini. Merge înainte, fără contenire, pe un drum fără surprizele cotiturii, fără nici o curbă la dreapta sau la stânga. Cu această formulă însuşită deplin, ştiută pe de rost, el are toate şansele să mai scrie încă 1.000 de cărţi fără pic de osteneală.

2001 - redescoperirea textului

Călătorind la Havana, iau cu mine drept ghid romanul lui Márquez Un veac de singurătate. Îl citesc noaptea târziu, după întoarcerea din oraşul crepuscular, cu palmieri regali obosiţi şi case coloniale roase de Tropice. Întâlnirea cu spaţiul latino-american îmi înviorează privirea astenică. Descopăr un Márquez fascinant, seducător ca la prima lectură.

Cum ne trage pe sfoară KGB-istui Putin

O întrebare hodoronc-tronc

Dezvăluită în prefaţă, ambiţia celor trei jurnalişti ruşi pare simplă. „Cine e acesta, domnul Putin?". Cu o astfel de întrebare i-ar fi pisat - susţin autorii - ziarista americană Trudy Rubin pe toţi cei întâlniţi în cale la Forumul de la Davos, ianuarie 2000. N-o ştim pe mai sus-numita Trudy Rubin. Întreprinderea sa ni se pare însă niţel aiurea. Ne-o imaginăm în ipostaza de femeie uscată, tunsă scurt, gen activiste pentru libertatea căţeilor de usturoi, umblând din om în om la forumul respectiv şi întrebând nitam-nisam: Cine e acesta, domnul Putin? Strănepoţi ai lui Dostoievski, jurnaliştii ruşi n-au simţul umorului. De aceea, în loc s-o ironizeze pe slujbașa unchiului Sam, s-au hotărât să răspundă ei sâcâitoarei întrebări. Potrivit introducerii, jurnaliştii s-au adresat lui Vladimir Putin ca să realizeze un interviu fluviu, de mărimea unei cărţi, cu noua stea a politicii mondiale. Amabil, tânărul ţar a fost de acord să-şi piardă timpul cu amărâţii de gazetari, le-a facilitat intrarea la familia sa, la foştii săi colegi, la secretara sa de la Petersburg, le-a pus la dispoziţie duioase poze intime: Volodea când era şcolar - un rus blond, cu o melancolie cehoviană în priviri -, tânărul Putin gol până la brâu, stând pe o bancă lângă o stivă de lemne tăiate, Putin surprins la nuntă, în ipostaza teatrală de vârâtor al verighetei pe degeţelul Ludmilei, Putin cu prima fetiţă în braţe, uitându-se la noi de sub o pălărie şucară, Putin la botez, Putin cu cea de-a doua fiică, răsturnat pe divan, giugiulindu-se fericit cu odraslele în pielea goală. Răspunde cartea întrebării: cine este domnul Putin? Prudenţi, autorii - pe numele lor Natalya Givorkyan, Natalia Timakova, Andre Kolisnikov - îşi închid cartea astfel:

„Toate discuţiile noastre sunt cuprinse în carte. Noi nu considerăm prin aceasta că întrebarea «Cine este domnul Putin?» a fost elucidată. Că Putin a devenit mai de înţeles, suntem însă siguri".

Citind-o în varianta românească, noi nu suntem atât de siguri că l-au făcut pe Vladimir Putin mai de înţeles. Dimpotrivă, îndrăznim a crede că l-au ascuns mai tare.

O viaţă ştearsă

Lectura cărţii îţi produce un şoc. Răspunsurile lui Putin frizează banalitatea absolută. Te aştepţi la o viaţă spectaculoasă. Cerută nu numai de trecutul KGB-ist al personajului, dar şi de ipostaza sa actuală: preşedinte al Rusiei, cu puteri de ţar. Funcţionează aici teza lui Husserl asupra semnificaţiei. Plecând din prezent, semnificăm o serie de fapte neutre, care au dus la situaţia de acum. N-avem cum privi destinul lui Putin decât din perspectiva ascensiunii sale fulgerătoare. E normal, astfel, să aşteptăm de la confesiunile sale dezvăluirea unor fapte ieşite din comun, profeţind finalul: ipostaza de atotputernic al maicii Rusii. Spre uluirea noastră, răspunsurile lui Putin conturează o viaţă de o mediocritate neţărmurită: cum s-a însurat, cum s-a accidentat grav nevastă-sa, cum i-a ars dacea (vila de la marginea oraşului, specifică ruşilor), cum a ajuns prim-ministru. La capitolul dedicat activităţii sale în KGB ne pregăteam pentru dezvăluiri senzaţionale. Dacă ar fi să credem lui Vladimir Putin, ipostaza de agent al unui serviciu secret nu diferă de cea a unui frezor fruntaş. Devenit lucrător KGB, viitorul preşedinte trebuie să meargă la serviciu, să prezinte superiorilor un plan de muncă săptămânal. Până şi un contabil are o viaţă mai palpitantă în exerciţiul funcţiei sale! Din cei 16 ani ca agent, cinci au fost petrecuţi în RDG, ca spion KGB. Dezvăluirile preşedintelui rus despre aceşti ani te fac să râzi cu lacrimi. Potrivit lor, în Germania s-a îngrăşat, deoarece a băut bere pe rupte, ieşea în afara Dresdei cu maşina de serviciu, marca Jiguli, strângea bani pentru a-şi cumpăra câte ceva. Ce mai încolo şi încoace, nu viaţa unui agent KGB, ci viaţa unui şofer de TIR cu acces peste hotare.

Impresia de şters, de banal, e sporită monstruos de stilul relatării. Teoreticienii literari l-ar defini drept „gradul zero al scriiturii", înţelegând prin asta relatarea neutră, fără adâncimile date de meditaţie sau de tresărirea sentimentală. Eroul naraţiunii subiective - Vladimir Putin - n-are zbor în confesiunea sa publică. Şi când sunt banale, faptele apar într-o altă lumină dacă beneficiază de viziune asupra lumii, de o stoarcere a semnificaţiilor generale. Urmaşul lui Elţîn nu e omul care să se autoanalizeze proustian, până la gândul nesigur ca un fum, sau care să descopere în faptul banal adevărul asupra universului. El e un om unidimensional, cum i-ar fi spus Marcuse, un robot, un excavator care se mişcă în gesturi ample, proiectate pe orizont. Lucru confirmat chiar şi de anumite momente ale vieţii sale.

Cererea comunistă în căsătorie

Cererea în căsătorie a Ludmilei aminteşte mai degrabă de propunerea unui proiect de rezoluţie a unui Congres al PCUS:

„– Dar v-aţi căsătorit numai după trei ani şi jumătate. Ce aţi făcut în tot acest timp?

– Trei ani şi jumătate i-am făcut curte!

– Cum de s-a hotărât în sfârşit?

– Într-o seară, eram la el acasă, şi-mi spune: «Prietena mea, tu mă cunoşti acum. În principiu, nu sunt un om prea plăcut». Şi în continuare a urmat autocaracterizarea: tăcut, oarecum destul de tăios, câteodată capabil să jignească şi aşa mai departe. Într-un cuvânt, un tovarăş de drum riscant. Şi continuă: «În trei ani şi jumătate, tu, probabil, te-ai decis?».

Am înţeles că, probabil, ne despărţim. «În general, m-am decis» - îi spun eu. El, cu îndoială: «Da?». Atunci am înţeles că ne despărţim.

– «Dacă aşa stau lucrurile, eu te iubesc şi îţi propun să ne căsătorim la data cutare». Asta. a venit cu totul pe neaşteptate".

Ajungând la ultima pagină, eşti gata să juri că acesta e Vladimir Putin: un ins neted, fără ascuţimile personalităţilor accentuate. După trecerea uimirii dintâi, îţi aminteşti brusc de un amănunt al monologului. Dosarul de la KGB nota, drept caracteristică negativă, puterea de a ascunde trăirile. Semnificativă rămâne în acest sens scena relatată de Marina Entalţeva, secretara sa de la primăria Petersburgului:

„Familia Putin avea o căţeluşă caucaziană, pe nume Malîş. Căţeluşa stătea la dacea şi tot timpul săpa pe sub gard, încerca să iasă afară. Odată, a reuşit să iasă şi a nimerit sub o maşină. Liudmila Aleksandrovna a luat-o şi a dus-o la clinica veterinară. De acolo, ea a telefonat cu rugămintea de a se transmite soţului că nu a fost posibil să fie salvată căţeluşa. Intru în cabinetul lui Vladimir Vladimirovici şi îi spun: «Ştiţi ... s-a întâmplat ceva ... Malîş a fost ucisă». Mă uit la faţa lui: nici o emoţie. Aşa m-am mirat că nu are nici o reacţie, încât nu m-am reţinut şi l-am întrebat: «Cineva v-a mai spus despre asta?». însă el îmi răspunde calm: «Nu, eşti prima care îmi spui». Şi atunci am înţeles că am zbârcit-o".

Mereu la pânda

Luminaţi de acest amănunt, ne vedem obligaţi să recitim cartea. Pentru a descoperi ici-colo, scăpate de sub autocontrolul putinian, argumente pentru un alt personaj decât cel conţinut de monologurile succesive. Ca înalt funcţionar la primăria Petersburgului, viitorul preşedinte merge să-l ia de la aeroport pe Kissinger. Istorisirea scenei trădează un om la pândă, atent la cei din jur din spatele privirii de sticlă mată:

„Kissinger a venit la Petersburg de vreo două ori. S-a nimerit ca să-l întâmpin la aeroport. Ne-am urcat în maşină şi am pornit-o spre reşedinţă. Pe drum, s-a interesat de unde proveneam şi cu ce mă ocup. Un unchiaş atât de curios. Părea că doarme pe el, dar, în realitate, vede şi aude tot. Noi discutam prin interpret. Mă întreabă: «Lucraţi de mult aici?». îi răspund că în jur de un an. A urmat un dialog:

– Dar pană aici, unde aţi lucrat?

– La Sfatul Popular al Leningradului.

– Şi înainte?

– La Universitate.

– Şi pană la Universitate?

– Pană la Universitate am fost militar.

– La ce gen de armă?

Gândesc, acum am să te mâhnesc: «Ştiţi, eu am lucrat la Serviciul de Informaţii». El continuă, liniştit: «Aţi lucrat în străinătate?». Eu: «Am lucrat în Germania». El: «În Germania de Est sau de Vest». - «În cea de Est». El: «Toţi oamenii de treabă au început în serviciile de informaţii. Şi eu, de asemenea». Nu ştiusem că Kissinger lucrase în serviciul secret".

O altă scurgere de informaţii (ca să ne exprimăm în termenii agentului Putin) din memoria sa ne dezvăluie un alt amănunt semnificativ. Eroul a stârnit nelinişti până şi la KGB prin simţul scăzut al pericolului:

„– Deveniţi calm în situaţii critice?

– Liniştit. Chiar prea liniştit. Mai târziu, când eram la şcoala de pregătire a agenţilor de informaţii, într-una din caracterizări mi-au scris: «Posedă un simţ scăzut al pericolului». Iar această lipsă era considerată foarte serioasă. În asemenea situaţii trebuie să fii mai pe fază, pentru a reacţiona bine, calitativ. Într-adevăr, aceasta este important. Factorii de teamă şi durere. Te-ai îmbolnăvit, înseamnă că ceva nu e în regulă în organism".

Perfida dezinformare?

Aceste scăpări, chiar dacă puţine, sunt suficiente pentru a ne trezi îndoiala. Şi dacă mărturisirile lui Vladimir Putin alcătuiesc o vastă dezinformare? Agent KGB sută la sută, noul ţar al Rusiei ne trage pe sfoară. El nu răspunde întrebării: Cine este acesta, domnul Putin? El ne oferă imaginea pe care şi-o doreşte: cea a unui ins minor, fără adâncimi, dar mai ales fără ambiţii. O versiune de care duce lipsă în bătălia sa pentru deţinerea puterii absolute. Nu-şi exprimă el, la un moment dat, trădându-se sau, mă rog, vrând să se trădeze, nostalgia după monarh, cel ce nu e contestat de nimeni? Împinşi sau nu de însuşi Vladimir Putin, jurnaliştii îi cer părerea asupra monarhiei. E o întrebare prea hodoronc-tronc, ca să n-o suspectăm. Interlocutorul se grăbeşte să răspundă:

„(...) în ansamblu ... într-o perioadă de timp ... într-un loc determinat... în condiţii determinate ... monarhia a jucat şi joacă, pană în prezent, un rol pozitiv. Să zicem, în Spania. Eu cred că acolo monarhia a jucat un rol determinant în îndepărtarea ţării de la despotism şi totalitarism. Pare evident că monarhia a constituit un factor de stabilitate. Monarhul nu trebuie să se gândească dacă va fi ales sau nu, să ţină seama de conjuncturi fără importanţă, cum să acţioneze asupra electoratului. El are posibilitatea să gândească la soarta poporului său şi să nu fie distras de mărunţişuri".

Ipoteza unui Putin banal lasă locul alteia. Capabil de un formidabil autocontrol, interlocutorul oferă lumii o imagine înşelătoare. Pentru ca, sub masca ei, să-şi poată urmări slobod ţelul puterii absolute.

Exagerări meteorologice la Shakespeare

Printre exagerările shakespearene se numără şi furtuna traversată de Regele Lear. Marele dramaturg avea nevoie, pentru a sublinia tragedia personajului, de două elemente: a) furtuna să ia proporţiile unui dezastru; b) spaţiul în care e surprins Lear să fie complet pustiu. Citind rătăcirea regelui prin furtună, te frapează cataclismul în care e aruncat personajul. E o pustietate universală cum numai Shakespeare putea inventa:

„În noaptea asta nici măcar ursoaica/ Ce și-i-nțărcat flămânzii pui nu iese/ Din vizuină, la vânat; nici lupii/ Nici leii nu-şi scot blana-n ploaia asta/ Chiar de-ar crăpa de foame".

E o furtună unică pe acele meleaguri şi, între noi fie vorba, unică şi din punct de vedere meteorologic. Venită însă la timp pentru a-i servi lui Shakespeare, mai precis demonstraţiei sale artistice. O spune un personaj din tragedie, Kent:

„Nici ale nopţii arătări nu umblă/ În nopţi ca asta. Cerul răscolit/ Alungă şi pe cei ce trag la beznă, / vârându-i, zgribuliţi, prin vizuini/ De când mă știu (s.n.) n-am pomenit vântoase/ Şi trăsnete, şi ropot de potoape/ atât de asurzitoare. Omul, bietul,/ Nu-i făurit să rabde - atâtea spaime!"

Chiar dacă unul dintre personaje declară că de când se ştie n-a pomenit o asemenea furtună, indiscutabil şi noi, cei obișnuiți cu cele mai haine exagerări meteorologice, nu putem rămâne decât uimiţi. În faţa acestei dezlănţuiri a naturii, dar mai ales a acestei pustietăţi pe care o străbate Regele Lear, nu putem decât exclama: Cum le mai potriveşte Literatura! Contrazicând flagrant Meteorologia.

Recurs în anulare la condamnarea lui Isus

Absolvirea Sanhedrinului

Potrivit prefeţei semnate de Teşu Solomovici la volumul lui Haim Cohn, Arestarea, procesul şi moartea lui Isus Christos, „acesta este a 60.001 carte care s-a scris, numai în ultimele două secole, despre viaţa şi moartea