CAP I: Consideraţii de ordin general cu privire la infracţiunea de tâlhărie Secţiunea I: Societate. Relaţii sociale.

Ordine de drept Orice societate (comunitate sau colectivitate umană) presupune un contact natural între membrii săi, în cadrul unor relaţii sociale din cele mai diverse, în vederea satisfacerii unor nevoi individuale sau de grup. Sfera relaţiilor sociale care pot apărea în cadrul interacţiunii umane este infinită şi imposibil a fi limitată în spaţiu, timp sau prin voinţa omului. Întrucât domeniul rezervat interacţiunii sociale tinde spre atomizare, fapt cu atât mai pregnant cu cât numărul indivizilor este mai mare, raporturile dintre indivizi tind astfel spre multiplicare şi diversificare, fenomen care nu se desfăşoară numai în cadrul unei interacţiuni omogene, liniare şi armonioase, ci şi în cadrul unor relaţii de entropie socială, care scapă în mod natural (dar periculos) de sub controlul echilibrului şi tind spre dezordine. Cu alte cuvinte, deşi relaţiile dintre indivizi au loc de regulă la adăpostul unei securităţi sociale determinate atât de morală, religie, convingere, cât şi de prescripţia legii, există un procent (un segment social) de acţiuni şi de indivizi care se află în afara respectivei morale (convingere) sau prescripţiei legii, segment care „rupe” echilibrul social şi buna desfăşurare a raporturilor dintre oameni. Rezultă că nu toate voinţele umane implicate în interacţiunea reciprocă a membrilor comunităţii pot fi uniform armonizate, întrucât în mod firesc oamenii îşi urmăresc şi satisfac interesele din cele mai diverse, care nu concordă întotdeauna la nivelul grupului. Acolo unde indivizii acţionează în vederea satisfacerii unor necesităţi considerate normale, fireşti, care nu aduc atingere în planul manifestării celorlalţi membrii ai comunităţii, există o stare de armonie socială, un echilibrul în planul manifestării exterioare a indivizilor, un consens care determină o dezvoltare şi o multiplicare sănătoasă a relaţiilor umane. Dimpotrivă, acolo unde există indivizi care prin acţiunile lor aduc atingere celor mai importante valori ale comunităţii respective, acţionând în dispreţul armoniei grupului

1

şi împiedecând prin faptele lor ilicite dezvoltarea echilibrată şi durabilă a comunităţii, se fac responsabili de perturbarea manifestării fireşti a relaţiilor sociale, de crearea unei stări de insecuritate, determinate de proliferarea unor acţiuni primejdioase sau vătămătoare. Împotriva acestor indivizi se impune o reacţie de înlăturare a comportamentului lor antisocial, de izolare şi de reeducarea lor, reacţie care intervine firesc din partea celor lezaţi în drepturile lor de comportamentul ilicit, reacţie care are drept scop restabilirea stării de echilibru încălcate prin fapta antisocială şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi. Din cele de mai sus rezultă existenţa la nivelul oricărei comunităţi umane (indiferent de întindere sau de numărul membrilor) a unei stări pe care o cunoaştem sub denumirea de ordine socială, adică acel climat (mediu social) în care este posibilă dezvoltarea normală a personalităţii umane, spre satisfacerea armonioasă a trebuinţelor fiecăruia şi crearea condiţiilor favorabile dezvoltării materiale şi spirituale ale comunităţii. Acest climat de ordine şi securitate socială nu poate fi menţinut într-o comunitate organizată sub formă de stat decât prin intermediul unor norme de drept, care să reglementeze principalele relaţii sociale, prin arătarea comportamentelor permise şi a celor nepermise (interzise) de lege, fiind subsecvent principiul unanim recunoscut că „este permis tot ceea ce legea nu interzice expres”. Dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită, nu poate reglementa toate relaţiile sociale, întrucât numărul acestora este infinit, determinat de posibilităţile nelimitate de dezvoltare a gândiri umane. Dreptul reglementează însă principalele relaţii sociale, adică pe cele mai importante pentru crearea stării de echilibru, considerate astfel de legiuitor în urma sesizării necesităţilor de reglementare socială. Este cunoscut faptul că majoritatea covârşitoare a relaţiilor umane se desfăşoară prin respectarea de bună voie a regulilor de conduită, fie că se cunoaşte caracterul sancţionator al acestora, fie pentru că există o stare de conştiinţă a legii, un bun simţ comun fiecăruia care-i dictează ce este „drept” şi ce este „nedrept” să facă. Încălcarea regulilor de conduită apare întotdeauna ca o excepţie şi este rezultatul nesocotirii de către indivizi predispuşi la un comportament deviant a normelor de conduită, ceea ce determină o stare de conflict ce trebuie dedusă judecăţii. Societatea organizată statal nu mai lasă indivizilor libertatea de a alege care forme de represiune (pedepsire) sunt propice restabilirii echilibrului social încălcat, aşa cum se

2

întâmpla în societatea prestatală, unde atributul tragerii la răspundere aparţinea celui mai puternic sau comunităţii în ansamblul ei. Societatea organizată statal reglementează prin vocea legiuitorului penal care fapte sunt considerate vătămătoare pentru societate, pedepsele considerate optime pentru restabilirea ordinii încălcate şi condiţiile de răspundere a celor vinovaţi – dreptul substanţial; procedura prin care indivizii vinovaţi de săvârşirea unor fapte incriminate sunt aduşi în faţa organelor de stat şi condamnaţi prin intermediul instanţei la o pedeapsă prescrisă de lege şi individualizată de judecător – drept procesual, precum şi modalităţile de executare a pedepsei legal individualizate – drept execuţional. Secţiunea II: Caracterizarea generală a infracţiunilor contra patrimoniului 2.1. Consideraţii preliminare Importanţa necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziţie patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în acelaşi plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce crimele şi delictele contra patrimoniului se impun a fi aşezate în sistemul părţii speciale a noului Cod Penal român, imediat după categoria crimelor şi pedepselor contra persoanei. Noţiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani care aparţin unei persoane1. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi analizate separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor, ca o sumă de valori active şi pasive, ca universalitate juridică aparţinând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept şi fiecărei obligaţii2. Drepturile şi obligaţiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în

1

I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate şi alte drepturi reale. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 8-9. 2 I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiunilor civile, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 1.

3

expresia lor bănescă alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor tot în expresia lor bănescă formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un pasiv3. Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voinţa care îi dă caracterul de unitate, se stinge. Conceptul de patrimoniu are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit ştiinţelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitaţie, servitute, superficie) şi drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligaţiile, precum şi orice situaţie de fapt care prezintă numai o aparenţă de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenţia unei persoane). Aceste drepturi reale principale şi accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) şi un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societăţii. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes)4. Noţiunea de patrimoniu în dreptul penal are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc. Infracţiunea n-ar putea fi niciodată săvârşită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracţiuni contra patrimoniului5. Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracţie nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noţiune.
3 4

I.P. Filipescu, op. cit., p. 9. C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 92. 5 Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 193 – 194.

4

Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii. Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situaţiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârşirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul şi-a schimbat situaţia de fapt prin însuşire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepseşte uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acţiunea sa contribuie la schimbarea situaţiei de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 263 alin. 2-5 C. pen. sau furtul incriminat în art. 249alin. 2 C. Pen.). În categoria crimelor şi delictelor contra patrimoniului se află bunurile susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului în raport cu formele de proprietate. Constituţia României prevede că “proprietatea este publică sau privată”6, ceea ce înseamnă că alte forme de proprietate sunt de neconceput. Normele constituţionale nu menţionează în mod direct categoriile de bunuri care aparţin proprietăţii private, ci numai pe cele care formează patrimoniul public. Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil,de interes naţional , plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice7. Prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar sunt enumerate şi alte bunuri ce aparţin proprietăţii publice. Natura bunurilor sau afectarea lor unei utilităţi publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menţionate pentru delimitarea bunurilor ce aparţin proprietăţii publice.

6 7

Constituţia României, art. 136 alin.1. Constituţia României, art. 136, alin. 3.

5

Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii8. Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local9. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesiunea ar putea fi făcută fie unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăţi comerciale. Proprietatea publică este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieşi pe nici o cale din sfera proprietăţii publice. Bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietăţii publice. Proprietatea privată o poate avea atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice. Bunurile regiilor autonome, cu excepţia celor care fac parte din proprietatea publică şi date lor spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu10. Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale arată că bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia. Aşadar, bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu publică, chiar dacă la o societate comercială statul deţine capitalul majoritar. Fac excepţie numai bunurile care aparţin proprietăţii publice şi care, potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, au fost încredinţate regiilor autonome spre administrare, iar societăţilor comerciale sub formă de concesionare sau închiriere11. 2.2. Enumerare Infracţiunile contra patrimoniului prevăzute şi sancţionate de legea penală sunt următoarele: furtul, furtul calificat, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, delapidarea, însuşirea bunului găsit, distrugerea, distrugerea calificată, distrugerea din culpă, tulburarea de posesie şi tăinuirea.
8 9

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura Argument, Bucureşti, 1999, p. 189. 10 Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art.5. 11 Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar şi colaboratorii, op. cit., p. 196 – 197.

6

Infracţiunea de furt este prevăzută în art. 208 Cod Penal şi constă în „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”. Infracţiunea de furt calificat este prevăzută în art. 209 şi este definit ca furtul săvârşit în împrejurările menţionate în acest articol. Infracţiunea de tâlhărie este prevăzută în art. 211 Cod Penal şi este definită ca un furt comis cu violenţă. Prin voinţa legiuitorului, tâlhăria este o infracţiune unică, deşi în conţinutul său cuprinde pe lângă acţiunea de sustragere (de furt) şi acte de violenţă, ameninţări ori alte forme de constrângere îndreptate împotriva persoanei, deci este o infracţiune complexă. În contextul acţiunilor care compun conţinutul infracţiunii de tâlhărie, acţiunea de sustragere constituie acţiunea principală, iar acţiunile de violenţă sau ameninţare, de punere a victimei în stare de neputinţă de a se apăra, de întrebuinţare de astfel de mijloace după realizarea furtului pentru păstrarea bunului sustras ori pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, sunt acţiuni secundare12. Unitatea legală în care se absorb cele două activităţi specifice (de luare şi violenţă) este bazată pe rezoluţia infracţională care leagă cele două acţiuni, rezoluţie prin care făptuitorul urmăreşte scopul sustragerii unui bun mobil, iar mijlocul prin care se realizează aceasta este violenţa ori ameninţarea care se exercită asupra victimei13. Infracţiunea de piraterie este prevăzută în art. 212 Cod penal şi constă în „jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altor nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat”14. Infracţiunea de abuz de încredere este prevăzută în art. 213 Cod Penal şi constă în „însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui”.

12 13

Alexandru Boroi, Drept penal.Partea specială, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p. 212. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal – partea specială, Editura Hamangiu, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2009, pag. 255. 14 Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., pag. 269.

7

Infracţiunea de gestiunea frauduloasă este prevăzută în art. 214 Cod penal şi constă în „pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri”. Infracţiunea de înşelăciune este prevăzută în art. 215 Cod penal şi constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă”. Infracţiunea de delapidare este prevăzută în art. 2151 Cod penal şi constă în „însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează”. Infracţiunea de însuşirea bunului găsit este prevăzută în art. 216 Cod penal şi constă în „fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau a dispune de acel bun ca de al său”. Infracţiunea de distrugere este prevăzută în art. 217 Cod penal şi constă în „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate”. Infracţiunea de distrugere calificată este prevăzută în art. 218 Cod penal şi este definită ca distrugerea cu consecinţe deosebit de grave sau care a avut ca urmare un dezastru. Infracţiunea de distrugere din culpă este prevăzută în art. 219 Cod penal şi constă în „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public”. Infracţiunea de tulburare de posesie este prevăzută în art. 220 Cod penal şi constă în „ocuparea, în întregime sau în parte, a unui imobil aflat în posesia altuia”. Infracţiunea de tăinuire este prevăzută în art. 221 Cod penal şi constă în „primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material”.

8

2.3. Condiţii preexistente Obiectul juridic comun al infracţiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul şi ansamblul relaţiilor sociale ce se nasc, se desfăşoară şi se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligaţiei de a menţine situaţia juridică iniţială a bunului ce face parte din acel patrimoniu15. Unele infracţiuni contra patrimoniului au un obiect juridic complex, deoarece, în principal, afectează valoarea socială pe care o denumim patrimoniu, iar în secundar, valoarea socială pe care o reprezintă viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei16. În cazul infracţiunilor de tâlhărie şi de piraterie, pe lângă relaţiile sociale cu caracter patrimonial (obiect juridic comun), legea ocroteşte şi relaţiile sociale care depind, în evoluţia lor, de respectarea unor atribute esenţiale ale persoanei, cum sunt libertatea, onoarea şi demnitatea, viaţa, integritatea corporală, sănătatea (obiect juridic special)17. În cazul incriminărilor privitoare la faptele de abuz de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciune şi însuşirea bunului găsit, legiuitorul ocroteşte relaţiile sociale care au nevoie pentru a exista respectarea încrederii cu care oamenii operează în anumite raporturi între ei cu privire la bunuri mobile sau/şi imobile. Infracţiunile de distrugere au ca obiect juridic special relaţiile sociale pentru subzistenţă potrivit cărora nu trebuie să se atenteze la integritatea materială a bunurilor din orice patrimoniu. Acesta este obiectul juridic special principal, deoarece pentru aceste fapte regăsim şi un posibil obiect juridic secundar constând în relaţii sociale privitoare la viaţă, integritatea corporală şi sănătatea omului18. Obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracţională. În cazul infracţiunilor de furt, abuz de încredere şi însuşirea bunului găsit, obiectul material este reprezentat de un bun mobil.
15 16 17

I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1992, p. 22-23.

Alexandru Boroi, op. cit., p.182. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., 2009, pag. 255. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., pag 255.

18

9

Pentru infracţiunile de tâlhărie şi piraterie, există un obiect material principal, acelaşi ca şi în cazul furtului, dar care cuprinde şi o valoare concretă adiacentă constând în atribute esenţiale ale persoanei (libertatea şi demnitatea, viaţa, integritatea corporală şi sănătatea). Obiectul material al infracţiunilor de distrugere şi tulburarea de posesie este reprezentat de un bun mobil sau imobil, inclusiv terenuri agricole şi silvice, culturile agricole, lucrările de îmbunătăţiri funciare, bornele şi semnele topografice sau geodezice, monumentele istorice, ansamblurile şi siturile arheologice, etc. Obiectul material poate fi şi un înscris care consacră un drept patrimonial.19 Subiectul activ la cele mai multe dintre infracţiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială prin aceasta. Subiectul activ în cazul infracţiunilor de distrugere nu este particularizat de lege, dar el poate fi şi proprietarul bunului în cazul în care distrugerea intenţionată vizează anumite bunuri prevăzute limitativ în art. 217 alin. 2 şi 3, ori a produs vreuna din urmările menţionate în alin. 4 al aceluiaşi text. Subiectul activ poate fi şi coproprietarul bunului (cazul unei indiviziuni sau al unei proprietăţi comune pe cote-părţi). La unele infracţiuni, cum este cazul delapidării sau al distrugerii din culpă, legea stabileşte o calitate specială a subiectului activ, şi anume, cea de funcţionar gestionar sau funcţionar administrator, în primul caz, ori conducător al unui mijloc de transport în comun sau membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, în situaţia celei de-a doua infracţiuni. În acest caz, fapta nu va constitui şi neglijenţă în serviciu (concurs ideal), decât dacă fapta a produs şi alte urmări decât cele prevăzute în art. 219 Cod Penal, şi cu condiţia să se îndeplinească şi celelalte trăsături esenţiale caracteristice art. 249 Cod penal. Calitatea specială a subiectului activ în cazul delapidării sau al distrugerii din culpă trebuie să fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracţiuni. Într-o proporţie semnificativă, infracţiunile contra patrimoniului se săvârşesc în toate formele de participaţie penală, fie sub forma coautorat-ului, instigării sau complicităţii. Este posibilă şi participaţia improprie, în măsura în care la intervenţia intenţionată a instigatorului sau complicelui, autorul a acţionat din culpă sau fără vinovăţie.
19

V. Dongoroz şi colaboratorii, Noul Codul penal şi Codul penal anterior – prezentare comparativă, p.143.

10

La infracţiunile de tâlhărie sau piraterie, coautorul există chiar dacă făptuitorii au realizat, fiecare, alt element al acţiunii complexe infracţionale. Spre exemplu, unii au efectuat violenţele, iar alţii furtul.20 Instigatorul ca şi complicele vor răspunde chiar dacă, în concret, autorul a uzat de alte violenţe decât pe cele pe care le-au avut în vedere participanţii. În situaţia abuzului de încredere, pentru coautorat se cere a fi îndeplinită condiţia ca bunul mobil să fi fost încredinţat făptuitorilor, în grija lor comună. De asemenea, pentru gestiunea frauduloasă, coautorat va exista numai dacă făptuitorii aveau obligaţia comună de a administra sau conserva bunurile sau dacă exista o gestiune colectivă. Subiectul pasiv al infracţiunilor contra patrimoniu poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum şi statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracţională constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice. Concret, subiectul pasiv este persoana vătămată, adică păgubită prin infracţiune. Problema subiectului pasiv poate cunoaşte unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare şi un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracţiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul, putem avea şi un subiect pasiv secundar în persoana care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu pot fi valorificate, cum este cazul creditului ipotecar sau al uzufructului. În cazul infracţiunilor complexe, cu referire la tâlhărie şi piraterie, pornind de la particularităţile de ordin obiectiv al acestor infracţiuni, vor exista şi unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violenţă, va exista şi un subiect pasiv secundar, şi anume, persoana fizică ce suportă violenţele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale21. La majoritatea infracţiunilor contra patrimoniului nu sunt întâlnite condiţii speciale de loc şi timp pentru existenţa infracţiunii. În cazul furtului sau tâlhăriei, cerinţele speciale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii pot constitui doar circumstanţe de agravare a infracţiunii.
20 21

Revista de Drept Penal nr. 2 din 1995, p.116.
D. Pavel, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, RDP nr. 2/1995, p. 116.

11

2.4. Structura şi conţinutul Pentru infracţiunile contra patrimoniului există o situaţie permisă comună, şi anume existenţa bunului în posesia sau detenţia unei persoane. Lucrurile ce nu aparţin cuiva sau cele abandonate nu sunt protejate de legea penală prin aceste incriminări. În măsura în care un asemenea lucru este apropiat de cineva, el devine o entitate patrimonială şi poate fi obiect material al unei infracţiuni. Elementul material al laturii obiective a infracţiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acţiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacţiuni. Din conţinutul legal al acestor infracţiuni, se constată că unele infracţiuni au elementul material sub forma unei singure acţiuni (furtul), altele sub forma unor acţiuni alternative (delapidarea, distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situaţii, acţiuni sau inacţiuni alternative (însuşirea bunului găsit). În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea22 că, în raport de specificul fiecărei acţiuni care constituie elementul material al infracţiunii, se poate realiza o grupare a infracţiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: fapte de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria şi tăinuirea), fapte realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, delapidarea şi însuşirea bunului găsit) şi fapte de samavolnicie (distrugerea şi tulburarea de posesie). Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau al unei persoane juridice publice. Urmarea imediată constă într-o atingere adusă relaţiilor sociale privitoare la patrimoniul persoanei vătămate23. În cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate şi alte valori sociale, în secundar, va apare şi o altă urmare imediată reţinută în mod adiacent de normele incriminatoare. Atunci când vor exista şi consecinţe subsecvente ale infracţiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reţinute în conţinutul agravant al infracţiunii. Legătura de cauzalitate ce se realizează între elementul material şi urmarea imediată rezultată, în cazul anumitor infracţiuni, din materialitatea faptei săvârşite, iar în alte situaţii trebuie să se dovedească prin probe.
22 23

V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol III, p.449. Alexandru Boroi, op. cit., p.183.

12

La infracţiunile la care există o urmare imediată complexă şi raportul de cauzalitate va avea un asemenea caracter. Toate infracţiunile contra patrimoniului se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), cu excepţia distrugerii care are ca formă de vinovăţie şi culpa. În cazul unor forme agravante ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăţia se poate prezenta şi sub aspectul praeterintenţiei. Unele fapte, pentru a fi infracţiuni, necesită existenţa şi a unor elemente deosebite ale laturii subiective, cum ar fi scopul sau lipsa consimţământului celui vătămat (ex. furt, tâlhărie, piraterie), iar la altele, forma de vinovăţie este calificată prin reaua-credinţă (gestiunea frauduloasă). 2.5. Formele În evoluţia executării lor, infracţiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte premergătoare, la tentativă şi infracţiunea consumată (epuizată), deoarece sunt infracţiuni care, cel mai frecvent, se săvârşesc prin acţiune şi cu forma de vinovăţie a intenţiei. Actele premergătoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracţiuni, în afară de cazurile în care ar constitui, prin ele însele, infracţiuni. Adesea, aceste acte apar sub forma complicităţii la una dintre infracţiunile contra patrimoniului. Tentativa este incriminată, potrivit prevederilor art. 222 Cod Penal, numai la unele infracţiuni considerate ca având un grad mai înalt de pericol social (art. 201212,215,2151,218 Cod Penal). Consumarea faptelor este determinată de specificul elementului material şi al urmării imediate, de modul în care se întregeşte raportul de cauzalitate. Ea va fi analizată la fiecare infracţiune în parte. Infracţiunile contra patrimoniului, în raport de conţinutul lor legal, îmbracă modalităţi normative stabilite printr-un conţinut închis de incriminare sau printr-un conţinut deschis care permite şi alte modalităţi decât cele enumerate de legiuitor 24. Modalităţile faptice pot fi de o diversitate excepţională.

24

Gh. Nistoreanu si colab., Drept penal. Partea speciala, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1999, p.193.

13

2.6. Regim sancţionator Pe o extindere largă a pericolului social generic, infracţiunile contra patrimoniu pot fi pedepsite alternativ cu închisoarea, în limite reduse, şi pedeapsa amenzii (art.213,216,217 alin.1, 219 alin. 1, 220 alin 1 Cod Penal), ori cu pedeapsa închisorii mergând până la 25 de ani pentru infracţiunile în variante agravante (art.209,211,212, 215, 2151,218,219,220 Cod Penal). La unele infracţiuni în variante agravante se prevede şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art.209,211,212, 215, 2151,218 Cod Penal). În măsura în care sunt îndeplinite condiţiile art. 118 Cod Penal, va putea fi luată şi măsura de siguranţă a confiscării speciale. Infracţiunile contra patrimoniului se urmăresc, în regulă generală, din oficiu. Pentru unele fapte însă, urmărirea se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. O asemenea dispoziţie este realistă şi ţine seama de interesele persoanei care, uneori, nu consideră necesar a se sancţiona fapta penal (art.210,213,217 alin.1, 220 alin 4 Cod penal). În toate aceste cazuri, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală25. 2.7. Aspecte criminologice Infracţiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept, având la bază cauze atât de ordin obiectiv (şomaj), cât şi de ordin subiectiv (dezinteres în dobândirea celor de trebuinţă pe cale cinstită, dorinţa de îmbogăţire fără muncă, carenţe în educaţie, etc.). Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate şi sancţionate din cele mai vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situaţiile de fapt existente, adică acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a unei persoane, deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conştiinţei, trebuie să acţioneze şi legea penală şi implicit cei chemaţi să o aplice.

25

I. Pascu, S. Ivan, op. cit., p. 45.

14

Un rol important în combaterea infracţiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în permanenţă vigilenţă şi prudenţa cetaţenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profită în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, uşurinţa în acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracţiunilor, dar şi creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiţi să comită astfel de infracţiuni. Prin modificările aduse Codului Penal, prin adoptarea Legii nr. 140/1996, legiuitorul a mărit limitele pedepselor la infracţiunile contra patrimoniului având în vedere diferenţierile sub aspectul pericolului social şi al periculozităţii făptuitorilor, tocmai pentru ca scopul urmărit de lege - prevenţia generală şi specială - să fie realizat în perioada actuală, când fenomenul infracţional în acest domeniu cunoaşte o creştere rapidă. Infracţiunea de tâlhărie face parte din categoria infracţiunilor complexe, întrucât exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violentei, de la simple lovituri până la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea şi combaterea acestui gen de fapte26. Se impune o complexitate de măsuri pentru eradicarea acestor infracţiuni, la nivel statal, nu numai intervenţia organelor de ordine şi a justiţiei pentru sancţionarea corespunzătoare şi rapidă a acestor fapte. O atenţie deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atraşi mai uşor la comiterea acestor fapte şi mai ales la formarea de grupuri infracţionale. Aceştia acţionează fără a discerne faptele şi condiţiile pe care le generează. Un rol deosebit de important revine şi mass-mediei, care trebuie să cunoască manifestările de acest gen, să ia poziţie faţă de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a cetaţenilor faţă de făptuitori şi faptele lor. Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeducarea făptuitorilor în locurile de detenţie, precum şi observarea acestora şi după executarea pedepsei. Este inutilă mărirea cuantumului pedepsei pentru infracţiunea de tâlhărie, dacă în timpul detenţiei nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului. Se observă că infracţiunile de tâlhărie şi, în general, toate infracţiunile se comit de persoane cu un grad scăzut de pregătire scolară şi cu mari carenţe educative. Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deţinuţilor, în
26

I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr.467 din 25 ianuarie 2006, www.scj.ro

15

scopul de a-i scoate din sfera şi nivelul de cunoştinte la care se află, conştientizâdu-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate. Secţiunea a III-a: Aspecte procesuale privitoare la competenţă Infracţiunea de tâlhărie se urmăreşte şi se judecă potrivit regulilor de procedură penală obişnuită. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Chiar şi atunci când în conţinutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 210 Cod penal), urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracţiune complexă, unică, cu un grad de pericol ridicat. 3.1. Competenţa organului de urmărire penală Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin.l, 2 şi 2¹ Cod Penal aparţine organului de cercetare penală al poliţiei (art. 207 - Cod de procedură penală). Urmărirea penală în cazul comiterii infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211, alin 3 Cod penal, se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art.209 Cod de procedură penală), aşa cum a fost reglementată prin Legea 140/1996, privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, când tâlhăria "a produs" consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. În situaţia în care organul de cercetare a constatat infracţiunea prevăzută de art.211, alin.3 Cod penal, este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă infracţiunea nu este de competenţa sa, lucrările întocmite de el fiind pe deplin valabile. Această obligaţie rezidă din prevederile art.213 Cod de procedură penală. Tot din prevederile aceluiaşi articol, organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului toate lucrările efectuate, de îndată. De asemenea, s-a precizat că "dacă într-o cauză în care potrivit art. 209 Cod de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu, cercetarea penală a fost facută de organele de poliţie, procurorul căruia i s-a trimis apoi dosarul neprocedând decât la audierea unor martori şi la întocmirea rechizitoriului, se impune concluzia că prima instanţă, în mod corect, s-a desesizat, în baza art. 332 Cod de

16

procedură penală şi a restituit cauza procurorului pentru ca urmărirea să fie facută de organul competent ". 3.2. Competenţa instanţei de judecată Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art.211, alin. 1 Cod Penal, se judecă în primă instanţă la Judecatorie (art.25 Cod de procedură penală). Când tâlhăria a fost comisă în imprejurări prevăzute de art. 211, alin 2 si 2¹ Cod Penal sau are urmările prevăzute de art.211, alin. 3 Cod Penal, competenţa de a se judeca în primă instanţă aparţine Tribunalului (art.27, pct. 1, lit. a şi b Cod de procedură penală) sau, când este cazul, Tribunalului Militar Teritorial (art.28, pct.l Cod de procedură penală). Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau folosinţa forţelor armate, competenţa revine Tribunalului Militar ( art.26, pct .2, lit. b Cod de procedură penală). Astfel, din dispoziţia art.27 şi 28 Cod de procedură penală, rezultă că anumite infracţiuni, în special acelea care prin complexitatea problemelor pe care le ridică prezintă mai multe dificultăţi de rezolvare, se judecă în primă instanţă de Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de infracţiuni date în competenţa materială a tribunalului, dacă aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa forţelor armate, ele vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanţa corespunzatoare în grad a tribunalelor. Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată că acţiunea penală nu mai poate fi exercitată, fiind întrunite cerinţele art.l0, lit. a - e Cod de procedură penală, va dispune achitarea conform art. ll, pct. 2, lit. a Cod de procedură penală. În legătură cu acţiunea civilă în procesul penal, Codul de procedură penală prevede că acţiunea civilă se porneşte din oficiu când partea vătămată este o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 Cod penal. De asemenea, este prevăzută obligaţia instanţei de a solicita instituţiei publice date cu privire la prejudiciu, aceasta fiind obligată să comunice instanţei datele solicitate. Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea prejudiciată nu s-a constituit ca parte civilă (art. 17 Cod de procedură penală).

17

3.3. Aspecte procesuale privind compunerea instanţei Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 1 Cod penal se judecă în primă instanţă la Judecătorie în complet format dintr-un judecător, Tribunalele judecă apelurile la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211, alin. 1 Cod penal în complet format din 2 judecători, iar Curţile de Apel judecă recursul în complet format din 3 judecători. Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 2 si 3 se judecă în primă instanţă în complet format dintr-un judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă se judecă de apel în complet format din 2 judecători.

Secţiunea a IV-a: Precedente legislative privind protecţia penală a patrimoniului Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat şi sancţionat sever faptele săvârşite împotriva patrimoniului. În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de încredere şi gestiunea frauduloasă care erau considerate drept delicte civile. În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse. Sistemele de drept penal moderne, deşi au eliminat unele din exagerările anterioare au menţinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracţională

18

îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor şi la alte fapte specifice relaţiilor economice din societatea modernă27. Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învăţături, din 1646) şi Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) şi sfârşind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile patrimoniale28. Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime şi delicte contra proprietăţilor” numeroase incriminări inspirate de această dată din Codul penal prusac (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia. Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Infracţiuni contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole astfel:cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria şi pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţii; cap. V – Jocul de noroc, loteria şi specula contra economiei publice. Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărtăminte în funcţie de obiectul juridic. Paralel cu prevederile Codului penal din 1864, cât şi de la 1936 au existat şi anumite infracţiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale şi altele. În perioada anilor 1944 -1989 s-au produs unele schimbări legislative importante în toate domeniile dreptului. În dreptul penal, în conformitate cu ideologia vremii şi cu modul de a concepe existenţa proprietăţii, existau reglementări similare cu ale celorlalte ţări comuniste. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de “obştesc” şi implicit şi aceea de “avut obştesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea “Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales
27 28

Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar şi colaboratorii, op. cit., p. 189. V. Dongoroz, S. Kahane şi colaboratorii, op. cit., vol. III, p. 454.

19

în privinţa agravării pedepselor. Acest act normativ a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obştesc”29. Codul Penal din 1968 menţine aceeaşi concepţie şi prevede în Titlul III infracţiunile contra avutului particular, iar în Titlul IV infracţiunile contra avutului obştesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului Penal anterior observăm că în cuprinsul Codului Penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte corespunzătoare, aşa încât unele fapte care în Codul Penal anterior se încadrau în texte multiple şi diferenţiate, în actualul cod sunt prevăzute în acelaşi text. Reglementarea distinctă a “infracţiunilor contra avutului obştesc” era neştiinţifică şi nejustificată, atâta vreme cât “infracţiunile pereche” (cum erau denumite la cel timp) aveau conţinuturi şi structuri identice, distanţându-se doar prin natura patrimoniului afectat şi prin regimul sancţionatoriu mai aspru pentru cele din urmă30. Secţiunea a V-a: Elemente de drept comparat Toate legislaţiile moderne cuprind reglementări ample ale infracţiunilor care aduc atingere proprietăţii, consecinţă firească a importanţei pe care o capătă relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea societăţii şi pentru stimularea interesului individului la progresul societăţii. Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracţiunile contra proprietăţii în două mari categorii: Însuşirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înşelăciunea, deturnarea de fonduri); Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice). Potrivit Codului Penal Francez (art. 311 – 1), furtul înseamnă “sustragerea frauduloasă a lucrului altuia”, iar sustragerea în sens propriu e definită în doctrina penală ca

29 30

Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar şi colaboratorii, op. cit., p. 189. Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 359360.

20

actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deţinătorului legitim în aceea a autorului infracţiunii. La lit. “d”) art. 311- 4, furtul e sancţionat mai grav dacă e precedat, însoţit sau urmat de violenţe asupra altuia, fără ca să producă victimei o incapacitate totală de muncă. Dacă furtul s-a săvârşit cu violenţe ce au atras o incapacitate totală de muncă, timp de cel mult 8 zile, pedeapsa e de până la 7 ani închisoare plus 700.000 franci francezi amendă. Dacă incapacitatea de muncă e mai mare de 8 zile, pedeapsa e închisoarea până la 10 ani şi un milion de franci amendă. Dacă furtul a fost precedat, însoţit sau urmat de violenţe grave ce au produs o mutilare sau o infirmitate permanentă, pedeapsa e închisoarea până la 15 ani şi 1 milion franci amendă, iar dacă a produs moartea victimei ori a fost urmat de torturi sau acte de barbarie, pedeasa e închisoarea pe viaţă şi 1 milion de franci amendă. Legea penală italiană distinge infracţiunile contra patrimoniului după cum au la bază violenţa contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulţi autori italieni clasifică infracţiunile contra patrimoniului în : Infracţiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.); Infracţiuni săvârşite în cooperare cu victima (şantaj, sechestrare de persoane în scop de şantaj, camătă etc.); Infracţiuni de producere şi consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracţiuni). Infracţiunea de tâlhărie este reglementată sub 2 modalităţi: tâlhăria proprie (acela care pentru a-şi procura lui sau altuia un profit injust prin violenţă sau ameninţare asupra persoanei trece în posesia sa un lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deţine), şi tâlhăria improprie (acela care foloseşte violenţa sau ameninţarea imediat după sustragerea bunului pentru a-şi asigura lui sau altuia posesia lucrului sustras ori pentru a-şi înlesni lui sau altuia nepedepsirea. Infracţiunea de tâlhărie (rapina) este considerată ca o infracţiune complexă compusă din furt şi violenţă fizică sau psihică, făptuitorul lezând nu doar interese patrimoniale, dar şi integritatea fizică şi libertatea persoanei (F. Mantovani).

21

Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului. Doctrina penală clasifică însă infracţiunile contra patrimoniului în infracţiuni contra proprietăţii (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracţiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracţiuni contra patrimoniului ca totalitate (şantajul, înşelăciunea în activitatea de asigurări, înşelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.). Potrivit legii penale germane, comite infracţiunea de tâlhărie – raub – acela care prin constrângerea unei persoane sau prin ameninţarea cu un pericol actual pentru viaţa sau integritatea corporală sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul însuşirii pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa este închisoarea nu mai mică de 1 an. Tâlhăria e mai grav pedepsită când a avut ca urmare moartea victimei (închisoarea pe viaţă sau închisoarea nu mai mică de 10 ani). O altă infracţiune cu caracter de tâlhărie este cea din art. 252 şi e denumită “furt tâlhăresc”. Este ipoteza când folosirea constrângerii sau ameninţării cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viaţa altei persoane are loc pentru a păstra bunurile furate. În acest caz, făptuitorul va fi pedepsit ca şi autorul unei tâlhării. Tot ca o formă de tâlhărie e considerată în doctrina germană infracţiunea de agresiune tâlhărească asupra conducătorului unui autovehicul. Legea germană incriminează în art. 255 şantajul tâlhăresc, atunci când şantajul e comis prin forţă sau prin ameninţare cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viaţa unei persoane. Codul Penal model american enumeră sub titlul “Infracţiuni contra proprietăţii” toate incriminările ce au ca obiect juridic relaţiile sociale privind proprietatea. Aşa cum reiese din art. 222.1, constituie tâlhărie (robbery) fapta aceluia care în cursul săvârşirii unui furt: provoacă serioase vătămări corporale altei persoane; ameninţă pe altul sau cu intenţie provoacă temerea că îi va produce victimei, imediat, serioase vătămări corporale; săvârşeşte sau ameninţă să comită imediat o crimă de I sau de al II-lea grad.

22

Un act este considerat ca fiind săvârşit în timpul comiterii unui furt dacă are loc în cadrul încercării de a comite furtul sau în timpul retragerii după încercarea sau comiterea faptei. Asemenea fapte constituie o crimă de gradul II sau o crimă de gradul I dacă în timpul comiterii furtului făptuitorul a încercat să ucidă pe cineva sau cu intenţie i-a provocat sau a încercat să-i provoace grave vătămări corporale. Codul penal chinez, în capitolul V – Infracţiuni contra avutului – incriminează tâlhăria într-o formă simplă şi alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancţionată cu închisoare între 3 şi 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanţe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepseşte cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viaţă sau condamnarea la moarte, putându-se confisca şi avutul. Codul Penal Spaniol reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietăţii. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violenţă şi ameninţare, fiecare din aceste incriminări având o formă simplă şi o formă agravată. Codul Penal Portughez reglementează infracţiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietăţii”. Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, abuzul de încredere, furtul între membrii familiei, furtul de necesitate, înşelăciunea şi şantajul. Legislaţia penală din Ungaria reglementează tâlhăria, indiferent dacă aceasta este comisă contra avutului public sau privat într-o formă simplă, alta asimilată şi mai multe forme agravate. Varianta asimilată există atunci când făptuitorul surprins asupra faptului foloseşte violenţa ori ameninţarea directă cu moartea ori vătămarea integrităţii corporale în scopul menţinerii lucrului. Variantele agravante există atunci când au fost săvârşite de o persoană înarmată, asupra unei valori importante ori în asociaţie criminală sau în grup. Codul Penal Rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancţionează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 şi 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancţionează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârşit cu folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei şi se pedepseşte cu închisoarea între 3 şi 7 ani, cu sau fără confiscarea

23

avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârşeşte în grup, după o înţelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 şi 12 ani şi confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârşită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înşelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 şi 15 ani şi confiscarea avutului. Secţiunea a VI-a: Infracţiunea de tâlhărie conform Noului Cod Penal (Legea nr. 286 din 17 .07.2009) În Noul Cod Penal sunt incriminate tâlhăria în varianta tip şi tâlhăria calificată, fiind păstrate în mare parte dispoziţiile din Codul penal vechi, cu precizarea că s-a renunţat la unele dintre elementele circumstanţiale de agravare prevăzute în vechiul cod Penal. Astfel, art. 231 defineşte tâlhăria ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea,ce se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Conform art. 232 reprezintă infracţiunea de tâlhărie calificată, tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calităţi oficiale; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopţii; e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, Se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Atunci când tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar atunci când urmarea este reprezentată de moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

24

Noul Cod penal cuprinde o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii, ci existenţa unui sistem sancţionator proporţional cu gravitatea faptelor săvârşite, susţinut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

CAP II: Noţiunea, condiţiile preexistente şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie Secţiunea I: Conţinut legal şi caracterizare. Infracţiunea de tâlhărie este prevăzută în art. 211 Cod Penal într-o variantă tip şi două variante agravante. Tâlhăria, în varianta tip, constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”. Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârşită în următoarele împrejurări (alin. 2): - de o persoană mascată, deghizată sau travestită; - în timpul nopţii; - într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Fapta este mai gravă dacă tâlhăria a fost săvârşită (alin. 3): - de două sau mai multe persoane împreună; - de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică sau paralizantă; - într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia; - în timpul unei calamităţi; a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 Cod Penal (vătămarea corporală gravă).

25

Fapta prezintă maximum de gravitate dacă „a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei”. Periculozitatea deosebită a acestei infracţiuni rezultă din faptul că infractorul, pentru a sustrage un bun mobil, periclitează valori sociale de o maximă importanţă cum sunt viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei31. Această din urmă situaţie vizează relaţii sociale pe care legiuitorul le consideră adiacente, secundare faţă de relaţiile patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Motivul este acela că infractorul, în principal, urmăreşte realizarea furtului, iar violenţa este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop. Rămâne de văzut dacă, în prezent, mai putem accepta aceasă ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracţiunii, trecând pe locul secundar valori ca viaţa, sănătatea şi libertatea persoanei, care în orice situaţie rămân a fi mai importante decât patrimoniul. Cu alte cuvinte trebuie observat că infracţiunea mijloc este, după natura ei, mai periculoasă decât infracţiunea scop şi tocmai de accea, în prezent, tâlhăria este considerată din punct de vedere criminologic, o infracţiune de violenţă. Deşi infractorul urmăreşte o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârşeşte violenţa cu intenţie, acceptând, cel puţin, consecinţele acesteia care se regăsesc în urmarea tâlhăriei. În lipsa acţiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acţiune de constrângere, fapta considerată iniţial ca infracţiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat. Ca infracţiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârşi fapta de furt32. Tâlhăria ar fi putut, aşadar, figura, cu o sancţiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanţial de calificare, adică acţiunea adiacentă este îndreptată împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – de o parte relaţiile privind patrimoniul, de altă parte relaţiile referitoare la persoană -, interferenţă care creează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, s-a considerat că este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracţiune distinctă, de sine stătătoare. După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanţă ca viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul
31 32

G.Antoniu, C.Bulai, Practica judiciara penala, vol. I, p.137. V. Dongoroz şi colaboratorii în Explicaţii teoretice, vol. III, op. cit., p. 484

26

tâlhăriei faţă de relaţiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se porneşte de la considerentul că infractorul, în principal, urmăreşte realizarea furtului, iar violenţa este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop33. Tâlhăria este o infracţiune complexă, unică, prin voinţa legiuitorului. În conţinutul ei sunt întrunite infracţiuni distincte, cum sunt furtul, ameninţarea, fapte care aduc atingere integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei. Ne aflăm în faţa unor infracţiuni mijloc (violenţe) şi a unei infracţiuni scop (furtul), situaţie care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracţiuni, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul prevede – ca în cazul tâlhăriei (caz unic) – aplicarea unei calificări unitare34. Secţiunea a II-a: Structura infracţiunii de tâlhărie 2.1. Obiect juridic special. Obiect material Întrucât tâlhăria este o infracţiune complexă, ea are două obiecte juridice speciale, unul principal şi unul secundar. Obiectul juridic principal este acelaşi cu cel al infracţiunii de furt, respectiv relaţiile sociale privitoare la apărarea şi ocrotirea patrimoniului persoanei, iar obiectul juridic secundar, adiacent, îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii, etc35. În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situaţia de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptăţite să păstreze la dispoziţia sa acele bunuri. În ceea ce priveşte obiectul juridic secundar, acesta va fi determinat de felul acţiunii adiacente: violenţe, ameninţare şi valoare socială ocrotită şi lezată prin această acţiune (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viaţa, onoarea persoanei). Obiectul material al tâlhăriei este, în raport de acţiunea principală, bunul mobil care este sustras (obiectul material principal), iar în raport de activitatea adiacentă este, de regulă, corpul persoanei împotriva căreia se exercită violenţa, însă pot fi şi unele bunuri aflate la dispoziţia acesteia (ex. dacă făptuitorul îi rupe hainele când o deposedează de bunuri).
33

I. Pascu, S. Ivan,Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judecătorească, Editura Ministerului de Interne, 1992, p. 20. 34 Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 257.
35

I. Pascu, S. Ivan, op.cit., p. 22-23.

27

2.2. Subiecţii infracţiunii A. Subiect activ nemijlocit Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de tâlhărie, nefiind circumstanţiat de lege, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a răspunde penal şi chiar dacă aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Ca urmare, subiectul activ nemijlocit al tâlhăriei ar putea fi însuşi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. (1) Cod penal, asupra unui bun care, în acel moment, se găseşte în posesia legitimă a altei persoane. Sub aspectul participaţiei penale, aceasta este posibilă atât sub forma coautoratului, cât şi sub forma complicităţii sau instigării. Desfăşurarea de activităţi materiale comune şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale de către mai mulţi făptuitori, fie de coautorat, fie de complicitate, în vederea săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de tâlhărie, ori desfăşurarea de către unii a acţiunilor violente, iar de către alţii a acţiunilor de sustragere (în baza unei înţelegeri înainte stabilite în acest sens sau a unei conlucrări intervenite în timpul desfăşurării acţiunilor), conferă calitatea de subiect activ fiecărui participant36. Nu va fi însă subiect activ al infracţiunii de tâlhărie, cel care promite făptuitorului că va tăinui bunurile pe care le va sustrage de la victimă sau că va favoriza pe făptuitor şi care nu ştie că bunurile au fost obţinute prin exercitarea violenţei sau ameninţării, acesta fiind subiect activ al infracţiunii de furt. Prin urmare, participaţia penală la infracţiunea de tâlhărie este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârşirii faptei, respectiv numai în forma instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare. Coautorat Codul penal actual nu defineşte coautoratul, dar alin.(2) al art.38 din noul Cod penal prevede că există coautorat “dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare dintre ele va fi pedepsită ca autor”.

36

Revista de Drept Penal nr.2 din 1995, p. 119-121.

28

Deci, coautoratul reprezintă forma de participare în care, la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane37. Coautoratul nu necesită prezenţa altor participanţi, cum ar fi instigatori şi complici, însă nu îi excude în mod automat. Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi infracţiuni.38 Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea faptei prevăzute de legea penală, aceste contribuţii reprezentând în fapt elementul material al laturii obiective al infracţiunii. Acţiunile coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să fie identice, fiind necesar să se completeze doar într-o acţiune unică. Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele respective să săvârşească acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. De exemplu, la tâlhărie, acela care imobilizează victima pentru ca altul să-i sustragă bunurile aflate asupra sa este coautor. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii39. Inculpatul a fost condamnat pentru trei infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs real; prima infracţiune a fost încadrată în prevederile art. 211 alin.1 Cod penal., iar următoarele două în art.211, alin 2 din acelaşi cod. Instanţa de fond a reţinut că inculpatul şi un alt făptuitor (faţă de care s-a disjuns cauza), după o înţelegere prealabilă, în ziua de 7 aprilie 1992, au urmărit partea vătămată pe stradă şi i-au sustras, prin violenţă, un ceas şi portmoneul, iar în ziua de 8 mai 1992 au sustras, tot prin violenţă, altor două persoane, uneia - ceasul de la mână şi un lanţ din aur, iar celeilalte - obiecte de îmbracăminte. Instanţa de apel a menţinut condamnarea inculpatului. Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul a declarat recurs, susţinând că încadrarea juridică a faptelor este greşită, deoarece, s-a înţeles cu celălalt făptuitor să sustragă, prin întrebuinţarea de violenţe, bunurile aflate asupra lor, dar actele de violenţă au fost exercitate de cel de-al doilea făptuitor. Apărătorul inculpatului a susţinut că faptele reţinute în sarcina acestuia nu întunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie.
37 38

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p. 236. V. Dongoroz, în V. dongoroz şi colaboratorii, op.cit., p. 191. 39 V. Ponta, D.M. Dragnea, M.Mitroi, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2006, p.159-160.

29

Recursul a fost respins, motivându-se că este lipsită de relevanţă împrejurarea ca unul dintre făptuitori a săvârşit actele de sustragere a bunurilor, iar celălalt actele de violenţă; de vreme ce acţiunile lor au fost concomitente şi cooperante, în vederea realizării aceluiaşi scop, instanţele au fost îndreptăţite să încadreze faptele în dispoziţiile art.211 alin.1 şi, respectiv, art.211 alin. 2 Cod Penal.40. Decizia instanţei supreme este corectă; în sprijinul hotărârii pot fi aduse, însă, şi alte argumente, pe lângă cele arătate în cuprinsul ei. O primă observaţie este că activităţile celor doi făptuitori au fost indispensabile pentru atingerea scopului urmărit. În speţă, aceştia au avut contribuţii cu caracter complementar şi indivizibil, actele comise de fiecare fiind determinante în săvârşirea infracţiunii. Chiar dacă inculpatul a participat numai la luarea bunurilor aflate asupra părţilor vătămate, nu şi la exercitarea actelor de violenţă, acestea fiind realizate de celălalt făptuitor, instanţele au fost îndreptăţite să reţină că şi în acest caz ambii făptuitori sunt coautori la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, deoarece de esenţa coautoratului ţine cooperarea bazată pe o înţelegere anterioară sau în timpul săvârşirii faptei – înţelegere expresă sau tacită – între două sau mai multe persoane care realizează, în întregime sau în parte, acte nemijlocite de executare a laturii obiective a aceleiaşi sau aceloraşi infracţiuni. Aceste caracteristici ale coautoratului se găsesc şi în cazul de faţă, cu sublinierea că atunci când este vorba de infracţiunea de tâlhărie nu se cere ca fiecare dintre coautori să comită acte de însuşire a bunurilor, cât şi acte de violenţă, fiind suficient ca ei să fi participat fie la furt, fie la agresarea părţii vătămate. Aceasta se explică prin faptul că infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire sau, după caz, infracţiunea de ameninţare işi pierd individualitatea, autonomia. Din unirea celor două fapte penale se creează o infracţiune nouă, complexă, la care latura obiectivă a infracţiunii de furt şi latura obiectivă a infracţiunii de lovire sunt unite prin lege. Aşa cum s-a arătat, în cazul în care la săvârşirea infracţiunii complexe de tâlhărie participă doi făptuitori, ei au calitatea de coautori – chiar dacă unul a executat numai acte componenete ale infracţiunii de furt, iar celălalt acte specifice infracţiunii de lovire sau de amininţare, fiindcă fiecare făptuitor realizează, în concret, acte nemijlocite ce ţin de executarea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie.

40

Curtea Suprema de Justitie, sectia penal, decizia nr. 719 din 1994.

30

În practica judiciară s-a format, de multă vreme, un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte coautoratul în cazul acestei infracţiuni. Astfel, s-a reţinut că, pentru a exista infracţiunea de tâlhărie, este suficient dacă fiecare autor a realizat cel puţin unul din actele care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalţi, dacă aceştia au desfăşurat în mod concordant activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea, în baza planului conceput în comun41. S-a mai subliniat că “există coautorat dacă infractorii au acţionat împreună şi dacă activităţile lor s-au desfăşurat în mod conjugat” 42. Sunt considerate activităţi conjugate, acţiunile care se completează reciproc în vederea săvârşirii în comun a infracţinunii. Faptul că inculpatul este coautor la infracţiunea de tâlhărie şi numai autor la infracţiunea de furt, rezultă şi din alte considerente. Astfel, însuşirea bunului părţilor vătămate, prin exercitarea unor acte de violenţă asupra acestora, transformă (agravează) furtul în tâlhărie. Infracţiunea de tâlhărie nu este nici furt, nici violenţă sau ameninţare, ci o infracţiune de sine stătătoare formată din două infracţiuni distincte, furtul reprezentând fapta principală, iar actele de violenţă, fapta secundară. Rezultă că furtul este infracţiunea scop, care se realizează cu ajutorul infracţiunii mijloc (violenţe fizice sau ameninţare). Întrucât furtul este infracţiunea scop, aceasta înseamnă că luarea bunurilor din posesia parţii vătămate ocupă locul principal în cadrul infracţiunii de tâlhărie. De altfel, acest lucru explică şi de ce infracţiunea de tâlhărie figurează în Codul Penal în rândul infracţiunilor contra patrimoniului. Analizând dintr-un alt unghi se poate observa că infracţiunea complexă nu este creată prin voinţa arbitrară a legiuitorului, ci se întemeiază pe existenţa legăturii obiective şi subiective dintre cele două infracţiuni ce intră în compunerea infracţiunii de tâlhărie. Legătura dintre ele este o legătura de conexitate cauzală, infractiunea de furt şi infracţiunea de lovire sau cea de ameninţare fiind elemente constitutive ale infracţiunii de tâlhărie. Cele două infracţiuni iau fiinţă din aceeaşi rezoluţie a infractorului, sau a infractorilor dacă la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie participă, în calitate de coautori, mai multe persoane. În cazul infracţiunii de tâlhărie, făptuitorii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, chiar dacă ei comit acte neomogene sub aspectul realizării materiale; acestei infracţiuni fiindu-i proprie omogenitatea poziţiei subiective, participanţii săvârşesc fapta cu
41 42

Alexandru Boroi, op. cit., p. 237. Tribunalul Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 163 din 1994, Dreptul nr.2 din 1995, p. 64.

31

intenţie. Este de reţinut că nu este necesar ca întotdeauna înţelegerea dintre făptuitori cu privire la modul în care urmează a fi săvârşită infracţiunea să preceadă începutul de executare, fiind posibil ca această înţelegere să survină şi ulterior, în timpul săvârşirii infracţiunii, determinate de unele împrejurări concrete întâlnite de făptuitori pe parcurs. În literatura juridică s-a ridicat, sub acelaşi aspect, problema dacă poziţia subiectivă trebuie să preceadă, obligatoriu, începutul de executare a infracţiunii complexe sau dacă este posibil ca această poziţie subiectivă să se raporteze, la început, la o singură acţiune componentă a infracţiunii complexe, şi apoi, la aceasta să se adauge şi poziţia subiectivă raportată la a doua acţiune, pe care făptuitorul nu o prevăzuse iniţial, atunci când a conceput săvârşirea faptei, însă care a apărut din nevoia că fapta să poată fi comisă şi să-şi atingă scopul43. Transpunând la speţa dată cele arătate mai sus, observăm că cei doi făptuitori şi-au împărţit rolurile cu privire la modul în care va fi săvârşită infracţiunea încă din momentul în care au conceput-o; astfel, inculpatul şi-a asumat rolul să sustragă bunurile aflate asupra părţii vătămate, iar cel de-al doilea, aşa cum s-a arătat, a exercitat actele de violenţă. Existând o înţelegere prealabilă între participanţi, rezultă că inculpatul a cunoscut şi a beneficiat de sprijinul celui de al doilea făptuitor, cu alte cuvinte “furtul a fost săvârşit prin efectul folosirii violenţei”. Prin urmare, decizia instanţei supreme, care a confirmat soluţia celorlalte instanţe de judecată este corectă, inculpatul fiind coautor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Complicitate Conform art. 26 Cod Penal complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Este, de asemenea complice, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită44.Este considerată o formă de participaţie indirectă în raport cu coautoratul şi instigarea, întrucât complicele are o contribuţie indirectă, imediată la săvârşirea infracţiunii45.
Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele unității infracționale în dreptul român, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 209. 44 Alexandru Boroi, op. cit., p. 246. 45 C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generală, Editura Universal Juridic, București, 2005, p. 312.
43

32

Inculpatul S.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi c) Cod Penal, iar pe inculpatul A.F. pentru complicitate la săvârşirea acestei infracţiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) Cod Penal46. Instanţa a reţinut că, la 11 decembrie 2003, inculpatii S.C. şi A.F., însoţiţi de S.A., soţia celui dintâi, au luat hotărârea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate S.H. În realizarea acestei hotărâri, inculpaţii au acţionat soneria de la poarta imobilului, pentru a verifica prezenţa părţii vătămate la domiciliu. Întrucât nu a răspuns nimeni, cei doi inculpaţi s-au hotărât să pătrundă în incinta imobilului, inculpatul S.C. forţând sistemul de închidere al porţii şi, împreună cu inculpatul A.F. a intrat în curtea imobilului. S.A. a rămas în stradă pentru a supraveghea zona şi a anunţa telefonic pe cei doi dacă apar eventuale persoane care vor să intre în imobil. Cu ajutorul unei surubelniţe şi a unui levier, inculpaţii au forţat sistemul de închidere a uşii de acces în imobil, pătrunzând în interior şi fiecare dintre inculpaţi a intrat în camere diferite, căutând bunuri de valoare. Inculpatul S.C. a sustras suma de 600 de USD, iar inculpatul A.F. nu a găsit bunuri de valoare, însă în timp ce căuta astfel de bunuri a fost sunat de S.A., fapt pentru care ambii inculpaţi au ieşit din imobil. În faţa porţii imobilului, cei doi inculpaţi s-au întâlnit cu partea vătămată S.H. şi, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul S.C. a împins-o, iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, după care cei doi inculpaţi au fugit. Din suma sustrasă, inculpatul S.C. i-a dat inculpatului A.F. 160 de USD. Curtea de Apel Galati a respins apelul declarat de inculpatul A.F., între altele, cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice47. Recursul declarat de inculpatul A.F., prin care a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 17 Codul de procedură penală, este nefondat. În mod corect, prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că fapta inculpatului A.F. întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de tâlhărie. Pentru existenţa complicităţii, în general, legea cere îndeplinirea mai multor condiţii cumulative, şi anume prevederea de către complice a acţiunii sau inacţiunii ce urmează să fie executată de autor şi a urmărilor ei, alăturarea actului complicelui la acţiunea sau
46 47

Tribunalul Brăila, sentinţa penală nr. 296 din 27 iunie 2005. Decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005.

33

inacţiunea realizată de autor, acceptarea sau urmărirea de către complice a producerii urmărilor prevăzute şi contribuţia efectivă a complicelui la comiterea infracţiunii48. Din modul în care au conceput săvârşirea infracţiunii - lăsarea în exteriorul imobilului a soţiei inculpatului S.A. pentru a-i anunţa telefonic despre eventuala apariţie a parţii vătămate - rezultă că cei doi inculpaţi au acţionat în deplin consens, şi nu independent unul de celălalt. Atunci când partea vătămată i-a surprins ieşind din imobil, inculpatul S.C., aflat mai aproape de aceasta, a îmbrâncit-o, trântind-o la pământ, astfel că amândoi inculpaţii şiau asigurat scăparea. Susţinerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violenţe de către celălalt inculpat, nu poate fi acceptată, pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi fugit, ci ar fi încercat să ajute partea vătămată. Potrivit art. 28 alin. (2) Cod penal şi practicii judiciare în materie, circumstanţele în care s-a petrecut săvârşirea unei fapte penale, în speţă exercitarea de violenţe în scopul asigurării scăpării din câmpul infracţional, se răsfrâng asupra tuturor participanţilor, câtă vreme a existat consensul tacit sau explicit ca aceste circumstanţe să producă efecte. Din succesiunea desfăşurării activităţii infracţionale, începând cu momentul conceperii planului, rezultă că cei doi inculpaţi au fost permanent în consens şi au prevăzut modalităţi de a-şi asigura scăparea, între care şi punerea părţii vătămate în imposibilitatea de a riposta ori de a-i reţine. Desistarea inculpatului A.F. de fapta săvârşită de inculpatul S.C. ar fi trebuit să se producă într-un timp util de la momentul comiterii tâlhăriei, astfel încât instanţa să poată constata dezacordul între cei doi cu privire la folosirea violenţei, aspect caracteristic infracţiunii de tâlhărie. Faţa de considerentele ce preced, recursul inculpatului a fost respins. Instigarea Reprezintă forma participaţiei penale ce constă în fapta de determinare cu intenţie, prin orice mijloace, de către o persoană numită instigator, a altei pesoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

48

Alexandru Boroi, op. cit., p. 246.

34

Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe care o transmite altei persoane, instigat, care urmează să săvârşească infracţiunea. Datorită faptului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, acesta mai este denumit şi autor moral al infracţiunii, spre al deosebi de instigat care, săvârşind fapta, devine autorul material al infracţiunii. B. Subiectul pasiv Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană faţă de care s-a săvârşit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei sau acea ori acele persoana faţă de care s-a săvârşit numai acţiunea adiacentă (violenţa, ameninţarea, etc.) Uneori poate fi întâlnit atât un subiect activ principal, cât şi un subiect activ secundar. De exemplu, în momentul săvârşirii infracţiunii bunul se afla în posesia legitimă altei persoane decât proprietarul (depozit). Deci proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar49. Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi şi persoana (sau persoanele) care, fără a fi posesorul sau deţinătorul bunului sustras, a fost cea asupra căreia s-a exercitat acţiunea secundară, adiacentă de violenţă, ameninţare etc. pentru ca făptuitorul să-şi păstreze bunul ori să-şi asigure scăparea, ori pentru a înlătura urmele infracţiunii. De exemplu, când este supus violenţei, cel care intervine pentru a opri pe făptuitor pentru a recupera bunurile ori încearcă să-l reţină. În această din urmă situaţie vor exista doi subiecţi pasivi ai infracţiunii, respectiv cel care era deţinătorul bunurilor furate şi cel care a suportat violenţa din partea făptuitorului, reţinându-se şi două infracţiuni de tâlhărie în concurs. Într-o opinie se consideră că prin lovirea mai multor persoane pentru a păstra bunul sustras sau pentru a-şi asigura scăparea, chiar dacă acţiunea de furt este una singură, suntem în situaţia unui concurs de infracţiuni50. De asemenea, tot concurs există când prin ameninţare se sustrag bunuri de la diferite persoane (concurs ideal) sau prin constrângeri executate în aceleaşi împrejurări se sustrag de asemenea bunuri de valoare, bani, telefoane mobile, etc. (concurs real)51.
49 50 51

I. Pascu, S. Ivan, op. cit., p. 22-23.

C-tin Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, Revista de Drept Penal nr.2 din 1995, p. 119. Într-o speţă s-a reţinut că, în noaptea de 27/28 aprilie 1999, inculpatul L.C. a consumat băuturi alcoolice la domiciliul său, hotărând să sustragă păsări de la familia P., domiciliată în aceeaşi comună. Inculpatul a

35

În literatura de specialitate există şi păreri contrare, în sensul că indiferent de numărul persoanelor asupra cărora se exercită violenţe, dacă ne găsim în faţa unei acţiuni principale de furt, tâlhăria astfel săvârşită va constitui o infracţiune unică, iar dacă au fost mai multe acţiuni de furt, doar în acest caz se va contura o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs52. Dacă în aceste situaţii victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică privată sau publică53. Fapta inculpatului de a fi sustras, dintr-un magazin de confecţii, un costum de haine şi, atunci când a fost descoperit, de a fi lovit trei vânzătoare, pentru a-şi asigura scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie (art. 211 Cod Penal), şi nu cea de tâlhărie în paguba avutului public(art. 225, alin (1) Cod Penal). Împrejurarea că, pentru a se sustrage urmăririi, inculpatul a lovit trei persoane nu justifică concluzia primei instanţe şi a instanţei de apel că el a săvârşit trei infracţiuni de tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea principală – furtul – este unică, după cum şi subiectul pasiv principal – unitatea comercială prejudiciată - este unic; faptul că acţiunea adiacentă – violenţa – a fost săvârşită împotriva mai multor persoane, care au încercat să recupereze bunul furat şi să-l reţină pe inculpat, nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât pluralitatea nu priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal. În practica judiciară a mai fost pusă problema încadrării juridice a faptei de a constrânge mai multe persoane, prin ameninţare violenţă, să dea bani ori bunurile aflate asupra lor şi s-a decis, concret, în sensul că se realizează o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie comise în concurs. În motivarea unei astfel de soluţii s-ar putea invoca, între altele: obiectul juridic al infracţiunii complexe de tâlhărie este şi el complex şi cuprinde, pe de o parte, relaţiile
luat asupra sa trei sacoşe, un ciomag, un patent şi mai multe bucăţi de sfoară. Ajungând la domiciliul părţilor vătămate, inculpatul a escaladat gardul şi a sustras o curcă şi un curcan. Partea vătămată, P.T. a fost alarmat de soţia sa şi a pormit în urmarirea inculpatului, care se îndrepta spre câmp. Inculpatul a abandonat păsările şi a lovit părţile vătămate, cu ciomagul peste faţă (în cazul păţii vătămate P.T.), respectiv cu patentul în zona feţei (în cazul părţii vătămate P.M.). C.A. Bucureşti, secţia penală, decizia nr.28 din 2000, Legis, baza de date. 52 D. Pavelescu, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, Revista de Drept Penal nr.2 din 1995, p. 116. 53 I. Pascu, S. Ivan, op. cit., 1992, pag. 22-23

36

sociale privind apărarea avutului public sau privat ca obiect juridic principal, iar pe de altă parte relaţiile sociale privind apărarea libertăţii, integrităţii corporale ori sănătăţii persoanei, ca obiect juridic adiacent, secundar. După obiectul juridic principal, infracţiunea de tâlhărie este cuprinsă în Codul penal în titlul privind infracţiunile contra avutului privat ori public. În cazul infracţiunii de furt, pluralitatea de persoane păgubite printr-o faptă infracţională nu conduce la o pluralitate de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, deoarece obiectul juridic este unic şi anume relaţiile sociale privind apărarea avutului public ori privat, după caz. Dacă însă, prin aceeaşi faptă se sustrag bunuri ce aparţin atât avutului personal cât şi avutului public se va realize un concurs de infracţiuni datorită obiectului juridic distinct al celor două infracţiuni, şi anume relaţiile sociale privind apărarea avutului privat şi relaţiile sociale privind apărarea avutului public. Când prin întrebuinţare de violenţă sau ameninţări sunt deposedate de bunurile lor mai multe personae se realizează un concurs de infracţiuni de tâlhărie întrucât se aduce atingere, în subsidiar – ca obiect juridic adiacent – la tot atâţia titulari de valori sociale ocrotite, în ceea ce priveşte integritatea corporală, sănătatea, libertatea lor. Deci, pluralitatea de tâlhării, sub forma concursului de infracţiuni care se realizează în speţă, se datorează pluralităţii de persoane fizice vătămate în drepturile lor la libertate, integritate corporală, sănătate şi nu datorită faptului că au fost păgubite mai multe persoane prin aceeaşi activitate infracţională, fiindcă obiectul juridic, de data aceasta este unic, şi anume relaţiile sociale privind apărarea avutului privat sau public, după caz. Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu are importanţă momentul în care infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea ori pune victima în stare de inconştienţă ori neputiinţă de a se apăra, în raport cu furtul realizat, fiincă din redactarea art. 211 Cod penal rezultă că aceste mijloace pot fi folosite şi pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Când violenţa se exercită pentru păstrarea bunului sustras, pluralitatea de persoane faţă de care se foloseşte acest mijloc (violenţa) va determina o pluralitate de tâlhării în concurs real ori ideal, după caz. Se consideră că prin lovirea mai multor personae, pentru a păstra bunul sustras, infractorul săvârşeşte o pluralitate de tâlhării, în concurs real; iar dacă mijlocul folosit,

37

pentru a-şi asigura păstrarea bunului furat ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, este ameninţarea faţă de mai multe personae deodată, s-ar putea susţine că pluralitatea de tâlhării se află într-un concurs ideal de infracţiuni.54 Soluţia pluralităţii de infracţiuni se impune şi în cazul în care infractorul, spre exemplu, printr-o singură ameninţare, cu o armă de foc, adresată unui număr mare de persoane aflate într-o încăpere, sală de aşteptare la o unitate bancară, cerându-le acestora “să nu facă nici o mişcare”, ori aşezarea la pământ” sau “cu mâinile sus” etc., pentru a putea sustrage bunuri de la o persoană, sau de la mai multe persoane ori din fişetul unităţii bancare, fiindcă, aşa cum s-a precizat mai sus, au fost aduse atingeri, au fost primejduite, tot atâtea valori sociale câte persoane fizice au fost ameninţate. A decide astfel, în sensul de a considera că s-a săvârşit o infracţiune unică, în exemplul de mai sus, înseamnă a lipsi de apărare persoanele fizice puse în astfel de situaţii, a pune semnul egalităţii între periculozitatea socială a unui infractor care a săvârşit infracţiunea de tâlhărie exercitând violenţa faţă de o singură persoană şi altul care ar exercita violenţa faţă de mai multe persoane55. După cum se ştie, în cazul infracţiunilor contra persoanei prevăzute în Titlul II al părţii speciale (art. 174-206 Cod penal), pluralitatea de persoane vătămate prin aceeaşi faptă, determină o pluralitate de infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii (art. 176 lit. b şi art.178 alin. 5) când din pluralitatea de victime legiuitorul a creat o infracţiune unică complexă.56 Deci, şi în cazul în care relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei umane apar ca secundare, adiacente, acestea nu pot fi estompate. În concluzie, soluţia Curţii de Apel, prin care s-a decis că în speţă s-a realizat o singură infracţiune de tâlhărie întrucât acţiunea principală – furtul – este unică, iar subiectul pasiv principal – unitatea comercială prejudiciată – este unic – nu poate fi acceptată, fiindcă nu ţine seama de faptul că prin violenţă s-a adus atingere, chiar în subsidiar, integrităţii corporale a trei persoane, valori sociale distincte ce aparţin unor titulari diferiţi.
54 55

Vezi, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 137. Vezi, C. Bulai, op. cit., p. 137. 56 V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal roman. Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1982, p. 193, 233.

38

Secţiunea a III-a: Conţinutul constitutiv 3.1. Latura obiectivă a) Elementul material. Ca expresie a caracterului de infracţiune complexă, elementul material al acestei infracţiuni este format din două acţiuni corelate, şi anume: acţiunea de furt, fiind principală şi acţiunea de constrângere fiind o activitate adiacentă. Acţiunea principală constă, aşadar, în acţiunea de furt. La tâlhărie, ca şi la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia patrimonială a victimei fără consimţământul acesteia. O particularitate care apare în cazul tâlhăriei constă în aceea că, datorită folosirii de făptuitor a violenţei şi ameninţării, luarea poate îmbrăca şi forma remiterii silite, dar aparent consimţită a bunului, efectuată de însuşi posesorul sau deţinătorul acestuia. Remiterea bunului de către partea vătămată, oarecum de bună voie, ca urmare a unei constrângeri sau ameninţări anterioare, dar săvârşită imediat după ce acestea au avut loc, va fi calificată tâlhărie şi nu şantaj. Acţiunea principală a elementului material al tâlhăriei se poate realiza sub oricare din variantele infracţiunii de furt – simplu sau calificat – cu scopul de însuşire sau folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situaţia în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât şi în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă de tâlhărie. Pentru existenţa acţiunii adiacente este suficientă întrebuinţarea unuia dintre mijloacele enumerate de lege. Dacă se folosesc cumulativ, aceasta nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, dar această împrejurare va fi avută în vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei. Violenţa, ameninţarea sau punerea în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, realizează activitatea secundară a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Între cele două acţiuni, principală şi adiacentă (componente ale elementului material) există o relaţie de condiţionare, în sensul că infracţiunea de tâlhărie există numai atunci când violenţele sunt săvârşite în scopul comiterii acţiunii principale – furtul – ori pentru ca făptuitorul să păstreze bunul sustras, să şteargă urmele infracţiunii sau să-şi

39

asigure scăparea57. Ori de câte ori violenţele pierd legătura cu aceste scopuri ale activităţii făptuitorului, prevăzute de lege, ele nu mai pot întregi structura elementului material al tâlhăriei. Prin violenţă, în sensul art. 211 alin (1) Cod Penal se înţelege o activitate fizică de natură să provoace victimei suferinţe fizice sau vătămări corporale ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile (art. 180) sau de la 21 de zile la 60 de zile (art. 181). Dacă se constată că forma de vinovăţie este intenţia, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi pe cea secundară privind violenţa, iar urmările produse corespund art 182 Cod Penal (vătămare corporală gravă), atunci vor fi aplicate regulile concursului de infracţiuni. Dacă faţă de rezultatul caracteristic vătămării corporale grave, poziţia subiectivă este culpa, atunci se va aplica art. 211 alin. (3) lit. e). De observat că legiuitorul, în conţinutul incriminării faptei de tâlhărie, enumeră exhaustiv modalităţile prin care se realizează tâlhăria. Astfel, legea se referă la „ameninţare” înţelegând săvârşirea faptei incriminate în art. 193 Cod Penal, la „violenţe” înţelegând orice formă de presiune fizică sau psihică asupra persoanei împotriva căreia este îndreptată, chiar dacă acele violenţe nu s-ar încadra în art. 180 Cod penal sau art. 193 Cod penal58. Dacă bunul este predat făptuitorului chiar de către victimă, dar tot datorită unei constrângeri, fapta va constitui tâlhărie. Aceeaşi soluţie se impune atunci când în urma violenţelor victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul şi-l însuşeşte imediat. Violenţa va exista şi atunci când bunul este smuls din mâna sau de pe corpul victimei şi chiar dacă victima din neputinţă, spaimă sau din cauza surprizei nu a opus rezistenţă făptuitorului. Impactul psihologic al faptei, suportat de victimă justifică pe deplin o asemenea opinie. Starea de inconştienţă sau de neputinţă de a se apăra în care victima se află trebuie să fie cauzate prin acţiunea subiectului activ. Dacă acesta din urmă profită doar, pentru a sustrtage bunul, de o asemenea stare în care victima se află (din motive independente de activitatea sa infracţională) fapta nu va mai fi tâlhărie, ci furt. Violenţele se exercită asupra persoanei şi nu asupra lucrului. Când însă violenţa asupra lucrului este, în realitate, o modalitate indirectă de a constrânge victima (ex.
57 58

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 3728 din 2001, Dreptul, nr. 2 din 2004, p. 266. I. Pascu, S. Ivan, op. cit, p.31.

40

ruperea legăturii telefonice la telefonia fixă, distrugerea telefonului mobil, deteriorarea unei ambarcaţiuni pentru a o scufunda, etc.) pentru a realiza furtul, fapta va putea fi calificată ca tâlhărie. În acest caz este necesar ca victima să sesizeze acest caracter al violenţei. O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este efectiva săvârşire a acţiunii adiacente. În raport cu furtul acţiunea adiacentă trebuie să se comită înainte, în timpul sau imediat după acesta. În literatura juridică unii autori au exprimat opinia că violenţa nu poate precede furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia 59. Alţi autori consideră că violenţa se poate săvârşi şi anterior furtului dacă ea pregăteşte iminent posibilitatea producerii sustragerii, existând relaţia de conexitate dintre infracţiunea de mijloc şi infracţiunea scop60 (de exemplu, făptuitorul ameninţă victima cerându-i să-i remită bunurile care le are asupra ei. Violenţa psihică s-a exercitat, în acest caz, anterior începerii oricărui act de deposedare a victimei, iar fapta constituie desigur o acţiune adiacentă, inserându-se în elementul material al tâlhăriei). Deosebirea dintre cele două opinii este numai aparentă deoarece tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să aibă loc prin violenţă şi să existe relaţia de conexitate între fapta de violenţă şi cea de furt, iar dacă se lasă victimei o pauză mare de reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului, aceasta va constitui infracţiune de şantaj şi nu de tâlhărie. Infracţiunea de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori cu infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, când sunt îndeplinite condiţiile necesare (de exemplu, după ce a furat anumite bunuri dintr-o instituţie publică, infractorul foloseşte violenţa împotriva persoanei care asigură paza şi care l-a observat în momentul când încerca să iasă din incinta instituţiei cu bunurile furate). În cazul tâlhăriei, violenţele se pot săvârşi nu numai asupra persoanei păgubite, ci asupra oricărei alte persoane care are posesia sau detenţia bunului sau care păzeşte bunul ori care încearcă să-l împiedice pe făptuitor să săvârşească furtul sau să-şi asigure păstrarea bunului, scăparea sau ştergerea urmelor infracţiunii. În oricare din situaţiile enumerate, victima trebuie să fie prezentă la locul săvârşirii faptei de furt deoarece numai violenţele

59 60

V. Dongoroz, op. cit., p. 489. I.C.S.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 2005, în Dreptul, nr. 9 din 2005, p. 297.

41

săvârşite cu această ocazie şi în scopurile prevăzute de art. 211 Cod Penal pot fi luate în considerare pentru existenţa tâlhăriei. Altfel, aceste violenţe pot constitui alte infracţiuni. Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa bunurile părţii vătămate, şi utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă, iar nu ale tentativei la infracţiunea de furt calificat61. Judecătoria Oneşti a condamnat pe inculpatul U.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) Cod Penal62. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 8 iunie 2003, inculpatul a pătruns prin escaladare în apartamentul părţii vătămate. Intrând în locuinţă, partea vătămată a surprins pe inculpat în timp ce se îndrepta spre uşă, cu o geantă de voiaj în care adunase mai multe bunuri. Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat spre partea vătămată din conţinutul unui spray paralizant. Apelul şi recursul inculpatului, prin care a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea prevederilor art. 81 Cod Penal, au fost respinse63. Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei în prevederile art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) Cod Penal, în loc de art. 211 alin. (21) lit. b) Cod Penal, este fondat. Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, în momentul surprinderii sale în apartament, inculpatul avea asupra sa o geantă de voiaj cu bunuri sustrase şi se pregătea să părăsească locuinţa. În acest stadiu al executării elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt este realizat, inculpatul reuşind să deposedeze partea vătămată de bunuri însuşindu-le. Aşa fiind, fapta inculpatului, până în momentul surprinderii sale, realizează conţinutul infracţiunii consumate de furt.

61 62

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2717 din 19 mai 2004. Sentinţa penală nr. 636 din 14 iulie 2003. 63 Tribunalul Bacau, decizia penală nr. 980 din 11 august 2003,Curtea de Apel Bacau, decizia penală nr. 657 din 9 octombrie 2003.

42

Din aceleaşi probe rezultă că, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat o substanţă paralizantă asupra părţii vătămate, în scopul de a scăpa şi de a păstra bunurile furate. Aceste acte de constrângere, în forma violenţei, se află în legătură directă cu acţiunea de furt, realizând astfel conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie. Folosindu-se în realizarea actelor de violenţă de o substanţă cu efect paralizant, în cauză sunt incidente prevederile art. 211 alin. (21) lit. b) Cod penal privind tâlhăria săvârşită de o persoană având asupra sa o asemenea substanţă. În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracţiunea de furt calificat, în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) Cod penal. Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul săvârşirii faptei şi cu scopul urmărit de făptuitor64. Inculpatul I.D. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie pentru ambii inculpaţi65. S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au lovit partea vătămată şi au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar inculpaţii au mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta acesteia, împărţind conţinutul. Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă la tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt, respectiv complicitate la aceasta. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004 a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
64 65

I.C.C.J., sentinţa penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003

43

Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate. Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie infracţiunea de tâlhărie. În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de însuşire a bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp între lovire şi furt, cum nici poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii. În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este în concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins. b) Urmarea imediată. Urmarea constă, ca şi la infracţiunile de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea principală care intră în componenţa elementului material al infracţiunii de tâlhărie66. În ceea ce priveşte urmarea acţiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia. În unele modalităţi agravante ale tâlhăriei urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori în moartea victimei sau în producerea unor consecinţe deosebit de grave (perturbarea activităţii unor instituţii sau agenţi economici). c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi a celei adiacente, infracţiunea din acest punct de vedere fiind una de rezultat. 3.2. Latura subiectivă Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, deoarece făptuitorul vrea să săvârşească furtul prin violenţă sau ameninţare, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă a victimei de a se apăra şi, de asemenea, prevede şi doreşte să folosească aceste mijloace pentru a păstra bunul sustras ori pentru a şterge urmele infracţiunii, ori pentru a-şi asigura scăparea.

66

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 260-261.

44

Fiind o acţiune complexă, intenţia făptuitorului trebuie să existe atât în raport cu acţiunea principală, respectiv acţiunea de furt, de sustragere, cât şi în raport de acţiunea adiacentă de exercitare de violenţe, ameninţări, etc., deci trebuie să existe intenţia calificată, specifică de a comite sustragerea prin folosirea constrângerii în modurile prezentate. Hotărârea făptuitorului de a săvârşi tâlhăria poate fi luată de la început sau poate să apară în timpul săvârşirii sau după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotriva victimei). După cum s-a precizat, nu întotdeauna făptuitorul doreşte săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie. De cele mai multe ori făptuitorul săvârşeşte un furt, fiind nevoit să folosească violenţa după ce furtul s-a consumat. Intenţia de a săvârşi tâlhăria poate apărea chiar în momentul în care condiţiile obiective pe care făptuitorul le-a avut în vedere s-au schimbat (de exemplu, pătrunde întrun apartament dar acolo, găsind o persoană, întrebuinţează violenţa pentru a o deposeda de bunuri)67. Dar se poate întămpla ca de la început făptuitorul să prevadă că se va săvârşi un furt prin violenţă, în acest caz intenţia fiind iniţială şi nu survenită, în ccea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 211 Cod Penal, rezoluţia făptuitorului de a săvârşi tâlhăria apare de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-l prinde, făptuitorul se hotărăşte să folosească violenţa ori ameninţarea. Latura subiectivă nu se reduce la infracţiunea de tâlhărie numai la intenţie. Legea prevede şi un scop al faptei, la care se raportează în special acţiunea adiacentă (infracţiunea mijloc). Scopul violenţelor trebuie să-l constituie întotdeauna furtul sau, după săvârşirea acestei infracţiuni, alternativ, păstrarea bunului sustras, ştergerea urmelor infracţiunii ori scăparea agentului de urmărire. Violenţele exercitate în alt scop decât cel limitativ prevăzut de lege nu mai pot constitui acţiunea adiacentă al elementului material al tâlhăriei68.

67 68

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.6236 din 2004. C.A. Suceava, secţia penală, decizia nr.242 din 1999, in Revista de Drept Penal nr. 2/2001, p.183-184.

45

Nu este necesar ca scopul prevăzut de lege să se şi realizeze efectiv. Este suficient că el a fost urmărit de făptuitor. În situaţia în care intenţia de deposedare a victimei de un bun survine posterior efectuării unor violenţe în alt scop decât aceala de furt, fapta va constitui totuşi tâlhărie. Aceasta deoarece între sustragere şi violenţele care au precedat-o există un raport de cauzalitate, al cărui aspect obiectiv constă în aceea că deposedarea a fost înlesnită, favorizată de violenţă. Din punct de vedere subiectiv, hotărând spontan să sustragă un bun victimei pe care în prealabil a constrâns-o, făptuitorul creează o legătură obiectivă şi subiectivă între violenţă şi sustragere, care transformă violenţa într-un mijloc de realizarea furtului. A fortiori soluţia se impune atunci când intenţia de sustragere a survenit pe parcursul exercitării violenţelor care, iniţial, aveau altă finalitate. Jurisprudenţa prezintă astfel de situaţii. În cazul în care între autor şi victimă preexistă anumite litigii de ordin patrimonial, fapta nu va fi tâlhărie deoarece, cu toate că s-au folosit violenţele, nu există, din partea autorului, scopul însuşirii (caracteristic furtului). Ca atare, fapta va primi altă calificare penală în raport cu natura şi gravitatea violenţelor exercitate de făptuitor. Din punct de vedere subiectiv, la variantele agravante ale tâlhăriei care a avut avut ca urmare o vătămare corporală gravă sau moartea victimei, este implicită, ca formă de vinovăţie, praeterintenţia. Prin sentinţa Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul D.G. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat prevăzute în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. b), e) şi g) Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) din acelaşi cod69. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) Cod de procedură penală s-a încetat procesul penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 180 alin. (1) şi în art. 180 alin. (2) C. pen. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 26 ianuarie 2003, pe stradă, inculpatul a avut o altercaţie cu R.A. care, de teamă, a fugit.

69

Tribunalul Dâmboviţa, sentinţa penală nr. 524 din 17 noiembrie 2003.

46

Inculpatul a intrat în restaurantul din apropiere crezând că R.A. se află acolo. În local, inculpatul a reproşat unor consumatori că au băut împreună cu R.A. şi a lovit cu cuţitul două persoane care au părăsit localul. De pe masa celor doi consumatori inculpatul şi-a însuşit o bancnotă de 100.000 de lei şi un pachet de ţigări. În urma loviturilor aplicate de către inculpat, N.N. şi G.M. au suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 5-7 zile de îngrijiri medicale. Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de furt calificat şi lovire în infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) Cod penal şi în baza acestor texte de lege a condamnat pe inculpat70. Recursul declarat de inculpat este fondat deoarece potrivit art. 211 C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a intrat în restaurant, convins că martorul R.A., cu care avusese un conflict, se află acolo. În local a întâlnit părţile vătămate cărora le-a reproşat că au băut împreună cu R.A. şi a hotărât să-i pedepsească, lovindu-i cu cuţitul. În faţa acestei agresiuni, părţile vătămate au părăsit localul. Văzând că rămăsese pe masă o bancnotă de 100.000 de lei şi un pachet de ţigări, inculpatul a luat hotărârea de a le însuşi. Este, deci, vorba de fapte distincte, lovire şi furt calificat, câte două fapte, comise în baza unor rezoluţii distincte, actele de violenţă fiind comise pentru că părţile vătămate aveau presupuse legături cu R.A., intenţia de furt survenind după ce acestea părăsiseră localul, abandonând pe masă banii şi ţigările. Ca atare, violenţele nu au fost săvârşite pentru comiterea furtului şi nici pentru ca inculpatul să-şi asigure scăparea.

70

C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 46 din 9 februarie 2004.

47

Aşa fiind, corect prima instanţă a încadrat faptele în câte două infracţiuni de furt calificat şi de lovire a părţilor vătămate; constatând că acestea nu au formulat plângeri, a încetat procesul penal potrivit legii. Sentinţa fiind, deci, legală şi temeinică, iar decizia instanţei de apel greşită în drept, recursul inculpatului a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa pronunţată de tribunal deoarece infracţiunea de tâlhărie se caracterizează, sub raport subiectiv, prin scopul în care făptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea: săvârşirea furtului, înlăturarea urmelor infracţiunii sau asigurarea scăpării71. În cazul în care prin violenţe sau ameninţări nu se urmăreşte un atare scop, dar după agresarea persoanei vătămate făptuitorul sustrage bunuri ale acesteia, în baza unei rezoluţii distincte, intervenite ulterior agresiunii, faptele constituie infracţiunea de furt în concurs real cu una din infracţiunile contra persoanei prevăzute de lege. Înţelegerea între două persoane de a sustrage un bun aflat asupra uneia dintre ele, dar aparţinând altuia, prin simularea unei agresiuni asupra acesteia şi luarea bunului de cea de-a doua constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de tâlhărie, însuşirea nefiind săvârşită printr-o agresiune reală asupra unei persoane vătămate72. Prin sentinţa nr. 486 din 19 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii M.G. şi I.R. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., respectiv a complicităţii la această infracţiune. Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2001, S.E., contabilă la SC „C”, s-a deplasat la bancă pentru a ridica banii pentru salarii împreună cu inculpatul I.R. agent de pază, şofer însoţitor pentru asemenea transporturi. La sediul băncii, după încasarea sumei de 350 de milioane de lei, inculpatul a aşezat bani într-o sacoşă, mergând apoi împreună cu contabila spre locul unde se afla autoturismul. În timp ce inculpatul încerca să deschidă portiera, s-a apropiat o persoană care a lovit pe I.R. cu palma peste faţă, iar după ce acesta a căzut, i-a smuls sacoşa cu banii din mână şi a fugit. În urma cercetărilor s-a stabilit că între inculpatul I.R. şi inculpatul M.G., care a luat banii, a existat o înţelegere în vederea sustragerii acestora.
71 72

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2175 din 22 aprilie 2004. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6236 din 24 noiembrie 2004.

48

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 576 din 9 august 2004, a respins apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi. Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză procurorul a declarat recurs, susţinând că fapta trebuia încadrată ca furt calificat, iar nu ca tâlhărie. Recursul este fondat. Din probele administrate rezultă că inculpatul I.R. a comunicat celuilalt inculpat că urmează să se deplaseze la bancă să ridice o importantă sumă de bani, cei doi luând legătura prin telefon şi în timpul deplasării spre bancă. După încasarea banilor, simulând că îl atacă pe I.R., inculpatul M.G. i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, acesta căzut, iar el i-a smuls sacoşa cu bani şi a fugit. În următoarele zile inculpaţii au împărţit banii sustraşi. Aşadar, pe baza înţelegerii stabilite între cei doi inculpaţi, M.G. a sustras cele 350 milioane de lei fiind ajutat de inculpatul I.R. Fapta celor doi inculpaţi constituie infracţiunea de furt calificat săvârşită de unul în calitate de autor, iar celălalt în calitate de complice. Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, reţinută de prima instanţă şi cea de apel, se cere ca violenţele să fie exercitate asupra persoanei vătămate; or, în speţă, inculpaţii au simulat că unul îl loveşte pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realităţii, identificarea făptuitorilor şi recuperarea prejudiciului. Inculpaţii înţelegându-se să însceneze furtul prin violenţă, nu se poate reţine ca reală una din acţiunile specifice infracţiunii complexe de tâlhărie, ci numai a infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. În consecinţă recursul procurorului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul considerentelor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii încadrări. CAP III: Variantele agravante, formele şi sancţionarea infracţiunii de tâlhărie Secţiunea I: Variante agravante Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de mai multe modalităţi normative cărora poate să le corespundă o varietate de modalităţi faptice în raport cu acţiunea principală

49

(furtul), ca şi cu acţiunea adiacentă (violenţa), în funcţie de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalităţi faptice este lăsată la latitudinea instanţei de judecată în cadrul procesului de individualizare judecătorească73. Circumstanţele de agravare ale infracţiunii de tâlhărie sunt comune cu cele ale infracţiunii de furt, cu menţiunea că tâlhăria care a fost săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia este o circumstanţă de agravare specifică infracţiunii de tâlhărie pe care nu o regăsim şi la infracţiunea de furt. Tâlhăria este incriminată în variantă simplă prevăzută în alin.1 al art. 211 şi în variante agravante prevăzute în alin. 2, 2¹, şi 3 ale aceluiaşi articol. În alin. 2 împrejurările care agravează răspunderea penală intervin atunci când fapta este comisă: a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; b) în timpul nopţii; c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Conform alin. 2¹ constituie variante agravante ale infracţiunii de tâlhărie dacă tâlhăria a fost săvârşită: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă; c) într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia; d) în timpul unei calamităţi; e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. Cea de-a doua variantă agravantă a tâlhăriei, prevăzută în a lin. 3 se poate realiza în două împrejurări, şi anume atunci când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Fapta este comisă de o persoană mascată, deghizată sau travestită Mascarea înseamnă prezentarea feţei sau a unei părţi a ei în alt mod decât ea este în realitate.

73

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 257.

50

Deghizarea are o referinţă mai largă decât mascarea. Ea poate privi întregul corp al persoanei sau numai o parte (oricare) a acestuia. Spre exemplu, făptuitorul îşi face de nerecunoscut (total sau parţial) mersul, vocea, privirea. Travestirea conţine, în esenţă, intenţia făptuitorului de a trece drept altcineva decât este (dacă este bărbat încearcă să treacă drept femeie sau poartă însemne vizibile a unei profesii pe care nu o are). Toate cele trei ipostaze au un numitor comun care are atât un aspect obiectiv cât şi unul subiectiv. Pe de o parte este vorba de o ascundere a înfăţişării fizice a individului, iar pe de altă parte, există intenţia de inducere în eroare a victimei sau oricărei persoane susceptibile de a zădărnici tâlhăria. Împrejurarea care conferă tâlhăriei un caracter mai grav este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de aşa manieră încât să intimideze şi să înfricoşeze victima, având în acelaşi timp o stare de spirit superioară, ştiind că va fi mai greu de recunoscut şi identificat74. Fapta este comisă în timpul nopţii Tâlhăria săvârşită în această durată de timp este considerată cu circumstanţe agravante deoarece prezintă un pericol social mai mare decât tâlhăria săvârşită în timpul zilei. Sub protecţia întunericului făptuitorul se poate apropia mai uşor, fără să fie văzut75. La dăpostul întunerciului sunt create condiţii care favorizează infracţiunea: reducerea circulaţiei persoanelor sau, dimpotrivă, aglomerarea unor locuri, normala diminuare a atenţiei şi puterii de supraveghere în timpul nopţii a persoanelor care au lucrat ziua. Nu trebuie neglijată nici influenţa pe care o exercită noaptea asupra psihicului infractorilor, cărora le întăreşte hotărârea infracţională. În plus, infractorul are posibilitatea să transporte nestigherit bunurile obţinute ca urmare a săvârşirii infracţiunii de tîlhărie, să le ascundă şi să se sustragă urmăririi. Prin „în timpul nopţii” nu trebuie să înţelegem doar aspectele strict astronomice, apusul şi răsăritul soarelui. Referindu-se la „timpul nopţii”, textul menţionat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când

74 75

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 261. Alexandru Boroi, op. cit., p. 216.

51

lumina va lua locul întunericului.76 Aceasta este o chestiune de fapt care se apreciază judiciar în funcţie de particularităţile vremii şi ale locului unde fapta se săvârşeşte (de exemplu, la aceeaşi oră, într-o vilă la munte întunericul poate fi instalat, pe când la şes este încă amurg). Deci nici criteriul astronomic (ora la care apune şi răsare soarele) şi nici cel al obiceiului locului (ora la care oamenii obişnuiesc să se retragă în locuinţe pentru odihna de noapte), ci cel al realităţii pe care este chemat să-l verifice organul judiciar.77 Amurgul nu face parte din noapte (întunericul nu s-a instalat, atenţia oamenilor nu este influenţată de noapte), pe când zorile, da (deoarece întunericul persistă şi, mai ales, pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor). Agravanta operează obiectiv, indiferent dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul nopţii, după cum, nu prezintă importanţă că infractorul a săvârşit doar o parte activitatea infracţională în timpul nopţii. Fapta este comisă într-un loc public sau într-un mijloc de transport Circumstanţele agravante se justifică prin aceea că, într-un loc public, comiterea unei tâlhării vădeşte o periculozitate deosebită a făptuitorului, exprimată în temeritatea sa, în dispreţul pentru respectarea ordinii de drept, precum şi pentru starea de nesiguranţă care se crează pentru posesorii de bunuri, persoane fizice sau juridice78. Potrivit Codului Penal, fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă: a. într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului (de exemplu parcuri, pieţe, strazi) chiar daca nu este prezenta nici o persoana; b. în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane (de exemplu, în magazine, restaurante etc. în timpul funcţionării programului de lucru cu publicul); c. în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
76 77

din

G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 117. V. Dongoz, op. cit., p. 478. 78 Ion Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 220.

52

d. într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii dintre persoanele participante. Împrejurarea calificată va exista ori de câte ori tâlhăria a fost săvârşită într-un loc care este permanent accesibil publicului (străzi, pieţe, gări, parcuri) şi condiţionată de prezenţa a două sau mai multe persoane în numărul cărora nu este cuprins şi făptuitorul, când furtul a fost săvârşit într-un loc ocazional accesibil (teatru, cinematograf, şcoli)79. Agravarea se justifică prin aceea că locurile publice oferă numeroase şi reale facilităţi pentru făptuitor, deoarece capacitatea victimelor de a supraveghea bunul este mai redusă, iar infractorul se poate apropia mai uşor de victimă, de asemenea, el poate fi mai greu urmărit şi identificat. În plus, tâlhăria comisă în loc public evidenţiază o periculozitate sporită şi datorită ecoului faptei, a stării de nesiguranţă pe care o resimt persoanele fizice împotriva unor astfel de fapte. Săvârşirea tâlhăriei într-un mijloc de transport necesită precizarea că, dacă la furtul calificat această agravantă există atunci când fapta se săvârşeşte într-un mijloc de transport în comun, în cazul tâlhăriei această agravantă există când fapta se săvârşeşte în orice mijloc de transport. Această precizare este necesară pentru a se releva faptul că protecţia penală în raport cu această infracţiune mai gravă (tâlhăria) este şi mai extinsă prin împrejurarea de agravare care duce la sancţionarea mai aspră a faptelor de tâlhărie care se comit în oricare mijloace de transport, respectiv atât cele care transportă persoane în comun sau individual, cât şi cele care transportă doar bunuri. În cazul tâlhăriei comisă într-un mijloc de transport circumstanţele agravante sunt date de condiţiile de deplasare cu un mijloc de transport, aglomeraţia în trafic, fluxul mare de călători pentru mijloacele de transport în comun coroborat cu posibilitatea redusă de supraveghere a bunurilor. Fapta este comisă de două sau mai multe persoane împreună Prin tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane împreună se înţelege, în sens larg, tâlhăria săvârşită de doi sau mai mulţi participanţi, autori, instigatori şi complici, din care cel puţin unul este autor.

79

V. Dongoroz, op. cit., p. 477.

53

Circumstanţele agravante constau în periculozitatea sporită care este dată de faptul că, acţiunea de conlucrare a mai multor persoane contribuie la întărirea rezoluţiei acestora de a săvârşi infracţiunea, măreşte forţa de intervenţie a făptuitorilor, le dă mai multă îndrăzneală şi creează condiţii favorabile care le pot permite ascunderea bunurilor ori care pot micşora sau chiar anihila posibilităţile de apărare ale posesorului sau detentorului împotriva acestei activităţi infracţionale îndreptate împotriva bunurilor sale80. Legea prevede ca pentru existenţa acestui element circumstanţial este necesar ca aceste persoane să fi săvârşit fapta împreună. Aceasta presupune ca făptuitorii să fi acţionat efectiv şi concomitent în momentul săvârşirii infracţiunii. În jurisprudenţă s-a apreciat că există infracţiune săvârşită de două sau mai multe persoane chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanţi a transportat sigur bunurile sustrase. Această agravantă este operabilă numai în cazul unei activităţi concomitente a participanţilor şi existenţa unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este necesar, însă, ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activităţii delictuoase a tuturor participanţilor şi nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună şi apoi împărţite între făptuitori. În acelaşi timp, infracţiunea se consideră săvârşită de două sau mai multe persoane împreună numai atunci când acţiunea infracţională a coinculpaţilor este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de autor, iar celălalt de complice. Nu poate fi operabilă această agravantă atunci când, după o înţelegere prealabilă, numai unul dintre inculpaţi a săvârşit infracţiunea, iar ceilalţi s-au deplasat în altă parte, nefiind prezenţi la locul faptei şi neefectuând acţiuni comune şi simultane pentru săvârşirea infracţiunii. Activitatea celor care nu au fost prezenţi la locul faptei de a primi, ulterior, din bunurile sustrase poate fi considerată complicitate la săvârşirea infracţiunii, dacă se dovedeşte existenţa unei înţelegeri anterioare. În caz contar, vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire. În doctrina şi jurisprudenţa penală s-a decis, în mod constant, că agravanta va exista chiar dacă unii din făptuitori nu răspund penal, existând un raport cu ei, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, minoritate, iresponsabilitate), deoarece această împrejurare agravantă are un caracter obiectiv (de exemplu: tâlhăria săvârşită de un
80

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 261- 266.

54

major împreună cu un minor constituie o tâlhărie săvârşită de două persoane împreună, chiar dacă minorul nu a fost trimis în judecată, fiind lipsit de discernământ). Într-o astfel se situaţie vor fi operate şi dispoziţiile cu caracter agravant ale art. 75 lit.c) Cod Penal, care privesc săvârşirea infracţiunii de către un major împreună cu un minor. Aplicarea prevederilor art.211 alin.2¹ lit. a) Cod Penal excude agravanta legală generală prevăzută de art. 75 lit. a) Cod Penal referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Aplicarea concomitentă a acestor agravante ar duce la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanţă aceleiaşi împrejurări, ceea ce ar conduce la o sporire nejustificată şi ilegală a sancţiunii penale. Fapta este comisă de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă Prin armă de foc se înţelege instrumentul, piesa sau dispozitivul astfel stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 17/1996. Dacă deţinerea armei a fost făcută fără drept, fapta poate intra în concurs real cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor, prevăzută de art. 279 Cod penal. Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care, prin acţiunea sa asupra centrilor nervoşi, provoacă stare de somnolenţă, pierderea cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor (de exemplu: morfina, cloroformul ş.a.). Prin substanţă paralizantă se înţelege orice substanţă care prin agresivitatea ei anihilează rezistenţa persoanei (de exemplu: gazele lacrimogene). Existenţa armelor de foc sau substanţelor narcotice ori paralizante la îndemâna făptuitorului conferă faptei un pericol sporit, acesta simţindu-se mai sigur pe sine ştiind că are la dispoziţie mijloace cu care să anuleze o eventuală rezistenţă, indiferent din partea cui ar veni, mai îndrăzneţ şi mai agresiv, iar portul vizibil de arme sau substanţe paralizante poate exercita şi o influenţă asupra victimei prin aceea că o determină să se supună voinţei făptuitorului, intuind că acesta din urmă este gata oricând să folosească aceste mijloace pe care le are asupra sa, toate aceste elemente contribuind la uşurarea realizării faptei de tâlhărie81. Dar, chiar dacă făptuitorul nu arată victimei armele sau substanţa narcotică de
81

C.A. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 2 din 2000 în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000, Editura Rosetti, București, 2002, p. 166.

55

care dispune, agravanta tot va subzista, legea necondiţionând aplicarea textului de această împrejurare, fiind suficient să aibă asupra sa arma sau substanţa narcotică82. Deşi modul după cum este redactat textul pare a sugera ideea că făptuitorul trebuie să fi avut arma asupra sa chiar din momentul când a început săvârşirea actelor de violenţă, agravanta subzistă şi dacă, în decursul desfăşurării actelor agresive, el primeşte o armă de la un complice, ori foloseşte un instrument din locuinţa victimei pentru a o ataca pe aceasta, deoarece şi în această ipoteză făptuitorul, într-un moment al acţiunii agresive, a avut asupra sa o armă. Textul operează indiferent dacă făptuitorul se foloseşte sau nu de arma sau substanţa narcotică ori paralizantă aflată asupra sa; este suficient ca acestea să existe asupra lui şi să poată recurge la ele prin comiterea actelor de violenţă componente ale infracţiunii complexe de tâlhărie. Fapta este comisă într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia Această circumstanţă de agravare este specifică tâlhăriei, întrucât nu se întâlneşte între împrejurările agravante de la infracţiunea de furt calificat, prin instituirea ei protejându-se şi dreptul persoanei la folosirea în deplină siguranţă a locului în care îşi trăieşte viaţa intimă şi în care îşi păstrează bunurile care îi aparţin. Agravarea se justifică deoarece aduce o gravă atingere vieţii intime, domestice a victimei şi este de natură să creeze o stare de temere şi nesiguranţă când infractorul pătrunde în locuinţă cu intenţia de a fura cu orice preţ, chiar prin folosirea violenţei. În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii, profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotărât mai uşor să săvârşească o tâlhărie prin pătrunderea în locuinţa acestora83. Prin „locuinţă”, în sensul prezentei reglementări agravante, se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane, indiferent de felul construcţiei (casă, garaj, colibă, cort, etc.), de faptul că este folosită permanent sau trecător (cameră de hotel, cabină de tren, etc.), esenţial este să fie folosită, în fapt, efectiv, pentru nevoi legate de viaţa intimă a persoanei (repaus, odihnă, alimentare, etc.).
82 83

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 263-264. C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 343 din 1998 în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1998, Editura All Beck, București, 1999, p. 289.

56

Prin „dependinţe” se înţelege locurile accesorii ale locuinţei cum ar fi bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, terasa, etc., deci locuri care întregesc folosirea locuinţei. În măsura în care pătrunderea ilegală în locuinţă constituie o agravantă a tâlhăriei, fapta de violare de domiciliu este absorbită în conţinutul acestei modalităţi agravante a tâlhăriei, fiind exclus concursul de infracţiuni. Pentru o protecţie egală a patrimoniului, indiferent că aparţine unei persoane fizice sau juridice, se impune – de lege ferenda – instituirea protecţiei penale, în mod egal, şi cu atât mai necesar, şi în favoarea persoanelor juridice, a autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, dintre cele prevăzute la art. 159 Cod penal84. Fapta este comisă în timpul unei calamităţi Aplicarea agravantei prevăzute de art.211 alin.2¹ lit. d) Cod penal are loc atunci când tâlhăria este săvârşită pe perioada cât durează situaţia creată de un cutremur puternic, de o inundaţie cu urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafeţe întinse de teren pe care sunt locuinţe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar sau rutier având consecinţe deosebite, precum şi în alte situaţii, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamităţi. În timpul unei calamităţi, viaţa şi patrimoniul oamenilor sunt mult mai vulnerabile la acţiunile infractorilor. Aceştia au condiţii favorabile de săvârşire a faptelor penale deoarece forţa publică, autoritatea este perturbată (uneori complet anihilată) de dezastrul respectiv, înşişi oamenii nefiind în stare să se protejeze aşa cum o fac în situaţii normale. Aceste situaţii prezintă un grad sporit de pericol social, deoarece, în timpul unor asemenea evenimente, grija este îndreptată cu precădere pentru salvarea de vieţi omeneşti, iar măsurile de pază a bunurilor lipsesc ori sunt mult reduse. Faptele de tâlhărie în aceste condiţii evidenţiază o conştiinţă scăzută a infractorului, ceea ce justifică sancţionarea mai aspră a infracţiunii de tâlhărie comisă în asemenea împrejurări. Fapta trebuie să se situeze în mod real în timpul calamităţii. Prin „timp de calamitate” se înţelege perioada de timp în care efectiv se desfăşoară calamitatea, cu precizarea că aceasta nu e o cerinţă de timp, chiar dacă se utilizează expresia „timp de
84

Tribunalul Bucureşti, sentinţa penală nr.243 din 2000, în Culegre de practică judiciară 2000, p. 180-181.

57

calamitate”, ci este o cerinţă de împrejurare în care este săvârşită infracţiunea de tâlhărie. Nu este relevantă, sub acest aspect, când anume autoritatea competentă a declarat oficial instalarea calamităţii. De regulă, această declaraţie se produce la un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat de la începerea, în fapt, a stării de calamitate. Or, săvârşirea faptei înainte de o asemenea declaraţie, dar după declanşarea fenomenului obiectiv al catastrofei, atrage incidenţa art.211 alin.2¹ lit. d) Cod Penal85. Fapta comisă a avut vreuna din urmările arătate în art. 182 Cod penal. Această împrejurare de agravare are la bază consecinţele acţiunii adiacente, respectiv a actelor de violenţă exercitate asupra victimei, pentru reuşita acţiunii principale de luare a bunului, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art. 182 Cod penal (vătămare corporală care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale ori pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei)86. Pentru existenţa acestei agravante, pe lângă consecinţele arătate, este necesar ca aceste consecinţe să se fi produs sub forma de vinovăţie a praeterintenţiei, respectiv făptuitorul să fi acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tâlhărie (atât pentru infracţiunea de sustragere cât şi pentru cea de violenţă) şi să fie, în acelaşi timp, în culpă în ceea ce priveşte urmarea mai gravă care s-a produs. De pildă, făptuitorul loveşte victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc consecinţele prevăzute de art. 182 Cod penal pe care nu le-a urmărit ori nu le-a acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce (uşurinţă), fie nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţă). În ambele ipoteze, urmările mai grave ale loviturii îi sunt imputabile făptuitorului, în cadrul agravantei menţionate, cu titlul de culpă. În situaţia în care făptuitorul, cu prilejul executării faptei de furt, exercită violenţa cu intenţia de a produce urmările prevăzute de art. 182 Cod penal, acesta va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă.87
85

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 264. Ion Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 265. V. Dongoroz, op. cit., p. 493.

86 87

58

Fapta comisă a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Această agravantă vizează, în primul rând, rezultatul acţiunii principale a tâlhăriei, şi anume, cea de furt. Conform art. 146 Cod penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 100.000 lei RON88 sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 Cod penal ori altei persoane juridice sau fizice. Prin urmare, consecinţele produse vor fi deosebit de grave pentru subiectul pasiv prin producerea unei pagube materiale care să depăşească valoarea de 200.000 lei RON, dar, alternativ, s-a stabilit şi o altă împrejurare de agravare determinată de anumite urmări negative care să ducă la perturbarea deosebit de gravă a activităţii unei persoane fizice sau juridice, respectiv, urmarea săvârşirii infracţiunii să pericliteze activitatea acestora în aşa măsură încât să le fie ameninţată însăşi existenţa (în cazul persoanelor juridice) sau poate duce la încetarea. Această a doua consecinţă nu este condiţionată de circumstanţierea pagubei la valoarea de 100.000 lei RON, ci, chiar când paguba produsă este mai mică, în raport de patrimoniul persoanei fizice sau juridice, de rezultatul deosebit de grav pentru activitatea acesteia, împrejurartea de agravare va putea exista, aprecierea ei fiind o sarcină şi totodată un atribut exclusiv al instanţei de judecată. În evaluarea pagubei materiale instanţa de judecată va avea în vedere valoarea economică a bunurilor ce fac obiectul material al tâlhăriei existentă în momentul comiterii faptei şi nu în cel al judecării infractorului. Pentru a se reţine tâlhăria în această modalitate de agravare este necesar ca urmarea – moartea victimei – să fie praeterintenţionată, adică să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei sale. De exemplu, fapta va fi încadrată ca tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în ipoteza în care făptuitorul, pentru a lua ori menţine bunul, foloseşte violenţa asupra victimei, iar aceasta în urma actului de lovire se dezechilibrează şi în cădere se loveşte cu capul de bordură şi decedează. În cazul în care actele de violenţă au fost săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), de a ucide victima pentru a sustrage un bun, iar scopul a fost realizat, în sarcina
88

valoare stabilită prin O.U.G. nr. 207 din 15.11.2000.

59

făptuitorului se va reţine un concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav consumat şi tâlhărie. Tâlhăria într-o asemenea situaţie va fi în varianta simplă deoarece, din moment ce s-a reţinut că victima a fost ucisă cu intenţie, nu se mai poate reţine că moartea victimei s-a produs din culpă (condiţia încadrării în tâlhărie ce a avut ca urmare moartea victimei). Secţiunea a II-a: Formele infracţiunii de tâlhărie 2.1. Acte premergătoare Infracţiunea de tâlhărie, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este susceptibilă de o desfăşurare în timp. Astfel, sunt posibile actele premergătoare atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu cea adiacentă, ele pot fi de natură materială (de exemplu, procură mijloace ca arme, narcotice, pentru exercitarea violenţei, ameninţării) sau morale (culege anumite date sau informaţii cu privire la locul săvârşirii faptei sau despre victimă)89. Actele premergătoare nu sunt incriminate. În cazul în care s-au efectuat acte premergătoare de către autorul infracţiunii, ele se vor absorbi în activitatea infracţională a făptuitorului şi vor avea relevanţă în stabilirea în concret a pericolului social al faptei. Dacă actele premergătoare au fost efectuate de o altă persoană şi folosite de autor la săvârşirea infracţiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei, căpătând relevanţă juridică în momentul săvârşirii faptei. 2.2. Tentativa Tentativa presupune o executare incompletă a faptei, adică o încercare de a săvârşi infracţiunea. Tentativa apare ca o formă imperfectă a faptei (deoarece nu s-a finalizat prin consumare), reflectând un dezacord între latura subiectivă (intenţia de a comite o faptă consumată) şi latura obiectivă, adică ce s-a realizat efectiv. Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos. 90 Din punct de vedere obiectiv, tentativa apare ca un act de executare urmat de o consecinţă imediată în realitatea obiectivă, iar din punct de vedere subiectiv, tentativa
89 90

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, op. cit., p. 245. C-tin Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 234-247.

60

presupune aceleaşi elemente psihologice ca şi infracţiunea consumată, însă diferenţa faţă de aceasta (infracţiunea tip) constă în apariţia anumitor cauze (împrejurări) care nu mai conduc la rezultatul dorit de făptuitor. Condiţiile tentativei rezultă din definiţia legală şi se referă la: existenţa unei hotărâri de a săvârşi o infracţiune; rezoluţia infracţională să fie pusă în executare; executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă efectul. La infracţiunea de tâlhărie, tentativa este posibilă, iar legea prevede sancţionarea ei (art. 222 Cod penal). Este posibilă tentativa întreruptă sau improprie ori relativ imposibilă,însă nu este posibilă tentativa perfectă. Tentativa întreruptă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce. Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce. Tentativa la tâlhărie este, în realitate, tentativa de furt, la care se adaugă acţiunea adiacentă, care trebuie să se realizeze efectiv. Există tentativă şi atunci când, după săvârşirea unei tentative de furt, făptuitorul întrbuinţează violenţa pentru a-şi asigura scăparea sau pentru a şterge urmele faptelor sale. Dacă violenţele s-au efectuat, tentativa de tâlhărie există chiar dacă obiectul a cărui sustragere se urmărea nu se găsea la locul săvârşirii faptei. Poate fi tentativă de tâlhărie şi violenţa exercitată în scopul folosirii pe nedrept a unui autovehicul.91 Tentativa la infracţiunea de tâlhărie există atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violenţă, ameninţare etc., însă nu s-a reuşit însuşirea bunului datorită intervenţiei ori opoziţiei posesorului sau deţinătorului bunului ori altei persoane, ori când după exercitarea acţiunilor violente contra victimei nu s-a reuşit deposedarea de bun pentru că acesta nu se găsea la victimă sau în locul în care se credea de făptuitor că există. În consecinţă, fapta inculpatului care, fiind surprins de persoana vătămată după ce-i forţase portiera autoturismului în scopul de a-şi însuşi unele lucruri pentru a-şi asigura scăparea, a folosit împotriva acestuia un spray cu efect paralizant, constituie tentativă la
91

C. Bulai, op.cit., p. 220.

61

infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 combinat cu art.21 raportat la art.211, alin. 1 Cod Penal. Există tentative de tâlhărie şi atunci când acţiunea de furt a fost întreruptă, iar făptuitorul a întrebuinţat acte de constrângere pentru a înlătura unele infracţiuni ori pentru a-şi asigura scăparea92. Cu privire la aceasta, instanţa supremă a precizat că "dacă după ce a încercat să deposedeze, prin violenţă, o persoană, de un bun al său, fără însă a reuşi, infractorul a întrebuinţat violenţa faţă de una din persoanele care-l urmăreau, vătămându-i integritatea corporală pentru a-şi asigura scăparea, nu ne aflăm în faţa unui concurs de infracţiuni - tentative de tâlhărie şi vătămare corporală - ci numai a unei infracţiuni unice, complexe: tentative la infracţiunea de tâlhărie în forma agravată prevăzută de art. 20 combinat cu art. 21 raportat la art. 211 alin. 2 - Cod Penal. Infracţiunea de tâlhărie poate fi comisă în forma tentativei şi atunci când acţiunea de sustragere este îndreptată împotriva avutului public. Astfel, fapta inculpatului, care în momentul când începuse să transporte bunurile pe care intenţiona să le însuşească în vederea scoaterii lor din incinta unităţii, a fost surprins de paznic şi l-a lovit pe acesta pentru a scăpa, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie. În practica judiciară şi în literatura juridiară, o problemă controversată a fost cea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul faptei de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind surprins de acesta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării acţiunii de luare a bunului sau pentru a-şi asigura scăparea, iar în urma violenţelor exercitate (lovire), victima a decedat iar făptuitorul a renunţat la luarea obiectului de teama de a nu fi surprins de alte persoane care se alarmaseră. În această privinţă s-au exprimat mai multe opinii, instanţa supremă stabilind că atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă - moartea victimei - nu mai are relevanţă, sub aspectul încadrării juridice, dacă furtul s-a consumat sau nu. Tentativa la infracţiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o infracţiune praeterintentionaţa, unică prin voinţa legiuitorului, nu poate fi descompusă în părţi componente, elementul de agravare al infracţiunii constituindu-l tocmai rezultatul mai grav, produs fără intenţie, iar nu cel mai putin grav urmărit de făptuitor93.
92

93

Oliviu Augustin Stoicai, op. cit., pag. 160. Gheorghe Nistoreanu si colectivu l - Drept penal, Partea speciala, voI. 1, Editura Europa Nova, București

62

Pentru ca infracţiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie94. Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tălhărie prevăzută în art.20 raportat la art.211 alin.2 lit.a) şi f) Cod Penal., în urma schimbării încadrării juridice din infracţiunea consumată de tâlhărie95. Instanţa a reţinut că, la 4 octombrie 2000, inculpatul a pătruns prin efracţie în locuinţa părţii vătămate, căutând lucruri de valoare în sertare şi dulapuri, pentru a le fura. În timp ce inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea vătămată însoţită de o altă persoană. Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşa a alertat pe inculpat care a voit să iasă din locuinţă, dar persoanele de afară au blocat uşa pentru a nu permite inculpatului să plece. În această situaţie s-a produs o încăierare, în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat, suferind o fractură la picior. Curtea de Apel Bacău, secţia penală, prin decizia nr.155 din 29 mai 2001, a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa; susţinerea din recurs că fapta constituie infracţiune consumată de tâlhărie, iar nu tentativă, nu a fost primită. Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu este fondată. În conformitate cu prevederile art.20 alin.1 Cod penal, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă. Potrivit art.211 alin.1 din acelaşi cod, constituie infracţiunea de tâlhărie, între altele, furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Din examinarea acestor texte se constată că infracţiunea de tâlhărie este consumată când executarea acţiunii principale, de furt, a fost consumată.

94 95

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002. Tribunalul Bacău, sentinţa penală nr.27 din 8 februarie 2001.

63

Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt, rămasă în fază de tentativă, făptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru asigurarea scăpării, fapta constituie, în întregul său, tentativă la infracţiunea complexă de tâlhărie. În cauză, aşa cum rezultă din probe, inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie, în scopul de a fura, în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile din casă în căutarea unor valori, fără a-şi apropria vreunul dintre bunuri, activitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariţia părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării prin fugă, fapta săvârşită a fost corect încadrată de instanţe ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie. Susţinerea din recursul procurorului, în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul lor furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, nici unul din acestea nu a intrat în stăpânirea sa. Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară, recursul procurorului a fost admis numai pentru acest motiv, dispunându-se majorarea pedepsei de la 5 la 7 ani închisoare. Smulgerea unui lanţ de la gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu tentativă la infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei96. Prin sentinţa nr. 746 din 27 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul F.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) Cod penal Instanţa a reţinut că, la 28 mai 2003, în jurul orelor 11 00, în timp ce partea vătămată se deplasa pe o alee, inculpatul a imobilizat-o şi i-a smuls de la gât un lanţ din aur pe care se aflau şi alte bijuterii din aur şi argint. La strigătele părţii vătămate, inculpatul a fost imobilizat de un martor, fiind reţinut până la sosirea organelor de poliţie, iar bijuteriile smulse de la gâtul părţii vătămate au fost găsite pe caldarâm şi recuperate de aceasta.

96

I.C.C.J., secţia penală, decizia 5601 din 29 octombrie 2004.

64

Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) Cod penal numai pe lângă pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie97. Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de tâlhărie, este nefondat. Fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu tentativă la această infracţiune, întrucât furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate. Împrejurarea că lucrurile sustrase au fost găsite căzute, la locul săvârşirii faptei, iar nu asupra inculpatului, este lipsită de relevanţă juridică pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece aruncarea bunurilor sustrase este o activitate ulterioară consumării furtului. Prin urmare, furtul nu a rămas în fază de tentativă, ci s-a consumat în momentul în care lanţul a fost smuls de la gâtul părţii vătămate, iar prin smulgerea lanţului, care constituie un act de violenţă, s-a realizat şi acţiunea adiacentă a infracţiunii de tâlhăriei. Încadrarea juridică dată faptei fiind corectă, recursul a fost respins. 2.3. Consumarea infracţiunii de tâlhărie Infracţiunea consumată face parte din ultima fază a desfăşurării activităţii infracţionale, atunci când actele de executare sunt duse până la capăt şi este realizat integral conţinutul infracţiunii, atât sub aspectul laturii subiective, cât şi al laturii obiective. Infracţiunea consumată reprezintă astfel forma tipică sau perfectă a infracţiunii, aşa cum este aceasta reglementată în norma de incriminare, atragând întotdeauna răspunderea penală. În cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat, infracţiunea este consumată în momentul producerii rezultatului, ca urmare a actului de conduită interzis de lege, pe când în cazul infracţiunilor de pericol, acestea sunt consumate chiar din momentul efectuării actului de conduită interzis de lege, care coincide cu producerea stării de pericol. Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale (furtul) s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică
97

C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 545 din 22 iulie 2004.

65

prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în imposibilitatea de a se apăra. Dacă acţiunea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acţiunea adiacentă, fapta consumată este furt, şi nu tâlhărie.98 Infracţiunea se consumă şi în cazul când făptuitorul, după săvârşirea furtului fără violenţă, a folosit acest mijloc pentru a-şi asigura scăparea ori pentru a păstra bunul furat sau a şterge urmele infracţiunii. Nu interesează dacă în final scopul a fost realizat, deoarece scopul este privit ca finalitate a acţiunii şi nu ca rezultat al acesteia. Nu are relevanţă faptul că autorul nu a reuşit să păstreze bunul, din moment ce însuşirea acestuia a avut loc. În cazul coautoratului însuşirea bunului efectuată numai de către unul dintre infractori face ca tâlhăria să aibă forma consumată. În cazul modalităţii agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs, ca urmare a acţiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare: vătămare corporală gravă, moartea victimei, consecinţe deosebit de grave. 2.4. Epuizarea infracţiunii de tâlhărie Atunci când urmarea imediată (rezultatul propus) se amplifică, datorită unor împrejurări pe care autorul nu le-a avut în vedere, rezultatului iniţial îi corespunde infracţiunea consumată, iar rezultatului final îi corespunde infracţiunea epuizată, ce are în vedere ultimul rezultat produs de actele de executare efectuate iniţial. Infracţiunea epuizată presupune aşadar prelungirea în timp a infracţiunii după momentul consumării acesteia (din cauza agravării rezultatului sau continuării activităţii infracţionale), fapt care se traduce într-o vătămare mai intensă a valorii sociale ocrotite, de unde şi necesitatea unei sancţiunii mai aspre. Infracţiunea de tâlhărie, ca şi furtul, este susceptibilă de activitate infracţională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ şi deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acţiunea adiacentă, de întrebuinţare a mijloacelor de constrângere, în aceeaşi măsură poate fi prelungită prin acte succesive o sustragere, acţiunea principală şi deci, fapta de tâlhărie. Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări grave, moartea victimei) şi deci, de natură să modifice progresul, gradul de
98

V. Dongoroz, op. cit., p. 491.

66

pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz, procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp99. În forma prevăzută în art. 211 alin. (4) se prevede că fapta este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave. Sub raportul urmăririi produse, aceasta se poate amplifica progresiv, trecându-se de la o primă încadrare juridică [art.211 alin (1)] la altă încadrare judiciară mai gravă [art.211 alin (4)]. În cazul unor unor asfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele successive în efectuarea acţiunii principale sau când au încetat urmările acţiunii adiacente. Secţiunea a III-a: Sancţionarea infracţiunii de tâlhărie Tâlhăria în varianta tip (simplă), prevăzută în art. 211 alin. (1) Cod penal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani. Tâlhăria este incriminată şi în variante agravante prevăzute în alin. 2, 2¹ şi 3 ale aceluiaşi articol. În alin.2 împrejurările care agravează răspunderea penală intervin atunci când fapta este comisă: a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; b) în timpul nopţii; c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Pedeapsa este închisoare de la 5 la 20 de ani. Conform alin. 2¹ pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă, osubstanţă narcotică ori paralizantă; c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia; d) în timpul unei calamităţi; e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

99

V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 492.

67

Cea de-a două variantă agravată a tâlhăriei, prevăzută în alin. 3, şi anume atunci când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei, se sancţionează cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul G.M. la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.c) şi alin.21 lit.b), cu aplicarea art.37 lit.a) Cod Penal100. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele: după liberarea condiţionată din penitenciar din executarea unei pedepse privative de libertate, inculpatul G.M. s-a stabilit în oraşul Ovidiu. Întrucât nu avea un loc de muncă, inculpatul frecventa localurile şi alte locuri unde intra în contact cu persoane care, ca şi el, duceau un trai parazitar. Pe acest fond, în ziua de 22 septembrie 2002, inculpatul s-a oprit lângă o ghenă de gunoi, situată pe str.Făt-Frumos din municipiul Constanţa, unde mai multe persoane, între care şi partea vătămată, minor, handicapat, consumau bere. În acea zi, inculpatul, purta peste cămaşă o vestă cu care masca un pistol cu aer comprimat, ce-l avea la brâu. Pentru a-şi da importanţă, cu o mână a îndepărtat vesta pentru a se vedea pistolul, iar cu cealaltă a luat o sticlă cu bere din care a băut, fără a cere permisiunea, după care a restituit-o. În continuare, inculpatul a cerut celor de faţă ţigări şi bani şi întrucât nici unul nu a dat curs cererii sale a scos pistolul din toc şi i-a ameninţat. De teamă, numiţii M.C.M. şi P.C. au fugit, rămânând doar partea vătămată. Inculpatul, a controlat partea vătămată prin buzunare şi în loc de bani a găsit un joc mecanic pe care şi l-a însuşit, după care a plecat. Partea vătămată a alergat după inculpat pentru a-şi recupera jocul, lucru pe care nu l-a realizat, dar întâlnind un lucrător de poliţie l-a sesizat despre cele întâmplate. În cele din urmă, inculpatul a fost depistat de organele de poliţie şi cercetat pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul pe care a criticat-o, în principal cu privire la greşita sa condamnare, susţinând că fapta nu întruneşte elementele nici unei
100

Tribunalul Constanţa, sentinţa penală nr.301 din 9 mai 2003.

68

fapte penale, întrucât îi lipseşte unul din elementele constitutive şi anume, vinovăţia, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea, iar în subsidiar, cu privire la încadrarea juridică a faptei care ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat. Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat101. În motivarea deciziei, instanţa de apel a arătat că apărările inculpatului au fost verificate în faza de de urmărire penală şi de către instanţa de fond, fiind înlăturate de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor din care rezultă că acesta a scos arma pe care o purta la vedere pentru a impresiona şi intimida pe partea vătămată, folosind totodată şi ameninţări la adresa acesteia. S-a mai arătat că, procedând în acest fel, este evident că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu de furt aşa cum a susţinut, deoarece deposedarea părţii vătămate de jocul mecanic s-a făcut prin exercitarea asupra acesteia de acte de ameninţare. Cu privire la pedeapsa aplicată, s-a arătat că aceasta a fost just individualizată, la dozarea acesteia avându-se în vedere, pe lângă gradul de pericol social al faptei şi persoana inculpatului care nu este pentru prima dată în conflict cu legea. Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul G.M., cu privire la greşita sa condamnare, solicitând a se dispune achitarea, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive şi anume, vinovăţia, iar prin apărător şi cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă. Verificând actele şi lucrările de la dosar se constată că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, confirmată de probele administrate în cauză, încadrând fapta în textele de lege corespunzătoare, pentru care i-a aplicat inculpatului o pedeapsă just individualizată cu respectarea prevederilor art.72 şi 52 Cod penal102. Susţinerea inculpatului, în sensul că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de tâlhărie pe considerentul că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive, şi anume intenţia, este nefondată, deoarece fapta inculpatului de a folosi acte de ameninţare asupra părţii vătămate pentru a-i da bani şi sustragerea de la acesta a unui joc mecanic, întruneşte
101 102

C.A. Constanţa, decizia penală nr.228/P din 10 iulie 2003. I.C.C.J., secţia penală, decizia 14 din 6 ianuarie 2004.

69

elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, intenţia lui de a săvârşi această faptă fiind manifestă. Cât priveşte pedeapsa aplicată, de 8 ani închisoare, cu numai 1 an peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, în condiţiile în care acesta nu a recunoscut comiterea faptei şi are statutul de recidivist, nu poate fi considerată ca fiind severă, ţinând seama că maximul ce se putea aplica era de până la 15 ani închisoare, cu posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă pentru existenţa stării de recidivă. La dozarea pedepsei s-a avut însă în vedere faptul că obiectul infracţiunii de tâlhărie l-a constituit un bun cu o valoare redusă. Recursul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat.

CAP IV: Corelaţii între infracţiunea de tâlhărie şi alte infracţiuni. Secţiunea I: Criterii distinctive între tâlhărie şi furt. Tribunalului Arad a condamnat inculpatul P.A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e, cu aplicarea art. 37 lit.aC.pen103. În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 30.05.1997, inculpatul a smuls bicicleta din mainile unui minor, in timp ce acesta o spăla la o pompă de apă, plecând cu ea, după care a vânduto unei persoane necunoscute. Apelul declarat de inculpat a fost respins104. Inculpatul a declarat recurs, solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furtul furt. săvârşit prin Recursul întrebuinţare nu de violenţe este sau fondat. ameninţări. Art. 211 alin. 1 C.pen., prevede că infracţiunea de tâlhărie constă, între altele, în Smulgerea bicicletei din mâinile minorului este un act de violenţă, astfel că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu doar pe cele
103 104

Tribunalului Arad, sentinţa penală nr. 121 din 16.05.1998. C.A.Timişoara, decizia penală nr. 456 din 05.11.1998.

70

ale

infracţiunii

de

furt.

Ca urmare, constatându-se că fapta inculpatului de a-şi fi însuşit, intr-un loc public, o bicicleta, prin smulgerea acesteia din mâinile minorului căruia ii aparţinea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. e C.pen., pentru care a fost condamnat, recursul a fost respins. Secţiunea a II-a: Criterii distinctive între tâlhărie şi înşelăciune. Fapta şoferului de taxi, de a sili, sub ameninşări şi blocarea portierelor pentru a împiedica coborârea, pe pasageri de a plăti sume ce depăşesc tariful normal al unor curse, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu de înşelăciune. Tribunalul Dolj a schimbat încadrarea juridică din două infracţiuni de tâlhărie prevăzută in art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., în două infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. (1) din acelaşi cod şi a condamnat pe inculpatul S.M. la două pedepse de câte 6 luni închisoare105. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpat pentru două infracţiuni de tâlhărie. Instanţa a reţinut că în perioada 2002-2003, inculpatul a desfăşurat activitatea de taximetrie în Municipiul Craiova. Craiova, La 27 octombrie 2002, aflându-se cu autoturismul în zona Gării

inculpatul a fost solicitat de părţile vătămate B.E. si S.I., ambii în vârstă de 16 ani, să-i transporte în localitatea Mofleni, stabilind, de comun acord, preţul cursei la 25.000 de lei. După ce părţile vătămate au urcat pe bancheta din spate, inculpatul a pornit autoturismul, iar pe o strada din oraş a oprit şi le-a spus celor doi pasageri că până în acel loc trebuie să plătească 400.000delei. Părţile vătămate au refuzat să continue deplasarea, spunând că vor achita suma de 25.000 de lei cum s-a convenit; în momentul în care au intenţionat să coboare din maşină au constatat că sistemul de închidere al portierelor era blocat. În acel moment, pe un ton ridicat, inculpatul le-a cerut suma de 400.000 de lei, spunându-le ca nu pot ieşi din autoturism până nu vor achita banii. Sub aceasta presiune, părţile vătămate au acceptat, de teama, să-i dea această sumă; pentru a le permite să plece,
105

Tribunalul Dolj,sentinţa penală nr.255 din 18 martie 2004.

71

inculpatul le-a mai cerut 150.000 de lei, spunându-le că trebuie să plătească şi staţionarea autoturismului cu motorul pornit. Numai dupa ce a primit si această sumă şi văzând că una dintre parţile vătămate a început să plângă, inculpatul a deblocat sistemul de închidere al portierelor. În ziua de 12 septembrie 2003, au apelat la serviciile inculpatului părţile vatamate M.I. si G.M. Ajunşi la destinatie, inculpatul le-a cerut celor doi pasageri suma de 350.000 de lei şi fiindcă aceştia au refuzat, spunând că preţul este exagerat, a pornit autoturismul şi s-a deplasat într-un alt cartier, unde le-a arătat că aparatul de taxat indică suma de 700.000 de lei şi, pe un ton categoric, le-a cerut aceşti bani. Recurgand la blocarea sistemului de închidere a portierelor şi la ameninţări cu acte de violenţă, inculpatul a determinat părţile vătămate să-i dea de 550.000 de lei după care le-a permis să coboare din autoturism. În privinţa încadrării juridice în primul caz, instanţa a reţinut că inculpatul a negociat preţul curselor cu părtile vătămate, iar majorarea sumelor s-a facut fără ameninţare şi agresare fizică, acestea plătind banii ceruţi. În această situaţie s-a reţinut că părţile vătămate au fost induse în eroare de inculpat prin stabilirea unui preţ iniţial şi apoi prin majorarea acestuia, săvârşind în acest mod infracţiunea de inşelăciune faţă de parţile vătămate S.I. şi B.D. Cu privire la cea de-a doua faptă instanţa a hotărât că nu se poate reţine vinovăţia inculpatului de vreme ce nu s-a stabilit un preţ iniţial al cursei, iar ceasul de marcat a indicat un preţ pe care părţile vătămate l-au plătit în mod voluntar. Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat la câte 2 ani închisoare106. În baza art.33 lit. a) si 34 C. pen. a contopit pedepsele aplicate urmând să execute 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie. Recursul declarat de inculpat este nefondat. În ziua de 27 octombrie 2002, părţile vătămate B.D. si S.I., minori, fiind ţinute câteva minute în autoturism cu portierele blocate printr-o comandă la dispoziţia exclusivă a inculpatului şi presaţi să achite suma de 400.000 de lei pentru o parte din cursa, la care s-au adaugat 150.000 de lei pentru staţionare, s-au simţit ameninţate şi în imposibilitate de a se apăra, condiţii în care au acceptat să remită inculpatului sumele solicitate pentru a putea
106

C.A.Craiova, decizia penală nr.333 din 2 iulie 2004.

72

coborî

din

maşină.

În această situaţie se constată că inculpatul a acţionat în scopul de a însuşi pe nedrept acele sume de bani, deposedarea părţilor vătămate făcându-se prin mijloace violente, elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie fiind întrunite. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune se cere, sub aspectul laturii obiective, ca inculpatul să fi săvârşit o acţiune de inducere în eroare a altei persoane prin orice mijloace şi, ca urmare a acestei activităţi, cel amăgit să fi luat o decizie cu caracter patrimonial păgubitoare. În cauza de faţă părţile vătămate nu au luat o asemenea decizie, ci au remis inculpatului o sumă de bani sub ameninţarea cu acte de violenţă. În acelaşi mod a procedat inculpatul şi în ziua de 12 septembrie 2003, în dauna părţilor vătămate G.M. si M.A. astfel ca, în mod corect, instanta de apel a dispus condamnarea lui şi pentru aceasta fapta. Constatându-se că decizia instanţei de apel este legală si temeinică, recursul inculpatului a fost respins. Secţiunea a IV-a: Recurs în interesul legii privind existenţa unui concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu şi tâlhărie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real.

73

Însă în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej. S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept întro locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real. S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul Penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea". Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol.

74

Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia". În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul Penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu. Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul Penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul Penal. Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul Penal. În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni". Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod,

75

într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul Penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul Penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul Penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Ori, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul Penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul Penal. Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192

76

din Codul Penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul Penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se stabili: 1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul Penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal. 2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul Penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul Penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul Penal.

77

DECLARATIE DE ONESTITATE

Subsemnata Stanescu Gabriela,fiica lui Aurel si Ecaterina,identificat cu CI seria OT, nr 421482,eliberat de SPCLEP Slatina,la data de 17.06.2009, CNP 2830422284574,declar pe propria raspundere ca la conceperea lucrarii de disertatie cu titlul TALHARIA,sub conducerea stiintifica a domnului Alexandru Boroi nu am folosit alte surse decat cele mentionate in bibliografie,lucrarea imi apartine in intregime si a fost redactata cu respectarea stricta a regulilor de evitare a plagiatului.

78

Data

ABSOLVENT, STANESCU GABRIELA

BIBLIOGRAFIE 1. I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate şi alte drepturi reale. Editura Actami, Bucureşti, 1996 2. I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiunilor civile, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997 3. C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 4. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999 5. Constituţia României 6. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. 7. M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura Argument, Bucureşti, 1999 8. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale 9. Alexandru Boroi, Drept penal.Partea specială, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006 10. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal – partea specială, Editura Hamangiu, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2009 11. I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de Interne, 1992

79

12. V. Dongoroz şi colaboratorii, Noul Codul penal şi Codul penal anterior – prezentare comparativă 13. Revista de Drept Penal nr. 2 din 1995 14. D. Pavel, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, RDP nr. 2/1995 15. V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol III 16. I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr.467 din 25 ianuarie 2006, www.scj.ro 17. Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997. 18. G.Antoniu, C.Bulai, Practica judiciara penala, vol.I 19. Revista de Drept Penal nr.2 din 1995 20. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006 21. V. Ponta, D.M. Dragnea, M.Mitroi, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006 22. Curtea Suprema de Justitie, sectia penal, decizia nr. 719 din 1994 23. Tribunalul Bucureşti, sectia a II-a penală, decizia nr. 163 din 1994, Dreptul nr.2 din 1995 24. Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul român, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992. 25. C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generală, Editura Universal Juridic, Bucureşti, 2005 26. Tribunalul Brăila, sentinţa penală nr. 296 din 27 iunie 2005 27. Decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005 28. C-tin Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, Revista de Drept Penal nr.2 din 1995 29. C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988 30. Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 3728 din 2001, Dreptul, nr. 2 din 2004 31. I.C.S.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 2005, în Dreptul, nr. 9 din 2005 32. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2717 din 19 mai 2004 33. Tribunalul Bacău, decizia penală nr. 980 din 11 august 2003, Curtea de Apel Bacău, 34. I.C.C.J., sentinţa penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004

80

35. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003 36. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.6236 din 2004 37. C.A. Suceava, secţia penală, decizia nr.242 din 1999, in Revista de Drept Penal nr. 2/2001 38. Tribunalul Dâmboviţa, sentinţa penală nr. 524 din 17 noiembrie 2003 39. C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 46 din 9 februarie 2004 40. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2175 din 22 aprilie 2004 41. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6236 din 24 noiembrie 2004. 42. C.A. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 2 din 2000 în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002 43. C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 343 din 1998 în Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1998, Editura All Beck, Bucureşti, 1999 44. Tribunalul Bucureşti, sentinţa penală nr.243 din 2000, în Culegre de practică judiciară 2000 45. O.U.G. nr. 207 din 15.11.2000 46. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002 47. Tribunalul Bacău, sentinţa penală nr.27 din 8 februarie 2001 48. I.C.C.J., secţia penală, decizia 5601 din 29 octombrie 2004
1.

49. C.A. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 545 din 22 iulie 2004

50. Tribunalul Constanţa, sentinţa penală nr.301 din 9 mai 2003 51. C.A. Constanţa, decizia penală nr.228/P din 10 iulie 2003 52. I.C.C.J., secţia penală, decizia 14 din 6 ianuarie 2004 53. Tribunalului Arad, sentinţa penală nr. 121 din 16.05.1998 54. Tribunalul Dolj,sentinţa penală nr.255 din 18 martie 2004 55. C.A.Craiova, decizia penală nr.333 din 2 iulie 2004

81

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful