UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE ISTORIE, GEOGRAFIE ŞI RELAŢII INTERNAŢIONALE DEPARTAMENTUL DE ISTORIE ŞCOALA DOCTORALĂ

Aspecte ale religiozităţii populare în Crişana (secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea)
- Rezumat -

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: PROF. UNIV. DR. BARBU ŞTEFĂNESCU DOCTORAND: EMILIA-ADINA GALE Oradea
1

Religia populară şi transmiterea sa orală/ 47 1.3. Botezul şi mirungerea/ 88 2.3.3. Pietatea colectivă/ 185 2. iosefinismul şi reforma catolică/ 66 2. Istoriografia română cu privire la creştinismul de factură populară/ 20 1.2.4.1.2. Frecventarea bisericii/ 202 2.3. Religiozitate şi morală/ 171 2.2.1. Împărtăşania şi spovedirea/ 93 2.4. Religia populară şi faptul creştin/ 39 1.1.2. Definiţii/ 12 1. Devotio moderna.2008 Cuprins Introducere/ 5 Capitolul 1.1.1.1.7.2. predica şi discursul din biserică/ 188 2.3.4. Creştinism popular.2. Noţiuni. Taina sfântului maslu (ultima miruire)/ 148 2.2. Religiozitate populară şi superstiţii.1.1 Biserica şi comunitatea/ 185 2. Aspecte ale devoţiunii rurale în Crişana/ 64 2.2.1. Religie populară – religie oficială/ 32 1. Catehismele şi „reforma târzie”/ 166 2. Liturghia.2.3. Religiozitatea populară – obiect de studiu al „noii istoriografii”/ 10 1.1.2. Practica sfintelor taine/ 86 2.8. Biserică la mijlocul secolului al XIX-lea/ 208 2 .5.6.2. Caritatea/ 179 2. Cultură populară. Pietatea individuală/ 86 2.3.2.1.1.4.1. Folclorul/ 43 1.1.2.2. Cârciumă vs.3. Surse utilizate/ 55 Capitolul 2.5. Religie populară. Interdisciplinaritatea în studiul religiozităţii populare.3. Hirotonia (preoţia)/ 107 2. Probleme de metodă/ 49 1.3.1.5. Procesiuni/ 199 2. Învăţăturile religioase în familie şi comunitate/ 150 2.2. Cununia – exigenţele bisericii cu privire la căsătorie şi relaţiile din cuplu/ 120 a) Căsătorii ilicite/ 129 b) Concubinajul – abaterea de la reguli şi morală/ 140 2.

1. Definiţii.2.2.4. Termologia problemei/ 304 3.1.2.5.2.2.4.2.3. Jurământul/ 407 3.4. Căluşarii/ 371 3.1. Minuni şi semne prevestitoare/ 417 Concluzii/ 428 Anexe/ 432 Bibliografie/ 482 3 .4.2. Cine are dreptul să blesteme şi cine este blestemat/ 386 3.3.3.1.3.3.5.3. Legislaţie şi procese de vrăjitorie/ 307 3. Evoluţia blestemului/ 400 3.2.2. protopopi şi vizitaţiile canonice/ 257 2. Sudalma/ 401 3. pedepseşte.3.1.1. Blestemul care interzice. Strigoii – „morţii vii”/ 342 3.1.5.1.1. Vrăjitori şi descântători/ 313 a) Când se acţionează. Ierarhizarea forţelor care pedepsesc/ 397 3.5.1. Amulete şi alte obiecte cu proprietăţi magice/ 372 3.1.6.2.5.2. protejează/ 388 3. Preotul şi descântătoarea la patul celor bolnavi/ 368 3.4.2. Blestemul/ 379 3.1. Descântece şi dezlegări/ 356 3.3.1.3. Magia şi religiozitatea populară/ 285 3. jurământul/ 379 3.2.2. Noţiuni/ 285 3.4. locurile de întâlnire ale vrăjitoarelor/ 327 c) Cum se acţionează/ 330 3. Conflict şi cooperare – preotul în cadrul comunităţii/ 232 2. Figurile şi locurile detestabile/ 394 3. miracolele. Alte modalităţi de vindecare/ 368 3.2. La marginea sentimentului religios: blestemul. Episcopi. „Ţinerea sfintelor zile de dumineci şi sărbători”/ 263 Capitolul 3.2.1.3. vrăji şi descântece/ 304 3. Componenta magică a religiozităţii populare/ 285 3.1. momente faste – momente nefaste/ 321 b) Unde se acţionează.3.4.1. Acţiunea calvină împotriva „superstiţiilor”/ 291 3.6. Cauzele bolilor/ 352 3.4. Inventarul unei biserici/ 216 2.2.2.4.2.1.2.1.1.4. Ctitoria şi sfinţirea unei biserici/ 226 2.1.1.5.2.2. Farmece.1. Acţiunea iluministă împotriva „superstiţiilor”/ 297 3.4.

Fernand Braudel consideră că munca istoricilor descompune timpul trecut. determinându-se metodologia de lucru. Totodată. după preferinţe. rugăciunea. fie documente de arhivă (rapoarte ale preoţilor. Astfel. fie din periodice. „Noua” istorie pune în prim-planul cercetărilor sale oscilaţia ciclică şi mizează pe durată sa. tema a beneficiat de abordări numeroase şi importante. ci de forme cotidiene ale experienţei religioase. p. Fundaţia culturală „Cele Trei Crişuri”. mai ales lucrări aparţinând „Şcolii analelor”. aşa cum apar din sursele vremii. I. dar nu oferă o sinteză. am prezentat istoriografia problemei. Asupra metodelor de cercetare folosite. religie oficială. pentru aprofundarea cercetării2. pomana pentru vii şi morţi. căci. alegând între realităţile sale cronologice. blestemul etc. putându-se pune. obţinându-se rezultate importante în definirea creştinismului de factură populară şi în cercetarea diferitelor sale forme de manifestare. în cazul nostru regiunea Crişana. creştinismul popular se înscrie în „durata lungă”. participarea la liturghie.) Odată identificate elementele creştine şi cele necreştine. vol. 1995. cultul sfinţilor. pastorale şi circulare). marele istoric remarca faptul că există unele avantaje care decurg din reducerea spaţiului de observaţie. lectura cărţilor de cult. elemente magice şi superstiţii. fiind prinsă într-o realitate periodic ascendentă şi descendentă. care nu lipsesc. cele care odată cu trecerea anilor şi cu prefacerile care au loc la toate nivele de existenţă ale societăţii. de anchetare a izvoarelor istorice. Am avut in vedere: pietatea individuală. Oradea. Les ambition de l’histoire. mai mult sau mai puţin conştiente. p.Rezumat În această lucrare am încercat să prezentăm unele forme de manifestare ale religiozităţii lumi tradiţionale româneaşti din Crişana. se modifică. al crucii. 195 Apud Barbu Ştefănescu. Cu această ocazie am prezentat izvoarele folosite. forme ale devoţiunii colective. În literatura istorică internaţională. dar şi preocupările româneşti. fie din colecţiile de etnografie şi folclor. Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria ţărănească din Crişana (secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea). Ne-am oprit cu precădere în limita secolelor XVIII şi XIX. inventariind definiţiile date acestei tematici complexe. creştinism popular etc. procese verbale ale şedinţelor Consistoriilor. sărbătorile. am putut structura părţile următoare ale demersului nostru ştiinţic. 19 4 . 1997. Paris. practicarea sacramentelor. fie însemnările de pe paginile cărţilor de cult. care este religia populară. în acest mod în valoare elemente care nu se schimbă (unele comportamente religioase rămân aceleaşi şi la începutul secolul al XX-lea) şi. făcându-se precizările conceptuale necesare (religie populară. Într-un prim capitol al lucrării. Edition de Fallois. care pot fi dintre 1 2 Fernand Braudel. al icoanelor. trecutul este văzut în bucăţi mai mari. care se regăsesc în creştinismul popular. Nu este vorba de o istorie a Bisericii. de la zeci de ani în sus1.

de evaluare în timp şi spaţiu a integrării la nivelul simţului comun al modelului de creştinism din acea perioadă. de valori.cele mai variate (registre bisericeşti. teologia (are în vedere normele bisericeşti. încercându-se sistematizarea lor. XVIII – XX). Religia pe care o descoperă şi încearcă să o reconstituie istoricii acum. răspândite în lucrări şi reviste. mai ales orală. mai mult sau mai puţin accesibile. în lucrarea Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Asupra rugăciunilor. lipsa documentelor specifice demersului istoriei a făcut necesar apelul la metode specifice altor discipline. testamente. Toţi cei care dezbat această problemă sunt de acord că religia populară este compusă din amestecul foarte strâns al creştinismului cu practici de origine păgână. Dacia. societatea rurală şi mentalităţi colective. dogmele pe care ţăranul le respectă în mai mică sau mai mare măsură). 1997). 1997) sau religia trăită (Toader Nicoară dedică problemei religiei populare un capitol. Biserica şi elitele vremii denumesc aceste credinţe ale ţăranilor 5 . asupra unor elemente de magie din viaţa cotidiană etc. Cluj-Napoca. intitulat Religia prescrisă – religia trăită.). pe care istoria se vede nevoită să le împrumute. Tema creştinismului popular este o mai veche cunoştinţă pentru folcloriştii şi etnologii români. sentimentul religios la români (Doru Radosav. suntem reduşi la unele indicii disparate. am trecut la descrierea elementelor religiozităţii populare (în capitolul al II-lea „Aspecte ale devoţiunii rurale în Crişana” – cu cele două faţete ale sale: pietatea individuală şi cea colectivă. odată pentru că de acest aspect al vieţii umane se interesează mai multe discipline şi apoi pentru că. ClujNapoca. alături de istorie. Astfel. şi în capitolul al III-lea – „Componenta magică a religiozităţii populare”). este importantă identificarea şi descrierea câtorva relaţii care sudează comportamentele şi manifestările religioase ale unei comunităţi la grila sa de concepte. Se pune problema înţelegerii globale a „trăitului religios”. 1998) etc. ceea ce denotă că cercetarea istorică nu se cantonează în studiul culturii dominante a trecutului. multă vreme rău privită de spiritul ştiinţific şi elite. care au descris obiceiuri şi practici care ţin de religiozitatea populară. religie oficială. Franţa a furnizat modelul pentru străinătate. Institutul Român de Tracologie. la tipul său de emotivitate. pentru istorici. sensibilităţi religioase. Sentimentul religios la români. ci se îndreptă spre o altă cultură. În ultimii ani. Geneza creştinismului popular al românilor. tema a fost abordată şi de cercetători români. interesele fiind de cele mai multe ori altele decât cele istorice. cronici. Ed. care se exprimă prin scriere. psihologia socială şi sociologia (care explică anumite comportamente şi mentalităţi colective). Bucureşti. se întâlnesc etnologia şi folclorul. dar o descoperire mai nouă. O perspectivă istorică (sec. Este mare interesul pentru anchetele etnologilor. care s-au axat asupra unor aspecte ale religiozităţii: geneza creştinismului popular (Nelu Zugravu. protocoale ale şedinţelor sinoadelor bisericeşti. practicilor pioase cele mai importante şi mai răspândite. artă. De asemenea. povestiri etc. fiecare domeniu venind şi cu metodele sale. Cooperarea interdisciplinară este absolut necesară în definirea religiozităţii populare. După aceste capitole introductive. ocupă un loc legitim şi important în cadrul abordărilor actuale ale culturii populare.

scopul lor fiind sfinţirea omului. de altfel.). punctul culminant al experienţei religioase. faptul că. Religiozitatea populară are un caracter predominant ritual. foamete sau război. astfel. Tainele bisericii sunt practici religioase obligatorii şi administrarea lor atestă calitatea de creştin. care se vor impune greu şi numai într-o anumită măsură la nivelul ţărănimii româneşti. este înconjurată de multe ritualuri. iar Transilvania se vede confruntată cu reformismul catolic şi contrareforma. Unele practici păgâne sunt preluate sau acceptate de creştinismul oficial (biserica este implicată în ritualuri publice laice – de exemplu procesiuni pentru aducerea ploii. ei considerând credinţele şi practicile lor religioase drept imemoriale şi creştine. Prin procesul de creştinare în profunzimi se doreşte să se impună o credinţă mai interiorizată. dacă se poate spune aşa. celorlalte sfinte taine”. Creştinismul popular subliniază şi conţine semnificaţia religioasă a vieţii şi a morţii. le şi incriminează (a se vedea lucrările lui Petru Maior şi Samuil Micu). rituri şi reţete pentru obţinerea salvării sufletului. Această perioadă se înscrie unui proces de „recreştinare”. holeră. extensivă. şi. de altfel. mai puţin „superstiţioasă”. în secolele XVIII-XIX. Prin sfintele taine credinciosul evlavios se împărtăşeşte cu harul Duhului Sfânt. catolică. sacramentele creştine legate de aceste momente determină o participare vastă. nu aveau conştiinţa că fac lucruri interzise de Biserică. în contextul în care statul habsburgic îşi asumă principiile reformei catolice şi ale contrareformei şi le impun ca norme ale politicii de stat. trăită. Religia cotidiană. Catehismul cel Mare al lui Gheorghe Şincai. pentru sănătatea împăratului etc. spune că duhul sfânt îi sfinţeşte pe credincioşi „în sfântul botez. prin îndreptarea şi mântuirea sufletelor. sau pentru salvarea satului de ciumă etc.). Moartea. sfârşitul vieţii. devine foarte important rolul Bisericii care încearcă să îi determine pe credincioşi să o practice în comun şi. vrăjitorii. aşa cum şi o întreagă ansamblu de gesturi tutelare care prelungesc şi deviază actele de devoţiune înspre magic. a cunoştinţelor în general”. de exemplu).) Problemele odată definite trebuie înscrise în durată istorică. în marea lor majoritate analfabeţi. unei încercări de „creştinare în profunzimi”. transmiterea vieţii – căsătoria. Acest sentiment al prezenţei unei divinităţi atotputernice în momentele cruciale explică. să cumuleze energiile fiecăruia în parte şi să îl înduplece pe Dumnezeu de a-i feri de rele (rugăciuni pentru papă. 6 . de câte ori se împărtăşesc cu vrednicie. este „paralelă cu o istorie alertată a circulaţiei ideilor. inclusiv altor confesiuni (ortodocşilor. înţeleg marea diferenţă între concepţia despre sacru a ţăranilor şi cea propovăduită de teoreticienii bisericii. iar alte practici magice sunt scoase în „afara legii” (credinţa în strigoi. cum este rugăciunea.„superstiţii”. Chiar în cadrul unor aspecte ale devoţiunii personale. Autorităţile ecleziastice din secolul al XVIII-lea. Istoria „aparent imobilă” a lumii rurale. în taina pocăinţei. deci exteriorizat. pentru ferirea de ciumă. descântece etc. superstiţii pe care. termen cu conotaţii peiorative şi destul de vag. Oamenii de rând. Momentele cruciale ale vieţii umane se deschid către Dumnezeu şi îşi găsesc sensurile în Dumnezeu: începutul vieţii – naşterea. cuprinde în acelaşi timp sacramente. Biserica iese din paradigma sa medievală prin reforme: protestantă.

ea este o obligaţie colectivă.Oricum este greu să ne pronunţăm asupra religiozităţii cuiva. Rusaliile). nu erau foarte populare printre săteni. prin excelenţă a erei reformării. În general. dar tindeau să ignore sau să reziste la inovaţii individualiste promovate de biserica tridentină. alături de sentimentul că fiecare om în parte este. şi o scrutare psihologică. şi celebrări în masă ale marilor sărbători (Paştele. la rândul lor. copiii trebuiau câştigaţi spre credinţă prin prezentarea şi discutarea adevărurilor credinţei împreună cu preotul şi învăţătorul. chiar şi după ce îi supunem comportamentele. faptele şi sentimentele unei critici severe. concluzia este că „tinerimea ar debui se umble cu mai mare sârguinta” şi la şcoală. Ei erau interesanţi doar să primească învăţătură despre noţiuni elementare despre credinţă sau despre eficacitatea sacramentelor. Crăciunul. iar semestrial să informeze despre ceea ce au făcut. respectau aspectul comunitar şi ritualistic al religiei. aici putându-se observa cu foarte mare uşurinţă relaţia dintre ceea ce acceptă biserica şi ceea ce nu. În timpul evenimentelor religioase semnificative. Prin ceremoniile religioase colective. „Poporul de rând trebuia instruit sistematic. Religiozitatea populară colectivă este adesea exprimată prin multitudinea evenimentelor cum ar fi procesiuni. pe cât puteau. Ritualul creştin păstrează „simţul puternic al comunităţii”. lipsa manualelor sau neplata salariilor. însoţit de divinitate. iar credinţa este mai mult decât o alegere individuală. preoţii sunt obligaţi să facă cateheză copiilor şi să controleze activitatea învăţătorilor. Învăţarea catehismului a fost o inovaţie. în care vechile credinţe şi practici constituiau modele pentru viaţa de zi cu zi. şi trebuie făcută. absenţa elevilor de la ore. cum ar fi confesiunea şi rugăciunea individuală. Religia acţionează asupra grupurilor. De asemenea. sat. parohie. aducând coeziune şi identitate. 286 7 . Naşterea…. Potrivit concepţiei Curţii de la Viena. precum şi la învăţăturile catehetice din zilele de duminici şi sărbători. pentru a fi scos din tenebrele inculturii teologice. cu sârguinţă şi exigenţă. lipsa lemnele pentru foc. p. trebuie ţinut cont de moralitatea omului (căci în concepţia Bisericii între morală şi religiozitate este o strânsă interdependenţă). mereu. şi mai ales că în conştiinţa ţăranilor nu există o demarcaţie foarte clară 3 Ovidiu Ghitta. pe cât documentele ne-o permit. se confruntă cu o serie de greutăţi în desfăşurarea muncii lor: starea necorespunzătoare a şcolilor. Ţinta supremă a catehizării este impunerea unui nou tip de pietate. „solidarităţi ancestrale” reprezentate de familie. îndepărtat de tentaţiile practicilor păgâne şi făcut să-şi merite cu adevărat numele de creştin”3. Chiar dacă aceste învăţături se ţin. Un aspect foarte important al religiei populare îl reprezintă sărbătorile. Învăţământul şi alfabetizarea poporului reprezenta pentru înaltul cler o formă de „creştinare” şi supraveghere morală. Prin accepţiunea reformismului iosefin. pelerinaje. Ţăranii. convocarea puterilor religiozităţii populare poate fi enormă. trecutul creştin era adus în prezentul acestor ţărani. Învăţătorii. iar pentru Habsburgi o parte a procesului de uniformizare a imperiului . ca şi asupra indivizilor.

prin creştinismul purificator. iar rostul lor este opus învăţăturilor bisericeşti. descântecele. Simon Florea Marian îşi începe lucrarea Sărbătorile la români astfel: „Mai fieştecare ştie că poporul român de pretutindeni. formată din colaborarea generaţiilor din elemente de experienţă empirică dar. farmecele mai tăinuite. dar aceasta nu înseamnă o conformare deplină la mesajul evanghelic. În toate se găsesc frânturi de elemente creştine. iar vrăjile pe ascuns. Sărbătorile la români. chiar. admit. fiind stăpânit.între cele două nivele. şi trecute toate. Pentru a avea o imagine completă a mentalităţii satului românesc. Religia laicilor rămâne una ambiguă. ce crede în eficacitatea sa cu toată convingerea. El are o viziune organizată despre lume. căci fiecare creştin adevărat le serbează: nu tot aşa însă şi cele legate. p. nu trebuie să eliminăm nici unul din factorii ei. numele şi cauza ţinerii lor”4. pe credinţe şi practici mai mult sau mai puţin magice. fără a avea conştiinţa că fac lucruri interzise de Biserică. vol. chiar împreună cu preotul lor. sub puterea sa de influenţare. Vrăjile. într-o proporţie variabilă. între formele de manifestare a sacrului. se menţine de-a lungul vremii un cult mai mult sau mai puţin ascuns al divinităţilor care nu vor să se lase învinse. uneori. prin amestecul de creştinism. pe care le consideră cele mai eficace. care nu au legătură cu creştinismul. ce vin din străfundurile istoriei. sufletească. care dau un plus de eficacitate acţiunilor oficiale religioase şi induc un sentiment de siguranţă. Marian. transmise prin tradiţii orale. mai ales. Sărbătorile legate tuturora li-s cunoscute. celebrată în plină zi. pe care doar dogma nu l-ar conferi. mai ţine încă şi alte sărbători nelegate sau păgâne. pe lângă sărbătorile legate de biserică sau creştine. 7 8 .. Cei care fac „vrăji” nu înseamnă că nu au credinţă în Dumnezeu. în afară de unele vrăji. Religia este omniprezentă în viaţa fiecărui individ. prin care trebuie înţeleasă. o sumă considerabilă de practici la limita magicului sau. de la naştere şi până la moarte. Motivele religioase şi magice contribuie în primul rând la organizarea acestei viziuni. „Materialul magic” aduce multe elemente la construirea concepţiei despre lume şi viaţă a ţăranului român. ca manifestări ale magiei. Mentalitatea rurală este constituită dintr-o serie de factori. de elemente arhaice. şi cu atâta mai puţin numărul. dar optează în situaţii diverse să îndeplinească astfel de ritualuri. magia rămâne un domeniu gestionat în cea mai mare măsură de ţăran. într-o lume în care elitele se distanţează de ea. care stăpânesc ţărănimea sunt vechi reminiscenţe ale păgânismului. magice. În lipsa unor cunoştinţe întemeiate în chestiunile religioase. Credincioşii de rând şi. I.. Sufletul ţăranului este plin de experienţe ancestrale. ei se 4 Simion Fl. se întrepătrund elemente religioase. Magia permite un refugiu ţăranului într-un domeniu aflat la îndemâna sa. întru totul magice. Chiar în timpul sărbătorilor „legate” se practică o serie de rituri. alături de religia dominantă. mitice. empirice. şi nu redusă la vreunul dintre aceştia: astfel. Astfel. farmecele. uneori chiar torturat.. ci e necesar să-i studiem în toată complexitatea şi interferenţa lor. Descântecele se practică în mod public.

la nord. 5 Ioan Godea. I. Junimistul Miron Pompiliu publică în 1866 o poezie întitulată Rămas bun de la Crişana. În 1581. p. „Ho. iar la vest până la Tisa8. Ghenadie II se intitula „arhiepiscop în scaunul Bălgradului şi al Vadului şi al Oradiei şi al Sătmarului şi toată ţara Ardealului”. p. p. aparţineau Episcopiei greco-catolice de Oradea sau celei ortodoxe de Arad. satirizând lenea şi aplecarea spre băutură a „crişenilor”. Crişul Negru. Evocări. 109 7 Ibidem. Pagini bihorene. 1560-1561 comparat cu Evangleliarul lui Radu de la Măniceşti. vol. cultural sau istoric). munţii Bihorului şi Plopişului la est şi frontiera României cu Ungaria la vest5.. Sub aspect geografic. fiind utilizată de mai multe veacuri. Severinului. Mărturii. unitate conferită de „cele patru Crişuri”: Crişul Alb.. este deja încetăţenită în istoriografie. 1980. Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. am făcut referiri şi la localităţi care nu aparţin acestui spaţiu geografic. Din secolul al XVIII-lea. sintagmă utilizată mai ales în lucrările cu profil de etnografie. 18 9 Aceasta cu atât mai mult cu cât unii dintre mitropoliţii ortodocşi şi greco-catolici români ai Transilvaniei şi-au întins „oblăduirea duhovnicească” şi peste clerul şi credincioşii din Crişana. referindu-se la ceea ce se denumeşte azi „Ţara Crişurilor”. Bihorul ajunge sub episcopii ortodocşi de la Arad. 57 8 Barbu Ştefănescu. p. Mărturii. Nicolae Olahus vorbea despre „terra Crisy” în opera sa. Civilizaţia populară în Ţara Crişurilor. în Tetraevangleliarul tipărit de Coresi. 161). Iar la 4 decembrie 1628.n. o strigătură de joc care are caracter moral. Crişul Alb la sud. p. căci nu există limite de ordin geografic. în Trepte vechi şi noi de istorie. Cultură şi viaţă bisericească Eparhia Oradiei. în în Trepte vechi şi noi de istorie. ne-am oprit la actuala frontieră a României cu Ungaria. între Crasna la nord. 2003. diaconul Coresi a tipărit Evanghelia cu învăţătură de la Braşov.) beat/ De-acolo nu cere sfat!”7 Limitele geografice general acceptate sunt la sud. Cultură şi viaţă bisericească Eparhia Oradiei.folosesc de îmboldirile lor fireşti în rezolvarea problemelor. adesea. scrisă cu ocazia plecării sale la studii la Budapesta6. i se dădea jurisdicţie asupra Ardealului. Crişul Repede şi Barcăul. arhimandrit sau protopop (Ibidem. am apelat la unele realităţi din Banat sau chiar din Transilvania propriu-zisă9. sărace de mocan/ Ţine-te că eşti roman!/ De-i vedea crişanul (s. iar când lipsa documentelor a impus-o. dar. cu toate că. Bucureşti. este o arie precis delimitată. Dimitrie Meciu. căci. Civilizaţia populară…). Zărandului. din 28 decembrie 1656. p. Iar „crişeni” sunt numiţi locuitorii acestui ţinut. 1980 (în continuare: Ioan Godea. Editura Universităţii din Oradea. valea Mureşului. Editura Academiei R. afluenţii nordici ai Barcăului (delimitare pur convenţională. 122 6 Mircea Popa. Aceste limite sunt orientative.R.P. care aveau în Oradea-Velenţa un vicar. cu binecuvântarea „luminatului mitropolit marele Ghenadie din tot ţinutul Ardealului şi al Orăzei” (Florica Dimitrescu. ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu. est. Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. Evocări. Viaţa bisericească a românilor din părţile nord-vestice ale ţării până la începutul secolului al XVIII-lea. 16). Tehnică agricolă…. Prin diploma de confirmare ca mitropolit a lui Sava Brancovici. contemporan cu Samuil Vulcan (prin scrierile sale se încadrează curentului iluminist). Considerăm că este necesară delimitarea regiunii geografice Crişana. 159). Iar scepticismul ţăranului îl face să renunţe greu la practicile sale ancestrale şi care dau rezultate. Numele de Crişana sau „Ţara Crişurilor”. p. Bihorului şi Maramureşului (Mircea Păcurariu. strecoară în Poema Munţilor Beiuşului. Braşov. 1963. culmile Mulţilor Apuseni. Ioan Bob se intitulează „vlădica a toată ţara Ardealului şi al părţilor ţării 9 . Introducere.

condiţiile social-economice. culturale”. În capitolul al doilea.Zona astfel conturată. trăsăturile de bază ale civilizaţiei populare tradiţionale din Crişana (sub toate laturile ei esenţiale) se circumscriu specificului etnic al poporului român. 122 10 . în regiunea frecvent denumită „Partium”. ungureşti. s-a constatat o majoritate românească. ei ştiu esenţialul şi. Concluzii Este mai greu de făcut afirmaţii în ceea ce priveşte viaţa spirituală. să se manifeste unitar în planul dezvoltării economice. p. am încercat o descriere a modului de exercitare a îndatoririlor religioase la nivelul lumii rurale. credinţa. fiind o chestiune personală. prin gradul de interiorizare a valorilor biblice şi a credinţelor creştine. În capitolul al treilea. Sunt vechi teritorii transilvane. se suprapune. „Este ceea ce îndeobşte. politice şi culturale concrete din această arie etnografică au generat. individuale şi colective. religiozitatea populară trebuie „măsurată”. respectarea legământului cununiei. iar ţăranii. care abia în acest secol începe să devină „coerentă. iar „indicatorii” pe care i-am luat drept reper (săvârşirea tainelor spovedaniei sau împărtăşaniei. iar în partea nordică existând un echilibru relativ între ortodocşi şi greco-catolici. să se unifice sub anumite aspecte. Editura Minerva. Bucureşti. vol. decât în domeniul istoriei politice sau economice. 219). p. Credinţele lor sunt percepute ca superstiţii doar de clerul înalt şi „reformat” în urma procesului de înnoire prin care trece Biserica. şi al Făgăraşului episcop” (Samuil Micu. dedicat devoţiunii populare. I.). peste comitatele Bihor şi Arad (fost Zărand). frecventarea bisericii etc. în secolul al XVIII-lea. Civilizaţia populară…. şi însuşiri cu totul particulare. s-a dorit relevarea „sincretismului” dintre dogma creştină şi unele credinţe păgâne. arată mai mult sau mai puţin fidel religiozitatea individului luat în parte sau a comunităţii întregi. moştenite din vremuri imemoriale. Dar. care cu greu se poate cuantifica. elementele ortodoxe dominând în jumătatea sudică. Pentru analizarea ei. în decursul timpului. chiar dacă nu cunosc chestiuni de dogmă şi nu se conformează întru totul cerinţelor înaltului cler. 10 Ioan Godea. Şcoala ardeleană. 1983. Instituţiile polarizatoare ale vieţii spirituale româneşti în această zonă sunt Episcopia ortodoxă de Arad şi cea greco-catolică de Oradea. conform căruia. nu întotdeauna în conformitate cu cerinţele autorităţilor ecleziastice. etnografii numesc unitatea în varietate a civilizaţiei poporului român”10. ei se consideră creştini adevăraţi. demografice. Trebuie menţionată afirmaţia etnografului Ioan Godea. Către cititoriu. Considerăm că acestea sunt cele două feţe ale religiozităţii populare. mai ales. alipite în această perioadă Ungariei şi cuprinse împreună cu Sătmarul şi Maramereşul. atât cât se poate. Florea Fugariu (editor). în Biblia adică dumnezeiasca scriptură a legii vechi şi ceii noao. Din punctul de vedere demografic şi confesional.

în general. deci. tributară religiozităţii tradiţionale. încă. de multe ori copleşitoare. speranţa salvatoare. care ne-a pregătit modernitatea şi ne-a prelungit până astăzi câteva elemente aparţinând evului mediu.). Alte posibile aspecte ale religiozităţii populare ar mai fi: rugăciunea ţăranului (care are două valenţe – individuală. îl protejează pe creştin în faţa precarităţii destinului uman. căci îi ajută pe oameni să înfrunte crizele vieţii. poate. subminată lent de „criza de conştiinţă”. cu alte ocazii. încercări de tot felul şi ispite. a unei condiţii umane. Acestea şi alte asemenea problematici rămân de studiat. Şi mai mult. „Transferul de sensibilitate”. despre iertarea păcatelor). Astfel. în viaţa veşnică. un proces complex. câştigarea unui război. s-a produs în cadrul acelei lumi tradiţionale. Religia. Reprezintă totodată mutaţia cea mai însemnată a secolului al XVIII-lea. respectiv. donaţia de carte sau alte obiecte bisericeşti. interiorizată şi. ca o expresie a pietăţii individuale şi colective (danii se fac pentru sufletul donatorului. Nu putea fi spus totul într-o formă adecvată. s-a făcut destul de târziu. ei nu sunt „duşmani” decât în situaţiile în care există un lider care să îi îndemne la aşa ceva sau sunt ameninţaţi să îşi piardă lăcaşul de cult). căci raporturile oamenilor cu religia şi cu instituţiile care o administrează sunt mult prea complexe. cultul sfinţilor care este strâns legat de cel al icoanelor şi al moaştelor. aceasta fiind o explicaţie. există numeroase elemente care ne îndeamnă să credem că trecerea de la tipul de religiozitate specific evului mediu la altul.Religia. care este compusă din suferinţe. de respectarea unor norme religioase şi morale (iar religia şi morala merg mână în mână) depinde fericirea omului nu atât în această lume. cât mai ales pentru eternitatea din lumea de dincolo. pentru atingerea raiului ceresc omul trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă în timpul acestei vieţi pământeşti. iar înseşi documentele nu surprind în întregime fenomenul religios. Lumea rurală din Crişana este. abia în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. a unei vieţi care se derulează pe un pământ prea puţin cunoscut şi dominat de forţe. respectarea foarte strânsă a posturilor (se credea că cei care nu le ţin nu pot accede la fericirea eternă. În funcţie de surse am făcut şi o selecţie. Se pare că devoţiunea individuală nu este foarte bine dezvoltată cu toată acţiunea acelui lung secol al XVIII-lea şi cu transformările pe care le aduce cel de-al XIX-lea. boala şi moartea care sunt omniprezente. colectivă. pentru a fi tratate în această lucrare. pomana pentru sufletul viilor şi morţilor şi solidaritatea care există între cei vii şi cei morţi (în acest cadru se mai poate observa concepţia populară despre rai şi iad. conştientizarea diferenţelor dintre ortodocşi şi greco-catolici (care subliniază faptul că ţăranul nu percepe diferenţele de dogmă. cu credinţele şi riturile ei. dar şi al întregului neam). sănătatea împăratului sau a papei etc. Realitatea religiozităţii populare este mult mai diversă decât am putut arăta aici. oferă. Într-o altă ordine de idei. cultul crucii. atât pentru trecerea lumească. are un scop utilitar. ce a însoţit pretutindeni în lume procesul schimbărilor din epoca modernă. cât mai ales în viaţa de după moarte. Actele pioase se 11 . Nu avem impresia de a fi reuşit să fim exhaustivi. când se face la cererea autorităţilor ecleziastice pentru atingerea unor scopuri înalte: ferirea de epidemii. specifice evului mediu. pe lângă aceea că postul reprezenta o modalitate de „raţionalizare” alimentară).

căci pot fi identificate. căci oferă o explicaţie unor morţi şi unor evenimente. de reformare: biserica şi şcoala sunt cele mai importante în această privinţă. alfabetizarea şi. nu poate fi pus în tipare. mai bine zis de filtrare. care nu au nimic providenţial în ele. ceea ce înseamnă în mod automat o posibilitate mai largă de informare. cele 10 porunci. puţin spectaculoase şi mai greu observabile. altfel. de altfel. Dar. iar conceptul „crede şi nu cerceta” nu va mai fi valabil. prin dezvăluirea şi explicarea unor procese naturale. unele elemente acceptate. unul de rezistenţă. Biserica devine în acest context o instituţie care promovează disciplina. cântece religioase etc. sau poate. omul se „creştinează”. încadrându-se unui spaţiu cunoscut şi familiar şi. cum ar înmulţirea actelor pioase individuale. devotio moderna. primeşte ceea ce consideră el că nu intră în conflict cu credinţele sale. încă. rugăciuni. care nu corespund unui standard impus de comunitate). prin instituţii care ele însele traversează un proces de modernizare. Optează. de exemplu. Şcoala are un rol deosebit de important. dar în acelaşi timp îl poate îndepărta de religie. totuşi.bazează pe mica comunitate sătească din care face parte. documentele vremii arată că nu sunt. care au o pondere importantă în educaţia copiilor. Sfinţirea legării dintre femeie şi bărbat prin cununie este importantă. nu înseamnă că nu sunt încălcate jurămintele rostite în acel cadrul solemn (dovadă sunt cazurile multe care ajung în faţa consistoriilor. spre exemplu. nici la mijlocul secolului al XIX-lea (uneori. dar acest lucru. sunt priorităţi pentru oamenii bisericii). Omul simplu. În acest sens exemplele sunt numeroase. lumea lor restrângându-se la satul în care trăiesc. diferenţiindu-se o componentă individuală şi una colectivă a evlaviei populare. Valorile modernităţii se impun în durată. în multe alte cazuri. se arată refractari la dispoziţiile înaltului cler.). şi prin cunoştinţele despre mediul înconjurător. oficial. Şi totuşi. fără motivaţie aparentă. Comportamentul religios al ţăranului român al acestor secole. prin câştiguri mărunte. Răspunsul comunităţilor rurale la acţiunea propusă de mediile elitare este. Spovedania şi cuminecarea erau foarte importante în mentalitatea creştinului de rând (căci nu puteau intra în rai. în ciuda a numeroase apeluri ale autorităţilor ecleziastice de a renunţa la practicile de destrigonizare. mai ales. bine ancorate în conştiinţele lor. Iluminiştii au remarcat urmările educaţiei: odată. de soţi care cer 12 . acestea rămân vii în sufletele oamenilor simpli. pe fiecare individ. care. Ţăranii acestor vremuri nu par să simtă că fac parte din marea comunitate a credincioşilor creştini (aceasta nu înseamnă că nu fac diferenţa dintre „creştin” şi „păgân”. dar iniţiază omul în scris şi citit. pentru îmbunătăţirea actului religios şi pentru un preot care să îşi îndeplinească cât mai corect îndatoririle (argumente sunt numeroasele plângeri înregistrate şi în mediul ortodox şi în cel greco-catolic împotriva preoţilor. Nici alte taine nu sunt mai bine respectate. sau dintre „greco-catolic” şi „ortodox”). preoţii locali găsesc modalităţi de remediere în cazul unor morţi fără îndeplinirea ultimei spovedanii şi cuminecări. prin aprofundarea cunoştinţelor esenţiale pentru un creştin adevărat (mărturisirea de credinţă. pentru că luminează minţile nu numai prin învăţăturile religioase. respectiv. dacă mureau fără ca aceste taine să fie îndeplinite).

căci îi însoţeşte în toate momentele vieţii (de la naştere până la moarte şi. tinerii sunt mai puţin interesaţi de aspectele religioase. când întreaga parohie se întâlneşte la slujba religioasă. Pentru înţelegerea oamenilor acelor secole. numărul destul de mare de copii născuţi în afara căsătoriei). pe care doar dogma religioasă nu ar putea-o oferi. când se trezesc spunând o rugăciune înainte de a-şi începe îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi până seara. şi alte modalităţi de a deveni creştin nu doar instrucţia. care este un „indicator”. în viziunea lor. când se culcă tot cu numele divinităţii pe buze). de aceea. decât cei mai în vârstă. Rusalii. în caz de boală (exista un întreg repertoriu de descântece pentru vindecarea unor diverse probleme de sănătate) etc. existenţa unei spiritualităţi creştine fiind fondată pe practici repetate. exprimă că distanţa dintre prescris şi trăit nu este chiar atât de mare. numeroasele concubinaje şi mai ales. Cei care cred în acest creştinism popular. în funcţie de sex. care îi deturnează pe credincioşi de la drumul spre biserică: cârciuma. ci de comunitatea din care face parte). pentru protecţia împotriva ciumei. clăcile. pentru alungarea grindinii şi a furtunilor. exersate şi date mai departe celor care se mai arată interesaţi. Prin magie. Am văzut că religiozitatea variază de la unele grupuri sociale la altele. femeile sunt mai cucernice decât bărbaţii – merg mai regulat la biserică. într-un altceva cât de poate de unitar. la botez. muncile agricole care nu suportă amânare etc. zilele de târg.) sau când se sfârşeşte (uşurarea parcurgerii drumului spre rai a sufletului celui care tocmai a murit). la cununie. la începutul unei călătorii etc. vârstă.). Crăciun etc. dar nu cu regularitatea pe care clericii ar dori-o. îi este foarte greu să renunţe la ea. chiar şi în viaţa de apoi). în caz de primejdii (se mobilizează întreaga comunitate pentru îndeplinirea unor ritualuri magice colective. şi ale zilei (de dimineaţa. Societatea tradiţională este impregnată cu magie. ci şi de nivelul de instrucţie. ei neavând conştiinţa că ar face lucruri care nu sunt potrivite cu denominaţiunea de creştin. al fervorii religioase. educaţie etc. care sunt mai conştienţi de iminenţa morţii şi doresc să fie pregătiţi în cazul apariţiei ei (este vorba nu numai diferenţele dintre generaţii. ei adaptând în modul lor propriu.divorţul. deci. într-o lume în care răul pândeşte la tot pasul. Există. Sperăm că prin demersul nostru am reuşit să oferim câteva răspunsuri la aceste problematici care înconjoară definirea religiozităţii populare şi să lămurim câteva aspecte privitoare 13 . pot exista alte preocupări şi activităţi. Astfel. sentimentul de linişte şi de siguranţă. cunoaşterea sentimentului lor religios este importantă.). dogmele bisericii. ţăranul crezând în eficacitatea ei şi. şi reuşeşte să contracareze efectele nedorite ale duhurilor rele. moştenite. pentru aducerea ploii în caz de secetă etc. Magia şi religia se amestecă. în afara sărbătorilor mari (Paşte. se spovedesc şi se cuminecă mai des (dar tot ele au o înclinaţie mai mare spre executarea unor ritualuri magice). omul devine stăpân peste opera lui Dumnezeu. Frecventarea bisericii. Ţăranul merge la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare (căci altfel nu este sancţionat doar de preot. Se foloseşte la toate nivelele vieţii cotidiene: când se începe o acţiune (în muncile agricole. cei tineri beneficiind în tot mai mare măsură de educaţie). Se induce în acest mod „neconvenţional”.

în „Archives des sciences sociales des religion”. Paris. 1998 3. nr. Manseli. La piété populaire au Moyen Age. La vie religieuse en France au XVI – XVII –XVIII siecle. 121-143 15. Bucureşti. 1560-1720. Creştinismul în Occident. Raoul.O. Gorovei. Bucureşti. 1980 7. politică pentru a putea realiza o imagine completă a oamenilor simpli din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Brooke. Poton. Imprimeria Naţională. 1986 2. Cornell University Press. Ophrys.. Bossy. Editura Scriptorum. Lanternari. Editura Cartea Românească. Prospective historique et antropologique. Studiu de folklor. 1996 10. Chartier. 1982. Torino. Chaunu. Editura Meridiane. Ştefan. Roger. Paris 1986 6. 1991 12. Paris. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Institut d’etudes medievales Albert-le-Grand. John. Editura Meridiane. The Counter-Reformation in the Villages. Bucureşti. Evdokimov. 1. 1990 16. Bucureşti. Lemny. Un timp al reformelor. 1400-1700. 1975 14 . Cadre ale gândirii populare româneşti. Vittorio. 2005 9. Artur. Bucureşti. Lecturi şi cititori în Franţa vechiului regim. Hachette. 1997 5. Western Europe 1000-1300. socială. Ortodoxia. 1979 14. Librairie Academique Perrin. 1992 11. Foster. octombrie 1977). La religion populaire. Daniel. La religion populaire (Colloques Internationaux du Centre National de la Recherche Scientifique. astfel. Popular Religion în the Middle Ages. La religion populaire au Moyen Age. New York. Paris. 1984 4. Religion and Reform in the Bishopric of Speyer. 1995 8. Bucureşti. Paul. Problemes de methode et d’histoire.la religiozitatea lumii rurale din Crişana. acest aspect putându-se alătura celorlalte de natură economică. Rosalind and Christofer. Dumitran. Garnot. Montreal. Biserica greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830). London. Au coeur religieux de l’histoire. Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc. Editura Humanitas. Descântecele românilor. Marc R. Didier. Gilles. Etienne. Bottega d’Erasmo. Regia M. Benoit. Societé. 1931 13. cultures et genres de vie dans la France moderne XVIe-XVIIIe siecle. Ernest. Bibliografie 1. Delaruelle. Edition du Centre National de la Recherche Scientifique. Pierre. Deregnaucourt. p. psihologică. Paris. Bernea. Thames and Hudson. Bucureşti.

Societé et mentalités dans la France moderne. Zugravu. Studii de folclor. Doru. Pavelescu. Editura Enciclopedică. Bucureşti. în Gheorghe Pavelescu. Edition Beauchesne. Gândirea magico-religioasă la români. Antoaneta. André. 1994 25. Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni. Bucureşti. Editura Dacia. Cluj-Napoca. XVIII – XX). Bernard. 1997 23. Nelu. Ion. Papadima. O perspectivă istorică (sec. Sentimentul religios la români. Paris. 2001 24. La religion populaire dans l’Occident Chretien. 1997 19. Armand Colin. Editura Meridiane. Taloş. Plongeron. Bucureşti. Radosav. Bucureşti. Geneza creştinismului popular al românilor. XVIe – XVIIIe siecle. Vauchez. 1976 22. Editura Minerva. Robert. Gheorghe. Spiritualitatea evului mediu occidental. Bucureşti. 1-186 21. Ipostaze ale maleficului în medicina magică. Muchembled. Paris. Ovidiu. Olteanu. Magia la români. 1997 15 . Bucureşti. p. O viziune românească asupra lumii. Editura Paideia. 1998. 1941 20. Institutul Român de Tracologie. 1990 18.17.