Prefaţă

Lucrarea reprezintă cursul de Rezistenţa materialelor care se predă studenţilor
anului IIA al facultăţii de Inginerie Mecanică, la Universitatea Politehnica Bucureşti. În
ediţia de faţă, partea teoretică depăşeşte materia predată efectiv la curs, în schimb numărul
aplicaţiilor a fost redus.
Tradiţional, în prima parte a cursului se studiază bare şi sisteme de bare. Relaţiile
de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor sunt strict valabile în cazul barelor cu secţiune
compactă constantă, la care se adoptă ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. Ele
pot fi extinse la corpuri cu variaţie mică şi monotonă a secţiunii în lungul axei longitudinale
şi, cu anumite corecţii privind concentrarea locală a tensiunilor, la bare cu secţiunea
variabilă în trepte. În partea a doua a cursului se mai studiază tuburi axial-simetrice cu
pereţi groşi, discuri de grosime constantă în mişcare de rotaţie şi plăci plane subţiri. Studiul
general al barelor cu pereţi subţiri face obiectul unor cursuri diferite.
În lucrare se definesc eforturile secţionale în bare, tensiunile şi deformaţiile
specifice, deformaţiile şi deplasările punctelor corpurilor elastice. Se calculează variaţia
eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub forma unor diagrame de eforturi.
Barele sunt solicitate la întindere (compresiune), forfecare, încovoiere şi răsucire, fie
separat, fie în diferite combinaţii. Se calculează distribuţia tensiunilor normale şi
tangenţiale în secţiunea transversală, şi se determină punctele în care apar tensiunile
maxime şi valorile acestora care se compară separat, sau combinate într-o tensiune normală
echivalentă, cu rezistenţele admisibile.
La rezolvarea problemelor static nedeterminate sunt necesare patru tipuri de
relaţii: 1) ecuaţii de echilibru; 2) condiţii de compatibilitate sau relaţii între deformaţii
specifice şi deplasări; 3) ecuaţii constitutive sau relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice;
şi 4) condiţii la limită, de rezemare sau de solicitare pe contur. Utilizarea acestora este
menţionată pentru fiecare tip de solicitare.
Cursul de Rezistenţa materialelor predat la facultăţile cu profil mecanic îmbină
noţiuni de Mecanica materialelor şi Teoria elasticităţii cu criterii de curgere şi teorii de
rezistenţă, elemente de stabilitate elastică a barelor şi stări de tensiuni în corpuri axial-
simetrice, calculul la solicitări dinamice şi oboseală, la solicitări în domeniul plastic.
Modificarea în timp a structurii cursului a fost determinată de utilizarea
calculatoarelor, introducerea materialelor compozite, dezvoltarea mecanicii ruperii, a
calculului la oboseală şi a metodei elementelor finite. Acestea au impus dezvoltarea unor
metode noi pentru calculul proprietăţilor geometrice ale secţiunilor de formă oarecare, al
deformaţiilor arborilor cu secţiune variabilă şi al sistemelor static nedeterminate în general.
Ca urmare, s-a introdus calculul tensiunilor în compozite stratificate armate cu fibre şi în
bare cu secţiune eterogenă, metoda deplasărilor pentru calculul sistemelor de bare, calculul
la oboseală la durată de viaţă limitată bazat pe metoda "deformaţie specifică - durabilitate",
precum şi o descriere mai detaliată a caracteristicilor mecanice ale metalelor la solicitări
monotone şi solicitări ciclice.
Cuprins
Prefaţă 1
Cuprins 3
1. Modelarea corpurilor deformabile 7
1.1 Modelarea corpurilor 7
1.2 Modelarea sarcinilor 9
1.3 Modelarea reazemelor 11
1.4 Ipotezele rezistenţei materialelor 12
2. Eforturi în bare 15
2.1 Metoda secţionării 15
2.2 Convenţii de semne 16
2.3 Definiţia eforturilor 17
2.4 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte 20
2.5 Diagrame de eforturi la bare drepte 22
2.6 Diagrame de eforturi la bare cotite plane 29
2.7 Diagrame de eforturi la bare cotite spaţiale 31
2.8 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare curbe plane 35
2.9 Diagrame de eforturi la bare curbe plane 36
3. Tensiuni şi deformaţii specifice 39
3.1 Tensiuni 39
3.2 Convenţii de semne pentru tensiuni 41
3.3 Relaţii între eforturi şi tensiuni 42
3.4 Sisteme de tensiuni static determinate 43
4 REZISTENŢA MATERIALELOR
3.5 Deformaţii specifice 49
3.6 Relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice 52
4. Caracteristici mecanice la încărcări monotone 53
4.1 Încercarea la tracţiune uniaxială 53
4.2 Contracţia transversală 60
4.3 Tensiuni şi deformaţii specifice reale 61
4.4 Încercări la compresiune şi la forfecare 64
4.5 Efectul temperaturii şi vitezei de deformare 67
4.6 Rezistenţe admisibile 67
5. Întinderea şi compresiunea barelor 69
5.1 Tensiuni şi deformaţii la întindere 69
5.2 Energia de deformaţie la întindere 71
5.3 Sisteme static nedeterminate 72
5.4 Concentrarea tensiunilor 81
5.5 Tensiuni pe o suprafaţă înclinată faţă de axa barei 84
6. Răsucirea barelor 91
6.1 Calculul momentului de răsucire 91
6.2 Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică 92
6.3 Caracteristicile geometrice Ip şi Wp 96
6.4 Deformaţii la răsucire 97
6.5 Energia de deformaţie la răsucire 98
6.6 Răsucirea barelor cu secţiune dreptunghiulară 99
6.7 Răsucirea profilelor deschise cu pereţi subţiri 101
6.8 Răsucirea profilelor închise cu pereţi subţiri 104
6.9 Calculul arcurilor cilindrice elicoidale 107
6.10 Sisteme static nedeterminate solicitate la răsucire 109
6.11 Concentrarea tensiunilor la răsucirea barelor 112
CUPRINS 5
7. Proprietăţi ale suprafeţelor plane 119
7.1 Momente statice ale suprafeţelor plane 119
7.2 Momente de inerţie ale suprafeţelor plane 121
7.3 Variaţia momentelor de inerţie cu translaţia axelor 126
7.4 Variaţia momentelor de inerţie cu rotaţia axelor 128
8. Încovoierea barelor 135
8.1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică 135
8.2 Tensiuni la încovoierea oblică 143
8.3 Tensiuni de forfecare la încovoierea simplă 150
8.4 Bare cu secţiune variabilă 159
8.5 Bare cu secţiune eterogenă 162
8.6 Deformaţii la încovoiere 167
8.7 Centrul de forfecare 176
8.8 Tensiuni în bare curbe 178
9. Stări de tensiuni şi deformaţii specifice 187
9.1 Starea tridimensională de tensiuni 187
9.2 Starea plană de tensiuni 195
9.3 Ecuaţii diferenţiale de echilibru 201
9.4 Starea plană de deformaţii specifice 203
9.5 Legea lui Hooke generalizată 207
9.6 Ecuaţia lui Poisson 209
9.7 Energia potenţială de deformaţie la încovoiere 210
9.8 Compozite armate cu fibre 212
9.9 Tensiuni termice 221
9.10 Tensiuni de contact 223
10. Teorii de rezistenţă 225
10.1 Teoriile clasice de rezistenţă 226
6 REZISTENŢA MATERIALELOR
10.2 Criterii de curgere 228
10.3 Criterii de rupere la materiale fragile 230
10.4 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la stări plane de tensiuni 232
10.5 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la bare 233
10.6 Criteriul Tsai-Hill pentru compozite stratificate 233
11. Solicitări combinate 237
11.1 Întinderea excentrică 237
11.2 Bare solicitate la încovoiere şi răsucire 241
11.3 Bare solicitate la întindere şi răsucire 245
Bibliografie 249
Anexe 253
Index 261
1.
MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE
Materialele utilizate în practica inginerească sunt deformabile. Sub
acţiunea sarcinilor exterioare şi a variaţiilor de temperatură, particulele care le
compun îşi modifică poziţia relativă, ceea ce duce la modificarea formei şi
dimensiunilor pieselor şi structurilor.
Rezistenţa materialelor urmăreşte stabilirea unor relaţii între sarcinile
exterioare aplicate corpurilor deformabile, pe de o parte, şi tensiunile şi
deformaţiile produse de acestea, pe de altă parte. Pe baza acestor relaţii, se poate
face dimensionarea elementelor constructive ale maşinilor, astfel încât să reziste
sarcinilor la care sunt supuse în timpul funcţionării, în condiţii date de mediu
ambiant.
În rezolvarea problemelor, structura reală este înlocuită printr-un model de
calcul. În acest scop, se adoptă ipoteze simplificatoare privind: 1) forma şi
dimensiunile elementelor componente; 2) caracterul şi distribuţia sarcinilor
aplicate; 3) proprietăţile mecanice ale materialelor.
1.1 Modelarea corpurilor
În funcţie de forma şi caracteristicile geometrice, în Rezistenţa materialelor
se studiază următoarele tipuri de corpuri:
1. Barele şi firele, la care o dimensiune - lungimea - este predominantă în
raport cu celelalte două. Se poate considera că o bară este generată prin deplasarea
unei suprafeţe plane, deobicei de secţiune constantă, în lungul unei curbe (fig. 1.1),
astfel încât normala la suprafaţă, în centrul ei de greutate, să rămână mereu
tangentă la curbă.
Axa barei este linia care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor
transversale. Secţiunea transversală este perpendiculară pe axa barei. Barele sunt
corpuri a căror lungime este mare în comparaţie cu dimensiunile secţiunii
transversale.
8 REZISTENŢA MATERIALELOR
Barele pot fi drepte, cotite sau curbe, de secţiune constantă sau variabilă. În
figura 1.2 se prezintă câteva tipuri de secţiuni uzuale pentru bare.
Fig. 1.1
Barele solicitate la încovoiere se mai numesc grinzi, cele solicitate la
întindere sunt tiranţi, iar cele solicitate la întindere şi compresiune sunt tije, zăbrele
şi contrafişe. Barele verticale solicitate la compresiune poartă numele de coloane
sau stâlpi. Arborii sunt bare solicitate la răsucire şi încovoiere (fig. 1.3).
În general, în cadrul Rezistenţei materialelor se studiază bare de secţiune
compactă. O categorie aparte o formează barele cu pereţi subţiri, cu profil deschis
sau închis. Bara cu pereţi subţiri este un corp a cărui lungime este mare şi a cărui
grosime este mică în comparaţie cu dimensiunile generale ale secţiunii
transversale.
Firele au aceleaşi caracteristici geometrice ca unele bare, dar sunt flexibile,
adică au rigiditate la încovoiere neglijabilă, putând fi solicitate numai la întindere.
Fig. 1.2
2. Plăcile şi învelişurile, la care o dimensiune - grosimea - este mult mai
mică decât celelalte două. Elementele geometrice caracteristice ale plăcilor sunt
suprafaţa mediană (plană sau curbă) şi grosimea - măsurată pe o normală la
suprafaţa mediană. Plăcile pot fi planşee, panouri, pereţi, acoperişuri sau radiere
(fig. 1.3). Membranele au grosimea foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale
sau de compresiune.
1. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 9
3. Corpurile masive şi blocurile, la care cele trei dimensiuni au acelaşi
ordin de mărime (de exemplu, bilele şi rolele rulmenţilor, suporturile masive,
blocurile de fundaţie etc.).
Fig. 1.3
De reţinut că barele, plăcile, învelişurile etc. sunt modele ale Mecanicii
solidelor deformabile, schematizări ale organelor de maşini şi elementelor de
construcţii, convenabile pentru stabilirea relaţiilor de calcul al tensiunilor şi
deformaţiilor, şi al dimensiunilor acestora. În ce măsură o anumită piesă poate fi
modelată ca bară sau placă, care este limita între o bară scurtă şi o placă, sau între o
placă şi o membrană, sunt întrebări la care inginerul mecanic trebuie să răspundă.
10 REZISTENŢA MATERIALELOR
1.2 Modelarea sarcinilor
Sarcinile exterioare aplicate corpurilor sunt rezultatul interacţiunii
mecanice sau al acţiunii unor câmpuri (magnetic, gravitaţional, centrifugal, termic
etc.).
În general, se disting:
- forţe concentrate (F în fig.1.4), care se măsoară în unităţi de forţă (N);
- sarcini distribuite pe un element liniar (q în fig. 1.4), care se măsoară în N/m,
sarcini distribuite pe o suprafaţă (p în fig. 1.4), care se măsoară, de exemplu, în
N/m
2
, şi sarcini distribuite într-un volum, măsurate în N/m
3
.
Fig. 1.4
Sarcinile distribuite pot fi: 1) uniform distribuite (q = const.) - ca în cazul
greutăţii proprii a unei bare sau a unui fir de secţiune constantă, 2) distribuite liniar
- ca în cazul presiunii hidrostatice pe un perete vertical şi 3) sarcini distribuite
conform unei legi date, ca presiunea vântului pe o structură etc.
Fig. 1.5
Sarcinile aplicate unei grinzi (fig. 1.5) pot fi forţe concentrate, sarcini
distribuite pe unitatea de lungime şi momente concentrate. Primele sunt ilustrate în
figura 1.5, a în care sarcina acţionează de fapt pe suprafaţa barei în lungul unei linii
1. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 11
perpendiculare pe axa longitudinală. Aceasta este o idealizare. În realitate o sarcină
concentrată este de fapt distribuită pe o porţiune foarte mică a barei.
O sarcină distribuită este ilustrată în figura 1.5, b. Intensitatea sarcinii este
considerată constantă pe lăţimea barei, dar poate avea o distribuţie oarecare în
lungul barei.
Un moment concentrat este arătat în figura 1.5, c. El apare fie dintr-un
moment de răsucire transmis de la o altă bară perpendiculară pe cea încovoiată, fie
dintr-un cuplu de forţe concentrate, egale şi de sens contrar, care se reduce la un
cuplu concentrat.
În funcţie de locul de aplicare, se deosebesc:
- sarcini de suprafaţă, aplicate la suprafaţa corpului, care rezultă de obicei din
interacţiunea mecanică între corpuri;
- forţe masice (volumice), aplicate în toată masa corpului, care rezultă din
acţiunea unui câmp (gravitaţional, centrifugal, magnetic, termic etc.).
În funcţie de modul de variaţie în timp, se pot considera:
- forţe aplicate static, a căror intensitate creşte monoton, de la zero la valoarea
nominală, într-un timp foarte lung, pe măsura deformării corpului, rămânând apoi
constante;
- forţe aplicate dinamic, care ating valoarea nominală într-un timp relativ
scurt, mai mic sau comparabil cu perioada proprie de vibraţie a elementului sau
structurii solicitate.
Fig. 1.6
1.3 Modelarea reazemelor
La structuri plane, capetele barelor pot fi rezemate ca în figura 1.6.
Reazemul simplu rigid (fig. 1.6, a) permite deplasarea paralelă cu linia de suport şi
rotirea, dar blochează deplasarea perpendiculară pe linia de suport, deci acţionează
asupra barei cu o reacţiune perpendiculară pe linia de suport.
12 REZISTENŢA MATERIALELOR
Articulaţia rigidă (fig. 1.6, b) permite numai rotirea capătului barei, deci
acţionează cu o reacţiune de mărime şi direcţie necunoscute, care se descompune în
două componente perpendiculare între ele.
Încastrarea rigidă fixă (fig. 1.6, c) blochează toate cele trei grade de
libertate ale capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă
reprezentată prin cele două componente. Încastrarea rigidă mobilă (fig. 1.6, d)
permite deplasarea pe o direcţie, deci produce ca reacţiuni un moment şi o forţă
perpendiculară pe direcţia de mişcare.
În structurile reale, atunci când nu se poate neglija deformabilitatea
reazemelor, acestea se modelează prin reazeme elastice, la care forţele sunt
proporţionale cu deplasările, sau încastrări elastice, la care momentul este
proporţional cu rotirea.
1.4 Ipotezele Rezistenţei materialelor
În vederea simplificării relaţiilor de calcul, în Rezistenţa materialelor se
adoptă următoarele ipoteze privind proprietăţile materialelor:
1. Ipoteza mediului continuu, prin care se admite că tot volumul unui corp
este ocupat de substanţă.
2. Ipoteza mediului omogen, în baza căreia proprietăţile fizice (de exemplu,
densitatea de masă) se consideră constante în orice punct al unui corp.
3. Ipoteza mediului izotrop, potrivit căreia în orice punct al corpului
proprietăţile mecanice nu depind de direcţie (în particular, de direcţia de aplicare a
solicitării).
4. Ipoteza mediului elastic. Sub acţiunea solicitării exterioare un corp
elastic se deformează instantaneu, iar la îndepărtarea sarcinii revine instantaneu la
forma şi dimensiunile iniţiale. De asemenea, acţiunea unei forţe într-un punct
oarecare se transmite instantaneu în tot corpul.
Ultimele două ipoteze sunt reconsiderate în capitole speciale despre
materiale compozite, bare cu secţiuni eterogene sau solicitări în domeniul elasto-
plastic.
În afara celor patru ipoteze privind materialele, menţionate mai sus, în
Rezistenţa materialelor se admit şi următoarele simplificări:
5. Ipoteza liniarităţii relaţiilor cauză-efect. În particular se admit relaţii
liniare între forţe şi deformaţii, precum şi între eforturi şi tensiuni. La sisteme
liniare se poate aplica principiul suprapunerii efectelor. Ca urmare, ordinea
aplicării sarcinilor exterioare nu influenţează starea finală de tensiuni şi deformaţii
a corpurilor.
1. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 13
6. Ipoteza deformaţiilor mici, conform căreia se consideră că deformaţiile
corpurilor elastice sunt mici în comparaţie cu dimensiunile acestora. Prin această
ipoteză se exclud neliniarităţile geometrice, adică cele determinate de forma
corpurilor, precum şi neliniarităţile fizice, menţinând solicitările la valori reduse
sau la care relaţiile între eforturi şi deformaţii sunt liniare.
Se consideră că deformaţiile mici ale corpurilor nu afectează acţiunea
forţelor (de exemplu, direcţia acestora) şi sunt neglijabile în calculul solicitărilor.
Ca urmare, la calculul reacţiunilor din reazeme, se consideră corpurile
nedeformate, aplicând ecuaţiile de echilibru din statică, la fel ca la corpurile rigide.
Acesta este un calcul de ordinul I, considerat acceptabil pentru rezolvarea
majorităţii problemelor de Rezistenţa materialelor. În unele studii, de exemplu de
stabilitate elastică, se face un calcul de ordinul II, în care ecuaţiile de echilibru se
scriu pentru starea deformată a corpurilor, menţinând ipoteza deformaţiilor mici. În
cazul deformaţiilor mari se face un calcul de ordinul III, bazat pe ecuaţii neliniare.
7. Principiul lui Saint Venant. Dacă asupra unui corp elastic acţionează
două sisteme de sarcini exterioare, echivalente din punct de vedere static, atunci, la
distanţă suficient de mare de zona de aplicare a acestora, efectul lor este acelaşi.
Fig. 1.7 Fig. 1.8
Astfel, sarcina distribuită q şi forţa F din figura 1.7, echivalente din punct
de vedere static, produc local distribuţii diferite de tensiuni şi deplasări, dar la
distanţă, de exemplu în încastrare, efectul lor este acelaşi.
8. Ipoteza secţiunii plane (Ipoteza lui Bernoulli). O secţiune plană şi
perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate, rămâne plană şi perpendiculară pe axa
barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare.
De exemplu, secţiunea B-B, normală la axa nedeformată a barei din figura
1.8, a, rămâne plană şi perpendiculară pe axa deformată a barei (fig.1.8, b) şi după
aplicarea forţei F.
Ipoteza secţiunii plane este valabilă la bare cu variaţie lentă a momentelor
încovoietoare şi a forţelor axiale în lungul barei. Variaţia momentelor
încovoietoare datorită forţelor tăietoare produce deformaţii de forfecare care
deplanează secţiunea transversală. Efectul este neglijabil doar la bare zvelte, aşa
14 REZISTENŢA MATERIALELOR
cum se arată în capitolul 6. În cazul răsucirii, ipoteza secţiunii plane este valabilă
doar la bare cu secţiune axial-simetrică.
Primele şapte ipoteze sunt comune Rezistenţei materialelor şi Teoriei
elasticităţii. Ipoteza lui Bernoulli este specifică Rezistenţei materialelor. În studiul
plăcilor subţiri, se adoptă ipoteza normalei rectilinii (ipoteza lui Kirchhoff)
conform căreia o linie dreaptă şi normală la suprafaţa mediană nedeformată rămâne
dreaptă şi perpendiculară pe suprafaţa mediană deformată a plăcii în urma
solicitării.
Alături de ipotezele menţionate, în special la studiul barelor cu pereţi
subţiri, se adoptă următoarele "ipoteze de bară":
9. Ipoteza constanţei secţiunii transversale. Barele sunt în general corpuri
cilindrice sau cu variaţie mică a secţiunii în lungul barei.
Relaţiile de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor sunt strict valabile în
cazul barelor cu secţiune compactă constantă. Ele pot fi extinse la corpuri cu
variaţie mică şi monotonă a secţiunii în lungul axei longitudinale şi, cu anumite
corecţii privind concentrarea locală a tensiunilor, la bare cu secţiunea variabilă în
trepte.
10. Ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. Secţiunea barei are
deplasări transversale ca rigid şi deplasări elastice normale la planul secţiunii
transversale. La barele cu profil închis, forma secţiunii transversale nu se modifică
iar proiecţia pe planul secţiunii iniţiale rămâne aceeaşi. La barele cu pereţi subţiri
secţiunea transversală se poate deplana. Împiedicarea deplanării produce tensiuni
suplimentare. La torsiunea barelor de secţiune circulară, diametrele secţiunilor
transversale se consideră că rămân linii drepte. La bare cu secţiunea în I sau T, se
admite că tălpile rămân perpendiculare pe inimă.
Tradiţional, în Rezistenţa materialelor se studiază bare şi sisteme de bare.
Studiul plăcilor plane subţiri, al tuburilor axial-simetrice cu pereţi groşi şi al
discurilor de grosime constantă în mişcare de rotaţie se face uneori la Rezistenţa
materialelor, dar constituie obiectul Teoriei aplicate a elasticităţii. Studiul barelor
cu pereţi subţiri şi al structurilor şi componentelor din materiale compozite face
obiectul unor capitole speciale sau al unor cursuri aparte.
2.
EFORTURI ÎN BARE
Barele sunt solicitate la întindere, compresiune, forfecare, încovoiere şi
răsucire, fie separat, fie în diferite combinaţii. În acest capitol se definesc eforturile
secţionale care produc aceste solicitări şi convenţiile de semne aferente. Se
calculează variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub
forma unor diagrame de eforturi. La bare de secţiune constantă, acestea permit
stabilirea secţiunii în care solicitarea este maximă.
2.1 Metoda secţionării
Fie o bară elastică, în echilibru sub acţiunea sarcinilor exterioare
1
F ,
2
F ,
q ,...,
4
F şi a reacţiunilor din reazeme
3 2 1
R , R , R (fig. 2.1, a). Se pune problema
evaluării forţelor interioare care acţionează într-o secţiune oarecare B-B.
Fig. 2.1
16 REZISTENŢA MATERIALELOR
Pentru aceasta se aplică metoda secţionării. Se secţionează bara (imaginar)
prin planul B-B, se separă cele două părţi, se transformă forţele interioare din
secţiunea B-B în forţe exterioare şi se scriu condiţiile de echilibru static pentru
fiecare parte de bară.
Se presupune că legătura între particulele situate de o parte şi de alta a
planului secţiunii B-B se manifestă prin interacţiuni de tip forţe, distribuite pe
întreaga suprafaţă a secţiunii transversale a barei. Forţele din secţiune care
reprezintă acţiunea părţii din stânga a barei, asupra celei din dreapta, se reduc în
centrul de greutate al secţiunii transversale la un torsor compus din forţa rezultantă
D
şi cuplul rezultant, de moment
D
(fig. 2.1, b).
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, în centrul de greutate al
secţiunii barei din stânga acţionează forţa
S
şi cuplul rezultant, de moment
S
, egale şi de sens contrar cu cele care acţionează asupra părţii din dreapta.
Fig. 2.2
2.2 Convenţii de semne
Se va utiliza un sistem de axe drept. Pentru o bară orizontală, axa x
coincide cu axa barei şi este orientată de la stânga la dreapta, axa z este dirijată în
jos, iar axa y este orizontală, dirijată spre observator (fig. 2.2).
2. EFORTURI ÎN BARE 17
Dacă sensul normalei exterioare la secţiunea transversală coincide cu
sensul pozitiv al axei x, atunci faţa respectivă a barei se numeşte faţă pozitivă. Pe o
faţă negativă, sensul normalei exterioare este contrar axei x (fig. 2.2, a).
În figura 2.2, b s-au pus în evidenţă componentele în lungul axelor de
coordonate ale rezultantei forţelor şi momentului rezultant ce acţionează în centrul
de greutate al secţiunii transversale. S-a adoptat următoarea convenţie de semne:
Forţele şi momentele care acţionează pe faţa pozitivă a unui element de
bară sunt pozitive atunci când sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate.
Forţele şi momentele sunt pozitive pe faţa negativă atunci când acţionează în
sensul negativ al axelor de coordonate.
2.3 Definiţia eforturilor
Cele şase ecuaţii scalare de echilibru static al părţii din stânga a barei se
scriu sub forma:
0 0
0 0
0 0
S S S S
S S S S
S S S S
. M Σ , Z Σ
, M Σ , Y Σ
, M Σ , X Σ
z z z
y y y
x x x
= + = +
= + = +
= + = +
(2.1)
În ecuaţiile (2.1),
S
X Σ reprezintă suma proiecţiilor pe axa x a forţelor ce
acţionează asupra părţii din stânga a barei, iar
S
x
M Σ este suma momentelor
forţelor (şi cuplurilor de forţe) care acţionează asupra părţii din stânga a barei,
calculate faţă de axa x. Sumele faţă de axele y şi z se definesc corespunzător.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, între cele şase componente ale
torsorului de reducere a forţelor din secţiune, ce acţionează asupra celor două părţi
ale barei, se stabilesc relaţiile:
. ,
, ,
, ,
z z z z
y y y y
x x x x
S D S D
S D S D
S D S D



− = − =
− = − =
− = − =
(2.2)
Din relaţiile (2.1) şi (2.2) rezultă
. M M Σ , T Z Σ
, M M Σ , T Y Σ
, M M Σ , N X Σ
i z z z z
i y y y y
t x x x
z
S D S D
y
S D S D
S D S D



= = = =
= = = =
= = = =
(2.3)
18 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde, în plus, au fost definite şi eforturile secţionale, reprezentate în figura 2.3.
Fig. 2.3
Forţa axială.
Componenta pe axa x a rezultantei forţelor interioare se numeşte forţă
axială şi se notează N. Într-o secţiune oarecare, forţa axială este egală cu suma
proiecţiilor pe axa x a forţelor exterioare care acţionează asupra părţii din bară
situate în stânga secţiunii (sau a celor situate în dreapta, cu semn schimbat). Forţa
axială N produce întinderea sau comprimarea barei (fig. 2.4, a şi b).
Forţele tăietoare.
Componenta pe axa z a rezultantei
D
se numeşte forţă tăietoare şi se
notează
z
T . Ea este egală cu suma proiecţiilor pe axa z a forţelor ce acţionează
asupra părţii de bară situate la stânga secţiunii (sau a celor din dreapta, cu semn
schimbat). La fel pentru componenta
y
D
y
T = . Forţele tăietoare produc forfecare
(tăiere) (fig. 2.4, c).
Momentul de răsucire.
Componenta pe axa x a cuplului
D
se numeşte moment de răsucire
(torsiune) şi se notează
t
M . Într-o secţiune dată, momentul de răsucire este egal cu
suma proiecţiilor pe axa x a momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţioneză asupra
părţii din stânga a barei (sau a celor din dreapta, cu semn schimbat). Momentul
t
M produce răsucirea (torsionarea) barei (fig. 2.4, d).
Momentele încovoietoare.
Componenta pe axa y a cuplului
D
se numeşte moment încovoietor şi
se notează
y i
M . (La fel
z i
D
z
M = ). Ea este egală cu suma momentelor forţelor
şi a cuplurilor ce acţionează asupra părţii din stânga a barei, calculate în raport cu
axa y (respectiv z). Momentele
D
y
şi
D
z
, notate în general
i
M , produc
îndoirea (încovoierea) barei (fig. 2.4, e).
2. EFORTURI ÎN BARE 19
Rezultă că, utilizând metoda secţionării, se pun în evidenţă componentele
torsorului de reducere a forţelor interioare în centrul de greutate al secţiunii
transversale, denumite generic eforturi.
Se adoptă aceeaşi convenţie de semne ca în figura 2.2, b. Pe faţa pozitivă,
eforturile sunt pozitive când sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate.
Eforturile care acţionează pe faţa negativă sunt pozitive atunci când au vectorii
dirijaţi în sensul negativ al axelor de coordonate (fig. 2.3).
Fig. 2.4
Uneori este util să se coreleze eforturile pozitive cu deformaţiile produse
de acestea.
Fig. 2.5
Pentru o bară dreaptă orizontală, solicitată de sarcini transversale verticale,
convenţia de semne în planul xOz este ilustrată în figura 2.5, în care s-a renunţat la
indici în notarea eforturilor.
Sarcina p pozitivă acţionează în jos, acesta fiind şi sensul în care sunt
aplicate sarcinile exterioare la majoritatea barelor orizontale.
20 REZISTENŢA MATERIALELOR
Momentele încovoietoare M sunt pozitive când produc întinderea părţii de
jos a barei, deci când forma îndoită a barei are concavitatea în sus (ca în fig. 2.4, e).
Forţele tăietoare T sunt pozitive când produc o lunecare similară unei rotiri
în sensul orar (ca în fig. 2.4, c).
Forţele axiale N se consideră pozitive atunci când produc întindere (fig.
2.4, a) şi negative, atunci când produc compresiune (fig. 2.4, b).
Momentele de răsucire se vor considera pozitive atunci când vectorul
moment este dirijat la fel ca vectorul forţelor axiale pozitive (fig. 2.4, d).
Trebuie remarcat că aceste reguli nu mai sunt aplicabile pentru bara
solicitată de sarcini orizontale, deci în planul xOy.
Relaţiile (2.3) exprimă dependenţa eforturilor secţionale de sarcinile
exterioare aplicate barei. În Rezistenţa materialelor se calculează variaţia
eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub forma diagramelor de
eforturi.
2.4 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte
Fie un element infinitezimal de lungime dx , detaşat dintr-o bară solicitată
prin sarcini verticale, perpendiculare pe axă, în planul xOz (fig. 2.6). Lungimea dx
fiind foarte mică, sarcina p se consideră uniform distribuită. În secţiunile din capete
acţionează eforturile indicate în figură, reprezentând acţiunea părţilor de bară
adiacente, asupra elementului respectiv.
Fig. 2.6
Ecuaţiile de echilibru ale forţelor se scriu :
. ) dT T ( dx p T
; N dN N
0
0
= + − ⋅ −
= − +
2. EFORTURI ÎN BARE 21
Ecuaţia de echilibru a momentelor faţă de punctul L este
. ) dM M (
dx
dx p dx T M 0
2
= + − ⋅ − ⋅ +
După reduceri şi neglijarea infiniţilor mici de ordin superior, ecuaţiile de
mai sus, valabile în planul xOz, se scriu :
0 0 0 = − ⋅ = − ⋅ − = dM dx T ; dT dx p ; dN
sau
.; N const =
; p
dx
dT
− = (2.4)
T
dx
dM
= . (2.5)
Din relaţiile diferenţiale de echilibru (2.4) şi (2.5), denumite şi relaţii
diferenţiale între eforturi şi sarcini, prin eliminarea lui T, se obţine :
p
x d
M d
− =
2
2

. (2.6)
Pe baza acestor relaţii se stabilesc reguli general valabile, utile la
construcţia diagramelor de eforturi la bare drepte:
a) Pe porţiunile de bară nesolicitate (p = 0), forţa tăietoare este constantă,
iar momentul încovoietor variază liniar.
b) Pe porţiunile de bară solicitate cu sarcini uniform distribuite (p = const.),
forţa tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor variază parabolic.
c) Diagrama forţelor tăietoare are o discontinuitate (salt) în dreptul unei
forţe concentrate, iar diagrama momentelor încovoietoare are o discontinuitate în
dreptul unui cuplu concentrat.
d) Diagrama momentelor încovoietoare are valori extreme (maxim sau
minim) în secţiunile în care forţa tăietoare se anulează.
e) Pe porţiunile de bară unde forţa tăietoare este pozitivă (negativă)
momentul încovoietor creşte (scade).
f) Dacă sarcina distribuită este pozitivă (negativă), forţa tăietoare scade
(creşte) iar diagrama momentelor încovoietoare are concavitatea în sus (în jos).
Din relaţia (2.5) se obţine

+ ⋅ = ⋅ = C dx T M , dx T dM ,
22 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde C este o constantă de integrare, în general diferită de zero dacă asupra barei
acţionează cupluri concentrate. Rezultă că
g) Într-o secţiune dată, momentul încovoietor este egal cu aria diagramei
forţelor tăietoare calculată de la capătul din stânga al barei până la ordonata din
secţiunea respectivă (sau cea calculată de la capătul din drepta, cu semn schimbat),
dacă pe intervalul respectiv nu există cupluri concentrate (C = 0).
2.5 Diagrame de eforturi la bare drepte
Pentru construcţia diagramelor de eforturi sunt necesare: 1) o convenţie de
semne privind sensul pozitiv al eforturilor; 2) o convenţie de semne privind sensul
pozitiv al axelor diagramelor de eforturi şi 3) relaţiile diferenţiale de echilibru.
Convenţia de semne pentru eforturi rezultă din figura 2.3. Diagramele
forţelor axiale şi forţelor tăietoare se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă în sus,
în timp ce diagrama momentelor încovoietoare se reprezintă cu axa ordonatelor
pozitivă în jos (pe partea întinsă a barei). Această convenţie face ca diagrama
momentelor încovoietoare să aibă o alură asemănătoare formei deformate a barei.
Diagrama momentelor de torsiune se va reprezenta cu momentele pozitive în sus.
Pentru început, se vor considera bare drepte, solicitate de forţe şi sarcini
distribuite cuprinse într-un plan vertical care conţine axa barei, respectiv de cupluri
având vectorul moment perpendicular pe acest plan.
Trebuie amintit că, în Rezistenţa materialelor, forţele şi momentele
exterioare sunt vectori legaţi de punctul de aplicare, spre deosebire de Mecanica
solidelor rigide, în care forţele sunt vectori alunecători iar momentele sunt
considerate vectori liberi.
De asemenea, trebuie avut în vedere că eforturile secţionale sunt mărimi
convenţionale, introduse pentru simplificarea calculelor. În realitate, forţele
interioare se exercită pe toată suprafaţa secţiunii transversale, nu numai în centrul
de greutate al acesteia, fiind distribuite continuu, ceea ce impune introducerea altor
mărimi fizice, tensiunile, care să caracterizeze interacţiunea dintre particulele unui
corp deformabil solicitat mecanic.
2.5.1 Diagrame de forţe tăietoare şi momente încovoietoare
a) Grindă simplu rezemată, încărcată cu o forţă concentrată (fig. 2.7)
Din ecuaţiile de echilibru rezultă reacţiunile :
.
a F
V ;
b F
V
" "


2 1
= =
2. EFORTURI ÎN BARE 23
Forţa tăietoare este constantă pe cele două porţiuni
" "
a F
F V T ;
b F
V T


1 2 3 1 3 1
− = − = = =
− −
În secţiunea 3, în diagrama T apare un salt egal cu F.
Momentul încovoietor are valorile :
0 0
2 3 1
= = = M , a
b F
M , M
"
şi variază liniar pe cele două porţiuni :
x
b F
x V M
1 3 1
"
= ⋅ =

, ' x
a F
' x V M
2 2 3
"
= ⋅ =

.
Valoarea maximă
"
b a F
M
max

= apare în secţiunea 3 unde diagrama forţei
tăietoare intersectează axa absciselor.
Fig. 2.7 Fig. 2.8
b) Grindă simplu rezemată, încărcată parţial cu sarcină uniform
distribuită (fig.2.8)
Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o forţă concentrată 0,6 " q aplicată la
mijlocul porţiunii 3-2. Din ecuaţiile de echilibru se calculează reacţiunile :
" " q , V ; q , V 42 0 18 0
2 1
= = .
24 REZISTENŢA MATERIALELOR
În punctul 1, forţa tăietoare este
" 18 0
1
q , T =
fiind constantă pe porţiunea 1-3 :
" 18 0
3 1
q , T =

Pe porţiunea 3-2, într-o secţiune oarecare x, forţa tăietoare este
x q q , T T
x
18 0
2 3
− = =

" .
În punctul 2,
" " " 42 0 6 0 18 0
2
q , q , q , T − = − = .
Forţa tăietoare se anulează ( 0
2 3
=

T ) în punctul 4, situat la distanţa
" 18 0, x = faţă de secţiunea 3.
Momentul încovoietor variază liniar pe porţiunea 1-3, având la capete
valorile :
2
1 3 1
072 0 4 0 18 0 4 0 0 " " " " q , , q , , V M ; M = ⋅ = ⋅ = = .
Pe porţiunea 3-2, momentul încovoietor variază parabolic, în secţiunea x
având expresia
( ) ( )
2
4 0 18 0
2
4 0
2 2
1
qx
x , q ,
qx
x , V M
x
− + = − + = " " " .
În secţiunea 4 se obţine valoarea maximă
( )
2 2
0882 0 18 0
2
58 0 18 0 " " " " q , ,
q
, q , M
max
= − ⋅ = .
c) Grindă simplu rezemată, solicitată de un cuplu concentrat (fig. 2.9)
Reacţiunile sunt
. V V
"
= − =
2 1

Forţa tăietoare este constantă în lungul barei
"
=
−2 1
T .
Momentul încovoietor variază liniar :
' x M ; x M
2 3 3 1
" "
− = =
− −
.
2. EFORTURI ÎN BARE 25
În punctul 3 apare un salt egal cu , valorile în secţiunile adiacente fiind
b M ; a M
3 3
" "
− = =
ε + ε −
.
Fig. 2.9 Fig. 2.10
d) Grindă în consolă încărcată cu forţă concentrată şi sarcină distribuită
(fig. 2.10)
Din ecuaţia de proiecţii pe verticală a forţelor se obţine reacţiunea
" 2 0
1
q , V = . Din ecuaţia de momente faţă de punctul 1 se obţine momentul din
încastrare
2
1
28 0 " q , M = .
Forţa tăietoare este constantă pe porţiunea 1-2 :
" 2 0
2 1
q , T − =

şi are un salt egal cu " q în secţiunea 2, scăzând apoi liniar la zero.
Momentul încovoietor în încastrare este
2
1
28 0 " q , M − = , pe porţiunea 1-2
variază liniar până la
2
2
32 0 " q , M − = , scăzând apoi parabolic la zero în punctul 3
unde diagrama momentelot încovoietoare are pantă nulă deoarece forţa tăietoare
este nulă.
26 REZISTENŢA MATERIALELOR
e) Grindă simplu rezemată, încărcată cu sarcină triungiulară (fig. 2.11)
Pentru calculul reacţiunilor, se înlocuieşte sarcina distribuită cu o forţă
concentrată
2
" q
, aplicată la distanţa
3
2 "
de reazemul din stânga (în centrul de
greutate al triunghiului). Se obţin valorile .
q
V ,
q
V
3

6
2 1
" "
= =
În secţiunea x, intensitatea sarcinii distribuite este :
q
x
q
x

"
= ,
forţa tăietoare este
"
" "
2 6 2
1
6
2
x q q
x q
q
T
x x
− = − =
iar momentul încovoietor este
"
" "
6 6

3 2
1
6
3
x q x q x
x q x
q
M
x x
− = − = .
Anulând expresia forţei tăietoare, se obţine abscisa 3 " = x în care
momentul încovoietor are valoarea maximă
3 9

2
" q
M
max
= .
Fig. 2.11 Fig. 2.12
2. EFORTURI ÎN BARE 27
a b
c d
e f
Fig. 2.13
28 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 2.1
Se cere să se construiască diagramele T şi M la grinda din figura 2.12.
Rezolvare
Reacţiunile sunt : . V V N 11 N; 5
2 1
= =
Forţele tăietoare au valorile: ( ) . T ; x T ; T N 2 N 7 5 N 5
5 2 2 4 4 1
= − = =
− − −
Pentru 0
2 4
=

T se obţine m
7
5
6
= x .
Momentele încovoietoare au valorile : ; , M , M Nm 5 2 Nm; 5 2
3 3
− = =
ε + ε −
. , M ; M Nm 785 1 Nm 4
6 2
= − =
Rezultă Nm. 4 =
max
M
Exemple de calcul
În figura 2.13 se dau şase exemple de grinzi la care s-au construit
diagramele forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare.
2.5.2 Diagrama forţelor axiale
Pentru bara din figura 2.14, a, solicitată de forţe dirijate în lungul axei
barei, se calculează forţa axială pe fiecare porţiune :
F N ; F N ; F N ; F N − = = = − =
− − − − 5 4 4 3 3 2 2 1
2 2
şi se construieşte diagrama de eforturi din figura 2.14, b ţinând cont de convenţiile
de semne.
Fig. 2.14 Fig. 2.15
2. EFORTURI ÎN BARE 29
2.5.3 Diagrama momentelor de răsucire
Pentru bara din figura 2.15, a, solicitată de momentul activ M şi de
momentele rezistente
4 1
M ,..., M , ecuaţia de echilibru a momentelor este
. M M M M M 0
4 3 2 1
= + + − +
Se calculează momentul de torsiune pe fiecare porţiune de bară:
( ) , M M , M M M M M M
, M M M , M M
t t
t t
4
5 4
4 3 2 1
4 3
2 1
3 2
1
2 1


− = + − = − + =
+ = =
− −
− −
apoi se reprezintă grafic faţă de o linie de referinţă paralelă cu axa barei, ca în
figura 2.15, b, ţinând cont de convenţiile de semne.
2.6 Diagrame de eforturi la bare cotite plane
Barele cotite şi cadrele sunt formate din mai multe bare drepte, legate prin
noduri rigide. Nodurile rigide realizează legături care menţin unghiul dintre axele
barelor concurente în nod şi după aplicarea solicitării.
Pentru construcţia diagramelor de eforturi trebuie precizat, pentru fiecare
bară componentă, sensul pozitiv al axei x. În cele ce urmează se consideră bare
cotite solicitate de sarcini coplanare.
Fie bara din figura 2.16. Se calculează reacţiunile. Din ecuaţia de proiecţii
pe verticală a forţelor se obţine " 2
1
q V = . Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o
forţă orizontală " 3 q aplicată la mijlocul barei 1-3. Ecuaţia de momente faţă de
punctul 1 se scrie
0 2 2
2
3
3
2
= ⋅ − ⋅ + " " "
"
" H q q
Rezultă "
4
13
2
q H = . Din ecuaţia de proiecţii pe orizontală a forţelor se obţine
4
1
" q
H = .
Forţele axiale au valorile :
0
4
13
2
2 5 5 3 3 1
= − = − =
− − −
N , q N , q N " " .
Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2.16, b.
30 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 2.16
Forţele tăietoare sunt :
, q T , x q
q
T ,
q
T "
" "

4
13

4

4
3 3 1 1
− = − − = − =
ε − −
" " "
4
13
0 2 2
2 5 5 4 4 3 3
q T , T , q T , q T = = = =
− − − ε +
.
Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2.16, c.
Momentele încovoietoare au valorile :
0
4
13

4
21
0
2
2
5 4
2
3 1
= − = = − = = M , q M M , q M , M " " ,
cu ajutorul cărora se construieşte diagrama din figura 2.16, d.
Se observă că la colţurile barei cotite, valorile forţelor axiale şi forţelor
tăietoare se modifică la trecerea de la o bară la cealaltă, deoarece aceste eforturi
depind de direcţie. În schimb, valorile momentelor încovoietoare sunt aceleaşi
pentru cele două bare concurente într-un nod, deoarece valoarea momentului
încovoietor depinde numai de punctul în care se calculează şi nu de direcţia barei.
Exemple de calcul
În figura 2.17 se dau patru exemple de grinzi cotite la care s-au construit
diagramele forţelor axiale, forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare.
2. EFORTURI ÎN BARE 31
a b
c d
Fig. 2.17
32 REZISTENŢA MATERIALELOR
2.7 Diagrame de eforturi la bare cotite spaţiale
La bare cotite spaţiale se construiesc diagrame de eforturi faţă de o linie de
referinţă la fel ca bara. Pe fiecare porţiune se defineşte orientarea axei x, care poate
fi arbitrară, deşi se preferă continuitatea sensului, la schimbarea direcţiei.
În continuare se vor construi patru diagrame de eforturi N, T,
i
M şi
t
M ,
deci diagramele forţelor tăietoare
y
T ,
z
T şi ale momentelor încovoietoare
iy
M ,
iz
M vor fi desenate în diagrama T, respectiv
i
M . Funcţie de tipul aplicaţiei, se pot
construi fie doar diagramele
i
M şi
t
M , fie diagramele N şi
i
M .
Relaţiile diferenţiale de echilibru (2.4), (2.5) în planul xOz, scrise cu indici,
au forma
,
z
z
p
dx
dT
− =
z
y
T
dx
dM
= . (2.7)
În planul xOy, relaţiile diferenţiale de echilibru se scriu
,
y
y
p
dx
dT
− =
y
z
T
dx
dM
− = . (2.8)
Rezultă că în planul xOy, regula de semne şi reprezentarea geometrică
pentru forţe tăietoare este aceeaşi ca în planul xOz, în schimb, momentele
încovoietoare au semn contrar, deci diagrama momentelor încovoietoare va avea
aceeaşi formă, dar cu semne schimbate.
Pentru bare încastrate la un capăt, este recomandabil să se înceapă calculul
de la cătul liber; astfel nu mai este necesar calculul reacţiunilor. Prima porţiune
dreaptă se consideră încastrată în restul sistemului şi se construiesc diagramele de
eforturi aferente. Pentru construcţia diagramelor de eforturi pe următoarea porţiune
dreaptă, se reduc forţele de pe porţiunea anterioară în capătul adiacent al barei şi se
consideră bara încastrată la celălalt capăt (se "rigidizează" restul sistemului).
Deobicei se precizează sensul axelor y şi z pentru fiecare porţiune dreaptă.
În continuare, pentru simplificarea expunerii, nu se face această precizare. Pentru
claritate, la diagrama momentelor de răsucire s-a inversat convenţia de semne.
Exemplul 2.2
Fie bara din figura 2.18, a, la care s-a precizat sensul axei x pe fiecare
porţiune.
Se consideră porţiunea 2-3, încastrată în 2 (fig. 2.18, b). Se calculează
eforturile şi se reprezintă pe porţiunea respectivă din diagramele din fig. 2.18, d, e,
f, g: kN 2 kN 4
3 2 3 2
= =
− −
T , N (în plan vertical), kNm 6 1
2
, M − = (în plan vertical),
. M
t
0
3 2
=

2. EFORTURI ÎN BARE 33
Se secţionează bara în 2. Se reduc forţele aplicate în 3 în punctul 2 al barei
1-2 (fig. 2.18, c) încastrată în 1. Se calculează eforturile 0
2 1
, N =

, , M
t
kNm 6 1
2 1
=

forţele tăietoare şi momentele încovoietoare în planul vertical,
produse de forţa 2 kN, apoi cele din planul orizontal, produse de forţa 4 kN. Se
obţin diagramele din figurile 2.18, d, e, f, g.
b c
d e
f g
Fig. 2.18
34 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 2.3
Fie bara din figura 2.19, a, solicitată în punctul 4 de forţa F şi de cuplul
concentrat 2Fa. Se alege sensul pozitiv al axei x pentru fiecare porţiune.
Se consideră porţiunea 3-4, încastrată în 3 (fig. 2.19, b) şi se calculează
eforturile aferente.
a b
c d
e f
g h
Fig. 2.19
Se secţionează sistemul în 3, se îndepărtează bara 3-4, se reduc forţele ce
acţionează asupra barei 3-4 în punctul 3, capătul barei 2-3 (fig. 2.19, c) şi se
calculeaza eforturile în bara 2-3, încastrată în 2. Se construiesc diagramele de
eforturi pentru bara 2-3.
2. EFORTURI ÎN BARE 35
Se secţionează sistemul în 2, se îndepărtează bara 2-3, se reduc forţele care
acţionează asupra barei 2-3 (din fig. 2.19, c) în punctul 2, capătul barei 1-2 (fig.
2.19, d) şi se calculează eforturile în bara 1-2, încastrată în 1. Diagramele de
eforturi sunt prezentate în figurile 2.19, e, f, g, h.
2.8 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare curbe plane
Se consideră bare curbe plane, solicitate prin forţe coplanare.
Fie un element infinitezimal de lungime ds = BC şi rază R, obţinut prin
secţionarea unei bare curbe în B şi C (fig. 2.20), solicitat de o sarcină distribuită p
în direcţie radială (înlocuită prin forţa concentrată s p d aplicată la mijlocul
elementului BC). Pentru echilibru, în cele două secţiuni de la capete s-au introdus
eforturile N, T, M, respectiv N+dN, T+dT, M+dM.
Fig. 2.20
Se scriu ecuaţiile de echilibru static: ecuaţiile de proiecţii pe direcţiile
forţelor N, T şi ecuaţia de momente faţă de punctul C :
( ) ( ) , s p T T N N N 0
2
d
sin d d sin d d cos d = + + + + −
ϕ
ϕ ϕ
( ) ( ) , s p N N T T T 0
2
d
cos d d sin d d cos d = − + − + −
ϕ
ϕ ϕ
( ) ( ) 0
2
d
sin d d sin d cos - 1 - d . R s p R T N R M M M = − + + −
ϕ
ϕ ϕ
36 REZISTENŢA MATERIALELOR
Înlocuind ϕ ϕ d d sin ≅ , 1 d cos ≅ ϕ , făcând reducerile necesare şi neglijând
infiniţii mici de ordin superior, se obţine
, T N 0 d d = + − ϕ
, s p N T 0 d d d = − − − ϕ
0 d d . R T M = + − ϕ
Înlocuind ϕ d d R s = , rezultă ecuaţiile diferenţiale de echilibru
R
T
s
N
=
d
d
, p
R
N
s
T
− − =
d
d
, T
s
M
=
d
d
. (2.9)
La bare în formă de arc de cerc (R=const.), relaţiile (2.9) devin
T
N
=
ϕ d
d
, pR N
T
− − =
ϕ d
d
, R T
M

d
d
=
ϕ
. (2.10)
Pentru ∞ → R , din ecuaţiile (2.9) se obţin relaţiile diferenţiale de echilibru
(2.4) şi (2.5) de la bare drepte.
2.9 Diagrame de eforturi la bare curbe plane
Se consideră bare în formă de arc de cerc, cu raza R. Eforturile se definesc
prin metoda secţionării.
Forţa axială N este egală cu suma proiecţiilor pe tangenta la axa barei a
forţelor care acţionează de o parte a secţiunii considerate. Forţa tăietoare T se
calculează ca suma proiecţiilor pe normala la axa barei a forţelor ce acţionează de o
parte a secţiunii. Momentul încovoietor M este egal cu suma momentelor forţelor
(şi a cuplurilor concentrate) ce acţionează de o parte a secţiunii, faţă de secţiune.
Dacă bara este privită din centrul de curbură, atunci convenţiile de semne
pentru eforturi coincid cu cele stabilite la bare drepte. Drept linie de referinţă
pentru reprezentarea eforturilor se utilizează axa barei curbe. Diagramele se
construiesc astfel încât ordonatele să fie orientate pe direcţia razei (normale la axa
barei). În diagrama momentelor încovoietoare, momentele pozitive se reprezintă
spre centrul de curbură, pe partea barei întinsă prin încovoiere.
Exemplul 2.4
Se vor construi diagramele de eforturi la bara semicirculară din fig. 2.21, a.
Se calculează reacţiunile
2 2
2 1 1
. F V , F V , F H = = =
2. EFORTURI ÎN BARE 37
Fig. 2.21
Se scriu expresiile analitice ale eforturilor într-o secţiune oarecare :
,
F
F N ϕ ϕ cos
2
sin
13
+ = ,
F
F T ϕ ϕ sin
2
cos
13
− =
( ), R
F
R F M ϕ ϕ cos - 1
2
sin
13
− =
,
F
N α cos
2
32
− = ,
F
T α sin
2
32
− = ( ) α cos - 1
2
32
R
F
M = .
38 REZISTENŢA MATERIALELOR
Se calculează valorile eforturilor în secţiunile 1, 2 şi 3 :
,
F
N
2
1
= , F T =
1
, M 0
1
=
,
F
N
2
2
− = , T 0
2
= , M 0
2
=
, F N =
−ε 3
, N 0
3
=

,
F
T
2
3
− = .
R F
M
2
3
=
Se trasează mai întâi, aproximativ, diagramele N, T, M, unind cu linii
continue ordonatele punctelor obţinute pe baza valorilor de mai sus.
Se observă că 0
13
= T la = = 2 arctg ϕ 63º30΄. În această secţiune se
calculează F , N
max
118 1 = şi R F , M
max
618 0 = , după care se corectează
diagramele (fig. 2.21, b, c, d)..
Pentru claritate, la diagramele T şi M s-a inversat convenţia de semne.
Astfel, forţele tăietoare pozitive apar pe partea concavă a barei, iar momentele
încovoietoare pozitive apar pe partea convexă a barei.
3.
TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE
Eforturile în bare sunt mărimi convenţionale, aplicate în centrele de
greutate ale secţiunilor transversale ale barelor, fiind independente de forma şi
dimensiunile acestora. În realitate, solicitările interioare se manifestă prin acţiuni
distribuite pe toată suprafaţa secţiunii transversale. Ele se caracterizează prin
tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale, care reprezintă forţele interioare pe
unitatea de suprafaţă.
Dimensionarea componentelor maşinilor şi construcţiilor metalice se
bazează pe valori admisibile ale tensiunilor care pot acţiona într-un material supus
la sarcini exterioare. Pentru corpuri de grosimi mici şi cu anumite simetrii,
tensiunile se pot calcula numai din consideraţii de echilibru. În general însă,
tensiunile depind de deformaţiile corpurilor. Valorile locale adimensionale ale
deformaţiilor corpurilor se numesc deformaţii specifice. La corpuri elastice
deformaţiile specifice sunt proporţionale cu tensiunile care le produc.
3.1 Tensiuni
Pentru a caracteriza solicitarea din interiorul unui corp elastic,
determinată de aplicarea unor sarcini exterioare, se secţionează corpul (fig. 3.1, a)
şi prin separarea celor două părţi, se pun în evidenţă forţele interioare, care
exprimă legătura între particulele din interiorul corpului, situate de o parte şi de
cealaltă a planului de secţionare (fig. 3.1, b).
Fie un element de suprafaţă A ∆ , din planul secţiunii în al cărui centru de
greutate P se aplică forţa F ∆ , rezultanta forţelor interioare ce acţionează pe acest
element, care în general este oblică faţă de elementul A ∆ .
Prin definiţie
dA
dF
A
F
p
A
= =
→ ∆

∆ 0
lim
reprezintă valoarea tensiunii în punctul P, pe suprafaţa de normală n.
40 REZISTENŢA MATERIALELOR
Tensiunile sunt mărimi tensoriale care depind atât de valoarea forţei
elementare dF cât şi de orientarea normalei n la suprafaţa dA. Pe o suprafaţă care
trece prin P dar are altă orientare în spaţiu, tensiunea în punctul P este diferită.
Fig. 3.1
Se descompune forţa F ∆ în trei componente,
x
F ∆ - în lungul normalei la
suprafaţă, paralelă cu axa x,
y
F ∆ şi
z
F ∆ - în planul suprafeţei transversale. Se
definesc două tipuri de tensiuni, şi anume :
- tensiunea normală
lim
0 dA
dF
A
F
x x
A
x
= =
→ ∆

σ

, (3.1)
perpendiculară pe planul secţiunii transversale şi
- tensiunile tangenţiale :
lim
0 dA
dF
A
F
y y
A
xy
= =
→ ∆

τ

, lim
0 dA
dF
A
F
z z
A
xz
= =
→ ∆

τ

, (3.2)
situate în planul secţiunii transversale (fig. 3.2).
Fig. 3.2
În notaţia indicială, tensiunile normale au un singur indice, care defineşte
axa cu care sunt paralele. Tensiunile tangenţiale au doi indici. Primul indice arată
direcţia normalei la planul sau faţa pe care acţionează tensiunea. Al doilea indice
arată direcţia componentei tensiunii.
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 41
Tensiunile normale σ pot fi comparate cu presiunea din fluide, iar cele
tangenţiale τ - cu frecările care apar în planul de separaţie, în cazul mişcării
relative a două corpuri în contact. Tensiunile se măsoară în unităţi de forţă
împărţite la unităţi de arie, deobicei în MPa sau N/mm
2
. În literatura engleză
tensiunile se măsoară în psi şi ksi: 1 psi = 1 lbf/in
2
;

1 psi (pound/inch
2
)=6,8947 kPa;
1 ksi = 1kpsi = 6,8947 MPa.
O problemă centrală a Rezistenţei materialelor este stabilirea legii de
distribuţie a tensiunilor pe secţiunea transversală a unei bare şi determinarea
valorii acestora în funcţie de sarcinile exterioare aplicate barei şi caracteristicile
geometrice ale secţiunii.
3.2 Convenţii de semne pentru tensiuni
Se va utiliza un sistem de axe drept. Convenţia de semne pentru tensiuni se
bazează pe relaţia între direcţia normalei exterioare la o suprafaţă şi direcţiile
componentelor tensiunilor care acţionează pe faţa respectivă.
Pe o faţă pozitivă (cu normala exterioară în sensul pozitiv al axei),
tensiunile pozitive sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate. Pe o faţă
negativă, tensiunile pozitive sunt orientate în sensul negativ al axelor de
coordonate. Deci tensiunile de întindere sunt totdeauna pozitive, iar tensiunile de
compresiune sunt totdeauna negative.
a b
Fig. 3.3
În figura 3.3, a s-au pus în evidenţă componentele în lungul axelor de
coordonate ale tensiunilor pozitive care acţionează pe feţele unui element de volum
paralelipipedic. Pe faţa pozitivă B'C'D'E' tensiunile pozitive au sensul axelor de
42 REZISTENŢA MATERIALELOR
coordonate. Pe faţa negativă OBCD tensiunile au sens contrar axelor de
coordonate.
Dintre cele şase componente ale tensiunilor tangenţiale, se demonstrează
că numai trei sunt diferite. Fie ' O centrul paralelipipedului de laturi dx, dy, dz din
figura 3.3, b, în care s-au desenat numai tensiunile care acţionează într-un plan
perpendicular pe axa ' x ' O , paralelă cu Ox.
Se scrie ecuaţia de momente a forţelor faţă de axa ' x ' O
( ) ( ) 0
2
d
d d 2
2
d
d d 2 = −
z
y x
y
z x
zy yz
τ τ ,
de unde rezultă
zy yz
τ τ = . Relaţii similare se stabilesc în planele xOz şi yOz.
Componentele tensiunilor tangenţiale normale la muchia comună a două
plane perpendiculare între ele sunt egale şi orientate ambele fie spre muchia
comună fie în sens contrar.
Deci tensiunile tangenţiale sunt complementare două câte două
,
yx xy
τ τ = ,
zy yz
τ τ =
xz zx
τ τ = . (3.3)
Se spune că relaţiile (3.3) exprimă dualitatea sau complementaritatea
tensiunilor tangenţiale.
Fig. 3.4
3.3 Relaţii între eforturi şi tensiuni
Se consideră un element de suprafaţă infinitezimal dA. Într-un punct P,
situat pe dA, acţionează tensiunea normală
x
σ şi tensiunile tangenţiale
xy
τ şi
xz
τ (fig. 3.4). Pe elementul de suprafaţă dA acţionează forţele elementare A
x
d σ ,
A
xy
d τ şi A
xz
d τ .
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 43
Astfel de forţe elementare sunt distribuite pe toată suprafaţa secţiunii
transversale a barei. Reducându-le în centrul de greutate al secţiunii, se obţin
relaţiile de echivalenţă între eforturi şi tensiuni. Acestea exprimă cele şase
componente ale torsorului forţelor înterioare în funcţie de tensiunile de pe
elementul de suprafaţă dA, definit în jurul punctului de coordonate y şi z.:
, d

=
A
x
A N σ , d

=
A
x iy
A z M σ
, d

=
A
xy y
A T τ , d

− =
A
x iz
A y M σ (3.4)
, d

=
A
xz z
A T τ ( ) . d

− =
A
xy xz t
A z y M τ τ
3.4 Sisteme de tensiuni static determinate
În majoritatea problemelor din Rezistenţa materialelor, calculul tensiunilor
se face pe baza unor ipoteze simplificatoare privind deformaţiile, de exemplu,
ipoteza secţiunii plane la bare. Există însă situaţii în care tensiunile se pot calcula
utilizând doar ecuaţiile de echilibru. Este cazul problemelor simetrice privind
recipienţi sub presiune cu pereţi subţiri sau răsucirea barelor cu pereţi subţiri de tip
ţeavă. Acestea sunt sisteme static determinate. Valorile tensiunilor depind numai
de dimensiunile corpului studiat şi de sarcinile exterioare. Rezultă formule de
dimensionare în care grosimea peretelui se calculează pe baza unor valori
admisibile ale tensiunilor maxime.
Fig. 3.5 [6]
3.4.1 Vas cilindric sub presiune interioară
Fie un vas cilindric de diametru R D 2 = solicitat la presiune interioară
constantă p (fig. 3.5, a). Pereţii vasului au grosime constantă mică, D h << , deci se
consideră că tensiunile sunt constante pe grosimea peretelui.
44 REZISTENŢA MATERIALELOR
Asupra unui element detaşat din peretele vasului acţionează (fig. 3.5, d)
tensiuni normale circumferenţiale
1
σ , datorite "dilatării" vasului sub efectul
presiunii interioare, şi tensiuni normale longitudinale
2
σ , datorite efectului
"capacelor" de la capetele vasului (fig. 3.5). Valorile acestor tensiuni se pot calcula
din ecuaţiile de echilibru axial şi circumferenţial.
Echilibrul axial. Dacă se secţionează vasul cu un plan perpendicular pe axa
longitudinală (fig. 3.5, b) şi se izolează partea din dreapta, aceasta trebuie să fie în
echilibru sub acţiunea forţei axiale produse de presiunea p pe suprafaţa
2
R π şi a
tensiunilor longitudinale
2
σ ce acţionează în peretele vasului, pe suprafaţa inelară
h R 2π .
Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe axa longitudinală a vasului se scrie
h R R p 2
2
2
π σ π = ,
de unde rezultă
h
D p
h
R p
4 2
2
= = σ . (3.5)
Echilibrul circumferenţial. Se secţionează vasul cu un plan longitudinal
orizontal care trece prin axa vasului (fig. 3.5, c), apoi din partea superioară se
detaşează o porţiune de lungime " . Pe un element de suprafaţă θ d R " acţionează
forţa θ d R p " care face unghiul θ cu orizontala. Componenta verticală este
θ θ sin d ⋅ R p " . Suma forţelor de presiune este echilibrată de cele două forţe
"
1
h σ produse de tensiunile circumferenţiale. Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe
diametrul vertical se scrie
" " " 2 2 d sin
1
0
h R p pR σ θ θ
π
= =

,
de unde rezultă

2
1 max
h
D p
h
R p
σ σ = = = . (3.6)
Dacă se atribuie lui
max
σ valoarea admisibilă
a
σ , rezultă grosimea vasului
a
D p
h
σ 2
= . (3.7)
În practică, la această valoare se adaugă adaosuri tehnologice, adaosuri de
coroziune etc., deci în final grosimea vasului este mai mare decât valoarea
calculată cu ajutorul formulei (3.7).
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 45
3.4.2 Inel subţire în rotaţie
Inelul din figura 3.6, a are raza medie R, aria secţiunii transversale A şi se
roteşte cu viteza unghiulară constantă ω .
Pentru calculul tensiunilor circumferenţiale σ din inel, se aplică principiul
lui d'Alembert. Asupra unui element de lungime θ d R (fig. 3.6, b) acţionează forţa
centrifugă
θ ρ ω ω d d d
2 2
R A R m R F = = ,
unde ρ este densitatea materialului.
Tensiunile normale produc forţe circumferenţiale A σ ale căror
componente radiale sunt echilibrate de forţa centrifugă
θ ω ρ
θ
σ
θ
σ d
2
d
2
2
d
sin 2
2 2
R A A A = ≅ .
Rezultă valoarea tensiunii normale de întindere din inel
2 2 2
v ρ ω ρ σ = = R , (3.8)
unde v este viteza tangenţială a centrului secţiunii transversale.
Fig. 3.6
De notat că valoarea tensiunii normale din inelul în rotaţie este
independentă de forma şi suprafaţa secţiunii transversale. Pentru o valoare maximă
admisibilă a tensiunii normale din inel, din relaţia (3.8) se poate calcula viteza
unghiulară maximă admisibilă pentru un inel de rază medie dată. Dacă ω este
impus, din relaţia (3.8) se obţine raza inelului, element constructiv de bază al
volantului utilizat la uniformizarea turaţiei motoarelor cu ardere internă.
46 REZISTENŢA MATERIALELOR
3.4.3 Învelişuri subţiri sub presiune
Învelişurile sunt corpuri mărginite de două suprafeţe curbe învecinate,
distanţa între ele fiind mică în comparaţie cu dimensiunile suprafeţelor. În
continuare se consideră învelişuri de rotaţie (axial-simetrice) sub presiune, care
lucrează ca o membrană, în aşa-numita "stare fără momente". În peretele
învelişului există doar tensiuni normale de întindere, denumite "tensiuni de
membrană", uniform distribuite pe grosimea acestuia.
Pentru realizarea stării fără momente, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: a) forma învelişului să fie lină, fără variaţii bruşte ale razelor de curbură;
b) sarcinile exterioare să fie uniform distribuite sau variabile lent, excluzând forţele
şi momentele concentrate; c) marginile învelişului să fie astfel rezemate încât
reacţiunile să nu aibă componente transversale importante şi să nu apară reacţiuni
momente; d) învelişul să nu aibă margini deschise libere.
La un înveliş cu suprafaţa mediană de forma unui corp de rotaţie,
meridianele sunt liniile obţinute prin intersecţia suprafeţei cu plane care trec prin
axa de rotaţie. Liniile perpendiculare pe meridiane sunt cercuri şi se numesc
paralele.
Fig. 3.7
Fie un înveliş axial-simetric sub presiune (fig. 3.7, a) încărcat simetric,
deci cu presiune constantă pe un cerc paralel. Se decupează din înveliş un element
mărginit de două meridiane şi două paralele (fig. 3.7, b) astfel încât unghiul celor
două raze meridiane să fie
1
dθ iar unghiul razelor paralele să fie
2
dθ . Se notează:
1
σ - tensiunile meridiane,
2
σ - tensiunile circumferenţiale,
1
ρ , raza de curbură a
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 47
meridianului,
2
ρ , raza de curbură a paralelului, h - grosimea peretelui. Raza
2
ρ
face unghiul
1
θ cu axa vasului.
Se scrie echilibrul forţelor care acţionează asupra elementului de înveliş.
Asupra laturilor acţionează forţele
2 1
d s h σ şi
1 2
d s h σ , tangente la suprafaţa
mediană, unde
1 1 1
d d θ ρ = s şi
2 2 2
d d θ ρ = s . Componentele lor dirijate spre
centrele de curbură
2
d
sin d
1
2 2 1
θ
θ ρ σ h şi
2
d
sin d
2
1 1 2
θ
θ ρ σ h sunt echilibrate
de forţa datorită presiunii interioare
2 1
d d s s p . Pentru valori mici ale unghiurilor
1
dθ şi
2
dθ , sinusurile se pot înlocui cu unghiurile exprimate în radiani. Ecuaţia de
echilibru a forţelor se scrie
2 2 1 1 2 1 1 2 1 2 2 1
d d d d 2 d d 2 θ ρ θ ρ θ θ ρ σ θ θ ρ σ p h h = +
sau
h
p
= +
2
2
1
1
ρ
σ
ρ
σ
, (3.9)
fiind cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace.
Pentru calculul tensiunilor
1
σ şi
2
σ mai este necesară o ecuaţie de
echilibru, a cărei formă depinde de configuraţia şi încărcarea învelişului studiat.
La un vas cu presiune interioară constantă, se scrie echilibrul forţelor pe
verticală (fig. 3.7, a)
2
1 1
sin 2 r p h r π θ σ π = ,
unde raza cercului paralel
1 2
sinθ ρ = r .
Rezultă
h
p
2
2
1
ρ
σ = , (3.10)
apoi, din relaţia (3.6), se calculează
2
σ .
3.4.4 Răsucirea unui tub circular subţire
Răsucirea barelor este o problemă static nedeterminată, aşa cum este tratată
în general în Capitolul 6. Totuşi, dacă raza unui tub circular este mare în
comparaţie cu grosimea (de ex., de zece ori mai mare), atunci se poate considera că
tensiunile sunt constante pe grosimea peretelui, iar problema devine static
determinată.
48 REZISTENŢA MATERIALELOR
În figura 3.8, un tub de rază medie R şi grosime a peretelui h este solicitat
la răsucire de cupluri egale şi de sens contrar
t
M aplicate la capete. Secţionând
tubul cu un plan perpendicular pe axa longitudinală, în secţiunea transversală se
introduc tensiuni tangenţiale care, din motive de simetrie, au valoare constantă în
lungul conturului.
Fig. 3.8
Ecuaţia de echilibru a momentelor ce acţionează asupra unei părţi a barei
se scrie
2 R h R M
t
π τ = ,
de unde se obţine expresia tensiunilot tangenţiale din tubul răsucit
2
2 R h
M
t
π
τ = . (3.11)
3.4.4 Forfecarea unui bolţ
În îmbinarea cu tijă găurită şi furcă din figura 3.9, a, bolţul este forfecat ca
în figura 3.9, b. Se consideră că tensiunile tangenţiale τ sunt uniform distribuite pe
suprafeţele de forfecare (ceea ce contravine complementarităţii tensiunilor
tangenţiale).
Fig. 3.9
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 49
Valoarea medie este
A
F
2
= τ , (3.12)
unde A este suprafaţa secţiunii transversale a bolţului. Alegând o valoare maximă
admisibilă pentru τ , cu ajutorul formulei (3.12) se dimensionează bolţul.
3.5 Deformaţii specifice
Se consideră un corp deformabil, rezemat astfel încât să nu se poată
deplasa ca un corp rigid (fig. 3.10). În acest caz, deplasările punctelor materiale din
corp vor fi produse numai de deformaţiile care apar sub efectul sarcinilor exterioare
aplicate.
3.5.1 Alungirea specifică
Fie punctele B şi C, situate la distanţa " în corpul elastic nedeformat (fig.
3.10).
Fig. 3.10
După aplicarea sarcinilor exterioare, corpul se deformează, punctul B
deplasându-se in B', iar C în C'. Distanţa între cele două puncte devine ' " .
Diferenţa între lungimea finală ' " şi cea iniţială " a segmentului
considerat se numeşte alungire:
" " " − = ' ∆ . (3.13)
50 REZISTENŢA MATERIALELOR
Raportul între alungirea " ∆ şi lungimea iniţială " se numeşte alungire specifică
medie:
"
" ∆
ε =
m
. (3.14)
La limită, când 0 → " , se obţine alungirea specifică în punctul B, pe
direcţia BC:
"
"
"

lim
0

ε

=
BC
. (3.15)
În general, alungirea în punctul B, pe altă direcţie, este diferită.
Alungirile specifice ε sunt produse de tensiuni normale σ şi determină
modificarea volumului corpului elastic.
3.5.2 Lunecarea specifică
Fie unghiul drept format de segmentele OD şi OE în corpul elastic
nedeformat (fig. 3.10). După aplicarea sarcinilor exterioare, punctele se deplasează
iar unghiul considerat devine ∠D'O'E'.
Unghiul
m
γ , care măsoară variaţia unghiului de 90
o
în urma deformaţiei
corpului, se numeşte (unghi de) lunecare medie:
m
γ =∠DOE - ∠D'O'E'. (3.16)
La limită, când segmentele 0 → OD , 0 → OE , se obţine (unghiul de)
lunecarea specifică în punctul O, în planul DOE:
( ) ' E ' O ' D DOE lim
OE
OD
DOE
∠ − ∠ =


0
0
γ (3.17)
Lunecările specifice γ sunt produse de tensiunile tangenţiale τ şi
determină modificarea formei corpului.
Între deformaţii specifice şi deplasările punctelor corpului elastic se
stabilesc relaţii geometrice (cinematice). Eliminând deplasările se obţin relaţii de
compatibilitate între alungirile specifice şi lunecările specifice.
3.5.3 Relaţii între deformaţii specifice şi deplasări
Fie un element de dimensiuni dx, dy şi grosime egală cu 1 (fig. 3.11),
detaşat dintr-un corp elastic. Sub acţiunea sarcinilor aplicate, apar două feluri de
3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 51
deformaţii, care vor fi tratate separat: lungimile laturilor se modifică (fig. 3.11, a)
iar elementul se distorsionează, laturile sale rotindu-se relativ (fig. 3.11, b).
Latura AB, de lungime iniţială dx, se deplasează în poziţia A'B', alungirea
sa fiind egală cu diferenţa deplasărilor capetelor u dx
x
u
u − 







+ . Împărţind
alungirea la lungimea iniţială se obţine alungirea specifică pe direcţia x, apoi,
printr-un calcul analog, alungirea specifică pe direcţia y
x
u
x


= ε ,
y
y


=
v
ε . (3.18)
a b
Fig. 3.11
Pentru calculul lunecării specifice, se consideră variaţia unghiului drept
BAD ∠ (fig. 3.11, b). Rotirea laturii AB este
x
x x


= ≅
v
α α tg , în timp ce rotirea
laturii AD este
y
u
y


= − α . Variaţia totală a unghiului drept BAD ∠ este lunecarea
specifică în planul xOy
y
u
x
y x xy


+


= − =
v
α α γ . (3.19)
Lunecările specifice sunt pozitive atunci când unghiul drept descreşte.
Pentru un element paralelipipedic cu laturile dx, dy, dz, se stabilesc relaţiile
x
u
x


= ε ,
y
y


=
v
ε ,
z
w
z


= ε ,
x y
u
xy


+


=
v
γ ,
y
w
z
yz


+


=
v
γ ,
z
u
x
w
zx


+


= γ , (3.20)
yx xy
γ γ = ,
zy yz
γ γ = ,
xz zx
γ γ = .
52 REZISTENŢA MATERIALELOR
Eliminând deplasările din relaţiile (3.20) se obţin relaţii între deformaţiile
specifice, numite ecuaţii de compatibilitate. În planul xOy se obţine
y x x y
xy y
x
∂ ∂

=


+


γ ε
ε
2
2
2
2
2
. (3.21, a)
Se mai stabilesc relaţii de forma










+


+





=
∂ ∂

z y x x z y
xy
zx
yz
x
γ
γ
γ
ε
2
2 . (3.21, b)
3.6 Relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice
Pentru solicitări de mică intensitate şi la o serie de materiale utilizate în
practica inginerească, între tensiuni şi deformaţii specifice se stabilesc relaţii liniare
cunoscute sub numele de legea lui Hooke.
Relaţia între tensiuni normale şi alungiri specifice are forma
ε σ E = (3.22)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) al
materialului.
Relaţia între tensiuni tangenţiale şi lunecări specifice are forma
γ τ G = (3.23)
unde G este modulul de elasticitate transversal (modulul de forfecare) al
materialului.
Deoarece deformaţiile specifice sunt mărimi adimensionale, modulele de
elasticitate au aceleaşi dimensiuni ca tensiunile, deci se măsoară în unităţi de forţă
împărţite la unităţi de suprafaţă sau în Pascal. Valori uzuale la oţel sunt E=210 GPa
şi G=81 GPa. Pentru alte materiale se dau valori orientative în Tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Materialul
E,
GPa
G,
GPa
1 oţeluri 190 - 208 77 - 83
2 cupru 110 - 120 37 - 46
3 aluminiu 69 - 70 24 - 28
4 sticlă 50 - 80 20 - 35
5 polistiren 1,1 - 3,3 0,4 - 1,2
Relaţiile între tensiuni şi deformaţii specifice pentru starea tridimensională
de tensiuni sunt prezentate în Capitolul 9.
4.
CARACTERISTICI MECANICE LA
ÎNCĂRCĂRI MONOTONE
O serie de încercări mecanice relativ simple sunt folosite pentru evaluarea
proprietăţilor materialelor. Rezultatele sunt utilizate în proiectarea inginerească şi
ca bază în compararea şi alegerea materialelor.
Încercările la tracţiune se fac pentru evaluarea constantelor elastice, a
rezistenţei, ductilităţii şi întăririi materialelor. Se determină modulul de elasticitate,
E, ca o măsură a rigidităţii, limita de curgere,
c
σ , care defineşte rezistenţa la
apariţia deformaţiilor plastice, şi rezistenţa la tracţiune,
r
σ , cea mai mare tensiune
convenţională care poate exista în material. Coeficientul lui Poisson, ν , poate fi
calculat dacă se măsoară şi deformaţia specifică transversală. Alungirea la rupere
caracterizează ductilitatea materialului, capacitatea de a se deforma fără să se rupă.
Coeficientul de rezistenţă, K, şi coeficientul de ecruisare, n, caracterizează
materialele cu întărire, deformate elasto-plastic.
Încercările la compresiune se fac pentru evaluarea unor proprietăţi similare
la materiale solicitate în principal la compresiune, ca betonul şi piatra de
construcţii, sau la materiale fragile, ca sticla şi ceramicele. Încercarea de rezistenţă
la forfecare pură permite măsurarea modulului de elasticitate transversal G, a
limitei de curgere şi a rezistenţei de rupere la forfecare pură.
Încercările de duritate, rezilienţă, încovoiere sau răsucire nu fac obiectul
acestui curs.
4.1 Încercarea la tracţiune monoaxială
Pentru stabilirea relaţiei între tensiunile normale σ şi alungirile specifice
ε , se face încercarea la tracţiune (la materiale metalice, conform SR EN 10002-1).
Se utilizează o epruvetă, având forma din figura 4.1, la care se cunoaşte aria
54 REZISTENŢA MATERIALELOR
secţiunii transversale iniţiale
o
A în porţiunea centrală calibrată şi pe care se
marchează două repere la distanţa
o
L .
Fig. 4.1
Epruveta se obţine, în general, prin prelucrarea unei probe dintr-un
semifabricat turnat. Produsele cu secţiuni constante (profile, bare, sârme etc.)
precum şi epruvetele brute turnate (de exemplu: fonte, aliaje neferoase) pot fi
supuse încercării fără a fi prelucrate. Secţiunea transversală a epruvetelor poate fi
circulară, pătrată, dreptunghiulară, inelară, sau, în cazuri speciale, de alte forme.
Fig. 4.2
Epruveta se montează într-o maşină de încercat la tracţiune, cu ajutorul
căreia se aplică pe direcţia axei longitudinale o forţă de întindere F, care în timpul
încercării creşte continuu, fără şoc sau vibraţii, până se produce ruperea epruvetei.
Concomitent se măsoară distanţa între repere L, respectiv alungirea (extensia)
epruvetei
o
L L L − = ∆ , cu ajutorul unui extensometru.
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 55
Dacă se reprezintă grafic forţa de întindere F în funcţie de alungirea L ∆ ,
se obţine o diagramă care depinde de dimensiunile epruvetei, deci care nu
caracterizează numai comportarea materialului încercat.
Dacă se reprezintă grafic dependenţa între tensiunea normală
o
A
F
= σ şi
alungirea specifică
o
L
L ∆
ε = , atunci se obţine curba caracteristică a materialului
(fig. 4.2), denumită şi diagrama încercării la tracţiune. Aceasta este o curbă
convenţională, deoarece tensiunea se calculează pe baza ariei secţiunii iniţiale
o
A
a epruvetei, iar alungirea specifică - pe baza lungimii iniţiale între repere
o
L ,
mărimi mai uşor de măsurat.
De notat că în unele manuale de Rezistenţa materialelor şi în unele
standarde de încercări de materiale (de exemplu: STAS 6605-78) mărimea
o
L L L − = ∆ se numeşte lungire, iar
o
L
L ∆
ε = se numeşte lungire specifică sau
alungire.
4.1.1 Caracteristici mecanice la încărcări monotone
Pe curba din figura 4.2, care corespunde unui oţel cu conţinut redus de
carbon, s-au marcat câteva puncte importante, ale căror ordonate definesc unele
caracteristici mecanice ale materialului.
a) Limita de proporţionalitate
p
σ este valoarea tensiunii până la care
relaţia între σ şi ε este liniară (ordonata punctului A). Ecuaţia porţiunii OA a
curbei caracteristice se poate scrie sub forma legii lui Hooke (3.22)
ε σ E = (4.1)
a cărei pantă E este modulul de elasticitate longitudinal al materialului.
b) Limita de elasticitate
e
σ este valoarea tensiunii până la care materialul
se comportă elastic (ordonata punctului B), deci până la care deformaţiile sunt
reversibile. La unele materiale se defineşte o limită de elasticitate convenţională
01 0,
σ . Aceasta reprezintă valoarea tensiunii la care apar local primele deformaţii
plastice, căreia îi corespunde, după descărcarea epruvetei, o alungire specifică
remanentă de 0,01% (100 m m/ µ ).
Pentru majoritatea materialelor utilizate în construcţia de maşini, limita de
elasticitate este foarte apropiată de limita de proporţionalitate, deşi cele două
mărimi sunt definite diferit. De asemenea, unele materiale pot avea o comportare
elastică (revin după descărcare la dimensiunile iniţiale), însă neliniară. De
56 REZISTENŢA MATERIALELOR
exemplu, particulele filamentare denumite whiskers pot avea deformaţii specifice
elastice până la 2%.
c) Limita de curgere aparentă
c
σ este valoarea tensiunii la care epruveta
începe să se deformeze apreciabil sub sarcină constantă (ordonata punctului C),
macând apariţia deformaţiilor plastice ireversibile. Porţiunea CC' a curbei
caracteristice se numeşte palier de curgere. Se disting limita de curgere
superioară,
cH
σ , definită de valoarea tensiunii în momentul când se observă prima
scădere a forţei aplicate epruvetei, şi limita de curgere inferioară,
cL
σ , valoarea
cea mai mică a tensiunii în timpul curgerii plastice, neglijând în acest timp
eventualele fenomene tranzitorii.
La unele materiale, palierul de curgere nu există, curba caracteristică având
alura din figura 4.3. Se defineşte o limită de curgere convenţională
2 0,
σ . Aceasta
reprezintă valoarea tensiunii căreia îi corespunde, după descărcarea epruvetei, o
alungire specifică remanentă de 0,2% (2 m mm/ ).
Fig. 4.3
d) Rezistenţa la tracţiune
r
σ , denumită şi rezistenţă la rupere, este
tensiunea corespunzătoare forţei maxime înregistrate în cursul încercării după
depăşirea limitei de curgere (ordonata punctului D din fig. 4.2).
Limitele şi rezistenţele definite pe baza curbei caracteristice convenţionale
sunt constante de material, deci valori fixe ale tensiunii normale. Pentru a le
distinge de tensiunile de întindere variabile σ , acestea se notează uneori diferit. În
încercarea materialelor se folosesc următoarele notaţii: rezistenţa la tracţiune
m r
R = σ , limita de curgere
e c
R = σ , limita de curgere convenţională
2 0 2 0 , p ,
R = σ
(conform SR EN 10002-1).
Porţiunea C'D a curbei caracteristice se numeşte zonă de întărire sau zonă
de ecruisare, deoarece marchează o creştere a rezistenţei opuse de material la
creşterea deformaţiei plastice după depăşirea palierului de curgere.
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 57
Punctul E marchează ruperea epruvetei. Aparent, ruperea se produce la o
valoare a tensiunii inferioară rezistenţei la tracţiune. Aceasta se datoreşte faptului
că se trasează o curbă caracteristică convenţională, calculând tensiunea prin
împărţirea forţei F la aria iniţială
o
A a secţiunii transversale.
Fig. 4.4
Când forţa se apropie de valoarea corespunzătoare punctului D, într-o
secţiune a epruvetei apare o gâtuire, ilustrată în figura 4.4, care devine tot mai
pronunţată până se produce ruperea. Aria secţiunii transversale scăzând, tensiunea
reală în secţiunea de rupere creşte peste valoarea convenţională, astfel că, în
momentul ruperii epruvetei, ea are într-adevăr valoarea maximă mai mare ca
r
σ .
Curba caracteristică reală este desenată cu linie întreruptă în figura 4.2.
În cazul când epruveta este solicitată peste limita de curgere, până la
tensiunea corespunzătoare punctului M, apoi este descărcată, se constată că linia de
descărcare MN este paralelă cu linia OA - porţiunea iniţială a curbei caracteristice
(Fig. 4.2). După descărcare, atunci când 0 = σ , epruveta nu revine la dimensiunile
iniţiale. Segmentul
p
ON ε = caracterizează deformaţia specifică plastică
(ireversibilă), în timp ce segmentul
e
NP ε = caracterizează deformaţia specifică
elastică (reversibilă) a epruvetei încărcate până la tensiunea corespunzătoare
punctului M. Se spune că materialul a fost încărcat elasto-plastic.
La o nouă încărcare, punctul care defineşte starea materialului parcurge
întâi dreapta NM, apoi revine pe curba MDE astfel că, aparent, limita de
proporţionalitate corespunde punctului M. Materialul se comportă liniar până la
tensiuni superioare limitei de curgere, fiind ecruisat, proprietate utilizată în
practică.
Segmentul OR măsoară alungirea specifică la rupere, mărime ce
caracterizează ductilitatea materialului, deci proprietatea de a se deforma mult fără
să se rupă. O altă măsură a ductilităţii este coeficientul de gâtuire
100 ⋅

=
o
u o
A
A A
Z (4.2)
unde
u
A , aria ultimă, este aria minimă a secţiunii după rupere.
58 REZISTENŢA MATERIALELOR
La materialele tenace, care au deformaţii plastice mari înainte de rupere,
porţiunea CDE a curbei caracteristice este relativ extinsă. La materialele fragile,
porţiunea CDE lipseşte, ruperea producându-se fără apariţia deformaţiilor plastice.
În practica inginerească se urmăreşte ca tensiunile maxime din piese să nu
depăşească limita de curgere - la materiale tenace, sau rezistenţa la rupere - în cazul
materialelor fragile. Aceste două caracteristici mecanice ale materialelor stau la
baza definirii rezistenţelor admisibile, tensiunile maxime ce pot exista într-un corp
şi a sarcinilor limită ce pot acţiona asupra unui element de structură sau maşină, în
condiţii date de funcţionare şi mediu ambiant.
Fig. 4.5 Fig. 4.6
O grupă mare de materiale, printre care se pot aminti alama, cuprul, aliajele
de aluminiu, betonul şi cauciucul, prezintă curbe caracteristice ca în figura 4.5, cu
un traseu curbiliniu până la rupere. Pentru acestea se definesc:
1) modulul de elasticitate tangent
ε
σ
d
d
=
t
E , (4.3)
dat de panta tangentei
1
MT ;
2) modulul de elasticitate secant
OP
MP
=
s
E , (4.4)
dat de panta secantei
2
OT .
Deobicei se utilizează modulul de elasticitate în origine, E , dat de panta
tangentei
3
OT în origine la curba caracteristică, denumit modulul lui Young.
Valorile modulelor
t
E şi
s
E depind de nivelul tensiunii la care se măsoară.
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 59
4.1.2 Formula Ramberg-Osgood
În multe cazuri este utilă o relaţie analitică între tensiuni şi deformaţii
specifice, care să descrie curba caracteristică a unui material şi în zona neliniară. Se
utilizează relaţii de forma
n
p e
E E






+ = + =
σ
β
σ
ε ε ε
în care E, β şi n sunt constante de material care se determină experimental.
Fig. 4.7
În calculul structurilor aeronautice este utilizată formula Ramberg-Osgood.
Impunând aceeaşi pantă în origine, E, ceilalţi doi parametri se determină printr-o
metodă de colocaţie, din condiţia ca cele două curbe, analitică şi experimentală, să
treacă prin punctele în care modulul secant este 0,7E, respectiv 0,85E (fig. 4.6).
Rezultă
n
, , ,
E








+ =
7 0 7 0 7 0

7
3
σ
σ
σ
σ
σ
ε
(4.5)
unde
60 REZISTENŢA MATERIALELOR














+ =
85 0
7 0
log
7
17
log
1
,
,
n
σ
σ
(4.6)
iar
7 0,
σ şi
85 0,
σ sunt ordonatele punctelor de intersecţie a curbei caracteristice cu
liniile secante de pantă 0,7E, respectiv 0,85E.
Diagrama exponentului n în funcţie de raportul
85 0
7 0
,
,
σ
σ
este dată în figura
4.7.
Pe baza relaţiilor (4.5) şi (4.6) se pot defini algebric modulul secant
1
7 0
7
3
1









+
=
n
,
s
E
E
σ
σ
(4.7)
şi modulul tangent
1
7 0

7
3
1









+
=
n
,
t
n
E
E
σ
σ
. (4.8)
Rezultă că sunt suficiente trei valori E,
7 0,
σ şi
85 0,
σ , măsurate pe o curbă
caracteristică determinată experimental, pentru a stabili relaţia (4.5) care reprezintă
o bună aproximare a curbei ε σ − a materialului până la apariţia gâtuirii.
4.2 Contracţia transversală
Se constată că, odată cu lungirea (scurtarea) unei epruvete, apare o
micşorare (creştere) a dimensiunilor suprafeţei secţiunii transversale, proporţională
cu alungirea epruvetei. La o deformaţie specifică ε în lungul axei barei,
corespunde o deformaţie specifică transversală
ε ν ε − =
t
, (4.9)
unde ν se numeşte coeficient de contracţie transversală (coeficientul lui Poisson).
În general . , ... 5 0 0 = ν La oţeluri 3 0, ≅ ν iar la materialele utilizate curent în
practică . , ... , 33 0 25 0 = ν La cauciucuri 5 0, → ν . La fel, la încărcări peste limita de
proporţionalitate, ν creşte progresiv şi tinde spre 0,5 la deformaţii plastice mari.
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 61
Între caracteristicile elastice ale materialelor izotrope E, G şi ν se
stabileşte relaţia
( )G E 1 2 ν + = . (4.10)
Cu ajutorul ei se poate calcula, de exemplu G, pe baza valorilor măsurate
ale modulului de elasticitate longitudinal E şi coeficientului lui Poisson ν .
4.3 Tensiuni şi deformaţii specifice reale
Datele primare obţinute prin încercarea la tracţiune sunt alungiri L ∆
măsurate la diferite valori F ale forţei de întindere aplicate epruvetei. În aplicaţii cu
solicitări în domeniul elasto-plastic este util să se lucreze cu tensiuni reale şi
alungiri specifice reale, în locul celor convenţionale. Acestea se obţin împărţind
forţa de întindere la aria instantanee a suprafeţei transversale şi alungirea - la
lungimea instantanee între repere.
4.3.1 Tensiunea reală
Tensiunea relă este definită de relaţia
A
F
~
= σ (4.11)
unde A este aria instantanee a secţiunii transversale a epruvetei.
Tensiunile reale σ
~
pot fi exprimate în funcţie de tensiunile convenţionale
σ prin relaţia
A
A
~ o
σ σ = . (4.12)
Rezultă că la încercarea de întindere, după apariţia gâtuirii, tensiunile reale
sunt mai mari decât cele convenţionale. La un material ductil, înaintea ruperii,
tensiunile reale pot fi de două ori sau chiar mult mai mari decât cele convenţionale.
4.3.2 Alungirea specifică reală
Dacă, la diferite momente în timpul încercării la tracţiune, lungimea între
repere este
3 2 1
L , L , L etc., iar alungirile instantanee corespunzătoare sunt
3 2 1
L , L , L ∆ ∆ ∆ etc., atunci alungirea specifică totală este
62 REZISTENŢA MATERIALELOR

= + + + =
i i
i
L
L
....
L
L
L
L
L
L
~
∆ ∆ ∆ ∆
ε
3
3
2
2
1
1
(4.13)
iar

=
i
L L ∆ ∆ .
La limită, dacă alungirea L ∆ este măsurată în creşteri infinitezimale, suma
(4.13) este echivalentă cu o integrală. Alungirea specifică reală este
o
L
o
L
L
L
L
L
~
ln
d
= =

ε , (4.14)
unde L L L
o
∆ + = este lungimea instantanee între repere a epruvetei.
Între alungirile specifice reale şi cele convenţionale se stabileşte relaţia
( ) ε ε + = 1 ln
~
(4.15)
valabilă numai până la apariţia gâtuirii, când deformaţiile specifice sunt constante
pe toată lungimea între repere a epruvetei.
Alungirile specifice reale sunt ceva mai mici decât alungirile specifice
convenţionale corespunzătoare. Diferenţa devine importantă la o deformaţie
specifică convenţională de 10% pentru care ( ) 0953 0 1 0 1 ln , ,
~
= + = ε .
4.3.3 Ipoteza constanţei volumului
Deoarece volumul metalelor se modifică puţin (sub 1/1000) la deformaţii
plastice mari, se poate considera că în acest caz volumul epruvetei rămâne
constant, deci = = L A L A
o o
const., sau
o
o
L
L
A
A
= .
Rezultă
A
A
L
L
~ o
o
ln ln = = ε (4.16)
şi
( ) ε σ σ + = 1
~
(4.17)
sau








=
o o
A L
L
F
~

σ , (4.17, a)
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 63
relaţii valabile numai până la apariţia gâtuirii şi numai dacă deformaţiile elastice
sunt neglijabile faţă de cele plastice.
4.3.4 Curba caracteristică reală
Alungirea specifică reală totală poate fi scrisă ca suma a două componente,
una liniar-elastică, cealaltă neliniară plastică
p e
~ ~ ~
ε ε ε + = . (4.18)
Pentru multe metale, dacă se reprezintă în coordonate logaritmice tensiunea
reală σ
~
în funcţie de alungirea specifică reală plastică
p
~
ε , rezultă o linie dreaptă,
deci se poate admite o relaţie de forma
( )
n
p
~
K
~
ε σ = , (4.19)
sau
n
p
K
~
~
1






=
σ
ε , (4.19, a)
atribuită lui Hollomon (1945).
În relaţia (4.19), K este coeficientul de rezistenţă iar n este coeficientul de
ecruisare la tracţiune (conform SR ISO 10275 pentru table şi benzi metalice). De
notat că exponentul n este diferit de cel din formula (4.5).
Un oţel cu 440 =
r
σ MPa şi 260 =
c
σ MPa are 737 = K MPa şi = n 0,19.
În general 5 0 0 , ,..., n = . Valori ale lui n sub 0,1 sunt considerate mici, iar valori
peste 0,2 sunt considerate mari.
Din (4.18) rezultă alungirea specifică reală totală
n
K
~
E
~
~
1






+ =
σ σ
ε , (4.20)
relaţie care permite o descriere analitică a curbei caracteristice reale (fig. 4.8). O
relaţie asemănătoare este utilizată în cazul încărcărilor ciclice ale materialelor.
De notat că în relaţia (4.20) s-a utilizat modulul de elasticitate longitudinal
E calculat ca panta în origine a curbei caracteristice convenţionale. Se poate arăta
că modulul de elasticitate real, calculat din relaţia ε σ
~ ~
E
~
= , diferă nesemnificativ
de modulul ε σ = E calculat pe baza curbei convenţionale, mai uşor de măsurat.
La alungiri specifice mari, în secţiunea gâtuită apare o stare de tensiuni
triaxială. Datorită coexistenţei unor tensiuni circumferenţiale, tensiunile axiale sunt
64 REZISTENŢA MATERIALELOR
mai mari, fapt de care se ţine cont prin factorul de corecţie B introdus de
Bridgman (1944). Tensiunea reală se calculează din relaţia
σ σ
~
B
~
B
= (4.21)
unde, pentru 0,15 ≤ ≤ ε
~
3, factorul lui Bridgman este
ε
~
, , B log 186 0 83 0 − = . (4.22)
Fig. 4.8
Coordonatele punctului de rupere de pe curba caracteristică reală (fig. 4.8)
sunt
f
~
σ - rezistenţa la rupere reală şi
f
~
ε - alungirea specifică la rupere reală, o
măsură a ductilităţii materialului În general, 2 0,...,
~
f
= ε .
4.4 Încercări la compresiune şi la forfecare
Încercarea la compresiune se face în primul rând pentru materiale a căror
comportare la compresiune diferă de cea la întindere şi uneori la materiale utilizate
să preia solicitări de compresiune. Epruvetele sunt în general cilindrice, cu raportul
lungime/diametru = 1 până la 3.
Materialele fragile, cum sunt fonta, betonul, piatra de construcţie şi unele
materiale ceramice, sunt încercate până la rupere. Ruperea la compresiune este în
general produsă de tensiunile tangenţiale, astfel că suprafeţele de rupere sunt
înclinate faţă de axa epruvetei. Materialele tenace nu se rup la compresiune. Curba
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 65
carcteristică la compresiune a metalelor ductile prezintă o porţiune iniţială identică
cu cea a curbei caracteristice la tracţiune, încercarea făcându-se până la curgere.
În general, prin încercarea la compresiune a oţelurilor (conform STAS
1552-78) se obţin aceleaşi valori pentru
c e p
, , σ σ σ şi E ca la încercarea la
întindere. Totuşi, dacă o bară de oţel ecruisată prin întindere este încercată ulterior
la compresiune, se constată că limita de curgere la compresiune este inferioară
celei determinate prin încercarea de întindere, fenomen cunoscut sub denumirea de
"efect Bauschinger".
Relaţia între tensiunile tangenţiale τ şi lunecările specifice γ se poate
stabili prin încercarea de rezistenţă la forfecare pură (conform STAS 7926-67).
În domeniul liniar, aceasta are forma legii lui Hooke (3.23)
γ τ G = (4.23)
unde G este modulul de elasticitate transversal al materialului.
Se utilizează aşa-numita epruvetă Iosipescu, cu două crestături unghiulare
transversale, cu feţele formând unghiuri de 90
o
şi de adâncime egală cu 1/4 din
înălţime (Fig. 4.9). Aceasta asigură aplicarea unei solicitări de forfecare pură, cu o
distribuţie practic uniformă a tensiunilor tangenţiale pe toată înălţimea secţiunii.
Fig. 4.9
Măsurarea lunecărilor specifice γ , produse sub acţiunea tensiunilor
tangenţiale din secţiunea de forfecare pură în domeniul elastic, se realizează prin
măsurarea alungirilor specifice
1
ε şi
2
ε din direcţiile principale (v. Cap. 9)
înclinate la 45
0
( )
2 1
ε ε γ − =
max
. Pentru determinarea alungirilor specifice se
utilizează tensometria electrică rezistivă.
66 REZISTENŢA MATERIALELOR
Epruveta este solicitată la încovoiere (Fig. 4.10), cu variaţie liniară a
momentului încovoietor şi cu moment nul în secţiunea în care se produce ruperea
prin solicitare la forfecare pură.
Prin forfecare pură se înţelege solicitarea produsă numai de tensiuni
tangenţiale paralele cu o singură direcţie din planul unei secţiuni transversale a unei
piese, fără ca pe acea secţiune să acţioneze tensiuni normale (v. Cap.9).
Fig. 4.10
Se trasează o diagramă a încercării la forfecare, a cărei pantă în origine este
modulul de elasticitate transversal G.
Fig. 4.11 Fig. 4.12
4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 67
4.5 Efectul temperaturii şi vitezei de deformare
În general, odată cu creşterea temperaturii, curba caracteristică a unui metal
este mai înclinată (deci modulul de elasticitate scade) şi ajunge la tensiuni mai mici
(deci limita de curgere scade) (fig. 4.11).
Creşterea vitezei de deformare t d dε ε = duce la o creştere aparentă a
modulului de elasticitate şi a limitei de curgere convenţionale (fig. 4.12) la multe
materiale.
4.6 Rezistenţe admisibile
În rezolvarea problemelor de Rezistenţa materialelor, după modelarea
piesei sau a sistemului real şi determinarea caracteristicilor mecanice ale
materialului utilizat, se pune problema precizării valorii maxime admisibile a
tensiunilor din piesa studiată, denumită rezistenţă admisibilă.
Rezistenţa admisibilă este valoarea convenţională aleasă în calcule, pe
baza experienţei practice, pentru tensiunea maximă care se poate produce într-o
piesă, în condiţii date de material, de solicitare şi de mediu ambiant.
Însă aceste condiţii, în general, nu sunt cunoscute perfect. Determinarea
sarcinilor este aproximativă, fiind posibilă depăşirea valorilor considerate în
calcule. Există incertitudini privind condiţiile de mediu ambiant, în special
temperatura. Caracteristicile mecanice ale materialelor pot varia faţă de valorile
cunoscute, iar schema de calcul poate duce la o subapreciere a nivelului real de
solicitare a piesei. Aceasta impune o anumită precauţie în alegerea rezistenţelor
admisibile, pentru a avea siguranţa că, în condiţiile cele mai dezavantajoase de
lucru, piesa îndeplineşte funcţiile pentru care a fost proiectată: nu se rupe, nu are
deformaţii remanente mari, este suficient de rigidă şi nu-şi pierde stabilitatea
formei de echilibru.
Considerând că la materialele tenace curgerea reprezintă o stare limită care
nu trebuie atinsă, iar la materialele fragile - ruperea, se aleg coeficienţii de
siguranţă supraunitari la care se împarte limita de curgere
c
σ , respectiv rezistenţa
la rupere
r
σ , pentru a se calcula rezistenţa admisibilă
a
σ .
Rezistenţele admisibile se definesc prin relaţiile
,
c
c
c
a
σ
σ =
r
r
a
c
σ
σ = , (4.24)
unde
c
c este coeficientul de siguranţă faţă de curgere, iar
r
c - coeficientul de
siguranţă faţă de rupere.
68 REZISTENŢA MATERIALELOR
Cu cât ipotezele de calcul sunt mai apropiate de realitate, sarcinile sunt
evaluate mai corect, iar proprietăţile materialelor sunt cunoscute mai bine, cu atât
coeficienţii de siguranţă se pot alege mai mici, şi - corespunzător - rezistenţele
admisibile se pot alege mai mari.
În domeniul construcţiilor metalice, unde se utilizează frecvent bare din
oţeluri tenace, starea limită este considerată curgerea, iar rezistenţele admisibile se
stabilesc funcţie de limita de curgere
c
σ . Deobicei 250 =
c
σ MPa, dar se utilizează
şi laminate cu 345 =
c
σ MPa. Normele AISC ASD [37] recomandă următoarele
valori ale rezistenţelor admisibile, în special pentru profile corniere:
a) la întindere
c at
, σ σ 6 0 ≤ ;
b) la forfecare
c af
, σ τ 4 0 = ;
c) la încovoiere
c ai
, σ σ 66 0 =
Stabilirea valorilor rezistenţelor admisibile face obiectul cursului de
Organe de maşini. În problemele de Rezistenţa materialelor, valorile rezistenţelor
admisibile sunt date fără comentarii. Valori orientative sunt prezentate în Anexa 1.
Metoda de calcul pe baza rezistenţelor admisibile este larg utilizată în
construcţia de maşini, unde apar frecvent probleme dinamice şi unde modelarea
piesei reale este mai dificilă. La calculul construcţiilor este mai larg răspândită
metoda capacităţii portante (metoda sarcinilor limită), bazată pe valori maxime
admisibile ale sarcinilor exterioare aplicate structurilor.
5.
ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la întindere (compresiune) dacă în secţiunea
transversală acţionează o forţă axială. Atunci când în lungul barei sunt aplicate mai
multe forţe, este necesară construcţia diagramei forţelor axiale.
Problemele de întindere pot fi static nedeterminate, atunci când reacţiunile
şi eforturile din bare nu pot fi determinate numai din condiţii de echilibru. Ele apar
la sisteme cu interacţiuni între componente cu rigidităţi diferite, la grinzi cu zăbrele
şi poduri suspendate pe cabluri, la probleme cu dilatări împiedicate sau cu
constrângeri de deplasări.
În general, pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate este
necesară utilizarea a patru tipuri de relaţii: 1) ecuaţii de echilibru; 2) ecuaţii care
descriu geometria deformaţiilor sau compatibilitatea între deformaţii specifice şi
deplasări; 3) ecuaţii constitutive între tensiuni şi deformaţii specifice sau între forţe
şi deplasări; şi 4) condiţii la limită, de rezemare sau de solicitare pe contur. În
continuare se va ilustra aplicarea acestor ecuaţii la probleme de întindere.
5.1 Tensiuni şi deformaţii la întindere
Fie bara din figura 5.1, solicitată de forţa F. În secţiunea x, forţa axială
F N = . Se observă că după aplicarea forţei F, secţiunea BC are o deplasare axială
x ∆ , dar rămâne plană şi perpendiculară pe axa barei, deci ipoteza lui Bernoulli este
valabilă.
Rezultă că alungirea specifică este aceeaşi în toate punctele secţiunii
transversale:
,
x
x
const. = =

ε
şi, conform legii lui Hooke
, E const. = = ε σ
70 REZISTENŢA MATERIALELOR
deci tensiunile normale produse de întindere sunt uniform distribuite pe secţiunea
transversală a barei.
Fig. 5.1 Fig. 5.2
Rezultanta forţelor elementare A d σ de pe toate elementele infinitezimale
A d ale secţiunii este forţa axială N:
A A A N
A A
d d σ σ σ = = =
∫ ∫
,
deci formula tensiunilor normale de întindere sau compresiune este
A
N
= σ
(5.1)
Alungirea porţiunii de bară de lungime x este:
A E
x N
x
E
x x

= = =
σ
ε ∆ ,
care, pentru o bară de lungime " , se scrie:

=
"
"
A E
x N d
∆ (5.2)
unde produsul A E se numeşte modùl de rigiditate la întindere.
Pentru tronsoane de bară la care const. = N şi . const A E = , alungirea este
A E
N "
"

= ∆
(5.3)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 71
Relaţia (5.1) este utilizată sub următoarele forme:
- formula de dimensionare:
a
nec
N
A
σ
= ; (5.4, a)
- formula de verificare:
a ef
A
N
σ σ ≤ = ; (5.4, b)
- formula forţei capabile:
a cap
A N σ = . (5.4, c)
În relaţiile (5.4),
a
σ este rezistenţa admisibilă la întindere sau la
compresiune.
5.2 Energia de deformaţie la întindere
Alungirea unei porţiuni de bară de lungime x este
A E
x N
x

= ∆ , deci lucrul
mecanic produs de forţa axială N pe deplasarea elementară ( ) x ∆ d este
( ) ( ) x x
x
A E
x N ∆ ∆ ∆ d d = .
Dacă solicitarea este statică, lucrul mecanic efectuat de sarcinile
exterioare se transformă în energie potenţială de deformaţie:
( )
( )
A E
x N
x N
x
x
A E
x x
x
A E
U
x
2


2
1
2

d
2
0
2
= = = =



∆ ∆

.
Aceasta este egală cu aria supafeţei de sub diagrama forţă-alungire (fig. 5.2).
Pentru un element de bară de lungime x d , energia de deformaţie este
A E
x N
U
2
d
d
2
= , deci energia înmagazinată de întreaga bară se poate scrie:

=
"
A E
x N
U
2
d

2
. (5.5)
Pe baza relaţiei (5.1), notând x A V d d = , se mai obţine
V
E
U
V
d
2
2

=
σ
. (5.5, a)
72 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde
E
U
2
2
0
σ
= este energia de deformaţie specifică (în unitatea de volum).
5.3 Sisteme static nedeterminate
La sisteme static nedeterminate (sisteme hiperstatice), reacţiunile şi
eforturile din bare nu pot fi determinate numai cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru
din statică. Pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate este necesar să se
stabilească patru tipuri de ecuaţii: de echilibru, de compatibilitate geometrică,
relaţii forţă-deformaţii şi condiţii la limită.
5.3.1 Compatibilitatea între deplasări şi deformaţii
Se consideră o bară i-j articulată la capete (fig. 5.3), deci solicitată axial,
element component al unei structuri deformabile (de ex.: grindă cu zăbrele). Bara
face iniţial unghiul α cu axa X a sistemului de referinţă XOY. Ca urmare a
deformării structurii sub acţiunea sarcinilor exterioare, bara se deformează, iar
capetele i şi j se deplasează în i' şi j'.
Fig. 5.3
Se notează
i i
V , U şi
j j
V , U componentele deplasărilor capetelor barei pe
axele X, Y, respectiv
i i
, u v şi
j j
, u v componentele deplasărilor capetelor pe axele
x, y. Între alungirea barei
ij
" ∆ şi deplasările capetelor barei
j i
u , u se stabileşte
condiţia de compatibilitate în sistemul local de coordonate xOy:
i j ij
u u − = " ∆ . (5.6)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 73
În general, este convenabil să se lucreze cu componentele deplasărilor în
sistemul global de coordonate XOY. Deoarece
, V U u
, V U u
j j j
i i i
sin cos
sin cos
α α
α α
+ =
+ =
(5.7)
condiţia de compatibilitate geometrică (5.6) devine
( ) ( ) α α ∆ sin cos
i j i j ij
V V U U − + − = " . (5.8)
Relaţia (5.8) va fi utilizată în rezolvarea problemelor static nedeterminate
prin metoda deplasărilor.
5.3.2 Sisteme cu restrângeri de deplasări
Barele drepte cu articulaţii fixe la capete, solicitate axial şi barele cu
dilatări împiedicate sunt sisteme static nedeterminate
5.3.2.1 Bara cu articulaţii fixe la capete
Fie bara din figura 5.4, cu articulaţii fixe la capete, solicitată de forţa F
aplicată în secţiunea 3. Se cer tensiunile din bară.
Fig. 5.4
Reacţiunile din articulaţii sunt
1
H şi
2
H .
Ecuaţia de echilibru. Ecuaţia de proiecţii pe orizontală a forţelor se scrie
0
2 1
= + − H F H . (5.9)
Compatibilitatea deformaţiilor. În urma aplicării forţei F, secţiunea 3 se
deplasează în 3', deci "cât se întinde porţiunea 1-3 atât se comprimă porţiunea 3-2"
74 REZISTENŢA MATERIALELOR
32 13
" " ∆ ∆ = . (5.10)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke s-a stabilit expresia (5.3)
a alungirilor care, pentru cele două porţiuni de bară, se scrie
A E
a N


13
13
= " ∆ ,
A E
b N


32
32
= " ∆ . (5.11)
Din diagrama forţelor axiale rezultă
1 13
H N = ,
2 1 32
H F H N − = − = . (5.12)
Din relaţiile (5.10)-(5.12) se obţin valorile reacţiunilor
"
b
F H =
1
,
"
a
F H =
2
, (5.13)
deci tensiunile din bară au expresiile
"
13
13
A
b F
A
N
= = σ ,
"
32
32
A
a F
A
N
− = = σ . (5.14)
Tensiunile pozitive sunt de întindere iar cele negative sunt de compresiune.
5.3.2.2 Tensiuni termice
Într-o bară de secţiune constantă, articulată sau încastrată la capete (fig.
5.5, a), încălzită uniform (pentru evitarea încovoierii) cu t ∆ (grade), apar tensiuni
de compresiune datorită împiedicării dilatării.
Dacă bara ar fi liberă la capete, datorită încălzirii s-ar dilata liber,
alungindu-se cu
t ∆ α ∆ " " = , (5.15)
unde α este coeficientul de dilatare termică liniară al materialului barei.
Împiedicarea dilatării este echivalentă cu aplicarea unei forţe de
compresiune N, care readuce bara la lungimea iniţială, deci o comprimă cu
A E
N "
"

− = ∆ . (5.16)
Egalând expresiile (5.15) şi (5.16) rezultă
A E
N
t
"
"

− = ∆ α ,
de unde se obţine formula tensiunilor termice produse de dilatarea împiedicată
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 75
t E
A
N
∆ α σ − = = (5.17)
care în acest caz nu depind de aria suprafeţei secţiunii transversale.
La bara cu secţiunea variabilă în trepte din figura 5.6, încălzită uniform cu
diferenţa de temperatură t ∆ , un raţionament analog conduce la condiţia
( )
2
2
1
1
2 1


A E
N
A E
N
t
" "
" " − − = + ∆ α ,
deci tensiunile termice sunt
t E
A
A A
N
∆ α σ

2
2
1
1
2 1
1
1
" "
" "
+
+
− = = ; t E
A
A A
N
∆ α σ

1
1
2
2
2 1
2
2
" "
" "
+
+
− = = .
Fig. 5.5 Fig. 5.6
5.3.3 Interacţiunea între componente cu rigidităţi diferite
În continuare se vor da exemple de probleme static nedeterminate pentru
sisteme cu elemente componente de rigidităţi diferite. Primele două probleme vor fi
rezolvate prin metoda forţelor, în care necunoscutele sunt reacţiuni sau forţe în
bare. Următoarele două probleme se vor rezolva prin metoda deplasărilor, în care
necunoscutele primare sunt deplasări, forţele din bare şi tensiunile fiind calculate
ulterior.
5.3.3.1 Bara cu secţiune eterogenă
Se cer tensiunile produse de forţa F în bara din figura 5.7, compusă din
două materiale diferite (ex.: stâlp din beton armat, cablu de aluminiu cu inimă de
oţel etc.), desenate separat pentru simplificarea expunerii. Se cunosc modulele de
rigiditate la întindere
1 1
A E şi
2 2
A E .
76 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru. Forţa exterioară F este preluată în proporţii diferite
de cele două materiale. Suma forţelor axiale
1
N şi
2
N egalează forţa totală:
F N N = +
2 1
. (5.18)
Compatibilitatea deformaţiilor. Cele două materiale, cu aceeaşi lungime
iniţială " , au deformaţii identice, fiind solidarizate între ele:
2 1
" " ∆ ∆ = . (5.19)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke, s-a stabilit expresia
(5.3) a alungirilor, care pentru cele două materiale se scrie
1 1
1
1

A E
N "
" = ∆ ,
2 2
2
2

A E
N "
" = ∆ . (5.20)
Fig. 5.7 Fig. 5.8
Înlocuind relaţiile (5.20) în (5.19) şi utilizând ecuaţia (5.18) se obţine
2 2 1 1 2 2 1 1
2 1
2 2
2
1 1
1

A E A E
F
A E A E
N N
A E
N
A E
N
+
=
+
+
= =
" "
.
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 77
Rezultă tensiunile în cele două materiale
2
1
2
1
1
1
1
A
E
E
A
F
A
N
+
= = σ ;
1
2
1
2
2
2
2
A
E
E
A
F
A
N
+
= = σ . (5.21)
Dacă se cunosc rezistenţele admisibile la întindere ale celor două materiale
2 1

a a
,σ σ şi se cere forţa capabilă de întindere, se calculează








+ =
2
1
2
1
1
A
E
E
A ' F
a
σ ;








+ =
1
2
1
2
2
A
E
E
A " F
a
σ
şi se alege
cap
F egală cu cea mai mică dintre cele două valori ' F şi " F .
5.3.3.2 Sistem de bare paralele
Se consideră o bară rigidă OB (fig. 5.8, a) suspendată de două bare elastice
(tiranţi) şi articulată în O. Se cer tensiunile în barele verticale articulate la capete.
Ecuaţia de echilibru. Izolând bara rigidă şi evidenţiind forţele care
acţionează asupra ei (fig. 5.8, b), se scrie ecuaţia de momente faţă de punctul O :
c F b T a T
2 1
= + . (5.22)
Compatibilitatea deformaţiilor. Ecuaţia deformaţiilor se scrie pe baza
condiţiei ca, după aplicarea forţei F, bara rigidă OB să rămână rectilinie (fig. 5.8, c)
când barele verticale se alungesc:
b
a
=
2
1
"
"


. (5.23)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pentru cele două bare verticale, ecuaţia (5.3) se
scrie

1 1
1 1
1
A E
T "
" = ∆ ,
2 2
2 2
2

A E
T "
" = ∆ . (5.24)
Înlocuind relaţiile (5.24) în (5.23) şi utilizând ecuaţia (5.22) se obţin întâi
forţele
1
T şi
2
T , apoi se calculează tensiunile în bare:
.
A
c
b
A
E
E
c b
a
F
A
T
;
A
c
a
A
E
E
c a
b
F
A
T
2 1
2
1
1
2
2
2
2
2
1 2
1
2
2
1
2
1
1
1




+
= =
+
= =
"
"
"
"
σ
σ
(5.25)
78 REZISTENŢA MATERIALELOR
5.3.3.3 Sistem de bare concurente
La sistemul din figura 5.9, compus din trei bare concurente articulate la
capete, se cer forţele din bare şi deplasarea punctului de aplicare a forţei F.
Pentru simplificarea rezolvării, se descompune forţa F în două
componente, una orizontală, α sin
1
F F = şi şi una verticală, α cos
2
F F = . Se
consideră că deplasarea oblică δ a punctului 4 are componentele
1
δ şi
2
δ pe
direcţiile forţelor cu acelaşi indice.
Ecuaţiile de echilibru. Se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor care
acţionează asupra articulaţiei 4 :
. F T T T
, F T T
cos cos
sin sin
2 3 2 1
1 3 1
= + +
= −
θ θ
θ θ
(5.26)
Ecuaţiile de compatibilitate geometrică. Pentru cele trei bare, ţinând cont
de condiţiile la limită în punctele fixe 1, 2 şi 3, relaţiile între deformaţii şi deplasări
(5.8) se scriu sub forma
.
,
,
cos sin
cos sin
2 1 34
2 24
2 1 14
θ δ θ δ ∆
δ ∆
θ δ θ δ ∆
+ − =
=
+ =
"
"
"
(5.27)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pentru cele trei bare, ecuaţia (5.3) se scrie

1
14
A E
T "
" = ∆ ,
A E
T θ

cos
2
24
"
" = ,
A E
T "
"

3
34
= ∆ . (5.28)
Înlocuind relaţiile (5.28) în (5.27), se obţin relaţiile între eforturi şi
deplasări
( )
( ),
A E
T
,
A E
T
,
A E
T
cos sin

cos
cos sin
2 1 3
2 2
2 1 1
θ δ θ δ
δ
θ
θ δ θ δ
+ − =
=
+ =
"
"
"
(5.29)
care, înlocuite în (5.26), permit calculul componentelor deplasării punctului 4 din
relaţiile
. F
A E
, F
A E

cos
1
cos 2
sin
2
2 2
2
1 1
2
= 





+
= ⋅
δ
θ
θ
δ θ
"
"
(5.30)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 79
Înlocuind componentele deplasării din relaţiile (5.30) în ecuaţiile (5.29) se
obţin forţele din bare, apoi, prin împărţire la aria secţiunii tranversale, tensiunile.
Se observă că deplasarea δ a punctului de aplicare al forţei F nu are loc pe
direcţia forţei, deoarece forţa F nu este aplicată în lungul unei direcţii principale de
rigiditate a sistemului.
Fig. 5.9 Fig. 5.10
5.3.3.4 Sistem de bare articulate la capete
Grinda cu zăbrele din figura 5.10 are articulaţii fixe în punctele 1 şi 2. Se
cer eforturile axiale din bare şi deplasarea punctului de aplicaţie a forţei. Barele au
acelaşi modul de rigiditate la întindere A E .
Din geometria figurii rezultă 5 1 sin = α şi 5 2 cos = α . Se notează
4 1
F ,..., F componentele reacţiunilor din articulaţiile fixe şi
5 1
T ,..., T forţele din bare.
a b c d
Fig. 5.11
Ecuaţiile de echilibru. Se izolează fiecare articulaţie şi se scriu ecuaţiile de
proiecţii ale forţelor care acţionează asupra "nodului" respectiv.
Pentru nodul 4 (fig. 5.11, a) se obţine
. / T / T F
, / T T T
0 5 2
0 2 5 2
5 1
1 5 4
= + +
= + +
(5.31)
80 REZISTENŢA MATERIALELOR
Pentru nodul 3 (fig. 5.11, b)
. / T / T
T T T
0 2 2
0, 2 / 2 /
3 1
1 3 2
= +
= − +
(5.32)
Pentru nodul 1 (fig. 5.11, c)
. F / T
F T T
0 5
0, 5 2
1 5
2 5 2
= +
= − +
(5.33)
Pentru nodul 2 (fig. 5.11, d)
. / T F
F T T
0 2
0, 2 /
3 3
4 3 4
= −
= − +
(5.34)
Cele 8 ecuaţii de echilibru (5.31)-(5.34) conţin 9 necunoscute. Sistemul
este static nedeterminat. Rezolvarea se va face prin metoda deplasărilor.
Ecuaţiile de compatibilitate geometrică. Pentru cele cinci bare, relaţia între
deformaţii şi deplasări (5.8) se scrie sub forma
( ) ( )
o
3 4
o
3 4 34
5 4 sin 5 4 cos V V U U − + − = " ∆ , (5.35)
( ) ( )
0
2 3
o
2 3 23
35 1 sin 35 1 cos V V U U − + − = " ∆ , (5.36)
( ) ( )
5
1

5
2

1 4 1 4 14
V V U U − + − = " ∆ , (5.37)
-
1 3 13
U U = " ∆ , (5.38)
, U U
2 4 24
− = " ∆ (5.39)
unde
i i
V , U ( ) 4 1,..., i = sunt componentele (orizontală şi verticală ale) deplasărilor
nodurilor în sistemul de coordonate globale XOY.
Condiţiile la limită. În articulaţiile fixe
0
2 2 1 1
= = = = V U V U , (5.40)
ceea ce simplifică relaţiile (5.35)-(5.39).
Relaţiile forţă-alungire. Pentru cele cinci bare, ecuaţia (5.3) se scrie

2
1
34
A E
T "
" = ∆ ,
A E
T "
"

2
13
= ∆ ,
A E
T "
"
2
3
23
= ∆ .
A E
T "
"
2
4
24
= ∆ ,
A E
T "
"
5
5
14
= ∆ . (5.41)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 81
Ecuaţiile (5.31)-(5.41) formează un sistem liniar de 22 ecuaţii cu 22
necunoscute. Dacă se ţine cont de condiţiile la limită şi se elimină alungirile, rămân
două grupuri decuplate de câte patru ecuaţii.
Se calculează întâi deplasările
A E
F
, U
"
33 1
3
− = ,
A E
F
, V
"
21 3
3
− = ,
A E
F
, U
"
67 2
4
= ,
A E
F
, V
"
09 9
4
− = ,
apoi reacţiunile
F , F 335 0
1
= , F F 2
2
− = , F , F 665 0
3
= , F F 2
4
= . (5.42)
Înlocuind valorile reacţiunilor (5.42) în ecuaţiile de echilibru, se obţin
forţele axiale din bare, egale şi de sens contrar forţelor care acţionează asupra
nodurilor.
5.4 Concentrarea tensiunilor
Calculul la întindere, bazat pe relaţia (5.1), este valabil numai pentru bare
de secţiune constantă, deci care respectă ipoteza constanţei secţiunii transversale.
Discontinuităţile geometrice, de exemplu, variaţii în trepte ale secţiunii
transversale (reducţii), găuri transversale, crestături, şanţuri sau scobituri laterale,
produc variaţii locale importante ale tensiunilor, ale căror valori maxime sunt mai
mari decât tensiunea medie în secţiunea transversală netă a barei. Acest fenomen
este denumit concentrarea tensiunilor iar discontinuitatea geometrică respectivă se
numeşte concentrator de tensiuni.
La un concentrator de tensiuni, tensiunea maximă este funcţie de forma şi
dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii.
Se defineşte factorul teoretic de concentrare a tensiunilor elastice
t
K prin
relaţia
nom
max
t
K
σ
σ
= (5.43)
unde
max
σ este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică şi
nom
σ este
tensiunea medie în secţiunea transversală respectivă. Acest factor este constant în
domeniul comportării elastice a materialului.
În literatura tehnică (Peterson [48], Neuber [45], Frocht [24], Pilkey [52])
se dau diagrame ale factorului
t
K în funcţie de dimensiunile concentratorului. Ele
se bazează fie pe soluţii analitice din Teoria elasticităţii sau soluţii numerice prin
Metoda elementelor finite, fie pe determinări experimentale cu ajutorul
fotoelasticimetriei.
82 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 5.12 [43]
Pentru o bară solicitată la întindere, cu secţiune variabilă în trepte,
creşterea locală a tensiunilor datorită saltului de diametru este redată în figura 5.12.
Fig. 5.13 [43]
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 83
Variaţia factorului teoretic de concentrare a tensiunilor
t
K în funcţie de
raportul între raza de racordare şi diametrul mic este redată în figura 5.13, pentru
cinci valori ale raportului diametrelor celor două porţiuni. Se remarcă valori
. , ... , K
t
5 2 4 1 = Raze de racordare mici produc valori
t
K mari, deci trebuie evitate
în proiectare.
Distribuţia tensiunilor axiale pentru o bară cu degajări laterale
semicirculare este ilustrată în figura 5.14, a iar pentru o bară cu gaură circulară
transversală - în figura 5.14, b.
a b
Fig. 5.14
La bara cu gaură transversală (fig. 5.14, b), fie
1
1
A
F
= σ tensiunile normale
uniform distribuite pe o secţiune de arie
1
A situată la o anumită distanţă de
discontinuitate. În secţiunea din dreptul găurii, de arie
1 2
A A < , tensiunea
nominală este tensiunea medie
1
2
1
1 2
σ σ σ > =
A
A
.
Se observă însă că în peretele găurii apar tensiuni
max
σ mult mai mari
decât tensiunea medie,
nom t max
K σ σ = , unde 3 2,... K
t
= , deoarece în vecinătatea
găurii starea de tensiuni nu mai este liniară. Apare un gradient de tensiune, o
variaţie locală bruscă a tensiunilor, care scad de la valoarea maximă la nivelul
84 REZISTENŢA MATERIALELOR
găurii, la o valoare inferioară tensiunii nominale, la marginea barei (ariile de sub
diagramele tensiunilor sunt egale).
La verificarea unei piese, se calculează întâi
A
N
nom
= σ pe baza ariei nete
a barei în dreptul concentratorului, se evaluează apoi din diagrame factorul
t
K pe
baza elementelor geometrice ale concentratorului şi se calculează tensiunea
maximă
max
σ care în final este comparată cu rezistenţa admisibilă
a
σ .
5.5 Tensiuni pe o suprafaţă înclinată faţă de axa barei
Fie o bară solicitată la întindere (fig. 5.15) secţionată cu un plan BC
înclinat cu unghiul α faţă de secţiunea transversală A.
Fig. 5.15
Forţa interioară din secţiunea înclinată poate fi descompusă în două
componente, una normală
n
F şi una tangenţială
t
F , în raport cu planul BC:
α cos F F
n
= , α sin F F
t
= .
Aceste componente produc tensiuni normale σ şi tensiuni tangenţiale τ
ale căror valori se obţin împărţind forţa respectivă la aria secţiunii înclinate
α sec A :
α
α
α
α
σ
2
cos
sec
cos
sec A
F
A
F
A
F
n
= = = ,
α α
α
α
α
τ cos sin
sec
sin
sec A
F
A
F
A
F
t
− = − = − = .
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 85
Înlocuind
x
A F σ = , rezultă
α σ σ
2
cos
x
= , (5.44)
α σ α α σ τ 2 sin
2
1
cos sin
x x
= = − . (5.45)
Din relaţia (5.44) se observă că, atunci când 0 = α , σ are valoarea
maximă
x
σ iar când
0
90 = α , 0 = σ , deci în bară nu există tensiuni normale
transversale.
Din relaţia (5.45) rezultă că τ este maxim când α 2 sin este maxim, deci
atunci când
0
90 2 = α şi
0
270 , sau când
0
45 = α şi
0
135 .
Rezultatul se confirmă în practică. La materiale a căror rezistenţă la
forfecare este mai mică decât jumătate din rezistenţa de rupere la tracţiune,
încărcarea la întindere monoaxială produce ruperi la
0
45 , în lungul planelor pe
care acţionează tensiuni tangenţiale maxime. Astfel epruvetele de fontă solicitate la
compresiune se fisurează la
0
45 faţă de direcţia de aplicare a sarcinii.
Fig. 5.16 Fig. 5.17
Exemplul 5.1
Să se calculeze tensiunile normale în bara din figura 5.16, a, cu diametrul
mm 5 = d , solicitată axial de o forţă kN 2 = F .
Rezolvare
Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe orizontală este
0
2 1
= − + F R R .
86 REZISTENŢA MATERIALELOR
Condiţia de deformaţie se scrie
2
2
2
1
1
1
2
A E
R
A E
R
A E
R " " "
= + , (5.46)
unde suprafeţele secţiunilor transversale ale celor două tronsoane au ariile
2
2
1
mm 62 19
4
,
d
A = =
π
,
( )
2
2
2
mm 47 38
4
4 1
,
d ,
A = =
π
.
După simplificări, ecuaţia (5.46) devine
1 2
92 4 R , R = ,
deci reacţiunile au valorile
N 8 337
92 5
2000
92 5
1
,
, ,
F
R = = = , N. 2 1662 92 4
1 2
, R , R = =
Diagrama forţelor axiale este redată în figura 5.16, b.
Tensiunile au valorile
, ,
,
,
A
N
2
1
13
13
mm
N
2 17
62 19
8 337
= = = σ
, ,
,
,
A
N
2
2
34
34
mm
N
78 8
47 38
8 337
= = = σ
. ,
,
,
A
N
2
2
42
42
mm
N
2 43
47 38
2 1662
− = − = = σ
Deoarece bara are secţiune variabilă, într-o aplicaţie concretă trebuie să se
ţină cont de concentrarea de tensiuni la saltul de diametru în secţiunea 3.
Exemplul 5.2
Un suport format dintr-o tijă de oţel introdusă într-un manşon din fontă,
este comprimat axial cu o forţă de 60 kN (fig. 5.17). Cunoscând lungimea barei
= " 0,2 m, aria secţiunii transversale a tijei =
OL
A 200 mm
2
, aria secţiunii
manşonului =
Fc
A 800 mm
2
şi modulele de elasticitate =
OL
E 210 GPa şi
=
Fc
E 120 GPa, să se calculeze tensiunile care apar în tijă, respectiv manşon,
alungirea totală " ∆ şi fracţiunile din efortul N preluate de tijă, respectiv manşon.
Rezolvare
Tensiunile se calculează cu relaţiile (5.21)
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 87
2
3
mm
N
3 91
800
1 2
2 1
200
10 60

,
,
,
A
E
E
A
N
Fc
OL
Fc
OL
OL
=
+

=
+
= σ ,
2
3
mm
N
18 52
200
2 1
1 2
800
10 60

,
,
,
A
E
E
A
N
OL
Fc
OL
Fc
Fc
=
+

=
+
= σ .
Alungirea totală este
mm 869 0
800 10 2 1 200 10 1 2
200 10 60


5 5
3
,
, , A E A E
N
Fc Fc OL OL
− =
⋅ ⋅ + ⋅ ⋅
⋅ ⋅ −
=
+
=
"
" ∆ .
Eforturile preluate de cele două piese sunt
kN, 18,26 N 18260 200 3 91 = = ⋅ = = , A N
OL OL OL
σ
kN. ,74 1 4 N 41744 800 18 52 = = ⋅ = = , A N
Fc Fc Fc
σ
Fig. 5.18 Fig. 5.19
Exemplul 5.3
O bară din cupru, având lungimea = " 1,8 m, este încastrată la extremitatea
1, iar extremitatea 2 se poate deplasa liber 2 mm pe orizontală, după care
deplasarea este împiedicată (fig. 5.18). Cunoscând coeficientul de dilatare termică
liniară al cuprului = α 17
6
10

⋅ grd
-1
şi modulul de elasticitate longitudinal
= E 130 GPa, să se determine tensiunile care apar în bară la o creştere a
temperaturii cu 80
o
C.
Rezolvare
Se determină întâi variaţia de temperatură
1
t ∆ pentru care bara se dilată
liber cei 2 mm :
C , t
0
6
1
3 65
1800 10 17
2

=
⋅ ⋅
= =

"
"
α

∆ .
88 REZISTENŢA MATERIALELOR
La încălzirea în continuare a barei cu C , , t
0
2
7 14 3 65 80 = − = ∆ , dilatarea
este împiedicată, în bară dezvoltându-se tensiunile (5.17)
2 6 5
2
N/mm 49 32 7 14 10 17 10 3 1 , , , t E − = ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ − = − =

∆ α σ .
Exemplul 5.4
Ansamblul simetric din figura 5.19 este compus din trei bare având fiecare
secţiunea transversală A, modulele de elasticitate
1
E şi
1 2
E E > , şi coeficienţii de
dilatare termică liniară
1
α şi
1 2
α α < . Sub acţiunea forţei F, în bare apar tensiuni
de compresiune neegale. Se cere să se calculeze creşterea temperaturii t ∆ prin care
se realizează egalizarea tensiunilor în bare.
Rezolvare
Etapa I. Fie
1
σ şi
2
σ tensiunile în barele 1 şi, respectiv 2. Condiţia de
echivalenţă între forţe şi tensiuni se scrie
. A A F
2 1
2 σ σ + = −
Rezultă o primă relaţie între tensiuni
A
F
− = +
2 1
2 σ σ ,
iar din condiţia de deformaţie
2 1
ε ε = ,
2
2
1
1
E E
σ σ
= , o a doua relaţie între tensiuni

1
1
2
2
σ σ
E
E
= .
Se obţin tensiunile produse de forţa F :
( )

2

2 1
1
1
E E A
E F
+
− = σ ,
( )
2 1
2
2
2

E E A
E F
+
− = σ ,
2 1
σ σ < .
Etapa a IIa. Condiţia de deformaţie în cazul dilatării împiedicate
A E
N
t
A E
N
t


2

2
2
1
1
"
"
"
" + = − ∆ α ∆ α ,
unde N este forţa axială de interacţiune între bara centrală şi barele laterale, se mai
scrie sub forma
( ) .
E E
t
2
2
1
1
2 1

∗ ∗
− − = −
σ σ
∆ α α
Se adaugă relaţia între forţa axială şi tensiunile în etapa a doua
5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 89
N A A = =
∗ ∗
2 1
2 σ σ ,
de unde rezultă şi semnificaţia tensiunilor notate cu steluţă.
Rezultă tensiunile termice
( )

2

2 1
2 1 2 1
1
E E
E E t
+

=

α α ∆
σ ,
( )

2
2
2 1
2 1 2 1
2
E E
E E t
+

=

α α ∆
σ .
Prin suprapunerea efectelor, suma tensiunilor în cele două stări trebuie să
fie aceeaşi
,
∗ ∗
+ = −
2 2 1 1
σ σ σ σ

( )
( )
( )
( )

2
2
2


2

2

2 1
2 1 2 1
2 1
2
2 1
2 1 2 1
2 1
1
E E
E E t
E E A
E F
E E
E E t
E E A
E F
+

+
+
− =
+


+

α α ∆ α α ∆
.
Rezultă creşterea necesară a temperaturii pentru egalizarea tensiunilor
( )
( )

3

2 1 2 1
1 2
.
E E A
E E F
t
α α



=
Exemplul 5.5
Un şurub de oţel cu diametrul mm 10 = δ şi pasul filetului mm 6 1, h = este
introdus într-un tub de cupru cu mm 12 = d , mm 18 = D şi fixat cu o piuliţă fără
strângere (Fig. 5.20). Lungimea părţii active a şurubului este mm 100 = l . Să se
calculeze tensiunile produse prin strângerea piuliţei cu o cheie şi rotirea 90
0
(un
sfert de rotaţie). Se cunosc modulele de elasticitate la oţel GPa 208
1
= E şi la
cupru . E GPa 100
2
=
Rezolvare
La strângerea piuliţei, tubul este comprimat şi şurubul este întins, cu forţe
egale şi de sens contrar
1
X . Tubul este comprimat cu
2
l ∆ iar şurubul este întins cu
1
l ∆ . Prin rotirea piuliţei, şurubul se scurtează cu nh, unde n este numărul de rotaţii
complete. Alungirea şurubului însumată cu scurtarea tubului egalează modificarea
lungimii şurubului prin strângerea piuliţei, egală cu numărul de rotiri ale piuliţei
înmulţit cu pasul filetului. Condiţia de deformaţie se scrie
nh l l = +
2 1
∆ ∆
sau, deoarece l nh << ,
nh
A E
l X
A E
l X
= +
2 2
1
1 1
1
.
90 REZISTENŢA MATERIALELOR
unde
2
2 2
1
mm 54 78
4
10
4
, A =

= =
π πδ
,
( ) ( )
2
2 2 2 2
2
mm 37 141
4
12 18
4
,
d D
A =

=

=
π π
.
Fig. 5.20
Rezultă forţa axială
=








+
=
l
A E A E
nh
X

1 1
2 2 1 1
1
N 30316
100
37 141 10
1
54 78 10 08 2
1
6 1
4
1
5 5
=










+
⋅ ⋅

=
, , ,
,
.
Tensiunile din şurub sunt
MPa 386
54 78
30316
1
1
1
= = =
, A
X
σ .
Tensiunile din tub sunt
MPa 5 214
37 141
30316
2
1
2
,
, A
X
− = − = − = σ .
6.
RĂSUCIREA BARELOR
O bară dreaptă este solicitată la răsucire (torsiune) dacă în secţiunea
transversală acţionează un moment al cărui vector este dirijat în lungul axei barei.
La bare curbe, răsucirea este produsă de un moment dirijat în lungul tangentei la
axa barei.
Piese tipice solicitate la răsucire sunt arborii maşinilor, arborii cutiilor de
viteze, elementele elastice de tip bară de torsiune din suspensiile automobilelor şi
tancurilor, precum şi barele structurilor spaţiale cu capetele încastrate.
Studiul răsucirii este simplificat la bare cu secţiune axial-simetrică, la
care este valabilă ipoteza secţiunii plane şi la bare cu pereţi subţiri, la care se
consideră că tensiunile tangenţiale sunt constante pe grosimea peretelui.
La bare cu secţiune plină de formă oarecare, secţiunea transversală se
deplanează iar studiul tensiunilor şi deplasărilor se face cu metodele Teoriei
elasticităţii. Împiedicarea deplanării produce tensiuni axiale suplimentare.
La răsucirea barelor cu pereţi subţiri se adoptă ipoteza invariabilităţii
secţiunii transversale. În general, barele cu profil deschis sunt mai puţin rigide
decât barele similare cu profil închis.
6.1 Calculul momentului de răsucire
Atunci când asupra unei bare acţionează mai multe cupluri exterioare,
având vectorul dirijat în lungul axei barei, este necesară construcţia unei diagrame
de momente de răsucire (fig. 2.15).
În unele aplicaţii se dau puterea transmisă şi turaţia unui arbore, pe baza
cărora trebuie calculat momentul de răsucire.
Dacă un arbore transmite puterea P (kW) la turaţia n (rot/min), momentul
de răsucire se calculează cu relaţia
92 REZISTENŢA MATERIALELOR
[Nm] 9550
n
P
M
t
.
Dacă se cunoaşte puterea N (CP) şi turaţia n (rot/min), atunci
[Nm] 7026
n
N
M
t
.
Relaţiile de mai sus se bazează pe formula puterii în mişcarea de rotaţie:
Puterea = Cuplul × Viteza unghiulară
deci
n
P
turatia
puterea
a unghiular viteza
] puterea
M
t




π
π
000 30
[rot/min]
30
[kW] 1000
[rad/s]
[W
[Nm]

.
Deoarece
kW 0,736 W 736
s
m N
81 9 75
s
m kgf
75 CP 1 ≈



, ,
[CP] 736 0 [kW] N , P ⋅
şi deci rezultă
n
N
n
N
,
n
N
,
n
P
M
t
7026 895 7025
[CP]
81 9 75
30 [W]

30
[Nm] ≅ ⋅ ⋅
π π
.
6.2 Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică
Se constată că dacă pe suprafaţa cilindrică a unei bare se trasează
generatoare şi cercuri paralele, formând o reţea de pătrate curbilinii (fig. 6.1, a),
după solicitarea barei la răsucire (fig. 6.1, b) pătratele devin romburi, lungimea
laturilor rămânând neschimbată. De asemenea, secţiunile transversale rămân plane.
Se deduce că un element de bară din vecinătatea suprafeţei laterale este
solicitat numai de tensiuni tangenţiale, altfel tensiunile normale ar fi produs
alungirea laturilor. Se spune că elementul este solicitat la forfecare pură.
Se fac următoarele ipoteze:
a) bara este dreaptă şi are secţiune constantă pe toată lungimea;
b) momentul de torsiune este constant pe toată lungimea barei;
6. RĂSUCIREA BARELOR 93
c) o secţiune transversală iniţial plană, rămâne plană şi după răsucirea
barei;
d) secţiunile sunt indeformabile şi se rotesc ca un rigid în jurul axei barei;
ca urmare, o linie radială (rază) trasată într-o secţiune transversală rămâne dreaptă
în timpul răsucirii barei.
a b
Fig. 6.1
Geometria deformaţiei. Dacă dintr-o bară încastrată la un capăt, solicitată
la răsucire, se decupează un element central de rază r şi lungime dx (fig. 6.2),
atunci, în urma solicitării, generatoarea CB ocupă poziţia CB', iar raza OB se
deplasează în poziţia OB'. Unghiul ∠BCB' γ este unghiul de lunecare specifică
iar unghiul ∠BOB' ϕ d .
Se constată că deplasarea punctului B în B' este atât x d γ cât şi ϕ d r , deci
ϕ γ d d r x .
Variaţia unghiului de 90
o
al generatoarei cu secţiunea din stânga este chiar
unghiul de lunecare specifică
θ
ϕ
γ r
x
r
d
d
, (6.1)
unde
x d

θ (6.2)
se numeşte unghi de răsucire specifică. Acesta este unghiul cu care se rotesc una
faţă de cealaltă două secţiuni situate la o distanţă egală cu unitatea.
94 REZISTENŢA MATERIALELOR
Relaţia tensiuni-deformaţii specifice. Aplicând legea lui Hooke pentru
forfecare (3.23) rezultă
r G G θ γ τ . (6.3)
Tensiunile tangenţiale variază liniar cu distanţa la centrul secţiunii. Ele
sunt nule în centru şi au valori maxime la marginea secţiunii, fiind perpendiculare
pe rază (fig. 6.3). Pe contur aceasta se deduce direct, pe baza dualităţii tensiunilor
tangenţiale (3.3).
Fig. 6.2
Condiţiile de echilibru. Tensiunile τ produc forţe interioare care sunt în
echilibru cu momentul de răsucire aplicat
t
M . Tensiunea τ care acţionează pe un
element de suprafaţă r r A d d d ϕ dă o forţă tăietoare A d τ care produce un
moment rezistent elementar faţă de centrul secţiunii A r d τ ⋅ . Momentul rezistent
total se obţine prin însumarea momentelor elementare care acţionează pe întreaga
secţiune. Rezultă
p
A A
t
I G dA r G A r M d
2
θ θ τ
∫ ∫
(6.4)
unde

A
p
A r I d
2
(6.5)
este momentul de inerţie polar al secţiunii transversale.
Rezultă expresia unghiului de răsucire specifică
p
t
I G
M

θ . (6.6)
6. RĂSUCIREA BARELOR 95
Înlocuind expresia (6.6) în relaţia (6.3) se obţine formula tensiunilor
tangenţiale la răsucirea barelor de secţiune axial-simetrică
p
t
I
r M
τ
(6.7)
Tensiunea tangenţială maximă este
p
max t
max
I
r M
τ . (6.8)
Dacă se notează
max
p
p
r
I
W , (6.9)
modulul de rezistenţă polar al secţiunii transversale, atunci relaţia (6.8) devine
p
t
max
W
M
τ . (6.8, a)
Fig. 6.3
Relaţia (6.8, a) este utilizată sub următoarele trei forme:
- formula de dimensionare:
a
t
nec
p
M
W
τ
; (6.10, a)
- formula de verificare:
a
p
t
ef
W
M
τ τ ≤ ; (6.10, b)
96 REZISTENŢA MATERIALELOR
- formula momentului de răsucire capabil:
a p
cap
t
W M τ . (6.10, c)
În relaţiile (6.10),
a
τ este rezistenţa admisibilă la răsucire.
6.3 Caracteristicile geometrice I
p
şi W
p
Secţiunea circulară plină
În relaţia (6.5) se înlocuieşte r r A d 2 d π , aria inelului circular de
grosime dr (fig. 6.3). Rezultă momentul de inerţie polar
32
d 2
4
2
0
3
D
r r I
D
p
π
π

(6.11)
unde D = 2R este diametrul secţiunii.
Din relaţia (6.9) se obţine modulul de rezistenţă polar
16
2
32
3
4
D
D
D
r
I
W
max
p
p
π
π
. (6.12)
Secţiunea inelară circulară
Dacă bara are o gaură centrală de diametru d, atunci momentul de inerţie
polar este
( )
32
d 2
4 4
2
2
3
d D
r r I
D
d
p



π
π . (6.13)
Modulul de rezistenţă polar al secţiunii inelare are expresia
( )
( )
D
d D
D
d D
r
I
W
max
p
p
16
2
32
4 4
4 4



π
π
. (6.14)
Pentru un inel subţire de rază R şi grosime h se obţine
h R I
p
3
2π , h R W
p
2
2π .
6. RĂSUCIREA BARELOR 97
Exemplul 6.1
O bară din oţel cu rezistenţa admisibilă
a
τ 50 N/mm
2
este solicitată la
răsucire de un moment
t
M 750 Nm. Se cere să se dimensioneze bara în două
variante: a) de secţiune circulară plină, cu diametrul δ ; b) de secţiune inelară, cu
diametrul interior d, diametrul exterior D şi D , d 8 0 . Să se compare ariile
secţiunilor transversale în cele două cazuri.
Rezolvare
Pentru ambele variante, din formula (6.10, a) se obţine modulul de
rezistenţă polar necesar
3 3
3
mm 10 15
50
10 750



a
t
p
M
W
nec
τ
.
Varianta 1.
3 3
10 15 2 0 ⋅ δ , , mm 42 δ ,
2
2
1
mm 1385
4

πδ
A .
Varianta 2.
( )
3 3 3 4
4
3
10 15 1 118 0 8 0 1 2 0 1 2 0 ⋅ −
]
]
]
]
,
,
¸
,
(
,
\
,
(
j
− D , D , ,
D
d
D , ,
mm 50 D , mm 40 d ,
2
2
2
2
mm 707 1
4

]
]
]
]
,
,
¸
,
(
,
\
,
(
j

D
d D
A
π
.
Se observă că 2
2
1

A
A
deci, la lungimi egale, greutatea barei de secţiune
inelară este jumătate din greutatea barei de secţiune circulară plină, pentru aceeaşi
tensiune tangenţială maximă pe conturul secţiunii. Aceasta se explică prin variaţia
liniară a tensiunilor tangenţiale în lungul razei. Secţiunea inelară are aria distribuită
mai avantajos pentru a prelua tensiunile mari din vecinătatea suprafeţei piesei.
6.4 Deformaţii la răsucire
Din relaţiile (6.2) şi (6.6) se obţine unghiul de răsucire pentru un element
de bară de lungime dx:
p
t
I G
x M

d
d ϕ ,
unde produsul
p
I G se numeşte modùl de rigiditate la răsucire.
98 REZISTENŢA MATERIALELOR
Pentru o bară de lungime " , unghiul cu care se rotesc una faţă de cealaltă
cele două secţiuni de la capete este

"
0

d

p
t
I G
x M
ϕ ∆ . (6.15)
Dacă bara are secţiune constantă şi momentul de răsucire este constant pe
toată lungimea, atunci
p
t
I G
M

"
ϕ ∆ . (6.16)
Pentru un tronson de arbore de secţiune constantă, rigiditatea la răsucire
este
"
p
t
I G
M
k


ϕ ∆
. (6.17)
Există arbori la care se impune o valoare admisibilă
a
θ a unghiului de
răsucire specifică. Din relaţia (6.6) rezultă formula de dimensionare bazată pe o
condiţie de rigiditate
a
t
nec
p
G
M
I
θ
. (6.18)
Dacă se utilizează relaţiile (6.10, a) şi (6.18), rezultă două dimensiuni
diferite, dintre care se alege cea mai mare.
6.5 Energia de deformaţie la răsucire
Pentru un element de bară de lungime dx, lucrul mecanic efectuat de
momentul
t
M , a cărui valoare creşte liniar cu rotirea ϕ d , este ϕ d
2
1
t
M . Lucrul
mecanic total, înmagazinat de toată bara sub formă de energie potenţială de
deformaţie, este
∫ ∫

" "
p
t
t
I G
x M
d M U
2
d

2
1

2
ϕ . (6.19)
Pe baza relaţiilor (6.5) şi (6.7), notând d d d x A V , se mai obţine
V
G
U
V
d
2
2

τ
(6.19, a)
unde
G
U
2
2
0
τ
este energia de deformaţie specifică la forfecare.
6. RĂSUCIREA BARELOR 99
6.6 Răsucirea barelor cu secţiune dreptunghiulară
Studiul răsucirii barelor cu secţiune dreptunghiulară se face prin metodele
Teoriei elasticităţii, deoarece în acest caz ipoteza secţiunii plane nu mai este
valabilă. Secţiunile transversale ale barelor se deplanează (fig. 6.4, a). În figura
6.4, b se arată distribuţia tensiunilor tangenţiale pe o secţiune dreptunghiulară.
a b
Fig. 6.4
Tensiunea tangenţială maximă se produce la mijlocul laturii mari a
dreptunghiului şi are valoarea
2
b h
M
t
max
xz B max
α
τ τ τ . (6.20)
La mijlocul laturii mici
B
max
xz C
max
xy
τ γ τ γ τ τ .
Unghiul de răsucire specifică se calculează cu relaţia
G b h
M
t

3
β
θ . (6.21)
Valorile coeficienţilor , α β şi γ sunt date în tabelul 6.1 pentru câteva
valori ale raportului laturilor b h .
100 REZISTENŢA MATERIALELOR
Tabelul 6.1
b h
1 1,5 2 2,5 3 4 6 10 ∞
α 0,208 0,231 0,246 0,258 0,267 0,282 0,299 0,313 0,333
β 0,141 0,196 0,229 0,249 0,263 0,281 0,299 0,313 0,333
γ
1,000 0,859 0,795 0,766 0,753 0,745 0,743 0,742 0,742
În general, pentru secţiuni pline oarecare, se utilizează relaţii generalizate
de forma
t
t
max
W
M
τ şi
t
t
I G
M

θ (6.22)
unde
t
W este modulul de rezistenţă la răsucire, iar
t
I este momentul de inerţie la
răsucire al secţiunii (Anexa 3).
Relaţii pentru calculul acestor caracteristici geometrice se dau în manuale
de specialitate. La secţiunea circulară,
t
W şi
t
I sunt egale cu
p
W , respectiv
p
I .
În cazul unei platbande subţiri, raportul b h este foarte mare, astfel că
din relaţiile (6.20) şi (6.21) se obţine
b G
b h
M
t
max


3
1
2
θ τ ,
G b h
M
t

3
1
3
θ , (6.23)
deci
2

3
1
b h W
t
şi
3

3
1
b h I
t
. (6.24)
Răsucirea barelor poate fi studiată prin analogia cu membrana (Prandtl)
sau prin analogia hidrodinamică (Greenhill).
În primul caz, se studiază deformaţiile unei membrane aplicate peste un
orificiu având forma secţiunii transversale a barei, sub acţiunea unei presiuni
uniform distribuite. Pe membrana bombată se trasează curbele de nivel. Densitatea
curbelor de nivel sau panta membranei într-un punct oarecare sunt proporţionale cu
tensiunea tangenţială din bară în punctul respectiv. Tangenta la curba de nivel arată
direcţia tensiunii tangenţiale. Volumul cuprins între planul conturului şi suprafaţa
bombată a membranei este proporţional cu modulul de rigiditate la răsucire al
secţiunii transversale a barei.
În al doilea caz, se studiază liniile de curent ale curgerii unui lichid
incompresibil printr-un vas având forma secţiunii barei solicitate la răsucire. Viteza
fluidului într-un punct este proporţională cu tensiunea tangenţială în punctul
respectiv al barei răsucite.
6. RĂSUCIREA BARELOR 101
Fig. 6.5
6.7 Răsucirea profilelor deschise cu pereţi subţiri
Barele cu pereţi subţiri se mai numesc şi profile. La profilele cu secţiunea
deschisă (fig. 6.5, a, b, c, d), secţiunea transversală are un singur contur,
constituind un domeniu simplu conex. Unele profile laminate din oţel şi anumite
profile din aluminiu sunt standardizate, având denumiri consacrate: profil U (fig.
6.5, a), profil Z (fig. 6.5, b), cornier cu aripi neegale (fig. 6.5, c) şi profil I sau
dublu-T (fig. 6.5, d). În general, profilele deschise sunt formate din porţiuni
dreptunghiulare, colţurile fiind racordate la interior pentru diminuarea concentrării
de tensiuni.
La profilele închise din figurile 6.5, e, f, g, secţiunea transversală
constituie un domeniu dublu conex. În construcţiile aeronautice se utilizează şi
profile închise de mai multe ori, deci multiplu conexe.
Se arată, atât experimental cât şi cu metodele Teoriei elasticităţii, că dacă
se îndoaie o platbandă subţire şi se realizează bare solicitate la răsucire având profil
deschis (fig. 6.6), valorile tensiunii tangenţiale maxime şi a unghiului de răsucire
specifică nu se modifică. Acestea se pot calcula cu relaţiile (6.23)
δ θ
δ
τ

3
1
2
G
S
M
t
max
,
G S
M
t

3
1
3
δ
θ , (6.23, a)
în care S este lungimea liniei mediane desfăşurate a profilului iar δ este grosimea.
Pentru profilele deschise care pot fi descompuse în dreptunghiuri, se
poate considera că diferitele dreptunghiuri de dimensiuni
i i
s × δ acţionează
independent şi preiau o parte din momentul de răsucire aplicat (fig. 6.7).
102 REZISTENŢA MATERIALELOR
Modulul de rigiditate la răsucire este
3

3
i
i
i t
s
G
c I G C δ

, (6.25)
unde coeficientul c ţine cont de creşterea rigidităţii datorită racordărilor profilului.
Se recomandă 1 c la corniere, 1 1, c la profile U şi T, şi 25 1, c la profile I.
Fig. 6.6
Tensiunea tangenţială maximă în fiecare dreptunghi care compune
secţiunea este
i i max
G δ θ τ (6.26)
Fig. 6.7
6. RĂSUCIREA BARELOR 103
unde unghiul de răsucire specifică este
C
M
t
θ . (6.27)
Rezultatele sunt valabile pentru bare în care momentul de răsucire este
constant pe toată lungimea şi pentru cazul răsucirii libere (deplanare
neîmpiedicată).
Exemplul 6.2
Să se calculeze tensiunile tangeţiale maxime şi unghiul de răsucire
specifică la profilul din aluminiu din figura 6.8, solicitat de un moment de răsucire
de 20 Nm. Se cunoaşte GPa 27 G .
Rezolvare
Se consideră că profilul U este compus din trei platbande subţiri, cele
două tălpi şi inima. Fie
1
t
M momentul de răsucire preluat de fiecare talpă şi
2
t
M
momentul preluat de inimă.
Din a doua relaţie (6.23, a) se obţine :
θ θ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
6 3 3
1
10 4 5 10 27 2 75
3
1
, M
t
[Nmm],
θ θ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
6 3 3
2
10 5 36 10 27 3 150
3
1
, M
t
[Nmm].
Fig. 6.8
104 REZISTENŢA MATERIALELOR
Înlocuind în condiţia de echilibru
3
2 1
10 20 2 ⋅ +
t t
M M
expresiile momentelor de răsucire din inimă şi tălpi, se obţine
3
10 20 3 47

⋅ θ , ,
deci unghiul de răsucire specifică este
m 2 24 rad/m 422 0 rad/mm 10 422 0
0 3
/ , , , ⋅

θ .
Din prima relaţie (6.23, a) rezultă tensiunea tangenţială maximă în tălpi
2 3 3
1
N/mm 8 22 2 10 422 0 10 27 , ,
max
⋅ ⋅ ⋅ ⋅

τ
şi tensiunea tangenţială maximă în inimă
2 3 3
2
N/mm 2 34 3 10 422 0 10 27 , ,
max
⋅ ⋅ ⋅ ⋅

τ .
6.8 Răsucirea profilelor închise cu pereţi subţiri
Studiul profilelor subţiri închise se face adoptând ipoteza constanţei
secţiunii transversale şi ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale, deci
considerând că deformaţia secţiunii transversale este o rotaţie de rigid iar proiecţia
liniei mediane pe un plan perpendicular pe axa barei nu se modifică.
Fig. 6.9
Se consideră un profil subţire închis, de formă oarecare (fig. 6.9), având
grosimea peretelui δ variabilă. Spre deosebire de secţiunile deschise, momentul
t
M produce tensiuni tangenţiale uniform distribuite pe grosimea peretelui (ipoteza
lui Bredt).
6. RĂSUCIREA BARELOR 105
Se izolează un element infinitezimal din peretele profilului, de lăţime dx
paralelă cu axa barei şi de lungime arbitrară în lungul liniei mediane a profilului
(desenată punctat).
Fie
1
δ grosimea în punctul 1 şi
2
δ grosimea în punctul 2. Tensiunile
1
τ şi
2
τ sunt constante pe grosimea peretelui. Conform dualităţii tensiunilor tangenţiale
(3.3), pe feţele longitudinale din 1 şi 2 acţionează tensiuni egale cu tensiunile
tangenţiale din planul secţiunii transversale, perpendiculare pe muchia comună.
Forţa tăietoare pe faţa 1, în lungul axei barei, este x d
1 1
δ τ . Pentru echilibrul
longitudinal al elementului izolat, această forţă trebuie să fie egală cu forţa
x d
2 2
δ τ care acţionează pe faţa 2. Rezultă
2 2 1 1
δ τ δ τ şi deoarece punctele 1 şi 2
au fost alese arbitrar, produsul δ τ este constant în lungul conturului. Mărimea
δ τ q se numeşte flux de forfecare şi reprezintă o forţă tăietoare pe unitatea de
lungime a liniei mediane a secţiunii profilului subţire.
Forţa dF care acţionează tangenţial la contur, pe un element de lungime ds,
este s d δ τ . Momentul acestei forţe faţă de axa barei (sau faţă de un punct din
secţiune ales arbitrar) este s r d δ τ iar momentul total este

s r M
t
d δ τ .
Deoarece q δ τ este constant în lungul conturului, momentul de răsucire
se mai scrie
∫ ∫
s r q s r M
t
d d δ τ .
Dar s r d este dublul suprafeţei haşurate şi

s r d pentru tot conturul este
Ω 2 , unde Ω este aria delimitată de linia mediană a peretelui profilului (desenată
punctat). Rezultă
q M
t
2Ω . (6.28)
Tensiunile tangenţiale au valoarea (formula lui Bredt)

2 δ Ω
τ
t
M
. (6.29)
Pentru calculul unghiului de răsucire, se egalează energia de deformaţie
exprimată în funcţie de momentul de răsucire
t
M cu energia de deformaţie
exprimată în funcţie de tensiunile tangenţiale τ (6.19, a).
Energia înmagazinată într-un element de dimensiuni ds, dx, δ este
s x
G
dU d d
2
2
δ
τ
.
106 REZISTENŢA MATERIALELOR
Energia acumulată în tot profilul de lungime " este
∫ ∫

δ
δ τ
δ τ
s
G
s
G
U
d

2
d
2
2 2
2
" "
sau, înlocuind tensiunile tangenţiale din relaţia (6.29), se obţine

δ Ω
s
G
M
U
t
d

8

2
2
"
. (6.30)
Pe de altă parte, energia de deformaţie este egală cu lucrul mecanic al
cuplului elastic
t
M pe rotirea ϕ ∆
ϕ ∆
2
1
t
M U . (6.31)
Egalând expresiile (6.30) şi (6.31) ale energiei de deformaţie, se obţine
unghiul de răsucire specifică (formula lui Bredt)


δ

θ
ϕ ∆ s
G
M
t
d

4
2
"
. (6.32)
Dacă profilul are grosimea δ constantă în lungul conturului, atunci
G
S
G
S M
t
2

4

2

τ
δ Ω
θ
ϕ ∆

"
, (6.33)
unde S este lungimea totală a liniei mediane a conturului închis.
Exemplul 6.3
Să se compare tensiunile tangeţiale maxime şi rigidităţile la răsucire pentru
un tub circular cu pereţi subţiri şi un tub cu aceleaşi dimensiuni, în care s-a tăiat o
fantă longitudinală pe toată lungimea (fig. 6.10), solicitate de momente de răsucire
egale.
Fig. 6.10
Rezolvare
La profilul închis, din relaţiile (6.8,a) şi (6.17) se obţine
6. RĂSUCIREA BARELOR 107
δ π δ π
τ
2 2

2 3 1
R
M
R
R M
I
R M
t t
p
t
max
,
δ π
ϕ ∆
2
3
1
1
R
G
I G
M
k
p
t
" "
.
La profilul deschis, din relaţiile (6.23) şi (6.24) se obţine
2 3 2
2
3

3

δ π δ
δ τ
R
M
s
M
t t
max
,
3
2
2

3
2
δ π
ϕ ∆
R
G I G M
k
t t
" "
.
Raportul tensiunilor tangenţiale maxime este
δ τ
τ
R
max
max
3
1
2
.
Raportul rigidităţilor la răsucire este
2
2
2
1
3
δ
R
k
k
.
Dacă 10 δ R , atunci tensiunile în tubul deschis sunt de 30 de ori mai
mari decât cele din tubul închis, în schimb rigiditatea tubului deschis este de 300
ori mai mică decât cea a tubului închis.
În general, la profilele deschise solicitate la răsucire, tensiunile tangenţiale
sunt mari şi deformabilitatea este mare. Rezultă că profilele deschise cu pereţi
subţiri nu sunt adecvate pentru a prelua solicitări de răsucire sau a împiedica
deformaţiile produse de această solicitare.
6.9 Calculul arcurilor cilindrice elicoidale
Arcul cilindric elicoidal este o bară curbă în spaţiu. La un arc solicitat la
întindere (fig. 6.11, a), dacă înclinarea spirelor este mare atunci forţa F, redusă în
centrul de greutate al secţiunii transversale, produce toate cele patru solicitări
simple: întindere, forfecare, încovoiere şi răsucire (fig. 6.11, b).
La arcurile cu spire strânse, la care înclinarea elicei este foarte mică, forţa
axială şi momentul încovoietor se pot neglija, rămânând forţa tăietoare F T şi
momentul de răsucire R F M
t
.
108 REZISTENŢA MATERIALELOR
La arcuri cu raza de înfăşurare mare în comparaţie cu diametrul spirei
( ) R d << , efectul forfecării este neglijabil, solicitarea principală fiind răsucirea.
Fig. 6.11
Din formula de dimensionare la răsucire (6.11, a), în cazul secţiunii
circulare, rezultă:
a a
t
p
R F M d
W
τ τ
π
16
3

de unde se obţine diametrul spirei arcului
3

16

a
R F
d
τ π
. (6.34)
Numărul de spire n se calculează pe baza formulei săgeţii arcului. Aceasta
se poate deduce egalând lucrul mecanic produs de forţa F când arcul se deformează
cu săgeata f, cu energia de deformaţie la răsucire, înmagazinată de arc
p
t
p
t
I G
M
I G
x M
f F
2

2
d

2
1
2 2
"
"


,
unde R F M
t
, n R 2π " ,
32
4
d
I
p
π
.
Rezultă săgeata arcului
6. RĂSUCIREA BARELOR 109
4
3

64
d G
n R F
f . (6.35)
Relaţia (6.35) se mai scrie sub forma
f k f
n R
d G
F
64

3
4
, (6.36)
unde k este rigiditatea arcului (denumită şi constanta elastică a arcului).
Reprezentarea grafică a relaţiei (6.36) se numeşte caracteristica elastică a arcului.
Dacă se impune valoarea rigidităţii arcului
f
F
k


,
din relaţia (6.36) rezultă numărul de spire necesar

64

3
4
k R
d G
n . (6.37)
La oţelurile de arcuri 600 400 −
a
τ N/mm
2
şi 85 G GPa.
6.10 Sisteme static nedeterminate solicitate la răsucire
La sisteme static nedeterminate, reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi
determinate numai cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru din statică. Diferenţa între
numărul reacţiunilor (sau eforturilor necunoscute) şi numărul ecuaţiilor de
echilibru se numeşte grad de nedeterminare al sistemului. Pentru rezolvarea
problemelor static nedeterminate se utilizează ecuaţii de echilibru, ecuaţii de
compatibilitate geometrică, relaţii forţă-deformaţie şi condiţii la limită. Deobicei se
elimină deformaţiile şi deplasările între ultimele trei tipuri de ecuaţii, rezultând un
număr de condiţii de deformaţie, exprimate în funcţie de eforturi sau reacţiuni, egal
cu gradul de nedeterminare.
6.10.1 Bara încastrată la capete
Fie bara din figura 6.12, a încastrată la capete şi solicitată de momentul M.
Se cunosc dimensiunile a, b, d şi modulul de elasticitate G. Se cer tensiunile
tangenţiale maxime din bară.
Rezolvare
110 REZISTENŢA MATERIALELOR
Reacţiunile din încastrări sunt momentele
1
M şi
2
M .
Fig. 6.12
Ecuaţia de echilibru. Ecuaţia de proiecţii pe orizontală a momentelor se
scrie
0
2 1
+ − M M M . (6.38)
Compatibilitatea deformaţiilor. În urma aplicării cuplului M, secţiunea 3 se
roteşte, dar suma unghiurilor de răsucire ale celor două porţiuni 1-3 şi 3-2 este
zero, bara fiind încastrată la capete
. 0
32 13
+ ϕ ∆ ϕ ∆ (6.39)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke s-a stabilit expresia
(6.16) a unghiurilor de răsucire care, pentru cele două porţiuni de bară, se scrie
p
13
13


I G
a M
ϕ ∆ ,
p
32
32


I G
b M
ϕ ∆ . (6.40)
Din diagrama momentelor de răsucire (fig. 6.12, b) rezultă
1 13
M M ,
2 1 32
M M M M − − . (6.41)
Din relaţiile (6.39)-(6.41) se obţin reacţiunile
"
b
M M
1
,
"
a
M M
2
, (6.42)
deci tensiunile tangenţiale maxime în cele două porţiuni de bară au expresiile
6. RĂSUCIREA BARELOR 111
"
13
13
p p
W
b M
W
M
τ ,
"
32
32
p p
W
a M
W
M
τ (6.43)
unde
p
W se calculează cu relaţia (6.12).
6.10.2 Arbori concentrici
Se cer tensiunile tangenţiale produse de momentul
t
M în arborele din
figura 6.13, a, compus din două tuburi subţiri din materiale diferite, solidarizate
între ele. Se cunosc modulele de elasticitate transversale
1
G şi
2
G ale celor două
materiale.
a b
Fig. 6.13
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru. Cuplul exterior
t
M este preluat în proporţii diferite
de cele două materiale. Suma momentelor de răsucire
1
t
M şi
2
t
M egalează
momentul total:
t t t
M M M +
2 1
. (6.44)
Compatibilitatea deformaţiilor. Cele două materiale, cu aceeaşi lungime
iniţială " , au deformaţii la răsucire identice, fiind solidarizate între ele:
2 1
θ θ . (6.45)
Relaţiile forţă-deformaţie. Pe baza legii lui Hooke, s-a stabilit expresia
unghiurilor de răsucire specifică (6.6), care pentru cele două materiale se scrie
112 REZISTENŢA MATERIALELOR
1
1
1
1

p
t
I G
M
θ ,
2
2
2
2

p
t
I G
M
θ . (6.46)
Înlocuind relaţiile (6.46) în (6.45) şi utilizând ecuaţia (6.44) se obţine
2
2
1
1
2
2
2
1
1
1

p p
t
p
t
p
t
I G I G
M
I G
M
I G
M
+
.
Rezultă tensiunile în cele două materiale la o distanţă r faţă de centru
2
1
2
1
1

1
1


p p
t
p
t
I
G
G
I
r M
I
r M
+
τ ;
1
2
1
2
2

2
2


p p
t
p
t
I
G
G
I
r M
I
r M
+
τ . (6.47)
Înlocuind
2
R r în relaţiile (6.47), se obţine
2
1
2
1
G
G
min
max

τ
τ
.
Se observă că în dreptul suprafeţei de contact, tensiunile tangenţiale în cele
două materiale sunt diferite, raportul lor fiind egal cu raportul modulelor de
elasticitate transversale. De acest fapt trebuie ţinut cont la solidarizarea
materialelor.
Diagramele de variaţie a tensiunilor tangenţiale în lungul razei sunt date în
figura 6.13, b.
Acelaşi rezultat s-ar obţine dacă cei doi arbori concentrici ar fi solidarizaţi
doar la capete.
6.11 Concentrarea tensiunilor la răsucirea barelor
Calculul la răsucire, bazat pe relaţia (6.8, a), este valabil numai pentru bare
de secţiune constantă. Discontinuităţile geometrice, de exemplu, arbore în trepte,
găuri transversale, degajări, şanţuri de pană, produc variaţii locale importante ale
tensiunilor, ale căror valori maxime sunt mai mari decât cele calculate în ipoteza
constanţei secţiunii transversale. La un concentrator de tensiuni, tensiunea maximă
este funcţie de forma şi dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii.
La răsucire, factorul de concentrare a tensiunilor elastice
t
K se defineşte
prin relaţia
nom
max
t
K
τ
τ
(6.48)
6. RĂSUCIREA BARELOR 113
unde
max
τ este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică iar
nom
τ este
valoarea obţinută neglijând efectul de concentrare a tensiunilor.
Fig. 6.14 [43]
Pentru o bară solicitată la răsucire, cu secţiune variabilă în trepte, variaţia
factorului de concentrare a tensiunilor
t
K în funcţie de raportul între raza de
racordare şi diametrul mic este redată în figura 6.14, pentru patru valori ale
raportului diametrelor celor două porţiuni. Raze de racordare mici produc valori
t
K mari, deci trebuie evitate în proiectare.
Exemplul 6.4
Un arbore este antrenat cu o putere N 200 kW la o turaţie n 600
rot/min şi transmite puterile
1
N 120 kW şi respectiv
2
N 80 kW unor
114 REZISTENŢA MATERIALELOR
consumatori (fig. 6.15, a). Să se dimensioneze arborele din oţel cu
a
τ 40 MPa şi
G 81 GPa. Să se calculeze rotirea relativă a secţiunii 2 faţă de secţiunea 0 şi să se
verifice unghiul de răsucire specifică ştiind că valoarea admisibilă este
a
θ 0,018
rad/m. Se dau a 0,15 m şi b 0,20 m.
Fig. 6.15
Rezolvare
Se trasează diagrama puterilor (fig. 6.15, b) şi se calculează momentele de
răsucire pe intervalele 0-1 şi 1-2 :
Nm, 3183
600
200
9550 9550
01
01

n
N
M
t
Nm 1273
600
80
9550 9550
12
2 1

n
N
M
t
.
Se poate trasa şi diagrama momentelor de răsucire (fig. 6.15, c).
Din relaţiile (6.10,a) şi (6.12) rezultă diametrele arborelui :
mm 74
0 4
183 3 16
10

16

3 3
01
t
1



π τ π
a
M
d ,
6. RĂSUCIREA BARELOR 115
mm 5 54
0 4
273 1 16
10

16

3 3
02
t
2
,
M
d
a



π τ π
.
Se aleg valorile
1
d 75 mm şi
2
d 55 mm.
Unghiul rotirii secţiunii 2 faţă de secţiunea 0 are expresia
2
12
2 1
1
01
01
20




p
t
p
t
I G
M
I G
M " "
+ ϕ ∆ ,
unde :
4 4
4
1
mm 10 6 310
32
75


, I
p
π
,
4 4
4
2
mm 10 84 89
32
55


, I
p
π
.
Rezultă
rad 0054 0
10 84 89 10 1 8
200 0 1 273 1
10 6 310 10 1 8
150 0 1 183 3
4 4
3
4 4
3
20
,
, , , ,

⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅
+
⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅
ϕ ∆ .
Unghiurile de răsucire specifică pe cele două intervale, calculate cu relaţia
(6.6), sunt
rad/mm 10 8 1 rad/mm 10 265 1
10 6 310 10 1 8
10 3183

5 5
4 4
3
1
01
01
− −
⋅ < ⋅
⋅ ⋅ ⋅

, ,
, , I G
M
a
p
t
θ θ ,
a
p
t
,
, , I G
M
θ θ < ⋅
⋅ ⋅ ⋅



rad/mm 10 75 1
10 84 89 10 1 8
10 1273

5
4 4
3
2
2 1
2 1
.
Exemplul 6.5
Să se determine momentul de răsucire capabil pentru bara din figura 6.16,
precum şi rotirea secţiunii 3 faţă de încastrare. Bara este din oţel cu
a
τ 60 MPa şi
G 81 GPa, d 20 mm, b 10 mm, h 15 mm, a 0,2 m, b 0,1 m.
Rezolvare
Pentru secţiunea circulară
3 3
3 3
mm 10 57 1
16
0 2
16
⋅ ,
d
W W
p d
π π
,
iar pentru secţiunea dreptunghiulară ( α 0,231 şi β 0,196 pentru h/b 1,5)
3 3 2 2
mm 10 3465 0 10 15 231 0 ⋅ ⋅ ⋅ , , b h W
d
α .
Rezultă momentul de răsucire capabil (6.10,c)
116 REZISTENŢA MATERIALELOR
Nmm 10 79 20 60 5 346
3
⋅ ⋅ , , W M
a
min
d
cap
t
τ =20,79 Nm.
Fig. 6.16
Unghiul de rotire al secţiunii 3 faţă de încastrarea 1 are expresia :
d
t
p
t
I G
M
I G
M




23 12
31
" "
+ ϕ ∆ ,
unde
4 4
4 4
mm 10 57 1
32
20
32


,
d
I
p
π π
,
4 4 3 3
mm 10 294 0 10 15 196 0 ⋅ ⋅ ⋅ , , b h I
d
β .
Rezultă
rad 012 0
10 294 0 10 1 8
100 0 1 79 20
10 57 1 10 1 8
200 0 1 79 20
4 4
3
4 4
3
31
,
, ,
,
, ,
,

⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅
+
⋅ ⋅ ⋅
⋅ ⋅
ϕ ∆ .
Exemplul 6.6
Să se dimensioneze bara încastrată la capete din figura 6.17, a din oţel, cu
secţiune circulară, cu
a
τ 50 MPa.
Rezolvare
Ecuaţia de echilibru a momentelor se scrie
150
2 1
+ M M .
Sistemul este simplu static nedeterminat. Problema se va rezolva prin
suprapunerea efectelor, pe baza rezultatelor de la paragraful 6.10.1.
6. RĂSUCIREA BARELOR 117
Dacă acţionează numai momentul din secţiunea 3, condiţia de deformaţie
32 13
ϕ ∆ ϕ ∆ se scrie
p p
I G
M
I G
M




32 32 13 13
" "
, sau " " 3
2 1
M M ′ ′ . Dar ecuaţia de
echilibru este 150
2 1
′ + ′ M M , deci Nm 5 37
1
, M ′ , Nm 5 12
2
, M ′ , valori cu care
se construieşte diagrama momentelor de răsucire din figura 6.17, b.
Fig. 6.17
Similar, dacă acţionează numai momentul din secţiunea 4, condiţia de
deformaţie
42 14
ϕ ∆ ϕ ∆ sau " " 3
2 1
M M ′ ′ ′ ′ şi ecuaţia de echilibru
100
2 1
′ ′ + ′ ′ M M conduc la Nm 25
1
′ ′ M , Nm 75
2
′ ′ M ; Diagrama
corespunzătoare a momentelor de răsucire este redată în figura 6.17, c.
În cazul acţiunii simultane a celor două momente, diagrama momentelor de
răsucire are forma din figura 6.17, d. Rezultă
Nm 5 87, M
max
t
.
Se utilizează formula de dimensionare (6.10, a)
3
3
mm 1750
50
10 5 87



,
M
W
a
max
t
nec
p
τ
,
118 REZISTENŢA MATERIALELOR
deci 1750
16
3

d π
, de unde rezultă mm 7 20, d . Se alege mm 21 d .
Exemplul 6.7
Un arc cilindric elicoidal având raza de înfăşurare R 40 mm şi numărul
de spire 8 n este comprimat de o forţă F 1250 N. Să se dimensioneze arcul şi
să se calculeze săgeata f, cunoscând
a
τ 500 MPa şi G 85 GPa.
Rezolvare
Se dimensionează arcul cu formula (6.34)
mm 985 7
500
40 250 1 16


16

3
3 ,
R F
d
a


⋅ ⋅

π τ π
Se alege mm 8 d .
Săgeata arcului are expresia (6.35)
mm 6 117
8 10 5 8
8 40 1250 64

64
4 4
3
4
3
,
, d G
n R F
f
⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
.
7.
PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE
La încovoiere şi răsucire, forma secţiunii barei este uneori mai importantă
decât suprafaţa acesteia. Caracteristicile geometrice ale secţiunilor plane,
independente de deplanare, care intervin în calculul tensiunilor şi deformaţiilor
sunt momentele de inerţie, momentele centrifugale şi modulele de rezistenţă,
calculate faţă de axe care trec prin centrul de greutate al suprafeţei secţiunii
transversale.
Este evident că noţiunile provin din mecanică, prin particularizarea
relaţiilor de la plăci subţiri. O suprafaţă plană nu are greutate, nu are inerţie şi nici
proprietăţi centrifugale. Momentele de inerţie se mai numesc momente de ordinul
doi ale suprafeţelor, momentele centrifugale se mai numesc produse ale
suprafeţelor iar centrele de greutate se numesc centre geometrice sau centroide. Se
vor utiliza denumirile "improprii" aşa cum sunt definite în standardul românesc
privind terminologia din Rezistenţa materialelor (STAS 1963-81).
Pentru simplificarea expunerii, sistemul de axe yOz va fi rotit 180
o
faţă de
convenţia din acest curs. Axa Oz va fi orientată în sus iar axa Oy spre dreapta.
7.1 Momente statice ale suprafeţelor plane
Fie suprafaţa plană din figura 7.1. Momentul (de ordinul întâi al)
elementului de suprafaţă dA faţă de axa Oy este A z d , deci momentul static al
întregii suprafeţe faţă de axa Oy este

A
A zd , unde A este aria suprafeţei:

A
y
A z S d . (7.1)
Momentul static al întregii figuri faţă de axa Oz este

A
z
A y S d . (7.2)
120 REZISTENŢA MATERIALELOR
Se alege un nou sistem de coordonate z G y , obţinut prin translaţia axelor
sistemului yOz. Coordonatele elementului dA în noul sistem de axe sunt
G
y y y − ,
G
z z z − .
unde
G G
z , y sunt coordonatele punctului G în sistemul iniţial.
Fig. 7.1
Originea G a noului sistem se alege astfel încât în sistemul de coordonate
z G y momentele statice ale suprafeţei să fie nule:
( )
( ) . A y y A y S
, A z z A z S
A
G
A
z
A
G
A
y
0 d - d
0 d - d


∫ ∫
∫ ∫
(7.3)
Rezultă coordonatele centrului de greutate al suprafeţei
A
A y
A
S
y
A z
G


d
,
A
A z
A
S
z
A
y
G


d
. (7.4)
În practică, o suprafaţă este adesea împărţită în mai multe figuri cu forme
geometrice simple (de ex., dreptunghiuri, cercuri, triunghiuri), ale căror suprafeţe şi
centre de greutate sunt cunoscute sau uşor de determinat. Coordonatele centrului de
greutate al suprafeţei compuse se calculează cu relaţiile

i
i i
G
A
y A
y


,

i
i i
G
A
z A
z


, (7.5)
unde
i
y şi
i
z sunt coordonatele centrului de greutate al suprafeţei
i
A ( ) n ,.., , i 2 1 .
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 121
Dacă o figură are o axă de simetrie, atunci centrul de greutate se află pe
această axă, deoarece momentul static faţă de o axă de simetrie este zero. Dacă
figura are două axe de simetrie, atunci centrul de greutate se află la intersecţia
acestora. Dacă o figură nu are axe de simetrie dar are un centru de simetrie, atunci
centrul de greutate coincide cu centrul de simetrie.
Orice axă care trece prin centrul de greutate al suprafeţei se numeşte axă
centrală.
7.2 Momente de inerţie ale suprafeţelor plane
Prin definiţie, momentele de inerţie axiale sunt momente de ordinul doi
ale suprafeţelor

A
y
A z I d
2
,

A
z
A y I d
2
. (7.6)
Momentul centrifugal al suprafeţei faţă de axele yOz este

A
yz
A yz I d . (7.7)
Dacă una dintre axe este axă de simetrie, atunci momentul centrifugal al
suprafeţei este nul.
La suprafeţe axial-simetrice, momentul de inerţie polar faţă de punctul O
este
( )
y z
A A
p
I I A z y A r I + +
∫ ∫
d d
2 2 2
. (7.8)
unde r este distanţa de la elementul dA la originea O.
Momentele de inerţie axiale şi cel polar sunt mărimi pozitive, în timp ce
momentul centrifugal poate fi pozitiv, zero sau negativ.
Razele de inerţie se definesc prin relaţiile
A
I
i
y
y
,
A
I
i
z
z
. (7.9)
Dreptunghiul
La dreptunghiul cu baza b şi înălţimea h din figura 7.2, se consideră
elementul de arie z b A d d situat la distanţa z de axa Oy. Prima integrală (7.6)
devine
122 REZISTENŢA MATERIALELOR
∫ ∫
+


2
2
3
2 2
12
d d
h
h A
y
h b
z b z A z I . (7.10)
Deci
12
3
h b
I
y
şi
12
3
b h
I
z
. (7.11)
Cercul
Fie cercul de rază 2 D R din figura 7.3. Elementul de suprafaţă haşurat
r r A d d d θ este situat la distanţa θ sin r z de axa Oy. Rezultă
( )
∫ ∫ ∫

R
A
y
R
r r r A z I
0
4
2
2
0
2
4
d d sin d
π
θ θ
π
.
Deci
64
4
D
I I
z y
π
. (7.12)
Aceeaşi expresie se poate deduce din formula momentului de inerţie
polar (6.7), pe baza relaţiei (7.8), 2
p z y
I I I .
Fig. 7.2 Fig. 7.3
Inelul circular
La un inel gros, cu diametrul exterior D şi diametrul interior d, momentul
de inerţie axial se obţine scăzând momentul de inerţie al cercului interior din
momentul de inerţie al cercului exterior
( )
64
4 4
d D
I I
z y


π
. (7.13)
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 123
La un inel subţire, de rază R şi grosime R << δ , se consideră un element
de suprafaţă δ θ d d R A situat la distanţa θ sin R z de axa Oy. Rezultă
( ) . R R R A z I
A
y
δ π δ θ θ
π
d sin d
3
2
0
2 2

∫ ∫
(7.14)
Triunghiul
Fie triunghiul din figura 7.4, a, definit prin coordonatele vârfurilor
i i
z , y
( ) 3 2 1 , , i faţă de un sistem de axe oarecare yOz.
a b
Fig. 7.4
Coordonatele centrului de greutate sunt
( )
3 2 1
3
1
y y y y
G
+ + , ( )
3 2 1
3
1
z z z z
G
+ + . (7.15)
Momentele statice faţă de sistemul de coordonate yOz au expresiile
( )
3 2 1
3
z z z
A
z A S
G y
+ + , ( )
3 2 1
3
y y y
A
y A S
G z
+ + , (7.16)
unde A este suprafaţa triunghiului
( ) ( ) ( ) [ ]
2
1

1
1
1

2
1
2 1 3 1 3 2 3 2 1
3 3
2 2
1 1
z z y z z y z z y
z y
z y
z y
A − + − + − . (7.17)
Momentele de inerţie axiale sunt
( ) ( ) ( ) [ ]
6
1 3 3 3 2 2 2 1 1
z z z z z z z z z
A
I
y
+ + + + + , (7.18)
124 REZISTENŢA MATERIALELOR
( ) ( ) ( ) [ ]
6
1 3 3 3 2 2 2 1 1
y y y y y y y y y
A
I
z
+ + + + + . (7.19)
Momentul centrifugal este
( )( ) ( )( ) ( )( ) [ ]
12
1 3 1 3 3 2 3 2 2 1 2 1
z z y y z z y y z z y y
A
I
yz
+ + + + + + + + (7.20)
Calculul relaţiilor de mai sus se poate face simplu utilizând coordonatele
triunghiulare (fig. 7.4, b). Poziţia unui punct P în interiorul sau pe conturul unui
triunghi de suprafaţă A este determinată de trei rapoarte între suprafeţe, numite
coordonate triunghiulare
A A L
1 1
, A A L
2 2
, A A L
3 3
. (7.21)
Între coordonatele carteziene y, z ale punctului P şi coordonatele
triunghiulare
3 2 1
L , L , L se stabilesc relaţiile liniare
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
3
2
1
3 2 1
3 2 1

1 1 1 1
L
L
L
z z z
y y y
z
y . (7.22)
Înlocuind coordonatele y, z în relaţiile de definiţie (7.6) şi (7.7) se obţin
formulele (7.18)-(7.20). Se utilizează integrale de forma (Gallagher)
( ) ( )
( ) ( )
( )! 2
! !
2 d
2 1
+ +


b a
b a
A A L L
b
a
A
, ( )
( )
( )! 2
!
2 d
1
+


a
a
A A L
a
A
.
Momentele de inerţie ale triunghiului faţă de axele centrale sunt
( )
2
3
2
2
2
1
12
z z z
A
I
y
+ + , ( )
2
3
2
2
2
1
12
y y y
A
I
z
+ + , (7.23)
( )
3 3 2 2 1 1
12
z y z y z y
A
I
z y
+ + . (7.24)
Relaţiile (7.15)-(7.20) sunt utile la calculul momentelor de inerţie ale
suprafeţelor de forme complicate, care pot fi aproximate prin mai multe triunghiuri,
de exemplu secţiunea transversală a unui burghiu sau a unei palete de turbină sau
compresor.
Triunghiul dreptunghic
Fie triunghiul dreptunghic cu baza b şi înălţimea h din figura 7.5.
Din relaţiile (7.18)-(7.20) se obţine
12
3
h b
I
y
,
12
3
b h
I
z
,
24
2 2
h b
I
yz
.
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 125
Din relaţiile (7.23) şi (7.24) se obţine
36
3
h b
I
y
,
36
3
b h
I
z
,
72
2 2
h b
I
z y
− .
Semnul momentului centrifugal faţă de axele centrale depinde de sensul
acestora în raport cu triunghiul, putând fi pozitiv pentru alte direcţii ale axelor faţă
de cele din figura 7.5.
Fig. 7.5 Fig. 7.6
Fâşie dreptunghiulară subţire
Pentru calculul momentelor de inerţie ale profilelor subţiri, acestea se
decompun în suprafeţe dreptunghiulare înguste. În continuare se calculează
momentele de inerţie la un dreptunghi a cărui grosime este mult mai mică decât
lungimea.
Fie dreptunghiul din figura 7.6, definit prin grosimea δ şi coordonatele
extremităţilor
i i
z , y ( ) 2 1, i faţă de un sistem de axe oarecare yOz. Se notează "
lungimea dreptunghiului şi α înclinarea acestuia faţă de axa Oy.
Elementul de lungime " d are suprafaţa
α
δ δ
sin
d
d d
z
A " .
Se calculează
2 1
3
2
3
1
3
2
3
1 2 2

3 3 sin
d
sin
d
1
2
z z
z z z z
z z A z I
z
z
A
y



∫ ∫
" δ
α
δ
α
δ
deci momentul de inerţie faţă de axa Oy este
126 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
2
2 2 1
2
1
3
z z z z
A
I
y
+ + (7.25)
şi analog, momentul de inerţie faţă de axa Oz este
( )
2
2 2 1
2
1
3
y y y y
A
I
z
+ + . (7.26)
Din relaţia (7.7) se obţine momentul centrifugal
( )( ) [ ]
6
2 2 1 1 2 1 2 1
z y z y z z y y
A
I
yz
+ + + + (7.27)
7.3 Variaţia momentelor de inerţie cu translaţia axelor
La calculul momentelor de inerţie ale suprafeţelor compuse, se cunoaşte
momentul de inerţie al unei suprafeţe componente faţă de un sistem de axe local,
cu originea în centrul de greutate al suprafeţei respective, şi se calculează
momentul de inerţie faţă de un sistem de axe global, având axele paralele cu axele
sistemului local.
Fig. 7.7
Cu notaţiile din figura 7.7, se obţine
( ) ( ) A b I A b b z z A b z A z I
y
A A A
y
2 2 2 2 2
d 2 d d + + + +
∫ ∫ ∫
,
( ) ( ) A a I A a a y y A a y A y I
z
A A A
z
2 2 2 2 2
d 2 d d + + + +
∫ ∫ ∫
,
( )( ) ( ) abA I A ab b y z a z y A b z a y A yz I
z y
A A A
yz
+ + + + + +
∫ ∫ ∫
d d d .
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 127
Rezultă relaţiile cunoscute ca formulele lui Steiner sau teorema axelor
paralele:

2
b A I I
y y
+ ,
2
a A I I
z z
+ , (7.28)
Momentul de inerţie faţă de o axă oarecare este egal cu momentul de
inerţie faţă de o axă paralelă, care trece prin centrul de greutate al suprafeţei, plus
produsul ariei suprafeţei cu pătratul distanţei între cele două axe.
b a A I I
z y yz
+ . (7.29)
Momentul de inerţie centrifugal faţă de două axe oarecare este egal cu
momentul de inerţie centrifugal faţă de axe paralele care trec prin centrul de
greutate al suprafeţei, plus produsul ariei cu distanţele între cele două axe.
Relaţiile (7.28) şi (7.29) pot fi utilizate cu condiţia ca cel puţin una dintre
axe să fie axă centrală.
Exemplul 7.1
Se cere să se calculeze momentele de inerţie axiale ale suprafeţei din
figura 7.8, a în care dimensiunile sunt date în mm.
Fig. 7.8
Figura se împarte în două dreptunghiuri de arii
1
A şi
2
A la care se
cunosc centrele de greutate. Se alege un sistem de axe de referinţă cu axa y la baza
figurii şi axa z axa de simetrie verticală. Se calculează poziţia centrului de greutate
mm 50
20 60 60 20
30 20 60 70 60 20
2 1
2 2 1 1

⋅ + ⋅
⋅ ⋅ + ⋅ ⋅

+
+

A A
z A z A
z
G
.
Se trasează axa y G paralelă cu Oy. Aplicând prima formulă (7.28) se
obţine
4 4 2
3
2
3
mm 10 136 20 60 20
12
60 20
20 60 20
12
20 60
⋅ ⋅ ⋅ +

+ ⋅ ⋅ +

y
I
128 REZISTENŢA MATERIALELOR
4 4
3 3
mm 10 40
12
20 60
12
60 20


+


z z
I I .
Momentul de inerţie axial
y
I al suprafeţei în U din figura 7.8, b are
aceeaşi valoare cu cel al suprafeţei în T din figura 7.8, a.
7.4 Variaţia momentelor de inerţie cu rotaţia axelor
Momentele de inerţie ale unei suprafeţe plane nu depind numai de
alegerea originii axelor de coordonate, dar şi de orientarea axelor în planul
suprafeţei. La studiul încovoierii oblice a barelor este uneori necesar să se
calculeze momentele de inerţie faţă de un sistem de axe de coordonate rotit faţă de
sistemul considerat iniţial.
Fie suprafaţa din figura 7.9 la care se cunosc momentele de inerţie faţă de
axele yOz, notate
zy z y
I , I , I . Interesează valorile momentelor de inerţie faţă de un
sistem de axe
1 1
Oz y rotit cu unghiul θ faţă de axele iniţiale, momente notate
1 1 1 1
z y z y
I , I , I .
Fig. 7.9
Coordonatele elementului dA în sistemul de axe rotit se pot exprima în
funcţie de coordonatele elementului în sistemul de axe iniţial:
θ θ sin cos
1
z y y + , θ θ sin cos
1
y z z − . (7.30)
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 129
Momentele de inerţie faţă de axele rotite sunt
( )
, cos sin 2 sin cos
d y cos sin 2 d sin d cos
d sin cos d
2 2
2 2 2 2
2 2
1
1
θ θ θ θ
θ θ θ θ
θ θ
yz z y
A A A
A A
y
I I I
A z A y A z
A y z A z I
− +
− +

∫ ∫ ∫
∫ ∫
( )
, cos sin 2 sin cos
d sin cos d
2 2
2 2
1
1
θ θ θ θ
θ θ
yz y z
A A
z
I I I
A z y A y I
+ +
+
∫ ∫
(7.31)
( )( )
( ) ( ). sin cos cos sin -
d sin cos sin cos d
2 2
1 1
1 1
θ θ θ θ
θ θ θ θ
− +
− +
∫ ∫
yz z y
A A
z y
I I I
A y z z y A z y I
Relaţiile (7.31) se scriu convenabil în funcţie de unghiul dublu:
, 2 sin 2 cos
2 2
1
θ θ
yz
z y z y
y
I
I I I I
I −

+
+
(7.32)
, 2 sin 2 cos
2 2
1
θ θ
yz
z y z y
z
I
I I I I
I +


+
(7.33)
. 2 cos 2 sin
2
1 1
θ θ
yz
z y
y z
I
I I
I +

(7.34)
Unghiul θ pentru care momentul de inerţie axial
1
y
I dat de relaţia
(7.32) are o valoare extremă se obţine din condiţia ( ) 0 2 d d
1
θ
y
I . Rezultă
( )( ) 0 2 cos 2 2 sin − − − θ θ
yz z y
I I I , (7.35)
deci unghiul care anulează derivata este dat de relaţia
y z
yz
I I
I

2
2 tg θ (7.36)
unde, pentru simplificarea expunerii, nu s-a schimbat notaţia pentru unghiuri.
Ecuaţia (7.36) are două soluţii care diferă cu 180
o
. Deci există două
unghiuri θ care diferă cu 90
o
şi care definesc direcţiile axelor care trec prin
punctul O şi faţă de care momentul de inerţie axial are valori extreme. Acestea se
numesc direcţii principale de inerţie. Dacă originea axelor este în centrul de
greutate al suprafeţei, atunci acestea se numesc axe centrale principale de inerţie.
Comparând relaţiile (7.34) şi (7.35), se observă că unghiul θ din relaţia
(7.36) corespunde rotaţiei axelor pentru care momentul centrifugal se anulează.
130 REZISTENŢA MATERIALELOR
Deci axele principale de inerţie se pot defini şi ca axele faţă de care momentele
centrifugale sunt nule.
Înlocuind unghiurile θ din relaţia (7.36) în expresia (7.32) a momentului
de inerţie axial
1
y
I se obţin momentele de inerţie
1
I şi
2
I faţă de axele principale
de inerţie numite momente de inerţie principale
2
2
2 1
2 2
yz
z y z y
,
I
I I I I
I +
(
(
,
\
,
,
(
j −
±
+
. (7.37)
Este posibil să se stabilească expresii care sunt invariante faţă de rotirea
axelor de coordonate
2 1
1 1
I I I I I I
z y z y
+ + + , (7.38)
2 1
2 2
1 1 1 1
I I I I I I I I
yz z y z y z y
− − . (7.39)
De asemenea, uneori este util să se exprime momentele de inerţie,
calculate faţă de axe oarecare, în funcţie de momentele de inerţie principale
sin cos
2
2
2
1
θ θ I I I
y
+ , (7.40)
cos sin
2
2
2
1
θ θ I I I
z
+ , (7.41)
2 sin
2
1 2
θ
I I
I
yz

. (7.42)
Dacă 0
yz
I şi
z y
I I , atunci
z y z y
I I I I
1 1
şi orice axă este o axă
principală de inerţie. Acesta este cazul suprafeţelor axial-simetrice şi al celor
închise de poligoane regulate.
Exemplul 7.2
Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale
principale ale suprafeţei din figura 7.10, în care dimensiunile sunt date în mm.
Rezolvare
Figura se împarte în două dreptunghiuri de arii
1
A şi
2
A la care se
cunosc centrele de greutate
1
G şi
2
G . Se alege un sistem de axe de referinţă, cu
axa Oy la marginea de sus a figurii şi axa Oz la marginea din stânga. Se calculează
poziţia centrului de greutate
mm 87 9
5 55 5 40
5 2 5 55 20 5 40
2 1
2 2 1 1
,
,
A A
y A y A
y
G

⋅ + ⋅
⋅ ⋅ + ⋅ ⋅

+
+
,
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 131
( ) ( )
mm 87 19
5 55 5 40
5 32 5 55 5 2 5 40
2 1
2 2 1 1
,
, ,
A A
z A z A
z
G

⋅ + ⋅
− ⋅ ⋅ + − ⋅ ⋅

+
+
.
Se desenează axa y G paralelă cu Oy şi axa z G paralelă cu Oz. Aplicând
formulele (7.28) se obţin momentele de inerţie axiale
( ) ( )
4 4 2
3
2
3
mm 10 395 17 87 19 5 32 5 55
12
55 5
5 2 87 19 5 40
12
5 40
⋅ − ⋅ ⋅ +

+ − ⋅ ⋅ +

, , , , , I
y
( ) ( )
4 4 2
3
2
3
mm 10 27 6 5 2 87 9 5 55
12
5 55
87 9 20 5 40
12
40 5
⋅ − ⋅ ⋅ +

+ − ⋅ ⋅ +

, , , , I
z
.
Din formula (7.29) se determină momentul centrifugal
( ) ( )
4 4
mm 10 079 6 63 12 37 7 5 55 37 17 13 10 5 40 ⋅ − ⋅ − ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ ⋅ , , , , , I
z y
.
Fig. 7.10
Din relaţia (7.37) se calculează momentele de inerţie principale
( ) ( )
4 4 2 2 4
2 1
10 4 82 325 118 10 079 6 4 27 6 395 17
2
1
10
2
27 6 395 17
⋅ ± ⋅ ⋅ + − ± ⋅
+
, , , , ,
, ,
I
,
sau
4 4
1
mm 10 072 20 ⋅ , I şi
4 4
2
mm 10 59 3 ⋅ , I .
132 REZISTENŢA MATERIALELOR
Din relaţia (7.36) se obţine
093 1
395 17 27 6
079 6 2
2 tg ,
, ,
,



θ
deci − θ 2 47,54
o
şi 132,46
o
. Rezultă unghiurile care definesc direcţiile
principale de inerţie, −
1
θ 23,77
o
şi
2
θ 66,23
o
.
În figura 7.10 s-au trasat axele centrale principale, notate 1, respectiv 2.
Se vede că elementele suprafeţei sunt cel mai îndepărtate faţă de axa 1, şi cel mai
apropiate faţă de axa 2.
Exemplul 7.3
Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale
principale la secţiunea din figura 7.11.
Fig. 7.11
Rezolvare
Suprafaţa secţiunii: A 1400 mm
2
.
Coordonatele centrului de greutate:
G
y 25,71 mm,
G
z 26,43 mm.
Momentele de inerţie faţă de sistemul yOz sunt
4 4
mm 10 66 164 ⋅ , I
y
,
4 4
mm 10 64 118 ⋅ , I
z
,
4 4
mm 10 83⋅
yz
I .
Momentele de inerţie faţă de axele centrale z G y sunt
4 4
mm 10 88 66 ⋅ , I
y
,
4 4
mm 10 09 26 ⋅ , I
z
,
4 4
mm 10 14 12 ⋅ − , I
z y
.
Direcţiile axelor centrale principale sunt definite de unghiurile

1
θ 15,39
o
,
2
θ 105,39
o
.
7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 133
Momentele de inerţie centrale principale au valorile
4 4
1
mm 10 22 70 ⋅ , I ,
4 4
2
mm 10 75 22 ⋅ , I .
Fig. 7.12 Fig. 7.13
Exemplul 7.4
Să se determine poziţia centrului de greutate şi momentele de inerţie faţă
de axele sistemului de referinţă yOz pentru suprafaţa sfert de cerc din figura 7.12.
Rezolvare
Momentul static faţă de axa Oy (7.2) este
∫ ∫ ∫ ∫ ∫

R
A
y
R
dr r r r r A z S
0
2
0
R
0
2
0
3
2
3
d sin d d sin d
π π
θ θ θ θ .
Coordonatele centrului de greutate (7.4) sunt
G
y
G
y
R
R
R
A
S
z
π π
3
4
4
3
2
3
.
Momentul de inerţie faţă de axa Oy (7.6) este
∫ ∫ ∫ ∫ ∫

R
A
y
R
dr r r r r A z I
0
2
0
R
0
2
0
4
2 3 2 2 2
16
d sin d d sin d
π π
π
θ θ θ θ .
Momentul centrifugal (7.7) este
∫ ∫ ∫ ∫ ∫

R
A
yz
R
dr r r r r r A z y I
0
2
0
R
0
2
0
4
3
8
d cos sin d d sin cos d
π π
θ θ θ θ θ θ .
134 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 7.5
Secţiunea transversală a unui burghiu are forma aproximativă din figura
7.13. Se cere să se calculeze momentele de inerţie centrale principale şi poziţia
axelor centrale principale de inerţie.
Rezolvare
Se consideră că jumătatea inferioară a secţiunii se compune din
dreptunghiul 1 şi sfertul de cerc 2 din care se decupează semicercul 3.
Momentele de inerţie axiale se calculează pe baza expresiilor stabilite
pentru dreptunghi (7.11), cerc (7.12) şi sfert de cerc (Exemplul 7.4), utilizând
formulele lui Steiner (7.28). Se obţine
( ) ( )
4 2
2
4 4
2
3
457 20 2
2 8
3
16 2
3
12
3
2 a , a
a
a a
a
a a
a a
I
y

]
]
]
]
,
,
¸
,
− − + (
,
\
,
(
j
+
π π π
,
( )
( )
4 4 4
2 3
023 49
8
3
16 2
3
3
12
3
2 a , a a
a
a a
a a
I
z

]
]
]
]
,
,
¸
,
− + (
,
\
,
(
j
+
π π
.
Momentul centrifugal este
( )
4
2
4 2
08 13 2
3
4
2
3
8
1
2
3
2
3 2 a , a
a a
a
a a
a I
yz

]
]
]
]
,
,
¸
,
(
(
,
\
,
,
(
j

(
(
,
\
,
,
(
j
− + −
π
π
Momentele de inerţie principale (7.37) sunt
+
(
(
,
\
,
,
(
j −
±
+

2
2
2 1
2 2
yz
z y z y
,
I
I I I I
I
( )
2
2
08 13
2
023 49 457 20
2
023 49 457 20
,
, , , ,
− + (
,
\
,
(
j −
±
+
.
4
1
1 54 a , I ,
4
2
37 15 a , I .
Direcţiile principale de inerţie (7.36) se obţin din relaţia
( )
9158 0
457 20 023 49
08 13 2
2
2 tg ,
, ,
,
I I
I
y z
yz


− ⋅


θ
de unde rezultă
0
1
75 69, θ şi
0
2
24 21, − θ .
8.
ÎNCOVOIEREA BARELOR
O bară este solicitată la încovoiere dacă în secţiunea transversală
acţionează un moment al cărui vector este perpendicular pe axa barei. Deobicei
încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale asupra unor bare relativ
zvelte, cum sunt grinzile de susţinere a planşeelor, grinzile podurilor, osiile
vagoanelor, paletele turbinelor şi compresoarelor axiale, arcurile în foi şi chiar
aripile unor avioane. Aceste sarcini produc în secţiunea transversală atât moment
încovoietor cât şi forţă tăietoare. Momentele încovoietoare produc tensiuni normale
distribuite liniar pe înălţimea secţiunii barei, rezultat direct al ipotezei secţiunii
plane. În aceste condiţii forma secţiunii barei este mai importantă decât aria
suprafeţei, forme optime fiind obţinute cu ajutorul profilelor subţiri. Forţele
tăietoare produc tensiuni tangenţiale nule la extremităţi şi maxime la centrul
secţiunii. Calculul acestora este important la profilele subţiri şi la organele de
asamblare ale grinzilor compuse.
Dacă acţionează numai un moment încovoietor se spune că bara este
solicitată la încovoiere pură. Dacă forţele care acţionează asupra barei sunt
cuprinse într-un plan de simetrie al secţiunii transversale, atunci bara este solicitată
la încovoiere simetrică. Dacă vectorul moment este dirijat în lungul unei axe
centrale de inerţie a secţiunii care însă nu este şi axă principală, atunci se spune că
bara este solicitată la încovoiere oblică. În multe cazuri încovoierea apare simultan
cu răsucirea. În acest capitol se studiază numai încovoierea.
8.1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică
Determinarea distribuţiei tensiunilor la încovoierea pură este o problemă
static nedeterminată la rezolvarea căreia se utilizează condiţii de deformaţie, relaţii
între tensiuni şi deformaţii specifice, şi condiţii de echilibru.
Se fac următoarele ipoteze: a) barele au secţiune constantă; b) momentul
încovoietor este constant în lungul barei, având vectorul dirijat perpendicular pe un
plan de simetrie al barei; c) secţiunile transversale plane, înainte de încovoierea
136 REZISTENŢA MATERIALELOR
barei, rămân plane după încovoiere şi perpendiculare pe axa deformată a barei; d)
raza de curbură a barei deformate este mare în comparaţie cu dimensiunile
transversale; e) elemente longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau
compresiune, nu există tensiuni transversale; f) modulul de elasticitate longitudinal
al materialului barei are aceeaşi valoare la întindere şi la compresiune.
8.1.1 Deplasări şi deformaţii specifice
Deformaţii longitudinale
Se consideră o porţiune de lungime dx dintr-o bară solicitată la încovoiere
pură în planul xOz (fig. 8.1, a). În urma aplicării momentelor încovoietoare
y
M ,
bara se deformează ca în figura 8.1, b, cele două secţiuni situate iniţial la distanţa
dx rotindu-se relativ cu unghiul ϕ d , dar rămânând plane, conform ipotezei lui
Bernoulli.
Se observă că partea de jos a barei este întinsă, în timp ce partea superioară
este comprimată. Înseamnă că trebuie să existe un plan intermediar xOy în care
deformaţia longitudinală este zero. Acesta se numeşte plan neutru iar axa Ox din
acest plan se numeşte axa neutră a barei.
Fig. 8.1
Dacă bara ar fi formată din fibre longitudinale, atunci s-ar observa că, în
urma încovoierii barei, fibrele inferioare se întind, iar cele superioare se comprimă.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 137
Fibra care nu se alungeşte prin deformaţia de încovoiere este ab b a ′ ′ şi se
numeşte fibra medie a barei. Fie
z
ρ raza de curbură a fibrei medii.
O fibră situată la distanţa z de fibra medie are iniţial lungimea
ϕ ρ d d
z
b a x mn ′ ′
iar după aplicarea solicitării devine
( ) ϕ ρ d
z
z n m + ′ ′ .
Alungirea acestei fibre este
( ) ϕ ∆ d d z b a n m l m n m n l x ′ ′ − ′ ′ ′ ′ − ′ ′ ′ ′ .
Alungirea specifică se obţine împărţind alungirea la lungimea iniţială
( )
z z
x
z
x
z
z
x
x
ρ
ϕ
ϕ ρ
ϕ ∆
ε
d
d
d
d
d
d
. (8.1)
Dacă se notează curbura fibrei medii deformate
x
z
y
d
d 1 ϕ
ρ
κ , (8.2)
relaţia (8.1) se mai scrie
z
x
z
x
u
y
x
x
d
d
d
d
κ
ϕ
ε . (8.3)
unde
ϕ z u
x
(8.4)
este deplasarea longitudinală a unui punct situat la distanţa z de planul neutru.
Ca o consecinţă directă a ipotezei secţiunii plane, alungirile specifice sunt
distribuite liniar pe înălţimea secţiunii, fiind nule în planul neutru şi având valori
maxime în fibrele extreme. Relaţia (8.1) este independentă de tipul materialului
barei, fiind valabilă şi la materiale cu dependenţă neliniară între tensiuni şi
deformaţii specifice, sau la solicitări în domeniul plastic.
Deformaţii transversale.
Studiul încovoierii se bazează şi pe ipoteza invariabilităţii secţiunii
transversale a barei. În realitate, alungirile în lungul barei sunt însoţite de contracţii
transversale
x z y
ε ν ε ε − (4.9). În zona întinsă grosimea barei scade, în zona
comprimată grosimea barei creşte, iar suprafaţa neutră se curbează, fenomen
denumit curbură anticlastică. Aceste deformaţii sunt foarte mici şi nu modifică
rezultatele obţinute pentru alungirile specifice longitudinale.
138 REZISTENŢA MATERIALELOR
8.1.2 Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice
Aplicând legea lui Hooke (3.22) rezultă
z E z
E
E
y
z
x x
κ
ρ
ε σ , (8.5)
relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice. Tensiunile normale de
încovoiere variază liniar cu distanţa la fibra medie (fig. 8.1, c) fiind maxime în
fibrele extreme, unde distanţa z este maximă. În planul neutru, deci, pentru o
secţiune dată, în lungul axei neutre, tensiunile produse de încovoiere sunt nule. De
asemenea, conform ipotezelor de lucru, 0
z y
σ σ .
Fig. 8.2 Fig. 8.3
8.1.3 Condiţii de echilibru
Tensiunile
x
σ produc forţe interioare A
x
d σ care echilibrează momentul
încovoietor
y
M . Dacă se scriu relaţiile de echivalenţă (3.4) între tensiunile
x
σ şi
eforturile secţionale (fig. 8.2), se obţine


A
x
A N 0 d σ , (8.6)


A
y x iy
M A z M d σ , (8.7)


A
x iz
A y M 0 d σ . (8.8)
În relaţiile (8.6)-(8.8) s-a ţinut cont de faptul că, fiind paralele cu axa Ox,
forţele A
x
d σ pot produce în general forţă axială şi momente încovoietoare, dar
dintre acestea există numai momentul dirijat în lungul axei Oy.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 139
Poziţia axei neutre Oy.
Înlocuind relaţia (8.5) în (8.6) se obţine


A
y
A z E 0 d κ sau


A
A z 0 d .
Momentul static al suprafeţei secţiunii transversale (7.1) faţă de axa Oy este nul,
deci axa Oy trebuie să fie axă centrală.
Rezultă că axa neutră Oy trece prin centrul de greutate al secţiunii
transversale a barei.
Axa Oz
Înlocuind relaţia (8.5) în (8.8) se obţine


A
y
A z y E 0 d κ sau


A
A z y 0 d . Rezultă că momentul centrifugal al suprafeţei secţiunii transversale
trebuie să fie nul, 0
yz
I , deci axele sistemului yOz trebuie să fie axe centrale
principale.
În cazul încovoierii simetrice această condiţie este automat îndeplinită.
Când secţiunea barei nu este simetrică, planul forţelor trebuie să conţină o axă
centrală principală (fig. 8.3).
8.1.4 Formula lui Navier
Înlocuind relaţia (8.5) în (8.7) se obţine


A
y y
M A z E d
2
κ sau
y y y
M I E κ . Rezultă curbura barei
y
y
z
y
I E
M
x

d
d 1 ϕ
ρ
κ . (8.9)
Din relaţia (8.5) rezultă formula tensiunilor normale la încovoiere simetrică
y
y
x
I
z M
σ
(8.10)
cunoscută ca formula lui Navier.
Tensiunile de încovoiere sunt proporţionale cu momentul încovoietor şi cu
distanţa la axa neutră, şi invers proporţionale cu momentul de inerţie axial al
secţiunii transversale.
La o secţiune cu două axe de simetrie (fig. 8.4, a) tensiunile au valori
maxime egale (şi de semn contrar) în fibrele extreme. La o secţiune cu o singură
140 REZISTENŢA MATERIALELOR
axă de simetrie (fig. 8.4, b) tensiunea maximă
max
σ apare în fibra cea mai
îndepărtată de axa neutră. Această valoare nu trebuie să depăşească rezistenţa
admisibilă la încovoiere pentru materialul barei.
a b
Fig. 8.4
Dacă materialul are rezistenţa admisibilă la întindere diferită de cea la
compresiune, este importantă orientarea secţiunii astfel încât tensiunea maximă să
apară pe partea cu rezistenţa admisibilă mai mare.
8.1.5 Modulul de rezistenţă axial
Tensiunea normală maximă are expresia
y
y
max
y
y
y
max y
max
W
M
z
I
M
I
z M


σ (8.11)
unde
max
y
y
z
I
W (8.12)
este modulul de rezistenţă axial sau modulul de rezistenţă la încovoiere al secţiunii
transversale.
La secţiunea circulară plină, cu diametrul D, se obţine
32
2
64
2
3
4
D
D
D
D
I
W
y
y
π
π
. (8.13, a)
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 141
La secţiunea inelară circulară, cu diametrul exterior D şi cel interior d,
rezultă
( )
( )
D
d D
D
d D
D
I
W
y
y
32
2
64
2
4 4
4 4



π
π
. (8.13, b)
La secţiunea dreptunghiulară, cu baza b şi înălţimea h, se calculează
6
2
12
2
2
3
h b
h
h b
h
I
W
y
y
. (8.13, c)
Relaţia (8.11) este utilizată sub următoarele forme:
- formula de dimensionare la încovoiere: ;
M
W
a
y
nec
σ
(8.14, a)
- formula de verificare: ;
W
M
a
y
ef
σ σ ≤ (8.14, b)
- formula momentului încovoietor capabil:
a y cap
W M σ . (8.14, c)
În relaţiile (8.14),
a
σ este rezistenţa admisibilă la încovoiere, iar M este
momentul încovoietor maxim din bară, în valoare absolută. Pentru configuraţii sau
încărcări mai complicate, acesta se obţine din diagrama momentelor încovoietoare.
Fig. 8.5 Fig. 8.6
O grindă rezistă cu atât mai bine la încovoiere cu cât
y
W are valori mai
mari. Forma secţiunii transversale este cu atât mai raţională cu cât
y
W este mai
mare pentru un consum de material cât mai mic, deci pentru o valoare cât mai mică
a ariei A a suprafeţei secţiunii transversale.
142 REZISTENŢA MATERIALELOR
În figura 8.5 se arată trei secţiuni cu arii egale (12 pătrate cu latura a), la
care prin distribuirea judicioasă a elementelor suprafeţei (cât mai departe de axa
Oy) se obţine un modul de rezistenţă tot mai mare. Astfel
3
1
8 a W (fig. 8.5, a);
1
3
2
5 1 12 W , a W (fig. 8.5, b);
1
3
3
3 23 W a W ≅ (fig. 8.5, c).
La secţiunea în I, tălpile preiau cea mai mare parte a solicitării de
încovoiere, inima având rolul de a menţine tălpile în poziţie şi de a prelua
solicitările de forfecare care apar la încovoierea cu forţă tăietoare. Se apreciază că
la profilele utilizate în construcţii metalice tălpile preiau până la 80% din momentul
încovoietor din secţiune. La unele bare, pentru micşorarea greutăţii, se prevăd găuri
transversale, din loc în loc, în lungul fibrei medii, deci în zona unde tensiunile
normale sunt foarte mici.
În figura 8.6 se arată două secţiuni cu acelaşi modul de rezistenţă
y
W .
Secţiunea inelară (fig. 8.6, b), cu suprafaţa mai judicios distribuită (tensiunile de
încovoiere cresc liniar de la centru spre suprafaţa barei), are aria egală cu 0,55 din
aria suprafeţei secţiunii circulare pline (fig. 8.6, a).
În acelaşi scop, în construcţii metalice se utilizează profile laminate în
formă de I, U sau L (Anexele 2, a, b, c, d).
8.1.6 Deformaţii la încovoierea pură simetrică
Deoarece pe porţiunile de bară solicitate la încovoiere pură
y
M const.,
din relaţia (8.9) rezultă că, în cazul barelor de secţiune constantă şi din acelaşi
material, se obţine

y
y
z
I E
M
ρ
1
const., (8.15)
Deci la încovoierea pură
z
ρ const., bara se deformează în formă de arc
de cerc.
În relaţia (8.15) produsul
y
I E se numeşte modùl de rigiditate la
încovoiere. Acesta este util în special la studiul barelor de secţiune eterogenă, deci
la bare din mai multe materiale.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 143
8.1.7 Energia de deformaţie la încovoierea pură
Pentru un element de bară de lungime dx, solicitat la încovoiere de
momentul
y
M , rotirea relativă a secţiunilor de la capete este (8.9)
y
y
I E
x M d
d ϕ .
Lucrul mecanic efectuat de cuplul
y
M pe rotirea elastică ϕ d se
înmagazinează în elementul de bară sub formă de energie potenţială de deformaţie
y
y
y
I E
x M
M dU
2
d
d
2
1
2
ϕ .
Energia acumulată de întreaga bară are expresia

"
y
y
I E
x M
U
2
d

2
. (8.16)
Acelaşi rezultat se obţine dacă în expresia V
E
U
V
x
d
2
2

σ
se înlocuieşte
x
σ din formula (8.10) şi x A V d d d , folosind definiţia (7.6) a momentului de
inerţie axial.
8.2 Tensiuni la încovoierea oblică
Încovoierea oblică pură este solicitarea produsă în secţiunea transversală a
unei bare de un moment al cărui vector nu este dirijat în lungul unei axe centrale
principale de inerţie şi care este constant în lungul barei. În continuare se vor
considera componentele
y
M şi
z
M ale acestui moment încovoietor, în lungul
axelor Oy, respectiv Oz, care trec prin centrul de greutate O al suprafeţei secţiunii
transversale, dar nu sunt axe principale de inerţie. Pentru simplificarea expunerii,
se renunţă la notaţia cu bară deasupra literelor utilizată în capitolul 7.
8.2.1 Calculul faţă de axe centrale oarecare
Se fac următoarele ipoteze: a) barele au secţiune constantă; b) momentul
încovoietor este constant în lungul barei, având vectorul dirijat perpendicular pe
axa longitudinală a barei; c) secţiunile transversale plane, înainte de încovoierea
144 REZISTENŢA MATERIALELOR
barei, rămân plane după încovoiere şi perpendiculare pe axa deformată a barei; d)
razele de curbură ale barei deformate sunt mari în comparaţie cu dimensiunile
transversale; e) elemente longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau
compresiune, nu există tensiuni transversale; f) modulul de elasticitate longitudinal
al materialului barei are aceeaşi valoare la întindere şi la compresiune.
Fig. 8.7
Relaţii între deplasări şi deformaţii specifice
Ca o consecinţă directă a ipotezei secţiunii plane, deplasarea longitudinală
a unui punct P de coordonate y, z, are forma generală
ψ ϕ y z u u
x
− + (8.17)
unde u este o deplasare de translaţie în lungul axei Ox, ϕ este unghiul de rotaţie al
secţiunii faţă de axa Oy şi ψ este unghiul de rotaţie faţă de axa Oz.
Alungirea specifică este
y z
x
u
z y
x
x

d
d

κ κ ε ε − + . (8.18)
unde
x
u
d
d
ε ,
x
y
d

κ ,
x
z
d

κ . (8.19)
În relaţiile (8.19),
y
κ şi
z
κ sunt curburile fibrei medii a barei în planele
xOz, respectiv xOy. Indicii corespund axelor faţă de care au loc rotirile respective.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 145
Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice
Aplicând legea lui Hooke (3.22) rezultă
( ) y z E E
z y x x
κ κ ε ε σ − +

, (8.20)
relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice. Tensiunile normale de
încovoiere variază liniar cu distanţele la axele de coordonate.
Condiţii de echilibru
Distribuţia de tensiuni este echivalentă static cu momentul încovoietor din
secţiune, forţa axială fiind zero. Din relaţiile de echivalenţă (3.4) între tensiunile
x
σ şi eforturile secţionale, se obţine


A
x
A N 0 d σ , (8.21)


A
y x iy
M A z M d σ , (8.22)


A
z x iz
M A y M d σ . (8.23)
Înlocuind expresia (8.20) în relaţia (8.21) se obţine
∫ ∫ ∫
− +
A A A
z y
A y E A z E A E 0 d d d κ κ ε .
Deoarece axele de coordonate sunt axe centrale, momentele statice sunt
nule şi rezultă 0 ε , căci forţa axială este nulă., deci relaţia (8.20) devine
y E z E
z y x
κ κ σ − . (8.24)
Înlocuind expresia (8.24) în relaţiile (8.22) şi (8.23), se obţine
∫ ∫

A A
y z y
M A z y E A z E d d
2
κ κ , (8.25)
∫ ∫
− −
A A
z z y
M A y E A z y E d d
2
κ κ . (8.26)
sau, pe baza relaţiilor de definiţie ale momentelor de inerţie (7.6) şi (7.7),
E
M
I I
y
y z y y

z
κ κ , (8.25, a)
E
M
I I
z
z yz y
− −
z
κ κ , (8.26, b)
de unde rezultă curburile
146 REZISTENŢA MATERIALELOR
2


1
yz z y
z yz y z
y
I I I
M I M I
E −
+
κ ,
2


1
yz z y
z y y yz
z
I I I
M I M I
E −
+
κ . (8.27)
Înlocuind expresiile (8.27) în relaţia (8.24) se obţine formula tensiunilor
normale la încovoierea oblică, faţă de axe centrale principale
z
I I I
M I M I
y
I I I
M I M I
yz z y
z yz y z
yz z y
z y y yz
x






2 2

+
+

+
− σ . (8.28)
Axa neutră este linia din planul secţiunii transversale în lungul căreia
tensiunile
x
σ sunt nule. Această axă se află la intersecţia planului secţiunii
transversale cu planul neutru, care trece prin centrul de greutate al secţiunii.
Egalând expresia (8.28) cu zero rezultă că axa neutră este o linie dreaptă, de ecuaţie
y
M I M I
M I M I
z
z yz y z
z y y yz




+
+
. (8.29)
Planul care conţine fibra medie deformată a barei este perpendicular pe axa
neutră. El nu coincide cu planul forţelor, care este perpendicular pe vectorul
moment, de componente
y
M şi
z
M . De aici denumirea de încovoiere oblică.
Dacă 0
z
M , ecuaţia (8.28) se reduce la
2



yz z y
yz z
y x
I I I
y I z I
M


σ
(8.30)
iar ecuaţia axei neutre este
y
I
I
z
z
yz



. (8.31)
Se observă că dacă 0
yz
I , ecuaţia (8.30) se reduce la formula lui Navier
(8.10) stabilită pentru încovoierea simetrică.
8.2.2 Calculul faţă de axe centrale principale
Dacă se înlocuieşte 0
yz
I în ecuaţia (8.28), rezultă
z
I
M
y
I
M
y
y
z
z
x
+ − σ , (8.32)
formulă valabilă atunci când axele Oy şi Oz sunt axe centrale principale. În acest
caz, momentele de inerţie
y
I şi
z
I sunt momentele de inerţie principale
1
I sau
2
I ,
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 147
funcţie de forma secţiunii. Pentru simplificare, s-a renunţat la notaţia cu bară
deasupra literelor.
Dacă acţionează un singur moment încovoietor M, al cărui vector este
înclinat cu unghiul α faţă de axa principală Oy, atunci α cos M M
y
şi
α sin M M
z
.
Relaţia (8.32) devine
z
I
M
y
I
M
y z
x

cos

sin α α
σ + − , (8.33)
Ecuaţia axei neutre se obţine pentru 0
x
σ :
0
cos

sin
+ −
y z
I
z
I
y α α
sau
β α tg tg
z
y
I
I
y
z
. (8.34)
Dacă
z y
I I ≠ , atunci α β ≠ , deci înclinarea axei neutre diferă de
înclinarea vectorului moment, încovoierea este oblică. Dacă
z y
I I sau dacă
0 α , atunci cele două direcţii coincid, planul de încovoiere este perpendicular pe
axa neutră.
Exemplul 8.1
Bara în consolă din figura 8.E1, a, de lungime " 1 m, are secţiunea
nesimetrică de la Exemplul 7.2 şi este solicitată de forţa verticală F 200 N care
trece prin centrul de greutate al secţiunii din capăt. Se cere tensiunea normală
maximă din bară.
Rezolvare
Momentul încovoietor este maxim în secţiunea din încastrare
Nmm 10 2 10 200
5 3
⋅ − ⋅ − − " F M
y
, 0
z
M .
Metoda 1. Calculul faţă de axe centrale oarecare
Tensiunile normale se calculează cu relaţia (8.30).
148 REZISTENŢA MATERIALELOR
Centrul de greutate al secţiunii este localizat în figura 8.E1, b. Momentele
de inerţie şi momentul centrifugal calculate la Exemplul 7.2 faţă de axe centrale
oarecare sunt
4 4
mm 10 395 17 ⋅ , I
y
,
4 4
mm 10 27 6 ⋅ , I
z
,
4 4
mm 10 079 6 ⋅ , I
z y
.
Ecuaţia axei neutre (8.31) se scrie
y y , y
,
,
y
I
I
z
z
z y
tg 97 0
27 6
079 6
⋅ δ ,
deci axa neutră este înclinată cu unghiul
0
11 44, δ faţă de axa y G . Punctul cel
mai îndepărtat de această axă este punctul P, de coordonate mm 87 4, y
P
,
mm 13 40, z
P
.
Din relaţia (8.30) se obţine
. ,
, ,
I I I
y I z I
M
z y z y
P z y P z
y P
2
4
2
5
2
mm
N
6 61 10
6,079 - 6,27 17,395
,87 4 079 6 0,13 4 27 6
10 2



− ⋅

⋅ − ⋅
⋅ ⋅ −



σ
a b
Fig. 8.E1
Metoda 2. Calculul faţă de axe centrale principale
Tensiunile normale se calculează cu relaţia (8.33)
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 149
1
1
1
1
2
1
z
I
M
y
I
M
y z
x
+ − σ .
Momentele de inerţie principale, calculate la Exemplul 7.2, sunt
4 4
1
mm 10 072 20 ⋅ , I ,
4 4
2
mm 10 59 3 ⋅ , I , iar direcţiile principale fac unghiurile
0
1
77 23, − θ şi
0
1 2
90 + θ θ cu axa y G (deci
0
77 23, α ).
Sistemul de axe centrale principale, notat
1 1
Gz y , este rotit cu unghiul
0
1
77 23, − θ faţă de sistemul iniţial z G y .
Ecuaţia axei neutre (8.34) se scrie
1 1 1
0
1
2
1
1
tg 46 2 23,77 tg
59 3
07 20
tg y y , y
,
,
y
I
I
z β α ⋅ ⋅ ,
deci axa neutră este înclinată cu unghiul
0
89 67, β faţă de axa
1
Gy .
Se observă că δ α β − −
0 0 0
11 44 77 23 88 67 , , , , deci rezultatul
coincide cu cel obţinut prin prima metodă. Punctul cel mai îndepărtat de această
axă este punctul P, de coordonate mm 87 4, y
P
, mm 13 40, z
P
.
Transformarea de coordonate (7.30) se mai scrie
( ) ( ) z , y , z y z y y 403 0 915 0 23,77 - sin 23,77 - cos sin cos
0 0
1 1 1
− + + θ θ ,
( ) ( ) y , z , y z y z z 403 0 915 0 23,77 - sin 23,77 - cos sin cos
0 0
1 1 1
+ − − θ θ .
Coordonatele punctului P în sistemul de axe centrale principale sunt
mm 73 11 40,13 403 0 4,87 915 0 403 0 915 0
1
, , , z , y , y
P P P
− ⋅ − ⋅ − ,
mm 68 38 87 4 403 0 13 40 915 0 403 0 915 0
1
, , , , , y , z , z
P P P
⋅ + ⋅ + .
Componentele momentului încovoietor în lungul axelor centrale principale
sunt
( ) Nmm 10 83 1 77 23 cos 10 2 cos
5 0 5
1
1
⋅ − − ⋅ ⋅ − , , M M
y y
θ ,
( ) Nmm 10 806 0 77 23 sin 10 2 sin
5 0 5
1
1
⋅ − − ⋅ ⋅ − , , M M
y z
θ .
Rezultă că tensiunea normală în punctul P este
150 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
2 4
5
4
5
1
1
1
1
2
1
mm
N
61,6 - 38,68
10 072 20
10 83 1
11,73 -
10 59 3
10 ,806 0 -


⋅ −
+



+ −
,
,
,
z
I
M
y
I
M
P
y
P
z
P
σ
Se obţine deci acelaşi rezultat ca prin prima metodă, însă efortul de calcul
este mai mare.
8.3 Tensiuni de forfecare la încovoierea simplă
Deobicei încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale
asupra barelor. În general, în secţiunea transversală acţionează, pe lângă momentul
încovoietor, care produce tensiuni normale, şi o forţă tăietoare, care produce
tensiuni tangenţiale şi deci, deformaţii suplimentare de lunecare. Solicitarea
produsă de acţiunea simultană a momentului încovoietor şi a forţei tăietoare se mai
numeşte încovoiere simplă.
Din considerente bazate pe dualitatea tensiunilor tangenţiale, în dreptul
fibrelor extreme tensiunile tangenţiale paralele cu forţa tăietoare sunt nule, având
diverse legi de variaţie pe înălţimea secţiunii, funcţie de forma acesteia. Datorită
distribuţiei neliniare a tensiunilor tangenţiale, apare o deplanare a secţiunii
transversale, deci ipoteza lui Bernoulli nu mai poate fi utilizată la stabilirea
formulei tensiunilor normale.
Se constată că la bare cu secţiuni având raportul " h (între înălţimea
secţiunii şi lungimea barei) relativ mic (< 10 1 ), calculul tensiunilor normale se
poate face cu formulele deduse pentru încovoierea pură. La barele care au raportul
" h relativ mare, formula lui Navier (8.10) şi, în general, formulele stabilite în
Teoria elasticităţii pentru învoierea pură dau valori ale tensiunilor normale mai
mari decât cele reale.
În continuare, considerând valabilă distribuţia liniară a tensiunilor normale
de încovoiere, care neglijează deplanarea, se deduce o expresie aproximativă a
tensiunilor tangenţiale produse de forţa tăietoare, utilizând numai o condiţie de
echilibru. Condiţiile reale privind geometria deformaţiilor se pot folosi numai la
stabilirea unei soluţii exacte, prin metodele Teoriei elasticităţii.
8.3.1 Formula lui Juravski
Fie un element de lungime dx, detaşat dintr-o bară solicitată la încovoiere
simplă (fig. 8.8), în lungul căruia se consideră că forţa tăietoare este constantă. În
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 151
secţiunea din stânga acţionează eforturile
y
M şi
z
T , iar în secţiunea din dreapta
acţionează
y y
M M d + şi
z
T .
Fig. 8.8
Se secţionează apoi acest element cu un plan paralel cu xOy, la distanţa z
de acesta, obţinându-se elementul desenat cu linii mai groase. Pe feţele frontale ale
acestui element acţionează tensiuni normale
x
σ , respectiv
x x
σ σ d + , iar pe faţa
superioară acţionează tensiuni tangenţiale, complementare celor produse de forţa
tăietoare în secţiunea transversală.
Ipoteza lui Juravski. Se consideră că în lungul unei linii BC, paralele cu
axa neutră Oy, componentele tensiunilor tangenţiale
xz
τ paralele cu forţa
tăietoare sunt uniform distribuite.
Rezultanta forţelor elementare A
x
d σ produse de tensiunile normale pe
faţa din stânga a elementului considerat este
y
y y
BCD
y
y
BCD
y
y
BCD
x
I
S M
A z
I
M
A
I
z M
dA N


∫ ∫ ∫

d d
1
1
σ
"
, (8.35)
unde

y
S este momentul static al suprafeţei BCD faţă de axa centrală Oy.
Pe faţa din dreapta a elementului acţionează forţa
( )
y
y y y
I
S M M
N N

+
+
d
d
" "
,
152 REZISTENŢA MATERIALELOR
iar pe faţa superioară acţionează forţa longitudinală de forfecare x b
zx
d τ , unde
BC b .
Ecuaţia de echilibru a forţelor ce acţionează asupra elementului considerat
se scrie
( ) 0 d d + − +
" " "
N N x b N
zx
τ .
Se obţine
x
N
b
zx
d
d

1
"
τ , (8.36)
sau
x
M
I
S
b I
S M
x b
y
y
y
y
y y
zx
d
d

1
d
d

1
∗ ∗

(
(
,
\
,
,
(
j
τ .
Deoarece
z
y
T
x
M

d
d
şi
xz zx
τ τ , rezultă expresia tensiunilor tangenţiale
y
y z
xz
I b
S T



τ
(8.37)
cunoscută ca formula lui Juravski.
Formula (8.37) este strict valabilă doar pentru bare de secţiune constantă,
având forţa tăietoare constantă în lungul barei. Totuşi se constată că, la bare cu
dimensiuni transversale mult mai mici decât lungimea barei, eroarea introdusă de
variaţia forţei tăietoare în lungul barei este relativ mică.
Se observă că
xz
τ depinde de raportul b S
y

, deci de ordonata z la nivelul
căreia se evaluează tensiunile tangenţiale.
Secţiunea dreptunghiulară
În cazul secţiunii dreptunghiulare (fig. 8.9),
12
3
h b
I
y
şi
(
(
,
\
,
,
(
j

(
(
,
\
,
,
(
j
− (
,
\
,
(
j
+ (
,
\
,
(
j


2
2 2
2
2
4
1
8 4 2 2 2
1

2 h
z h b
z
h b
z
h
z
h
b S
y
,
deci
(
(
,
\
,
,
(
j


2
2
4
1
2
3


h
z
h b
T
I b
S T
z
y
y z
xz
τ . (8.38)
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 153
Componentele paralele cu forţa tăietoare ale tensiunilor tangenţiale au o
distribuţie parabolică pe înălţimea secţiunii. Valoarea maximă, la nivelul axei
neutre, este
A
T
z
max
xz

2
3
τ (8.39)
unde h b A .
Fig. 8.9 Fig. 8.10
Secţiunea circulară
În cazul secţiunii circulare de rază r (fig. 8.10), θ sin 2 r b , θ cos r z ,
θ θ d sin r dz − , iar aria suprafeţei elementului haşurat este
θ θ d sin 2 d
2 2
r z b dA − .
Momentul static al suprafeţei situate sub coarda b, calculat faţă de axa Oy,
este
θ θ θ θ
θ θ
3 3
0
2 3
0
sin
3
2
d cos sin 2 r r zdA S
y

∫ ∫

.
Rezultă expresia tensiunilor tangenţiale paralele cu forţa tăietoare
θ
π
θ
θ
τ
2
4
3 3
sin
3
4
4
sin 2

3
2



A
T
r
r
sin r T
I b
S T
z
z
y
y z
xz


, (8.40)
unde aria cercului
2
r A π .
Valoarea maximă, la nivelul axei neutre, este
154 REZISTENŢA MATERIALELOR
A
T
z
max
xz

3
4
τ . (8.41)
Fig. 8.11 Fig. 8.12
Secţiunea triunghiulară
În cazul secţiunii triunghiulare simetrice, cu baza c şi înălţimea h (fig.
8.11), momentul de inerţie axial este
36
3
h c
I
y
iar momentul static al triunghiului
situat sub linia BC, la nivelul căreia se calculează tensiunile, este
(
,
\
,
(
j
+ (
,
\
,
(
j

]
]
]
,
¸
,
(
,
\
,
(
j
− + (
,
\
,
(
j


z
h
z
h b
z
h
z z
h
b S
y
3 3
2

3 3
2

3
1

3
2

2
1
,
deci tensiunile tangenţiale paralele cu forţa tăietoare au expresia
(
,
\
,
(
j
+ (
,
\
,
(
j


z
h
z
h
h c
T
I b
S T
z
y
y z
xz
3 3
2


12



3
τ . (8.42)
Tensiunea tangenţială maximă nu mai apare la nivelul axei neutre, ci la
distanţa 6 h z spre vârful triunghiului, având valoarea
A
T
z
max
xz

2
3
τ , (8.43)
unde aria triunghiului
2
ch
A .
Secţiunea în formă de I
La secţiunea în formă de I (fig. 8.12), diagrama tensiunilor tangenţiale de
forfecare
xz
τ este formată din arce de parabolă, cu o discontinuitate în dreptul
trecerii de la tălpi la inima profilului, unde coarda b are o variaţie bruscă.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 155
Comparaţie între valorile tensiunilor σ şi τ
Fie bara din figura (8.13), cu secţiunea dreptunghiulară h b× .
Tensiunea normală maximă apare în încastrare şi are valoarea
2 2

6
6

h b
F
h b
F
W
M
y
max
y
max
" "
σ .
Tensiunea tangenţială maximă este
h b
F
A
T
z
max
2
3

2
3
τ .
Se observă că raportul
" 4
h
max
max

σ
τ
depinde de raportul " h între înălţimea secţiunii transversale şi lungimea barei. La
barele cu raportul 10 1 < " h , la care de obicei ipoteza lui Bernoulli este verificată,
tensiunile tangenţiale sunt neglijabile faţă de cele normale. Dimensionarea se face
numai pe baza momentului încovoietor.
8.3.2 Lunecarea longitudinală
Se consideră două bare suprapuse (fig. 8.14, a) în consolă, solicitate la
încovoiere de forţa F.
Fig. 8.13 Fig. 8.14
Dacă barele nu sunt îmbinate şi se neglijează frecarea pe suprafeţele de
contact, deformarea are loc ca în figura 8.14, b. Fibrele de sus ale barei de jos sunt
întinse, în timp ce fibrele de jos ale barei de sus sunt comprimate, cele două
156 REZISTENŢA MATERIALELOR
suprafeţe în contact lunecând una faţă de cealaltă. Fenomenul se numeşte lunecare
longitudinală.
Dacă barele sunt îmbinate, ele lucrează împreună la încovoiere, ca o
singură grindă compusă. Elementele de asamblare împiedică lunecarea
longitudinală, fiind solicitate la forfecare (fig. 8.14, c). Dimensionarea acestora se
face pe baza valorii forţei de lunecare longitudinală
"
N .
Fig. 8.15
Fie grinda metalică din figura 8.15,a îmbinată prin sudare. Conform
relaţiilor (8.36) şi (8.37), forţa de lunecare are expresia
"
"
"
d
y
y z
xz
I
S T
x b N



τ ,
unde
2
t h
t b S
y
+


,
( ) ( )
12

12
2
3 3
h t b t h b
I
y


+
, F T
z
.
Cordonul de sudură este solicitat la forfecare (fig. 8.15, b). În planul de
forfecare (haşurat) se dezvoltă tensiuni tangenţiale. Considerând că acestea sunt
uniform distribuite, rezultă
"
"
2 a
N
τ ,
deci forţa capabilă a unui cordon continuu de sudură este
" a N
as cap
τ ,
unde
as
τ este rezistenţa admisibilă la forfecare a cordonului de sudură.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 157
Egalând forţa de lunecare cu forţa capabilă a două cordoane de sudură,
rezultă
" " 2 a
I
S T
as
y
y z
τ

,
deci grosimea minimă a cordonului de sudură este
as y
z y
I
T S
a
τ 2


,
unde

y
S este momentul static al suprafeţei corespunzătoare tălpii secţiunii, calculat
faţă de axa Oy.
8.3.3 Modelul de bară cu forfecare
Variaţia neliniară a tensiunilor tangenţiale pe înălţimea secţiunii
transversale a unei bare solicitate la încovoiere simplă (fig. 8.16, a) produce
deformaţii de lunecare distribuite neuniform pe înălţimea secţiunii (fig. 8.16, b),
deci deplanarea acesteia (fig. 8.16, c). La secţiuni dublu simetrice, lunecările sunt
maxime la mijlocul secţiunii şi nule în fibrele extreme.
Fig. 8.16
Se poate lucra cu un model de bară bazat pe o ipoteză modificată a
secţiunii plane, propusă de Timoshenko. Se admite că o secţiune iniţial plană
rămâne plană după solicitarea barei la încovoiere simplă, dar nu mai este
perpendiculară pe fibra medie deformată a barei (fig. 8.16, e).
158 REZISTENŢA MATERIALELOR
Se consideră că rotirea secţiunii are o componentă datorită tensiunilor
normale (fig. 8.16, d) şi o componentă constantă datorită lunecărilor produse de
tensiunile tangenţiale. Fie
m
γ unghiul de lunecare specifică mediu, constant pe
înălţimea secţiunii (fig. 8.16, e). Pe baza legii lui Hooke (3.22), se calculează o
tensiune tangenţială medie, constantă pe înălţimea secţiunii,
m m
Gγ τ .
Forţa tăietoare în secţiune este

A
z
A T d τ ,
unde
xz
τ τ este tensiunea tangenţială paralelă cu forţa tăietoare.
Tensiunea tangenţială medie se calculează cu relaţia
f
z
m
A
T
τ
unde
A k A
f f
(8.44)
este o arie echivalentă numită aria de forfecare, iar
f
k este factorul de forfecare.
Pentru determinarea factorului
f
k , se egalează expresiile energiei de
deformaţie la forfecare pe unitatea de lungime a barei, bazate pe tensiunile
tangenţiale reale şi pe tensiunea tangenţială medie
. A
A k G A G
T
A
G
A
G
A
f f
z
f
m
A
2
2 2 2
d
2
1
2 2
d
2
(
,
\
,
(
j

∫ ∫
τ
τ τ
Rezultă formula factorului de forfecare
( )

A
A
f
A A
A
k
d
d
2
2
τ
τ
. (8.45)
Calcule mai precise bazate pe metodele Teoriei elasticităţii arată că, pentru
secţiunea inelară, cu diametrul exterior D şi diametrul interior d, se obţine
( )
2
2
1 6 6
12 20
6 6
6 7
1
(
(
,
\
,
,
(
j
+ +
+
+
+
+

D d
D d
k
f
ν
ν
ν
ν
, (8.46)
unde ν este coeficientul de contracţie transversală al materialului barei. La o bară
cu secţiune circulară plină, din oţel,
f
k 0,886.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 159
La secţiunea dreptunghiulară, factorul de forfecare are expresia
( )
ν
ν
11 12
1 10
+
+

f
k , (8.47)
independentă de raportul laturilor.
La o bară dreptunghiulară din oţel,
f
k 0,850.
Modelul de bară cu deformaţii de forfecare este utilizat mai mult la studiul
vibraţiilor barelor, unde se include şi un moment încovoietor distribuit liniar,
datorit inerţiei la rotaţie a elementelor barei. Modelul de bară Timoshenko include
atât efectul forfecării cât şi al inerţiei la rotaţie.
8.4 Bare cu secţiune variabilă
În lungul unei bare solicitate la încovoiere simplă, momentul încovoietor
este variabil. La dimensionarea barelor cu secţiune constantă, se egalează tensiunea
normală maximă, calculată în secţiunea în care acţionează momentul încovoietor
maxim, cu rezistenţa admisibilă la încovoiere. Rezultă o supradimensionare a barei
în celelalte secţiuni, în care momentul încovoietor este mai mic, deci tensiunile
efective sunt mai mici decât rezistenţa admisibilă.
O soluţie mai raţională din punct de vedere al economiei de material, deci a
reducerii greutăţii, o constituie barele cu secţiune variabilă. În afara condiţiei de
rezistenţă, forma acestora poate fi determinată de condiţii de montaj, de exemplu
montarea rulmenţilor la capetele arborilor maşinilor.
Fig. 8.17
160 REZISTENŢA MATERIALELOR
8.4.1 Arborele în trepte
La arborii maşinilor, forma tehnologică se realizează prin variaţia în trepte
a diametrului.
Astfel, la bara din figura 8.17, tronsonul 1 se dimensionează pe baza
momentului încovoietor
1
M , tronsonul 2 - pe baza momentului
2
M , tronsonul 3 -
pe baza momentului
3
M . Faţă de soluţia cu secţiune constantă în lungul barei
(linie întreruptă), se obţine o bară mai uşoară, dar cu costul suplimentar al
prelucrării. Desigur, la saltul de diametru, trebuie să se ţină cont de concentrarea
tensiunilor.
8.4.2 Grinda de egală rezistenţă
Se pot proiecta bare cu secţiune variabilă, realizate astfel încât în orice
secţiune tensiunea normală maximă să aibă aceeaşi valoare, de exemplu, să fie
egală cu rezistenţa admisibilă. Acestea se numesc grinzi de egală rezistenţă la
încovoiere.
a b
Fig. 8.18
Trebuie îndeplinită condiţia
( )
( )
( )
a
y
y
x W
x M
x σ σ

max

=const.,
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 161
deci modulul de rezistenţă axial
y
W să aibă aceeaşi lege de variaţie în lungul barei
ca şi momentul încovoietor
y
M
( )
( )
a
y
y
x M
x W
σ

. (8.48)
Pentru bara din figura 8.18, a, de grosime constantă h şi lăţime variabilă
( ) x
b
x y
"
, relaţia (8.48) se scrie
a
x F h y
σ

6
2
deci
x
h
F
y
a


6
2
σ
. (8.49)
Variaţia liniară a lăţimii duce la îndeplinirea condiţiei de egală rezistenţă la
încovoiere.
Forma din figura 8.18, a este netehnologică. Prin tăierea barei în fâşii şi
suprapunerea fâşiilor, ca în figura 8.18, b, apoi completarea cu structura simetrică,
se realizează arcul cu foi, întâlnit în suspensia unor vehicule.
8.4.3 Concentrarea tensiunilor la încovoiere
Ca şi la răsucire, discontinuităţile geometrice (de exemplu: arbore în trepte,
găuri transversale, degajări, şanţuri de pană), produc variaţii locale importante ale
tensiunilor, ale căror valori maxime sunt mai mari decât cele calculate în ipoteza
constanţei secţiunii transversale.
Tensiunile maxime se calculează cu relaţia
nom t max
K σ σ ,
unde
nom
σ este tensiunea obţinută neglijând efectul de concentrare a tensiunilor iar
t
K este factorul teoretic de concentrare a tensiunilor elastice.
Pentru un arbore în trepte solicitat la încovoiere, variaţia factorului de
concentrare a tensiunilor
t
K în funcţie de raportul între raza de racordare şi
diametrul mic este redată în figura 8.19, pentru cinci valori ale raportului
diametrelor celor două porţiuni.
Raze de racordare mici produc valori
t
K mari, deci trebuie evitate în
proiectare.
162 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 8.19 [43]
8.5 Bare cu secţiune eterogenă
Barele din materiale diferite sunt utilizate în structuri aeronautice, la grinzi
din beton armat, la schiuri cu secţiune sandvici, având o inimă din lemn sau
material plastic lipită între două feţe de aluminiu, la ambarcaţiuni sportive etc.
Feţele din materiale mai rezistente, placajele sau armăturile sunt astfel dispuse
încât să preia tensiunile normale mari care apar la marginile de sus şi de jos ale
barei, în timp ce materialul inimii preia tensiunile tangenţiale maxime de forfecare
şi poziţionează feţele.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 163
8.5.1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică
Calculul la încovoiere pură al barelor de secţiune eterogenă se bazează pe
relaţiile stabilite pentru barele de secţiune omogenă, utilizând în plus condiţia de
deformaţie impusă de lipirea sau solidarizarea celor două materiale.
În figura 8.20, a se prezintă o bară cu secţiune dublu simetrică, în care
inima 2 este placată cu fâşii identice din materialul 1. In figura 8.20, b se arată o
secţiune cu o singură axă de simetrie, la care materialul 2 este protejat la bază cu o
platbandă din materialul 1. Deobicei
2 1
E E > . Ambele bare sunt solicitate la
încovoiere pură simetrică de un moment M M
y
.
a b
Fig. 8.20
Condiţiile de echilibru
Deoarece nu există forţă axială
0 d d
2
2 2
1
1 1
+
∫ ∫
A A
A A σ σ .
Suma momentelor
1
M şi
2
M preluate de fiecare material este egală cu
momentul încovoietor total M
M A z A z M M
A A
+ +
∫ ∫
2
2 2 2
1
1 1 1 2 1
d d σ σ .
Compatibilitatea deformaţiilor
Unghiurile de rotire sunt egale pentru cele două materiale
2 1
ϕ ∆ ϕ ∆ . (8.50)
164 REZISTENŢA MATERIALELOR
Relaţiile tensiuni - deformaţii specifice
Din legea lui Hooke
1 1 1
ε σ E ,
2 2 2
ε σ E ,
se obţine
2 2 1 1 2 2
2
1 1
1
I E I E
M
I E
M
I E
M
+
, (8.51)
deci tensiunile sunt
2 2 1 1
1 1
1
1 1
1



I E I E
z E M
I
z M
+
σ , (8.52, a)
2 2 1 1
2 2
2
2 2
2



I E I E
z E M
I
z M
+
σ . (8.52, b)
La secţiunea dublu simetrică
12
3
1
1
d b
I , ( )
2
1
2 1 1
2

4 4 2
2 d h
b d h d h
b I −
+ −
.
La secţiunea cu o singură axă de simetrie, axa neutră nu mai trece prin
centrul geometric al secţiunii. Pentru utilizarea relaţiilor de mai sus, trebuie
calculată poziţia axei neutre. O metodă convenabilă constă în transformarea
secţiunii eterogene într-o secţiune echivalentă, dintr-un singur material.
8.5.2 Secţiuni echivalente
La secţiunea din figura 8.20, b, se notează d distanţa de la axa neutră la
interfaţa între cele două materiale.
La nivelul interfeţei, alungirile specifice în cele două materiale sunt egale
2
2
1
1
E E
σ σ ′


, (8.53)
dar tensiunile
1
σ′ şi
2
σ′ diferă
1
1
1

I
d M
′ σ ,
2
2
2

I
d M
′ σ .
Din relaţiile (8.52) se obţine
(
(
,
\
,
,
(
j
+

(
(
,
\
,
,
(
j
+

1
2
1
2
2
2
1
2
1
1
I
E
E
I
d
I
E
E
I
d
M
σ σ
(8.54)
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 165
unde
1
I şi
2
I sunt momentele de inerţie faţă de axa neutră.
Fig. 8.21
Se observă că în relaţiile (8.54) apare termenul
2
1
2
I
E
E
, care se scrie
(
(
,
\
,
,
(
j
+ ′
(
(
,
\
,
,
(
j
+
(
(
,
\
,
,
(
j
+
2
2 2
3
2
1
2
2 2
3
2
2
1
2 2
2 2 2
3
2 2
1
2
2
1
2

12

12

12
z d
d
b z d
d
b
E
E
z d b
d b
E
E
I
E
E
unde
2
1
2
1
b
E
E
b ′ . Rezultă că acelaşi moment încovoietor se obţine dacă partea de
bară din materialul 2 este înlocuită cu o bară executată din materialul 1 de aceeaşi
înălţime dar cu lăţimea
2
1
2
b
E
E
(fig. 8.21, a). În acest mod se construieşte o secţiune
echivalentă omogenă, numai din materialul 1, la care poziţia axei neutre şi
distribuţia tensiunilor pe înălţime (fig. 8.21, c) se calculează mai uşor. Se poate
apoi determina distribuţia relă de tensiuni (fig. 8.21, d), utilizând relaţia (8.53).
Analog, materialul 1 poate fi înlocuit cu o fâşie echivalentă executată din
materialul 2, având aceeaşi înălţime
1
d , dar lăţimea
1
2
1
b
E
E
(fig. 8.21, b). În figura
8.21 s-a considerat
2 1
E E > şi
2 1
b b .
8.5.3 Proprietăţi secţionale echivalente
La bare cu secţiune eterogenă de formă oarecare, se pot utiliza proprietăţi
secţionale echivalente, ponderate cu ajutorul unui modul de elasticitate de referinţă,
notat în continuare
0
E . Pentru aceasta, momentele statice şi momentele de inerţie
se redefinesc pe baza unei suprafeţe elementare echivalente (fig. 8.22)
166 REZISTENŢA MATERIALELOR
A
E
E
A
~
d d
0
.
Momentele statice echivalente faţă de axele oarecare yOz se definesc prin

A
y
A
~
z S
~
d ,

A
z
A
~
y S
~
d .
Momentele de inerţie echivalente sunt prin definiţie

A
y
A
~
z I
~
d
2
,

A
z
A
~
y I
~
d
2
,

A
yz
A
~
yz I
~
d .
Integralele de mai sus se calculează ca sume de proprietăţi ponderate
pentru suprafeţele ocupate de fiecare material diferit.
Fig. 8.22
În general, calculul tensiunilor se face faţă de axe centrale. Poziţia
centrului de greutate echivalent C se determină din condiţia ca momentele statice
echivalente în sistemul de coordonate central z yC să fie nule:
( )
( ) , A
~
y
~
y A
~
y S
~
, A
~
z
~
z A
~
z S
~
A
C
A
z
A
C
A
y
0 d - d
0 d - d


∫ ∫
∫ ∫
de unde rezultă
A
~
S
~
y
~ z
C
,
A
~
S
~
z
~
y
C
, A
E
E
A
~
0
.
Este evident că, în general, centrul de greutate echivalent C coincide cu
centrul (de greutate) geometric G al suprafeţei numai la secţiuni omogene.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 167
Pentru simplificarea expunerii, coordonatele în sistemul central
echivalent s-au notat tot cu bară deasupra literei.
Momentele de inerţie faţă de axe centrale, paralele cu axele iniţiale, sunt
2

C y y
z
~
A
~
I
~
I
~
− ,
2
C
y
~
A
~
I
~
I
~
z z
− , z
C
~
y
~
A
~
I
~
I
~
C yz z y
− .
Tensiunile normale la încovoierea oblică, faţă de axe centrale oarecare, se
calculează cu relaţia
(
(
,
\
,
,
(
j

+
+

+
− z
I
~
I
~
I
~
M I
~
M I
~
y
I
~
I
~
I
~
M I
~
M I
~
E
E
z y z y
z z y y z
z y z y
z y y z y
x







2 2
0
σ ,
iar faţă de axe centrale principale, pentru 0
z
M , cu relaţia
z
I
~
M
E
E
y
y
x

0
σ ,
echivalentă cu formula lui Navier.
8.6 Deformaţii la încovoiere
Admiţând valabilitatea ipotezei secţiunilor plane, studiul deformaţiilor
barelor drepte solicitate la încovoiere se reduce la studiul formei deformate a liniei
care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor transversale, denumită fibra medie
deformată, sau linia elastică a barei. Din acest motiv, caracteristicile geometrice
ale secţiunii barei care intervin în calculul deformaţiilor la încovoiere se calculează
faţă de axe centrale. Pentru simplificarea expunerii, se renunţă la notaţia cu bară
deasupra literei, utilizată în Capitolul 7.
a b
Fig. 8.23
Forma liniei elastice se defineşte prin doi parametri: săgeata - deplasarea
liniară transversală şi panta (tangentei la linia elastică) sau deformaţia unghiulară -
egală cu rotirea secţiunii transversale, dacă se neglijează forfecarea (fig. 8.23).
168 REZISTENŢA MATERIALELOR
Se utilizează următoarele notaţii: deplasările liniare în lungul axelor Ox,
Oy, Oz sunt u, v , w, pozitive în sensul pozitiv al axelor. Deplasările unghiulare
(rotirile) faţă de axele Ox, Oy, Oz sunt ψ ϕ θ , , , pozitive conform regulii burghiului
drept. Se observă că la studiul deplasărilor în planul xOz (fig. 8.23, a), pantele au
semn contrar rotirilor (sensul pozitiv este dat de rotirea axei Oz spre Ox). În planul
xOy (fig. 8.23, b), semnele pantelor şi rotirilor coincid.
8.6.1 Deformaţii la încovoierea simetrică
Se vor studia deformaţiile în planul xOz (fig. 8.23, a), pentru bare solicitate
de forţe cuprinse într-un plan vertical de simetrie, sau de cupluri cu vectorul
moment perpendicular pe acest plan.
Săgeţile w sunt pozitive când deplasarea este în jos.
Pantele sunt
x
w
d
d
−ϕ . (8.55)
Curbura este dată de relaţiile (8.2) şi (8.9)
y
y
y
I E
M
x
w
x d
d
d
d
2
2

ϕ
κ , (8.56)
de unde rezultă
y
y
I E
M
x
w
d
d
2
2
− . (8.57)
Relaţia (8.57) se numeşte ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei. Prin
integrarea acestei ecuaţii se obţin expresiile analitice ale pantei şi săgeţii în orice
secţiune a barei.
La bare cu încărcare relativ simplă, având maximum două porţiuni cu
expresii diferite ale momentului încovoietor, se poate aplica metoda integrării
analitice a ecuaţiei (8.57). După prima integrare rezultă panta
1
d
d
d
C x
I E
M
x
w
y
y
+
(
(
,
\
,
,
(
j
− −

"
ϕ . (8.58)
După a doua integrare rezultă săgeata
2 1
d d

d
d
d
C x C x x
I E
M
x
x
w
w
y
y
+ +
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,
(
(
,
\
,
,
(
j

∫ ∫ ∫
" " "
. (8.59)
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 169
Constantele de integrare
1
C şi
2
C se determină pe baza valorilor pantei şi
săgeţii în anumite puncte, deobicei din condiţiile la limită (de rezemare) ale barei.
La stabilirea expresiei analitice a momentului încovoietor ( ) x M
y
se
utilizează convenţia de semne care a stat la baza obţinerii relaţiei (8.57).
Relaţiile diferenţiale
z
y
T
dx
dM
,
z
z
p
dx
dT
− ,
conduc la ecuaţiile
y
z
I E
T
x
w

3
3
d
d
, (8.60)
y
z
I E
p
x
w

4
4
d
d
. (8.61)
Din ecuaţia (8.61) rezultă că pe porţiunile de bară fără sarcină distribuită,
deci pentru 0
z
p , ( ) x w este un polinom de gradul trei în x (derivata a patra este
nulă). Deci deformata barei nu mai este un arc de cerc, ca la încovoierea pură, ci o
curbă de gradul trei, funcţie de distanţa x în lungul barei.
Deformata porţiunilor solicitate de o sarcină transversală uniform
distribuită,
z
p const., este descrisă de un polinom de gradul patru (derivata a
cincea este nulă) şi, pe măsură ce legea de distribuţie a sarcinii distribuite este mai
complicată, creşte gradul polinomului care descrie deformata barei.
Bara în consolă încărcată cu o forţă în capăt
Se consideră bara din figura 8.24 cu
y
EI const. Momentul încovoietor în
secţiunea x are expresia
( ) x F F x M
y
+ − " .
Ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei este
( ) x F F x M
x
w
I E
y y
− − "
2
2
d
d
.
Prin două integrări succesive se obţine
1
2
2

d
d
C
x
F x F I E
x
w
I E
y y
+ − − " ϕ ,
170 REZISTENŢA MATERIALELOR
2 1
3 2

6 2
C x C
x
F
x
F w I E
y
+ + − " .
Constantele de integrare se determină pe baza condiţiilor la limită. În
încastrare, panta şi săgeata sunt nule
0
0

x
ϕ , 0
0

x
w .
Rezultă 0
2 1
C C , deci expresiile pantei şi săgeţii devin
(
(
,
\
,
,
(
j
− −
2
2 2
2 "
"
" x x
I E
F
y
ϕ , (8.62)
(
(
,
\
,
,
(
j

3
3
2
2 3
6 2 " "
" x x
I E
F
w
y
. (8.63)
În capătul barei, pentru " x , săgeata maximă este
y
max
I E
F
w
3
3
"
. (8.64)
Fig. 8.24 Fig. 8.25
Bara simplu rezemată, încărcată cu sarcină uniform distribuită
Momentul încovoietor în secţiunea x a barei din figura 8.25 are expresia
( )
2

2
2
x q
x
q
x M
y

"
.
Ecuaţia diferenţială a liniei elastice este
2

2 d
d

2
2
2
x q
x
q
x
w
I E
y
+ −
"
.
Se integrează de două ori
1
3
2
6

4
C
x q
x
q
I E
y
+ + − −
"
ϕ ,
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 171
2 1
4
3

24

12
C x C
x q
x
q
w I E
y
+ + + −
"
,
apoi se determină constantele de integrare din condiţiile ca pe reazeme săgeata să
fie nulă
0
0

x
w , 0
" x
w .
Se obţine 0
2
C şi
y
I E
q
C
24

3
1
"
.
Rezultă expresiile pantei şi săgeţii
(
(
,
\
,
,
(
j
− + −
2
2
3
3 3
4 6 24
1

" "
" x x
I E
q
y
ϕ , (8.65)
( )
3 4 3
3
3
4
4 4
2
24

2 1 24 24
x x x
I E
q x x x
I E
q
w
y y
" "
" " "
"
− +
(
(
,
\
,
,
(
j
− + . (8.66)
Săgeata maximă la mijlocul barei (pentru 2 " x ) este
y
max
I E
q
w
384
5
4
"
. (8.67)
Unghiul de deformaţie pe reazemul din stânga (pentru 0 x ) este
y
I E
q
24

3
1
"
−ϕ . (8.68)
Alte metode pentru calculul deformaţiilor la încovoiere sunt prezentate în
capitolul 12.
8.6.2 Deformaţii la încovoierea oblică
În continuare, calculul se face faţă de axe centrale oarecare.
Săgeţile w şi v sunt pozitive în sensul pozitiv al axelor Oz, respectiv Oy.
Pantele sunt
x
w
d
d
−ϕ ,
x d
dv
ψ . (8.69)
Curburile sunt date de relaţiile (8.2), (8.19) şi (8.27)
172 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
2 2
2


d
d
d
d
yz z y
z yz y z
y
I I I E
M I M I
x
w
x

+

ϕ
κ , (8.70)
( )
2 2
2


d
d
d
d
yz z y
z y y yz
z
I I I E
M I M I
x
x

+

v ψ
κ . (8.71)
Rezultă ecuaţiile diferenţiale decuplate ale săgeţii
( )
2 2
2


d
d
yz z y
z yz y z
I I I E
M I M I
x
w

+
− ,
( )
2 2
2


d
d
yz z y
z y y yz
I I I E
M I M I
x −
+

v
. (8.72)
Utilizând relaţiile diferenţiale
y
z
T
dx
dM
− şi
z
y
T
dx
dM
, se obţine prin
derivare
( )
2
z
3
3


d
d
yz z y
y yz z
I I I E
T I T I
x
w


− ,
( )
2
z
3
3


d
d
yz z y
y y yz
I I I E
T I T I
x −

v
. (8.73)
Utilizând relaţiile diferenţiale
y
y
p
dx
dT
− şi
z
z
p
dx
dT
− se obţin ecuaţiile
( )
2
z
4
4


d
d
yz z y
y yz z
I I I E
p I p I
x
w


− ,
( )
2
z
4
4


d
d
yz z y
yz y y
I I I E
p I p I
x −

v
. (8.74)
din care, pentru sarcini şi condiţii la limită date, se obţin expresiile analitice ale
componentelor w şi v ale deplasării transversale a punctelor liniei elastice a barei.
Bară în consolă cu secţiune nesimetrică
Fie o bară în consolă, din profil cornier cu aripi neegale aşezat ca în figura
8.26, acţionată de o forţă verticală aplicată în lungul axei centrale Oz, în capătul
barei.
Deoarece nu există sarcini distribuite, ecuaţiile (8.74) devin
0
d
d
4
4

x
w
, 0
d
d
4
4

x
v
,
deci deplasările au expresii de forma
( )
4 3
2
2
3
1
C x C x C x C x w + + + ,
( )
4 3
2
2
3
1
B x B x B x B x + + + v ,
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 173
unde
i
B şi
i
C , 4 3 2 1 , , , i , sunt constante care se determină din condiţiile la
limită.
Fig. 8.26
În încastrare, condiţiile la limită sunt
( ) 0 0 v , ( ) 0 0 ψ , ( ) 0 0 w , ( ) 0 0 ϕ .
La capătul liber, condiţiile la limită sunt
( ) 0 "
y
M , ( ) 0 "
z
M , ( ) 0 "
y
T , ( ) F T
z
" .
Deoarece ambele momente sunt zero, prima relaţie (8.72) devine
( ) 0
d
d
2
2
"
x
w
.
Din prima relaţie (8.73) se obţine
( )
( )
2 3
3


d
d
yz z y
z
I I I E
F I
x
w

− " .
Rezultă
0
4 3
C C ,
( )
2
1
6

yz z y
z
I I I E
F I
C

− ,
1 2
3 C C " − ,
deci expresia deplasării ( ) x w este
( )
( )
( )
2
2
6
x - 3

yz z y
z
I I I E
x I F
x w

"
.
Pentru deplasarea în direcţia y, se obţine 0
4 3
B B şi următoarele
condiţii la capătul liber
( ) 0
d
d
2
2
"
x
v
, ( )
( )
2 3
3


d
d
yz z y
yz
I I I E
F I
x −
"
v
,
din care rezultă
174 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
( )
( )
2
2
6
x - 3

yz z y
yz
I I I E
x I F
x


"
v .
Săgeata totală este
( )
2
1
2 2
w v + δ .
Secţiunea barei fiind nesimetrică, forţa verticală produce o deplasare pe o
direcţie înclinată faţă de verticală, deci încovoiere oblică.
8.6.3 Efectul forfecării
La încovoierea simplă, momentul încovoietor produce curbarea barei iar
forţa tăietoare produce deformaţii suplimentare datorită forfecării. Studiul efectului
forfecării asupra deformaţiilor la încovoiere se poate face adoptând ipoteza
secţiunii plane modificată de Timoshenko. Pe baza acesteia se introduce un unghi
de lunecare specifică mediu, constant pe înălţimea secţiunii barei, şi o arie efectivă
de forfecare (8.44), calculată înmulţind aria reală cu un factor de forfecare (8.45).
a b
Fig. 8.27
Echilibrul
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru (2.7) şi (2.8) sunt
y
z
T
dx
dM
− ,
z
y
T
dx
dM
,
y
y
p
dx
dT
− ,
z
z
p
dx
dT

8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 175
Geometria deformaţiei
Curburile sunt date de relaţiile (8.19)
x
y
d

κ ,
x
z
d

κ .
Din figura (8.27) se obţin relaţiile între pantă, rotirea secţiunii şi lunecarea
specifică medie
ψ γ −
x
xy
d
dv
, ϕ γ +
x
w
xz
d
d
, (8.75)
Relaţiile între eforturi şi deformaţii specifice
z
z
z
I E
M
κ ,
y
y
y
I E
M
κ ,
f
y
xy
A G
T
γ ,
f
z
xz
A G
T
γ ,
unde A k A
f f
, iar
f
k este factorul de forfecare. În general, acesta are valori
diferite în cele două plane xOy şi xOz, dar în continuare se consideră constant.
Eliminând curburile şi lunecările specifice medii, se obţine
x
I E M
z z
d
d

ψ
,
x
I E M
y y
d
d

ϕ
,
(
,
\
,
(
j
− ψ
x
A G T
f y
d
d

v
, (
,
\
,
(
j
+ ϕ
x
w
A G T
f z
d
d
.
Eliminând momentele încovoietoare şi forţele tăietoare, rezultă ecuaţiile
diferenţiale ale rotirilor şi săgeţilor
0
d
d

d
d

2
2
(
,
\
,
(
j
− −
x
A G
x
I E
f z
v
ψ
ψ
, 0
d
d

d
d

2
2
(
,
\
,
(
j
+ −
x
w
A G
x
I E
f y
ϕ
ϕ
, (8.76)
y f
p
x
x
A G
(
(
,
\
,
,
(
j

2
2
d
d
d
d

v ψ
,
z f
p
x
w
x
A G −
(
(
,
\
,
,
(
j
+
2
2
d
d
d
d

ϕ
. (8.77)
Din relaţiile (8.76) se observă că la modelul de bară cu forfecare săgeţile şi
rotirile sunt cinematic independente.
176 REZISTENŢA MATERIALELOR
8.7 Centrul de forfecare
La barele cu pereţi subţiri solicitate prin forţe perpendiculare pe axa barei,
în secţiunea transversală acţionează, în afara tensiunilor normale produse de
încovoiere, tensiuni tangenţiale. În general, tensiunile tangenţiale pot proveni din
forfecare şi din răsucire. Pentru separarea acestora se calculează centrul de
forfecare, a cărui poziţie este funcţie numai de geometria secţiunii. Dacă forţa
transversală din secţiune trece prin centrul de forfecare, atunci se elimină răsucirea.
Deci calculul momentului de răsucire se poate face numai după determinarea
centrului de forfecare.
Privită din punct de vedere al încovoierii, problema se pune şi altfel. La
secţiuni nesimetrice, chiar dacă planul forţelor transversale trece prin axa barei, în
afară de încovoiere se produce şi răsucire. Pentru a produce numai încovoiere, forţa
transversală din secţiune trebuie să treacă prin centrul de forfecare, numit şi centrul
de încovoiere.
Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale, acestea trebuie să fie orientate
paralel cu linia mediană a profilului. Rezultă că, în porţiunile profilului care nu
sunt paralele cu forţa transversală exterioară, acţionează tensiuni tangenţiale care
nu au direcţia forţei tăietoare, dar a căror mărime este totuşi proporţională cu
aceasta. Forţele tăietoare care rezultă din însumarea acestor tensiuni tangenţiale se
pot reduce la un cuplu diferit de zero care produce răsucirea profilului.
În cazul profilelor subţiri deschise se aplică ipoteza lui Juravski
modificată, conform căreia pe o fâşie subţire din planul secţiunii transversale,
perpendiculară pe linia mediană a profilului, tensiunile tangenţiale provenind din
forfecare sunt constante şi orientate în direcţia liniei mediane. Aşa cum s-a arătat
în capitolul 6, tensiunile tangenţiale produse de răsucirea liberă variază liniar pe
grosimea peretelui, fiind nule pe linia mediană.
Pe baza ipotezei modificate a lui Juravski se calculează tensiunile
tangenţiale provenind din forfecare. Se calculează apoi rezultanta acestora şi, faţă
de poziţia punctului de aplicaţie al acesteia, se calculează momentul de răsucire cu
ajutorul căruia se determină în continuare tensiunile tangenţiale produse de
răsucire.
În cazul profilului U din figura 8.28, a, tensiunile tangenţiale din tălpi
produc forţe tăietoare orizontale egale şi de sensuri contrare. Acestea formează un
cuplu faţă de axa Ox, care tinde să producă răsucirea. Aceasta este evitată dacă
forţa verticală F este aplicată în punctul C, centrul de forfecare al secţiunii,
producând un cuplu egal şi de sens contrar cu cel al forţelor orizontale (fig. 8.28,b).
Formula lui Juravski (8.37) se scrie
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 177
y
y z
I
S T
δ
τ

(8.78)
unde δ este grosimea profilului în zona unde se calculează tensiunile de forfecare,
iar

y
S este momentul static, faţă de axa centrală principală Oy, al porţiunii
secţiunii transversale situate până la fâşia considerată.
a b
Fig. 8.28
La profilul din figura 8.28, a, tensiunile tangenţiale în talpa inferioară au
expresia
2
h
y
I
T
I
S T
y
z
y
y z
xy
δ
δ δ
τ

, (8.79)
deci variază liniar, fiind nule la marginea profilului şi maxime la inimă
y
z
max
xy
I
h T
2
δ
τ . (8.80)
Forţa tăietoare orizontală dintr-o talpă este
y
z max
xy
I
b h T
b
T
4 2
2
1
δ
δ τ
. (8.81)
Cuplul forţelor orizontale este echilibrat de momentul forţei transversale
z
T F aplicate în centrul de forfecare, la distanţa e de mijlocul inimii
178 REZISTENŢA MATERIALELOR
e F h T
1
.
Rezultă poziţia centrului de forfecare
y z
I
b h
T
h T
e
4
2 2
1
δ
, (8.82)
sau, înlocuind
4
2
12
2 3
h
h
h
I
y
δ
δ
+ ≅ , expresia independentă de grosimea profilului
b h
b
e
6
3
2
+
. (8.83)
8.8 Tensiuni în bare curbe
Fie un element de bară curbă, delimitat de două secţiuni plane (între care
există unghiul ϕ d ) şi solicitat la încovoiere pură prin momentul M (fig. 8.29). Se
notează: R - raza centrului de greutate G,
1
R - raza interioară,
2
R - raza exterioară,
r - raza fibrei neutre, e - excentricitatea axei neutre Ny , z - distanţa de la axa
neutră Ny la o fibră oarecare,
1
d - distanţa de la axa neutră la fibra interioară,
2
d
- distanţa de la axa neutră la fibra exterioară, A - aria suprafeţei secţiunii
transversale.
Fig. 8.29
Geometria deformaţiei
Presupunând secţiunea din stânga fixă, sub acţiunea momentului
încovoietor secţiunea din dreapta se roteşte (în raport cu cea din stânga) cu unghiul
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 179
ϕ ∆ d . Ca urmare, o fibră oarecare de lungime ( ) ϕ d z r ds − se lungeşte cu
ϕ ∆ ∆ d d z s , deci alungirea specifică a fibrei este
( ) ϕ
ϕ ∆ ∆
ε
d
d
d
d
z r
z
s
s
x

. (8.84)
Relaţia tensiuni-deformaţii specifice
Utilizând legea lui Hooke, se obţine expresia tensiunii normale (tangente
la fibră)
z r
z E
E
x x


ϕ
ϕ ∆
ε σ
d
d
. (8.85)
Condiţii de echilibru
Deoarece în secţiune nu există forţă axială, suma forţelor axiale
elementare este nulă
0 d
d
d
d

∫ ∫
A
z r
z E
A
A A
x
ϕ
ϕ ∆
σ ,
de unde rezultă
0 d


A
z r
z
A
, (8.86)
relaţie cu ajutorul căreia se determină poziţia axei neutre.
Suma momentelor forţelor axiale elementare faţă de axa Ny echilibrează
momentul încovoietor M, prin urmare :
A
z r
z E
A z M
A A
x
d
d
d
d
2
∫ ∫


ϕ
ϕ ∆
σ ,
A
z r
z r
z
E
M
A
d
d
d

(
(
,
\
,
,
(
j

− −
ϕ
ϕ ∆
,
G
A A
z A
E
A
z r
z
r
E
A z
E
M
ϕ
ϕ ∆
ϕ
ϕ ∆
ϕ
ϕ ∆
d
d
d
d
d
d
d
d


+ −
∫ ∫
,
e A
E
M
ϕ
ϕ ∆
d
d
.
180 REZISTENŢA MATERIALELOR
Înlocuind
e A
M E

ϕ
ϕ ∆
d
d
în relaţia (8.85), se obţine expresia tensiunilor
normale
z r
z
e A
M
x

σ
(8.87)
Rezultă că la bare curbe distribuţia tensiunilor normale pe înălţimea
secţiunii este hiperbolică (fig. 8.29).
În fibrele extreme tensiunile au valorile
1
1
R
d
e A
M
max
σ ,
2
2
R
d
e A
M
min
− σ (8.88)
Rezolvând integrala (8.86) se determină valoarea razei r. În general se
calculează excentricitatea
R A
I
r R e
G
≅ − , (8.89)
unde
G
I este momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa care trece prin centrul de
greutate, paralelă cu axa neutră.
La secţiunea dreptunghiulară h b ×
R
h
e
12
2
≅ . (8.90)
La secţiunea circulară de diametru d, raza fibrei neutre este
(
,
\
,
(
j
− −

2 2
2
4 2 4 d R R
d
r . (8.91)
În cazul când se consideră acţiunea simultană a forţei axiale, tensiunea
maximă se calculează cu formula
1
1
R
d
e A
M
A
N
max
+ σ . (8.92)
În general, la elementele curbe solicitarea maximă apare în porţiunea
situată spre centrul de curbură.
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 181
Exemplul 8.2
Să se determine forţa maximă F cu care se poate încărca bara
semicirculară de la Exemplul 2.4 (fig. 2.21), dacă m 4 0, R , iar bara este din oţel
cu MPa 100
a
σ , având: a) secţiune pătrată, cu latura mm 80 a ; b) secţiune
circulară, cu diametrul mm 80 d .
Rezolvare
Forţa maximă F se determină din condiţia
a max
σ σ . Tensiunea maximă
se calculează cu formula (8.92) unde F , N N
max
118 1 şi
R F , M M
max
618 0 (în secţiunea periculoasă, la 0 3 63
0
′ ϕ ).
a) Dacă bara are secţiunea pătrată cu latura mm 80 a , condiţia
a max
σ σ devine
a
R
d
e a
R F ,
a
F ,
σ +
1
1
2 2
618 0 118 1
,
unde
mm 33 1
400 12
80
12
2
2
4
,
R a
a
R A
I
r R e
G


≅ − ,
mm 360 40 400
2
1
− −
a
R R ,
mm 67 38 33 1 40
2
1
, , e
a
d − − .
Înlocuind valorile numerice rezultă
100
360
67 38
33 1 80
400 618 0
80
118 1
2 2


⋅ ⋅
+
,
,
F , F ,
,
de unde se obţine kN 35 30, F .
b) Dacă bara are secţiunea circulară, cu diametrul mm 80 d , condiţia
a max
σ σ se scrie
a
R
d
e d
R F ,
d
F ,
σ
π π


+

1
1
2 2
618 0 4 118 1 4
,
unde

4 2 4
2 2
2

(
,
\
,
(
j
− −
− −
d R R
d
R r R e
182 REZISTENŢA MATERIALELOR
mm 01 1
80 400 4 400 2 4
80
400
2 2
2
,
(
,
\
,
(
j
− ⋅ − ⋅
− ,
mm 360 40 400
2
1
− −
d
R R , mm 9 38 01 1 40
2
1
, , e
d
d − − .
Înlocuind valorile numerice rezultă
100
360
99 38
01 1 80
400 618 0 4
80
118 1 4
2 2

⋅ ⋅
⋅ ⋅ ⋅
+

⋅ ,
,
F , F ,
π π
,
de unde se obţine kN 19 18, F .
Exemplul 8.3
Pentru bara din figura 8E.3, a, să se calculeze tensiunile normale în
punctele A, B şi D ale secţiunii din încastrare. Bara este din oţel cornier cu aripi
neegale LL 10 65 80 × × (fig. 8E.3, b).
Fig. 8E.3
Rezolvare
Pentru profilul LL 10 65 80 × × , în STAS 425-80 se găsesc momentele de
inerţie ale secţiunii:
4 4
mm 10 2 82 ⋅ , I
y
,
4 4
mm 10 3 48 ⋅ , I
z
. Cu ajutorul relaţiei
(7.39), cunoscând momentele de inerţie principale, se poate calcula
4 4
mm 10 92 36 ⋅ , I
yz
.
Aplicând formula (8.30) se obţine
( )
, ,
, ,
, , ,
A
2
4
2
6
mm
N
3 227 10
36,92 - 3 8 4 2 2 8
9 46 92 36 5,5 2 3 48
10 2 ⋅

⋅ − − ⋅
⋅ ⋅ −

σ
( ) ( )
, ,
, ,
, , ,
B
2
4
2
6
mm
N
2 43 10
36,92 - 3 8 4 2 2 8
1 18 92 36 5,5 2 3 48
10 2 ⋅

− ⋅ − − ⋅
⋅ ⋅ −

σ
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 183
( )
.
, ,
, , ,
D
2
4
2
6
mm
N
53,2 2 10
36,92 - 3 8 4 2 2 8
1 18 92 36 4,5 5 3 48
10 2 − ⋅

− ⋅ − ⋅
⋅ ⋅ −

σ
Exemplul 8.4
Să se verifice grinda reprezentată în figura 2.13, e, realizată din două
profile I10 aşezate ca în figura 8E.4, dacă MPa 140
a
σ .
Rezolvare
Din figura 2.13, e rezultă kNm 9
max
M .
În Anexa 2a, pentru profilul I10 se găseşte momentul de inerţie
4 4
mm 10 171⋅ ′
y
I . Pentru secţiunea grinzii, momentul de inerţie va fi
4 4
mm 10 342 2 ⋅ ′
y y
I I ,
iar
3 3
4
mm 10 4 68
50
10 342


,
z
I
W
max
y
y
.
Înlocuind în formula de verificare (8.14, b), se obţine
a
y
ef
,
,
W
M
σ σ <



2 3
6
mm
N
6 131
10 4 68
10 9
.
Fig. 8E.4 Fig. 8E.5
Exemplul 8.5
Să se dimensioneze bara din figura 2.13, a din oţel cu MPa 80
a
σ ,
având secţiunea din figura 8E.5.
184 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Din figura 2.13, a rezultă Nm 250
max
M , deci
3 3
3
mm 10 125 3
80
10 250


,
M
W
a
max
y
nec
σ
.
Se calculează poziţia centrului de greutate al secţiunii din figura 8E.5 faţă
de axa y′ :
a ,
a
a a a , a
z
G
0625 1
8
2 2 75 0 6
2
2 2

⋅ + ⋅
.
Momentul de inerţie faţă de axa Gy este
( )
( ) ( )
4 2 2
3
2 2
3
635 3 9375 0 2
12
2
3125 0 6
12
5 1 4
a , a , a
a a
a , a
a , a
I
y
⋅ +

+ ⋅ +

,
iar modulul de rezistenţă axial al secţiunii
3
4
528 2
4375 1
635 3
a ,
a ,
a ,
z
I
W
max
y
y
.
Egalând cele două expresii ale lui
y
W , adică
3 3
10 125 3 528 2 ⋅ , a , ,
rezultă mm 73 10, a , deci se alege
mm 11 a .
Exemplul 8.6
Bara în consolă din figura 8E.6 are lungimea m 1 " şi este solicitată la
capătul liber de o forţă kN 3 F înclinată cu unghiul α 20
0
faţă de verticală. Se
cere tensiunea normală maximă şi punctul unde apare.
Rezolvare
Secţiunea transversală se împarte în două dreptunghiuri, ca în figura 8E.6,
b. Se calculează poziţia centrului de greutate faţă de o axă care coincide cu latura
din stânga
mm 68 28
10 90 10 100
5 10 90 50 10 100
, y
G

⋅ + ⋅
⋅ ⋅ + ⋅ ⋅
.
Faţă de latura de sus se obţine mm 68 28, z
G
.
Se trasează axele Gy şi Gz ca în figura 8E.6, b.
Se calculează momentele de inerţie faţă de axele Gy şi Gz
8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 185
4 4
mm 10 180 ⋅
z y
I I ,
4 4
mm 10 59 106 ⋅ , I
yz
.
Fig. 8E.6
Momentul încovoietor este maxim în încastrare
Nmm 10 3 10 10 3
6 3 3
⋅ ⋅ ⋅ " F M .
Componentele momentului încovoietor în lungul axelor sunt
Nmm 10 82 2 9397 0 10 3 20 cos
6 6 0
⋅ − ⋅ ⋅ − − , , M M
y
,
Nmm 10 026 1 342 0 10 3 20 sin
6 6 0
⋅ ⋅ ⋅ , , M M
z
.
Ecuaţia axei neutre (8.29) este
( )
( )
y , y
, , ,
, , ,
y
M I M I
M I M I
z
z yz y z
z y y yz
291 0
026 1 59 106 819 2 180
026 1 180 819 2 59 106




⋅ + − ⋅
⋅ + − ⋅

+
+
.
Înclinarea axei neutre faţă de axa Gy (v.fig.8E.6, b) este
0
22 16 291 0 arctg , , β .
Tensiunile normale (8.28) au expresia
z , y ,
x
89 1 55 0 − σ .
În punctul cel mai îndepărtat de axa neutră ( ) 32 71 68 18 , ; , P tensiunea
maximă este
2
mm N 7 124 / ,
P
− σ .
Exemplul 8.7
O bară în consolă cu secţiunea în Z (Fig. 8E.7, a) are lungimea m 2 " şi
este solicitată la capătul liber de o forţă kN 1 F înclinată la 30
0
faţă de verticală.
Se cere tensiunea normală maximă şi punctul unde apare.
186 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Secţiunea transversală se împarte în trei dreptunghiuri, ca în figura 8E.7, b.
Datorită antisimetriei, centrul de greutate se află la mijlocul figurii. Se trasează
axele centrale neprincipale Gy şi Gz.
Fig. 8E.7
Momentele de inerţie faţă de axele Gy şi Gz sunt
4 4
mm 10 66 286 ⋅ , I
y
,
4 4
mm 10 66 111 ⋅ , I
z
,
4 4
mm 10 135⋅ −
yz
I .
În încastrare, momentul încovoietor maxim este
Nmm 10 2 10 2 10
6 3 3
⋅ ⋅ ⋅ " F M .
Componentele momentului încovoietor în lungul axelor Gy şi Gz sunt
Nmm 10 732 1 30 cos
6 0
⋅ , M M
y
, Nmm 10 30 sin
6 0
− − M M
z
.
Ecuaţia axei neutre (8.29) este
( ) ( )
( ) ( )
y , y
. ,
, ,
y
M I M I
M I M I
z
z yz y z
z y y yz
585 1
1 135 732 1 66 111
1 66 286 732 1 135




− ⋅ − + ⋅
− ⋅ + ⋅ −

+
+
.
Înclinarea axei neutre faţă de axa Gy (v.fig.8E.7, b) este
( )
0
75 57 585 1 arctg , , − − β .
Tensiunile normale (8.28) au expresia
z , y ,
x
382 2 7755 3 + σ .
În punctul cel mai îndepărtat de axa neutră ( ) 50 5, R tensiunea normală
maximă este
2
mm N 138 /
R
σ .
9.
STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE
Într-un punct dintr-un corp elastic, starea de tensiuni se poate defini prin
tensiunile care acţionează pe trei suprafeţe (definite în trei plane) perpendiculare
între ele, care trec prin punctul considerat. Pe fiecare suprafaţă acţionează o
tensiune normală şi o tensiune tangenţială, reprezentată prin cele două componente
paralele cu muchiile comune. Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale, acestea
sunt egale două câte două, deci starea de tensiuni dintr-un punct este definită de
şase tensiuni, trei normale şi trei tangenţiale.
Întrucât tensiunea într-un punct depinde de orientarea suprafeţei pe care
acţionează, se studiază variaţia tensiunilor cu rotirea în spaţiu a suprafeţei.
Este posibil să se aleagă cele trei suprafeţe perpendiculare între ele astfel
încât pe acestea să nu acţioneze tensiuni tangenţiale. Tensiunile normale pe aceste
suprafeţe au valori extreme, una dintre ele fiind tensiunea normală maximă.
Determinarea tensiunii maxime şi a orientării supafeţei pe care acţionează sunt
probleme de primă importanţă în proiectare. Pe feţele unui octaedru, egal înclinate
faţă de direcţiile principale, acţionează tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale
octaedrice. Acestea din urmă sunt utilizate la stabilirea unei condiţii de rezistenţă.
Prin punctul considerat se pot alege alte trei suprafeţe perpendiculare între
ele, pe care tensiunile tangenţiale au valori extreme. Aceste suprafeţe sunt înclinate
la 45
0
faţă de cele pe care tensiunile normale au valori extreme.
Starea de deformaţii specifice într-un punct se defineşte prin trei alungiri
specifice şi trei lunecări specifice, fiind dependentă de orientarea în spaţiu. În
practică, tensiunile nu pot fi determinate direct. Ele se calculează pe baza
deformaţiilor specifice fie calculate, fie măsurate, de exemplu cu traductoare
tensometrice rezistive. Cunoscând alungirile specifice pe trei direcţii arbitrare, se
calculează alungirile specifice principale, cu care se calculează tensiunile normale
principale, pe baza legii lui Hooke.
Un caz aparte îl constituie materialele compozite, care sunt anizotrope. La
calculul compozitelor stratificate, în care fibrele din fiecare lamină au orientări
diferite, se utilizează relaţiile de calcul al tensiunilor şi alungirilor specifice faţă de
axe rotite.
188 REZISTENŢA MATERIALELOR
9.1 Starea tridimensională de tensiuni
Se consideră un corp elastic în echilibru static sub acţiunea forţelor
exterioare
3 2 1
F , F , F (fig. 9.1, a). Dacă din interiorul corpului se detaşează un
paralelipiped elementar de laturi dx, dy, dz, pe fiecare faţă a acestui element de
volum va acţiona o tensiune care poate fi descompusă în trei componente paralele
cu axele Oxyz - o tensiune normală şi două tensiuni tangenţiale (fig. 9.1, b).
a b
Fig. 9.1
Starea tridimensională de tensiuni se caracterizează prin trei tensiuni
normale
z y x
, , σ σ σ şi şase tensiuni tangenţiale, egale două câte două
yx xy
τ τ ,
zy yz
τ τ ,
xz zx
τ τ , conform (3.3). Convenţiile de semne sunt prezentate în
paragraful 3.2. În continuare se neglijează forţele distribuite în volum.
9.1.1 Starea de tensiuni în jurul unui punct
Dacă se cunosc tensiunile într-un punct al unui corp, pe trei suprafeţe
perpendiculare între ele, se pot determina tensiunile pe orice suprafaţă orientată
diferit faţă de acestea care trece prin punctul respectiv.
Pentru aceasta, în jurul punctului se izolează un tetraedru (fig. 9.2, a) a
cărui faţă înclinată BCD este orientată prin versorul normalei ( ) n , m , l n , unde
( ) i , n l cos , ( ) j , n m cos , ( ) k , n n cos sunt cosinuşii directori ai normalei,
iar k , j , i sunt versorii axelor Ox, Oy, Oz.
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 189
Se presupune că se cunosc tensiunile normale şi tensiunile tangenţiale pe
cele trei feţe ale tetraedrului din planele de coordonate şi se cere determinarea
tensiunii rezultante p , de componente
z y x
p , p , p , care acţionează pe faţa BCD.
Se scrie echilibrul forţelor care acţionează asupra tetraedrului OBCD. Dacă
dA este aria suprafeţei BCD, atunci ariile suprafeţelor OCD, ODB şi OBC au
expresiile
dA l dA
x
, dA m dA
y
, dA n dA
z
. (9.1)
Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe axa Ox (fig. 9.2, b) se scrie
z zx y yx x x x
A A A A p d d d d τ τ σ + + , (9.2)
sau, înlocuind expresiile (9.1) în ecuaţia (9.2),
n m l p
zx yx x x
τ τ σ + + . (9.3, a)
Din ecuaţiile de proiecţii pe axele Oy şi Oz rezultă
n m l p
zy y xy y
τ σ τ + + , (9.3, b)
n m l p
z yz xz z
σ τ τ + + . (9.3, c)
Fig. 9.2
Relaţiile (9.3) definesc tensiunea rezultantă pe suprafaţa dA. La limită,
când laturile tetraedrului tind spre zero, suprafaţa dA conţine punctul O, deci se
poate considera că relaţiile (9.3) dau componentele tensiunilor pe un plan înclinat
care trece de fapt prin punctul O.
Ecuaţiile de momente conduc la relaţiile de dualitate a tensiunilor
tangenţiale (3.3).
190 REZISTENŢA MATERIALELOR
Relaţiile (9.3) se pot scrie matriceal sub forma
¦ ¦ [ ]¦ ¦ n T p
σ
. (9.4)
unde matricea tensiunilor
¦ ¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

z yz xz
zy y xy
zx yx x
T
σ τ τ
τ σ τ
τ τ σ
σ
,
iar ¦ ¦ ¦ ¦
T
z y x
p p p p şi ¦ ¦ ¦ ¦
T
n m l n .
Se descompune tensiunea p în componenta normală
n
σ şi cea tangenţială
n
τ . Tensiunea normală
n
σ este egală cu proiecţia lui p pe direcţia versorului n
¦ ¦ ¦ ¦ n p m p l p n p n p
z y x
T
n
+ + ⋅ σ . (9.5)
Din relaţia (9.4) se obţine, prin transpunere,
¦ ¦ ¦ ¦ [ ] ¦ ¦ [ ]
σ σ
T n T n p
T T T

T
, (9.6)
unde s-a utilizat proprietatea de simetrie a matricei tensiunilor [ ]
σ
T , rezultat direct
al dualităţii tensiunilor tangenţiale.
Înlocuind expresia (9.6) în relaţia (9.5) se obţine tensiunea normală
¦ ¦ [ ]¦ ¦
. l n n m m l n m l
n T n
zx yz xy z y x
T
n
2 2 2

2 2 2
τ τ τ σ σ σ
σ
σ
+ + + + +

(9.7)
Tensiunea tangenţială
n
τ este egală cu proiecţia lui p pe planul secţiunii
înclinate n p
n
× τ .
Dar produsului vectorial
( ) ( ) ( ) , k l p m p j n p l p i m p n p
n m l
p p p
k j i
n p
y x x z z y
z y x
− + − + −
×
deci valoarea absolută a tensiunii tangenţiale este
( ) ( ) ( ) [ ]
2 1 2 2 2
l p m p n p l p m p n p
y x x z z y n
− + − + − τ . (9.8)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 191
Dacă orientarea planului BCD se schimbă, atunci valorile tensiunilor
n
σ şi
n
τ se modifică.
9.1.2 Tensiuni principale
Într-o analiză de tensiuni, interesează valorile extreme ale lui
n
σ şi
orientarea suprafeţelor pe care acţionează acestea. Problema de extrem condiţionat
are constrângerea geometrică
1
2 2 2
+ + n m l . (9.9)
Se introduce multiplicatorul lui Lagrange λ şi se calculează valorile
extreme ale funcţiei
( ) ( ) 1
2 2 2
1
− + + − n m l n , m , l F λ σ . (9.10)
Condiţiile ca
1
F să aibă valori extreme, 0
1
∂ ∂ l F , 0
1
∂ ∂ m F ,
0
1
∂ ∂ n F , conduc la sistemul de ecuaţii algebrice omogene
( ) 0 + + − n m l
zx yx x
τ τ λ σ ,
( ) 0 + − + n m l
zy y xy
τ λ σ τ , (9.11)
( ) 0 − + + n m l
z yz xz
λ σ τ τ .
Acesta are forma problemei de valori proprii a matricei tensiunilor
[ ]¦ ¦ ¦ ¦ n n T λ
σ
. (9.12)
Pentru a avea soluţii nebanale, determinantul coeficienţilor necunoscutelor
n , m , l , trebuie să se anuleze
0



λ σ τ τ
τ λ σ τ
τ τ λ σ
z yz xz
zy y xy
zx yx x
. (9.13)
Ecuaţia caracteristică (9.13) are forma
0
3 2
2
1
3
− + − J J J λ λ λ (9.14)
unde coeficienţii au expresiile
z y x
J σ σ σ + +
1
,
2 2 2
2 zx yz xy x z z y y x
J τ τ τ σ σ σ σ σ σ − − − + + , (9.15)
[ ]
σ
τ τ τ τ σ τ σ τ σ σ σ σ T J
zx yz xy xy z zx y yz x z y x
det 2
2 2 2
3
+ − − − .
192 REZISTENŢA MATERIALELOR
Soluţiile ecuaţiei (9.14) se numesc tensiuni normale principale şi se
notează
3 2 1
σ σ σ , , , ordonate descrescător. Ele sunt valorile proprii ale matricei
tensiunilor [ ]
σ
T . Lor le corespund direcţiile principale,
¦ ¦ ¦ ¦
T
i i i i
n m l n , 3 2 1 , , i (9.16)
soluţiile ecuaţiilor (9.12) în care s-a înlocuit
i
σ λ
[ ]¦ ¦ ¦ ¦
i i i
n n T σ
σ
, 3 2 1 , , i (9.17)
şi care reprezintă vectorii proprii ai matricei [ ]
σ
T .
Direcţiile principale ale tensiunilor normale definesc orientarea normalelor
la suprafeţele pe care tensiunile normale au valori extreme. Pe aceste suprafeţe nu
acţionează tensiuni tangenţiale.
Într-adevăr, dacă 0
n
τ , atunci n p λ , l n m l p
zx yx x x
λ τ τ σ + + ,
deci
¦ ¦ ¦ ¦ n p λ (9.18)
Înlocuind expresia (9.17) în relaţia (9.4) rezultă ecuaţia (9.12).
Direcţiile principale sunt perpendiculare între ele, ceea ce se demonstrează
pe baza ortogonalităţii vectorilor proprii ai matricei tensiunilor. Rezultă că, dacă se
izolează dintr-un corp elastic un element de volum paralelipipedic având muchiile
paralele cu direcţiile principale ale tensiunilor normale, atunci pe feţele elementului
acţionează numai tensiuni normale, de valori
3 2 1
σ σ σ , , .
9.1.3 Calculul faţă de direcţiile principale
Dacă axele de coordonate se aleg în lungul direcţiilor principale ale
tensiunilor normale (fig. 9.3, a) şi se izolează un tetraedru în jurul originii acestor
axe, atunci pe o suprafaţă înclinată, cu normala definită de cosinuşii directori l, m,
n, componentele tensiunii rezultante sunt
l p
x 1
σ , m p
y 2
σ , n p
z 3
σ . (9.19)
Tensiunea normală pe această suprafaţă este
2
3
2
2
2
1
n m l σ σ σ σ + + . (9.20)
Tensiunea tangenţială se calculează din relaţia
( ) . n m l n m l
p p
2
2
3
2
2
2
1
2 2
3
2 2
2
2 2
1
2 2
σ σ σ σ σ σ
σ τ
+ + − + +
− ⋅
(9.21,a)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 193
După transformări, ţinând cont de relaţia (9.9), se obţine
( ) ( ) ( ) [ ]
2 1
2 2 2
1 3
2 2 2
3 2
2 2 2
2 1
l n n m m l σ σ σ σ σ σ τ − + − + − . (9.21,b)
Din relaţia (9.21,b) rezultă că, atunci când
3 2 1
σ σ σ , tensiunile
tangenţiale sunt nule indiferent de orientarea suprafeţei.
Înlocuind cosinuşii directori din relaţiile (9.19) în (9.9), se obţine
1
2
3
2
2
2
1

(
(
,
\
,
,
(
j
+
(
(
,
\
,
,
(
j
+
(
(
,
\
,
,
(
j
σ σ σ
z
y
x
p
p
p
. (9.22)
Ecuaţia (9.22) defineşte elipsoidul tensiunilor, ale cărui semiaxe sunt
tensiunile principale. Această înterpretare geometrică atestă faptul că tensiunile
principale sunt valorile extreme ale tensiunilor normale.
Matricea tensiunilor este în acest caz
¦ ¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

3
2
1
σ
σ
σ
σ
T ,
iar ecuaţia (9.14) devine
( )( )( ) 0
3 2 1
− − − λ σ λ σ λ σ , (9.23)
deci
3 2 1 1
σ σ σ + + J ,
1 3 3 2 2 1 2
σ σ σ σ σ σ + + J , (9.24)
3 2 1 3
σ σ σ J .
Mărimile
3 2 1
J , J , J au aceleaşi valori independent de axele de coordonate
faţă de care se defineşte starea de tensiuni. De exemplu
z y x
J σ σ σ σ σ σ + + + +
3 2 1 1
.
Ca urmare
3 2 1
J , J , J se numesc invarianţi ai tensiunilor.
9.1.4 Tensiuni tangenţiale octaedrale
Un interes aparte îl prezintă tensiunile pe feţele unui octaedru construit faţă
de direcţiile principale (fig. 9.3, b). Planele octaedrale sunt cele opt feţe ale căror
normale fac unghiuri egale cu axele de coordonate. Cosinuşii directori ai feţelor
unui octaedru satisfac relaţiile
194 REZISTENŢA MATERIALELOR
3
1
2 2 2

oct oct oct
n m l , (9.25)
deci normalele fac unghiuri de 54,73
0
cu direcţiile principale.
Înlocuind aceste valori în expresia (9.21, b) se obţine formula tensiunii
tangenţiale octaedrale
( ) ( ) ( ) [ ]
2 1
2
1 3
2
3 2
2
2 1
3
1
σ σ σ σ σ σ τ − + − + −
oct
(9.26, a)
Din ecuaţia (9.20) rezultă tensiunea normală octaedrală
( )
3 2 1
3
1
σ σ σ σ + +
oct
, (9.27)
care este egală cu tensiunea medie.
a b
Fig. 9.3
Faţă de axe de coordonate oarecare, tensiunea tangenţială octaedrală are
expresia
( ) ( ) ( ) ( ) [ ]
2 1
2 2 2 2 2 2
6
3
1
zx yz xy x z z y y x oct
τ τ τ σ σ σ σ σ σ τ + + + − + − + − . (9.26, b)
9.1.5 Tensiuni tangenţiale extreme
Ca şi în cazul tensiunilor normale, interesează valorile extreme ale
tensiunilor tangenţiale şi orientarea suprafeţelor pe care acestea acţionează.
Problema de extrem condiţionat se rezolvă prin metoda multiplicatorului
lui Lagrange. Se construieşte funcţia
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 195
( ) ( ) 1
2 2 2 2
2
− + + − n m l n , m , l F λ τ . (9.28)
şi se scriu condiţiile ca
2
F să aibă valori extreme: 0
2
∂ ∂ l F , 0
2
∂ ∂ m F ,
0
2
∂ ∂ n F . Se obţine sistemul de ecuaţii algebrice
( ) ( ) 0
2 2
1 3
2 2
2 1
− − + − l n l m l λ σ σ σ σ ,
( ) ( ) 0
2 2
2 1
2 2
3 2
− − + − m l m n m λ σ σ σ σ , (9.29)
( ) ( ) 0
2 2
3 2
2 2
1 3
− − + − n m n l n λ σ σ σ σ .
Soluţiile nebanale sunt
0 l ,
2
1
n m ,
( )
2
2
3 2
σ σ
λ

,
0 m ,
2
1
l n ,
( )
2
2
1 3
σ σ
λ

, (9.30)
0 n ,
2
1
m l ,
( )
2
2
2 1
σ σ
λ

.
Înlocuind aceşti cosinuşi directori pe rând în relaţia (9.21, b) se obţin
tensiunile tangenţiale extreme
2
3 2
1
σ σ
τ

,
2
1 3
2
σ σ
τ

,
2
2 1
3
σ σ
τ

. (9.31)
Deoarece ,
3 2 1
σ σ σ > > tensiunea tangenţială maximă este
2
τ τ
max
.
Din valorile cosinuşilor directori (9.30) rezultă că tensiunile tangenţiale au
valori extreme pe planele bisectoare ale planelor definite de direcţiile principale ale
tensiunilor normale. Desigur, pe aceste plane tensiunile normale nu sunt nule.
9.2 Starea plană de tensiuni
În cazul stării plane de tensiuni, se consideră tensiuni paralele numai cu
două dintre axele de coordonate, independente de una din coordonate (fig. 9.4, a),
deci
y
σ ,
xy
τ ,
zy
τ şi forţele volumice pe direcţia y se presupun neglijabile sau
nule. Exemple sunt stările de tensiuni într-un vas cu pereţi subţiri solicitat la
presiune interioară sau într-o placă plană subţire, solicitată de forţe coplanare
uniform distribuite pe grosime.
196 REZISTENŢA MATERIALELOR
9.2.1 Starea de tensiuni în jurul unui punct
Se consideră un element de volum prismatic cu baza triunghiulară situată
în planul xOz (fig. 9.4, b) şi cu grosimea egală cu unitatea. Se presupun cunoscute
tensiunile
zx xz z x
, , τ τ σ σ pe feţele din planele de coordonate şi se cere calculul
tensiunilor
α
σ şi
α
τ pe faţa BD înclinată cu unghiul α . De notat că unghiul α
este pozitiv în sensul orar, în timp ce rotirile în planul zOx sunt pozitive în sens
contrar.
a b
Fig. 9.4
Se notează cu A aria suprafeţei BD, deci suprafaţa OB are aria α sin A , iar
suprafaţa OD are aria α cos A .
Se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor pe direcţia lui
α
σ şi a lui
α
τ :
0 cos sin 2 sin cos
2 2
− − − α α τ α σ α σ σ
α
A A A A
xz z x
,
( ) 0 sin cos cos sin sin cos
2 2
− + + − − α α τ α α σ α α σ τ
α
A A A A
xz z x
.
Ecuaţia de echilibru a momentelor faţă de mijlocul feţei BD conduce la
relaţia (3.3):
zx xz
τ τ .
Se obţine
α α τ α σ α σ σ
α
cos sin 2 sin cos
2 2
xz z x
+ + , (9.32, a)
( ) ( ) α α τ α α σ σ τ
α
2 2
sin cos cos sin − − − −
xz z x
, (9.32, b)
şi, înlocuind unghiul α cu
0
90 + α ,
α α τ α σ α σ σ
α
cos sin 2 c sin
2 2
o
90
xz z x
os − +
+
. (9.32, c)
Relaţiile (9.32) se mai scriu
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 197
α τ α
σ σ σ σ
σ
α
2 sin 2 cos
2 2
xz
z x z x
+

+
+
, (9.33, a)
cos2 2 sin
2
α τ α
σ σ
τ
α xz
z x


− . (9.33, c)
9.2.2 Tensiuni principale
Valorile extreme ale tensiunii normale
α
σ se obţin anulând derivata
acesteia în raport cu unghiul α 2 :
( )
0 cos2 2 sin
2 2 d
d
+


α
α
τ α τ α
σ σ
α
σ
xz
z x
. (9.34)
Rezultă

2
2 tg
z x
xz
σ σ
τ
α

, (9.35)
relaţie care defineşte direcţiile principale ale tensiunilor normale.
Din relaţia (9.34) se observă că pe feţele care au ca normale direcţiile
principale, tensiunile tangenţiale sunt nule.
Pentru π α 2 2 0 ≤ ≤ , între cele două soluţii
1
2α şi
2
2α există relaţia
π α α +
1 2
2 2 , 2
1 2
π α α + , deci direcţiile principale sunt perpendiculare între
ele.
Înlocuind valorile unghiului α date de relaţia (9.35) în expresia (9.32) se
obţin tensiunile principale
( )
2 2
2 1
4
2
1
2
xz z x
z x
,
τ σ σ
σ σ
σ + − ±
+
. (9.36)
Se observă că invarianţii tensiunilor sunt în acest caz
. J
z x
const
2 1 1
+ + σ σ σ σ , (9.37)
. J
zx z x
const
2
2 1 2
− τ σ σ σ σ (9.38)
9.2.3 Tensiuni tangenţiale extreme
Valorile extreme ale tensiunii tangenţiale
α
τ se obţin din condiţia
198 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
0 2 sin 2 cos
2 2 d
d


− α τ α
σ σ
α
τ
α
xz
z x
(9.39)
care se mai scrie

2 tg
1
2
2 tg
α τ
σ σ
α −


xz
z x
' . (9.40)
Rezultă 2 2 2
1
π α α ± ' , deci 4 π α α + ' , astfel că tensiunile tangenţiale
extreme apar în secţiuni înclinate cu 45
0
faţă de direcţiile principale şi au valorile
( )
2
4
2
1

2 1
2 2
2 1
σ σ
τ σ σ τ

± + − ±
xz z x ,
. (9.41)
9.2.4 Cazuri particulare ale stării plane de tensiuni
Starea uniaxială de tensiuni este prezentată în paragraful 5.5. Într-o bară
solicitată la întindere sau compresiune, apar tensiuni tangenţiale maxime în secţiuni
înclinate la 45
0
faţă de axa barei, ceea ce explică orientarea suprafeţelor de rupere
la unele materiale fragile.
Starea de forfecare pură
Se consideră un element solicitat la forfecare pură, ca în figura 9.5, a. Pe
feţele elementului acţionează numai tensiuni tangenţiale.
a b c
Fig. 9.5
Rezultă că pe o suprafaţă înclinată cu unghiul α
. cos2
sin2
α τ τ
α τ σ
α
α
xz
xz
,

(9.42)
Deoarece ∞ α 2 tg ,
1
α 45
0
. Pe feţele unui element orientate la 45
0
faţă
de primul, acţionează numai tensiunile normale
xz ,
τ σ ±
2 1
(fig. 9.5, b).
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 199
O aplicaţie a acestui rezultat se întâlneşte la măsurarea tensiunilor
tangenţiale în arbori solicitaţi la răsucire (fig. 9.5, c). Un element de volum din
vecinătatea suprafeţei arborelui este solicitat la forfecare pură (v. Cap. 6) dacă
laturile sale sunt paralele cu generatoarele, respectiv perpendiculare pe acestea.
Un element rotit cu 45
0
este solicitat de tensiuni normale principale, egale
în mărime cu tensiunile tangenţiale produse de răsucire pe feţele primului element.
Se înlocuieşte măsurarea lui τ cu măsurarea lui σ la 45
0
faţă de axa barei, ceea ce
se realizează uşor cu ajutorul traductoarelor tensometrice rezistive.
Bara solicitată la încovoiere
În cazul barelor solicitate la încovoiere (fig. 9.6, a), 0 =
z
σ , deci relaţiile
(9.35) şi (9.36) devin

2
2 tg
x
xz
σ
τ
α = , (9.43)
4
2
1
2
2 2
2 1 xz x
x
,
τ σ
σ
σ + ± = , (9.44)
unde
y
y
x
I
z M
= σ , ( ) z
I b
S T
xz
y
y z
xz
τ τ = =

.
a b
Fig. 9.6
La 0 = z , 0 =
x
σ ,
O
2 1
45 ± =
,
α ,
xz ,
τ σ ± =
2 1
, deci elementul este solicitat
la forfecare pură.
200 REZISTENŢA MATERIALELOR
La 2 h z ± , 0
xz
τ ,
o o
2 1
90 0 ,
,
α ,
x ,
,σ σ 0
2 1
, deci direcţiile
principale corespund cu direcţiile axelor de coordonate.
Dacă se parcurge secţiunea transversală în lungul axei Oz, în sens pozitiv,
direcţiile principale se rotesc continuu (fig. 9.6, a) în sens contrar acelor de ceas.
Determinând în mai multe puncte orientarea direcţiilor principale (fig. 9.6, b) se
pot trasa liniile izostatice, care reprezintă înfăşurătoarele tensiunilor normale
principale, formând o dublă reţea de curbe ortogonale.
La armarea grinzilor din beton se urmăreşte ca armăturile din oţel să fie
orientate aproximativ pe direcţia liniilor izostatice.
9.2.5 Cercul lui Mohr pentru tensiuni
Relaţiile (9.32) şi (9.33) se pot scrie sub forma
α τ α
σ σ σ σ
σ sin2 2 cos
2 2
xz
z x z x
+

+
− ,
α τ α
σ σ
τ cos2 2 sin
2
xz
z x
+

− .
Ridicând la pătrat şi adunând ecuaţiile se obţine
2
2
2
2

2 2
xz
z x z x
τ
σ σ
τ
σ σ
σ + (
,
\
,
(
j −
+ (
,
\
,
(
j +
− . (9.45)
Aceasta este ecuaţia unui cerc (fig. 9.7), denumit cercul lui Mohr, de rază
2
1
2
2

2
]
]
]
]
,
,
¸
,
+ (
,
\
,
(
j −
xz
z x
τ
σ σ
, al cărui centru are coordonatele
]
]
]
,
¸
, +
0
2
,
z x
σ σ
.
Pe cerc, unghiurile se măsoară în aceeaşi direcţie în care se măsoară
unghiul α în figura 9.4 (sens orar). Unghiul α 2 pe cerc corespunde unui unghi α
pe element. Punctele de pe cercul lui Mohr definesc stări de tensiuni pe feţele
elementului din figura 9.4.
Punctul P are coordonatele
x
σ şi
xz
τ , egale cu tensiunile pe faţa OD.
Punctul diametral opus Q defineşte tensiunile pe faţa OB, perpendiculară pe OD,
z
σ şi
zx
τ . Punctele P' şi Q' definesc tensiunile pe feţele rotite cu unghiul α faţă
de axele de coordonate. Punctele
1
P şi
1
Q , în care cercul intersectează axa
orizontală, au abscise egale cu tensiunile principale
1
σ şi
2
σ . Unghiul
1
2α al
razei CP cu axa absciselor corespunde direcţiei principale
1
α , deci înclinării
normalei la faţa pe care acţionează
1
σ .
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 201
Se observă că ordonata punctului Q este negativă. Pentru studiul stării
plane de tensiuni cu ajutorul cercului lui Mohr este necesară o convenţie de semne
modificată, diferită de cea adoptată în Capitolul 3. Tensiunile tangenţiale care tind
să producă o rotaţie în sens orar se consideră pozitive, iar cele care tind să producă
o rotaţie în sens antiorar se consideră negative (sunt reprezentate de puncte situate
sub axa absciselor).
Fig. 9.7
Cercul lui Mohr se construieşte pornind de la tensiunile
x
σ ,
z
σ ,
xz
τ care
definesc punctele P şi Q. Centrul cercului C se află la intersecţia diametrului PQ cu
axa absciselor. Se trasează cercul de rază CP, care intersectează axa orizontală în
punctele
1
P şi
1
Q , de abscise
1
σ şi
2
σ .
9.3 Ecuaţii diferenţiale de echilibru
Fie un element de laturi dx, dy şi grosime egală cu 1 (fig. 9.8) detaşat dintr-
un corp elastic solicitat mecanic. Se presupune că tensiunile
x
σ ,
y
σ ,
yx xy
τ τ şi
sarcinile volumice X, Y sunt funcţii doar de x şi y (independente de z), iar 0 Z
(stare plană de tensiuni).
Variaţia tensiunilor cu poziţia se poate exprima printr-o dezvoltare în serie
Taylor trunchiată. Dacă pe faţa din stânga acţionează
x
σ , atunci pe faţa din
dreapta, situată la distanţa dx, acţionează x
x
x
x
d


+
σ
σ .
202 REZISTENŢA MATERIALELOR
Ecuaţia de echilibru a forţelor pe direcţia x se scrie
0 d d d d d d d d + −
(
(
,
\
,
,
(
j


+ + − (
,
\
,
(
j


+ y x X x x y
y
y y x
x
yx
yx
yx x
x
x
τ
τ
τ σ
σ
σ .
După simplificări se obţine
0 +


+


X
y x
yx
x
τ
σ
. (9.46)
Similar, din ecuaţia de echilibru pe direcţia y rezultă
0 +


+


Y
y x
y xy
σ τ
. (9.47)
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru (9.46) şi (9.47) se mai numesc ecuaţiile
lui Cauchy.
Fig. 9.8
Ecuaţia de momente faţă de centrul elementului conduce la relaţia de
dualitate a tensiunilor tangenţiale (3.3).
În cazul stării de tensiuni tridimensionale, ecuaţiile diferenţiale de echilibru
se scriu
0 +


+


+


X
z y x
zx
yx
x
τ
τ
σ
,
0 +


+


+


Y
z y x
zy y xy
τ σ τ
, (9.48)
0 +


+


+


Z
z y x
z
yz
xz
σ
τ
τ
,
la care se adaugă cele trei relaţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale (3.3).
Cele şase ecuaţii conţin nouă necunoscute, deci problemele de analiză a
tensiunilor sunt static nedeterminate interior.
În cazul unui element situat în vecinătatea suprafeţei unui corp elastic,
ecuaţiile de echilibru care se stabilesc între forţele de suprafaţă şi tensiunile
interioare reprezintă condiţiile la limită. Acestea sunt chiar ecuaţiile (9.3) care
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 203
exprimă echilibrul forţelor care acţionează asupra tetraedrului din figura 9.2, dacă
faţa înclinată BCD este pe suprafaţa corpului iar tensiunea rezultantă p este o
sarcină pe unitatea de suprafaţă.
9.4 Starea plană de deformaţii specifice
În continuare, studiul deformaţiilor specifice se face în planul xOy,
considerând că alungirea specifică
z
ε şi lunecările specifice
zx
γ ,
zy
γ sunt nule.
Trebuie remarcat că starea plană de deformaţii specifice este asociată cu un sistem
de tensiuni tridimensional, după cum starea plană de tensiuni este legată de un
sistem tridimensional de deformaţii specifice. Starea plană de deformaţii specifice
se realizează, de exemplu, într-un corp prismatic în care, în orice plan
perpendicular pe axa longitudinală Oz, apar aceleaşi deformaţii. Aceasta presupune
însă 0 ≠
z
σ .
Scopul principal este determinarea alungirilor specifice şi a lunecării
specifice pe direcţiile normală şi tangenţială la un plan înclinat faţă de axele de
coordonate, în funcţie de alungirile specifice
x
ε ,
y
ε şi lunecarea specifică
xy
γ ,
raportate la planele de coordonate.
Fig. 9.9
Se consideră segmentul AB, de lungime ds, într-un corp elastic nedeformat
(fig. 9.9). După deformare, AB se deplasează în A'B'. Deplasările lui A sunt u şi v ,
204 REZISTENŢA MATERIALELOR
iar deplasările lui B sunt du u + şi v v d + . Variaţia deplasărilor cu poziţia
punctului considerat se exprimă sub forma
dy
y
u
dx
x
u
du


+


, dy
y
dx
x
d


+

v v
v . (9.49)
Se alege un sistem de axe local x'Ay' cu axa Ax' în lungul lui AB şi se
calculează componentele deformaţiilor specifice faţă de acest sistem rotit cu
unghiul θ faţă de sistemul iniţial. Se trasează AB " B ' A paralel cu axa Ax' şi se
prelungeşte până în C', la intersecţia cu B'D, perpendiculară pe Ax'. În noul sistem
de axe, deplasările lui A sunt u' şi v', iar deplasările lui B sunt ' du ' u + şi ' d ' v v + .
9.4.1 Alungirile specifice
Alungirea pe direcţia Ax' este
θ θ θ θ sin cos sin cos v d du ' D ' B ' D " B ' du ' C " B + + .
Împărţind la ds se obţine alungirea specifică
θ θ ε sin cos
ds
d
ds
du
ds
' du
' x
v
+ .
Înlocuind în relaţia de mai sus expresiile (9.49), se obţine
θ θ ε sin cos
(
(
,
\
,
,
(
j


+


+
(
(
,
\
,
,
(
j


+

ds
dy
y ds
dx
x ds
dy
y
u
ds
dx
x
u
' x
v v
,
apoi, înlocuind
ds
dx
θ cos şi
ds
dy
θ sin , rezultă
θ θ θ θ θ θ ε sin sin cos cos sin cos
(
(
,
\
,
,
(
j


+


+
(
(
,
\
,
,
(
j


+

y x y
u
x
u
' x
v v
.
Alungirea specifică în lungul direcţiei înclinate cu unghiul θ faţă de Ox
este
θ θ γ θ ε θ ε ε cos sin sin cos
2 2
x xy y ' x
+ + (9.50, a)
sau
sin2
2
2 cos
2 2
θ
γ
θ
ε ε ε ε
ε
xy y x y x
' x
+

+
+
. (9.51, a)
Alungirea specifică
' y
ε se obţine înlocuind θ prin 2 π θ +
θ θ γ θ ε θ ε ε cos sin cos sin
2 2
x xy y ' y
− + . (9.50, b)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 205
9.4.2 Lunecarea specifică
Pentru calculul lunecării specifice
' y ' x
γ se determină unghiul α cu care
elementul AB s-a rotit faţă de poziţia iniţială (axa Ox')
ds
' dv
≅ ≅ α α tg .
Deoarece
θ θ sin cos du d ' d C ' B − v v ,
împărţind la ds se obţine
θ θ α sin cos
ds
du
ds
d
ds
' d
− ≅
v v
,
apoi, înlocuind expresiile (9.49) şi
ds
dx
θ cos ,
ds
dy
θ sin , rezultă
θ θ θ θ θ θ α sin sin cos cos sin cos
(
(
,
\
,
,
(
j


+


+
(
(
,
\
,
,
(
j


+

y
u
x
u
y x
v v
,
sau
( ) θ θ ε ε θ θ α cos sin sin cos
2 2
x y
y
u
x
− +




v
.
Analog se calculează rotirea ' α a unui segment perpendicular pe AB
( ) θ θ ε ε θ θ α cos sin sin cos
2 2
x y
x
v
y
u
' − +





− .
Lunecarea specifică este deci
( ) ( ) θ θ ε ε θ θ γ α α γ cos sin 2 sin cos
2 2
x y xy ' y ' x
' − + − − (9.50, c)
sau
( ) θ γ θ ε ε γ 2 cos 2 sin
xy y x ' y ' x
+ − − . (9.51, b))
9.4.3 Alungiri specifice principale
Comparând relaţiile (9.50) şi (9.51) cu (9.32) şi (9.33), se observă că au
aceeaşi formă, primele putând fi obţinute din ultimele două înlocuind σ cu ε şi τ
cu 2 γ .
206 REZISTENŢA MATERIALELOR
Aceste înlocuiri se pot face în toate relaţiile analoage. Astfel, direcţiile
principale ale deformaţiilor specifice (în lungul cărora 0
' y ' x
γ ) se calculează din
y x
xy
ε ε
γ
θ

2 tg . (9.52)
Deformaţiile specifice principale sunt
( )
2
1
2
2 2
2 1 xy y x
y x
,
γ ε ε
ε ε
ε + − ±
+
. (9.53)
Lunecările specifice maxime apar în plane înclinate la 45
0
faţă de planele
principale şi au valorile
( ) ( )
2 1
2 2
max
ε ε γ ε ε γ − ± + − ±
xy y x
. (9.54)
9.4.4 Rozeta tensometrică
Pentru determinarea completă a deformaţiilor specifice într-un punct de pe
suprafaţa unei piese, este necesară măsurarea alungirilor specifice pe trei direcţii
concurente în punctul respectiv. Aceasta se realizează cu ajutorul unei rozete,
formate din trei traductoare tensometrice rezistive, care se lipeşte pe piesa studiată.
Este convenabil ca unghiurile dintre direcţiile traductoarelor să fie 45
0
sau 60
0
.
Fie
a
ε ,
b
ε ,
c
ε alungirile specifice măsurate cu rozeta de 45
0
(fig. 9.10).
Dacă unghiul între
a
ε şi alungirea specifică principală
1
ε este θ , atunci din relaţia
(9.50) se obţine
θ
ε ε ε ε
ε 2 cos
2 2
2 1 2 1

+
+

a
,
( )
o 2 1 2 1
45 2 cos
2 2
+

+
+
θ
ε ε ε ε
ε
b
, (9.55)
( )
o 2 1 2 1
90 2 cos
2 2
+

+
+
θ
ε ε ε ε
ε
c
.
Calculând
b a
ε ε − şi
c b
ε ε − , apoi ( )
2
b a
ε ε − şi ( )
2
c b
ε ε − , se elimină
unghiul θ , rezultând alungirile specifice principale în funcţie de alungirile
specifice măsurate
( ) ( )
2 2
2 1

2
2
2
c b b a
c a
,
ε ε ε ε
ε ε
ε − + − ±
+
. (9.56)
Unghiul θ se determină din relaţia
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 207
c a
c b a
ε ε
ε ε ε
θ

+ −

2
2 tg . (9.57)
Valorile calculate cu relaţiile (9.56) se utilizează apoi pentru calculul
tensiunilor principale.
Fig. 9.10 Fig. 9.11
9.5 Legea lui Hooke generalizată
Fie un element de volum paralelipipedic, având muchiile paralele cu
direcţiile principale ale tensiunilor normale, pe feţele căruia acţionează tensiunile
principale
3 2 1
σ σ σ , , (fig. 9.11).
Tensiunea
1
σ produce alungirile specifice
E
1
1
σ
ε ′ pe direcţia Ox şi
alungirile specifice
E
1
2
σ
ν ε − ′ ,
E
1
3
σ
ν ε − ′ pe direcţiile Oy, respectiv Oz.
Analog, tensiunea
2
σ produce alungirile specifice
E
2
1
σ
ν ε − ′ ′ ,
E
2
2
σ
ε ′ ′ ,
E
2
3
σ
ν ε − ′ ′ , iar tensiunea
3
σ produce alungirile specifice
E
3
1
σ
ν ε − ′ ′ ′ ,
E
3
2
σ
ν ε − ′ ′ ′ ,
E
3
3
σ
ε ′ ′ ′ .
Aplicând principiul suprapunerii efectelor, alungirile specifice totale pe
cele trei direcţii se calculează însumând cele trei componente
208 REZISTENŢA MATERIALELOR
( ) [ ]
3 2 1 1 1 1 1
1
σ σ ν σ ε ε ε ε + − ′ ′ ′ + ′ ′ + ′
E
,
( ) [ ]
1 3 2 2 2 2 2
1
σ σ ν σ ε ε ε ε + − ′ ′ ′ + ′ ′ + ′
E
, (9.58)
( ) [ ]
2 1 3 3 3 3 3
1
σ σ ν σ ε ε ε ε + − ′ ′ ′ + ′ ′ + ′
E
,
unde E este modulul de elasticitate longitudinal, iar ν este coeficientul de
contracţie transversală.
Relaţiile (9.58) reprezintă legea lui Hooke generalizată raportată la
direcţiile principale.
Legea lui Hooke generalizată faţă de axe oarecare se scrie sub forma
( ) [ ]
z y x x
E
σ σ ν σ ε + −
1
,
( ) [ ]
x z y y
E
σ σ ν σ ε + −
1
, (9.59, a)
( ) [ ]
y x z z
E
σ σ ν σ ε + −
1
,
G
xy
xy
τ
γ ,
G
yz
yz
τ
γ ,
G
zx
zx
τ
γ , (9.59, b)
unde G este modulul de elasticitate transversal.
Se demonstrează că între constantele elastice E, G şi ν există relaţia
( ) ν +

1 2
E
G . (9.60)
Dacă în relaţiile (9.59, a) se exprimă tensiunile în funcţie de alungirile
specifice, se obţine
, e G
, e G
, e G
z z
y y
x x
λ ε σ
λ ε σ
λ ε σ
+
+
+
2
2
2
(9.61)
unde
( )
z y x z y x
E
e σ σ σ
ν
ε ε ε + +

+ +
2 1
, (9.62, a)
( )( ) ν ν
ν
λ
2 1 1 − +

E
. (9.63)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 209
Modulul de elasticitate transversal G şi constanta λ se numesc constantele
lui Lamé.
În cazul stării plane de tensiuni, înlocuind 0
3
σ în relaţiile (9.58) rezultă
( )
2 1 1
1
σ ν σ ε −
E
, ( )
1 2 2
1
σ ν σ ε −
E
, ( )
2 1 3
σ σ
ν
ε +
E
.
Exprimând tensiunile principale în funcţie de deformaţiile specifice
principale, rezultă
( )
2 1
2
1
1
ε ν ε
ν
σ +

E
, ( )
1 2
2
2
1
ε ν ε
ν
σ +

E
. (9.64)
Deoarece 0
3
≠ ε , rezultă că starea plană de tensiuni produce o stare
tridimensională de deformaţii specifice.
9.6 Ecuaţia lui Poisson
Elementul din figura 9.11 are volumul
z y x V d d d d .
În urma deformării corpului, volumul devine
( ) ( ) ( )
z y x
z y x V V ε ε ε ∆ + + + + 1 d 1 d 1 d d d .
Neglijând produsele a două sau trei deformaţii specifice în raport cu
acestea, se obţine
( )
z y x
z y x V V ε ε ε ∆ + + + ≅ + 1 d d d d d .
deci ( )
z y x
V V ε ε ε ∆ + + d d .
Deformaţia volumică specifică (9.62, a) este
z y x
V
V
e ε ε ε

+ +
d
d
.
Înlocuind deformaţiile specifice prin expresiile (9.59, a), rezultă
( )
( )
m z y x
E E
e σ
ν
σ σ σ
ν 2 1 3 2 1 −
+ +

. (9.62, b)
unde tensiunea medie
( )
z y x m
σ σ σ σ + +
3
1
. (9.65)
210 REZISTENŢA MATERIALELOR
Relaţia (9.62, b) se mai scrie sub forma
( )
e K e
E
m

ν
σ
2 1 3
(9.66)
şi se numeşte ecuaţia lui Poisson.
Constanta de proporţionalitate între
m
σ şi e este modulul de elasticitate
volumic al materialului
( ) ν 2 1 3 −

E
K . (9.67, a)
Se mai stabilesc egalităţile
( )
( )
G
G
K
3
2
2 1 3
1 2
+

+
λ
ν
ν
. (9.67, b)
Din relaţia (9.62, b) rezultă că la materialele incompresibile, pentru care
0 e , coeficientul lui Poisson este 5 0, ≅ ν . La cauciucul butil 495 0, ν .
În cazul unui element cubic, supus la presiune "hidrostatică" p, starea de
tensiuni este descrisă de p
z y x
− σ σ σ , 0
zx yz xy
τ τ τ , p
m
− σ ,
K
p
e − , deci contracţia unităţii de volum este proporţională cu presiunea şi invers
proporţională cu K.
9.7 Energia potenţială de deformaţie la încovoiere
La elementul infinitezimal din figura 9.11, pe direcţia axei Ox acţionează
forţa z y d d
1
σ . Când aceasta creşte de la zero la valoarea nominală, produce o
deformaţie x d
1
ε , deci produce lucrul mecanic elementar ( )( ) x z y d d d
2
1
1 1
ε σ care
este egal cu energia potenţială de deformaţie acumulată de element
V dU d
2
1
1 1
ε σ .
Rezultă că energia acumulată în unitatea de volum este
1 1 0
2
1
ε σ U .
Ţinând seama şi de acţiunea celorlalte tensiuni
2
σ şi
3
σ , se obţine
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 211
( )
3 3 2 2 1 1 0
2
1
ε σ ε σ ε σ + + U ,
sau, utilizând legea lui Hooke generalizată (9.58), rezultă energia de deformaţie
specifică totală
( ) ( )
1 3 3 2 2 1
2
3
2
2
2
1 0
2
1
σ σ σ σ σ σ
ν
σ σ σ + + − + +
E E
U . (9.68)
Faţă de axe oarecare
( ) ( ) ( )
2 2 2 2 2 2
0
2
1
2
1
zx yz xy x z z y y x z y x
G E E
U τ τ τ σ σ σ σ σ σ
ν
σ σ σ + + + + + − + + .
Energia specifică de variaţie a volumului
Dacă elementul de volum este solicitat pe toate feţele de aceeaşi tensiune,
deformaţia are loc numai prin variaţia volumului. Astfel, aplicând pe toate feţele
tensiunea medie (9.65)
( )
3 2 1
3
1
σ σ σ σ + +
m
se produce o deformaţie volumică specifică e, iar energia specifică de variaţie a
volumului este

( ) ( ) ( ) ( )
9 2
2 1 3
2
2 1 3 2 1 3
2 2
2
3 2 1 2
0
σ σ σ ν
σ
ν
σ
ν σ σ + + −



E E E
e
U
m m
m m
v
,
deci
( )
2
3 2 1 0
6
2 1
σ σ σ
ν
+ +

E
U
v
, (9.69)
sau
( )
2
2
0
18
1
2 2
3
z y x
m
m m v
K K
U σ σ σ
σ
ε σ + + . (9.70)
Energia specifică de variaţie a formei
Diferenţa între energia specifică totală
0
U şi cea de variaţie a volumului
v
U
0
reprezintă energia specifică de variaţie a formei
212 REZISTENŢA MATERIALELOR
( ) ( )
( )
2
3 2 1
1 3 3 2 2 1
2
3
2
2
2
1 0 0 0
6
2 1

2
1
σ σ σ
ν
σ σ σ σ σ σ
ν
σ σ σ
+ +


− + + − + + −
E
E E
U U U
v f
sau
( ) ( ) ( ) [ ]
6
1
2
1 3
2
3 2
2
2 1 0
σ σ σ σ σ σ
ν
− + − + −
+

E
U
f
. (9.71)
Faţă de axe oarecare
( ) ( ) ( ) ( ) [ ] 6
2
1
2 2 2 2 2 2
0 zx yz xy x z z y y x f
E
U τ τ τ σ σ σ σ σ σ
ν
+ + + − + − + −
+
.
În funcţie de tensiunea tangenţială octaedrică (9.26), energia specifică de
variaţie a formei se scrie
( )
2 2
0

4
3

2
1 3
oct oct f
G E
U τ τ
ν

+
(9.72)
În cazul solicitării de întindere simplă, înlocuind 0
3 2
σ σ şi
x
σ σ
1
în relaţia (9.71), se obţine
G E
U
x
x
e
f
6 3
1
2
2
0
σ
σ
ν

+
(9.73)
9.8 Compozite armate cu fibre
Un compozit stratificat, numit pe scurt stratificat, este realizat din straturi
cu fibre sau textură înglobate într-o matrice, numite lamine. Lamina cu fibre
unidirecţionale are proprietăţi longitudinale (în lungul fibrelor) superioare celor
transversale. Din acest motiv laminele sunt combinate în diferite orientări pentru a
obţine proprietăţile generale dorite.
În continuare se consideră doar stratificate simetrice faţă de planul median.
Pentru cazul nesimetric se pot consulta tratate de specialitate [35, 64 ].
9.8.1 Lamina ortotropă
Se consideră o lamină cu fibre unidirecţionale, solicitată la o stare plană de
tensiuni. Se aleg două sisteme de coordonate, unul local - ataşat de lamină şi unul
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 213
global - ataşat de stratificat. Sistemul de axe local are axa Ox în lungul fibrelor şi
axa Oy în planul laminei, perpendiculară pe fibre. Sistemul de axe global are axele
OX şi OY în planul median al stratificatului simetric.
Lamina este anizotropă. În general, pentru a descrie complet un material
anizotrop solicitat la o stare triaxială de tensiuni, relaţia între tensiuni şi deformaţii
specifice se exprimă printr-o matrice simetrică, de dimensiuni 6 6× , în care apar
21 constante elastice independente. Pentru un material ortotrop solicitat triaxial
sunt necesare 9 constante elastice independente.
Pentru un material ortotrop solicitat la o stare biaxială de tensiuni, legea lui
Hooke conţine 4 constante elastice independente.
9.8.1.1 Lamina cu ortotropie axată
Pentru o lamină cu fibrele orientate în direcţia globală OX (fig. 9.12, a),
relaţiile între deformaţii specifice şi tensiuni sunt
y
Y
yx
x
X
X
E E
σ
ν
σ
ε − ,
x
X
xy
y
Y
Y
E E
σ
ν
σ
ε − ,
xy
XY
XY
G
τ
γ (9.74)
unde
x
E şi
y
E sunt modulele de elasticitate longitudinale în direcţiile x şi y,
xy
G
este modulul de elasticitate transversal în planul xOy,
xy
ν şi
yx
ν sunt coeficienţii
de contracţie transversală (
xy
ν defineşte contracţia pe direcţia y produsă de
alungirea pe direcţia x).
Relaţiile (9.74) se mai scriu matriceal sub forma
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
xy
y x xy
y yx x
XY
Y
X
G
E E
E E
τ
σ
σ
ν
ν
γ
ε
ε
1 0 0
0 1
0 1
(9.75)
sau
¦ ¦ [ ]¦ ¦ σ ε S (9.76)
unde [ ] S se numeşte matricea de flexibilitate a laminei sau matricea
complianţelor.
Prin particularizare de la cazul triaxial, matricea [ ] S se mai scrie
[ ]
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

66 62 61
26 22 21
16 12 11
S S S
S S S
S S S
S , (9.77)
unde elementele se determină prin identificare cu matricea din ecuaţia (9.75).
214 REZISTENŢA MATERIALELOR
Dacă se exprimă tensiunile în funcţie de deformaţiile specifice, ecuaţiile
(9.73) devin
( )
Y yx X
yx xy
x
X
E
ε ν ε
ν ν
σ +

1
,
( )
X xy Y
yx xy
y
Y
E
ε ν ε
ν ν
σ +

1
, (9.78)
XY xy XY
G γ τ .
În formă matriceală, relaţiile (9.78) se scriu
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
]
,
,
,
,
,
,
,
,
,
¸
,
− −
− −

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
xy
yx xy
y
yx xy
y xy
yx xy
x yx
yx xy
x
XY
Y
X
G
E E
E
E
γ
ε
ε
ν ν ν ν
ν
ν ν
ν
ν ν
τ
σ
σ
0 0
0
1 1
0
1 1
(9.79)
sau
¦ ¦ [ ]¦ ¦ ε σ C , (9.80)
unde [ ] C se numeşte matricea de rigiditate a laminei.
Matricea simetrică [ ] C se mai scrie
[ ]
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

66 62 61
26 22 21
16 12 11
C C C
C C C
C C C
C , (9.81)
iar elementele se determină prin identificare cu matricea din ecuaţia (9.79)
Matricea de rigiditate este inversa matricei de flexibilitate
[ ] [ ]
1 −
S C . (9.82)
9.8.1.2 Lamina cu ortotropie dezaxată
Pentru o lamină cu fibrele orientate într-o direcţie care face unghiul θ cu
direcţia globală OX (fig. 9.12, b), tensiunile şi deformaţiile specifice definite în
sistemul de coordonate al stratificatului trebuie exprimate în funcţie de tensiunile şi
deformaţiile specifice în sistemul de coordonate al laminei, faţă de care se definesc
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 215
caracteristicile elastice. Pentru aceasta se utilizează relaţiile de transformare a
tensiunilor (9.32), scrise pentru planul xOy, şi relaţiile de transformare a
deformaţiilor specifice (9.50).
a b
Fig. 9.12
Pentru calculul rigidităţilor faţă de direcţiile globale se procedează astfel:
1. Se determină deformaţiile specifice în direcţiile locale, în funcţie de
deformaţiile specifice în direcţiile globale. Relaţiile (9.50) se scriu matriceal sub
forma
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,
− −

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
xy
y
x
s c c s c s
c s c s
c s s c
γ
ε
ε
γ
ε
ε
2 2
2 2
2 2
2 2
(9.83)
unde s-a notat θ cos c şi θ sin s .
2. Se calculează tensiunile faţă de direcţiile locale în funcţie de
deformaţiile specifice faţă de direcţiile locale folosind relaţiile (9.79) în care s-au
înlocuit indicii cu litere mari prin indici cu litere mici
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
xy
y
x
xy
y
x
C
C C
C C
γ
ε
ε
τ
σ
σ
66
22 21
12 11
0 0
0
0
. (9.84)
3. Se exprimă tensiunile faţă de direcţiile globale în funcţie de tensiunile
faţă de direcţiile locale utilizând relaţiile (9.32) scrise pentru planul xOy şi în care
se înlocuieşte θ α − (rotire în sens invers)
2
2
2 2
2 2
2 2
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,
− −

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
xy
y
x
XY
Y
X
s c c s c s
c s c s
c s s c
τ
σ
σ
τ
σ
σ
. (9.85)
216 REZISTENŢA MATERIALELOR
Înlocuind (9.83) în (9.84) şi (9.84) în (9.85) se obţin tensiunile globale în
funcţie de deformaţiile specifice globale

66 62 61
26 22 21
16 12 11
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
XY
Y
X
C C C
C C C
C C C
γ
ε
ε
τ
σ
σ
. (9.86)
În relaţia (9.86) rigidităţile globale au următoarele expresii
θ θ 4 cos 2 cos
3 2 1 11
B B B C + + , θ 4 cos
3 4 12
B B C − ,
θ θ 4 cos 2 cos
3 2 1 22
B B B C + − , ( ) θ 4 cos
2
1
3 4 1 66
B B B C − − , (9.87)
θ θ 4 sin 2 sin
2
1
3 2 16
B B C + , θ θ 4 sin 2 sin
2
1
3 2 26
B B C − ,
unde
( )
66 12 22 11 1
4 2 3 3
8
1
C C C C B + + + , ( )
22 11 2
2
1
C C B − ,
( )
66 12 22 11 3
4 2
8
1
C C C C B − − + , (9.88)
( )
66 12 22 11 4
4 6
8
1
C C C C B − + + .
Înlocuind constantele (9.88) în relaţiile (9.87) rezultă
( ) θ θ θ θ
4
22
2 2
66 12
4
11 11
sin cos sin 2 2 cos C C C C C + + + ,
( ) θ θ θ θ
4
22
2 2
66 12
4
11 22
c cos sin 2 2 sin os C C C C C + + + ,
( ) ( ) θ θ θ θ
4 4
12
2 2
66 22 11 12
cos sin cos sin 4 + + − + C C C C C , (9.89, a)
( ) ( ) θ θ θ θ
4 4
66
2 2
66 12 22 11 66
cos sin cos sin 2 2 + + − − + C C C C C C ,
( ) ( ) θ θ θ θ cos sin 2 cos sin 2
3
66 22 12
3
66 12 11 16
C C C C C C C + − + − − ,
( ) ( ) θ θ θ θ
3
66 22 12
3
66 12 11 26
cos sin 2 cos sin 2 C C C C C C C + − + − − .
La compozite cu proprietăţi superioare, deobicei
x
E este mult mai mare
decât
y
E sau
xy
G . Întrucât
xy
ν şi
yx
ν au valori relativ mici, rigidităţile pot fi
aproximate după cum urmează
θ
4
11
cos
x
E C ≅ , θ
4
22
sin
x
E C ≅ ,
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 217
θ θ
2 2
12
cos sin
x
E C ≅ , θ θ
2 2
66
cos sin
x
E C ≅ , (9.89, b)
θ θ
3
16
cos sin
x
E C ≅ , θ θ cos sin
3
26 x
E C ≅ .
Similar, se calculează deformaţiile specifice globale în funcţie de tensiunile
globale

66 62 61
26 22 21
16 12 11
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
XY
Y
X
S S S
S S S
S S S
τ
σ
σ
γ
ε
ε
. (9.90)
În relaţia (9.90) elementele matricei de flexibilitate sunt
θ θ 4 cos 2 cos
3 2 1 11
D D D S + + , ( ) θ 4 cos 4 2
3 4 1 66
D D D S − − ,
θ θ 4 cos 2 cos
3 2 1 22
D D D S + − , θ 4 cos
3 4 12
D D S − , (9.91)
θ θ 4 sin 2 2 sin
3 2 16
D D S + , θ θ 4 sin 2 2 sin
3 2 26
D D S − ,
unde
( )
66 12 22 11 1
2 3 3
8
1
S S S S D + + + , ( )
22 11 2
2
1
S S D − ,
( )
66 12 22 11 3
2
8
1
S S S S D − − + , (9.92)
( )
66 12 22 11 4
6
8
1
S S S S D − + + .
Pe baza acestora se pot calcula modulele de elasticitate ale laminei cu
fibrele orientate la un unghi θ faţă de direcţiile globale
11
1
S
E
X
,
22
1
S
E
Y
,
66
1
S
G
XY
. (9.93)
9.8.1.3 Deformaţia laminei la întindere uniaxială
Este interesant de calculat care este forma deformată a unei platbande de
compozit stratificat, solicitată la întindere uniaxială pe o direcţie înclinată faţă de
fibre, dacă se cunosc
x
E ,
y
E ,
xy
ν şi
xy
G .
Rezultatul este dat de semnul lunecării specifice
XY
γ . Dacă 0
XY Y
τ σ
şi 0 >
X
σ , atunci din (9.90) rezultă
X XY
S σ γ
61
, deci
XY
γ are acelaşi semn ca
61
S . Pentru unghiuri θ mici
218 REZISTENŢA MATERIALELOR
( )
( ) ( ) 0 1 2
1
1
2 2 2
8 2 4 sin 2 2 sin
66 12 11
3 2 3 2 61
<
]
]
]
]
,
,
¸
,
− +
(
(
,
\
,
,
(
j

+
− −
+ +
x xy
x
xy
xy x
xy
E G
E
G E
S S S
D D D D S
θ
ν θ
ν
θ
θ θ θ
deoarece 30 10,...,
G
E
xy
x
. Rezultă că 0 <
XY
γ şi deci platbanda deformată are
forma din figura 9.13.
Fig. 9.13
9.8.2 Stratificatul simetric
Un stratificat simetric se comportă ca o placă anizotropă omogenă. Sub
încărcări în planul stratificatului, modulele de elasticitate efective sunt medii
aritmetice ale modulelor de elasticitate ale laminelor constituente. Eforturile de
membrană sunt decuplate de cele de încovoiere.
Fig. 9.14
Laminele sunt lipite una de alta, astfel că atunci când sunt solicitate
mecanic ele au aceleaşi deformaţii specifice. Deoarece rigidităţile laminelor sunt
diferite, tensiunile în lamine diferă (fig. 9.14).
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 219
9.8.2.1 Tensiuni şi deformaţii specifice la încărcări coplanare
Pentru caracterizarea stării de tensiuni într-un stratificat simetric se
folosesc tensiuni medii. Acestea se definesc prin relaţiile

2
2
d
1
h
h
X X
Z
h
σ σ ,

2
2
d
1
h
h
Y Y
Z
h
σ σ ,

2
2
d
1
h
h
XY XY
Z
h
τ τ , (9.94)
unde h este grosimea stratificatului.
În formă matriceală
[ ]
1 1
2
2
66 62 61
26 22 21
16 12 11
2
2
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
∫ ∫
− −
XY
Y
X
XY
Y
X
h
h
h
h
XY
Y
X
XY
Y
X
A dZ
C C C
C C C
C C C
h
dZ
h
γ
ε
ε
γ
ε
ε
τ
σ
σ
τ
σ
σ
, (9.95)
unde [ ] A este matricea de rigiditate a stratificatului.
Primul element al matricei de rigiditate are expresia
∫ ∫


2
0
11
2
2
11 11
d
2
d
1
h h
h
Z C
h
Z C
h
A . (9.96, a)
În cadrul unei lamine, coeficienţii
ij
C sunt constanţi. Integrala (9.96, a)
poate fi înlocuită printr-o sumă
∑ ∑ ∑
(
,
\
,
(
j

i
i i
i
i
i
i
i
h
h
C h C
h
Z C
h
A
2 2
d
2
11 11 11
11
. (9.96, b)
Matricea de rigiditate pentru un stratificat simetric se poate obţine adunând
termenii corespunzători ai matricei de rigiditate pentru fiecare lamină înmulţiţi cu
procentul volumic
h
h
v
i
i
2
în lamina i
[ ] [ ]
i
i
i
C v A

. (9.97)
După ce se calculează matricea [ ] A , aceasta poate fi inversată pentru a
obţine matricea de flexibilitate a stratificatului [ ] [ ]
1 −
A a . Valorile modulelor de
elasticitate pentru stratificat se pot calcula cu relaţiile
220 REZISTENŢA MATERIALELOR
22
2
12 22 11
11
1
A
A A A
a
E
X

,
11
2
12 22 11
22
1
A
A A A
a
E
Y

, (9.98)
66
66
1
A
a
G
XY
,
22
21
11
21
A
A
a
a
XY
− ν ,
11
12
22
12
A
A
a
a
YX
− ν .
Într-un calcul aproximativ, elementul
11
A al matricei de rigiditate se poate
scrie
i
i
i x
v E A θ
4
11
cos

≅ , (9.99)
unde
i
v este procentul volumic al laminei cu fibre înclinate la
i
θ în stratificat.
Modulul de elasticitate longitudinal al stratificatului poate fi aproximat
prin relaţia
i x
i
i X
E v E θ
4
i
cos

≅ , (9.100)
unde
i x
E este modulul de elasticitate al stratificatului cu fibre înclinate cu unghiul
i
θ şi procent volumic
i
v .
Fig. 9.15
9.8.2.2 Tensiuni şi deformaţii specifice la încovoiere
Dacă un stratificat simetric este solicitat la încovoiere, deformaţiile
specifice au o distribuţie liniară (fig. 9.15) dar tensiunile au o variaţie neliniară cu
salturi, datorită rigidităţilor diferite ale laminelor componente.
O analiză similară cu cea din paragraful precedent arată că termenii
matricei de rigiditate a stratificatului au forma
∑ (
(
,
\
,
,
(
j

i
tot
i i
I
I
C D
11
11
, (9.101)
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 221
unde
i
I şi
tot
I sunt momentele de inerţie axiale ale laminei i, respectiv ale
stratificatului. Prin inversarea matricei [ ] D se obţine matricea de flexibilitate a
stratificatului şi apoi constantele elastice echivalente ale stratificatului.
9.9 Tensiuni termice
Un corp elastic neconstrâns, încălzit uniform, se dilată liber. Variaţia
temperaturii produce alungiri specifice fără să apară tensiuni normale. Încălzirea
uniformă nu produce lunecări specifice şi nici tensiuni tangenţiale. În corpurile din
materiale izotrope apar tensiuni termice dacă dilatarea produsă de încălzire
uniformă este împiedicată sau dacă încălzirea produce un câmp neuniform de
temperaturi. Tensiuni termice apar şi în materiale anizotrope chiar într-un câmp
uniform de temperaturi.
În general, se consideră că tensiunile termice nu influenţează câmpul de
temperaturi, alungirile specifice calculându-se prin suprapunere liniară, adăugând
alungirile specifice termice la cele datorite tensiunilor normale produse de sarcinile
exterioare. În cazul stării plane de tensiuni, relaţiile (9.59) devin
( ) T
E
y x x
α σ ν σ ε + −
1
,
( ) T
E
x y y
α σ ν σ ε + −
1
, (9.102)
G
xy
xy
τ
γ ,
unde ( ) y , x T este variaţia temperaturii iar α este coeficientul de dilatare termică
liniară.
În termoelasticitate, ecuaţiile diferenţiale de echilibru (9.46) şi (9.47),
relaţiile între deformaţii specifice şi deplasări (3.20) şi deci ecuaţia de
compatibilitate (3.21), ca şi condiţiile la limită (9.3) rămân nemodificate, fiind
bazate pe considerente pur mecanice sau geometrice.
Înlocuind deformaţiile specifice (9.102) în ecuaţia de compatibilitate
(3.21), ţinând cont de ecuaţiile de echilibru (9.46) şi (9.47) în care se neglijează
forţele volumice, se obţine o ecuaţie de compatibilitate exprimată în tensiuni
( ) 0
2
2
2
2
+ +
(
(
,
\
,
,
(
j


+


T E
y x
y x
α σ σ . (9.103)
222 REZISTENŢA MATERIALELOR
Exemplul 9.1
Se consideră bara de secţiune dreptunghiulară din figura 9.16, a, liberă la
capete, supusă unei variaţii de temperatură ( )
(
(
,
\
,
,
(
j
− −
2
2
0
2
3
4
c
y
c
y T
y T , la care se
calculează distribuţia tensiunilor termice pe înălţimea secţiunii.
Deoarece 0
xy y
τ σ , ( ) y
x x
σ σ , ecuaţia (9.103) devine
( ) 0
d
d
2
2
+ T E
y
x
α σ , (9.104)
de unde rezultă
2 1
c y c T E
x
+ + − α σ . (9.105)
Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită la capete. La
L x ± forţa axială şi momentul încovoietor trebuie să fie nule
0 d


c
c
x
y b σ , 0 d


c
c
x
y b y σ . (9.106)
Înlocuind expresia (9.105) în relaţiile (9.106) rezultă

c
c
y y T E
c
c d
2
3
3
1
α ,

c
c
y T E
c
c d
2
1
2
α . (9.107)
Dacă se notează momentul de inerţie axial 3 2
3
/ b c I
z
şi aria c b A 2 ,
se obţine relaţia generală de calcul al tensiunilor termice
(
(
,
\
,
,
(
j
+ + −
∫ ∫
− −
c
c
z
c
c
x
y y T
I
y
y T
A
b
T E d d α σ . (9.108)
Fig. 9.16
9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 223
Pentru distribuţia de temperaturi din figura 9.16, b se obţine
(
(
,
\
,
,
(
j
− −
]
]
]
]
,
,
¸
,
− +
(
(
,
\
,
,
(
j
− − −
2
2
0 0 0
2
2
0
3
1
4 2 3
2 2
3
4 c
y T
E
c
y T T
c
y
c
y T
E
x
α α σ .
Distribuţia tensiunilor termice este ilustrată în figura 9.16, c.
9.10 Tensiuni de contact
Pe suprafeţele de contact a două corpuri în interacţiune mecanică se
dezvoltă presiuni de valori relativ mari. Exemple tipice sunt rulmenţii, dinţii roţilor
în agrenare, mecanismele cu came, roţile de tren pe şina de cale ferată şi rulourile
de rezemare ale podurilor. Suprafeţele de contact fiind foarte mici, forţele de
compresiune produc presiuni şi tensiuni de contact relativ mari. Problema este
studiată cu metodele Teoriei elasticităţii (teoria lui Hertz), interesând atât presiunile
de contact cât şi tensiunile în vecinătatea zonei de contact.
Starea de tensiuni într-o bilă de rulment, în vecinătatea zonei de contact,
este de compresiune triaxială, solicitare la care materialul rezistă mai bine decât la
compresiune simplă, astfel încât pentru un oţel OL37, cu limita de curgere la
compresiune uniaxială MPa 210
c
σ , se admite o presiune admisibilă de 760
MPa, iar la oţelul de rulmenţi presiunea de contact admisibilă ajunge la 3800 MPa.
Se demonstrează că, în lungul liniei perpendiculare pe suprafaţa de contact,
tensiunile tangenţiale au valori maxime la o mică distanţă de zona de contact, şi nu
la suprafaţa piesei în contact cu bila. Aceasta explică ruperile locale care duc la
exfolieri, cojiri, desprinderi ("spalling") şi defecte punctiforme ("pitting"), generate
de fisuri iniţiate la adâncimi de ordinul a m 100 µ sau chiar mai mici, în special în
inelele rulmenţilor.
În cazul unei bile de diametru D, apăsate cu o forţă F pe o suprafaţă plană
(fig. 9.17), raza cercului de contact are valoarea
3 1
88 0 (
,
\
,
(
j

E
D F
, r , (9.109)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal al celor două materiale (considerat
acelaşi).
Presiunea maximă în centrul suprafeţei de contact este
3 1
2
2
62 0
(
(
,
\
,
,
(
j

D
E F
, p
max
. (9.110)
224 REZISTENŢA MATERIALELOR
În cazul unui cilindru de diametru D şi lungime l, apăsat cu o forţă F pe o
suprafaţă plană (fig. 9.18) din acelaşi material, lăţimea suprafeţei dreptunghiulare
de contact are valoarea
2 1
15 2 2
(
(
,
\
,
,
(
j

l E
D F
, b , (9.111)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal al celor două materiale.
Presiunea de contact are o distribuţie eliptică, valoarea maximă fiind
2 1
59 0
(
(
,
\
,
,
(
j

D l
E F
, p
max
. (9.112)
Fig. 9.17 Fig. 9.18
În cazul contactului a două sfere de diametru
1
d , respectiv
2
d ,
dimensiunile suprafeţei de contact şi valoarea maximă a presiunii de contact se
obţin din relaţiile (9.109) şi (9.110), înlocuind diametrul D prin ( ). d d d d
2 1 2 1
+
Pentru o bilă de diametru
1
d apăsată în interiorul unei suprafeţe sferice de
diametru
1 2
d d > , se înlocuieşte diametrul D prin ( ). d d d d
1 2 2 1

În cazul contactului a doi cilindri paraleli, de diametru
1
d , respectiv
2
d ,
lăţimea suprafeţei de contact şi valoarea maximă a presiunii de contact, se obţin din
relaţiile (9.111) şi (9.112), înlocuind diametrul D prin ( ). d d d d
2 1 2 1
+ Pentru
materiale cu coeficientul de contracţie transversală 3 0, ν tensiunea tangenţială
maximă apare la o distanţă b ,78 0 de suprafaţa de contact, având valoarea
max max
p ,304 0 τ [61].
Relaţiile de mai sus sunt valabile atunci când dimensiunile suprafeţei de
contact sunt mici în comparaţie cu raza bilei sau a cilindrului, când materialele sunt
liniar-elastice fără să se depăşească limita de proporţionalitate şi când pe suprafaţa
de contact acţionează numai forţe normale, nu şi forţe tangenţiale.
10.
TEORII DE REZISTENŢĂ
La o bară solicitată la întindere uniaxială, ruperea se produce atunci când
tensiunea normală atinge valoarea
r
σ , curgerea se produce când tensiunea
normală are valoarea
c
σ , atingerea limitei de elasticitate se produce la valoarea
e
σ
etc. Toate acestea pot fi considerate stări limită.
În cazul pieselor supuse la stări plane sau spaţiale de tensiuni, se pune
problema determinării condiţiilor în care se atinge o anumită stare limită. Deoarece
stările limită se definesc prin valori ale tensiunilor determinate experimental, prin
încercarea la tracţiune a epruvetelor solicitate unidirecţional, interesează în ce
condiţii o stare plană sau spaţială de tensiuni produce într-o piesă o stare limită
analogă celei realizate la întinderea uniaxială.
În limitele comportării elastice a unui material, o anumită stare limită (de
exemplu limita de elasticitate) poate fi definită prin cinci mărimi caracteristice:
a) tensiunea de întindere,
e
σ ;
b) alungirea specifică,
E
e
e
σ
ε ;
c) tensiunea tangenţială maximă,
2
e
e
σ
τ ;
d) energia specifică de deformaţie totală,
E
U
e
e
2
2
0
σ
;
e) energia specifică de deformaţie pentru variaţia formei,
2
0
3
1
e
e
f
E
U σ
ν +
,
unde E este modulul de elasticitate longitudinal iar ν este coeficientul de
contracţie transversală.
La solicitarea de întindere simplă este suficientă una singură dintre aceste
mărimi pentru definirea stării de solicitare, deci a stării limită, deoarece ele sunt
atinse simultan.
226 REZISTENŢA MATERIALELOR
La solicitarea pe mai multe direcţii, atingerea valorii corespunzătoare unei
anumite stări limită pentru una dintre cele cinci mărimi (ce definesc o asemenea
stare) nu coincide cu atingerea simultană a valorilor corespunzătoare acelei stări
pentru celelalte patru mărimi. Definind starea tridimensională de tensiuni dintr-un
punct prin tensiunile principale
1
σ ,
2
σ ,
3
σ , se pune problema: ce relaţie trebuie
să existe între acestea pentru a se atinge una dintre cele cinci mărimi caracteristice
ale stării limită.
Teoriile de rezistenţă (numite şi teorii ale stărilor limită) permit stabilirea
acestor relaţii prin care se defineşte o tensiune echivalentă
ech
σ a stării plane sau
spaţiale, care este comparată cu tensiunea la starea limită de la întinderea uniaxială.
10.1 Teoriile clasice de rezistenţă
I. Teoria tensiunii normale maxime (Rankine)
Conform teoriei I, într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de
tensiuni, starea limită se atinge atunci când tensiunea normală maximă din corp
devine egală cu tensiunea normală a stării limită de la solicitarea de întindere
uniaxială.
De exemplu, limita de elasticitate se atinge atunci când
e
σ σ
1
,
deci tensiunea echivalentă este
1
I
σ σ
ech
. (10.1)
II. Teoria alungirii specifice maxime (Saint Venant)
Conform teoriei a II-a, într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de
tensiuni, starea limită se atinge atunci când alungirea specifică maximă din corp
devine egală cu alungirea specifică corespunzătoare stării limită de la solicitarea
de întindere uniaxială.
În cazul limitei de elasticitate,
( ) [ ]
E E
e
e max
σ
ε σ σ ν σ ε ε + −
3 2 1 1
1
,
deci tensiunea echivalentă, care se compară cu
e
σ , este
( )
3 2 1
II
σ σ ν σ σ + −
ech
. (10.2)
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 227
III. Teoria tensiunii tangenţiale maxime (Coulomb, Guest, Tresca)
Conform teoriei a III-a, într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de
tensiuni, starea limită se atinge atunci când tensiunea tangenţială maximă devine
egală cu tensiunea tangenţială maximă corespunzătoare stării limită de la
solicitarea de întindere uniaxială.
Luând ca stare limită atingerea limitei de elasticitate, se poate scrie
2 2
3 1
2
e
e max
σ
τ
σ σ
τ τ

,
iar tensiunea echivalentă este
3 1
III
σ σ σ −
ech
. (10.3)
IVa. Teoria energiei totale de deformaţie (Beltrami, Haigh)
Conform teoriei a IV-a, varianta a, într-un corp supus la o stare plană sau
spaţială de tensiuni, starea limită se atinge atunci când energia de deformaţie
specifică totală egalează energia de deformaţie specifică totală corespunzătoare
stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială.
La limita de elasticitate, utilizând relaţia (9.68), se obţine
( ) ( )
E
U
E E
U
e
e
2 2
1
2
0 1 3 3 2 2 1
2
3
2
2
2
1 0
σ
σ σ σ σ σ σ
ν
σ σ σ + + − + + ,
astfel că tensiunea echivalentă este
( ) [ ]
2 1
1 3 3 2 2 1
2
3
2
2
2
1
IV
2 σ σ σ σ σ σ ν σ σ σ σ + + − + +
a
ech
, (10.4)
relaţie care, la materiale tenace, se aplică atunci când tensiunea medie este pozitivă,
( ) 0
3
1
3 2 1
> + + σ σ σ σ
m
.
IVb. Teoria energiei de variaţie a formei (Huber, Hencky, von Mises)
Conform teoriei a IV-a, varianta b, într-un corp supus la o stare plană sau
spaţială de tensiuni, starea limită se atinge atunci când energia specifică de
variaţie a formei egalează energia specifică de variaţie a formei corespunzătoare
stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială.
În cazul limitei de elasticitate
( ) ( ) ( ) [ ]
2
e 0
2
1 3
2
3 2
2
2 1 0
2
6
1

6
1
σ
ν
σ σ σ σ σ σ
ν
E
U
E
U
e
f f
+
− + − + −
+
,
228 REZISTENŢA MATERIALELOR
deci tensiunea echivalentă are expresia
( ) ( ) ( ) [ ]
2
2
2 1 2
1 3
2
3 2
2
2 1
IV
σ σ σ σ σ σ σ − + − + −
b
ech
, (10.5)
Această teorie se aplică atunci când tensiunea medie 0 <
m
σ .
Deoarece energia specifică de variaţie a formei se exprimă convenabil în
funcţie de tensiunile tangenţiale octaedrale
2
0
4
3
oct f
G
U τ ,
teoria a IV-a, varianta b, cunoscută ca teoria lui von Mises, se mai numeşte şi
teoria tensiunii tangenţiale octaedrale maxime.
Aplicarea teoriilor de rezistenţă se face diferit la materiale tenace şi la
materiale fragile. Astfel, la materialele tenace se recomandă utilizarea relaţiilor
date de teoriile a III-a şi a IV-a, varianta b, iar la materiale fragile, utilizarea teoriei
a II-a. În primul caz se formulează criterii de curgere, iar la materiale fragile se
folosesc criterii de rupere. Totuşi este cunoscut faptul că o clasificare netă a
materialelor în tenace şi fragile este dificilă, deoarece nu există o graniţă clară între
cele două tipuri de comportări, care depind de temperatură, viteza de încărcare,
tipul solicitării şi condiţiile de mediu ambiant. În plus, ruperile fragile se studiază
în cadrul altei discipline, denumite Mecanica ruperii.
10.2 Criterii de curgere
În cazul materialelor tenace, se consideră o comportare liniară până la
atingerea limitei de curgere
c
σ şi se alege curgerea drept stare limită.
Experienţele au arătat că la metale ductile teoriile bazate pe tensiunea
tangenţială maximă sau pe tensiunea tangenţială octaedrală oferă o bază pentru
predicţia apariţiei curgerii. Astfel s-au elaborat criteriile de curgere.
10.2.1 Criteriul lui Tresca
Curgerea, conform acestui criteriu, începe atunci când tensiunea
tangenţială maximă din corp atinge valoarea la care începe curgerea la întinderea
sau compresiunea uniaxială, deci când
c max
, σ τ 5 0 . (10.6)
Se presupune că
max
τ este acelaşi la întindere şi la compresiune.
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 229
Experienţele au arătat că, la metalele cu comportare "elastică - perfect
plastică", limita de curgere la forfecare este într-adevăr
c c
, σ τ 5 0 . Dar la unele
materiale ductile, limita de curgere la forfecare, măsurată pentru starea de forfecare
pură într-o încercare la răsucire, este
c c
, σ τ 577 0 , deci cu 15% mai mare decât
valoarea prezisă de criteriul Tresca. Rezultă că acest criteriu este acoperitor,
deoarece prezice apariţia curgerii la sarcini inferioare celor care o produc în
realitate.
De notat că analiza stării de forfecare pură arată că tensiunea tangenţială
maximă este egală cu tensiunile normale principale care apar la 45
0
. Ar trebui deci,
conform teoriei tensiunii normale maxime, ca limita de curgere la forfecare să fie
egală cu limita de curgere la întindere, ceea ce contrazice experienţa. Rezultă că
teoria I-a de rezistenţă nu este aplicabilă la materiale tenace.
10.2.2 Criteriul von Mises
Curgerea, conform acestui criteriu, începe atunci când tensiunea
tangenţială octaedrică din corp atinge valoarea la care începe curgerea în cazul
încercării la tracţiune.
Aceasta are loc atunci când energia de deformaţie specifică pentru variaţia
formei atinge valoarea la care începe curgerea în cazul solicitării la întindere
uniaxială, deci când
2 2
6
1
4
3
c oct
G G
σ τ
sau atunci când
c c oct
, σ σ τ 471 0
3
2
. (10.7)
Deci curgerea, conform criteriului von Mises, în orice punct al unei piese
solicitate la o stare complexă de tensiuni, începe atunci când tensiunea tangenţială
octaedrică din corp devine egală cu
c
, σ 471 0 , unde
c
σ este limita de curgere a
materialului, determinată prin încercarea la tracţiune.
De fapt, deoarece expresia energiei de deformaţie este independentă de
semnul încărcării uniaxiale (întindere sau compresiune), criteriul lui von Mises este
valabil şi la materiale cu limita de curgere diferită la întindere şi compresiune.
230 REZISTENŢA MATERIALELOR
10.3 Criterii de rupere la materiale fragile
În cazul materialelor fragile, nu este suficientă o singură teorie de
rezistenţă pentru a descrie ruperea. Teoria tensiunii normale maxime dă rezultate
bune doar când tensiunea normală cu valoarea absolută cea mai mare este de
întindere. În caz contrar, se utilizează alte criterii.
10.3.1 Criteriul Coulomb-Mohr
Ruperea, conform acestui criteriu, apare atunci când o anumită combinaţie
a tensiunii normale şi tensiunii tangenţiale care acţionează pe un plan în material
atinge o valoare critică dată de
i
τ µσ τ + , (10.8)
unde µ şi
i
τ sunt constante de material.
Criteriul Coulomb-Mohr poate fi considerat un criteriu al tensiunii
tangenţiale, în care tensiunea tangenţială limită creşte la valori mari ale
compresiunii "hidrostatice".
Dacă se notează
µ
ϕ
1
tg , atunci se demonstrază că
2
ϕ
este orientarea faţă
de direcţiile principale a planului de rupere pe care acţionează tensiunile
ϕ
σ σ σ σ
σ cos
2 2
2 1 2 1

+
+
' , ϕ
σ σ
τ sin
2
2 1

' , (10.9)
unde
1
σ şi
2
σ sunt tensiunile normale principale.
Din condiţia (10.8) rezultă
( )
u
m τ σ σ σ σ 2
2 1 2 1
+ + − , (10.10)
unde noile constante sunt
ϕ
µ
µ
cos
1
2

+
m , ϕ τ
µ
τ
τ sin
1
2
i
i
u

+
. (10.11)
Se arată că rezistenţele de rupere la tracţiune şi compresiune sunt date de
m
u
ut
+

1

σ ,
m
u
uc


1

σ . (10.12)
Eliminând
u
τ între expresiile (10.12) se obţine o relaţie între rezistenţele
de rupere la tracţiune şi compresiune
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 231
uc ut
m
m
σ σ
+


1
1
, (10.13)
deci constanta m este
ut uc
ut uc
m
σ σ
σ σ

+
. (10.14)
Pentru 0 > m , rezistenţa la tracţiune este mai mică decât cea la
compresiune, ceea ce se observă experimental la materialele fragile.
Locul geometric al punctelor care definesc ruperea, pentru starea plană de
tensiuni, poate fi reprezentat prin linia poligonală continuă din figura 10.1.
Fig. 10.1
Se constată că planele de rupere prezise de criteriul Coulomb-Mohr sunt
incorecte, atât pentru o încercare uniaxială la întindere, cât şi pentru o încercare la
torsiune, ele fiind orientate la unghiuri 2 ϕ faţă de planele reale de rupere.
10.3.2 Criteriul Mohr modificat
Pentru a evita erorile menţionate mai sus, s-a elaborat criteriul lui Mohr
modificat. Acesta este o combinaţie a criteriului tensiunii normale maxime, utilizat
la stări de tensiuni dominate de întindere şi a criteriului Coulomb-Mohr, utilizat la
stări de tensiuni dominate de compresiune.
În diagrama locului geometric de rupere (fig. 10.1), punctele care diferă de
criteriul Coulomb-Mohr se află pe liniile întrerupte.
232 REZISTENŢA MATERIALELOR
În relaţia (10.10), constanta m devine
i ut uc
i ut uc
m
σ σ σ
σ σ σ
− −
+ +
, (10.15)
unde
i
σ defineşte tensiunea la care cele două criterii coincid. Uneori se alege
ut i
σ σ − , alteori calculul se face pe baza înclinării planului de rupere în
încercările la compresiune.
A doua relaţie (10.12) devine
m
u
uc



1

σ . (10.16)
unde
u
τ ′ diferă de rezistenţa la forfecare pură
u
τ .
De notat că, solicitate la compresiune "hidrostatică" de valori mari,
materialele fragile pot avea o comportare ductilă, ruperea având loc la tensiuni mai
mari.
10.4 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la stări plane de tensiuni
Înlocuind 0
3
σ în relaţiile (10.1)-(10.5), se obţin formulele tensiunii
normale echivalente în funcţie de tensiunile principale şi coeficientul de contracţie
transversală
1
I
σ σ
ech
,
2 1
II
σ ν σ σ −
ech
,
2 1
III
σ σ σ −
ech
, (10.17)
( )
2
1
2 1
2
2
2
1
2
IV
σ σ ν σ σ σ − +
a
ech
,
( )
2
1
2 1
2
2
2
1
IV
σ σ σ σ σ − +
b
ech
.
Dacă drept stare limită se alege starea corespunzătoare rezistenţei
admisibile
a
σ , atunci calculul de verificare se face impunând condiţia
a ech
σ σ ≤ . (10.18)
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 233
10.5 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la bare
În cazul particular al barelor, înlocuind σ σ
x
, 0
z
σ şi τ τ
xz
în
relaţia (9.36) se obţin expresiile tensiunilor principale
2 2
2 1
4
2
1
2
τ σ
σ
σ + ±
,
,
care, prin substituire în relaţiile (10.9), conduc la formulele tensiunii echivalente
2 2
I
4
2
1
2
τ σ
σ
σ + +
ech
,
2 2
II
4
2
1
2
1
τ σ
ν ν
σ +
+
+

ech
,
2 2
III
4τ σ σ +
ech
, (10.19)
( )
2 2
IV
1 2 τ ν σ σ + +
a
ech
,
2 2
IV
3τ σ σ +
b
ech
.
În prezent există şi alte teorii de rezistenţă, însă nici una nu poate descrie
comportarea tuturor materialelor în orice stare de solicitare.
10.6 Criteriul Tsai-Hill pentru compozite stratificate
Rezistenţa unui compozit stratificat este determinată de rezistenţa
laminelor componente. Un criteriu de rupere utilizat la compozite este criteriul
Tsai-Hill. Acesta este bazat pe criteriul von Mises (teoria energiei de deformaţie de
variaţie a formei), care a fost întâi extins de Hill la corpuri anizotrope, apoi aplicat
de Tsai şi Azzi la materiale compozite.
Criteriul Tsai-Hill poate fi exprimat sub forma
1
2 2
2
2

(
(
,
\
,
,
(
j
+
(
(
,
\
,
,
(
j
+ −
(
(
,
\
,
,
(
j
f
xy
yt
y
xt
y x
xt
x
τ
τ
σ
σ
σ
σ σ
σ
σ
(10.20)
unde
x
σ este tensiunea în direcţia fibrelor,
y
σ - tensiunea perpendiculară pe fibre,
xt
σ - rezistenţa la tracţiune în direcţia fibrelor,
yt
σ - rezistenţa la tracţiune
234 REZISTENŢA MATERIALELOR
perpendicular pe fibre,
xy
τ - tensiunea tangenţială în planul laminei,
f
τ -
rezistenţa la forfecare.
Deoarece relaţia (10.20) este definită în sistemul local de coordonate al
laminei şi tensiunile se dau deobicei în sistemul global al stratificatului, trebuie
utilizate relaţiile de transformare prezentate în capitolul 9.
Pentru solicitări în planul stratificatului, dacă se dau tensiunile în sistemul
global XOY, deformaţiile specifice se calculează utilizând matricea de flexibilitate
a stratificatului
[ ]
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
XY
Y
X
a
τ
σ
σ
γ
ε
ε
. (10.21)
Pentru încărcări în planul stratificatului, deformaţiile specifice (10.21) sunt
aceleaşi în toate laminele, deci pot fi utilizate pentru a calcula tensiunile, folosind
matricea de rigiditate pentru fiecare lamină
[ ]
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
i
i
XY
Y
X
A
γ
ε
ε
τ
σ
σ
. (10.22)
Relaţiile (10.22), care dau tensiunile în fiecare lamină în sistemul global de
axe al stratificatului, au forma (9.86)

66 62 61
26 22 21
16 12 11
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
i
i
XY
Y
X
C C C
C C C
C C C
γ
ε
ε
τ
σ
σ
. (10.23)
Pentru a calcula tensiunile în sistemul local de axe al laminei se utilizează
relaţiile (9.32) scrise matriceal sub forma
2
2
2 2
2 2
2 2
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,
− −

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
XY
Y
X
xy
y
x
s c c s c s
c s c s
c s s c
τ
σ
σ
τ
σ
σ
, (10.24)
în care θ cos c şi θ sin s , unde θ este unghiul de înclinare al fibrelor faţă de
direcţia globală OX.
Aceste tensiuni se utilizează în criteriul Tsai-Hill, care de obicei se scrie
sub forma unui coeficient de siguranţă
10. TEORII DE REZISTENŢĂ 235
2
1
2
2
2
2
2
]
]
]
]
,
,
¸
,
(
(
,
\
,
,
(
j
+
(
(
,
\
,
,
(
j
+ −

xy
f
xt
y
yt
xt
y x x
xt
c
τ
τ
σ
σ
σ
σ
σ σ σ
σ
. (10.25)
Acest criteriu nu se aplică în cazul ruperilor prin o serie de mecanisme
specifice compozitelor, cum sunt delaminările în lungul fibrelor sau dezlipirile
laminelor.
Exemplul 10.1
Un vas cilindric este fabricat dintr-un compozit stratificat, din fibre de
carbon în matrice epoxy. Vasul are diametrul m 6 0, D şi grosimea peretelui
mm 10 h . Fibrele sunt dispuse în două straturi la 45
0
, două straturi la -45
0
şi şase
straturi la 90
0
faţă de axa cilindrului. Se cere să se calculeze presiunea interioară
din vas care poate produce fisurarea peretelui vasului conform criteriului Tsai-Hill.
Se cunosc proprietăţile laminelor: GPa 207
x
E , MPa 1200
xt
σ ,
GPa 7 7, E
y
, MPa 28
yt
σ , GPa 9 4, G
xy
, MPa 43
f
τ , 3 0,
xy
ν .
Rezolvare
Tensiunile în sistemul global (3.5) şi (3.6) sunt
p p h / D
h / D
h / pD
h / pD
XY
Y
X
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
0
15
30
0
4
2
0
4
2
τ
σ
σ
.
Matricea de rigiditate (9.79) în coordonate locale (în MPa) este
[ ]
3
10
9 4 0 0
0 7259 7 3178 2
0 3178 2 7 207

]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

,
, ,
, ,
C .
Matricele de rigiditate ale straturilor în coordonate globale sunt
[ ]
3
45
10
696 52 0 0
0 914 59 114 50
0 114 50 914 59
0

]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

,
, ,
, ,
C , [ ] [ ]
0 0
45 45
C C

,
[ ]
3
0
10
9 4 0 0
0 7259 7 3178 2
0 3178 2 7 207
0

]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

,
, ,
, ,
C .
236 REZISTENŢA MATERIALELOR
Matricea de rigiditate (9.97) a stratificatului simetric este
[ ] [ ] [ ] [ ]
3
0 45 45
10
019 24 0 0
0 601 28 436 21
0 436 21 58 148
6 0 2 0 2 0
0 0 0

]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,
⋅ + ⋅ + ⋅

,
, ,
, ,
C , C , C , A .
Inversa ei este matricea de flexibilitate
[ ] [ ]
6 1
10
634 41 0 0
0 203 39 6558 5
0 6558 5 5462 7
− −

]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,



,
, ,
, ,
A a .
Deformaţiile specifice (10.21) în sistemul global sunt
[ ] p ,
,
a
XY
Y
X
XY
Y
X
3
10
0
41836 0
14155 0


¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
τ
σ
σ
γ
ε
ε
.
Tensiunile în fiecare strat (în MPa), în sistemul global sunt
[ ] p ,
,
C
XY
Y
X
XY
Y
X
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
0
16 32
447 29
0
0
45
45
γ
ε
ε
τ
σ
σ
, [ ] p ,
,
C
XY
Y
X
XY
Y
X
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
0
5603 3
369 30
0
0
0
0
γ
ε
ε
τ
σ
σ
.
Tensiunile în sistemul local al fiecărui strat (10.24) sunt
p p ,
,
, ,
, ,
, ,
xy
y
x
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,


¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
1,3564
30,8035
30,8035

0
16 32
447 29
0 5 0 5 0
1 5 0 5 0
1 5 0 5 0
0
45
τ
σ
σ
p p ,
,
xy
y
x
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
]
]
]
]
]
,
,
,
¸
,

¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
0
3,5603
30,369

0
5603 3
369 30
1 0 0
0 1 0
0 0 1
0
0
τ
σ
σ
.
Din criteriul Tsai-Hill (10.25) se obţine
0 0
45 45
p p

, MPa 73 7
0
0
, p .
MPa 908 0
3564 1
43
1200
803 30
28
1200
803 30 803 30
1200
2
1
2
2
2
2
2 2
45
0
,
, , , ,
p
]
]
]
]
,
,
¸
,
(
,
\
,
(
j
+ (
,
\
,
(
j
+ −
,
deci presiunea care poate produce fisurarea vasului este . , p MPa 908 0 .
11.
SOLICITĂRI COMBINATE
În capitolele 5, 6 şi 8 s-au studiat cele patru solicitări simple: întinderea
(compresiunea), forfecarea, încovoierea şi răsucirea. În practică, adesea, acestea
apar împreună, producând solicitări combinate sau solicitări compuse.
Dacă în secţiunea barei acţionează eforturi care produc tensiuni de acelaşi
fel, acestea se compun algebric, deci problema se rezolvă aplicând principiul
suprapunerii efectelor. Astfel, la întindere şi încovoiere se produc tensiuni normale,
în timp ce la forfecare şi răsucire se produc tensiuni tangenţiale.
Când în secţiunea barei acţionează eforturi care produc simultan tensiuni
normale şi tensiuni tangenţiale, de exemplu în cazul solicitărilor la încovoiere şi
răsucire, sau întindere şi răsucire, pentru rezolvarea problemei se utilizează teoriile
de rezistenţă.
11.1 Întinderea excentrică
Se consideră bara din figura 11.1, solicitată de forţa F, paralelă cu axa
barei, aplicată în punctul ( )
0 0
z , y B .
Pentru a stabili valorile eforturilor care acţionează într-o secţiune oarecare,
se reduce forţa în centrul de greutate al secţiunii transversale, rezultând o forţă
axială F N = şi un moment încovoietor
2
0
2
0
z y F M
i
+ = , a cărui direcţie nu
corespunde cu axele centrale principale ale secţiunii. Pentru simplificarea
calculelor este utilă descompunerea acestui moment în două componente orientate
în lungul axelor:
0
y F M
z
− = şi
0
z F M
y
= (faţă negativă).
Într-un punct ( ) z , y C din cadranul I ( ) 0 0 > > z , y , tensiunile normale
produse de cele trei eforturi N,
z
M şi
y
M sunt pozitive şi se însumează algebric.
Tensiunea totală are expresia
238 REZISTENŢA MATERIALELOR
z y z
z
y
y
x
I
y y F
I
z z F
A
F
I
y M
I
z M
A
F
0 0
+ + = − + = σ
sau








+ + =
2
0
2
0
1
z y
x
i
y y
i
z z
A
F
σ , (11.1)
unde s-au înlocuit razele de inerţie
A
I
i
y
y
= ,
A
I
i
z
z
= . (11.2)
Axa neutră, definită ca locul geometric al punctelor în care 0 =
x
σ , are
ecuaţia
0 1
2
0
2
0
= + +
z y
i
y y
i
z z
, (11.3)
care poate fi scrisă sub forma:
1
0
2
0
2
= +
y
i
y
z
i
z
z y
. (11.4)
Fig. 11.1 Fig. 11.2
Cunoscând poziţia axei neutre, se duc tangentele la conturul secţiunii
paralele cu axa neutră, obţinând punctele în care tensiunea normală totală
x
σ are
11. SOLICITĂRI COMBINATE 239
valori extreme. Înlocuind coordonatele acestor puncte în expresia (11.1) se
calculează
max
σ şi
min
σ şi se poate construi diagrama tensiunilor (v. fig. 11.1).
Exemplul 11.1
Să se determine locul geometric al punctelor de aplicaţie a unei forţe
excentrice, paralele cu axa barei, pentru care axa neutră corespunzătoare este
tangentă la conturul secţiunii circulare (fig. 11.2).
Rezolvare
Fie ecuaţia tangentei în C la cercul de diametru d (fig. 11.2)
2
d
z − = care
prin identificare cu ecuaţia generală a axei neutre (11.2) duce la determinarea
coordonatelor punctului B de aplicaţie a forţei:
0
0
= y ,
8
2
16
2
2
0
d
d
d
z
i
z
y
=

− = − = .
Când axa neutră ocupă poziţia altor tangente la cerc, punctul B parcurge un
cerc de rază 8 d , numit "sâmbure central". Când forţa F este aplicată pe conturul
sau în interiorul sâmburelui central, axa neutră este tangentă sau nu intersectează
secţiunea, deci tensiunile au acelaşi semn pe toată suprafaţa.
Exemplul 11.2
Dacă bara din figura 11.1 are secţiunea pătrată cu latura a, să se calculeze
tensiunea normală maximă din bară când forţa F este aplicată în punctul
( ) 2 2 a , a B′ .
Rezolvare
În acest caz
2
0 0
a
z y = = ,
12
2
2 2
a
i i
z y
= = şi din relaţia (11.1) se obţine, în
punctul B′ ,
2
7
a
F
max
= σ .
Exemplul 11.3
Să se dimensioneze grinda din figura 11.3, a, asupra căreia acţionează forţa
axială kN F 36 = . Grinda este din lemn cu
2
N/mm 10 =
a
σ şi are secţiunea
dreptunghiulară a a 2 × .
240 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Secţiunea periculoasă A A− , de formă pătrată a a× (fig. 11.3, a), este
solicitată la întindere excentrică. Dacă se reduce forţa F în centrul de greutate C al
secţiunii slăbite, se obţine torsorul format din forţa axială F, care produce întindere,
şi cuplul, de moment
2
a
F M
y
= , care produce încovoiere.
Fig. 11.3
Tensiunea normală este maximă în punctul B al secţiunii (fig. 11.3, b) şi
are expresia
2 2 2
4
6
2
a
F
a
a
F
a
F
W
M
A
F
y
y
max
= + = + = σ .
Egalând
max
σ cu
a
σ se poate face dimensionarea barei
2
4
a
F
a
= σ , de unde mm 120
10
10 36 4 4
3
=
⋅ ⋅
= =
a
F
a
σ
.
Exemplul 11.4
Să se verifice cârligul din figura 11.4 a, asupra căruia acţionează forţa
kN 2 = F . Cârligul este din oţel cu MPa 120 =
a
σ şi are secţiunea circulară cu
diametrul mm 20 = d .
11. SOLICITĂRI COMBINATE 241
Rezolvare
Secţiunea AB a cârligului este solicitată la întindere excentrică. Se reduce
forţa F în centrul de greutate C al secţiunii, la torsorul format din forţa axială F,
care produce întindere, şi cuplul de moment e F M
y
= care produce încovoiere.
Tensiunea normală este maximă în punctul A al secţiunii (fig. 11.4, b) şi
are expresia
32 4
3 2
d
e F
d
F
W
M
A
F
y
y
max
π π
σ + = + = .
Înlocuind valorile numerice rezultă
a max
, σ
π
π
σ < =

⋅ ⋅
+

=
2 3
mm
N
3 108
20
4 2000 32 2000 4
.
Fig. 11.4
11.2 Bare solicitate la încovoiere şi răsucire
Arborii de secţiune circulară sau inelară, solicitaţi prin moment încovoietor
şi moment de răsucire, se calculează utilizând teoriile de rezistenţă. Astfel, relaţia
teoriei a III-a de rezistenţă (10.19) se scrie:
242 REZISTENŢA MATERIALELOR
2 2
2 2
III
4 4








+








= + =
p
t
y
i
ech
W
M
W
M
τ σ σ . (11.5)
Deoarece la secţiuni axial-simetrice între modulele de rezistenţă se
stabileşte relaţia
y p
W W 2 = , (11.6)
expresia (11.5) se scrie
y
ie
y
t i
ech
W
M
W
M M
III
2 2
III
=
+
= σ . (11.7)
unde
III
ie
M este momentul încovoietor echivalent.
Pentru bare din oţel, conform celor cinci teorii clasice de rezistenţă,
momentul încovoietor echivalent are expresia
2 2
I
5 0 5 0
t i i ie
M M , M , M + + = ,
2 2
II
65 0 35 0
t i i ie
M M , M , M + + = ,
2 2
III
t i ie
M M M + = , (11.8)
2 2
a IV
65 0
t i ie
M , M M + = ,
2 2
b IV
75 0
t i ie
M , M M + = .
Utilizând una din relaţiile (11.8), efectele încovoierii şi răsucirii sunt
cumulate într-o singură mărime, momentul încovoietor echivalent, cu care se face
un calcul la încovoiere. Astfel, formula de dimensionare (8.14, a) devine
a
ie
nec
y
M
W
σ
= , (11.9)
deci problema de solicitare combinată se transformă într-o problemă de solicitare la
încovoiere, neglijând efectul forţei tăietoare.
Exemplul 11.5
Să se dimensioneze bara cotită plană din figura 11.5, solicitată de o forţă
perpendiculară pe planul barei, din oţel de secţiune circulară cu .
a
MPa 80 = σ
11. SOLICITĂRI COMBINATE 243
Fig. 11.5
Rezolvare
Pentru bara 2-3, în secţiunea 2,
kNm 5 1
2
, M
i
=
Bara 2-1 este solicitată la încovoiere şi răsucire. În secţiunea 1
kNm 1
1
=
i
M , kNm 5 1
1
, M
t
= ,
deci, pe baza teoriei a III-a de rezistenţă,
kNm 8 1 25 3
1
2
1
2
1
, , M M M
t i ie
= = + = .
Bara 1-0 este solicitată la încovoiere şi răsucire. În secţiunea 1
kNm 5 1
1
, M
i
= , kNm 1
1
=
t
M , kNm 8 1
1
, M
ie
= ,
iar în secţiunea 0,
kNm 5 0
0
, M
i
= , kNm 1
0
=
t
M , kNm 1 1
0
, M
ie
= .
Rezultă că "secţiunea periculoasă" este în punctul 1.
3 3 3
6
1
1 0 mm 10 5 22
80
10 8 1
d , ,
,
M
W
a
ie
y
nec
≅ ⋅ =

= =
σ
deci se alege mm 60 = d .
244 REZISTENŢA MATERIALELOR
Fig. 11.6
11. SOLICITĂRI COMBINATE 245
Exemplul 11.6
Să se dimensioneze arborele din figura 11.6, a din oţel, cu MPa 80 =
a
σ ,
de secţiune circulară.
Rezolvare
Reducând în centrul de greutate al secţiunii transversale a arborelui forţele
care acţionează asupra roţilor (fig. 11.6, b), rezultă că bara este solicitată la răsucire
şi încovoiere (se neglijează forfecarea).
Pentru bara solicitată de forţa verticală (fig. 11.6, c) se construieşte
diagrama momentelor încovoietoare
V
i
M (fig. 11.6, d). Pentru bara solicitată
numai de forţa orizontală (fig. 11.6, e) se construieşte diagrama momentelor
încovoietoare
H
i
M (fig. 11.6, f). Compunând geometric (vectorial) cele două
diagrame, se rabate fiecare moment rezultant în planul figurii obţinându-se
diagrama momentelor încovoietoare
i
M (fig. 11.6, g).
Se construieşte diagrama momentelor de răsucire
t
M (fig. 11.6, h).
Secţiunea periculoasă este în dreptul reazemului 1, momentul încovoietor
echivalent fiind
kNm 418 2 2 1 1 2
2 2 2 2
III
, , , M M M
t i ie
= + = + = .
Rezultă
3 3 3 III
1 0 mm 10 2 30
80
106 418 2
d , ,
,
M
W
a
ie
y
nec
≅ ⋅ =

= =
σ
deci
mm 67 = d .
11.3 Bare solicitate la întindere şi răsucire
În cazul barelor solicitate la întindere (compresiune) şi răsucire, se
utilizează relaţiile (10.19). Se face o predimensionare a barei la răsucire, apoi se
verifică la solicitarea combinată punând condiţia ca .
a ech
σ σ ≤
Exemplul 11.7
Să se dimensioneze tronsonul 2-3 al barei din figura 2.18 din oţel, cu
MPa 90 =
a
σ , de secţiune circulară. Să se verifice apoi tronsonul 2-3, considerând
că are aceeaşi secţiune ca tronsonul 1-2.
246 REZISTENŢA MATERIALELOR
Rezolvare
Se trasează diagramele de eforturi ca în figura 2.18.
Tronsonul 1-2 este solicitat la încovoiere şi răsucire, cu secţiunea
periculoasă în 1. Secţiunea barei fiind circulară, se calculează momentul
încovoietor rezultant
kNm 47 4 4 2
2 2 2 2
1 1 1
, M M M
y z i
= + = + = .
Momentul încovoietor echivalent, conform teoriei a III-a de rezistenţă
kNm 75 4 6 1 47 4
2 2 2 2
1 1
1
, , , M M M
t i
ie
= + = + = .
Se dimensionează tronsonul 1-2 utilizând formula (11.9):
a
ie
y
M
W
nec
σ
1
= ,
adică
90
10 75 4
32
6 3

=
, d π
, mm 3 81, d = .
Se alege mm 82 = d .
Tronsonul 2-3 se verifică la solicitarea de întindere cu încovoiere, în
secţiunea periculoasă 2
a
ax
i
ef
,
,
W
M
A
N
σ
π π
σ < =

⋅ ⋅
+

⋅ ⋅
= + =
2 3
6
2
3
mm
N
3 30
82
10 6 1 32
82
10 4 4
2
.
Exemplul 11.8
La bara din figura 2.19, a se cunosc kN 10 = F şi m 1 = a . Dacă
MPa 90 =
a
σ , se cere să se verifice bara ştiind că tronsonul 1-2 are secţiunea
transversală dreptunghiulară, cu mm 100 = b şi mm 150 = h , iar tronsoanele 2-3 şi
3-4 au secţiuni transversale circulare, ambele cu mm 140 = d .
Rezolvare
Se trasează diagramele de eforturi ca în figura 2.19.
Tronsonul 1-2 este solicitat la întindere şi încovoiere oblică, secţiunea
transversală fiind dreptunghiulară. Eforturile N,
y
M şi
z
M sunt constante de-a
lungul tronsonului. Se calculează
ef
σ şi se compară cu
a
σ :
6 6
2 2 2 1
h b
a F
h b
a F
h b
F
W
M
W
M
A
N
z
z
y
y
ef
+ + = + + =

σ .
11. SOLICITĂRI COMBINATE 247
Înlocuind cu valori numerice, rezultă
a ef
, σ σ < =

⋅ ⋅
+

⋅ ⋅
+

=
− 2 2
3 4
2
3 4 4
mm
N
3 67
150 100
10 10 6
150 100
10 10 6
150 100
10
2 1
.
Tronsonul 2-3 este solicitat la încovoiere şi răsucire, cu secţiunea
periculoasă în 3. Se calculează
3
σ şi
3
τ şi se combină conform teoriei a III-a de
rezistenţă
2 3
4 3
3
3
mm
N
3 74
140
10 10 2 32
32
2
3
,
d
F a
W
M
ax
i
=

⋅ ⋅ ⋅
= = =
π π
σ ,
2 3
4 3
3
3
mm
N
6 18
140
10 10 16
16
3
,
d
F a
W
M
p
t
=

⋅ ⋅
= = =
π π
τ ,
a ech
, , σ τ σ σ < = ⋅ + = + =
2
2 2 2
3
2
3
mm
N
83 6 18 4 3 74 4
3
.
Tronsonul 3-4 este de asemenea solicitat la încovoiere şi răsucire, cu
secţiunea periculoasă în 3. Se procedează analog
2 3
4 3
3
3
mm
N
1 37
140
10 10 32
32
3
,
d
F a
W
M
ax
i
=

⋅ ⋅
= = =
π π
σ ,
2 3
4 3
3
3
mm
N
1 37
140
10 10 2 16
16
2
3
,
d
F a
W
M
p
t
=

⋅ ⋅ ⋅
= = =
π π
τ ,
a ech
, , σ τ σ σ < = ⋅ + = + =
2
2 2 2
3
2
3
mm
N
83 1 37 4 1 37 4
3
.
Exemplul 11.9
Un arbore din oţel cu MPa 200 =
c
σ şi diametrul mm 50 = d este solicitat
de un moment încovoietor . , M
i
kNm 9 1 = Se cere valoarea maximă a momentului
de răsucire care mai poate fi suportat de arbore conform: a) criteriului de curgere
Tresca; b) criteriului de curgere von Mises.
Rezolvare
Modulul de rezistenţă axial este
248 REZISTENŢA MATERIALELOR
3 3
3 3
mm 10 27 12
32
50
32
⋅ =

= = ,
d
W
y
π π
.
Momentul încovoietor echivalent este
kNm 454 2 Nmm 10 454 2 10 27 12 200
6 3
, , , W M
y c ie
= ⋅ = ⋅ ⋅ = = σ .
Conform criteriului Tresca, momentul de răsucire maxim este
kNm 55 1 9 1 454 2
2 2 2 2
1
, , . M M M
i ie t
= − = − = .
Conform criteriului von Mises, momentul de răsucire maxim este
( ) ( ) kNm 79 1 9 1 454 2
3
4
3
4
2 2 2 2
2
, , . M M M
i ie t
= − = − = .
Bibliografie
1. Alexander, J., and Gunasekera, J. S., Strength of Materials, Advanced Theory
and Applications, vol.2, Ellis Horwood Ltd., New York, 1991.
2. Atanackovic, T. M. and Guran, A., Theory of Elasticity for Scientists and
Engineers, Birkhäuser, Boston, 2000.
3. Bannantine, J. A., Comer, J. J., and Handrock, J. L., Fundamentals of Metal
Fatigue Analysis, Prentice Hall, Upper Saddle River, N.J., 1990.
4. Bedford, A. and Liechti, K. M., Mechanics of Materials, Prentice Hall, Upper
Saddle River, N.J., 2000.
5. Beer, F. P., Johnston, E. R. Jr., and De Wolf, J. T., Mechanics of Materials, 3rd
ed., McGraw-Hill, New York, 2001.
6. Benham, P. P., Crawford, R. J. and Armstrong, C. G., Mechanics of Engineering
Materials, 2nd edition, Longman, 1996.
7. Boley, B. A. and Weiner, J. H., Theory of Thermal Stresses, Wiley, New York,
1960.
8. Boresi, A. P., and Chong, K. P., Elasticity in Engineering Mechanics, 2nd ed.,
Wiley-Interscience, 2000.
9. Boresi, A. P., Schmidt, R. J. and Sidebottom, O. M., Advanced Mechanics of
Materials, 5th ed., John Wiley, New York, 1993.
10. Böge, A., Technische Mechanik, 26. Auflage, Vieweg, Braunschweig, 2003.
11. Brommundt, E. and Sachs, G., Technische Mechanik. Eine Einführung,
3. Auflage, Oldenbourg, München, 1998.
12. Budynas, R. C., Advanced Strength and Applied Stress Analysis, 2nd ed.,
McGraw-Hill International Editions, 1999.
13. Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, ed. a XI-a, Editura tehnică, Bucureşti,
1980.
14. Case, J., Chilver, L., Ross C. T. F., Strength of Materials and Structures, 4th
ed., Arnold, London, 1999.
15. Craig, R. R. Jr., Mechanics of Materials, 2nd ed., John Wiley, New York, 1999.
16. Crandall S. H., and Dahl, N. C., eds., An Introduction to the Mechanics of
Solids, McGraw-Hill, New York, 1959.
250 REZISTENŢA MATERIALELOR
17. Dowling, N. E., Mechanical Behavior of Materials, 2nd ed., Prentice Hall,
Upper Saddle River, N.J., 1999.
18. Duggan, T. V., Stress Analysis and Vibrations of Elastic Bodies, Temple Press
Books Ltd., London, 1964.
19. Edwards, K. S. and McKee R. B., Fundamentals of Mechanical Component
Design, McGraw-Hill, New York, 1991.
20. Felbeck, D. K. and Atkins, A. G., Strength and Fracture of Engineering Solids,
2nd ed., Prentice Hall, 1996.
21. Feodosiev, V., Strength of Materials, Mir Publishers, Moscow, 1973.
22. Fielding, J. P., Introduction to Aircraft Design, Cambridge University Press,
1999.
23. Flügge, W., ed., Handbook of Engineering Mechanics, McGraw-Hill, New
York, 1968.
24. Frocht, M. M., Photoelasticity, vol.I, vol.II, John Wiley, New York, 1941,
1948.
25. Gatewood, B. E., Thermal Stresses, McGraw Hill, New York, 1957.
26. Gere, J. M. and Timoshenko, S. P., Mechanics of Materials, 4th SI ed., Stanley
Thornes Publ. Ltd, 1999.
27. Gere, J. M., Mechanics of Materials, 5th ed., PW-Kent., Boston, 2001.
28. Gould, P. L., Analysis of Shells and Plates, Prentice Hall, Upper Saddle River,
1999.
29. Harwood, N., and Cummings, W. M., eds., Thermoelastic Stress Analysis,
Adam Hilger, Bristol, 1991.
30. Hearn, E. J., Mechanics of Materials, 3rd ed., Butterworth-Heinemann, Oxford,
2001.
31. Herr, H., Technische Mechanik. Lehr- und Aufgabenbuch, 6. Auflage, Verlag
Europa - Lehrmittel, Nourney, 2002.
32. Hertzberg, R. W., Deformation and Fracture Mechanics of Engineering
Materials, 3rd ed., John Wiley, New York, 1989.
33. Hetényi, M., ed., Handbook of Experimental Stress Analysis, 2nd ed., John
Wiley, New York, 1987.
34. Hibbeler, R. C., Mechanics of Materials, 4th ed., Prentice Hall, Upper Saddle
River, N.J., 2000.
35. Jones, R. M., Mechanics of Composite Materials, Scripta Book Co.,
Washington, D.C., 1975.
BIBLIOGRAFIE 251
36. Kabus, K., Mechanik und Festigkeitslehre, 5. Auflage, Hansen, München,
2003.
37. *** Manual of Steel Construction: Allowable Stress Design, 9th ed., American
Institute of Steel Construction, Chicago, IL, 1989.
38. Massonnet, Ch., Résistance des matériaux, 2me éd., Dunod, Paris,1968.
39. Mayr, M., Technische Mechanik, 4. Auflage, Hansen, München, 2003.
40. Megson, T. H. G., Structural and Stress Analysis, Butterworth-Heinemann,
Oxford, 2000.
41. Megson, T. H. G., Aircraft Structures for Engineering Students, 3rd ed.,
Butterworth-Heinemann, Oxford, 2001.
42. Middleton, D. H., ed., Composite Materials in Aircraft Structures, Longman
Scientific and Technical, 1990.
43. Mott, R. L., Applied Strength of Materials, 3rd ed., Prentice Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1996.
44. Müller, W. H. und Ferber, F., Technische Mechanik für Ingenieure,
Fachbuchverlag, Leipzig, 2003.
45. Neuber, H. P., Kerbspannungslehre, 2nd ed., Springer, New York, 1958.
46. Niu M. C.-Y., Airframe Stress Analysis and Sizing, Conmilit Press Ltd. Hong
Kong, 1997.
47. Noda, N., Hetnarski, R.B. and Tanigawa, Y., Thermal Stresses, 2nd ed., Taylor
& Francis, New York, 2003.
48. Peterson R. E., Stress Concentration Factors, John Wiley, New York, 1974.
49. Petre, A., Proiectarea structurilor de aeronave şi astronave, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1999.
50. Pilkey, W. D., Analysis and Design of Elastic Beams. Computational Methods,
John Wiley, New York, 2002.
51. Pilkey, W. D., Formulas for Stress, Strain and Structural Matrices, John
Wiley, New York, 1994.
52. Pilkey, W. D., Peterson's Stress Concentration Factors, 2nd ed., John Wiley,
New York, 1997.
53. Ponomariov, S. D. ş.a., Calculul de rezistenţă în construcţia de maşini, Editura
tehnică, Bucureşti, 1963.
54. Riley, W. F., Sturges, L. D. and Morris, D. H., Mechanics of Materials, 5th ed.,
John Wiley, New York, 1999.
252 REZISTENŢA MATERIALELOR
55. Rivello, R. M., Theory and Analysis of Flight Structures, McGraw-Hill, New
York, 1969.
56. Rusu, O., Rezistenţa materialelor, Partea a III-a, Institutul Politehnic Bucureşti,
1986,
57. Schnell, W., Gross, D. and Hauger, W., Technische Mechanik, Band 2:
Elastostatik, 7. Auflage, Springer, Berlin, 2002.
58. Shigley, J. E. and Mischke, C. R., Mechanical Engineering Design, 6th ed.,
McGraw-Hill Int. Edition, 2001.
59. Timoshenko, S. P., Strength of Materials, 3rd ed., Robert Krieger Pub. Co.,
Malabar, FL, 1984.
60. Timoshenko, S. P., History of Strength of Materials, Dover, New York, 1983.
61. Timoshenko, S. P., and Goodier, J. N., Theory of Elasticity, 3rd ed., McGraw-
Hill, New York, 1970.
62. Timoshenko, S. P. and Gere, J. M., Theory of Elastic Stability, 2nd ed.,
McGraw-Hill, London, 1961.
63. Timoshenko, S. P. and Woinowsky-Krieger, S., Theory of Plates and Shells,
McGraw-Hill, New York, 1970.
64. Tsai, S. W. and Hahn, H. T., Introduction to Composite Materials, Technomic,
Westport, CT, 1980.
65. Ugural, A. C. and Fenster, S. K., Advanced Strength and Applied Elasticity, 4th
ed., Prentice Hall PTR, London, 2003.
66. Vable M., Mechanics of Materials, Oxford University Press, 2002.
67. Vallat, Résistance des matériaux appliquée à l'aviation, 2001.
68. Vautrin, A. and Verchery, G., Analysis and Design of Composite Materials and
Structures, Part I, Pluralis, Paris, 1990.
69. Young, W. C., Roark’s Formulas for Stress and Strain, 6th ed., McGraw-Hill
International, New York, 1989.
ANEXE 253
254 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 255
256 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 257
258 REZISTENŢA MATERIALELOR
ANEXE 259
260 REZISTENŢA MATERIALELOR
Index
Alungire 50
− specifică 49, 204
− − principală 205
− − reală 61
Arc cilindric elicoidal 107
− cu foi 161
Aria de forfecare 158
Axa neutră 146, 236
Axe centrale principale 129
Bare 7
− cotite 29, 32
− curbe 35, 178
− cu secţiune eterogenă 162
Cadre 29
Caracteristici mecanice 53
Centrul de forfecare 176
− − încovoiere 176
Cercul lui Mohr 200
Coeficient de contracţie transversală 60
− − ecruisare 63
− − rezistenţă 63
− − siguranţă 67
Compozite armate cu fibre 212
Compresiune 69
Concentrarea tensiunilor 81, 112, 161
Contracţia transversală 60
Convenţii de semne 16, 41
Criterii de curgere 226
− − rupere 228
Criteriul Coulomb-Mohr 228
− Mohr modificat 229
− Tresca 226
− Tsai-Hill 231
− von Mises 227
Curba caracteristică 57
Curbura 137, 144
Deformaţii elastice 55
− la încovoiere 167
− permanente 56
− specifice 49
− volumice 209
− − specifice 209
Deplanare 99, 157
Deplasări 51
Diagrame de eforturi 22
− − − în bare cotite 29, 32
− − − − − curbe 36
− − − − − drepte 22
Dimensionarea 71, 95, 141
Direcţii principale ale tensiunilor 192
− − de inerţie 129
Dualitatea tensiunilor tangenţiale 42
Ecruisarea 56
Ecuaţia diferenţială a fibrei medii 168
− lui Poisson 209
Ecuaţii diferenţiale de echilibru 201
− de compatibilitate 52
Eforturi în bare 15
Elasticitatea 12
Energia de deformaţie 210
− − − de variaţie a formei 212
− − − − − − volumului 211
− − − la încovoiere 210
− − − la întindere 71
− − − la răsucire 98, 212
Epruvete 53
Factorul de forfecare 158
− lui Bridgeman 64
− de concentrare a tensiunilor 81, 112, 161
Fibra medie deformată 137
Fluxul de forfecare 105
Forfecarea pură 66, 198
Formula lui Bredt 105
− − Juravski 150
− − Navier 139
− − Ramberg-Osgood 59
− − Steiner 127
Forţă axială 18
− de lunecare 156
− tăietoare 18
262 REZISTENŢA MATERIALELOR
Grinda de egală rezistenţă 160
Invarianţii tensiunilor 193
Ipoteza lui Juravski 151, 176
− secţiunii plane 13
Ipotezele rezistenţei materialelor 12
Încercarea la compresiune 64
− la forfecare 64
− la tracţiune 53
Încovoierea 135
− oblică 143
− pură 135
Întinderea 69
− excentrică 235
Întărirea 56
Învelişuri subţiri 46
Lamina ortotropă 213
Legea lui Hooke 52
− − − generalizată 207
Limita de curgere 56
− de elasticitate 55
− de proporţionalitate 55
Linii izostatice 200
Lunecarea longitudinală 155
− specifică 50, 205
Metoda secţionării 15
Modulul de elasticitate longitudinal 52
− − − secant 58
− − − tangent 58
− − − transversal 52
− − − volumic 210
Modulul de rezistenţă axial 140
− − − la răsucire 100
− − − polar 95
Modulul de rigiditate la încovoiere 142
− − − la întindere 70
− − − la răsucire 97
Momentul centrifugal 121
Momentul de inerţie axial 121
− − − polar 94
− − − principal 130
− de răsucire 18, 91
− încovoietor 18
− static 119
Presiunea de contact 224
Principiul lui Saint-Venant 13
Profile subţiri deschise 101
− − închise 104
Proprietăţi secţionale echivalente 165
Raza de curbură 137
− − inerţie 121
Răsucirea barelor 91
− specifică 93
− profilelor subţiri 101
Relaţii diferenţiale de echilibru 20
− − − − la bare curbe 35
− între eforturi şi tensiuni 42
− între deformaţii specifice şi deplasări 51
Rezistenţă admisibilă 67
− la rupere 56
− la tracţiune 56
Rozeta tensometrică 206
Sisteme static nedeterminate 72, 109
Solicitări combinate 235
− simple 18
Stare de tensiuni 188
− − − , plană 195
− − deformaţii specifice 203
Stratificat simetric 212, 218
Suprafaţă înclinată 84
Tensiuni 39
− de contact 223
− de forfecare 150
− în bare curbe 178
− normale 40
− octaedrale 193
− principale 197
− reale 61
− tangenţiale 40
− termice 74, 221
Teorii de rezistenţă 223
Unghi de lunecare specifică 50, 205
− − răsucire specifică 93
Vas cilindric 43

Prefaţă
Lucrarea reprezintă cursul de Rezistenţa materialelor care se predă studenţilor anului IIA al facultăţii de Inginerie Mecanică, la Universitatea Politehnica Bucureşti. În ediţia de faţă, partea teoretică depăşeşte materia predată efectiv la curs, în schimb numărul aplicaţiilor a fost redus. Tradiţional, în prima parte a cursului se studiază bare şi sisteme de bare. Relaţiile de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor sunt strict valabile în cazul barelor cu secţiune compactă constantă, la care se adoptă ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. Ele pot fi extinse la corpuri cu variaţie mică şi monotonă a secţiunii în lungul axei longitudinale şi, cu anumite corecţii privind concentrarea locală a tensiunilor, la bare cu secţiunea variabilă în trepte. În partea a doua a cursului se mai studiază tuburi axial-simetrice cu pereţi groşi, discuri de grosime constantă în mişcare de rotaţie şi plăci plane subţiri. Studiul general al barelor cu pereţi subţiri face obiectul unor cursuri diferite. În lucrare se definesc eforturile secţionale în bare, tensiunile şi deformaţiile specifice, deformaţiile şi deplasările punctelor corpurilor elastice. Se calculează variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub forma unor diagrame de eforturi. Barele sunt solicitate la întindere (compresiune), forfecare, încovoiere şi răsucire, fie separat, fie în diferite combinaţii. Se calculează distribuţia tensiunilor normale şi tangenţiale în secţiunea transversală, şi se determină punctele în care apar tensiunile maxime şi valorile acestora care se compară separat, sau combinate într-o tensiune normală echivalentă, cu rezistenţele admisibile. La rezolvarea problemelor static nedeterminate sunt necesare patru tipuri de relaţii: 1) ecuaţii de echilibru; 2) condiţii de compatibilitate sau relaţii între deformaţii specifice şi deplasări; 3) ecuaţii constitutive sau relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice; şi 4) condiţii la limită, de rezemare sau de solicitare pe contur. Utilizarea acestora este menţionată pentru fiecare tip de solicitare. Cursul de Rezistenţa materialelor predat la facultăţile cu profil mecanic îmbină noţiuni de Mecanica materialelor şi Teoria elasticităţii cu criterii de curgere şi teorii de rezistenţă, elemente de stabilitate elastică a barelor şi stări de tensiuni în corpuri axialsimetrice, calculul la solicitări dinamice şi oboseală, la solicitări în domeniul plastic. Modificarea în timp a structurii cursului a fost determinată de utilizarea calculatoarelor, introducerea materialelor compozite, dezvoltarea mecanicii ruperii, a calculului la oboseală şi a metodei elementelor finite. Acestea au impus dezvoltarea unor metode noi pentru calculul proprietăţilor geometrice ale secţiunilor de formă oarecare, al deformaţiilor arborilor cu secţiune variabilă şi al sistemelor static nedeterminate în general. Ca urmare, s-a introdus calculul tensiunilor în compozite stratificate armate cu fibre şi în bare cu secţiune eterogenă, metoda deplasărilor pentru calculul sistemelor de bare, calculul la oboseală la durată de viaţă limitată bazat pe metoda "deformaţie specifică - durabilitate", precum şi o descriere mai detaliată a caracteristicilor mecanice ale metalelor la solicitări monotone şi solicitări ciclice.

Cuprins

Prefaţă Cuprins 1. Modelarea corpurilor deformabile
1.1 Modelarea corpurilor 1.2 Modelarea sarcinilor 1.3 Modelarea reazemelor 1.4 Ipotezele rezistenţei materialelor

1 3 7
7 9 11 12

2. Eforturi în bare
2.1 Metoda secţionării 2.2 Convenţii de semne 2.3 Definiţia eforturilor 2.4 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte 2.5 Diagrame de eforturi la bare drepte 2.6 Diagrame de eforturi la bare cotite plane 2.7 Diagrame de eforturi la bare cotite spaţiale 2.8 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare curbe plane 2.9 Diagrame de eforturi la bare curbe plane

15
15 16 17 20 22 29 31 35 36

3. Tensiuni şi deformaţii specifice
3.1 Tensiuni 3.2 Convenţii de semne pentru tensiuni 3.3 Relaţii între eforturi şi tensiuni 3.4 Sisteme de tensiuni static determinate

39
39 41 42 43

4 3.5 Deformaţii specifice

REZISTENŢA MATERIALELOR

49 52

3.6 Relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice

4. Caracteristici mecanice la încărcări monotone
4.1 Încercarea la tracţiune uniaxială 4.2 Contracţia transversală 4.3 Tensiuni şi deformaţii specifice reale 4.4 Încercări la compresiune şi la forfecare 4.5 Efectul temperaturii şi vitezei de deformare 4.6 Rezistenţe admisibile

53
53 60 61 64 67 67

5. Întinderea şi compresiunea barelor
5.1 Tensiuni şi deformaţii la întindere 5.2 Energia de deformaţie la întindere 5.3 Sisteme static nedeterminate 5.4 Concentrarea tensiunilor 5.5 Tensiuni pe o suprafaţă înclinată faţă de axa barei

69
69 71 72 81 84

6. Răsucirea barelor
6.1 Calculul momentului de răsucire 6.2 Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică 6.3 Caracteristicile geometrice Ip şi Wp 6.4 Deformaţii la răsucire 6.5 Energia de deformaţie la răsucire 6.6 Răsucirea barelor cu secţiune dreptunghiulară 6.7 Răsucirea profilelor deschise cu pereţi subţiri 6.8 Răsucirea profilelor închise cu pereţi subţiri 6.9 Calculul arcurilor cilindrice elicoidale 6.10 Sisteme static nedeterminate solicitate la răsucire 6.11 Concentrarea tensiunilor la răsucirea barelor

91
91 92 96 97 98 99 101 104 107 109 112

CUPRINS

5

7. Proprietăţi ale suprafeţelor plane
7.1 Momente statice ale suprafeţelor plane 7.2 Momente de inerţie ale suprafeţelor plane 7.3 Variaţia momentelor de inerţie cu translaţia axelor 7.4 Variaţia momentelor de inerţie cu rotaţia axelor

119
119 121 126 128

8. Încovoierea barelor
8.1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică 8.2 Tensiuni la încovoierea oblică 8.3 Tensiuni de forfecare la încovoierea simplă 8.4 Bare cu secţiune variabilă 8.5 Bare cu secţiune eterogenă 8.6 Deformaţii la încovoiere 8.7 Centrul de forfecare 8.8 Tensiuni în bare curbe

135
135 143 150 159 162 167 176 178

9. Stări de tensiuni şi deformaţii specifice
9.1 Starea tridimensională de tensiuni 9.2 Starea plană de tensiuni 9.3 Ecuaţii diferenţiale de echilibru 9.4 Starea plană de deformaţii specifice 9.5 Legea lui Hooke generalizată 9.6 Ecuaţia lui Poisson 9.7 Energia potenţială de deformaţie la încovoiere 9.8 Compozite armate cu fibre 9.9 Tensiuni termice 9.10 Tensiuni de contact

187
187 195 201 203 207 209 210

212
221 223

10. Teorii de rezistenţă
10.1 Teoriile clasice de rezistenţă

225
226

1 Întinderea excentrică 11.2 Criterii de curgere 10.3 Bare solicitate la întindere şi răsucire 237 237 241 245 Bibliografie Anexe Index 249 253 261 . Solicitări combinate 11.2 Bare solicitate la încovoiere şi răsucire 11.6 Criteriul Tsai-Hill pentru compozite stratificate 11.5 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la bare 10.3 Criterii de rupere la materiale fragile REZISTENŢA MATERIALELOR 228 230 232 233 233 10.6 10.4 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la stări plane de tensiuni 10.

astfel încât să reziste sarcinilor la care sunt supuse în timpul funcţionării. Rezistenţa materialelor urmăreşte stabilirea unor relaţii între sarcinile exterioare aplicate corpurilor deformabile. . Sub acţiunea sarcinilor exterioare şi a variaţiilor de temperatură. particulele care le compun îşi modifică poziţia relativă.este predominantă în raport cu celelalte două. astfel încât normala la suprafaţă. Pe baza acestor relaţii.lungimea . în Rezistenţa materialelor se studiază următoarele tipuri de corpuri: 1. pe de altă parte. Barele sunt corpuri a căror lungime este mare în comparaţie cu dimensiunile secţiunii transversale. Secţiunea transversală este perpendiculară pe axa barei.1). 1. Barele şi firele. 2) caracterul şi distribuţia sarcinilor aplicate. pe de o parte. în condiţii date de mediu ambiant.1. se poate face dimensionarea elementelor constructive ale maşinilor. În rezolvarea problemelor. să rămână mereu tangentă la curbă. se adoptă ipoteze simplificatoare privind: 1) forma şi dimensiunile elementelor componente. În acest scop. deobicei de secţiune constantă. în centrul ei de greutate. ceea ce duce la modificarea formei şi dimensiunilor pieselor şi structurilor.1 Modelarea corpurilor În funcţie de forma şi caracteristicile geometrice. în lungul unei curbe (fig. Axa barei este linia care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor transversale. structura reală este înlocuită printr-un model de calcul. 3) proprietăţile mecanice ale materialelor. 1. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE Materialele utilizate în practica inginerească sunt deformabile. la care o dimensiune . Se poate considera că o bară este generată prin deplasarea unei suprafeţe plane. şi tensiunile şi deformaţiile produse de acestea.

grosimea . dar sunt flexibile. cu profil deschis sau închis.este mult mai mică decât celelalte două. Elementele geometrice caracteristice ale plăcilor sunt suprafaţa mediană (plană sau curbă) şi grosimea .3). Arborii sunt bare solicitate la răsucire şi încovoiere (fig. de secţiune constantă sau variabilă. 1. 1. iar cele solicitate la întindere şi compresiune sunt tije. cotite sau curbe. adică au rigiditate la încovoiere neglijabilă. Firele au aceleaşi caracteristici geometrice ca unele bare. în cadrul Rezistenţei materialelor se studiază bare de secţiune compactă. cele solicitate la întindere sunt tiranţi.2 2. Barele verticale solicitate la compresiune poartă numele de coloane sau stâlpi. la care o dimensiune . acoperişuri sau radiere (fig. zăbrele şi contrafişe. În general. O categorie aparte o formează barele cu pereţi subţiri. . pereţi. Fig.măsurată pe o normală la suprafaţa mediană.2 se prezintă câteva tipuri de secţiuni uzuale pentru bare.1 Barele solicitate la încovoiere se mai numesc grinzi. Membranele au grosimea foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale sau de compresiune. putând fi solicitate numai la întindere. În figura 1. panouri. 1. 1. Bara cu pereţi subţiri este un corp a cărui lungime este mare şi a cărui grosime este mică în comparaţie cu dimensiunile generale ale secţiunii transversale. Plăcile pot fi planşee. Plăcile şi învelişurile. Fig.8 REZISTENŢA MATERIALELOR Barele pot fi drepte.3).

sunt modele ale Mecanicii solidelor deformabile. care este limita între o bară scurtă şi o placă. Corpurile masive şi blocurile. Fig.). MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 9 3. la care cele trei dimensiuni au acelaşi ordin de mărime (de exemplu. sunt întrebări la care inginerul mecanic trebuie să răspundă. blocurile de fundaţie etc. 1. bilele şi rolele rulmenţilor. şi al dimensiunilor acestora. sau între o placă şi o membrană. .1. învelişurile etc. În ce măsură o anumită piesă poate fi modelată ca bară sau placă. convenabile pentru stabilirea relaţiilor de calcul al tensiunilor şi deformaţiilor. schematizări ale organelor de maşini şi elementelor de construcţii.3 De reţinut că barele. plăcile. suporturile masive.

ca în cazul presiunii hidrostatice pe un perete vertical şi 3) sarcini distribuite conform unei legi date.4 Sarcinile distribuite pot fi: 1) uniform distribuite (q = const. 1. 1. a în care sarcina acţionează de fapt pe suprafaţa barei în lungul unei linii . care se măsoară în unităţi de forţă (N).) . 1. în N/m2. centrifugal. se disting: . sarcini distribuite pe unitatea de lungime şi momente concentrate.2 Modelarea sarcinilor Sarcinile exterioare aplicate corpurilor sunt rezultatul interacţiunii mecanice sau al acţiunii unor câmpuri (magnetic. şi sarcini distribuite într-un volum. . de exemplu.4).).sarcini distribuite pe un element liniar (q în fig. Fig. gravitaţional. Fig. În general. Primele sunt ilustrate în figura 1.4). ca presiunea vântului pe o structură etc. 1.4).5 Sarcinile aplicate unei grinzi (fig. sarcini distribuite pe o suprafaţă (p în fig.5) pot fi forţe concentrate.5. termic etc.ca în cazul greutăţii proprii a unei bare sau a unui fir de secţiune constantă.10 REZISTENŢA MATERIALELOR 1.forţe concentrate (F în fig. care se măsoară.1. 1. măsurate în N/m3. 2) distribuite liniar . care se măsoară în N/m.

6. pe măsura deformării corpului. egale şi de sens contrar. El apare fie dintr-un moment de răsucire transmis de la o altă bară perpendiculară pe cea încovoiată.1. care se reduce la un cuplu concentrat. c.5. 1. care rezultă din acţiunea unui câmp (gravitaţional. într-un timp foarte lung. termic etc. care rezultă de obicei din interacţiunea mecanică între corpuri. fie dintr-un cuplu de forţe concentrate. În funcţie de modul de variaţie în timp. rămânând apoi constante. magnetic. mai mic sau comparabil cu perioada proprie de vibraţie a elementului sau structurii solicitate. care ating valoarea nominală într-un timp relativ scurt. În funcţie de locul de aplicare. Intensitatea sarcinii este considerată constantă pe lăţimea barei.forţe aplicate dinamic. O sarcină distribuită este ilustrată în figura 1. de la zero la valoarea nominală.sarcini de suprafaţă. a) permite deplasarea paralelă cu linia de suport şi rotirea. centrifugal. deci acţionează asupra barei cu o reacţiune perpendiculară pe linia de suport.forţe aplicate static. aplicate la suprafaţa corpului. Reazemul simplu rigid (fig. Fig. Un moment concentrat este arătat în figura 1. se pot considera: . b. Aceasta este o idealizare.forţe masice (volumice).6.5. În realitate o sarcină concentrată este de fapt distribuită pe o porţiune foarte mică a barei. capetele barelor pot fi rezemate ca în figura 1. . .). . 1. se deosebesc: .3 Modelarea reazemelor La structuri plane. aplicate în toată masa corpului. dar blochează deplasarea perpendiculară pe linia de suport. dar poate avea o distribuţie oarecare în lungul barei. a căror intensitate creşte monoton. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 11 perpendiculare pe axa longitudinală.6 1.

Ipoteza mediului elastic.6. Ipoteza mediului omogen. 1.6. în Rezistenţa materialelor se admit şi următoarele simplificări: 5. Ipoteza mediului continuu. c) blochează toate cele trei grade de libertate ale capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă reprezentată prin cele două componente.4 Ipotezele Rezistenţei materialelor În vederea simplificării relaţiilor de calcul. Ipoteza liniarităţii relaţiilor cauză-efect. sau încastrări elastice. 2.6. în Rezistenţa materialelor se adoptă următoarele ipoteze privind proprietăţile materialelor: 1. potrivit căreia în orice punct al corpului proprietăţile mecanice nu depind de direcţie (în particular.12 REZISTENŢA MATERIALELOR Articulaţia rigidă (fig. deci acţionează cu o reacţiune de mărime şi direcţie necunoscute. atunci când nu se poate neglija deformabilitatea reazemelor. Ipoteza mediului izotrop. la care forţele sunt proporţionale cu deplasările. În afara celor patru ipoteze privind materialele. de direcţia de aplicare a solicitării). iar la îndepărtarea sarcinii revine instantaneu la forma şi dimensiunile iniţiale. Sub acţiunea solicitării exterioare un corp elastic se deformează instantaneu. În structurile reale. d) permite deplasarea pe o direcţie. Încastrarea rigidă fixă (fig. 1. la care momentul este proporţional cu rotirea. 1. densitatea de masă) se consideră constante în orice punct al unui corp. precum şi între eforturi şi tensiuni. La sisteme liniare se poate aplica principiul suprapunerii efectelor. care se descompune în două componente perpendiculare între ele. b) permite numai rotirea capătului barei. prin care se admite că tot volumul unui corp este ocupat de substanţă. Încastrarea rigidă mobilă (fig. . menţionate mai sus. acţiunea unei forţe într-un punct oarecare se transmite instantaneu în tot corpul. ordinea aplicării sarcinilor exterioare nu influenţează starea finală de tensiuni şi deformaţii a corpurilor. în baza căreia proprietăţile fizice (de exemplu. Ca urmare. bare cu secţiuni eterogene sau solicitări în domeniul elastoplastic. 1. 3. 4. acestea se modelează prin reazeme elastice. De asemenea. Ultimele două ipoteze sunt reconsiderate în capitole speciale despre materiale compozite. deci produce ca reacţiuni un moment şi o forţă perpendiculară pe direcţia de mişcare. În particular se admit relaţii liniare între forţe şi deformaţii.

Ca urmare. Fig. la distanţă suficient de mare de zona de aplicare a acestora.7. Acesta este un calcul de ordinul I. Principiul lui Saint Venant. rămâne plană şi perpendiculară pe axa barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare. sarcina distribuită q şi forţa F din figura 1. 8. direcţia acestora) şi sunt neglijabile în calculul solicitărilor. MODELAREA CORPURILOR DEFORMABILE 13 6. atunci.8. normală la axa nedeformată a barei din figura 1.7 Fig. menţinând ipoteza deformaţiilor mici. efectul lor este acelaşi. menţinând solicitările la valori reduse sau la care relaţiile între eforturi şi deformaţii sunt liniare. se face un calcul de ordinul II.1. a. aşa . Efectul este neglijabil doar la bare zvelte. Ipoteza secţiunii plane este valabilă la bare cu variaţie lentă a momentelor încovoietoare şi a forţelor axiale în lungul barei. În cazul deformaţiilor mari se face un calcul de ordinul III. aplicând ecuaţiile de echilibru din statică. b) şi după aplicarea forţei F. Ipoteza deformaţiilor mici. Prin această ipoteză se exclud neliniarităţile geometrice. conform căreia se consideră că deformaţiile corpurilor elastice sunt mici în comparaţie cu dimensiunile acestora. 1. se consideră corpurile nedeformate. de exemplu de stabilitate elastică. considerat acceptabil pentru rezolvarea majorităţii problemelor de Rezistenţa materialelor. produc local distribuţii diferite de tensiuni şi deplasări. bazat pe ecuaţii neliniare.8. adică cele determinate de forma corpurilor. echivalente din punct de vedere static.8 Astfel. dar la distanţă. Dacă asupra unui corp elastic acţionează două sisteme de sarcini exterioare. efectul lor este acelaşi. în care ecuaţiile de echilibru se scriu pentru starea deformată a corpurilor. O secţiune plană şi perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate. Se consideră că deformaţiile mici ale corpurilor nu afectează acţiunea forţelor (de exemplu. secţiunea B-B. de exemplu în încastrare. De exemplu. precum şi neliniarităţile fizice. la fel ca la corpurile rigide. În unele studii. Variaţia momentelor încovoietoare datorită forţelor tăietoare produce deformaţii de forfecare care deplanează secţiunea transversală. echivalente din punct de vedere static. 1. la calculul reacţiunilor din reazeme.1. Ipoteza secţiunii plane (Ipoteza lui Bernoulli). rămâne plană şi perpendiculară pe axa deformată a barei (fig. 7.

Relaţiile de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor sunt strict valabile în cazul barelor cu secţiune compactă constantă. Studiul barelor cu pereţi subţiri şi al structurilor şi componentelor din materiale compozite face obiectul unor capitole speciale sau al unor cursuri aparte. Secţiunea barei are deplasări transversale ca rigid şi deplasări elastice normale la planul secţiunii transversale. La torsiunea barelor de secţiune circulară. în special la studiul barelor cu pereţi subţiri. În studiul plăcilor subţiri. diametrele secţiunilor transversale se consideră că rămân linii drepte. La barele cu profil închis. La bare cu secţiunea în I sau T. se admite că tălpile rămân perpendiculare pe inimă. în Rezistenţa materialelor se studiază bare şi sisteme de bare. Împiedicarea deplanării produce tensiuni suplimentare. Ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale. . Tradiţional. al tuburilor axial-simetrice cu pereţi groşi şi al discurilor de grosime constantă în mişcare de rotaţie se face uneori la Rezistenţa materialelor. se adoptă ipoteza normalei rectilinii (ipoteza lui Kirchhoff) conform căreia o linie dreaptă şi normală la suprafaţa mediană nedeformată rămâne dreaptă şi perpendiculară pe suprafaţa mediană deformată a plăcii în urma solicitării. Ipoteza constanţei secţiunii transversale. Alături de ipotezele menţionate. dar constituie obiectul Teoriei aplicate a elasticităţii. se adoptă următoarele "ipoteze de bară": 9. Studiul plăcilor plane subţiri. forma secţiunii transversale nu se modifică iar proiecţia pe planul secţiunii iniţiale rămâne aceeaşi. Ele pot fi extinse la corpuri cu variaţie mică şi monotonă a secţiunii în lungul axei longitudinale şi. la bare cu secţiunea variabilă în trepte. cu anumite corecţii privind concentrarea locală a tensiunilor. Barele sunt în general corpuri cilindrice sau cu variaţie mică a secţiunii în lungul barei. 10. În cazul răsucirii. Ipoteza lui Bernoulli este specifică Rezistenţei materialelor. Primele şapte ipoteze sunt comune Rezistenţei materialelor şi Teoriei elasticităţii. ipoteza secţiunii plane este valabilă doar la bare cu secţiune axial-simetrică.14 REZISTENŢA MATERIALELOR cum se arată în capitolul 6. La barele cu pereţi subţiri secţiunea transversală se poate deplana.

forfecare. În acest capitol se definesc eforturile secţionale care produc aceste solicitări şi convenţiile de semne aferente. La bare de secţiune constantă. F2 . R3 (fig. în echilibru sub acţiunea sarcinilor exterioare F1 .. Se calculează variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub forma unor diagrame de eforturi. 2.. 2..1 Metoda secţionării Fie o bară elastică. q . acestea permit stabilirea secţiunii în care solicitarea este maximă. compresiune. fie separat. 2. EFORTURI ÎN BARE Barele sunt solicitate la întindere.2.1. F4 şi a reacţiunilor din reazeme R1 .1 . fie în diferite combinaţii. Fig. a).. Se pune problema evaluării forţelor interioare care acţionează într-o secţiune oarecare B-B. R2 . încovoiere şi răsucire.

2. dirijată spre observator (fig. b).1. 2. de moment . asupra celei din dreapta. S Conform principiului acţiunii şi reacţiunii.2 Convenţii de semne Se va utiliza un sistem de axe drept. Se secţionează bara (imaginar) prin planul B-B. axa x coincide cu axa barei şi este orientată de la stânga la dreapta.2 2. iar axa y este orizontală. în centrul de greutate al secţiunii barei din stânga acţionează forţa S şi cuplul rezultant. Se presupune că legătura între particulele situate de o parte şi de alta a planului secţiunii B-B se manifestă prin interacţiuni de tip forţe.16 REZISTENŢA MATERIALELOR Pentru aceasta se aplică metoda secţionării. . se separă cele două părţi. Fig.2). 2. de moment D (fig. axa z este dirijată în jos. Forţele din secţiune care reprezintă acţiunea părţii din stânga a barei. se transformă forţele interioare din secţiunea B-B în forţe exterioare şi se scriu condiţiile de echilibru static pentru fiecare parte de bară. Pentru o bară orizontală. se reduc în centrul de greutate al secţiunii transversale la un torsor compus din forţa rezultantă D şi cuplul rezultant. egale şi de sens contrar cu cele care acţionează asupra părţii din dreapta. distribuite pe întreaga suprafaţă a secţiunii transversale a barei.

S y = 0. sensul normalei exterioare este contrar axei x (fig. x = − S. se stabilesc relaţiile: D x D y D z = − S.1). = 0. Forţele şi momentele sunt pozitive pe faţa negativă atunci când acţionează în sensul negativ al axelor de coordonate. Pe o faţă negativă. EFORTURI ÎN BARE 17 Dacă sensul normalei exterioare la secţiunea transversală coincide cu sensul pozitiv al axei x. S y = 0. calculate faţă de axa x. În figura 2. (2. între cele şase componente ale torsorului de reducere a forţelor din secţiune. y = − S. 2. Sumele faţă de axele y şi z se definesc corespunzător.2.3) .1) = 0. z = Σ X S = N. 2.1) şi (2. y S = Σ M z = M iz . D x =− D y =− D z S x.3 Definiţia eforturilor Cele şase ecuaţii scalare de echilibru static al părţii din stânga a barei se scriu sub forma: Σ XS + ΣYS + Σ ZS + S x = 0. ce acţionează asupra celor două părţi ale barei. S z. S y. = Σ M S = M iy . = Σ Y S = Ty .2.2) =− Din relaţiile (2. b s-au pus în evidenţă componentele în lungul axelor de coordonate ale rezultantei forţelor şi momentului rezultant ce acţionează în centrul de greutate al secţiunii transversale. atunci faţa respectivă a barei se numeşte faţă pozitivă. S z Σ MS + y S Σ Mz + (2. a). iar Σ M x este suma momentelor forţelor (şi cuplurilor de forţe) care acţionează asupra părţii din stânga a barei.2) rezultă D x D y D z D x D y D z S = Σ M x = Mt . (2. Σ X S reprezintă suma proiecţiilor pe axa x a forţelor ce S acţionează asupra părţii din stânga a barei. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii. S-a adoptat următoarea convenţie de semne: Forţele şi momentele care acţionează pe faţa pozitivă a unui element de bară sunt pozitive atunci când sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate. În ecuaţiile (2. = Σ Z S = Tz . S z S Σ Mx + S x = 0.2.

2. cu semn schimbat). Ea este egală cu suma momentelor forţelor D y şi a cuplurilor ce acţionează asupra părţii din stânga a barei. D y = T y . e). calculate în raport cu axa y (respectiv z). c). a şi b). Într-o secţiune dată. 2. La fel pentru componenta (tăiere) (fig. Componenta pe axa x a rezultantei forţelor interioare se numeşte forţă axială şi se notează N. Ea este egală cu suma proiecţiilor pe axa z a forţelor ce acţionează asupra părţii de bară situate la stânga secţiunii (sau a celor din dreapta. D se numeşte moment de răsucire Componenta pe axa x a cuplului (torsiune) şi se notează M t . Fig.4. produc îndoirea (încovoierea) barei (fig.18 REZISTENŢA MATERIALELOR unde. 2. Într-o secţiune oarecare.4. D Componenta pe axa z a rezultantei se numeşte forţă tăietoare şi se notează Tz . d). Componenta pe axa y a cuplului se notează M iy . Forţa axială N produce întinderea sau comprimarea barei (fig.3 Forţa axială. notate în general M i . forţa axială este egală cu suma proiecţiilor pe axa x a forţelor exterioare care acţionează asupra părţii din bară situate în stânga secţiunii (sau a celor situate în dreapta. 2.4. . Forţele tăietoare. Momentele şi D z . Forţele tăietoare produc forfecare Momentele încovoietoare. reprezentate în figura 2. în plus. (La fel D z D se numeşte moment încovoietor şi = M iz ).4.3. 2. cu semn schimbat). au fost definite şi eforturile secţionale. momentul de răsucire este egal cu suma proiecţiilor pe axa x a momentelor forţelor şi a cuplurilor ce acţioneză asupra părţii din stânga a barei (sau a celor din dreapta. Momentul de răsucire. Momentul M t produce răsucirea (torsionarea) barei (fig. cu semn schimbat).

EFORTURI ÎN BARE 19 Rezultă că.4 Uneori este util să se coreleze eforturile pozitive cu deformaţiile produse de acestea. 2.5. Sarcina p pozitivă acţionează în jos. convenţia de semne în planul xOz este ilustrată în figura 2. Se adoptă aceeaşi convenţie de semne ca în figura 2. Eforturile care acţionează pe faţa negativă sunt pozitive atunci când au vectorii dirijaţi în sensul negativ al axelor de coordonate (fig. Fig. acesta fiind şi sensul în care sunt aplicate sarcinile exterioare la majoritatea barelor orizontale. 2. b.3).2. eforturile sunt pozitive când sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate. . solicitată de sarcini transversale verticale. utilizând metoda secţionării. în care s-a renunţat la indici în notarea eforturilor. 2. denumite generic eforturi. Fig. se pun în evidenţă componentele torsorului de reducere a forţelor interioare în centrul de greutate al secţiunii transversale.5 Pentru o bară dreaptă orizontală. Pe faţa pozitivă.2.

4. deci în planul xOy.4 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare drepte Fie un element infinitezimal de lungime dx . 2. 2. . 2. Lungimea dx fiind foarte mică. detaşat dintr-o bară solicitată prin sarcini verticale. perpendiculare pe axă. deci când forma îndoită a barei are concavitatea în sus (ca în fig.4. e).6). Fig. b). a) şi negative. 2.4. În secţiunile din capete acţionează eforturile indicate în figură. atunci când produc compresiune (fig. În Rezistenţa materialelor se calculează variaţia eforturilor în lungul axei barelor şi se reprezintă grafic sub forma diagramelor de eforturi. 2.4. c). Trebuie remarcat că aceste reguli nu mai sunt aplicabile pentru bara solicitată de sarcini orizontale. Forţele axiale N se consideră pozitive atunci când produc întindere (fig.4. 2.20 REZISTENŢA MATERIALELOR Momentele încovoietoare M sunt pozitive când produc întinderea părţii de jos a barei. d). în planul xOz (fig. reprezentând acţiunea părţilor de bară adiacente. T − p ⋅ dx − ( T + dT ) = 0. 2. Relaţiile (2.3) exprimă dependenţa eforturilor secţionale de sarcinile exterioare aplicate barei. asupra elementului respectiv.6 Ecuaţiile de echilibru ale forţelor se scriu : N + dN − N = 0. sarcina p se consideră uniform distribuită. Forţele tăietoare T sunt pozitive când produc o lunecare similară unei rotiri în sensul orar (ca în fig. 2. Momentele de răsucire se vor considera pozitive atunci când vectorul moment este dirijat la fel ca vectorul forţelor axiale pozitive (fig.

2.5) se obţine dM = T ⋅ dx . ecuaţiile de mai sus. EFORTURI ÎN BARE 21 Ecuaţia de echilibru a momentelor faţă de punctul L este M + T ⋅ dx − p ⋅ dx dx − ( M + dM ) = 0. forţa tăietoare este constantă. f) Dacă sarcina distribuită este pozitivă (negativă).6) Pe baza acestor relaţii se stabilesc reguli general valabile.). prin eliminarea lui T. sau − p ⋅ dx − dT = 0. b) Pe porţiunile de bară solicitate cu sarcini uniform distribuite (p = const. iar diagrama momentelor încovoietoare are o discontinuitate în dreptul unui cuplu concentrat. N = const . dx (2.5) Din relaţiile diferenţiale de echilibru (2.5).4) (2. 2 După reduceri şi neglijarea infiniţilor mici de ordin superior. forţa tăietoare scade (creşte) iar diagrama momentelor încovoietoare are concavitatea în sus (în jos). M = ∫ T ⋅ dx + C . c) Diagrama forţelor tăietoare are o discontinuitate (salt) în dreptul unei forţe concentrate. se scriu : dN = 0. forţa tăietoare variază liniar. d) Diagrama momentelor încovoietoare are valori extreme (maxim sau minim) în secţiunile în care forţa tăietoare se anulează.. utile la construcţia diagramelor de eforturi la bare drepte: a) Pe porţiunile de bară nesolicitate (p = 0). .4) şi (2. iar momentul încovoietor variază liniar. valabile în planul xOz. iar momentul încovoietor variază parabolic. e) Pe porţiunile de bară unde forţa tăietoare este pozitivă (negativă) momentul încovoietor creşte (scade). Din relaţia (2. T ⋅ dx − dM = 0 dT = −p . dx dM =T . (2. se obţine : d 2M d x2 = −p . denumite şi relaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini.

2. în general diferită de zero dacă asupra barei acţionează cupluri concentrate. în timp ce diagrama momentelor încovoietoare se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă în jos (pe partea întinsă a barei).5. Convenţia de semne pentru eforturi rezultă din figura 2. nu numai în centrul de greutate al acesteia. momentul încovoietor este egal cu aria diagramei forţelor tăietoare calculată de la capătul din stânga al barei până la ordonata din secţiunea respectivă (sau cea calculată de la capătul din drepta. . ceea ce impune introducerea altor mărimi fizice. cu semn schimbat).5 Diagrame de eforturi la bare drepte Pentru construcţia diagramelor de eforturi sunt necesare: 1) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al eforturilor. încărcată cu o forţă concentrată (fig. introduse pentru simplificarea calculelor. dacă pe intervalul respectiv nu există cupluri concentrate (C = 0).1 Diagrame de forţe tăietoare şi momente încovoietoare a) Grindă simplu rezemată.3. în care forţele sunt vectori alunecători iar momentele sunt considerate vectori liberi. respectiv de cupluri având vectorul moment perpendicular pe acest plan. se vor considera bare drepte. Rezultă că g) Într-o secţiune dată.7) Din ecuaţiile de echilibru rezultă reacţiunile : V1 = Fb . Pentru început. forţele şi momentele exterioare sunt vectori legaţi de punctul de aplicare.22 REZISTENŢA MATERIALELOR unde C este o constantă de integrare. 2) o convenţie de semne privind sensul pozitiv al axelor diagramelor de eforturi şi 3) relaţiile diferenţiale de echilibru. Diagrama momentelor de torsiune se va reprezenta cu momentele pozitive în sus. spre deosebire de Mecanica solidelor rigide. De asemenea. În realitate. solicitate de forţe şi sarcini distribuite cuprinse într-un plan vertical care conţine axa barei. care să caracterizeze interacţiunea dintre particulele unui corp deformabil solicitat mecanic. Trebuie amintit că. tensiunile. 2. Diagramele forţelor axiale şi forţelor tăietoare se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă în sus. V2 = Fa . fiind distribuite continuu. în Rezistenţa materialelor. Această convenţie face ca diagrama momentelor încovoietoare să aibă o alură asemănătoare formei deformate a barei. 2. forţele interioare se exercită pe toată suprafaţa secţiunii transversale. trebuie avut în vedere că eforturile secţionale sunt mărimi convenţionale.

încărcată parţial cu sarcină uniform distribuită (fig.8) Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o forţă concentrată 0.42 q . 2.18 q . în diagrama T apare un salt egal cu F. F ab M 3− 2 = V2 ⋅ x' = Fa x' .6 q aplicată la mijlocul porţiunii 3-2. M3 = Fb a. 2. EFORTURI ÎN BARE 23 Forţa tăietoare este constantă pe cele două porţiuni T1−3 = V1 = Fb .2.2.7 Fig. Fig. Momentul încovoietor are valorile : M1 = 0 . M2 = 0 şi variază liniar pe cele două porţiuni : M1−3 = V1 ⋅ x = Fb x. T3− 2 = V1 − F = − Fa În secţiunea 3.8 b) Grindă simplu rezemată. Din ecuaţiile de echilibru se calculează reacţiunile : V1 = 0 . Valoarea maximă M max = apare în secţiunea 3 unde diagrama forţei tăietoare intersectează axa absciselor. . V2 = 0.

2.6 q = −0.4 = 0 . momentul încovoietor variază parabolic. forţa tăietoare este T3− 2 = Tx = 0 .18 q − q x . T2 = 0. Momentul încovoietor variază liniar : M 1− 3 = x.18 faţă de secţiunea 3.42 q .18 2 )2 = 0. situat la distanţa x = 0. forţa tăietoare este T1 = 0. Momentul încovoietor variază liniar pe porţiunea 1-3.4 + x ) − qx 2 qx 2 . c) Grindă simplu rezemată.58 − q (0.18 q − 0. Pe porţiunea 3-2. În punctul 2. solicitată de un cuplu concentrat (fig.18 q Pe porţiunea 3-2.18 q ⋅ 0 . Forţa tăietoare este constantă în lungul barei T1−2 = .4 = 0. având la capete valorile : M 1 = 0.24 În punctul 1.9) Reacţiunile sunt V1 = − V2 = .4 + x ) − 2 2 În secţiunea 4 se obţine valoarea maximă M max = 0 . într-o secţiune oarecare x. Forţa tăietoare se anulează ( T3− 2 = 0 ) în punctul 4.18 q (0 . în secţiunea x având expresia M x = V1 (0.18 q ⋅ 0 . M 3− 2 = − x' .072 q 2 .0882 q 2 . .18 q REZISTENŢA MATERIALELOR fiind constantă pe porţiunea 1-3 : T1−3 = 0 . M 3 = V1 ⋅ 0. = 0 .

scăzând apoi parabolic la zero în punctul 3 unde diagrama momentelot încovoietoare are pantă nulă deoarece forţa tăietoare este nulă.10 d) Grindă în consolă încărcată cu forţă concentrată şi sarcină distribuită (fig. Din ecuaţia de momente faţă de punctul 1 se obţine momentul din încastrare M 1 = 0 .2.2 q .10) Din ecuaţia de proiecţii pe verticală a forţelor se obţine reacţiunea V1 = 0 .2 q şi are un salt egal cu q în secţiunea 2. 2 Momentul încovoietor în încastrare este M 1 = −0 . . valorile în secţiunile adiacente fiind M 3+ ε = − b.9 Fig.32 q .28 q 2 . pe porţiunea 1-2 variază liniar până la M 2 = −0. 2. scăzând apoi liniar la zero. În punctul 3 apare un salt egal cu M 3− ε = a. Fig. 2. Forţa tăietoare este constantă pe porţiunea 1-2 : T1− 2 = −0 .28 q 2 . 2. EFORTURI ÎN BARE 25 .

greutate al triunghiului). iar momentul încovoietor este Mx = Anulând expresia forţei tăietoare. 2. încărcată cu sarcină triungiulară (fig. se obţine abscisa x = momentul încovoietor are valoarea maximă M max = q 2 3 în care 9 3 . aplicată la distanţa de reazemul din stânga (în centrul de concentrată 2 3 q q . Se obţin valorile V1 = 6 3 În secţiunea x. intensitatea sarcinii distribuite este : qx = forţa tăietoare este Tx = q q q x2 1 − qx x = − 6 2 6 2 q 1 x q x q x3 .11) Pentru calculul reacţiunilor.11 Fig.12 . se înlocuieşte sarcina distribuită cu o forţă q 2 . V2 = . 2. − x − qx x = 6 2 3 6 6 x q.26 REZISTENŢA MATERIALELOR e) Grindă simplu rezemată. Fig. 2.

2.13 . EFORTURI ÎN BARE 27 a b c d e f Fig.2.

5 Nm.2 Diagrama forţelor axiale Pentru bara din figura 2. a. M 3+ε = −2 . Exemple de calcul În figura 2.1 REZISTENŢA MATERIALELOR Se cere să se construiască diagramele T şi M la grinda din figura 2. Fig. se calculează forţa axială pe fiecare porţiune : N1− 2 = −2 F . N 4−5 = − F şi se construieşte diagrama de eforturi din figura 2. T2−5 = 2 N.28 Exemplul 2. V2 = 11 N . 2. 2. solicitată de forţe dirijate în lungul axei barei.5 Nm.13 se dau şase exemple de grinzi la care s-au construit diagramele forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare. 7 Momentele încovoietoare au valorile : M 3−ε = 2 .15 . N 2−3 = F . T4− 2 = (5 − 7 x ) N. Forţele tăietoare au valorile: T1− 4 = 5 N. Rezolvare Reacţiunile sunt : V1 = 5 N.14. Rezultă M max = 4 Nm. Pentru T4−2 = 0 se obţine x6 = 5 m. 2.14 Fig. M 2 = −4 Nm. N 3−4 = 2 F . b ţinând cont de convenţiile de semne.5.785 Nm. M 6 = 1.14.12.

3 Diagrama momentelor de răsucire Pentru bara din figura 2. 4 N5−2 = 0 .16.15. M t 3− 4 = M 1 + M 2 − M = − (M 3 + M 4 ). M t 4 −5 = − M 4 . Se înlocuieşte sarcina distribuită cu o forţă orizontală 3 q aplicată la mijlocul barei 1-3. 3 + 2 q ⋅ − H2 ⋅ 2 = 0 2 13 q . Din ecuaţia de proiecţii pe orizontală a forţelor se obţine 4 Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2.5. 4 Forţele axiale au valorile : N1−3 = −2 q . ţinând cont de convenţiile de semne.6 Diagrame de eforturi la bare cotite plane Barele cotite şi cadrele sunt formate din mai multe bare drepte.. M t 2 −3 = M 1 + M 2 . Se calculează momentul de torsiune pe fiecare porţiune de bară: M t 1− 2 = M 1 . ca în figura 2. M 4 . . ecuaţia de echilibru a momentelor este M 1 + M 2 − M + M 3 + M 4 = 0. a. Ecuaţia de momente faţă de punctul 1 se scrie 3q Rezultă H 2 = H1 = q . apoi se reprezintă grafic faţă de o linie de referinţă paralelă cu axa barei. În cele ce urmează se consideră bare cotite solicitate de sarcini coplanare.2. Din ecuaţia de proiecţii pe verticală a forţelor se obţine V1 = 2 q .16. 2.. solicitată de momentul activ M şi de momentele rezistente M1 .. sensul pozitiv al axei x. Nodurile rigide realizează legături care menţin unghiul dintre axele barelor concurente în nod şi după aplicarea solicitării. pentru fiecare bară componentă. b. Se calculează reacţiunile. N 3−5 = − 13 q . EFORTURI ÎN BARE 29 2.15. b. Fie bara din figura 2.. legate prin noduri rigide. Pentru construcţia diagramelor de eforturi trebuie precizat.

M 3 = − 21 q 4 2 . cu ajutorul cărora se construieşte diagrama din figura 2. 4 T3− ε = − 13 q . 4 T5− 2 = 13 q . d.16. 4 T1−3 = − q − q x. . T3− 4 = 2 q . M2 = 0 . În schimb. deoarece valoarea momentului încovoietor depinde numai de punctul în care se calculează şi nu de direcţia barei.16. M4 = M5 = − 13 q 4 2 . valorile momentelor încovoietoare sunt aceleaşi pentru cele două bare concurente într-un nod.17 se dau patru exemple de grinzi cotite la care s-au construit diagramele forţelor axiale.16 Forţele tăietoare sunt : T1 = − q . Exemple de calcul În figura 2. Momentele încovoietoare au valorile : M1 = 0 . forţelor tăietoare şi ale momentelor încovoietoare.30 REZISTENŢA MATERIALELOR Fig. T4 −5 = 0. Se observă că la colţurile barei cotite. Cu aceste valori se construieşte diagrama din figura 2. deoarece aceste eforturi depind de direcţie. 4 T3+ ε = 2 q . c. 2. valorile forţelor axiale şi forţelor tăietoare se modifică la trecerea de la o bară la cealaltă.

17 .2. EFORTURI ÎN BARE 31 a b c d Fig. 2.

deci diagrama momentelor încovoietoare va avea aceeaşi formă. M iz vor fi desenate în diagrama T.18.5) în planul xOz. T2−3 = 2 kN (în plan vertical). la care s-a precizat sensul axei x pe fiecare porţiune.18. M i şi M t .7 Diagrame de eforturi la bare cotite spaţiale La bare cotite spaţiale se construiesc diagrame de eforturi faţă de o linie de referinţă la fel ca bara. f. la schimbarea direcţiei. e. Prima porţiune dreaptă se consideră încastrată în restul sistemului şi se construiesc diagramele de eforturi aferente. în schimb. 2.2 Fie bara din figura 2. momentele încovoietoare au semn contrar. În continuare. deci diagramele forţelor tăietoare Ty . Se calculează eforturile şi se reprezintă pe porţiunea respectivă din diagramele din fig. relaţiile diferenţiale de echilibru se scriu dTy dx = − py . dar cu semne schimbate. pentru simplificarea expunerii. T. deşi se preferă continuitatea sensului. regula de semne şi reprezentarea geometrică pentru forţe tăietoare este aceeaşi ca în planul xOz. încastrată în 2 (fig. scrise cu indici. la diagrama momentelor de răsucire s-a inversat convenţia de semne. dM z = −Ty . = Tz .32 REZISTENŢA MATERIALELOR 2. dx (2. respectiv M i . Pe fiecare porţiune se defineşte orientarea axei x. M t 2 − 3 = 0. Relaţiile diferenţiale de echilibru (2. fie diagramele N şi M i . Pentru claritate. este recomandabil să se înceapă calculul de la cătul liber.6 kNm (în plan vertical). se reduc forţele de pe porţiunea anterioară în capătul adiacent al barei şi se consideră bara încastrată la celălalt capăt (se "rigidizează" restul sistemului). astfel nu mai este necesar calculul reacţiunilor. Exemplul 2. Deobicei se precizează sensul axelor y şi z pentru fiecare porţiune dreaptă. care poate fi arbitrară.7) dx dx În planul xOy. b). 2. se pot construi fie doar diagramele M i şi M t . g: N 2 −3 = 4 kN . (2. În continuare se vor construi patru diagrame de eforturi N. . a. Pentru bare încastrate la un capăt. Funcţie de tipul aplicaţiei. (2.4). au forma dM y dTz = − pz . Tz şi ale momentelor încovoietoare M iy . nu se face această precizare. M 2 = −1. Pentru construcţia diagramelor de eforturi pe următoarea porţiune dreaptă.8) Rezultă că în planul xOy. Se consideră porţiunea 2-3. d.18.

2. apoi cele din planul orizontal. Se calculează eforturile N1− 2 = 0 . f. produse de forţa 2 kN. d.6 kNm . 2. produse de forţa 4 kN.18.18. Se obţin diagramele din figurile 2.18 . Se reduc forţele aplicate în 3 în punctul 2 al barei 1-2 (fig. c) încastrată în 1. e. forţele tăietoare şi momentele încovoietoare în planul vertical. EFORTURI ÎN BARE 33 Se secţionează bara în 2.2. M t 1−2 = 1. g. b c d e f g Fig.

34 Exemplul 2. Se alege sensul pozitiv al axei x pentru fiecare porţiune. 2. încastrată în 2. . se îndepărtează bara 3-4.3 REZISTENŢA MATERIALELOR Fie bara din figura 2. încastrată în 3 (fig. capătul barei 2-3 (fig. solicitată în punctul 4 de forţa F şi de cuplul concentrat 2Fa. 2. a. Se construiesc diagramele de eforturi pentru bara 2-3. se reduc forţele ce acţionează asupra barei 3-4 în punctul 3.19. c) şi se calculeaza eforturile în bara 2-3.19.19. a b c d e f g h Fig. 2.19 Se secţionează sistemul în 3. b) şi se calculează eforturile aferente. Se consideră porţiunea 3-4.

obţinut prin secţionarea unei bare curbe în B şi C (fig. f.19. se îndepărtează bara 2-3. 2 M − (M + dM ) . Fie un element infinitezimal de lungime BC = ds şi rază R.2.N R (1 . 2 dϕ = 0. c) în punctul 2. d) şi se calculează eforturile în bara 1-2. 2. EFORTURI ÎN BARE 35 Se secţionează sistemul în 2. se reduc forţele care acţionează asupra barei 2-3 (din fig.20).cos dϕ ) + T R sin dϕ − p ds R sin . solicitate prin forţe coplanare. încastrată în 1. T şi ecuaţia de momente faţă de punctul C : N − (N + dN ) cos dϕ + (T + dT ) sin dϕ + p ds sin T − (T + dT ) cos dϕ − (N + dN ) sin dϕ − p ds cos dϕ = 0. 2. capătul barei 1-2 (fig. h. T. M+dM. în cele două secţiuni de la capete s-au introdus eforturile N. solicitat de o sarcină distribuită p în direcţie radială (înlocuită prin forţa concentrată p ds aplicată la mijlocul elementului BC). 2.19. Diagramele de eforturi sunt prezentate în figurile 2. 2 dϕ = 0. Pentru echilibru. M. Fig. g. 2.19. e. respectiv N+dN.20 Se scriu ecuaţiile de echilibru static: ecuaţiile de proiecţii pe direcţiile forţelor N. T+dT.8 Relaţii diferenţiale de echilibru la bare curbe plane Se consideră bare curbe plane. 2.

a. se obţine − dN + T dϕ = 0 . ds dM =T R. atunci convenţiile de semne pentru eforturi coincid cu cele stabilite la bare drepte. faţă de secţiune.9 Diagrame de eforturi la bare curbe plane Se consideră bare în formă de arc de cerc.4) şi (2. dϕ dM =T . ds R dN =T . momentele pozitive se reprezintă spre centrul de curbură. V1 = F 2 . cos dϕ ≅ 1 . 2. Se calculează reacţiunile H1 = F . rezultă ecuaţiile diferenţiale de echilibru dN T = . Diagramele se construiesc astfel încât ordonatele să fie orientate pe direcţia razei (normale la axa barei).9) La bare în formă de arc de cerc (R=const.36 REZISTENŢA MATERIALELOR Înlocuind sin dϕ ≅ dϕ . făcând reducerile necesare şi neglijând infiniţii mici de ordin superior. − dM + T R dϕ = 0. din ecuaţiile (2.4 Se vor construi diagramele de eforturi la bara semicirculară din fig. În diagrama momentelor încovoietoare. Înlocuind ds = R dϕ . pe partea barei întinsă prin încovoiere. Momentul încovoietor M este egal cu suma momentelor forţelor (şi a cuplurilor concentrate) ce acţionează de o parte a secţiunii.10) Pentru R → ∞ .5) de la bare drepte. Dacă bara este privită din centrul de curbură. relaţiile (2.).21. V2 = F 2 . Exemplul 2. Forţa axială N este egală cu suma proiecţiilor pe tangenta la axa barei a forţelor care acţionează de o parte a secţiunii considerate. ds R dT = − N − pR . cu raza R.9) se obţin relaţiile diferenţiale de echilibru (2. dϕ (2. Eforturile se definesc prin metoda secţionării. dϕ dT N = − − p. . 2. Drept linie de referinţă pentru reprezentarea eforturilor se utilizează axa barei curbe. Forţa tăietoare T se calculează ca suma proiecţiilor pe normala la axa barei a forţelor ce acţionează de o parte a secţiunii. − dT − N dϕ − p ds = 0 .9) devin (2.

21 Se scriu expresiile analitice ale eforturilor într-o secţiune oarecare : N13 = F sin ϕ + F cos ϕ . 2. 2 T32 = − F R (1 . 2 M 32 = F R (1 .cos α ) .2. 2 .cos ϕ ). EFORTURI ÎN BARE 37 Fig. 2 T13 = F cos ϕ − F sin ϕ . 2 F sin α . 2 M13 = F R sin ϕ − N32 = − F cos α .

forţele tăietoare pozitive apar pe partea concavă a barei. d). T2 = 0. Astfel. Se observă că T13 = 0 la ϕ = arctg 2 = 63º30΄.618 F R . M 2 = 0. T. 2 M3 = FR . 2. c. .21. la diagramele T şi M s-a inversat convenţia de semne. aproximativ. iar momentele încovoietoare pozitive apar pe partea convexă a barei. b. 2 Se trasează mai întâi. M1 = 0 . T3 = − F .. 2 şi 3 : N1 = F . Pentru claritate.38 REZISTENŢA MATERIALELOR Se calculează valorile eforturilor în secţiunile 1. 2 T1 = F . diagramele N. M. 2 F . unind cu linii continue ordonatele punctelor obţinute pe baza valorilor de mai sus.118 F şi M max = 0 . N 3+ ε = 0 . În această secţiune se calculează N max = 1. după care se corectează diagramele (fig. N2 = − N 3− ε = F .

3. se secţionează corpul (fig. La corpuri elastice deformaţiile specifice sunt proporţionale cu tensiunile care le produc.1 Tensiuni Pentru a caracteriza solicitarea din interiorul unui corp elastic. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE Eforturile în bare sunt mărimi convenţionale. a) şi prin separarea celor două părţi. 3. b). Fie un element de suprafaţă ∆A . . tensiunile depind de deformaţiile corpurilor. solicitările interioare se manifestă prin acţiuni distribuite pe toată suprafaţa secţiunii transversale. pe suprafaţa de normală n. care reprezintă forţele interioare pe unitatea de suprafaţă. se pun în evidenţă forţele interioare. din planul secţiunii în al cărui centru de greutate P se aplică forţa ∆F . rezultanta forţelor interioare ce acţionează pe acest element. situate de o parte şi de cealaltă a planului de secţionare (fig. Dimensionarea componentelor maşinilor şi construcţiilor metalice se bazează pe valori admisibile ale tensiunilor care pot acţiona într-un material supus la sarcini exterioare. aplicate în centrele de greutate ale secţiunilor transversale ale barelor. În general însă.1. care în general este oblică faţă de elementul ∆A . În realitate. care exprimă legătura între particulele din interiorul corpului. Prin definiţie p = lim ∆A→0 ∆F dF = ∆A dA reprezintă valoarea tensiunii în punctul P.1. determinată de aplicarea unor sarcini exterioare. fiind independente de forma şi dimensiunile acestora. Pentru corpuri de grosimi mici şi cu anumite simetrii. Valorile locale adimensionale ale deformaţiilor corpurilor se numesc deformaţii specifice. tensiunile se pot calcula numai din consideraţii de echilibru. Ele se caracterizează prin tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale. 3. 3.

∆Fx . = ∆A→0 ∆A dA (3.în planul suprafeţei transversale. şi anume : . τ xz = lim ∆A → 0 ∆Fz dFz . ∆Fy şi ∆Fz .2 În notaţia indicială.în lungul normalei la suprafaţă.2) situate în planul secţiunii transversale (fig. Tensiunile tangenţiale au doi indici.tensiunea normală σ x = lim ∆Fx dFx . 3. Fig. 3. Fig. . Pe o suprafaţă care trece prin P dar are altă orientare în spaţiu. care defineşte axa cu care sunt paralele. Primul indice arată direcţia normalei la planul sau faţa pe care acţionează tensiunea. paralelă cu axa x.2).1) perpendiculară pe planul secţiunii transversale şi .tensiunile tangenţiale : τ xy = lim ∆Fy ∆A ∆A→0 = dFy dA .40 REZISTENŢA MATERIALELOR Tensiunile sunt mărimi tensoriale care depind atât de valoarea forţei elementare dF cât şi de orientarea normalei n la suprafaţa dA.1 Se descompune forţa ∆F în trei componente. 3. = dA ∆A (3. tensiunile normale au un singur indice. Al doilea indice arată direcţia componentei tensiunii. Se definesc două tipuri de tensiuni. tensiunea în punctul P este diferită.

Pe o faţă negativă. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 41 Tensiunile normale σ pot fi comparate cu presiunea din fluide.8947 kPa. tensiunile pozitive sunt orientate în sensul negativ al axelor de coordonate.3.3. 3. 1 psi (pound/inch2)=6. deobicei în MPa sau N/mm2. Tensiunile se măsoară în unităţi de forţă împărţite la unităţi de arie. a Fig. iar tensiunile de compresiune sunt totdeauna negative. În literatura engleză tensiunile se măsoară în psi şi ksi: 1 psi = 1 lbf/in2. în cazul mişcării relative a două corpuri în contact. O problemă centrală a Rezistenţei materialelor este stabilirea legii de distribuţie a tensiunilor pe secţiunea transversală a unei bare şi determinarea valorii acestora în funcţie de sarcinile exterioare aplicate barei şi caracteristicile geometrice ale secţiunii. Pe faţa pozitivă B'C'D'E' tensiunile pozitive au sensul axelor de . Convenţia de semne pentru tensiuni se bazează pe relaţia între direcţia normalei exterioare la o suprafaţă şi direcţiile componentelor tensiunilor care acţionează pe faţa respectivă. 1 ksi = 1kpsi = 6. Deci tensiunile de întindere sunt totdeauna pozitive.8947 MPa. tensiunile pozitive sunt dirijate în sensul pozitiv al axelor de coordonate.3 b În figura 3. 3. Pe o faţă pozitivă (cu normala exterioară în sensul pozitiv al axei).2 Convenţii de semne pentru tensiuni Se va utiliza un sistem de axe drept. a s-au pus în evidenţă componentele în lungul axelor de coordonate ale tensiunilor pozitive care acţionează pe feţele unui element de volum paralelipipedic.cu frecările care apar în planul de separaţie. iar cele tangenţiale τ .

Într-un punct P. τ yz = τ zy . Deci tensiunile tangenţiale sunt complementare două câte două τ xy = τ yx .3. în care s-au desenat numai tensiunile care acţionează într-un plan perpendicular pe axa O' x' .4). Fig. . τ xy dA şi τ xz dA . 3.3 Relaţii între eforturi şi tensiuni Se consideră un element de suprafaţă infinitezimal dA. situat pe dA. Pe elementul de suprafaţă dA acţionează forţele elementare σ x dA .3) exprimă dualitatea sau complementaritatea tensiunilor tangenţiale. Pe faţa negativă OBCD tensiunile au sens contrar axelor de coordonate. se demonstrează că numai trei sunt diferite. (3. Dintre cele şase componente ale tensiunilor tangenţiale.4 3. dy.3) Se spune că relaţiile (3. 3. Relaţii similare se stabilesc în planele xOz şi yOz. Componentele tensiunilor tangenţiale normale la muchia comună a două plane perpendiculare între ele sunt egale şi orientate ambele fie spre muchia comună fie în sens contrar. dz din figura 3. Fie O' centrul paralelipipedului de laturi dx. acţionează tensiunea normală σ x şi tensiunile tangenţiale τ xy şi τ xz (fig. τ zx = τ xz .42 REZISTENŢA MATERIALELOR coordonate. Se scrie ecuaţia de momente a forţelor faţă de axa O' x' 2 τ yz dx dz ( ) d2y − 2(τ zy dx dy ) d2z = 0 . paralelă cu Ox. de unde rezultă τ yz = τ zy . b.

definit în jurul punctului de coordonate y şi z.4. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 43 Astfel de forţe elementare sunt distribuite pe toată suprafaţa secţiunii transversale a barei. Ty = τ xy dA .3. Rezultă formule de dimensionare în care grosimea peretelui se calculează pe baza unor valori admisibile ale tensiunilor maxime. deci se consideră că tensiunile sunt constante pe grosimea peretelui.4) ∫ A M t = ∫ τ xz y − τ xy z dA .5 [6] 3.5. Există însă situaţii în care tensiunile se pot calcula utilizând doar ecuaţiile de echilibru. a). Tz = τ xz dA .1 Vas cilindric sub presiune interioară Fie un vas cilindric de diametru D = 2 R solicitat la presiune interioară constantă p (fig. se obţin relaţiile de echivalenţă între eforturi şi tensiuni. Reducându-le în centrul de greutate al secţiunii. Valorile tensiunilor depind numai de dimensiunile corpului studiat şi de sarcinile exterioare. 3. 3. Pereţii vasului au grosime constantă mică. ipoteza secţiunii plane la bare. Acestea exprimă cele şase componente ale torsorului forţelor înterioare în funcţie de tensiunile de pe elementul de suprafaţă dA.: N = σ x dA . A (3. Este cazul problemelor simetrice privind recipienţi sub presiune cu pereţi subţiri sau răsucirea barelor cu pereţi subţiri de tip ţeavă. Fig. de exemplu. ∫ A M iy = ∫ σ x z dA . A ∫ A M iz = − ∫ σ x y dA . h << D .4 Sisteme de tensiuni static determinate În majoritatea problemelor din Rezistenţa materialelor. . calculul tensiunilor se face pe baza unor ipoteze simplificatoare privind deformaţiile. Acestea sunt sisteme static determinate. A ( ) 3.

datorite "dilatării" vasului sub efectul presiunii interioare.5). 2σa (3.5) Echilibrul circumferenţial.7) În practică. aceasta trebuie să fie în echilibru sub acţiunea forţei axiale produse de presiunea p pe suprafaţa π R 2 şi a tensiunilor longitudinale σ 2 ce acţionează în peretele vasului. 2h h de unde rezultă σ1 = (3. la această valoare se adaugă adaosuri tehnologice. Se secţionează vasul cu un plan longitudinal orizontal care trece prin axa vasului (fig.6) Dacă se atribuie lui σ max valoarea admisibilă σ a .5. 3.. Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe axa longitudinală a vasului se scrie p πR 2 = σ 2 2πR h . pR pD = = σ max . adaosuri de coroziune etc. = 2h 4h (3.5. c). şi tensiuni normale longitudinale σ 2 . Suma forţelor de presiune este echilibrată de cele două forţe σ 1 h produse de tensiunile circumferenţiale. Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe diametrul vertical se scrie π 0 ∫ pR sinθ dθ = p 2 R = 2 σ 1 h . Pe un element de suprafaţă R dθ acţionează forţa p R dθ care face unghiul θ cu orizontala. pe suprafaţa inelară 2π R h . Echilibrul axial.7). apoi din partea superioară se detaşează o porţiune de lungime . . Componenta verticală este p R dθ ⋅ sinθ .44 REZISTENŢA MATERIALELOR Asupra unui element detaşat din peretele vasului acţionează (fig. b) şi se izolează partea din dreapta. 3. 3. de unde rezultă σ2 = pR pD . d) tensiuni normale circumferenţiale σ 1 . Dacă se secţionează vasul cu un plan perpendicular pe axa longitudinală (fig. deci în final grosimea vasului este mai mare decât valoarea calculată cu ajutorul formulei (3. datorite efectului "capacelor" de la capetele vasului (fig.5. rezultă grosimea vasului h= pD . 3. Valorile acestor tensiuni se pot calcula din ecuaţiile de echilibru axial şi circumferenţial.

Tensiunile normale produc forţe circumferenţiale σ A componente radiale sunt echilibrate de forţa centrifugă 2 σ A sin dθ dθ ≅ 2σ A = ρ Aω 2 R 2 dθ .6. Pentru calculul tensiunilor circumferenţiale σ din inel.6 De notat că valoarea tensiunii normale din inelul în rotaţie este independentă de forma şi suprafaţa secţiunii transversale.8) se poate calcula viteza unghiulară maximă admisibilă pentru un inel de rază medie dată.6. aria secţiunii transversale A şi se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω . 3. unde v este viteza tangenţială a centrului secţiunii transversale. Dacă ω este impus. 2 2 ale căror Rezultă valoarea tensiunii normale de întindere din inel σ = ρ R 2ω 2 = ρ v 2 .3. Asupra unui element de lungime R dθ (fig. se aplică principiul lui d'Alembert. din relaţia (3. element constructiv de bază al volantului utilizat la uniformizarea turaţiei motoarelor cu ardere internă. a are raza medie R. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 45 3.4. Pentru o valoare maximă admisibilă a tensiunii normale din inel. din relaţia (3. 3. b) acţionează forţa centrifugă d F = Rω 2 d m = Rω 2 ρ A R d θ . (3. .2 Inel subţire în rotaţie Inelul din figura 3.8) se obţine raza inelului.8) Fig. unde ρ este densitatea materialului.

Se notează: σ 1 . care lucrează ca o membrană. trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) forma învelişului să fie lină. în aşa-numita "stare fără momente". excluzând forţele şi momentele concentrate. σ 2 .3 Învelişuri subţiri sub presiune Învelişurile sunt corpuri mărginite de două suprafeţe curbe învecinate. meridianele sunt liniile obţinute prin intersecţia suprafeţei cu plane care trec prin axa de rotaţie. 3. raza de curbură a . În peretele învelişului există doar tensiuni normale de întindere. ρ1 . La un înveliş cu suprafaţa mediană de forma unui corp de rotaţie. Fig.7 Fie un înveliş axial-simetric sub presiune (fig. Pentru realizarea stării fără momente. 3. c) marginile învelişului să fie astfel rezemate încât reacţiunile să nu aibă componente transversale importante şi să nu apară reacţiuni momente. b) astfel încât unghiul celor două raze meridiane să fie dθ 1 iar unghiul razelor paralele să fie dθ 2 . d) învelişul să nu aibă margini deschise libere.7. deci cu presiune constantă pe un cerc paralel. distanţa între ele fiind mică în comparaţie cu dimensiunile suprafeţelor. În continuare se consideră învelişuri de rotaţie (axial-simetrice) sub presiune.46 REZISTENŢA MATERIALELOR 3. a) încărcat simetric. Se decupează din înveliş un element mărginit de două meridiane şi două paralele (fig.tensiunile circumferenţiale. b) sarcinile exterioare să fie uniform distribuite sau variabile lent. Liniile perpendiculare pe meridiane sunt cercuri şi se numesc paralele.7.4.tensiunile meridiane. denumite "tensiuni de membrană". 3. fără variaţii bruşte ale razelor de curbură. uniform distribuite pe grosimea acestuia.

2h (3. raza de curbură a paralelului.4 Răsucirea unui tub circular subţire Răsucirea barelor este o problemă static nedeterminată.6). . La un vas cu presiune interioară constantă. Pentru valori mici ale unghiurilor dθ 1 şi dθ 2 . dacă raza unui tub circular este mare în comparaţie cu grosimea (de ex.7. atunci se poate considera că tensiunile sunt constante pe grosimea peretelui.4.9) Pentru calculul tensiunilor σ 1 şi σ 2 mai este necesară o ecuaţie de echilibru. Raza ρ 2 face unghiul θ1 cu axa vasului. aşa cum este tratată în general în Capitolul 6. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 47 meridianului. Ecuaţia de echilibru a forţelor se scrie 2 σ1 h ρ 2 dθ 2 dθ1 + 2 σ 2 h ρ1 dθ1 dθ 2 = p ρ1 dθ1 ρ 2 dθ 2 sau σ1 σ 2 p + = . unde raza cercului paralel r = ρ 2 sinθ 1 . ρ1 ρ 2 h fiind cunoscută sub numele de ecuaţia lui Laplace. de zece ori mai mare). sinusurile se pot înlocui cu unghiurile exprimate în radiani. din relaţia (3.3. ρ 2 . iar problema devine static determinată. se scrie echilibrul forţelor pe verticală (fig.grosimea peretelui. a) 2 π r h σ 1 sinθ 1 = p π r 2 . se calculează σ 2 . Asupra laturilor acţionează forţele σ 1 h ds 2 şi σ 2 h ds1 . h .10) apoi. (3. tangente la suprafaţa mediană. Totuşi. Rezultă σ1 = p ρ2 . Se scrie echilibrul forţelor care acţionează asupra elementului de înveliş. 3. 3.. a cărei formă depinde de configuraţia şi încărcarea învelişului studiat. Componentele lor dirijate spre dθ dθ centrele de curbură σ1 h ρ 2 dθ 2 sin 1 şi σ 2 h ρ1 dθ1 sin 2 sunt echilibrate 2 2 de forţa datorită presiunii interioare p ds1 ds 2 . unde ds1 = ρ1 dθ1 şi ds2 = ρ 2 dθ 2 .

în secţiunea transversală se introduc tensiuni tangenţiale care. un tub de rază medie R şi grosime a peretelui h este solicitat la răsucire de cupluri egale şi de sens contrar M t aplicate la capete. de unde se obţine expresia tensiunilot tangenţiale din tubul răsucit τ= Mt 2 π h R2 . (3.48 REZISTENŢA MATERIALELOR În figura 3. b.9. Se consideră că tensiunile tangenţiale τ sunt uniform distribuite pe suprafeţele de forfecare (ceea ce contravine complementarităţii tensiunilor tangenţiale). Secţionând tubul cu un plan perpendicular pe axa longitudinală.9. a.11) 3. 3. 3. Fig. Fig.4 Forfecarea unui bolţ În îmbinarea cu tijă găurită şi furcă din figura 3.4. au valoare constantă în lungul conturului.9 .8 Ecuaţia de echilibru a momentelor ce acţionează asupra unei părţi a barei se scrie M t = τ 2πR h R . din motive de simetrie.8. bolţul este forfecat ca în figura 3.

5 Deformaţii specifice Se consideră un corp deformabil. 2A (3.12) unde A este suprafaţa secţiunii transversale a bolţului. Fig.5. În acest caz. cu ajutorul formulei (3. corpul se deformează.10). situate la distanţa 3. a segmentului Diferenţa între lungimea finală ' şi cea iniţială considerat se numeşte alungire: ∆ = '− . 3. Alegând o valoare maximă admisibilă pentru τ . în corpul elastic nedeformat (fig.10 După aplicarea sarcinilor exterioare. 3. punctul B deplasându-se in B'. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 49 Valoarea medie este τ= F . 3.1 Alungirea specifică Fie punctele B şi C. 3.12) se dimensionează bolţul. iar C în C'.10). (3. Distanţa între cele două puncte devine ' .13) .3. rezemat astfel încât să nu se poată deplasa ca un corp rigid (fig. deplasările punctelor materiale din corp vor fi produse numai de deformaţiile care apar sub efectul sarcinilor exterioare aplicate.

3.5. După aplicarea sarcinilor exterioare.10). se obţine alungirea specifică în punctul B. se numeşte (unghi de) lunecare medie: γ m = ∠ DOE .14) → 0 . apar două feluri de . alungirea în punctul B. Eliminând deplasările se obţin relaţii de compatibilitate între alungirile specifice şi lunecările specifice. pe altă direcţie.3 Relaţii între deformaţii specifice şi deplasări Fie un element de dimensiuni dx.15) În general. (3. OE → 0 . detaşat dintr-un corp elastic. când segmentele OD → 0 . Între deformaţii specifice şi deplasările punctelor corpului elastic se stabilesc relaţii geometrice (cinematice). pe ε BC = lim ∆ →0 . (3.11). dy şi grosime egală cu 1 (fig.50 Raportul între alungirea ∆ şi lungimea iniţială REZISTENŢA MATERIALELOR se numeşte alungire specifică medie: εm = La limită.17) Lunecările specifice γ sunt produse de tensiunile tangenţiale τ şi determină modificarea formei corpului.16) La limită. în planul DOE: γ DOE = lim (∠DOE − ∠D' O' E' ) OD →0 OE →0 (3. care măsoară variaţia unghiului de 90o în urma deformaţiei corpului. Sub acţiunea sarcinilor aplicate. 3.∠ D'O'E'. se obţine (unghiul de) lunecarea specifică în punctul O. când direcţia BC: ∆ . (3. Unghiul γ m . 3. 3. punctele se deplasează iar unghiul considerat devine ∠ D'O'E'.2 Lunecarea specifică Fie unghiul drept format de segmentele OD şi OE în corpul elastic nedeformat (fig. este diferită. Alungirile specifice ε sunt produse de tensiuni normale σ şi determină modificarea volumului corpului elastic.5.

3. Împărţind ∂x   alungirea la lungimea iniţială se obţine alungirea specifică pe direcţia x. dz. care vor fi tratate separat: lungimile laturilor se modifică (fig. alungirea ∂u   sa fiind egală cu diferenţa deplasărilor capetelor  u + dx  − u . (3. alungirea specifică pe direcţia y εx = ∂u .11. ∂x εy = ∂v .11. ∂z ∂w ∂u = + . Rotirea laturii AB este α x ≅ tg α x = ∂x ∂u . (3. b). ∂y ∂v ∂w . apoi.18) a Fig.11. Variaţia totală a unghiului drept ∠BAD este lunecarea laturii AD este − α y = ∂y specifică în planul xOy ∂v ∂u + . se deplasează în poziţia A'B'. se consideră variaţia unghiului drept ∂v . laturile sale rotindu-se relativ (fig.20) . ∂y (3. printr-un calcul analog. se stabilesc relaţiile ∂u .11 b Pentru calculul lunecării specifice. Pentru un element paralelipipedic cu laturile dx.19) γ xy = α x − α y = ∂x ∂y Lunecările specifice sunt pozitive atunci când unghiul drept descreşte. γ yz = + ∂z ∂y γ yz = γ zy . 3. = + ∂y ∂x γ xy = γ yx . ∂x ∂u ∂v . b). 3. a) iar elementul se distorsionează. 3. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE 51 deformaţii. εx = εy = εz = γ zx γ zx γ xy ∂w . dy. în timp ce rotirea ∠BAD (fig. ∂v . 3. Latura AB. de lungime iniţială dx. ∂x ∂z = γ xz .

52

REZISTENŢA MATERIALELOR

Eliminând deplasările din relaţiile (3.20) se obţin relaţii între deformaţiile specifice, numite ecuaţii de compatibilitate. În planul xOy se obţine 2 2 ∂ 2ε x ∂ ε y ∂ γ xy . (3.21, a) + 2 = ∂x ∂y ∂x ∂y 2 Se mai stabilesc relaţii de forma ∂ 2ε x ∂  ∂γ yz ∂γ zx ∂γ xy  . = − + + 2 ∂y ∂z ∂x  ∂x ∂y ∂z   

(3.21, b)

3.6 Relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice
Pentru solicitări de mică intensitate şi la o serie de materiale utilizate în practica inginerească, între tensiuni şi deformaţii specifice se stabilesc relaţii liniare cunoscute sub numele de legea lui Hooke. Relaţia între tensiuni normale şi alungiri specifice are forma

σ = Eε

(3.22)

unde E este modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) al materialului. Relaţia între tensiuni tangenţiale şi lunecări specifice are forma

τ = Gγ

(3.23)

unde G este modulul de elasticitate transversal (modulul de forfecare) al materialului. Deoarece deformaţiile specifice sunt mărimi adimensionale, modulele de elasticitate au aceleaşi dimensiuni ca tensiunile, deci se măsoară în unităţi de forţă împărţite la unităţi de suprafaţă sau în Pascal. Valori uzuale la oţel sunt E=210 GPa şi G=81 GPa. Pentru alte materiale se dau valori orientative în Tabelul 3.1. Tabelul 3.1 Materialul 1 2 3 4 5 oţeluri cupru aluminiu sticlă polistiren E, GPa 190 - 208 110 - 120 69 - 70 50 - 80 1,1 - 3,3 G, GPa 77 - 83 37 - 46 24 - 28 20 - 35 0,4 - 1,2

Relaţiile între tensiuni şi deformaţii specifice pentru starea tridimensională de tensiuni sunt prezentate în Capitolul 9.

4.
CARACTERISTICI MECANICE LA ÎNCĂRCĂRI MONOTONE

O serie de încercări mecanice relativ simple sunt folosite pentru evaluarea proprietăţilor materialelor. Rezultatele sunt utilizate în proiectarea inginerească şi ca bază în compararea şi alegerea materialelor. Încercările la tracţiune se fac pentru evaluarea constantelor elastice, a rezistenţei, ductilităţii şi întăririi materialelor. Se determină modulul de elasticitate, E, ca o măsură a rigidităţii, limita de curgere, σ c , care defineşte rezistenţa la apariţia deformaţiilor plastice, şi rezistenţa la tracţiune, σ r , cea mai mare tensiune convenţională care poate exista în material. Coeficientul lui Poisson, ν , poate fi calculat dacă se măsoară şi deformaţia specifică transversală. Alungirea la rupere caracterizează ductilitatea materialului, capacitatea de a se deforma fără să se rupă. Coeficientul de rezistenţă, K, şi coeficientul de ecruisare, n, caracterizează materialele cu întărire, deformate elasto-plastic. Încercările la compresiune se fac pentru evaluarea unor proprietăţi similare la materiale solicitate în principal la compresiune, ca betonul şi piatra de construcţii, sau la materiale fragile, ca sticla şi ceramicele. Încercarea de rezistenţă la forfecare pură permite măsurarea modulului de elasticitate transversal G, a limitei de curgere şi a rezistenţei de rupere la forfecare pură. Încercările de duritate, rezilienţă, încovoiere sau răsucire nu fac obiectul acestui curs.

4.1 Încercarea la tracţiune monoaxială
Pentru stabilirea relaţiei între tensiunile normale σ şi alungirile specifice ε , se face încercarea la tracţiune (la materiale metalice, conform SR EN 10002-1). Se utilizează o epruvetă, având forma din figura 4.1, la care se cunoaşte aria

54

REZISTENŢA MATERIALELOR

secţiunii transversale iniţiale Ao în porţiunea centrală calibrată şi pe care se marchează două repere la distanţa Lo .

Fig. 4.1 Epruveta se obţine, în general, prin prelucrarea unei probe dintr-un semifabricat turnat. Produsele cu secţiuni constante (profile, bare, sârme etc.) precum şi epruvetele brute turnate (de exemplu: fonte, aliaje neferoase) pot fi supuse încercării fără a fi prelucrate. Secţiunea transversală a epruvetelor poate fi circulară, pătrată, dreptunghiulară, inelară, sau, în cazuri speciale, de alte forme.

Fig. 4.2 Epruveta se montează într-o maşină de încercat la tracţiune, cu ajutorul căreia se aplică pe direcţia axei longitudinale o forţă de întindere F, care în timpul încercării creşte continuu, fără şoc sau vibraţii, până se produce ruperea epruvetei. Concomitent se măsoară distanţa între repere L, respectiv alungirea (extensia) epruvetei ∆L = L − Lo , cu ajutorul unui extensometru.

4. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE

55

Dacă se reprezintă grafic forţa de întindere F în funcţie de alungirea ∆L , se obţine o diagramă care depinde de dimensiunile epruvetei, deci care nu caracterizează numai comportarea materialului încercat. F Dacă se reprezintă grafic dependenţa între tensiunea normală σ = şi Ao ∆L alungirea specifică ε = , atunci se obţine curba caracteristică a materialului Lo (fig. 4.2), denumită şi diagrama încercării la tracţiune. Aceasta este o curbă convenţională, deoarece tensiunea se calculează pe baza ariei secţiunii iniţiale Ao a epruvetei, iar alungirea specifică - pe baza lungimii iniţiale între repere Lo , mărimi mai uşor de măsurat. De notat că în unele manuale de Rezistenţa materialelor şi în unele standarde de încercări de materiale (de exemplu: STAS 6605-78) mărimea ∆L se numeşte lungire specifică sau ∆L = L − Lo se numeşte lungire, iar ε = Lo alungire.

4.1.1 Caracteristici mecanice la încărcări monotone
Pe curba din figura 4.2, care corespunde unui oţel cu conţinut redus de carbon, s-au marcat câteva puncte importante, ale căror ordonate definesc unele caracteristici mecanice ale materialului. a) Limita de proporţionalitate σ p este valoarea tensiunii până la care relaţia între σ şi ε este liniară (ordonata punctului A). Ecuaţia porţiunii OA a curbei caracteristice se poate scrie sub forma legii lui Hooke (3.22)

σ = Eε
a cărei pantă E este modulul de elasticitate longitudinal al materialului.

(4.1)

b) Limita de elasticitate σ e este valoarea tensiunii până la care materialul se comportă elastic (ordonata punctului B), deci până la care deformaţiile sunt reversibile. La unele materiale se defineşte o limită de elasticitate convenţională σ 0,01 . Aceasta reprezintă valoarea tensiunii la care apar local primele deformaţii plastice, căreia îi corespunde, după descărcarea epruvetei, o alungire specifică remanentă de 0,01% (100 µm / m ). Pentru majoritatea materialelor utilizate în construcţia de maşini, limita de elasticitate este foarte apropiată de limita de proporţionalitate, deşi cele două mărimi sunt definite diferit. De asemenea, unele materiale pot avea o comportare elastică (revin după descărcare la dimensiunile iniţiale), însă neliniară. De

56

REZISTENŢA MATERIALELOR

exemplu, particulele filamentare denumite whiskers pot avea deformaţii specifice elastice până la 2%. c) Limita de curgere aparentă σ c este valoarea tensiunii la care epruveta începe să se deformeze apreciabil sub sarcină constantă (ordonata punctului C), macând apariţia deformaţiilor plastice ireversibile. Porţiunea CC' a curbei caracteristice se numeşte palier de curgere. Se disting limita de curgere superioară, σ cH , definită de valoarea tensiunii în momentul când se observă prima scădere a forţei aplicate epruvetei, şi limita de curgere inferioară, σ cL , valoarea cea mai mică a tensiunii în timpul curgerii plastice, neglijând în acest timp eventualele fenomene tranzitorii. La unele materiale, palierul de curgere nu există, curba caracteristică având alura din figura 4.3. Se defineşte o limită de curgere convenţională σ 0,2 . Aceasta reprezintă valoarea tensiunii căreia îi corespunde, după descărcarea epruvetei, o alungire specifică remanentă de 0,2% (2 mm / m ).

Fig. 4.3 d) Rezistenţa la tracţiune σ r , denumită şi rezistenţă la rupere, este tensiunea corespunzătoare forţei maxime înregistrate în cursul încercării după depăşirea limitei de curgere (ordonata punctului D din fig. 4.2). Limitele şi rezistenţele definite pe baza curbei caracteristice convenţionale sunt constante de material, deci valori fixe ale tensiunii normale. Pentru a le distinge de tensiunile de întindere variabile σ , acestea se notează uneori diferit. În încercarea materialelor se folosesc următoarele notaţii: rezistenţa la tracţiune σ r = Rm , limita de curgere σ c = Re , limita de curgere convenţională σ 0 ,2 = R p 0 ,2 (conform SR EN 10002-1). Porţiunea C'D a curbei caracteristice se numeşte zonă de întărire sau zonă de ecruisare, deoarece marchează o creştere a rezistenţei opuse de material la creşterea deformaţiei plastice după depăşirea palierului de curgere.

ea are într-adevăr valoarea maximă mai mare ca σ r . CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 57 Punctul E marchează ruperea epruvetei. tensiunea reală în secţiunea de rupere creşte peste valoarea convenţională. calculând tensiunea prin împărţirea forţei F la aria iniţială Ao a secţiunii transversale. ilustrată în figura 4. Aceasta se datoreşte faptului că se trasează o curbă caracteristică convenţională. Z= (4. în momentul ruperii epruvetei.porţiunea iniţială a curbei caracteristice (Fig. limita de proporţionalitate corespunde punctului M.4 Când forţa se apropie de valoarea corespunzătoare punctului D. deci proprietatea de a se deforma mult fără să se rupă. într-o secţiune a epruvetei apare o gâtuire. Fig. epruveta nu revine la dimensiunile iniţiale. apoi revine pe curba MDE astfel că. Segmentul ON = ε p caracterizează deformaţia specifică plastică (ireversibilă). 4. Segmentul OR măsoară alungirea specifică la rupere. până la tensiunea corespunzătoare punctului M.4. ruperea se produce la o valoare a tensiunii inferioară rezistenţei la tracţiune. aria ultimă. se constată că linia de descărcare MN este paralelă cu linia OA . atunci când σ = 0 . O altă măsură a ductilităţii este coeficientul de gâtuire Ao − Au ⋅ 100 Ao unde Au . Curba caracteristică reală este desenată cu linie întreruptă în figura 4. Se spune că materialul a fost încărcat elasto-plastic. mărime ce caracterizează ductilitatea materialului. în timp ce segmentul NP = ε e caracterizează deformaţia specifică elastică (reversibilă) a epruvetei încărcate până la tensiunea corespunzătoare punctului M.4. Aria secţiunii transversale scăzând. este aria minimă a secţiunii după rupere.2). astfel că. proprietate utilizată în practică. La o nouă încărcare. care devine tot mai pronunţată până se produce ruperea. Materialul se comportă liniar până la tensiuni superioare limitei de curgere. După descărcare. În cazul când epruveta este solicitată peste limita de curgere. punctul care defineşte starea materialului parcurge întâi dreapta NM. apoi este descărcată. 4.2. aparent. fiind ecruisat. Aparent.2) .

Pentru acestea se definesc: 1) modulul de elasticitate tangent Et = dat de panta tangentei MT1 . Valorile modulelor Et şi Es depind de nivelul tensiunii la care se măsoară. tensiunile maxime ce pot exista într-un corp şi a sarcinilor limită ce pot acţiona asupra unui element de structură sau maşină.4) . dat de panta tangentei OT3 în origine la curba caracteristică. Aceste două caracteristici mecanice ale materialelor stau la baza definirii rezistenţelor admisibile. porţiunea CDE lipseşte. care au deformaţii plastice mari înainte de rupere.5.58 REZISTENŢA MATERIALELOR La materialele tenace. prezintă curbe caracteristice ca în figura 4. în condiţii date de funcţionare şi mediu ambiant.la materiale tenace. dε (4.6 O grupă mare de materiale. dσ . printre care se pot aminti alama.5 Fig. Fig. Deobicei se utilizează modulul de elasticitate în origine. sau rezistenţa la rupere . ruperea producându-se fără apariţia deformaţiilor plastice. cuprul. betonul şi cauciucul. 4.3) 2) modulul de elasticitate secant Es = dat de panta secantei OT2 . porţiunea CDE a curbei caracteristice este relativ extinsă. 4.în cazul materialelor fragile. E . MP . În practica inginerească se urmăreşte ca tensiunile maxime din piese să nu depăşească limita de curgere . denumit modulul lui Young. aliajele de aluminiu. cu un traseu curbiliniu până la rupere. La materialele fragile. OP (4.

4.85E (fig. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 59 4. Rezultă σ Eε 3 σ   = +  σ 0 . respectiv 0. ceilalţi doi parametri se determină printr-o metodă de colocaţie.6). analitică şi experimentală. care să descrie curba caracteristică a unui material şi în zona neliniară.4. să treacă prin punctele în care modulul secant este 0. 4.1.5) . E.7 În calculul structurilor aeronautice este utilizată formula Ramberg-Osgood. β şi n sunt constante de material care se determină experimental.7 7  σ 0 . din condiţia ca cele două curbe. Fig.7 σ 0 .2 Formula Ramberg-Osgood În multe cazuri este utilă o relaţie analitică între tensiuni şi deformaţii specifice.7    unde n (4. Impunând aceeaşi pantă în origine. Se utilizează relaţii de forma σ σ  ε = εe + ε p = + β   E E n în care E.7E.

85E. Diagrama exponentului n în funcţie de raportul 4.7    E 3n 1+ 7  σ    σ   0 . 4. Pe baza relaţiilor (4.0.. La cauciucuri ν → 0.0.85 . ν creşte progresiv şi tinde spre 0.25.7) şi modulul tangent Et = .6) iar σ 0.6) se pot defini algebric modulul secant Es = E 3 σ   1+  7  σ 0 .7  σ   0 .. În general ν = 0.85  REZISTENŢA MATERIALELOR (4.7  n −1 n −1 σ 0 .8) Rezultă că sunt suficiente trei valori E.33. respectiv 0. La oţeluri ν ≅ 0.5 la deformaţii plastice mari. pentru a stabili relaţia (4. proporţională cu alungirea epruvetei. .7 este dată în figura σ 0 .9) unde ν se numeşte coeficient de contracţie transversală (coeficientul lui Poisson).60  17  log   7 n = 1+ σ  log  0 . (4. la încărcări peste limita de proporţionalitate. La o deformaţie specifică ε în lungul axei barei.5) care reprezintă o bună aproximare a curbei σ − ε a materialului până la apariţia gâtuirii.5. σ 0.85 (4. măsurate pe o curbă caracteristică determinată experimental.7 şi σ 0.85 sunt ordonatele punctelor de intersecţie a curbei caracteristice cu liniile secante de pantă 0.5) şi (4. corespunde o deformaţie specifică transversală ε t = −ν ε . (4.7E. apare o micşorare (creştere) a dimensiunilor suprafeţei secţiunii transversale. odată cu lungirea (scurtarea) unei epruvete.7 şi σ 0. La fel..7.3 iar la materialele utilizate curent în practică ν = 0 .2 Contracţia transversală Se constată că.5 ..

. ∆L2 . tensiunile reale pot fi de două ori sau chiar mult mai mari decât cele convenţionale. de exemplu G. ~ Tensiunile reale σ pot fi exprimate în funcţie de tensiunile convenţionale σ prin relaţia A ~ σ =σ o . înaintea ruperii. iar alungirile instantanee corespunzătoare sunt ∆L1 . tensiunile reale sunt mai mari decât cele convenţionale.la lungimea instantanee între repere. pe baza valorilor măsurate ale modulului de elasticitate longitudinal E şi coeficientului lui Poisson ν . Acestea se obţin împărţind forţa de întindere la aria instantanee a suprafeţei transversale şi alungirea . în locul celor convenţionale. L2 . CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 61 Între caracteristicile elastice ale materialelor izotrope E. (4.10) Cu ajutorul ei se poate calcula.1 Tensiunea reală Tensiunea relă este definită de relaţia ~ F σ = A (4.2 Alungirea specifică reală Dacă. În aplicaţii cu solicitări în domeniul elasto-plastic este util să se lucreze cu tensiuni reale şi alungiri specifice reale. L3 etc. (4. 4.3. după apariţia gâtuirii. 4.3 Tensiuni şi deformaţii specifice reale Datele primare obţinute prin încercarea la tracţiune sunt alungiri ∆L măsurate la diferite valori F ale forţei de întindere aplicate epruvetei..11) unde A este aria instantanee a secţiunii transversale a epruvetei. la diferite momente în timpul încercării la tracţiune. G şi ν se stabileşte relaţia E = 2 (1 + ν ) G . 4.12) A Rezultă că la încercarea de întindere. atunci alungirea specifică totală este .4.3. ∆L3 etc. lungimea între repere este L1 . La un material ductil.

Alungirea specifică reală este ~ ε = L Lo ∫ dL L = ln .13) este echivalentă cu o integrală.. dacă alungirea ∆L este măsurată în creşteri infinitezimale. când deformaţiile specifice sunt constante pe toată lungimea între repere a epruvetei.14) unde L = Lo + ∆L este lungimea instantanee între repere a epruvetei. se poate considera că în acest caz volumul epruvetei rămâne A L constant..3.   o o (4.. A Lo Rezultă L A ~ ε = ln = ln o Lo A (4.15) ε = ln (1 + ε ) valabilă numai până la apariţia gâtuirii. deci Ao Lo = A L = const. = ∑ i L1 L2 L3 i Li iar ∆L = ∑ ∆Li .0953 . 4.1) = 0 .. Diferenţa devine importantă la o deformaţie ~ specifică convenţională de 10% pentru care ε = ln (1 + 0 . Între alungirile specifice reale şi cele convenţionale se stabileşte relaţia ~ (4.17) sau  L  ~ σ =F L A . a) . Alungirile specifice reale sunt ceva mai mici decât alungirile specifice convenţionale corespunzătoare. L Lo (4.16) şi ~ σ = σ (1 + ε ) (4. sau o = .13) La limită.62 REZISTENŢA MATERIALELOR ∆L ∆L ~ ∆L ∆L ε = 1 + 2 + 3 + .3 Ipoteza constanţei volumului Deoarece volumul metalelor se modifică puţin (sub 1/1000) la deformaţii plastice mari. (4.17. suma (4.

8). Din (4. rezultă o linie dreaptă.20) s-a utilizat modulul de elasticitate longitudinal E calculat ca panta în origine a curbei caracteristice convenţionale.19. dacă se reprezintă în coordonate logaritmice tensiunea ~ ~ reală σ în funcţie de alungirea specifică reală plastică ε p .19. calculat din relaţia E = σ ε . K este coeficientul de rezistenţă iar n este coeficientul de ecruisare la tracţiune (conform SR ISO 10275 pentru table şi benzi metalice). Un oţel cu σ r = 440 MPa şi σ c = 260 MPa are K = 737 MPa şi n = 0. cealaltă neliniară plastică ~ ~ ~ ε = ε +ε .. Datorită coexistenţei unor tensiuni circumferenţiale.20) (4. tensiunile axiale sunt . La alungiri specifice mari.3. 4. diferă nesemnificativ de modulul E = σ ε calculat pe baza curbei convenţionale.18) e p Pentru multe metale. Valori ale lui n sub 0.19) relaţie care permite o descriere analitică a curbei caracteristice reale (fig. deci se poate admite o relaţie de forma ~ ~ σ = K εp sau ~ 1 ~ =σ  n . (4. 4. O relaţie asemănătoare este utilizată în cazul încărcărilor ciclice ale materialelor. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 63 relaţii valabile numai până la apariţia gâtuirii şi numai dacă deformaţiile elastice sunt neglijabile faţă de cele plastice. mai uşor de măsurat.4..5).0 . εp   K atribuită lui Hollomon (1945).18) rezultă alungirea specifică reală totală ~ ~ 1 ~ = σ +σ  n . (4. în secţiunea gâtuită apare o stare de tensiuni triaxială. iar valori peste 0.19).2 sunt considerate mari. a) ( )n . Se poate arăta ~ ~ ~ că modulul de elasticitate real. În relaţia (4.4 Curba caracteristică reală Alungirea specifică reală totală poate fi scrisă ca suma a două componente.. ε   E K (4. De notat că exponentul n este diferit de cel din formula (4. una liniar-elastică.1 sunt considerate mici. În general n = 0 . De notat că în relaţia (4..5 .

8) ~ ~ . fapt de care se ţine cont prin factorul de corecţie B introdus de Bridgman (1944).4 Încercări la compresiune şi la forfecare Încercarea la compresiune se face în primul rând pentru materiale a căror comportare la compresiune diferă de cea la întindere şi uneori la materiale utilizate să preia solicitări de compresiune. piatra de construcţie şi unele materiale ceramice. Materialele tenace nu se rup la compresiune. f 4.186 log ε .. factorul lui Bridgman este ~ B = 0.22) Fig.15 ≤ ε ≤ 3.. Epruvetele sunt în general cilindrice.2 . Ruperea la compresiune este în general produsă de tensiunile tangenţiale. o sunt σ f f ~ măsură a ductilităţii materialului În general. cum sunt fonta.alungirea specifică la rupere reală. ε = 0.83 − 0. Curba . astfel că suprafeţele de rupere sunt înclinate faţă de axa epruvetei. cu raportul lungime/diametru = 1 până la 3.. Materialele fragile.8 Coordonatele punctului de rupere de pe curba caracteristică reală (fig.64 REZISTENŢA MATERIALELOR mai mari. 4. pentru 0. (4.21) σB = Bσ ~ unde. betonul. sunt încercate până la rupere. 4.. Tensiunea reală se calculează din relaţia ~ ~ (4.rezistenţa la rupere reală şi ε .

9) înclinate la 450 (γ max = ε1 − ε 2 ) . cu feţele formând unghiuri de 90o şi de adâncime egală cu 1/4 din înălţime (Fig. σ c şi E ca la încercarea la întindere. σ e . produse sub acţiunea tensiunilor tangenţiale din secţiunea de forfecare pură în domeniul elastic. . În domeniul liniar. aceasta are forma legii lui Hooke (3. prin încercarea la compresiune a oţelurilor (conform STAS 1552-78) se obţin aceleaşi valori pentru σ p . Cap. Fig. Aceasta asigură aplicarea unei solicitări de forfecare pură. 4. se constată că limita de curgere la compresiune este inferioară celei determinate prin încercarea de întindere. În general. Totuşi. se realizează prin măsurarea alungirilor specifice ε1 şi ε 2 din direcţiile principale (v.4. dacă o bară de oţel ecruisată prin întindere este încercată ulterior la compresiune. cu două crestături unghiulare transversale. fenomen cunoscut sub denumirea de "efect Bauschinger".9 Măsurarea lunecărilor specifice γ . cu o distribuţie practic uniformă a tensiunilor tangenţiale pe toată înălţimea secţiunii. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 65 carcteristică la compresiune a metalelor ductile prezintă o porţiune iniţială identică cu cea a curbei caracteristice la tracţiune. (4.9). Relaţia între tensiunile tangenţiale τ şi lunecările specifice γ se poate stabili prin încercarea de rezistenţă la forfecare pură (conform STAS 7926-67).23) Se utilizează aşa-numita epruvetă Iosipescu.23) τ = Gγ unde G este modulul de elasticitate transversal al materialului. 4. Pentru determinarea alungirilor specifice se utilizează tensometria electrică rezistivă. încercarea făcându-se până la curgere.

fără ca pe acea secţiune să acţioneze tensiuni normale (v. a cărei pantă în origine este modulul de elasticitate transversal G. Cap.11 Fig. 4. 4.66 REZISTENŢA MATERIALELOR Epruveta este solicitată la încovoiere (Fig. 4. Fig.10). cu variaţie liniară a momentului încovoietor şi cu moment nul în secţiunea în care se produce ruperea prin solicitare la forfecare pură.9). Prin forfecare pură se înţelege solicitarea produsă numai de tensiuni tangenţiale paralele cu o singură direcţie din planul unei secţiuni transversale a unei piese. Fig.10 Se trasează o diagramă a încercării la forfecare.12 . 4.

este suficient de rigidă şi nu-şi pierde stabilitatea formei de echilibru. denumită rezistenţă admisibilă. după modelarea piesei sau a sistemului real şi determinarea caracteristicilor mecanice ale materialului utilizat. nu are deformaţii remanente mari. cr (4. în special temperatura. pentru tensiunea maximă care se poate produce într-o piesă. pentru a avea siguranţa că. nu sunt cunoscute perfect.6 Rezistenţe admisibile În rezolvarea problemelor de Rezistenţa materialelor.5 Efectul temperaturii şi vitezei de deformare În general. . iar la materialele fragile . de solicitare şi de mediu ambiant. cc σa = σr .12) la multe materiale. Există incertitudini privind condiţiile de mediu ambiant. Caracteristicile mecanice ale materialelor pot varia faţă de valorile cunoscute. iar cr .coeficientul de siguranţă faţă de rupere. piesa îndeplineşte funcţiile pentru care a fost proiectată: nu se rupe. iar schema de calcul poate duce la o subapreciere a nivelului real de solicitare a piesei. Determinarea sarcinilor este aproximativă. Considerând că la materialele tenace curgerea reprezintă o stare limită care nu trebuie atinsă.ruperea. CARACTERISTICI MECANICE MONOTONE 67 4.11). în condiţiile cele mai dezavantajoase de lucru.24) unde cc este coeficientul de siguranţă faţă de curgere. se aleg coeficienţii de siguranţă supraunitari la care se împarte limita de curgere σ c . fiind posibilă depăşirea valorilor considerate în calcule. în general. pe baza experienţei practice. se pune problema precizării valorii maxime admisibile a tensiunilor din piesa studiată. Însă aceste condiţii.4. 4. Rezistenţa admisibilă este valoarea convenţională aleasă în calcule. Creşterea vitezei de deformare ε = dε dt duce la o creştere aparentă a modulului de elasticitate şi a limitei de curgere convenţionale (fig. în condiţii date de material. curba caracteristică a unui metal este mai înclinată (deci modulul de elasticitate scade) şi ajunge la tensiuni mai mici (deci limita de curgere scade) (fig. 4. odată cu creşterea temperaturii. Aceasta impune o anumită precauţie în alegerea rezistenţelor admisibile. pentru a se calcula rezistenţa admisibilă σ a . 4. Rezistenţele admisibile se definesc prin relaţiile σa = σc . respectiv rezistenţa la rupere σ r .

66 σ c Stabilirea valorilor rezistenţelor admisibile face obiectul cursului de Organe de maşini.68 REZISTENŢA MATERIALELOR Cu cât ipotezele de calcul sunt mai apropiate de realitate. Valori orientative sunt prezentate în Anexa 1. şi . În problemele de Rezistenţa materialelor. σ ai = 0. . Metoda de calcul pe baza rezistenţelor admisibile este larg utilizată în construcţia de maşini. valorile rezistenţelor admisibile sunt date fără comentarii. Normele AISC ASD [37] recomandă următoarele valori ale rezistenţelor admisibile. în special pentru profile corniere: a) la întindere b) la forfecare c) la încovoiere σ at ≤ 0 . La calculul construcţiilor este mai larg răspândită metoda capacităţii portante (metoda sarcinilor limită). În domeniul construcţiilor metalice. bazată pe valori maxime admisibile ale sarcinilor exterioare aplicate structurilor. iar rezistenţele admisibile se stabilesc funcţie de limita de curgere σ c . dar se utilizează şi laminate cu σ c = 345 MPa.corespunzător . cu atât coeficienţii de siguranţă se pot alege mai mici. unde se utilizează frecvent bare din oţeluri tenace. τ af = 0 .6 σ c . iar proprietăţile materialelor sunt cunoscute mai bine. Deobicei σ c = 250 MPa.4 σ c .rezistenţele admisibile se pot alege mai mari. sarcinile sunt evaluate mai corect. starea limită este considerată curgerea. unde apar frecvent probleme dinamice şi unde modelarea piesei reale este mai dificilă.

atunci când reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi determinate numai din condiţii de echilibru. Rezultă că alungirea specifică este aceeaşi în toate punctele secţiunii transversale: ∆x = const. este necesară construcţia diagramei forţelor axiale. la probleme cu dilatări împiedicate sau cu constrângeri de deplasări..1 Tensiuni şi deformaţii la întindere Fie bara din figura 5. dar rămâne plană şi perpendiculară pe axa barei. deci ipoteza lui Bernoulli este valabilă. În continuare se va ilustra aplicarea acestor ecuaţii la probleme de întindere. 5. ε= x şi. şi 4) condiţii la limită. conform legii lui Hooke σ = E ε = const. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR O bară dreaptă este solicitată la întindere (compresiune) dacă în secţiunea transversală acţionează o forţă axială. solicitată de forţa F. la grinzi cu zăbrele şi poduri suspendate pe cabluri.1. pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate este necesară utilizarea a patru tipuri de relaţii: 1) ecuaţii de echilibru. Ele apar la sisteme cu interacţiuni între componente cu rigidităţi diferite. În general. În secţiunea x.5. 2) ecuaţii care descriu geometria deformaţiilor sau compatibilitatea între deformaţii specifice şi deplasări. Se observă că după aplicarea forţei F.. secţiunea BC are o deplasare axială ∆x . Problemele de întindere pot fi static nedeterminate. de rezemare sau de solicitare pe contur. . 3) ecuaţii constitutive între tensiuni şi deformaţii specifice sau între forţe şi deplasări. forţa axială N = F . Atunci când în lungul barei sunt aplicate mai multe forţe.

Pentru tronsoane de bară la care N = const.70 REZISTENŢA MATERIALELOR deci tensiunile normale produse de întindere sunt uniform distribuite pe secţiunea transversală a barei.3) . 5. şi E A = const . alungirea este ∆ = N EA (5.1 Fig. Fig. .2 Rezultanta forţelor elementare σ dA de pe toate elementele infinitezimale dA ale secţiunii este forţa axială N: N = ∫ σ dA = σ A ∫ dA = σ A .2) unde produsul E A se numeşte modùl de rigiditate la întindere. pentru o bară de lungime σ Nx .1) Alungirea porţiunii de bară de lungime x este: ∆x = ε x = care. A deci formula tensiunilor normale de întindere sau compresiune este σ= N A (5. se scrie: ∆ = ∫ N dx EA (5. 5. x= E EA .

2). 2E (5.5.1) este utilizată sub următoarele forme: .4).4.formula de verificare: σ ef = . A (5. c) În relaţiile (5. deci lucrul EA mecanic produs de forţa axială N pe deplasarea elementară d (∆x ) este EA N d (∆x ) = ∆x d (∆x ) . energia de deformaţie este dU = N dx . x x 2 2 2 EA Aceasta este egală cu aria supafeţei de sub diagrama forţă-alungire (fig. 2EA (5.4. deci energia înmagazinată de întreaga bară se poate scrie: 2 EA U= 2 ∫ ∫ V N 2 dx . ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 71 Relaţia (5. 5.1). Pentru un element de bară de lungime dx .4.2 Energia de deformaţie la întindere Nx . notând dV = A dx . 5. b) Ncap = A σ a .formula forţei capabile: N ≤ σa . lucrul mecanic efectuat de sarcinile exterioare se transformă în energie potenţială de deformaţie: Alungirea unei porţiuni de bară de lungime x este ∆x = ∆x U= ∫ 0 EA E A (∆x ) 2 1 N2 x ∆x d (∆x ) = = N ∆x = . σa (5. x Dacă solicitarea este statică.5) Pe baza relaţiei (5. σ a este rezistenţa admisibilă la întindere sau la compresiune.5. a) . a) . (5.formula de dimensionare: Anec = N . se mai obţine U= σ2 dV .

5. v j componentele deplasărilor capetelor pe axele x.: grindă cu zăbrele). Pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate este necesar să se stabilească patru tipuri de ecuaţii: de echilibru.Vi şi U j . deci solicitată axial.3). bara se deformează. v i şi u j . Între alungirea barei ∆ ij şi deplasările capetelor barei ui . 5.1 Compatibilitatea între deplasări şi deformaţii Se consideră o bară i-j articulată la capete (fig.72 unde U 0 = REZISTENŢA MATERIALELOR σ2 este energia de deformaţie specifică (în unitatea de volum). (5.6) . u j se stabileşte condiţia de compatibilitate în sistemul local de coordonate xOy: ∆ ij = u j − ui . Bara face iniţial unghiul α cu axa X a sistemului de referinţă XOY. de compatibilitate geometrică. respectiv u i . iar capetele i şi j se deplasează în i' şi j'. y. Fig.3. element component al unei structuri deformabile (de ex. 5.V j componentele deplasărilor capetelor barei pe axele X. Ca urmare a deformării structurii sub acţiunea sarcinilor exterioare. Y.3 Se notează U i .3 Sisteme static nedeterminate La sisteme static nedeterminate (sisteme hiperstatice). reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi determinate numai cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru din statică. 2E 5. relaţii forţă-deformaţii şi condiţii la limită.

ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 73 În general. Ecuaţia de proiecţii pe orizontală a forţelor se scrie H1 − F + H 2 = 0 .1 Bara cu articulaţii fixe la capete Fie bara din figura 5. cu articulaţii fixe la capete. Fig.9) Compatibilitatea deformaţiilor.3. Deoarece ui = U i cosα + Vi sinα . 5. În urma aplicării forţei F.3. Se cer tensiunile din bară. (5.4. solicitate axial şi barele cu dilatări împiedicate sunt sisteme static nedeterminate 5. u j = U j cosα + V j sinα .2.5. secţiunea 3 se deplasează în 3'.2 Sisteme cu restrângeri de deplasări Barele drepte cu articulaţii fixe la capete.8) Relaţia (5.7) ∆ ij = U j − U i cosα + V j − Vi sinα . ( ) ( ) (5. condiţia de compatibilitate geometrică (5. deci "cât se întinde porţiunea 1-3 atât se comprimă porţiunea 3-2" . Ecuaţia de echilibru.6) devine (5. este convenabil să se lucreze cu componentele deplasărilor în sistemul global de coordonate XOY. solicitată de forţa F aplicată în secţiunea 3. 5.4 Reacţiunile din articulaţii sunt H1 şi H 2 .8) va fi utilizată în rezolvarea problemelor static nedeterminate prin metoda deplasărilor.

H2 = F a . A A σ 32 = N 32 Fa . deci o comprimă cu ∆ =− N . (5. 5. 5.3. ∆ EA 32 = N32 b EA .3) a alungirilor care.16) Egalând expresiile (5.16) rezultă α ∆t = − N . Pe baza legii lui Hooke s-a stabilit expresia (5. a). (5. EA (5.15) Împiedicarea dilatării este echivalentă cu aplicarea unei forţe de compresiune N. datorită încălzirii s-ar dilata liber. apar tensiuni de compresiune datorită împiedicării dilatării. pentru cele două porţiuni de bară.13) deci tensiunile din bară au expresiile σ 13 = N13 F b = . încălzită uniform (pentru evitarea încovoierii) cu ∆t (grade). care readuce bara la lungimea iniţială. =− A A (5.2. se scrie ∆ 13 = N13 a .10) Relaţiile forţă-deformaţie.5.12) se obţin valorile reacţiunilor H1 = F b . alungindu-se cu ∆ = α ∆t . N32 = H1 − F = − H 2 .10)-(5. unde α este coeficientul de dilatare termică liniară al materialului barei.74 REZISTENŢA MATERIALELOR ∆ 13 = ∆ 32 .11) Din diagrama forţelor axiale rezultă N 13 = H 1 .15) şi (5. articulată sau încastrată la capete (fig.2 Tensiuni termice Într-o bară de secţiune constantă. EA de unde se obţine formula tensiunilor termice produse de dilatarea împiedicată . (5. (5. (5.12) Din relaţiile (5.14) Tensiunile pozitive sunt de întindere iar cele negative sunt de compresiune. Dacă bara ar fi liberă la capete.

E A2 deci tensiunile termice sunt σ1 = 1 + 2 A + 1 A2 1 E α ∆t .17) σ= N = − E α ∆t A care în acest caz nu depind de aria suprafeţei secţiunii transversale. încălzită uniform cu diferenţa de temperatură ∆t .). forţele din bare şi tensiunile fiind calculate ulterior.7. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 75 (5. în care necunoscutele sunt reacţiuni sau forţe în bare.3.6. desenate separat pentru simplificarea expunerii.1 Bara cu secţiune eterogenă Se cer tensiunile produse de forţa F în bara din figura 5. . Următoarele două probleme se vor rezolva prin metoda deplasărilor. Se cunosc modulele de rigiditate la întindere E1 A1 şi E2 A2 . Primele două probleme vor fi rezolvate prin metoda forţelor. compusă din două materiale diferite (ex.: stâlp din beton armat. 5.3.3 Interacţiunea între componente cu rigidităţi diferite În continuare se vor da exemple de probleme static nedeterminate pentru sisteme cu elemente componente de rigidităţi diferite. în care necunoscutele primare sunt deplasări.5. 5. cablu de aluminiu cu inimă de oţel etc.3.6 5. 5. 2 σ2 = N =− A2 1 2 + 2 A + 2 A1 E α ∆t . 1 Fig.5 Fig. La bara cu secţiunea variabilă în trepte din figura 5. un raţionament analog conduce la condiţia ( N =− A1 1 + 2 )α ∆ t = − N 1 E A1 − N 2 .

3) a alungirilor.76 Rezolvare REZISTENŢA MATERIALELOR Ecuaţia de echilibru. cu aceeaşi lungime . (5.20) Fig. Cele două materiale. (5.8 Înlocuind relaţiile (5. 5.7 Fig. E1 A1 E2 A2 E1 A1 + E2 A2 E1 A1 + E2 A2 . s-a stabilit expresia (5. care pentru cele două materiale se scrie ∆ 1 = N1 . au deformaţii identice. E2 A2 (5.20) în (5.19) Relaţiile forţă-deformaţie. 5. Suma forţelor axiale N1 şi N 2 egalează forţa totală: N1 + N 2 = F . E1 A1 ∆ 2 = N2 .18) iniţială Compatibilitatea deformaţiilor. Forţa exterioară F este preluată în proporţii diferite de cele două materiale.19) şi utilizând ecuaţia (5.18) se obţine N1 N N1 + N 2 F = 2 = = . fiind solidarizate între ele: ∆ 1 =∆ 2. Pe baza legii lui Hooke.

Ecuaţia de echilibru. apoi se calculează tensiunile în bare: ∆ 1 = σ1 = T1 = 2 A1 b ac F 1 2 E2 a A2 + A1 E1 c F E1 b A1 + A2 E2 c . T σ2 = 2 = 2 A2 a bc 2 1 .2 Sistem de bare paralele Se consideră o bară rigidă OB (fig.3.3. 5. σ2 = 2 = . σ a2 şi se cere forţa capabilă de întindere.23) şi utilizând ecuaţia (5.24) E1 A1 E2 A2 Înlocuind relaţiile (5. (5.8. b).21) Dacă se cunosc rezistenţele admisibile la întindere ale celor două materiale σ a1 . Pentru cele două bare verticale. Se cer tensiunile în barele verticale articulate la capete.24) în (5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 77 Rezultă tensiunile în cele două materiale σ1 = N1 F N F = . 5.8.3) se T1 1 T . bara rigidă OB să rămână rectilinie (fig. c) când barele verticale se alungesc: ∆ ∆ scrie 1 2 = a . se scrie ecuaţia de momente faţă de punctul O : T1 a + T2 b = F c . se calculează   E F' = σ a1  A1 + 2 A2  .25) . ∆ 2= 2 2 . a) suspendată de două bare elastice (tiranţi) şi articulată în O. F" = σ a2   E1     E  A2 + 1 A1   E2    şi se alege Fcap egală cu cea mai mică dintre cele două valori F' şi F" . 5.23) Relaţiile forţă-deformaţie. Izolând bara rigidă şi evidenţiind forţele care acţionează asupra ei (fig. (5. b (5. A1 A + E2 A A2 A + E1 A 1 2 2 1 E1 E2 (5. după aplicarea forţei F.22) Compatibilitatea deformaţiilor. 5.22) se obţin întâi forţele T1 şi T2 .8. (5.5. ecuaţia (5. Ecuaţia deformaţiilor se scrie pe baza condiţiei ca.

3 Sistem de bare concurente REZISTENŢA MATERIALELOR La sistemul din figura 5. F2 = F cosα . una orizontală. se obţin relaţiile între eforturi şi deplasări EA T1 = (δ1 sinθ + δ 2 cosθ ) . Ecuaţiile de echilibru. ∆ ∆ 24 34 = δ2 . T3 = T2 = (5.27) Relaţiile forţă-deformaţie. = −δ1 sinθ + δ 2 cosθ .28) Înlocuind relaţiile (5. (5.8) se scriu sub forma ∆ 14 = δ1 sinθ + δ 2 cosθ . T2 cosθ . se cer forţele din bare şi deplasarea punctului de aplicare a forţei F. EA (5.26). F1 = F sinα şi şi una verticală.30) EA  1  2  2 cos θ +  δ 2 = F2 . înlocuite în (5. Pentru simplificarea rezolvării. EA δ2 .29) care. EA T3 . (5. T1 cosθ + T2 + T3 cosθ = F2 . Se consideră că deplasarea oblică δ a punctului 4 are componentele δ1 şi δ 2 pe direcţiile forţelor cu acelaşi indice.3. ecuaţia (5. 2 şi 3. relaţiile între deformaţii şi deplasări (5. Pentru cele trei bare. se descompune forţa F în două componente. Pentru cele trei bare. ţinând cont de condiţiile la limită în punctele fixe 1. Se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor care acţionează asupra articulaţiei 4 : T1 sinθ − T3 sinθ = F1 .3) se scrie ∆ 14 = T1 . cosθ   . EA ∆ 24 = ∆ 34 = (5. cosθ EA (− δ1 sinθ + δ 2 cosθ ) .78 5.28) în (5. compus din trei bare concurente articulate la capete. permit calculul componentelor deplasării punctului 4 din relaţiile 2EA sin 2θ ⋅ δ1 = F1 .27).3.9.26) Ecuaţiile de compatibilitate geometrică.

a) se obţine T4 + T5 2 5 + T1 / 2 = 0.4 Sistem de bare articulate la capete Fig.. F4 componentele reacţiunilor din articulaţiile fixe şi T1 .. tensiunile. (5. deoarece forţa F nu este aplicată în lungul unei direcţii principale de rigiditate a sistemului.. Din geometria figurii rezultă sin α = 1 5 şi cos α = 2 5 .3. 5.5.. 5. 5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 79 Înlocuind componentele deplasării din relaţiile (5. Se notează F1 . Se cer eforturile axiale din bare şi deplasarea punctului de aplicaţie a forţei.9 5. 5.. Fig.11 c d Ecuaţiile de echilibru.11. apoi.T5 forţele din bare.10 are articulaţii fixe în punctele 1 şi 2.30) în ecuaţiile (5. Pentru nodul 4 (fig.29) se obţin forţele din bare.. a b Fig. . prin împărţire la aria secţiunii tranversale. Se observă că deplasarea δ a punctului de aplicare al forţei F nu are loc pe direcţia forţei..10 Grinda cu zăbrele din figura 5. Barele au acelaşi modul de rigiditate la întindere E A . Se izolează fiecare articulaţie şi se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor care acţionează asupra "nodului" respectiv.3..31) F + T1 / 2 + T5 / 5 = 0.

5 5 13 24 unde U i .4 ) sunt componentele (orizontală şi verticală ale) deplasărilor nodurilor în sistemul de coordonate globale XOY. = (U 3 − U 2 ) cos 135o + (V3 − V2 ) sin 1350 .37) (5. Pentru cele cinci bare.3) se scrie ∆ ∆ 34 = = T1 2 EA T4 2 EA .38) (5.11. REZISTENŢA MATERIALELOR (5. (5. EA ∆ . ∆ 13 = T2 . b) T2 + T3/ 2 − T1/ 2 = 0.8) se scrie sub forma ∆ ∆ 34 23 = (U 4 − U 3 ) cos 45o + (V4 − V3 ) sin 45o .11. c) T2 + T5 2 5 − F2 = 0. F3 − T3 / 2 = 0. T1 / 2 + T3 / 2 = 0.. 5. Pentru cele cinci bare. Relaţiile forţă-alungire. (5.34) Cele 8 ecuaţii de echilibru (5.35) (5.40) ceea ce simplifică relaţiile (5.33) (5. d) T4 + T3/ 2 − F4 = 0.. 23 = T3 2 EA . ecuaţia (5.32) T5 / 5 + F1 = 0.39) ∆ ∆ ∆ 14 = (U 4 − U1 ) = U 3 .36) (5. Pentru nodul 1 (fig. 5.U1 .41) 24 ∆ 14 = T5 5 EA . . 2 1 + (V4 − V1 ) .. Rezolvarea se va face prin metoda deplasărilor. Sistemul este static nedeterminat.31)-(5. relaţia între deformaţii şi deplasări (5. Condiţiile la limită..35)-(5.80 Pentru nodul 3 (fig. Pentru nodul 2 (fig. În articulaţiile fixe U1 = V1 = U 2 = V2 = 0 . (5.11.34) conţin 9 necunoscute. (5. Ecuaţiile de compatibilitate geometrică.39).Vi (i = 1. = U4 −U2 . 5.

Se defineşte factorul teoretic de concentrare a tensiunilor elastice K t prin relaţia σ max (5. Neuber [45]. bazat pe relaţia (5. EA EA EA EA apoi reacţiunile F1 = 0 .42) Înlocuind valorile reacţiunilor (5. variaţii în trepte ale secţiunii transversale (reducţii). Se calculează întâi deplasările U 3 = −1.31)-(5. Discontinuităţile geometrice. U 4 = 2.41) formează un sistem liniar de 22 ecuaţii cu 22 necunoscute. Kt = În literatura tehnică (Peterson [48]. Acest fenomen este denumit concentrarea tensiunilor iar discontinuitatea geometrică respectivă se numeşte concentrator de tensiuni. Acest factor este constant în domeniul comportării elastice a materialului. fie pe determinări experimentale cu ajutorul fotoelasticimetriei. se obţin forţele axiale din bare. F3 = 0 . ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 81 Ecuaţiile (5. produc variaţii locale importante ale tensiunilor. F4 = 2 F .1). (5. V4 = −9.33 F F F F . La un concentrator de tensiuni. găuri transversale. ale căror valori maxime sunt mai mari decât tensiunea medie în secţiunea transversală netă a barei. V3 = −3.21 . . Frocht [24]. deci care respectă ipoteza constanţei secţiunii transversale. de exemplu.665 F .335 F . tensiunea maximă este funcţie de forma şi dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii. rămân două grupuri decuplate de câte patru ecuaţii. F2 = −2 F . 5. Pilkey [52]) se dau diagrame ale factorului K t în funcţie de dimensiunile concentratorului. crestături.43) σ nom unde σ max este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică şi σ nom este tensiunea medie în secţiunea transversală respectivă.5.67 . egale şi de sens contrar forţelor care acţionează asupra nodurilor.42) în ecuaţiile de echilibru. şanţuri sau scobituri laterale. Ele se bazează fie pe soluţii analitice din Teoria elasticităţii sau soluţii numerice prin Metoda elementelor finite.09 . este valabil numai pentru bare de secţiune constantă.4 Concentrarea tensiunilor Calculul la întindere. Dacă se ţine cont de condiţiile la limită şi se elimină alungirile.

82 REZISTENŢA MATERIALELOR Fig. 5. 5.13 [43] . creşterea locală a tensiunilor datorită saltului de diametru este redată în figura 5. Fig.12. cu secţiune variabilă în trepte.12 [43] Pentru o bară solicitată la întindere.

5. 5. pentru cinci valori ale raportului diametrelor celor două porţiuni.4. A2 La bara cu gaură transversală (fig.14 b F tensiunile normale A1 uniform distribuite pe o secţiune de arie A1 situată la o anumită distanţă de discontinuitate. În secţiunea din dreptul găurii. deoarece în vecinătatea găurii starea de tensiuni nu mai este liniară. Apare un gradient de tensiune. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR 83 Variaţia factorului teoretic de concentrare a tensiunilor K t în funcţie de raportul între raza de racordare şi diametrul mic este redată în figura 5.5.14.. o variaţie locală bruscă a tensiunilor. unde Kt = 2.3 . σ max = K t σ nom .. tensiunea A nominală este tensiunea medie σ 2 = σ 1 1 > σ 1 . 5. Distribuţia tensiunilor axiale pentru o bară cu degajări laterale semicirculare este ilustrată în figura 5... Se remarcă valori K t = 1. a iar pentru o bară cu gaură circulară transversală .14..14. b). care scad de la valoarea maximă la nivelul . b.în figura 5.2 .13. a Fig. Raze de racordare mici produc valori K t mari. fie σ 1 = Se observă însă că în peretele găurii apar tensiuni σ max mult mai mari decât tensiunea medie. deci trebuie evitate în proiectare. de arie A2 < A1 .

la marginea barei (ariile de sub diagramele tensiunilor sunt egale).5 Tensiuni pe o suprafaţă înclinată faţă de axa barei Fie o bară solicitată la întindere (fig. 5.15 Forţa interioară din secţiunea înclinată poate fi descompusă în două componente. Fig.15) secţionată cu un plan BC înclinat cu unghiul α faţă de secţiunea transversală A. N pe baza ariei nete A a barei în dreptul concentratorului.84 REZISTENŢA MATERIALELOR găurii. în raport cu planul BC: Fn = F cosα . se evaluează apoi din diagrame factorul K t pe baza elementelor geometrice ale concentratorului şi se calculează tensiunea maximă σ max care în final este comparată cu rezistenţa admisibilă σ a . la o valoare inferioară tensiunii nominale. A secα A secα A . se calculează întâi σ nom = 5. Ft = F sinα . A secα A secα A τ =− Ft F sinα F =− = − sinα cosα . una normală Fn şi una tangenţială Ft . 5. La verificarea unei piese. Aceste componente produc tensiuni normale σ şi tensiuni tangenţiale τ ale căror valori se obţin împărţind forţa respectivă la aria secţiunii înclinate A sec α : Fn F cosα F σ = = = cos2α .

5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR

85

Înlocuind F A = σ x , rezultă

σ = σ x cos 2α ,
− τ = σ x sinα cosα = 1 σ x sin 2 α . 2

(5.44) (5.45)

Din relaţia (5.44) se observă că, atunci când α = 0 , σ are valoarea maximă σ x iar când α = 900 , σ = 0 , deci în bară nu există tensiuni normale transversale. Din relaţia (5.45) rezultă că τ este maxim când sin 2α este maxim, deci atunci când 2α = 900 şi 2700 , sau când α = 450 şi 1350 . Rezultatul se confirmă în practică. La materiale a căror rezistenţă la forfecare este mai mică decât jumătate din rezistenţa de rupere la tracţiune, încărcarea la întindere monoaxială produce ruperi la 450 , în lungul planelor pe care acţionează tensiuni tangenţiale maxime. Astfel epruvetele de fontă solicitate la compresiune se fisurează la 450 faţă de direcţia de aplicare a sarcinii.

Fig. 5.16 Exemplul 5.1

Fig. 5.17

Să se calculeze tensiunile normale în bara din figura 5.16, a, cu diametrul d = 5 mm , solicitată axial de o forţă F = 2 kN . Rezolvare Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe orizontală este
R1 + R2 − F = 0 .

86 Condiţia de deformaţie se scrie
R1 2 R R + 1 = 2 , E A1 E A2 E A2

REZISTENŢA MATERIALELOR

(5.46)

unde suprafeţele secţiunilor transversale ale celor două tronsoane au ariile
A1 =

π d2 π (1,4 d ) 2 = 38,47 mm 2 . = 19,62 mm 2 , A2 = 4 4

După simplificări, ecuaţia (5.46) devine
R2 = 4 ,92 R1 ,

deci reacţiunile au valorile R1 = F 2000 = = 337 ,8 N , R2 = 4 ,92 R1 = 1662,2 N. 5,92 5,92

Diagrama forţelor axiale este redată în figura 5.16, b. Tensiunile au valorile
N13 337 ,8 N = = 17 ,2 , A1 19,62 mm 2 N34 337 ,8 N = = 8,78 , A2 38,47 mm 2 N 42 1662,2 N =− = −43,2 . A2 38,47 mm 2

σ 13 = σ 34 = σ 42 =

Deoarece bara are secţiune variabilă, într-o aplicaţie concretă trebuie să se ţină cont de concentrarea de tensiuni la saltul de diametru în secţiunea 3. Exemplul 5.2 Un suport format dintr-o tijă de oţel introdusă într-un manşon din fontă, este comprimat axial cu o forţă de 60 kN (fig. 5.17). Cunoscând lungimea barei = 0,2 m, aria secţiunii transversale a tijei AOL = 200 mm2, aria secţiunii manşonului AFc = 800 mm2 şi modulele de elasticitate EOL = 210 GPa şi EFc = 120 GPa, să se calculeze tensiunile care apar în tijă, respectiv manşon, alungirea totală ∆ şi fracţiunile din efortul N preluate de tijă, respectiv manşon. Rezolvare Tensiunile se calculează cu relaţiile (5.21)

5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR

87

σ OL =

N 60 ⋅ 103 N = = 91,3 , EFc 1,2 mm 2 AOL + AFc 200 + 800 EOL 2 ,1 N 60 ⋅ 103 N . = = 52,18 E 2 ,1 mm 2 AFc + OL AOL 800 + 200 EFc 1,2

σ Fc =

Alungirea totală este

∆ =

EOL

N − 60 ⋅ 103 ⋅ 200 = = −0 ,869 mm . AOL + EFc AFc 2 ,1 ⋅ 105 ⋅ 200 + 1,2 ⋅ 105 ⋅ 800

Eforturile preluate de cele două piese sunt
NOL = σ OL AOL = 91,3 ⋅ 200 = 18260 N = 18,26 kN, N Fc = σ Fc AFc = 52,18 ⋅ 800 = 41744 N = 41,74 kN.

Fig. 5.18 Exemplul 5.3

Fig. 5.19

O bară din cupru, având lungimea = 1,8 m, este încastrată la extremitatea 1, iar extremitatea 2 se poate deplasa liber 2 mm pe orizontală, după care deplasarea este împiedicată (fig. 5.18). Cunoscând coeficientul de dilatare termică liniară al cuprului α = 17 ⋅ 10−6 grd-1 şi modulul de elasticitate longitudinal E = 130 GPa, să se determine tensiunile care apar în bară la o creştere a temperaturii cu 80oC. Rezolvare Se determină întâi variaţia de temperatură ∆t1 pentru care bara se dilată liber cei 2 mm : ∆ 2 ∆t1 = = = 65,30 C . −6 α 17 ⋅ 10 ⋅ 1800

88

REZISTENŢA MATERIALELOR

La încălzirea în continuare a barei cu ∆t2 = 80 − 65,3 = 14,70 C , dilatarea este împiedicată, în bară dezvoltându-se tensiunile (5.17)

σ = − E α ∆t 2 = −1,3 ⋅ 10 5 ⋅ 17 ⋅ 10 −6 ⋅ 14 ,7 = −32 ,49 N/mm 2 .
Exemplul 5.4 Ansamblul simetric din figura 5.19 este compus din trei bare având fiecare secţiunea transversală A, modulele de elasticitate E1 şi E2 > E1 , şi coeficienţii de dilatare termică liniară α1 şi α 2 < α 1 . Sub acţiunea forţei F, în bare apar tensiuni de compresiune neegale. Se cere să se calculeze creşterea temperaturii ∆t prin care se realizează egalizarea tensiunilor în bare. Rezolvare Etapa I. Fie σ 1 şi σ 2 tensiunile în barele 1 şi, respectiv 2. Condiţia de echivalenţă între forţe şi tensiuni se scrie
− F = 2 Aσ1 + Aσ 2 .

Rezultă o primă relaţie între tensiuni 2σ 1 + σ 2 = − iar din condiţia de deformaţie ε1 = ε 2 , F , A

σ1 σ 2 , o a doua relaţie între tensiuni = E1 E2 E σ 2 = 2 σ1 . E1

Se obţin tensiunile produse de forţa F :

σ1 = −

F E1 F E2 , σ2 =− , σ1 < σ 2 . A (2 E1 + E 2 ) A (2 E1 + E 2 ) N N , = α 2 ∆t + E1 2 A E2 A

Etapa a IIa. Condiţia de deformaţie în cazul dilatării împiedicate

α1 ∆t −

unde N este forţa axială de interacţiune între bara centrală şi barele laterale, se mai scrie sub forma σ∗ σ∗ (α1 − α 2 ) ∆t = − 1 − 2 . E1 E 2 Se adaugă relaţia între forţa axială şi tensiunile în etapa a doua

5. ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR
∗ ∗ σ1 2 A = σ 2 A = N ,

89

de unde rezultă şi semnificaţia tensiunilor notate cu steluţă. Rezultă tensiunile termice
∗ σ1 =

∆t (α1 − α 2 ) E1 E2 2 ∆t (α1 − α 2 ) E1 E2 ∗ , σ2 = . 2 E1 + E2 2 E1 + E2

Prin suprapunerea efectelor, suma tensiunilor în cele două stări trebuie să fie aceeaşi
∗ ∗ σ1 − σ1 = σ 2 + σ 2 ,

∆t (α 1 − α 2 ) E1 E 2 2 ∆t (α 1 − α 2 ) E1 E 2 F E1 F E2 . − =− + 2 E1 + E 2 2 E1 + E 2 A (2 E1 + E 2 ) A (2 E1 + E 2 )
Rezultă creşterea necesară a temperaturii pentru egalizarea tensiunilor
F (E2 − E1 ) . 3 A (α1 − α 2 ) E1 E2

∆t =

Exemplul 5.5 Un şurub de oţel cu diametrul δ = 10 mm şi pasul filetului h = 1,6 mm este introdus într-un tub de cupru cu d = 12 mm , D = 18 mm şi fixat cu o piuliţă fără strângere (Fig. 5.20). Lungimea părţii active a şurubului este l = 100 mm . Să se calculeze tensiunile produse prin strângerea piuliţei cu o cheie şi rotirea 900 (un sfert de rotaţie). Se cunosc modulele de elasticitate la oţel E1 = 208 GPa şi la cupru E 2 = 100 GPa . Rezolvare La strângerea piuliţei, tubul este comprimat şi şurubul este întins, cu forţe egale şi de sens contrar X 1 . Tubul este comprimat cu ∆l 2 iar şurubul este întins cu ∆l1 . Prin rotirea piuliţei, şurubul se scurtează cu nh, unde n este numărul de rotaţii complete. Alungirea şurubului însumată cu scurtarea tubului egalează modificarea lungimii şurubului prin strângerea piuliţei, egală cu numărul de rotiri ale piuliţei înmulţit cu pasul filetului. Condiţia de deformaţie se scrie

∆l1 + ∆l 2 = nh
sau, deoarece nh << l ,
X 1l X 1l + = nh . E1 A1 E 2 A2

A1 78. 5.5 MPa .54 X1 30316 =− = −214.   2 08 10 78 54 10 ⋅ 141. 4 4 π D 2 − d 2 π 18 2 − 12 2 = = 141.20 Rezultă forţa axială X1 = nh  1 1  E A + E A 2 2  1 1 1 ⋅ 1.37 mm 2 . 4 4 ( ) ( ) Fig.6 4   1 1  ⋅ 100 + 5  .90 unde A1 = A2 = REZISTENŢA MATERIALELOR πδ 2 π ⋅ 10 2 = = 78.54 mm 2 . Tensiunile din şurub sunt σ1 = Tensiunile din tub sunt σ2 =− . A2 141.37  X 1 30316 = = 386 MPa .37  l   = = = 30316 N . ⋅ 5⋅ .

pe baza cărora trebuie calculat momentul de răsucire. Studiul răsucirii este simplificat la bare cu secţiune axial-simetrică. momentul de răsucire se calculează cu relaţia . este necesară construcţia unei diagrame de momente de răsucire (fig. RĂSUCIREA BARELOR O bară dreaptă este solicitată la răsucire (torsiune) dacă în secţiunea transversală acţionează un moment al cărui vector este dirijat în lungul axei barei. având vectorul dirijat în lungul axei barei. La bare cu secţiune plină de formă oarecare. La răsucirea barelor cu pereţi subţiri se adoptă ipoteza invariabilităţii secţiunii transversale. răsucirea este produsă de un moment dirijat în lungul tangentei la axa barei.1 Calculul momentului de răsucire Atunci când asupra unei bare acţionează mai multe cupluri exterioare. În unele aplicaţii se dau puterea transmisă şi turaţia unui arbore. La bare curbe. 2. Dacă un arbore transmite puterea P (kW) la turaţia n (rot/min).15). Împiedicarea deplanării produce tensiuni axiale suplimentare. 6. barele cu profil deschis sunt mai puţin rigide decât barele similare cu profil închis. arborii cutiilor de viteze. elementele elastice de tip bară de torsiune din suspensiile automobilelor şi tancurilor. precum şi barele structurilor spaţiale cu capetele încastrate. În general. la care se consideră că tensiunile tangenţiale sunt constante pe grosimea peretelui.6. secţiunea transversală se deplanează iar studiul tensiunilor şi deplasărilor se face cu metodele Teoriei elasticităţii. Piese tipice solicitate la răsucire sunt arborii maşinilor. la care este valabilă ipoteza secţiunii plane şi la bare cu pereţi subţiri.

92 M t = 9550 P [Nm] . n N n

REZISTENŢA MATERIALELOR

Dacă se cunoaşte puterea N (CP) şi turaţia n (rot/min), atunci M t = 7026 [Nm] .

Relaţiile de mai sus se bazează pe formula puterii în mişcarea de rotaţie: Puterea = Cuplul × Viteza unghiulară deci M t [Nm] = puterea [W ] 1000 ⋅ puterea [kW] 30 000 P = = ⋅ . viteza unghiulara [rad/s] π n π ⋅ turatia [rot/min] 30 kgf ⋅ m N⋅m = 75 ⋅ 9 ,81 ≈ 736 W = 0,736 kW , s s P [kW] = 0,736 ⋅ N [CP] şi deci rezultă M t [Nm] = N [CP] N N 30 P [W] 30 = ⋅ 75 ⋅ 9 ,81 = 7025,895 ≅ 7026 . n n n n π π

Deoarece 1 CP = 75

6.2 Tensiuni în bare de secţiune axial-simetrică
Se constată că dacă pe suprafaţa cilindrică a unei bare se trasează generatoare şi cercuri paralele, formând o reţea de pătrate curbilinii (fig. 6.1, a), după solicitarea barei la răsucire (fig. 6.1, b) pătratele devin romburi, lungimea laturilor rămânând neschimbată. De asemenea, secţiunile transversale rămân plane. Se deduce că un element de bară din vecinătatea suprafeţei laterale este solicitat numai de tensiuni tangenţiale, altfel tensiunile normale ar fi produs alungirea laturilor. Se spune că elementul este solicitat la forfecare pură. Se fac următoarele ipoteze: a) bara este dreaptă şi are secţiune constantă pe toată lungimea; b) momentul de torsiune este constant pe toată lungimea barei;

6. RĂSUCIREA BARELOR

93

c) o secţiune transversală iniţial plană, rămâne plană şi după răsucirea barei; d) secţiunile sunt indeformabile şi se rotesc ca un rigid în jurul axei barei; ca urmare, o linie radială (rază) trasată într-o secţiune transversală rămâne dreaptă în timpul răsucirii barei.

a Fig. 6.1

b

Geometria deformaţiei. Dacă dintr-o bară încastrată la un capăt, solicitată la răsucire, se decupează un element central de rază r şi lungime dx (fig. 6.2), atunci, în urma solicitării, generatoarea CB ocupă poziţia CB', iar raza OB se deplasează în poziţia OB'. Unghiul ∠BCB' = γ este unghiul de lunecare specifică iar unghiul ∠BOB' = dϕ . Se constată că deplasarea punctului B în B' este atât γ dx cât şi r dϕ , deci

γ dx = r dϕ .
Variaţia unghiului de 90o al generatoarei cu secţiunea din stânga este chiar unghiul de lunecare specifică

γ =r
unde

dϕ = rθ , dx

(6.1)

θ=

dϕ dx

(6.2)

se numeşte unghi de răsucire specifică. Acesta este unghiul cu care se rotesc una faţă de cealaltă două secţiuni situate la o distanţă egală cu unitatea.

94

REZISTENŢA MATERIALELOR

Relaţia tensiuni-deformaţii specifice. Aplicând legea lui Hooke pentru forfecare (3.23) rezultă

τ = G γ = Gθ r .

(6.3)

Tensiunile tangenţiale variază liniar cu distanţa la centrul secţiunii. Ele sunt nule în centru şi au valori maxime la marginea secţiunii, fiind perpendiculare pe rază (fig. 6.3). Pe contur aceasta se deduce direct, pe baza dualităţii tensiunilor tangenţiale (3.3).

Fig. 6.2 Condiţiile de echilibru. Tensiunile τ produc forţe interioare care sunt în echilibru cu momentul de răsucire aplicat M t . Tensiunea τ care acţionează pe un element de suprafaţă dA = r dϕ dr dă o forţă tăietoare τ dA care produce un moment rezistent elementar faţă de centrul secţiunii r ⋅ τ dA . Momentul rezistent total se obţine prin însumarea momentelor elementare care acţionează pe întreaga secţiune. Rezultă Mt = unde Ip =

∫ r τ dA = Gθ ∫ r
A A

2

dA = G θ I p

(6.4)

∫r
A

2

dA

(6.5)

este momentul de inerţie polar al secţiunii transversale. Rezultă expresia unghiului de răsucire specifică Mt . G Ip

θ=

(6.6)

6. RĂSUCIREA BARELOR

95

Înlocuind expresia (6.6) în relaţia (6.3) se obţine formula tensiunilor tangenţiale la răsucirea barelor de secţiune axial-simetrică

τ=

Mt r Ip

(6.7)

Tensiunea tangenţială maximă este

τ max =
Dacă se notează Wp =

M t rmax . Ip Ip

(6.8)

rmax

,

(6.9)

modulul de rezistenţă polar al secţiunii transversale, atunci relaţia (6.8) devine

τ max =

Mt . Wp

(6.8, a)

Fig. 6.3 Relaţia (6.8, a) este utilizată sub următoarele trei forme: - formula de dimensionare: - formula de verificare:
W pnec = Mt ; τa

(6.10, a) (6.10, b)

τ ef =

Mt ≤ τa ; Wp

96

REZISTENŢA MATERIALELOR

- formula momentului de răsucire capabil: M tcap = W p τ a . În relaţiile (6.10), τ a este rezistenţa admisibilă la răsucire.

(6.10, c)

6.3 Caracteristicile geometrice Ip şi Wp
Secţiunea circulară plină În relaţia (6.5) se înlocuieşte dA = 2 π r dr , aria inelului circular de grosime dr (fig. 6.3). Rezultă momentul de inerţie polar
D2

I p = 2π


0

r 3 dr =

π D4 32

(6.11)

unde D = 2R este diametrul secţiunii. Din relaţia (6.9) se obţine modulul de rezistenţă polar Ip rmax

Wp =

π D4 π D3 = 32 = . D 16 2

(6.12)

Secţiunea inelară circulară Dacă bara are o gaură centrală de diametru d, atunci momentul de inerţie polar este
D2

I p = 2π

d 2

r 3 dr =

π D4 − d 4 . 32

(

)

(6.13)

Modulul de rezistenţă polar al secţiunii inelare are expresia Ip rmax

Wp =

π D4 − d 4 π D4 − d 4 32 = = . D 16 D 2

(

)

(

)

(6.14)

Pentru un inel subţire de rază R şi grosime h se obţine I p = 2π R 3 h , W p = 2π R 2 h .

cu diametrul interior d.10. 0 .   d 4  0. Rezolvare Pentru ambele variante. RĂSUCIREA BARELOR 97 Exemplul 6. b) de secţiune inelară. A1 = πδ 2 = 1385 mm 2 . d = 40 mm . .84 D3 = 0. 3 M t 750 ⋅ 10 3 = = 15 ⋅ 10 3 mm 3 . Se cere să se dimensioneze bara în două variante: a) de secţiune circulară plină.2 δ 3 = 15 ⋅ 103 .4 Deformaţii la răsucire Din relaţiile (6.2) şi (6. din formula (6. greutatea barei de secţiune A2 inelară este jumătate din greutatea barei de secţiune circulară plină. A2 = 1 −    = 707 mm 2 .  D    2 π D2   d   D = 50 mm .6) se obţine unghiul de răsucire pentru un element de bară de lungime dx: M dx dϕ = t . τa 50 δ = 42 mm . la lungimi egale. Să se compare ariile secţiunilor transversale în cele două cazuri. Secţiunea inelară are aria distribuită mai avantajos pentru a prelua tensiunile mari din vecinătatea suprafeţei piesei. diametrul exterior D şi d = 0 . Aceasta se explică prin variaţia liniară a tensiunilor tangenţiale în lungul razei.2 1 − 0 . a) se obţine modulul de rezistenţă polar necesar W pnec = Varianta 1. 4 ( ) 6.6. G Ip unde produsul G I p se numeşte modùl de rigiditate la răsucire.8 D . cu diametrul δ .2 D 1 −    = 0. pentru aceeaşi tensiune tangenţială maximă pe conturul secţiunii.1 O bară din oţel cu rezistenţa admisibilă τ a = 50 N/mm2 este solicitată la răsucire de un moment M t = 750 Nm.118 1 D3 = 15 ⋅ 103 . Varianta 2. 4  D    A Se observă că 1 ≅ 2 deci.

rigiditatea la răsucire este Mt G I p = . Lucrul 2 mecanic total. 2G Ip (6. GIp (6.19.7).15) Dacă bara are secţiune constantă şi momentul de răsucire este constant pe toată lungimea. 6. înmagazinat de toată bara sub formă de energie potenţială de deformaţie. a cărui valoare creşte liniar cu rotirea dϕ . unghiul cu care se rotesc una faţă de cealaltă ∆ϕ = ∫ 0 M t dx .19) Pe baza relaţiilor (6.17) ∆ϕ Există arbori la care se impune o valoare admisibilă θ a a unghiului de răsucire specifică. (6. a) unde U 0 = τ este energia de deformaţie specifică la forfecare.5 Energia de deformaţie la răsucire Pentru un element de bară de lungime dx. Din relaţia (6. GIp Pentru un tronson de arbore de secţiune constantă. lucrul mecanic efectuat de 1 momentul M t . (6. este M t dϕ . se mai obţine U= 2 ∫ V τ2 dV 2G (6. dintre care se alege cea mai mare.16) ∆ϕ = t .10. este U= ∫ 1 M t dϕ = 2 ∫ M t2 dx .6) rezultă formula de dimensionare bazată pe o condiţie de rigiditate Mt . 2G .98 Pentru o bară de lungime cele două secţiuni de la capete este REZISTENŢA MATERIALELOR . notând dV = dA dx .18). atunci M (6. a) şi (6.5) şi (6. rezultă două dimensiuni diferite.18) I pnec = G θa k= Dacă se utilizează relaţiile (6.

4.4 b Tensiunea tangenţială maximă se produce la mijlocul laturii mari a dreptunghiului şi are valoarea Mt τ max = τ B = τ xzmax = . (6. RĂSUCIREA BARELOR 99 6.6 Răsucirea barelor cu secţiune dreptunghiulară Studiul răsucirii barelor cu secţiune dreptunghiulară se face prin metodele Teoriei elasticităţii. 6. Secţiunile transversale ale barelor se deplanează (fig.21) Valorile coeficienţilor α . β şi γ sunt date în tabelul 6. a). deoarece în acest caz ipoteza secţiunii plane nu mai este valabilă. a Fig.1 pentru câteva valori ale raportului laturilor h b .6. (6. Unghiul de răsucire specifică se calculează cu relaţia Mt θ = β h b3 G . . În figura 6.20) α h b2 La mijlocul laturii mici τ xymax = τ C = γ τ xzmax = γ τ B . 6. b se arată distribuţia tensiunilor tangenţiale pe o secţiune dreptunghiulară.4.

5 0.263 0.100 REZISTENŢA MATERIALELOR Tabelul 6.742 ∞ 0.229 0. Viteza fluidului într-un punct este proporţională cu tensiunea tangenţială în punctul respectiv al barei răsucite. Pe membrana bombată se trasează curbele de nivel.281 0. iar I t este momentul de inerţie la răsucire al secţiunii (Anexa 3).745 6 0. Relaţii pentru calculul acestor caracteristici geometrice se dau în manuale de specialitate. astfel că din relaţiile (6.753 4 0.742 α β γ În general.141 1. .20) şi (6.299 0.313 0. se studiază deformaţiile unei membrane aplicate peste un orificiu având forma secţiunii transversale a barei. 1 2 hb 3 Wt = 1 2 hb 3 şi θ= Mt . 1 3 hb G 3 1 3 hb .21) se obţine τ max = deci Mt = Gθ b .208 0. Volumul cuprins între planul conturului şi suprafaţa bombată a membranei este proporţional cu modulul de rigiditate la răsucire al secţiunii transversale a barei.267 0.743 10 0.24) Răsucirea barelor poate fi studiată prin analogia cu membrana (Prandtl) sau prin analogia hidrodinamică (Greenhill). respectiv I p .313 0. sub acţiunea unei presiuni uniform distribuite. 3 (6. Densitatea curbelor de nivel sau panta membranei într-un punct oarecare sunt proporţionale cu tensiunea tangenţială din bară în punctul respectiv. se utilizează relaţii generalizate de forma τ max = Mt Wt şi θ= Mt G It (6.249 0.1 hb 1 0.23) It = (6. Wt şi I t sunt egale cu W p .246 0.333 0. În al doilea caz.859 2 0.258 0. se studiază liniile de curent ale curgerii unui lichid incompresibil printr-un vas având forma secţiunii barei solicitate la răsucire. În primul caz. raportul h b este foarte mare.231 0.5 0.299 0. Tangenta la curba de nivel arată direcţia tensiunii tangenţiale.795 2. În cazul unei platbande subţiri.333 0.000 1.22) unde Wt este modulul de rezistenţă la răsucire. La secţiunea circulară.766 3 0.282 0. pentru secţiuni pline oarecare.196 0.

6. 6. a. b. Pentru profilele deschise care pot fi descompuse în dreptunghiuri. valorile tensiunii tangenţiale maxime şi a unghiului de răsucire specifică nu se modifică. secţiunea transversală are un singur contur. c.5. La profilele închise din figurile 6. θ= 1 Sδ3 G 3 Mt .5. În construcţiile aeronautice se utilizează şi profile închise de mai multe ori. 6. b). 6.6. deci multiplu conexe. În general.5. Unele profile laminate din oţel şi anumite profile din aluminiu sunt standardizate. c) şi profil I sau dublu-T (fig.5. cornier cu aripi neegale (fig. se poate considera că diferitele dreptunghiuri de dimensiuni δ i × si acţionează independent şi preiau o parte din momentul de răsucire aplicat (fig. a) în care S este lungimea liniei mediane desfăşurate a profilului iar δ este grosimea.5. RĂSUCIREA BARELOR 101 Fig.7 Răsucirea profilelor deschise cu pereţi subţiri Barele cu pereţi subţiri se mai numesc şi profile. atât experimental cât şi cu metodele Teoriei elasticităţii.5 6. având denumiri consacrate: profil U (fig. 6.7). . f. (6. 6.6). d). 6. g. Acestea se pot calcula cu relaţiile (6.23) τ max = Mt 1 Sδ2 3 = Gθ δ . constituind un domeniu simplu conex. e. profilele deschise sunt formate din porţiuni dreptunghiulare. La profilele cu secţiunea deschisă (fig. secţiunea transversală constituie un domeniu dublu conex. că dacă se îndoaie o platbandă subţire şi se realizează bare solicitate la răsucire având profil deschis (fig. profil Z (fig.5. a). Se arată. d).23. colţurile fiind racordate la interior pentru diminuarea concentrării de tensiuni. 6.

1 la profile U şi T. 6. Se recomandă c = 1 la corniere. i (6. şi c = 1.25 la profile I.102 Modulul de rigiditate la răsucire este C = G It = c G 3 REZISTENŢA MATERIALELOR ∑ si δ i3 . 6.25) unde coeficientul c ţine cont de creşterea rigidităţii datorită racordărilor profilului.7 .6 Tensiunea tangenţială maximă în fiecare dreptunghi care compune secţiunea este τ max i = G θ δ i (6. c = 1.26) Fig. Fig.

Din a doua relaţie (6.6. solicitat de un moment de răsucire de 20 Nm. Exemplul 6.8. Fie M t 1 momentul de răsucire preluat de fiecare talpă şi M t 2 momentul preluat de inimă. Se cunoaşte G = 27 GPa . 6. RĂSUCIREA BARELOR 103 unde unghiul de răsucire specifică este θ= Mt . 3 1 ⋅ 150 ⋅ 33 ⋅ 27 ⋅ 103 ⋅ θ = 36. a) se obţine : Mt 1 = Mt 2 = 1 ⋅ 75 ⋅ 23 ⋅ 27 ⋅ 103 ⋅ θ = 5.5 ⋅ 106 ⋅ θ [Nmm]. C (6. Rezolvare Se consideră că profilul U este compus din trei platbande subţiri. cele două tălpi şi inima.8 .2 Să se calculeze tensiunile tangeţiale maxime şi unghiul de răsucire specifică la profilul din aluminiu din figura 6.23.4 ⋅ 106 ⋅ θ [Nmm]. 3 Fig.27) Rezultatele sunt valabile pentru bare în care momentul de răsucire este constant pe toată lungimea şi pentru cazul răsucirii libere (deplanare neîmpiedicată).

Din prima relaţie (6. având grosimea peretelui δ variabilă. se obţine 47 .104 Înlocuind în condiţia de echilibru 2 M t 1 + M t2 = 20 ⋅ 103 REZISTENŢA MATERIALELOR expresiile momentelor de răsucire din inimă şi tălpi.422 ⋅ 10 −3 rad/mm = 0 . 6.23.422 ⋅ 10−3 ⋅ 2 = 22.3 θ = 20 ⋅ 10−3 . de formă oarecare (fig.422 rad/m = 24. Spre deosebire de secţiunile deschise.8 Răsucirea profilelor închise cu pereţi subţiri Studiul profilelor subţiri închise se face adoptând ipoteza constanţei secţiunii transversale şi ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale.422 ⋅ 10−3 ⋅ 3 = 34.2 0 / m . 6.9 Se consideră un profil subţire închis. .9). deci considerând că deformaţia secţiunii transversale este o rotaţie de rigid iar proiecţia liniei mediane pe un plan perpendicular pe axa barei nu se modifică. 6. Fig.2 N/mm 2 .8 N/mm 2 şi tensiunea tangenţială maximă în inimă τ max 2 = 27 ⋅ 103 ⋅ 0 . deci unghiul de răsucire specifică este θ = 0 . a) rezultă tensiunea tangenţială maximă în tălpi τ max 1 = 27 ⋅ 103 ⋅ 0 . momentul M t produce tensiuni tangenţiale uniform distribuite pe grosimea peretelui (ipoteza lui Bredt).

Tensiunile τ 1 şi τ 2 sunt constante pe grosimea peretelui. unde Ω este aria delimitată de linia mediană a peretelui profilului (desenată punctat). Dar r ds este dublul suprafeţei haşurate şi 2Ω . este τ1 δ1 dx . Forţa tăietoare pe faţa 1.3). 2Ω δ (6. este τ δ ds . Pentru echilibrul longitudinal al elementului izolat.19. Forţa dF care acţionează tangenţial la contur. momentul de răsucire se mai scrie Mt =τ δ ∫ r ds = q ∫ r ds . Energia înmagazinată într-un element de dimensiuni ds. Rezultă τ 1δ 1 = τ 2 δ 2 şi deoarece punctele 1 şi 2 au fost alese arbitrar. Fie δ 1 grosimea în punctul 1 şi δ 2 grosimea în punctul 2. Mărimea q = τ δ se numeşte flux de forfecare şi reprezintă o forţă tăietoare pe unitatea de lungime a liniei mediane a secţiunii profilului subţire. de lăţime dx paralelă cu axa barei şi de lungime arbitrară în lungul liniei mediane a profilului (desenată punctat).29) Pentru calculul unghiului de răsucire.28) Tensiunile tangenţiale au valoarea (formula lui Bredt) τ= Mt . a). dx. pe feţele longitudinale din 1 şi 2 acţionează tensiuni egale cu tensiunile tangenţiale din planul secţiunii transversale. Rezultă M t = 2Ω q . 2G . δ este dU = τ2 δ dx ds . se egalează energia de deformaţie exprimată în funcţie de momentul de răsucire M t cu energia de deformaţie exprimată în funcţie de tensiunile tangenţiale τ (6. Conform dualităţii tensiunilor tangenţiale (3. pe un element de lungime ds. perpendiculare pe muchia comună. ∫ r ds pentru tot conturul este (6. RĂSUCIREA BARELOR 105 Se izolează un element infinitezimal din peretele profilului. Deoarece τ δ = q este constant în lungul conturului. produsul τ δ este constant în lungul conturului. Momentul acestei forţe faţă de axa barei (sau faţă de un punct din secţiune ales arbitrar) este τ δ r ds iar momentul total este M t = ∫ τ δ r ds . în lungul axei barei. această forţă trebuie să fie egală cu forţa τ 2 δ 2 dx care acţionează pe faţa 2.6.

17) se obţine . atunci ∆ϕ =θ = 4Ω G δ 2 = τS . energia de deformaţie este egală cu lucrul mecanic al cuplului elastic M t pe rotirea ∆ϕ U= 1 M t ∆ϕ .10). δ (6.30) şi (6. înlocuind tensiunile tangenţiale din relaţia (6. δ (6.31) ale energiei de deformaţie.31) Egalând expresiile (6. Exemplul 6. se obţine unghiul de răsucire specifică (formula lui Bredt) ∆ϕ =θ = Mt 4Ω G Mt S 2 ∫ ds . 6.106 Energia acumulată în tot profilul de lungime U= 2G ∫ REZISTENŢA MATERIALELOR este τ 2δ ds = τ 2δ 2 2G ∫δ ds sau.a) şi (6.3 Să se compare tensiunile tangeţiale maxime şi rigidităţile la răsucire pentru un tub circular cu pereţi subţiri şi un tub cu aceleaşi dimensiuni.33) unde S este lungimea totală a liniei mediane a conturului închis.30) Pe de altă parte.8. solicitate de momente de răsucire egale.10 Rezolvare La profilul închis. din relaţiile (6. 2 (6. se obţine U= M t2 8Ω G 2 ∫ ds . Fig.29). 2Ω G (6. 6.32) Dacă profilul are grosimea δ constantă în lungul conturului. în care s-a tăiat o fantă longitudinală pe toată lungimea (fig.

9 Calculul arcurilor cilindrice elicoidale Arcul cilindric elicoidal este o bară curbă în spaţiu. ∆ϕ 1 3Mt sδ 3 La profilul deschis. rămânând forţa tăietoare T = F şi momentul de răsucire M t = F R . Rezultă că profilele deschise cu pereţi subţiri nu sunt adecvate pentru a prelua solicitări de răsucire sau a împiedica deformaţiile produse de această solicitare.23) şi (6.24) se obţine τ max 2 = δ k2 = = 3Mt 2π R δ 2 . în schimb rigiditatea tubului deschis este de 300 ori mai mică decât cea a tubului închis. 6. În general. redusă în centrul de greutate al secţiunii transversale. tensiunile tangenţiale sunt mari şi deformabilitatea este mare. δ Raportul rigidităţilor la răsucire este k1 R2 =3 2 . 3 Ip 2π R δ 2π R2 δ GIp G Mt = = 2π R3 δ . k2 δ Dacă R δ = 10 . forfecare.6. din relaţiile (6. la care înclinarea elicei este foarte mică. forţa axială şi momentul încovoietor se pot neglija. atunci tensiunile în tubul deschis sunt de 30 de ori mai mari decât cele din tubul închis. a). La un arc solicitat la întindere (fig. 6. b). 6. = = ∆ϕ 2 3 Raportul tensiunilor tangenţiale maxime este τ max 2 τ max 1 =3 R . Mt G It G 2 π Rδ3. La arcurile cu spire strânse. la profilele deschise solicitate la răsucire. dacă înclinarea spirelor este mare atunci forţa F. încovoiere şi răsucire (fig.11.11. RĂSUCIREA BARELOR 107 τ max 1 = k1 = Mt R Mt R Mt = = . . produce toate cele patru solicitări simple: întindere.

34) Numărul de spire n se calculează pe baza formulei săgeţii arcului. π τa (6. 6. solicitarea principală fiind răsucirea. Fig. rezultă: Wp = π d 3 Mt F R = = τa τa 16 de unde se obţine diametrul spirei arcului d =3 16 F R . cu energia de deformaţie la răsucire. Ip = Mt = F R . efectul forfecării este neglijabil. = 2G Ip 2G Ip = 2π R n . 32 Rezultă săgeata arcului . în cazul secţiunii circulare. π d4 .11. Aceasta se poate deduce egalând lucrul mecanic produs de forţa F când arcul se deformează cu săgeata f.11 Din formula de dimensionare la răsucire (6. înmagazinată de arc 1 F f = 2 unde ∫ M t2 dx M t2 . a).108 REZISTENŢA MATERIALELOR La arcuri cu raza de înfăşurare mare în comparaţie cu diametrul spirei (d << R ) .

37) La oţelurile de arcuri τ a = 400 − 600 N/mm2 şi G = 85 GPa. Se cer tensiunile tangenţiale maxime din bară. (6. egal cu gradul de nedeterminare. a încastrată la capete şi solicitată de momentul M. relaţii forţă-deformaţie şi condiţii la limită. exprimate în funcţie de eforturi sau reacţiuni. RĂSUCIREA BARELOR 109 f = 64 F R3 n .36) unde k este rigiditatea arcului (denumită şi constanta elastică a arcului). Reprezentarea grafică a relaţiei (6. Deobicei se elimină deformaţiile şi deplasările între ultimele trei tipuri de ecuaţii. rezultând un număr de condiţii de deformaţie. 6.36) rezultă numărul de spire necesar n= .10. (6. Pentru rezolvarea problemelor static nedeterminate se utilizează ecuaţii de echilibru. Dacă se impune valoarea rigidităţii arcului k= ∆F . ecuaţii de compatibilitate geometrică. d şi modulul de elasticitate G.1 Bara încastrată la capete Fie bara din figura 6. Diferenţa între numărul reacţiunilor (sau eforturilor necunoscute) şi numărul ecuaţiilor de echilibru se numeşte grad de nedeterminare al sistemului.10 Sisteme static nedeterminate solicitate la răsucire La sisteme static nedeterminate. reacţiunile şi eforturile din bare nu pot fi determinate numai cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru din statică.36) se numeşte caracteristica elastică a arcului.6. ∆ f Gd4 64 R 3 k din relaţia (6. G d4 G d4 64 R3 n (6. Rezolvare . Se cunosc dimensiunile a.12. b.35) Relaţia (6.35) se mai scrie sub forma F= f =k f . 6.

(6. (6.41) se obţin reacţiunile M1 = M b .38) Compatibilitatea deformaţiilor. M 32 = M 1 − M = − M 2 . Pe baza legii lui Hooke s-a stabilit expresia (6. secţiunea 3 se roteşte.12 Ecuaţia de echilibru. G Ip G Ip (6.41) Din relaţiile (6. 6. se scrie ∆ϕ13 = M13 a M b . În urma aplicării cuplului M. pentru cele două porţiuni de bară. ∆ϕ32 = 32 . bara fiind încastrată la capete ∆ϕ13 + ∆ϕ 32 = 0.16) a unghiurilor de răsucire care. 6.12. (6. Fig. b) rezultă M13 = M 1 .110 REZISTENŢA MATERIALELOR Reacţiunile din încastrări sunt momentele M 1 şi M 2 . dar suma unghiurilor de răsucire ale celor două porţiuni 1-3 şi 3-2 este zero. (6. Ecuaţia de proiecţii pe orizontală a momentelor se scrie M1 − M + M 2 = 0 .39) Relaţiile forţă-deformaţie.39)-(6.40) Din diagrama momentelor de răsucire (fig. M2 = M a .42) deci tensiunile tangenţiale maxime în cele două porţiuni de bară au expresiile .

s-a stabilit expresia unghiurilor de răsucire specifică (6.13 Rezolvare b Ecuaţia de echilibru. Wp Wp τ 32 = M 32 Wp = Ma Wp (6. RĂSUCIREA BARELOR 111 τ13 = M13 M b = . 6. (6. Cuplul exterior M t este preluat în proporţii diferite de cele două materiale. Se cunosc modulele de elasticitate transversale G1 şi G2 ale celor două materiale. 6. compus din două tuburi subţiri din materiale diferite. solidarizate între ele. care pentru cele două materiale se scrie . a. Suma momentelor de răsucire M t 1 şi M t 2 egalează momentul total: Mt 1 + Mt 2 = Mt . Pe baza legii lui Hooke. a Fig.2 Arbori concentrici Se cer tensiunile tangenţiale produse de momentul M t în arborele din figura 6. cu aceeaşi lungime . iniţială (6. au deformaţii la răsucire identice.6).12). Cele două materiale.6.10.44) Compatibilitatea deformaţiilor. fiind solidarizate între ele: θ1 = θ 2 .13.43) unde W p se calculează cu relaţia (6.45) Relaţiile forţă-deformaţie.

b. Discontinuităţile geometrice. Acelaşi rezultat s-ar obţine dacă cei doi arbori concentrici ar fi solidarizaţi doar la capete. şanţuri de pană.13.45) şi utilizând ecuaţia (6.48) τ nom . factorul de concentrare a tensiunilor elastice K t se defineşte prin relaţia τ K t = max (6. produc variaţii locale importante ale tensiunilor. degajări. ale căror valori maxime sunt mai mari decât cele calculate în ipoteza constanţei secţiunii transversale.112 REZISTENŢA MATERIALELOR θ1 = Mt 1 G1 I p 1 . (6.11 Concentrarea tensiunilor la răsucirea barelor Calculul la răsucire. găuri transversale. La răsucire. de exemplu. bazat pe relaţia (6. Diagramele de variaţie a tensiunilor tangenţiale în lungul razei sunt date în figura 6. este valabil numai pentru bare de secţiune constantă.46) în (6. G1 I p 1 + G2 I p 2 Mt 2 r Ip 2 Rezultă tensiunile în cele două materiale la o distanţă r faţă de centru τ1 = = Mt r . raportul lor fiind egal cu raportul modulelor de elasticitate transversale. G2 Ip1 + Ip G1 2 τ2 = = Ip 2 Mt r . a). G2 Se observă că în dreptul suprafeţei de contact. La un concentrator de tensiuni. tensiunea maximă este funcţie de forma şi dimensiunile piesei în vecinătatea discontinuităţii.47) Înlocuind r = R2 în relaţiile (6. De acest fapt trebuie ţinut cont la solidarizarea materialelor.46) Înlocuind relaţiile (6. se obţine τ max 1 τ min 2 = G1 . G1 + Ip G2 1 (6. tensiunile tangenţiale în cele două materiale sunt diferite.8.44) se obţine Mt 1 G1 I p 1 Mt 1 r Ip1 = Mt 2 G2 I p 2 = Mt . θ2 = Mt 2 G2 I p 2 . arbore în trepte. 6.47).

deci trebuie evitate în proiectare.14 [43] Pentru o bară solicitată la răsucire. cu secţiune variabilă în trepte. Raze de racordare mici produc valori K t mari. variaţia factorului de concentrare a tensiunilor K t în funcţie de raportul între raza de racordare şi diametrul mic este redată în figura 6. 6.4 Un arbore este antrenat cu o putere N = 200 kW la o turaţie n = 600 rot/min şi transmite puterile N1 = 120 kW şi respectiv N 2 = 80 kW unor . pentru patru valori ale raportului diametrelor celor două porţiuni. Exemplul 6.6.14. RĂSUCIREA BARELOR 113 unde τ max este tensiunea maximă la discontinuitatea geometrică iar τ nom este valoarea obţinută neglijând efectul de concentrare a tensiunilor. Fig.

018 rad/m. 6. Să se dimensioneze arborele din oţel cu τ a = 40 MPa şi G = 81 GPa. Din relaţiile (6.114 REZISTENŢA MATERIALELOR consumatori (fig. 6.15.12) rezultă diametrele arborelui : d1 = 3 16 M t 01 π τa = 10 ⋅ 3 16 ⋅ 3183 = 74 mm .20 m. a).15. 600 n Se poate trasa şi diagrama momentelor de răsucire (fig. Să se calculeze rotirea relativă a secţiunii 2 faţă de secţiunea 0 şi să se verifice unghiul de răsucire specifică ştiind că valoarea admisibilă este θ a = 0. c). Se dau a = 0.15 m şi b = 0.15 Rezolvare Se trasează diagrama puterilor (fig. b) şi se calculează momentele de răsucire pe intervalele 0-1 şi 1-2 : M t 01 = 9550 M t 12 = 9550 N 01 200 = 9550 = 3183 Nm. 6. n 600 80 N12 = 9550 = 1273 Nm .10. 6. Fig. π 40 .a) şi (6.15.

16 16 iar pentru secţiunea dreptunghiulară ( α = 0. 4 4 8. RĂSUCIREA BARELOR 115 = 10 ⋅ 3 16 ⋅ 1273 = 54 .2 m.6 ⋅104 1273 ⋅ 103 ⋅ 200 8. d = 20 mm.1 ⋅ 10 ⋅ 89 . Unghiurile de răsucire specifică pe cele două intervale.1 ⋅104 ⋅ 89 .231 ⋅ 15 ⋅ 102 = 0 . Unghiul rotirii secţiunii 2 faţă de secţiunea 0 are expresia M t 01 G I p1 M t 12 ∆ϕ 20 = unde : I p 1 = 01 + 12 G Ip2 .5 mm .5 Să se determine momentul de răsucire capabil pentru bara din figura 6.c) .0054 rad .6 ⋅ 104 mm 4 .75 ⋅ 10−5 rad/mm < θ a .6).1 m. calculate cu relaţia (6. Rezultă momentul de răsucire capabil (6.84 ⋅ 10 θ 12 = G Ip 2 Exemplul 6.5) Wd = α h b 2 = 0 .84 ⋅ 104 Rezultă ∆ϕ 20 = + = 0.6. π ⋅ 754 π ⋅ 554 = 310 . 32 32 3183 ⋅ 103 ⋅150 8. b = 10 mm. b = 0.265 ⋅ 10−5 rad/mm < θ a = 1.1 ⋅104 ⋅ 310.1 ⋅ 104 ⋅ 310. Rezolvare Pentru secţiunea circulară Wd = W p = π d 3 π 203 = = 1.16. I p 2 = = 89 . sunt θ 01 = M t 01 G Ip1 = 3183 ⋅ 103 = 1.10. π 40 d2 = 3 16 M t 02 π τa Se aleg valorile d1 = 75 mm şi d 2 = 55 mm. precum şi rotirea secţiunii 3 faţă de încastrare.6 ⋅ 104 M t 12 = 1273 ⋅ 103 = 1.8 ⋅ 10−5 rad/mm .231 şi β = 0.84 ⋅ 104 mm 4 .3465 ⋅ 103 mm3 .57 ⋅ 103 mm3 .196 pentru h/b = 1. Bara este din oţel cu τ a = 60 MPa şi G = 81 GPa. h = 15 mm. a = 0. 8.

1 ⋅ 104 ⋅ 0.57 ⋅ 104 8. cu τ a = 50 MPa.1.10. G Ip G Id unde π ⋅ d 4 π ⋅ 204 = = 1.5 ⋅ 60 = 20 .1 ⋅ 104 ⋅ 1.79 ⋅ 103 ⋅ 100 + = 0 . 6. Problema se va rezolva prin suprapunerea efectelor.116 REZISTENŢA MATERIALELOR M tcap = Wd min τ a = 346 . .16 Unghiul de rotire al secţiunii 3 faţă de încastrarea 1 are expresia : ∆ϕ31 = Ip = M t 12 M t 23 + .294 ⋅ 104 Exemplul 6.79 ⋅ 103 Nmm =20.294 ⋅ 104 mm 4 . Rezultă ∆ϕ31 = 20 . Fig. pe baza rezultatelor de la paragraful 6. Rezolvare Ecuaţia de echilibru a momentelor se scrie M1 + M 2 = 150 . a din oţel. Sistemul este simplu static nedeterminat.79 Nm.57 ⋅ 104 mm 4 .79 ⋅ 103 ⋅ 200 20. 32 32 I d = β h b3 = 0 . cu secţiune circulară.012 rad .17.196 ⋅ 15 ⋅ 103 = 0. 8.6 Să se dimensioneze bara încastrată la capete din figura 6.

sau M1 = M 2 3 . diagrama momentelor de răsucire are forma din figura 6.5 ⋅ 103 = 1750 mm3 .17 Similar. dacă acţionează numai momentul din secţiunea 4. RĂSUCIREA BARELOR 117 ∆ϕ13 Dacă acţionează numai momentul din secţiunea 3. M 2 = 75 Nm . În cazul acţiunii simultane a celor două momente. valori cu care se construieşte diagrama momentelor de răsucire din figura 6. a) W pnec = M t max = 87 . Fig. Se utilizează formula de dimensionare (6. corespunzătoare a momentelor de răsucire este redată în figura 6.17. deci M 1 = 37 . condiţia de ′ ′′ şi ecuaţia de echilibru deformaţie ∆ϕ 14 = ∆ϕ 42 sau M1′ 3 = M 2 ′ ′′ ′ ′′ conduc la Diagrama M1′ + M 2 = 100 M 1′ = 25 Nm .5 Nm . 50 τa . 6. b. condiţia de deformaţie M13 13 M 32 32 ′ ′ = . M 2 = 12 .5 Nm .17. Dar ecuaţia de = ∆ϕ 32 se scrie G Ip G Ip ′ ′ ′ ′ echilibru este M1 + M 2 = 150 .17.10. Rezultă M tmax = 87.6. d. c.5 Nm .

16 F R 3 16 ⋅ 1250 ⋅ 40 = = 7 .118 deci REZISTENŢA MATERIALELOR π d3 = 1750 .34) d =3 Se alege d = 8 mm .7 Un arc cilindric elicoidal având raza de înfăşurare R = 40 mm şi numărul de spire n = 8 este comprimat de o forţă F = 1250 N.7 mm . Săgeata arcului are expresia (6.6 mm .35) f = 64 F R 3 n G d4 = 64 ⋅ 1250 ⋅ 403 ⋅ 8 8. Să se dimensioneze arcul şi să se calculeze săgeata f. 16 Exemplul 6. cunoscând τ a = 500 MPa şi G = 85 GPa. de unde rezultă d = 20.5 ⋅ 104 ⋅ 84 = 117 .985 mm π τa π ⋅ 500 . Rezolvare Se dimensionează arcul cu formula (6. Se alege d = 21 mm .

∫A y dA . PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE La încovoiere şi răsucire. Momentele de inerţie se mai numesc momente de ordinul doi ale suprafeţelor. momentele centrifugale se mai numesc produse ale suprafeţelor iar centrele de greutate se numesc centre geometrice sau centroide. Axa Oz va fi orientată în sus iar axa Oy spre dreapta. independente de deplanare. Este evident că noţiunile provin din mecanică. deci momentul static al întregii suprafeţe faţă de axa Oy este ∫AzdA . sistemul de axe yOz va fi rotit 180o faţă de convenţia din acest curs. unde A este aria suprafeţei: Sy = ∫A z dA . care intervin în calculul tensiunilor şi deformaţiilor sunt momentele de inerţie. Pentru simplificarea expunerii. momentele centrifugale şi modulele de rezistenţă. prin particularizarea relaţiilor de la plăci subţiri.1. Momentul (de ordinul întâi al) elementului de suprafaţă dA faţă de axa Oy este z dA .1 Momente statice ale suprafeţelor plane Fie suprafaţa plană din figura 7.2) . Caracteristicile geometrice ale secţiunilor plane. forma secţiunii barei este uneori mai importantă decât suprafaţa acesteia.7. 7.1) Momentul static al întregii figuri faţă de axa Oz este Sz = (7. O suprafaţă plană nu are greutate. Se vor utiliza denumirile "improprii" aşa cum sunt definite în standardul românesc privind terminologia din Rezistenţa materialelor (STAS 1963-81). (7. nu are inerţie şi nici proprietăţi centrifugale. calculate faţă de axe care trec prin centrul de greutate al suprafeţei secţiunii transversale.

. Coordonatele centrului de greutate al suprafeţei compuse se calculează cu relaţiile yG = ∑ Ai yi .5) unde yi şi zi sunt coordonatele centrului de greutate al suprafeţei Ai (i = 1. z = z − zG . unde yG . 7.3) Rezultă coordonatele centrului de greutate al suprafeţei yG = Sz = A ∫ y dA . zG sunt coordonatele punctului G în sistemul iniţial.. ∑ Ai zG = ∑ Ai zi .120 REZISTENŢA MATERIALELOR Se alege un nou sistem de coordonate yG z . A A (7. o suprafaţă este adesea împărţită în mai multe figuri cu forme geometrice simple (de ex. A A zG = Sy A = ∫ z dA .. ∑ Ai (7.y ) dA = 0. ∫ ∫ A A G A A G (7. obţinut prin translaţia axelor sistemului yOz. dreptunghiuri. Fig.n ) ..z ) dA = 0. 2 . = y dA = ( y . ale căror suprafeţe şi centre de greutate sunt cunoscute sau uşor de determinat. Coordonatele elementului dA în noul sistem de axe sunt y = y − yG . triunghiuri).1 Originea G a noului sistem se alege astfel încât în sistemul de coordonate yG z momentele statice ale suprafeţei să fie nule: Sy = Sz ∫ z dA = ∫ (z ..4) În practică. cercuri.

7. Orice axă care trece prin centrul de greutate al suprafeţei se numeşte axă centrală.9) . atunci momentul centrifugal al suprafeţei este nul. Dacă o figură nu are axe de simetrie dar are un centru de simetrie. se consideră elementul de arie dA = b dz situat la distanţa z de axa Oy. (7. iz = Iz . A (7. Razele de inerţie se definesc prin relaţiile iy = Dreptunghiul La dreptunghiul cu baza b şi înălţimea h din figura 7. ) (7.2. Dacă figura are două axe de simetrie. atunci centrul de greutate se află la intersecţia acestora. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 121 Dacă o figură are o axă de simetrie. Prima integrală (7.7. Momentele de inerţie axiale şi cel polar sunt mărimi pozitive. (7. deoarece momentul static faţă de o axă de simetrie este zero. Iz = ∫A y 2 dA . momentele de inerţie axiale sunt momente de ordinul doi ale suprafeţelor Iy = ∫A z 2 dA . zero sau negativ. atunci centrul de greutate coincide cu centrul de simetrie.6) devine Iy A .6) Momentul centrifugal al suprafeţei faţă de axele yOz este I yz = ∫A yz dA . în timp ce momentul centrifugal poate fi pozitiv. La suprafeţe axial-simetrice.8) unde r este distanţa de la elementul dA la originea O. atunci centrul de greutate se află pe această axă.2 Momente de inerţie ale suprafeţelor plane Prin definiţie.7) Dacă una dintre axe este axă de simetrie. momentul de inerţie polar faţă de punctul O este Ip = ∫Ar 2 dA = ∫A (y 2 + z 2 dA = I z + I y .

64 (7. Fig.122 Iy = Deci Iy = Cercul b h3 12 şi Iz = h b3 .7). pe baza relaţiei (7.12) Aceeaşi expresie se poate deduce din formula momentului de inerţie polar (6. I y = I z = I p 2 .11) Fie cercul de rază R = D 2 din figura 7. 64 ( ) (7. 7.8).3 La un inel gros.13) . momentul de inerţie axial se obţine scăzând momentul de inerţie al cercului interior din momentul de inerţie al cercului exterior I y = Iz = π D4 − d 4 . Deci Iy = Iz = π D4 .2 Inelul circular Fig. Elementul de suprafaţă haşurat dA = r dθ dr este situat la distanţa z = r sinθ de axa Oy. 12 (7. Rezultă Iy = ∫A z 2 dA = ∫0 ∫0 2π R (r sinθ )2 r dθ dr = π R 4 4 . cu diametrul exterior D şi diametrul interior d.3. 12 REZISTENŢA MATERIALELOR ∫A z 2 dA = ∫−h 2 +h 2 z 2 b dz = b h3 . 7.10) (7.

a. 6 (7. 2 z3 (7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 123 La un inel subţire. 3 (7.16) unde A este suprafaţa triunghiului 1 y1 1 A = 1 y2 2 1 y3 z1 1 z2 = [ y1 (z2 − z3 ) + y2 (z3 − z1 ) + y3 (z1 − z2 ) ]. 3) faţă de un sistem de axe oarecare yOz.17) Momentele de inerţie axiale sunt Iy = A [ z1 (z1 + z2 ) + z2 (z2 + z3 ) + z3 (z3 + z1 ) ].15) Momentele statice faţă de sistemul de coordonate yOz au expresiile S y = A zG = A (z1 + z2 + z3 ) . ∫A z 2 dA = ∫0 2π (R sinθ )2 R dθ δ = π R 3 δ . (7.18) . 3 zG = b 1 (z1 + z2 + z3 ) . 3 S z = A yG = (7.14) a Fig. de rază R şi grosime δ << R . definit prin coordonatele vârfurilor yi . 7.4 Coordonatele centrului de greutate sunt yG = 1 ( y1 + y2 + y3 ) .4. 3 A (y1 + y2 + y3 ) .7. zi (i = 1. se consideră un element de suprafaţă dA = R dθ δ situat la distanţa z = R sinθ de axa Oy. Rezultă Iy = Triunghiul Fie triunghiul din figura 7. 2.

124 Iz = REZISTENŢA MATERIALELOR A [ y1 ( y1 + y2 ) + y2 ( y2 + y3 ) + y3 ( y3 + y1 ) ]. (7.20) Calculul relaţiilor de mai sus se poate face simplu utilizând coordonatele triunghiulare (fig. L3 se stabilesc relaţiile liniare 1   1     y  =  y1 z z    1 1 y2 z2 1   L1    y3   L2  .18)-(7.21) Între coordonatele carteziene y.20) se obţine Iy = b h3 .7) se obţin formulele (7.4.6) şi (7. Poziţia unui punct P în interiorul sau pe conturul unui triunghi de suprafaţă A este determinată de trei rapoarte între suprafeţe. Din relaţiile (7. 24 . 7. 12 Iz = h b3 . 12 12 I yz = A ( y1z1 + y2 z2 + y3 z3 ) .24) Relaţiile (7.15)-(7. Triunghiul dreptunghic Fie triunghiul dreptunghic cu baza b şi înălţimea h din figura 7. b a (a )! (b )! ∫A (L1 ) a dA = 2 A (a + 2)! (a )! . numite coordonate triunghiulare L1 = A1 A . b). L3 = A3 A . 12 ( ) ( ) (7. z în relaţiile de definiţie (7. Momentele de inerţie ale triunghiului faţă de axele centrale sunt Iy = A 2 A 2 2 2 2 2 z1 + z2 + z3 . L2 = A2 A . L2 .18)-(7.5. 12 I yz = b2 h2 . care pot fi aproximate prin mai multe triunghiuri. I z = y1 + y2 + y3 .22) Înlocuind coordonatele y.23) (7.  z3   L3    (7.20) sunt utile la calculul momentelor de inerţie ale suprafeţelor de forme complicate. Se utilizează integrale de forma (Gallagher) ∫A (L1 ) (L2 ) dA = 2 A (a + b + 2)! .20). de exemplu secţiunea transversală a unui burghiu sau a unei palete de turbină sau compresor. 6 (7.19) Momentul centrifugal este I yz = A [ (y1 + y2 )(z1 + z2 ) + (y2 + y3 )(z2 + z3 ) + ( y3 + y1 )(z3 + z1 ) ] 12 (7. z ale punctului P şi coordonatele triunghiulare L1 .

În continuare se calculează momentele de inerţie la un dreptunghi a cărui grosime este mult mai mică decât lungimea. putând fi pozitiv pentru alte direcţii ale axelor faţă de cele din figura 7. Elementul de lungime d are suprafaţa dA = δ d = δ Se calculează dz . Se notează lungimea dreptunghiului şi α înclinarea acestuia faţă de axa Oy. Fie dreptunghiul din figura 7.5. definit prin grosimea δ şi coordonatele extremităţilor yi . 72 Semnul momentului centrifugal faţă de axele centrale depinde de sensul acestora în raport cu triunghiul. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 125 Din relaţiile (7. 2) faţă de un sistem de axe oarecare yOz.23) şi (7.7.5 Fâşie dreptunghiulară subţire Fig. 7.6. 7. 36 I yz = − b2 h2 . zi (i = 1. sinα δ I y = z dA = A sinα ∫ z1 2 z2 ∫ z 2 dz = 3 3 3 3 δ z1 − z2 δ z1 − z2 = sinα 3 3 z1 − z2 deci momentul de inerţie faţă de axa Oy este . 36 Iz = h b3 . Fig.24) se obţine Iy = b h3 .6 Pentru calculul momentelor de inerţie ale profilelor subţiri. acestea se decompun în suprafeţe dreptunghiulare înguste.

7) se obţine momentul centrifugal I yz = A [ ( y1 + y2 )(z1 + z2 ) + y1z1 + y2 z2 6 ] (7.25) şi analog. se obţine I y = ∫A z 2 dA = ∫A (z + b )2 dA = ∫A z 2 + 2 z b + b 2 dA = I y + b 2 A . cu originea în centrul de greutate al suprafeţei respective. 7. ) I yz = ∫A yz dA = ∫A ( y + a )(z + b ) dA = ∫A ( yz + az + y b + ab ) dA = I yz + abA .27) 7.26) Din relaţia (7.7. 3 ( (7. se cunoaşte momentul de inerţie al unei suprafeţe componente faţă de un sistem de axe local. şi se calculează momentul de inerţie faţă de un sistem de axe global. .3 Variaţia momentelor de inerţie cu translaţia axelor La calculul momentelor de inerţie ale suprafeţelor compuse. Fig. I z = ∫A y 2 dA = ∫A ( y + a )2 dA = ∫A 2 ( (y ) + 2 y a + a 2 dA = I z + a 2 A .7 Cu notaţiile din figura 7. momentul de inerţie faţă de axa Oz este Iz = A 2 2 y1 + y1 y2 + y2 .126 Iy = A 2 2 z1 + z1z2 + z2 3 REZISTENŢA MATERIALELOR ( ) ) (7. având axele paralele cu axele sistemului local.

1 Se cere să se calculeze momentele de inerţie axiale ale suprafeţei din figura 7.8.28) şi (7. A1 + A2 20 ⋅ 60 + 60 ⋅ 20 Se trasează axa Gy paralelă cu Oy. plus produsul ariei suprafeţei cu pătratul distanţei între cele două axe. Se calculează poziţia centrului de greutate zG = A1z1 + A2 z2 20 ⋅ 60 ⋅ 70 + 60 ⋅ 20 ⋅ 30 = = 50 mm . Se alege un sistem de axe de referinţă cu axa y la baza figurii şi axa z axa de simetrie verticală.7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 127 Rezultă relaţiile cunoscute ca formulele lui Steiner sau teorema axelor paralele: I y = I y + A b2 . Aplicând prima formulă (7.28) se obţine Iy = 60 ⋅ 203 20 ⋅ 603 + 20 ⋅ 60 ⋅ 202 + + 20 ⋅ 60 ⋅ 202 = 136 ⋅ 104 mm 4 12 12 .29) pot fi utilizate cu condiţia ca cel puţin una dintre axe să fie axă centrală.29) Momentul de inerţie centrifugal faţă de două axe oarecare este egal cu momentul de inerţie centrifugal faţă de axe paralele care trec prin centrul de greutate al suprafeţei. (7. (7. care trece prin centrul de greutate al suprafeţei. Fig. Relaţiile (7.28) Momentul de inerţie faţă de o axă oarecare este egal cu momentul de inerţie faţă de o axă paralelă. 7.8 Figura se împarte în două dreptunghiuri de arii A1 şi A2 la care se cunosc centrele de greutate. I z = I z + A a2 . I yz = I yz + A a b . Exemplul 7. plus produsul ariei cu distanţele între cele două axe. a în care dimensiunile sunt date în mm.

b are aceeaşi valoare cu cel al suprafeţei în T din figura 7. 7.8.30) . I zy . I z . 7. I z1 . momente notate I y1 . La studiul încovoierii oblice a barelor este uneori necesar să se calculeze momentele de inerţie faţă de un sistem de axe de coordonate rotit faţă de sistemul considerat iniţial.8. z1 = z cosθ − y sinθ . Fig. dar şi de orientarea axelor în planul suprafeţei.9 Coordonatele elementului dA în sistemul de axe rotit se pot exprima în funcţie de coordonatele elementului în sistemul de axe iniţial: y1 = y cosθ + z sinθ . I y1 z1 . (7.128 Iz = Iz = REZISTENŢA MATERIALELOR 20 ⋅ 603 60 ⋅ 203 + = 40 ⋅ 104 mm 4 . notate I y . 12 12 Momentul de inerţie axial I y al suprafeţei în U din figura 7. Fie suprafaţa din figura 7. a.4 Variaţia momentelor de inerţie cu rotaţia axelor Momentele de inerţie ale unei suprafeţe plane nu depind numai de alegerea originii axelor de coordonate.9 la care se cunosc momentele de inerţie faţă de axele yOz. Interesează valorile momentelor de inerţie faţă de un sistem de axe y1Oz1 rotit cu unghiul θ faţă de axele iniţiale.

36) unde.31) se scriu convenabil în funcţie de unghiul dublu: I z1 y1 = I y − Iz sin 2θ + I yz cos 2θ . (7.7. I y1 z1 = (7. (7. atunci acestea se numesc axe centrale principale de inerţie.34) şi (7. deci unghiul care anulează derivata este dat de relaţia tg 2θ = 2 I yz Iz − I y (7.35).31) ∫A y1z1 dA = ∫A (y cosθ + z sinθ )(z cosθ − y sinθ ) dA = . . I z1 = ∫A y1 dA = ∫A (y cosθ + z sinθ ) dA = 2 2 = I z cos2θ + I y sin 2θ + I yz 2 sinθ cosθ . Acestea se numesc direcţii principale de inerţie. Comparând relaţiile (7. Ecuaţia (7.34) Relaţiile (7. pentru simplificarea expunerii. se observă că unghiul θ din relaţia (7. Rezultă Unghiul θ pentru care momentul de inerţie axial I y1 dat de relaţia (I y − I z )(− sin 2θ ) − 2 I yz cos 2θ = 0 .36) corespunde rotaţiei axelor pentru care momentul centrifugal se anulează.35) (7.32) are o valoare extremă se obţine din condiţia dI y1 d(2θ ) = 0 .33) (7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 129 Momentele de inerţie faţă de axele rotite sunt I y1 = ∫A z1 dA = ∫A (z cosθ − y sinθ ) dA = = cos2θ ∫ z 2 dA + sin 2θ ∫ y 2 dA − 2 sinθ cosθ ∫ yz dA = A A A 2 2 = I y cos2θ + I z sin 2θ − I yz 2 sinθ cosθ .I z )sinθ cosθ + I yz (cos2θ − sin 2θ ) I y1 = I z1 = Iy + Iz 2 I y + Iz 2 2 + − I y − Iz 2 I y − Iz 2 cos 2θ − I yz sin 2θ .32) (7. = (I y . Dacă originea axelor este în centrul de greutate al suprafeţei.36) are două soluţii care diferă cu 180o. nu s-a schimbat notaţia pentru unghiuri. cos 2θ + I yz sin 2θ . Deci există două unghiuri θ care diferă cu 90o şi care definesc direcţiile axelor care trec prin punctul O şi faţă de care momentul de inerţie axial are valori extreme.

39) De asemenea. (7.42) I yz = I 2 − I1 sin 2θ .41) (7. Se alege un sistem de axe de referinţă.36) în expresia (7. în funcţie de momentele de inerţie principale I y = I1 cos2θ + I 2 sin 2θ . atunci I y1 = I z1 = I y = I z şi orice axă este o axă principală de inerţie. Acesta este cazul suprafeţelor axial-simetrice şi al celor închise de poligoane regulate.38) (7.87 mm . 2 Dacă I yz = 0 şi I y = I z . Exemplul 7. (7.10.2 = I y + Iz 2  I y − Iz  2 ±   2  + I yz . cu axa Oy la marginea de sus a figurii şi axa Oz la marginea din stânga.37) Este posibil să se stabilească expresii care sunt invariante faţă de rotirea axelor de coordonate I y1 + I z1 = I y + I z = I1 + I 2 . Se calculează poziţia centrului de greutate yG = A1 y1 + A2 y 2 40 ⋅ 5 ⋅ 20 + 55 ⋅ 5 ⋅ 2. uneori este util să se exprime momentele de inerţie.2 Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale principale ale suprafeţei din figura 7. 40 ⋅ 5 + 55 ⋅ 5 A1 + A2 . calculate faţă de axe oarecare. I z = I1 sin 2θ + I 2 cos 2θ .32) a momentului de inerţie axial I y1 se obţin momentele de inerţie I1 şi I 2 faţă de axele principale de inerţie numite momente de inerţie principale I1.    2 (7. 2 2 I y1 I z1 − I y1 z1 = I y I z − I yz = I1I 2 . Rezolvare Figura se împarte în două dreptunghiuri de arii A1 şi A2 la care se cunosc centrele de greutate G1 şi G2 .40) (7.5 = = 9 .130 REZISTENŢA MATERIALELOR Deci axele principale de inerţie se pot defini şi ca axele faţă de care momentele centrifugale sunt nule. Înlocuind unghiurile θ din relaţia (7. în care dimensiunile sunt date în mm.

5 − 19 .0792 ⋅104 = (118.63) = 6 .2 = sau I1 = 20.5) = 6. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 131 zG = A1 z1 + A2 z 2 40 ⋅ 5 ⋅ (− 2 .10 Din relaţia (7.37) se calculează momentele de inerţie principale I1.395 + 6 .5) = = −19. 40 ⋅ 5 + 55 ⋅ 5 A1 + A2 Se desenează axa Gy paralelă cu Oy şi axa Gz paralelă cu Oz.079 ⋅ 104 mm 4 .87 ) + + 55 ⋅ 5 ⋅ (9 .5 ) + + 55 ⋅ 5 ⋅ (32 .395 ⋅ 104 mm 4 12 12 3 5 ⋅ 403 2 55 ⋅ 5 2 Iz = + 40 ⋅ 5 ⋅ (20 − 9. 7.7.13 ⋅ 17 .325 ± 82. Aplicând formulele (7. 12 12 Din formula (7.27 1 ⋅ 104 ± 2 2 (17 .4)⋅104 .87 − 2 .87 mm . 17 .072 ⋅ 104 mm 4 şi I 2 = 3.29) se determină momentul centrifugal I yz = 40 ⋅ 5 ⋅ 10.37 )⋅ (− 12.87 − 2 .27 ⋅ 104 mm 4 .28) se obţin momentele de inerţie axiale Iy = 3 40 ⋅ 53 2 5 ⋅ 55 2 + 40 ⋅ 5 ⋅ (19 .27 )2 + 4 ⋅ 6.37 + 55 ⋅ 5 ⋅ (− 7 .87 ) = 17 .395 − 6. Fig.5) + 55 ⋅ 5 ⋅ (− 32 .59 ⋅ 104 mm 4 .

132 Din relaţia (7.079 = −1. 7.54o şi 132.71 mm. I yz = −12.093 6 . Momentele de inerţie faţă de sistemul yOz sunt I y = 164. θ1 = − 23. respectiv 2.3 Se cere să se calculeze momentele de inerţie faţă de axele centrale principale la secţiunea din figura 7.09 ⋅ 104 mm 4 . I z = 118. Momentele de inerţie faţă de axele centrale yGz sunt I y = 66. Exemplul 7. Direcţiile axelor centrale principale sunt definite de unghiurile θ1 = 15.23o. Rezultă unghiurile care definesc direcţiile principale de inerţie.66 ⋅ 104 mm 4 .46o .11. I z = 26 . Fig.88 ⋅ 104 mm 4 .77o şi θ 2 = 66.43 mm. θ 2 = 105. şi cel mai apropiate faţă de axa 2. .39o . Se vede că elementele suprafeţei sunt cel mai îndepărtate faţă de axa 1.39o.36) se obţine tg 2θ = REZISTENŢA MATERIALELOR 2 ⋅ 6 . notate 1. În figura 7. I yz = 83⋅ 104 mm 4 .14 ⋅ 104 mm 4 .395 deci 2θ = − 47.27 − 17 .10 s-au trasat axele centrale principale. Coordonatele centrului de greutate: yG = 25. zG = 26.64 ⋅ 104 mm 4 .11 Rezolvare Suprafaţa secţiunii: A = 1400 mm2.

12 Exemplul 7. Fig.4 Fig. I 2 = 22.7) este I yz = ∫A y z dA = ∫∫ 0 0 π R2 R r cosθ r sinθ dr rdθ = r 3dr sinθ cosθ dθ = ∫ 0 π 2 ∫ 0 R4 .2) este π R2 π 2 Sy = ∫A z dA = ∫∫ 0 0 2 R r sinθ dr rdθ = r 2dr sinθ dθ = ∫ 0 ∫ 0 R3 .6) este Iy = ∫A z 2 dA = ∫∫ 0 0 R r 2 sin 2θ dr rdθ = r 3dr sin 2θ dθ = ∫ 0 π 2 ∫ 0 π R4 . Rezolvare Momentul static faţă de axa Oy (7.13 Să se determine poziţia centrului de greutate şi momentele de inerţie faţă de axele sistemului de referinţă yOz pentru suprafaţa sfert de cerc din figura 7. 7. 7. PROPRIETĂŢI ALE SUPRAFEŢELOR PLANE 133 Momentele de inerţie centrale principale au valorile I1 = 70 . 3π Momentul de inerţie faţă de axa Oy (7.4) sunt zG = Sy A = R3 3 πR 4 π R2 = 4R = yG . 3 Coordonatele centrului de greutate (7.75 ⋅ 104 mm 4 . 8 .22 ⋅ 104 mm 4 . 16 Momentul centrifugal (7.7.12.

4).37 a 4 .11).36) se obţin din relaţia tg 2θ = de unde rezultă 2 I yz Iz − I y = 2 ⋅ (− 13.457 a 4 . Direcţiile principale de inerţie (7.13. I 2 = 15. Momentele de inerţie axiale se calculează pe baza expresiilor stabilite pentru dreptunghi (7. cerc (7. 2 2   I1 = 54.08 a 4 − (3a ) 4+  − I yz = 2 3a 2   3π   2 2 8 2        Momentele de inerţie principale (7.750 şi θ 2 = −21.457 − 49.023 − 20.023  2 = ±   + (− 13. .28).457 + 49. utilizând formulele lui Steiner (7. Se obţine 2 2  3a a 3  π a + 3a a   + (3a ) 4− π a 4 − π a (2a ) 2  = 20.08) . Iz = 2  + a 3a   + 8   2  16  12   Momentul centrifugal este   π a 2  4a   a 3a 1  −  2a = −13.1 a 4 .023  20 .457 θ1 = 69. Rezolvare Se consideră că jumătatea inferioară a secţiunii se compune din dreptunghiul 1 şi sfertul de cerc 2 din care se decupează semicercul 3.12) şi sfert de cerc (Exemplul 7. Se cere să se calculeze momentele de inerţie centrale principale şi poziţia axelor centrale principale de inerţie.023 a 4 .9158 49. Iy = 2  8 2  2  16  12    2  a (3a )3  π  3a  (3a ) 4− π a 4  = 49.2 = I y + Iz 2  I y − Iz  2 ±   2  + I yz =    2 2 20.240 .08) = − 0 .37) sunt I1.134 Exemplul 7.5 REZISTENŢA MATERIALELOR Secţiunea transversală a unui burghiu are forma aproximativă din figura 7.

8. arcurile în foi şi chiar aripile unor avioane. grinzile podurilor. În aceste condiţii forma secţiunii barei este mai importantă decât aria suprafeţei. relaţii între tensiuni şi deformaţii specifice. atunci bara este solicitată la încovoiere simetrică. Se fac următoarele ipoteze: a) barele au secţiune constantă. Deobicei încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale asupra unor bare relativ zvelte.8. Dacă vectorul moment este dirijat în lungul unei axe centrale de inerţie a secţiunii care însă nu este şi axă principală. având vectorul dirijat perpendicular pe un plan de simetrie al barei. şi condiţii de echilibru. atunci se spune că bara este solicitată la încovoiere oblică. forme optime fiind obţinute cu ajutorul profilelor subţiri. b) momentul încovoietor este constant în lungul barei. Dacă forţele care acţionează asupra barei sunt cuprinse într-un plan de simetrie al secţiunii transversale. paletele turbinelor şi compresoarelor axiale. Calculul acestora este important la profilele subţiri şi la organele de asamblare ale grinzilor compuse. În acest capitol se studiază numai încovoierea. c) secţiunile transversale plane. Forţele tăietoare produc tensiuni tangenţiale nule la extremităţi şi maxime la centrul secţiunii. Dacă acţionează numai un moment încovoietor se spune că bara este solicitată la încovoiere pură. cum sunt grinzile de susţinere a planşeelor. rezultat direct al ipotezei secţiunii plane. Momentele încovoietoare produc tensiuni normale distribuite liniar pe înălţimea secţiunii barei. înainte de încovoierea .1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică Determinarea distribuţiei tensiunilor la încovoierea pură este o problemă static nedeterminată la rezolvarea căreia se utilizează condiţii de deformaţie. În multe cazuri încovoierea apare simultan cu răsucirea. osiile vagoanelor. Aceste sarcini produc în secţiunea transversală atât moment încovoietor cât şi forţă tăietoare. ÎNCOVOIEREA BARELOR O bară este solicitată la încovoiere dacă în secţiunea transversală acţionează un moment al cărui vector este perpendicular pe axa barei.

atunci s-ar observa că. în timp ce partea superioară este comprimată. f) modulul de elasticitate longitudinal al materialului barei are aceeaşi valoare la întindere şi la compresiune. dar rămânând plane. 8. 8. nu există tensiuni transversale. e) elemente longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau compresiune. Înseamnă că trebuie să existe un plan intermediar xOy în care deformaţia longitudinală este zero. cele două secţiuni situate iniţial la distanţa dx rotindu-se relativ cu unghiul dϕ .1.1.1 Dacă bara ar fi formată din fibre longitudinale.1.1 Deplasări şi deformaţii specifice Deformaţii longitudinale Se consideră o porţiune de lungime dx dintr-o bară solicitată la încovoiere pură în planul xOz (fig. a). Acesta se numeşte plan neutru iar axa Ox din acest plan se numeşte axa neutră a barei. fibrele inferioare se întind. În urma aplicării momentelor încovoietoare M y . . rămân plane după încovoiere şi perpendiculare pe axa deformată a barei. 8. Fig. iar cele superioare se comprimă. conform ipotezei lui Bernoulli.136 REZISTENŢA MATERIALELOR barei. d) raza de curbură a barei deformate este mare în comparaţie cu dimensiunile transversale. în urma încovoierii barei. Se observă că partea de jos a barei este întinsă. bara se deformează ca în figura 8. b.

2) εx = unde du x dϕ =z =κy z . ÎNCOVOIEREA BARELOR 137 Fibra care nu se alungeşte prin deformaţia de încovoiere este a′b′ = ab şi se numeşte fibra medie a barei. = ρz dx εx = (8. O fibră situată la distanţa z de fibra medie are iniţial lungimea mn = dx = a′b′ = ρ z dϕ iar după aplicarea solicitării devine m′n′ = (z + ρ z ) dϕ .8. alungirile în lungul barei sunt însoţite de contracţii transversale ε y = ε z = −ν ε x (4.1) se mai scrie (8. fiind valabilă şi la materiale cu dependenţă neliniară între tensiuni şi deformaţii specifice. Alungirea acestei fibre este ∆ (dx ) = l ′n′ = m′n′ − m′l ′ = m′n′ − a′b′ = z dϕ . Ca o consecinţă directă a ipotezei secţiunii plane. Deformaţii transversale. Alungirea specifică se obţine împărţind alungirea la lungimea iniţială dϕ z dϕ ∆ (dx ) z . dx dx ux = z ϕ (8. .1) este independentă de tipul materialului barei. = =z = ρ z dϕ dx dx ρ z dϕ 1 . Fie ρ z raza de curbură a fibrei medii. alungirile specifice sunt distribuite liniar pe înălţimea secţiunii. În realitate. iar suprafaţa neutră se curbează. În zona întinsă grosimea barei scade. fenomen denumit curbură anticlastică. în zona comprimată grosimea barei creşte. Relaţia (8.4) este deplasarea longitudinală a unui punct situat la distanţa z de planul neutru. fiind nule în planul neutru şi având valori maxime în fibrele extreme. Studiul încovoierii se bazează şi pe ipoteza invariabilităţii secţiunii transversale a barei. Aceste deformaţii sunt foarte mici şi nu modifică rezultatele obţinute pentru alungirile specifice longitudinale.1) Dacă se notează curbura fibrei medii deformate κy = relaţia (8.3) (8. sau la solicitări în domeniul plastic.9).

3 Condiţii de echilibru Tensiunile σ x produc forţe interioare σ x dA care echilibrează momentul încovoietor M y .3 8.8) s-a ţinut cont de faptul că.2 Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice Aplicând legea lui Hooke (3.2). ∫A y σ x dA = 0 . deci. dar dintre acestea există numai momentul dirijat în lungul axei Oy.5) relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice. σ y = σ z = 0 .1. 8. În planul neutru. c) fiind maxime în fibrele extreme. (8. Fig. ρz (8. Tensiunile normale de încovoiere variază liniar cu distanţa la fibra medie (fig. se obţine N= ∫Aσ x dA = 0 .4) între tensiunile σ x şi eforturile secţionale (fig. conform ipotezelor de lucru. 8.1. tensiunile produse de încovoiere sunt nule. De asemenea.6) (8. forţele σ x dA pot produce în general forţă axială şi momente încovoietoare.6)-(8. ∫A z σ x dA = M y . fiind paralele cu axa Ox. pentru o secţiune dată.1.138 REZISTENŢA MATERIALELOR 8. unde distanţa z este maximă. Dacă se scriu relaţiile de echivalenţă (3.7) (8. 8. .22) rezultă σ x = E εx = E z =κy E z . 8.8) M iy = M iz = − În relaţiile (8.2 Fig. în lungul axei neutre.

deci axa Oy trebuie să fie axă centrală.5) rezultă formula tensiunilor normale la încovoiere simetrică σx = cunoscută ca formula lui Navier. Când secţiunea barei nu este simetrică. Axa Oz Înlocuind relaţia (8. La o secţiune cu o singură . ÎNCOVOIEREA BARELOR 139 Poziţia axei neutre Oy. trebuie să fie nul. My z Iy (8.7) se obţine κ y E κ y E I y = M y . ∫A y z dA = 0 . Rezultă că momentul centrifugal al suprafeţei secţiunii transversale ∫A y z dA = 0 sau În cazul încovoierii simetrice această condiţie este automat îndeplinită.5) în (8.9) Din relaţia (8.6) se obţine κ y E Momentul static al suprafeţei secţiunii transversale (7. planul forţelor trebuie să conţină o axă centrală principală (fig. 8.4. Înlocuind relaţia (8. 8. I yz = 0 .1) faţă de axa Oy este nul. a) tensiunile au valori maxime egale (şi de semn contrar) în fibrele extreme. La o secţiune cu două axe de simetrie (fig. Rezultă curbura barei κy = 1 dϕ M y = = .4 Formula lui Navier Înlocuind relaţia (8.3). şi invers proporţionale cu momentul de inerţie axial al secţiunii transversale. 8.10) Tensiunile de încovoiere sunt proporţionale cu momentul încovoietor şi cu distanţa la axa neutră.5) în (8.5) în (8. ρ z dx E I y ∫A z 2 dA = M y sau (8. Rezultă că axa neutră Oy trece prin centrul de greutate al secţiunii transversale a barei.8) se obţine κ y E ∫Az dA = 0 sau ∫Az dA = 0 .1. deci axele sistemului yOz trebuie să fie axe centrale principale.8.

Wy = D D 32 2 2 (8.13.4 b Dacă materialul are rezistenţa admisibilă la întindere diferită de cea la compresiune.140 REZISTENŢA MATERIALELOR axă de simetrie (fig. este importantă orientarea secţiunii astfel încât tensiunea maximă să apară pe partea cu rezistenţa admisibilă mai mare. 8.4.1.11) unde Wy = Iy zmax (8.5 Modulul de rezistenţă axial Tensiunea normală maximă are expresia σ max = M y zmax Iy = My My = Iy Wy zmax (8. 8. a) . cu diametrul D. 8.12) este modulul de rezistenţă axial sau modulul de rezistenţă la încovoiere al secţiunii transversale. Această valoare nu trebuie să depăşească rezistenţa admisibilă la încovoiere pentru materialul barei. se obţine π D4 Iy π D3 = 64 = . b) tensiunea maximă σ max apare în fibra cea mai îndepărtată de axa neutră. La secţiunea circulară plină. a Fig.

13.13. Wy = D D 32 D 2 2 ( ) ( ) (8. c) (8.formula de dimensionare la încovoiere: .14. deci pentru o valoare cât mai mică a ariei A a suprafeţei secţiunii transversale. Pentru configuraţii sau încărcări mai complicate.14. acesta se obţine din diagrama momentelor încovoietoare. c) σ ef = M ≤ σa. rezultă π D4 − d 4 Iy π D4 − d 4 64 = = . Forma secţiunii transversale este cu atât mai raţională cu cât Wy este mai mare pentru un consum de material cât mai mic. cu baza b şi înălţimea h. Wy M cap = Wy σ a . 8. Fig. cu diametrul exterior D şi cel interior d. în valoare absolută. iar M este momentul încovoietor maxim din bară.14.5 Fig.6 O grindă rezistă cu atât mai bine la încovoiere cu cât Wy are valori mai mari. se calculează b h3 Iy b h2 = 12 = .formula de verificare: . În relaţiile (8.14). Wy = h h 6 2 2 Relaţia (8. 8. b) La secţiunea dreptunghiulară. b) (8. a) (8. . σ a este rezistenţa admisibilă la încovoiere. ÎNCOVOIEREA BARELOR 141 La secţiunea inelară circulară.8. σa (8.formula momentului încovoietor capabil: W ynec = M .11) este utilizată sub următoarele forme: .

. b). c. Astfel W1 = 8 a3 W2 = 12 a 3 = 1. În figura 8.5.6 Deformaţii la încovoierea pură simetrică Deoarece pe porţiunile de bară solicitate la încovoiere pură M y = const. (fig. 8. 8. d). 8.9) rezultă că. 8. a. Acesta este util în special la studiul barelor de secţiune eterogenă. se obţine My 1 = = const. ρz EI y de cerc. a).6.55 din aria suprafeţei secţiunii circulare pline (fig.5 W1 W3 = 23 a3 ≅ 3 W1 (fig.5. Secţiunea inelară (fig.5. cu suprafaţa mai judicios distribuită (tensiunile de încovoiere cresc liniar de la centru spre suprafaţa barei).15) Deci la încovoierea pură ρ z = const. Se apreciază că la profilele utilizate în construcţii metalice tălpile preiau până la 80% din momentul încovoietor din secţiune. a).142 REZISTENŢA MATERIALELOR În figura 8. din relaţia (8.6. la care prin distribuirea judicioasă a elementelor suprafeţei (cât mai departe de axa Oy) se obţine un modul de rezistenţă tot mai mare. deci în zona unde tensiunile normale sunt foarte mici. La unele bare. inima având rolul de a menţine tălpile în poziţie şi de a prelua solicitările de forfecare care apar la încovoierea cu forţă tăietoare. în cazul barelor de secţiune constantă şi din acelaşi material. 8. 8.1. tălpile preiau cea mai mare parte a solicitării de încovoiere. bara se deformează în formă de arc .15) produsul E I y se numeşte modùl de rigiditate la încovoiere. se prevăd găuri transversale..6 se arată două secţiuni cu acelaşi modul de rezistenţă Wy . b. pentru micşorarea greutăţii. c). În acelaşi scop. în lungul fibrei medii. (8. (fig.. în construcţii metalice se utilizează profile laminate în formă de I. deci la bare din mai multe materiale. U sau L (Anexele 2. din loc în loc.5 se arată trei secţiuni cu arii egale (12 pătrate cu latura a). are aria egală cu 0. La secţiunea în I. b). În relaţia (8.

ÎNCOVOIEREA BARELOR 143 8. b) momentul încovoietor este constant în lungul barei.6) a momentului de inerţie axial.7 Energia de deformaţie la încovoierea pură Pentru un element de bară de lungime dx. care trec prin centrul de greutate O al suprafeţei secţiunii transversale. dar nu sunt axe principale de inerţie. solicitat la încovoiere de momentul M y .2.1 Calculul faţă de axe centrale oarecare Se fac următoarele ipoteze: a) barele au secţiune constantă. în lungul axelor Oy. În continuare se vor considera componentele M y şi M z ale acestui moment încovoietor. 8. 2 2 EIy Energia acumulată de întreaga bară are expresia U= ∫ 2 M y dx 2 EIy . având vectorul dirijat perpendicular pe axa longitudinală a barei.2 Tensiuni la încovoierea oblică Încovoierea oblică pură este solicitarea produsă în secţiunea transversală a unei bare de un moment al cărui vector nu este dirijat în lungul unei axe centrale principale de inerţie şi care este constant în lungul barei. 8. Pentru simplificarea expunerii.1.9) dϕ = M y dx EIy . respectiv Oz.10) şi dV = dA dx . c) secţiunile transversale plane. (8.16) 2 σx dV se înlocuieşte 2E Acelaşi rezultat se obţine dacă în expresia U = V ∫ σ x din formula (8. înainte de încovoierea . rotirea relativă a secţiunilor de la capete este (8.8. Lucrul mecanic efectuat de cuplul M y pe rotirea elastică dϕ se înmagazinează în elementul de bară sub formă de energie potenţială de deformaţie dU = 2 M y dx 1 M y dϕ = . se renunţă la notaţia cu bară deasupra literelor utilizată în capitolul 7. folosind definiţia (7.

dx κy = κz = (8. Fig. Alungirea specifică este du x = ε +κ y z −κz y . dx εx = unde (8. . rămân plane după încovoiere şi perpendiculare pe axa deformată a barei.17) unde u este o deplasare de translaţie în lungul axei Ox. 8.19) În relaţiile (8. respectiv xOy. deplasarea longitudinală a unui punct P de coordonate y.19).18) ε= du . Indicii corespund axelor faţă de care au loc rotirile respective. nu există tensiuni transversale. ϕ este unghiul de rotaţie al secţiunii faţă de axa Oy şi ψ este unghiul de rotaţie faţă de axa Oz.144 REZISTENŢA MATERIALELOR barei. κ y şi κ z sunt curburile fibrei medii a barei în planele xOz. d) razele de curbură ale barei deformate sunt mari în comparaţie cu dimensiunile transversale. are forma generală ux = u + z ϕ − y ψ (8. e) elemente longitudinale ale barei sunt solicitate doar la întindere sau compresiune.7 Relaţii între deplasări şi deformaţii specifice Ca o consecinţă directă a ipotezei secţiunii plane. dx dψ . f) modulul de elasticitate longitudinal al materialului barei are aceeaşi valoare la întindere şi la compresiune. dx dϕ . z.

22) (8. ∫A z σ x dA = M y . (8.22) şi (8.21) (8.26.8. ∫A y σ x dA = M z . forţa axială fiind zero.20) în relaţia (8.6) şi (7. deci relaţia (8.24) Deoarece axele de coordonate sunt axe centrale. (8. ( ) (8. a) (8. se obţine N= ∫Aσ x dA = 0 . Condiţii de echilibru Distribuţia de tensiuni este echivalentă static cu momentul încovoietor din secţiune.25) (8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 145 Relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice Aplicând legea lui Hooke (3. b) κ y I yz − κ z I z = − de unde rezultă curburile Mz .22) rezultă σ x = E εx = E ε +κ y z −κ z y .20) relaţie valabilă numai pentru materiale liniar-elastice. sau. Din relaţiile de echivalenţă (3. 2 (8. pe baza relaţiilor de definiţie ale momentelor de inerţie (7. momentele statice sunt nule şi rezultă ε = 0 .26) ∫A y z dA − κ z E ∫A y κ y I y − κ z I yz = dA = − M z .25.23) M iy = M iz = − Înlocuind expresia (8. E .. se obţine κy E κy E ∫A z 2 dA − κ z E ∫A y z dA = M y . căci forţa axială este nulă. My E .24) în relaţiile (8.20) devine Înlocuind expresia (8. (8. σ x = κ y E z −κ z E y .23).21) se obţine εE ∫A dA + κ y E ∫A z dA − κ z E ∫A y dA = 0 .4) între tensiunile σ x şi eforturile secţionale. Tensiunile normale de încovoiere variază liniar cu distanţele la axele de coordonate.7).

Egalând expresia (8.24) se obţine formula tensiunilor normale la încovoierea oblică. El nu coincide cu planul forţelor. care este perpendicular pe vectorul moment. 2 E I y I z − I yz κz = 1 I yz M y + I y M z .27) Înlocuind expresiile (8.2 Calculul faţă de axe centrale principale Dacă se înlocuieşte I yz = 0 în ecuaţia (8.30) I yz Iz y. Dacă M z = 0 .28) se reduce la σx =My iar ecuaţia axei neutre este z= I z z − I yz y 2 I y I z − I yz (8. de ecuaţie z= I yz M y + I y M z I z M y + I yz M z y. . 2 E I y I z − I yz (8. momentele de inerţie I y şi I z sunt momentele de inerţie principale I1 sau I 2 . rezultă σx = − My Mz y+ z. (8.31) Se observă că dacă I yz = 0 . În acest caz.2. ecuaţia (8. de componente M y şi M z . Această axă se află la intersecţia planului secţiunii transversale cu planul neutru.146 REZISTENŢA MATERIALELOR κy = 1 I z M y + I yz M z . 8. faţă de axe centrale principale σx = − I yz M y + I y M z I y Iz − 2 I yz y+ I z M y + I yz M z 2 I y I z − I yz z.27) în relaţia (8. (8.30) se reduce la formula lui Navier (8.28).10) stabilită pentru încovoierea simetrică.28) Axa neutră este linia din planul secţiunii transversale în lungul căreia tensiunile σ x sunt nule.29) Planul care conţine fibra medie deformată a barei este perpendicular pe axa neutră. Iz Iy (8. De aici denumirea de încovoiere oblică. ecuaţia (8. (8.28) cu zero rezultă că axa neutră este o linie dreaptă.32) formulă valabilă atunci când axele Oy şi Oz sunt axe centrale principale. care trece prin centrul de greutate al secţiunii.

de lungime = 1 m. Iz Iy (8. M z = 0 . încovoierea este oblică. Relaţia (8. al cărui vector este înclinat cu unghiul α faţă de axa principală Oy.33) Ecuaţia axei neutre se obţine pentru σ x = 0 : − sau Iy z = tgα = tg β .2 şi este solicitată de forţa verticală F = 200 N care trece prin centrul de greutate al secţiunii din capăt.E1.34) y sinα z cosα + =0 Iz Iy Dacă I y ≠ I z . y Iz (8. atunci M y = M cosα şi M z = M sinα . are secţiunea nesimetrică de la Exemplul 7. atunci β ≠ α . deci înclinarea axei neutre diferă de înclinarea vectorului moment. Dacă acţionează un singur moment încovoietor M. planul de încovoiere este perpendicular pe axa neutră. Dacă I y = I z sau dacă α = 0 .30). a. Pentru simplificare. ÎNCOVOIEREA BARELOR 147 funcţie de forma secţiunii.32) devine σx = − M sinα M cosα y+ z.8. atunci cele două direcţii coincid. s-a renunţat la notaţia cu bară deasupra literelor. Metoda 1. Calculul faţă de axe centrale oarecare Tensiunile normale se calculează cu relaţia (8. Exemplul 8. . Rezolvare Momentul încovoietor este maxim în secţiunea din încastrare M y = − F = −200 ⋅ 103 = −2 ⋅ 105 Nmm .1 Bara în consolă din figura 8. Se cere tensiunea normală maximă din bară.

27 ⋅ 104 mm 4 . Calculul faţă de axe centrale principale Tensiunile normale se calculează cu relaţia (8.27 deci axa neutră este înclinată cu unghiul δ = 44.079 ⋅ 4.31) se scrie z= I yz Iz y= 6 . Din relaţia (8. de coordonate yP = 4.87 mm .395 ⋅ 104 mm 4 .30) se obţine I z z P − I yz y P 2 I y I z − I yz σP =My = ⋅ 10 − 4 = − 61.6 N mm 2 .13 mm .87 17.E1 Metoda 2.079 ⋅ 104 mm 4 . z P = 40.27 ⋅ 40.2 faţă de axe centrale oarecare sunt I y = 17 .E1. I yz = 6 .079 2 a Fig.27 . Ecuaţia axei neutre (8.110 faţă de axa Gy . Punctul cel mai îndepărtat de această axă este punctul P. = −2 ⋅ 10 5 ⋅ 6 . 6 . Momentele de inerţie şi momentul centrifugal calculate la Exemplul 7.33) b .148 REZISTENŢA MATERIALELOR Centrul de greutate al secţiunii este localizat în figura 8.13 − 6 . b.97 y = tgδ ⋅ y .395 ⋅ 6.079 y = 0 .6. I z = 6 . 8.

770 = 0.73 mm .403 z .30) se mai scrie y1 = y cosθ1 + z sinθ1 = y cos . ÎNCOVOIEREA BARELOR 149 M z1 I2 y1 + M y1 I1 z1 .13 = −11.770 = −1.770 ⋅ y1 = 2 .59 ⋅ 104 mm 4 . este rotit cu unghiul θ1 = −23.770 − y sin . I2 3.403 yP = 0.770 = 0.915 ⋅ 40 . Ecuaţia axei neutre (8.770 ). Sistemul de axe centrale principale.23. I 2 = 3. M z1 = − M y sinθ 1 = 2 ⋅ 10 5 0 5 ( ) ⋅ sin (− 23. calculate la Exemplul 7.915 yP − 0.23. ( ( ) ) ( ( ) ) Coordonatele punctului P în sistemul de axe centrale principale sunt y1P = 0 .403 ⋅ 4 .770 şi θ 2 = θ1 + 900 cu axa Gy (deci α = 23.770 + z sin . σx = − Momentele de inerţie principale.46 y1 = tgβ y1 .770 = 44.23.83 ⋅ 105 Nmm . Transformarea de coordonate (7.915 y − 0 . z P = 40.8. Rezultă că tensiunea normală în punctul P este .403 ⋅ 40.806 ⋅ 10 Nmm . z1P = 0.13 + 0.89 0 faţă de axa Gy1 .77 ) = −0 .915 ⋅ 4. iar direcţiile principale fac unghiurile θ1 = −23.59 deci axa neutră este înclinată cu unghiul β = 67. Componentele momentului încovoietor în lungul axelor centrale principale sunt M y1 = M y cosθ1 = −2 ⋅ 105 ⋅ cos − 23.07 tgα ⋅ y1 = tg 23.880 − 23.403 z P = 0.87 mm .915 z P + 0 .87 − 0 . sunt I1 = 20.23.13 mm .915 z + 0 .68 mm .110 = δ . Punctul cel mai îndepărtat de această axă este punctul P. de coordonate yP = 4.403 y .770 faţă de sistemul iniţial yGz .072 ⋅ 104 mm 4 . Se observă că β − α = 67 .34) se scrie z1 = I1 20 . notat y1Gz1 . deci rezultatul coincide cu cel obţinut prin prima metodă.87 = 38.2. z1 = z cosθ1 − y sinθ1 = z cos .

însă efortul de calcul este mai mare. în dreptul fibrelor extreme tensiunile tangenţiale paralele cu forţa tăietoare sunt nule. La barele care au raportul h relativ mare. deformaţii suplimentare de lunecare.0. pe lângă momentul încovoietor.1 Formula lui Juravski Fie un element de lungime dx. detaşat dintr-o bară solicitată la încovoiere simplă (fig.73) + − 1. care neglijează deplanarea. având diverse legi de variaţie pe înălţimea secţiunii. calculul tensiunilor normale se poate face cu formulele deduse pentru încovoierea pură. şi o forţă tăietoare. care produce tensiuni tangenţiale şi deci.8). deci ipoteza lui Bernoulli nu mai poate fi utilizată la stabilirea formulei tensiunilor normale. Condiţiile reale privind geometria deformaţiilor se pot folosi numai la stabilirea unei soluţii exacte.6 N 2 3. se deduce o expresie aproximativă a tensiunilor tangenţiale produse de forţa tăietoare.59 ⋅ 104 20. formula lui Navier (8. În . funcţie de forma acesteia. Se constată că la bare cu secţiuni având raportul h (între înălţimea secţiunii şi lungimea barei) relativ mic (< 1 10 ). În general.806 ⋅ 105 (.3 Tensiuni de forfecare la încovoierea simplă Deobicei încovoierea este rezultatul acţiunii unor sarcini transversale asupra barelor. în general.68 = . utilizând numai o condiţie de echilibru. apare o deplanare a secţiunii transversale.61. 8. considerând valabilă distribuţia liniară a tensiunilor normale de încovoiere. Din considerente bazate pe dualitatea tensiunilor tangenţiale. prin metodele Teoriei elasticităţii.83 ⋅10 4 38. în secţiunea transversală acţionează. Datorită distribuţiei neliniare a tensiunilor tangenţiale. În continuare. formulele stabilite în Teoria elasticităţii pentru învoierea pură dau valori ale tensiunilor normale mai mari decât cele reale. 8. care produce tensiuni normale.11. în lungul căruia se consideră că forţa tăietoare este constantă. 8.150 REZISTENŢA MATERIALELOR σP = − =− M z1 I2 y1P + M y1 I1 z1P = 5 .072 ⋅ 10 mm Se obţine deci acelaşi rezultat ca prin prima metodă. Solicitarea produsă de acţiunea simultană a momentului încovoietor şi a forţei tăietoare se mai numeşte încovoiere simplă.10) şi.3.

Rezultanta forţelor elementare σ x dA produse de tensiunile normale pe faţa din stânga a elementului considerat este N = ∫ σ xdA = BCD ∫ BCD M y z1 Iy dA = My Iy ∫ z1 dA = BCD M y S∗ y Iy . ÎNCOVOIEREA BARELOR 151 secţiunea din stânga acţionează eforturile M y şi Tz . y Pe faţa din dreapta a elementului acţionează forţa N + dN (M y + dM y ) S ∗ . 8. Se consideră că în lungul unei linii BC.8 Se secţionează apoi acest element cu un plan paralel cu xOy. Pe feţele frontale ale acestui element acţionează tensiuni normale σ x . respectiv σ x + dσ x . la distanţa z de acesta. Fig.8.35) unde S ∗ este momentul static al suprafeţei BCD faţă de axa centrală Oy. paralele cu axa neutră Oy. Ipoteza lui Juravski. iar pe faţa superioară acţionează tensiuni tangenţiale. complementare celor produse de forţa tăietoare în secţiunea transversală. (8. iar în secţiunea din dreapta acţionează M y + dM y şi Tz . obţinându-se elementul desenat cu linii mai groase. componentele tensiunilor tangenţiale τ xz paralele cu forţa tăietoare sunt uniform distribuite. y = Iy .

S∗ = b  − z   + z  =  − z2  = y  8  h2  2 22  2 4     deci τ xz = Tz S ∗ y b Iy = 3 Tz  4 z 2  1 − . Ecuaţia de echilibru a forţelor ce acţionează asupra elementului considerat se scrie N + τ zx b dx − (N + dN )= 0. Tz S ∗ y bIy (8. 8. b dx τ zx dM y dx ∗ ∗ 1 d  M y S y  1 S y dM y  = . = b dx  I y  b I y dx   Deoarece = Tz şi τ zx = τ xz .37) Formula (8. la bare cu dimensiuni transversale mult mai mici decât lungimea barei.36) Se obţine τ zx = sau 1 dN . Secţiunea dreptunghiulară În cazul secţiunii dreptunghiulare (fig. 2 bh  h2    (8.9). I y = b h3 şi 12 2  b h2  4 z 2  h 1h  bh 1 − .37) este strict valabilă doar pentru bare de secţiune constantă. Totuşi se constată că. (8.152 REZISTENŢA MATERIALELOR iar pe faţa superioară acţionează forţa longitudinală de forfecare τ zx b dx . Se observă că τ xz depinde de raportul S ∗ b . rezultă expresia tensiunilor tangenţiale τ xz = cunoscută ca formula lui Juravski. deci de ordonata z la nivelul y căreia se evaluează tensiunile tangenţiale. eroarea introdusă de variaţia forţei tăietoare în lungul barei este relativ mică. unde b = BC . având forţa tăietoare constantă în lungul barei.38) .

Valoarea maximă. b = 2 r sinθ . este S∗ y θ θ = zdA = ∫ 0 ∫ 2r 0 Tz 3 sin 2θ cosθ dθ = 2 3 3 r sin θ . calculat faţă de axa Oy. este . dz = − r sinθ dθ . 8.39) τ xzmax = 2 A unde A = b h . z = r cosθ .10 Secţiunea circulară În cazul secţiunii circulare de rază r (fig.8. Momentul static al suprafeţei situate sub coarda b. ÎNCOVOIEREA BARELOR 153 Componentele paralele cu forţa tăietoare ale tensiunilor tangenţiale au o distribuţie parabolică pe înălţimea secţiunii. la nivelul axei neutre.40) unde aria cercului A = π r 2 . 8. 8. Valoarea maximă. iar aria suprafeţei elementului haşurat este dA = b dz = −2 r 2 sin 2θ dθ . Fig.10). 3 Rezultă expresia tensiunilor tangenţiale paralele cu forţa tăietoare τ xz = Tz S ∗ y b Iy 2 3 3 r sin θ 4 Tz 3 = = sin 2θ .9 Fig. 4 3 A πr 2 r sinθ 4 (8. este 3 Tz (8. la nivelul axei neutre.

− z  z +  − z  =  2  3 3 3 3 3 3     Tz S ∗ y b Iy deci tensiunile tangenţiale paralele cu forţa tăietoare au expresia τ xz = = 12 Tz  2 h h  − z  + z .43) Secţiunea în formă de I La secţiunea în formă de I (fig. 8.12).42) Tensiunea tangenţială maximă nu mai apare la nivelul axei neutre. 3  ch  3  3  (8. momentul de inerţie axial este I y = S∗ = y 1 2h  12h  b  2 h h  b − z  + z . având valoarea τ xzmax = unde aria triunghiului A = ch . 2 A (8.11 Secţiunea triunghiulară Fig. la nivelul căreia se calculează tensiunile. c h3 iar momentul static al triunghiului 36 situat sub linia BC. .11). ci la distanţa z = h 6 spre vârful triunghiului.154 REZISTENŢA MATERIALELOR τ xzmax = 4 Tz . unde coarda b are o variaţie bruscă.41) Fig. diagrama tensiunilor tangenţiale de forfecare τ xz este formată din arce de parabolă.12 În cazul secţiunii triunghiulare simetrice. cu o discontinuitate în dreptul trecerii de la tălpi la inima profilului. 8. 3 A (8. cu baza c şi înălţimea h (fig. 2 3 Tz . 8. este 8.

Fibrele de sus ale barei de jos sunt întinse. cele două . deformarea are loc ca în figura 8. 8.13). cu secţiunea dreptunghiulară b × h . tensiunile tangenţiale sunt neglijabile faţă de cele normale.14 Dacă barele nu sunt îmbinate şi se neglijează frecarea pe suprafeţele de contact. 8. în timp ce fibrele de jos ale barei de sus sunt comprimate.2 Lunecarea longitudinală Se consideră două bare suprapuse (fig. b. ÎNCOVOIEREA BARELOR 155 Comparaţie între valorile tensiunilor σ şi τ Fie bara din figura (8. 2 A 2bh τ max h = σ max 4 depinde de raportul h între înălţimea secţiunii transversale şi lungimea barei.13 Fig. La barele cu raportul h < 1 10 . solicitate la încovoiere de forţa F.8. la care de obicei ipoteza lui Bernoulli este verificată. 8.3.14.14. 8. τ max = Se observă că raportul 3 Tz 3F = . a) în consolă. Fig. Dimensionarea se face numai pe baza momentului încovoietor. Tensiunea normală maximă apare în încastrare şi are valoarea bh 6 Tensiunea tangenţială maximă este M ymax Wy F 2 σ max = = = 6F b h2 .

a îmbinată prin sudare. b). Conform relaţiilor (8. Dimensionarea acestora se face pe baza valorii forţei de lunecare longitudinală N . Cordonul de sudură este solicitat la forfecare (fig.14. Dacă barele sunt îmbinate.15. rezultă τ= N .15. Fenomenul se numeşte lunecare longitudinală. Considerând că acestea sunt uniform distribuite. 8.37). c). Fig. 8. 8. unde τ as este rezistenţa admisibilă la forfecare a cordonului de sudură. În planul de forfecare (haşurat) se dezvoltă tensiuni tangenţiale. ele lucrează împreună la încovoiere. Tz S ∗ y Iy . − 2 12 12 Tz = F .15 Fie grinda metalică din figura 8.156 REZISTENŢA MATERIALELOR suprafeţe în contact lunecând una faţă de cealaltă. Elementele de asamblare împiedică lunecarea longitudinală. . forţa de lunecare are expresia N = ∫ τ xz b dx = unde S∗ = b t y h+t b (h + 2 t ) 3 (b − t ) h3 . ca o singură grindă compusă.36) şi (8. Iy = . fiind solicitate la forfecare (fig. 2a deci forţa capabilă a unui cordon continuu de sudură este Ncap = τ as a .

deci grosimea minimă a cordonului de sudură este a= S ∗ Tz y 2 I y τ as .16 Se poate lucra cu un model de bară bazat pe o ipoteză modificată a secţiunii plane.3. ÎNCOVOIEREA BARELOR 157 Egalând forţa de lunecare cu forţa capabilă a două cordoane de sudură. 8. b).16. Se admite că o secţiune iniţial plană rămâne plană după solicitarea barei la încovoiere simplă. 8.16.8. e). a) produce deformaţii de lunecare distribuite neuniform pe înălţimea secţiunii (fig. 8. La secţiuni dublu simetrice.3 Modelul de bară cu forfecare Variaţia neliniară a tensiunilor tangenţiale pe înălţimea secţiunii transversale a unei bare solicitate la încovoiere simplă (fig.16. lunecările sunt maxime la mijlocul secţiunii şi nule în fibrele extreme. propusă de Timoshenko. deci deplanarea acesteia (fig. rezultă Tz S ∗ y Iy = 2 τ as a . 8. .16. c). 8. Fig. dar nu mai este perpendiculară pe fibra medie deformată a barei (fig. unde S ∗ este momentul static al suprafeţei corespunzătoare tălpii secţiunii. 8. calculat y faţă de axa Oy.

Pentru determinarea factorului k f .46) unde ν este coeficientul de contracţie transversală al materialului barei. se egalează expresiile energiei de deformaţie la forfecare pe unitatea de lungime a barei. τ m = G γ m .44) unde τ = τ xz este tensiunea tangenţială paralelă cu forţa tăietoare. . constantă pe înălţimea secţiunii. (8. = A∫A τ 2 dA (8. bazate pe tensiunile tangenţiale reale şi pe tensiunea tangenţială medie ∫ Tz2 1 τ2 τ2   dA = m A f = =  τ dA  . 8.158 REZISTENŢA MATERIALELOR Se consideră că rotirea secţiunii are o componentă datorită tensiunilor normale (fig.16. se calculează o tensiune tangenţială medie.886. Fie γ m unghiul de lunecare specifică mediu. cu diametrul exterior D şi diametrul interior d. La o bară cu secţiune circulară plină. d) şi o componentă constantă datorită lunecărilor produse de tensiunile tangenţiale. Pe baza legii lui Hooke (3. k f = 0. pentru secţiunea inelară. 2G 2 G Af 2G kf A  A A2G  ∫ 2 Rezultă formula factorului de forfecare kf (∫A τ dA)2 .16. 8. iar k f este factorul de forfecare. din oţel. Forţa tăietoare în secţiune este Tz = ∫Aτ dA . constant pe înălţimea secţiunii (fig. se obţine kf = 1 7 + 6 ν 20 + 12 ν  d D    + 6 + 6ν 6 + 6 ν  1 + (d D ) 2    2 .45) Calcule mai precise bazate pe metodele Teoriei elasticităţii arată că. e). Tz Af (8.22). Tensiunea tangenţială medie se calculează cu relaţia τm = unde Af = k f A este o arie echivalentă numită aria de forfecare.

datorit inerţiei la rotaţie a elementelor barei. o constituie barele cu secţiune variabilă. La o bară dreptunghiulară din oţel. în care momentul încovoietor este mai mic. calculată în secţiunea în care acţionează momentul încovoietor maxim. deci tensiunile efective sunt mai mici decât rezistenţa admisibilă. 12 + 11ν (8.47) 8.850. La dimensionarea barelor cu secţiune constantă. unde se include şi un moment încovoietor distribuit liniar. Modelul de bară cu deformaţii de forfecare este utilizat mai mult la studiul vibraţiilor barelor. 10 (1 + ν ) . factorul de forfecare are expresia kf = independentă de raportul laturilor. se egalează tensiunea normală maximă. Modelul de bară Timoshenko include atât efectul forfecării cât şi al inerţiei la rotaţie.8. forma acestora poate fi determinată de condiţii de montaj. deci a reducerii greutăţii.17 . Rezultă o supradimensionare a barei în celelalte secţiuni. 8. k f = 0.4 Bare cu secţiune variabilă În lungul unei bare solicitate la încovoiere simplă. cu rezistenţa admisibilă la încovoiere. momentul încovoietor este variabil. de exemplu montarea rulmenţilor la capetele arborilor maşinilor. În afara condiţiei de rezistenţă. O soluţie mai raţională din punct de vedere al economiei de material. Fig. ÎNCOVOIEREA BARELOR 159 La secţiunea dreptunghiulară.

1 Arborele în trepte La arborii maşinilor.2 Grinda de egală rezistenţă Se pot proiecta bare cu secţiune variabilă.160 REZISTENŢA MATERIALELOR 8. să fie egală cu rezistenţa admisibilă. Faţă de soluţia cu secţiune constantă în lungul barei (linie întreruptă). Acestea se numesc grinzi de egală rezistenţă la încovoiere. .18 Trebuie îndeplinită condiţia b σ max (x ) = M y (x ) Wy (x ) = σ a =const. trebuie să se ţină cont de concentrarea tensiunilor. a Fig. tronsonul 2 . dar cu costul suplimentar al prelucrării. 8.17. realizate astfel încât în orice secţiune tensiunea normală maximă să aibă aceeaşi valoare. Desigur. de exemplu. la saltul de diametru.4. se obţine o bară mai uşoară. la bara din figura 8. Astfel. tronsonul 3 pe baza momentului M 3 .pe baza momentului M 2 . tronsonul 1 se dimensionează pe baza momentului încovoietor M1 . 8.. forma tehnologică se realizează prin variaţia în trepte a diametrului.4.

ca în figura 8. Tensiunile maxime se calculează cu relaţia σ max = K t σ nom . a.18. se realizează arcul cu foi. pentru cinci valori ale raportului diametrelor celor două porţiuni.49) Variaţia liniară a lăţimii duce la îndeplinirea condiţiei de egală rezistenţă la încovoiere. degajări. Forma din figura 8. (8. variaţia factorului de concentrare a tensiunilor K t în funcţie de raportul între raza de racordare şi diametrul mic este redată în figura 8. Raze de racordare mici produc valori K t mari.3 Concentrarea tensiunilor la încovoiere Ca şi la răsucire. ale căror valori maxime sunt mai mari decât cele calculate în ipoteza constanţei secţiunii transversale. de grosime constantă h şi lăţime variabilă y (x ) = b x . şanţuri de pană). b.8. apoi completarea cu structura simetrică.48) Pentru bara din figura 8. . unde σ nom este tensiunea obţinută neglijând efectul de concentrare a tensiunilor iar K t este factorul teoretic de concentrare a tensiunilor elastice. discontinuităţile geometrice (de exemplu: arbore în trepte.19. produc variaţii locale importante ale tensiunilor.4. întâlnit în suspensia unor vehicule. ÎNCOVOIEREA BARELOR 161 deci modulul de rezistenţă axial Wy să aibă aceeaşi lege de variaţie în lungul barei ca şi momentul încovoietor M y W y (x ) = M y (x ) σa .18.18. Pentru un arbore în trepte solicitat la încovoiere. 8.48) se scrie y h2 F x = deci σa 6 6F y= x. deci trebuie evitate în proiectare. Prin tăierea barei în fâşii şi suprapunerea fâşiilor. găuri transversale. σ a h2 (8. a este netehnologică. relaţia (8.

având o inimă din lemn sau material plastic lipită între două feţe de aluminiu. . la schiuri cu secţiune sandvici.19 [43] 8. la grinzi din beton armat.162 REZISTENŢA MATERIALELOR Fig. placajele sau armăturile sunt astfel dispuse încât să preia tensiunile normale mari care apar la marginile de sus şi de jos ale barei. 8.5 Bare cu secţiune eterogenă Barele din materiale diferite sunt utilizate în structuri aeronautice. în timp ce materialul inimii preia tensiunile tangenţiale maxime de forfecare şi poziţionează feţele. Feţele din materiale mai rezistente. la ambarcaţiuni sportive etc.

5. în care inima 2 este placată cu fâşii identice din materialul 1. Deobicei E1 > E2 .8. (8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 163 8. a Fig. la care materialul 2 este protejat la bază cu o platbandă din materialul 1. Ambele bare sunt solicitate la încovoiere pură simetrică de un moment M y = M . 8. a se prezintă o bară cu secţiune dublu simetrică.1 Tensiuni la încovoierea pură simetrică Calculul la încovoiere pură al barelor de secţiune eterogenă se bazează pe relaţiile stabilite pentru barele de secţiune omogenă.20. utilizând în plus condiţia de deformaţie impusă de lipirea sau solidarizarea celor două materiale. b se arată o secţiune cu o singură axă de simetrie.50) . Suma momentelor M1 şi M 2 preluate de fiecare material este egală cu momentul încovoietor total M M1 + M 2 = ∫A1 z1 σ1 dA1 + ∫A2 z2 σ 2 dA2 = M .20. Compatibilitatea deformaţiilor Unghiurile de rotire sunt egale pentru cele două materiale ∆ϕ1 = ∆ϕ 2 .20 Condiţiile de echilibru Deoarece nu există forţă axială b ∫A1 σ1 dA1 + ∫A2 σ 2 dA2 = 0 . In figura 8. În figura 8.

a) (8.52. O metodă convenabilă constă în transformarea secţiunii eterogene într-o secţiune echivalentă. La nivelul interfeţei. 8.52) se obţine M =  σ′ ′ σ1  E  I1 + 2 I 2  = 2  d  E1  d   E   I 2 + 1 I1   E2    (8. axa neutră nu mai trece prin centrul geometric al secţiunii. I1 E1 I 1 + E 2 I 2 M 2 z2 M E2 z2 .53) Din relaţiile (8.5. 2 4 4 ( ) La secţiunea cu o singură axă de simetrie. b.2 Secţiuni echivalente La secţiunea din figura 8. dintr-un singur material. Pentru utilizarea relaţiilor de mai sus. trebuie calculată poziţia axei neutre. I1 ′ σ2 = M2 d .20.164 Relaţiile tensiuni . alungirile specifice în cele două materiale sunt egale ′ ′ σ1 σ 2 .deformaţii specifice Din legea lui Hooke REZISTENŢA MATERIALELOR σ 1 = E1 ε1 . = = E1 I 1 E 2 I 2 E1 I1 + E 2 I 2 (8. b) La secţiunea dublu simetrică I1 = 3 b d1 . 12 I2 = 2 b h − d1 h + d 1 b 2 = h − d12 . I2 (8. = E1 E2 ′ ′ dar tensiunile σ 1 şi σ 2 diferă ′ σ1 = M1 d . se obţine σ 2 = E2 ε 2 . se notează d distanţa de la axa neutră la interfaţa între cele două materiale. M1 M2 M .54) .52.51) deci tensiunile sunt σ1 = σ2 = M 1 z1 M E1 z1 = . = I2 E1 I 1 + E 2 I 2 (8.

În acest mod se construieşte o secţiune E1 echivalentă omogenă.54) apare termenul E2 I 2 . 8. care se scrie E1  d3  d3 E2 E  b d3 E 2 2 2 ′ I 2 = 2  2 2 + b2 d 2 z2  = 2 b2  2 + d 2 z2  = b1  2 + d 2 z2   12  E  12   12  E1 E1  1      E2 b2 . ′ unde b1 = Analog. Rezultă că acelaşi moment încovoietor se obţine dacă partea de E1 bară din materialul 2 este înlocuită cu o bară executată din materialul 1 de aceeaşi E înălţime dar cu lăţimea 2 b2 (fig. În figura E2 8. 8. la care poziţia axei neutre şi distribuţia tensiunilor pe înălţime (fig.21. materialul 1 poate fi înlocuit cu o fâşie echivalentă executată din E materialul 2.53).5. d).8.21 Se observă că în relaţiile (8. dar lăţimea 1 b1 (fig. 8.3 Proprietăţi secţionale echivalente La bare cu secţiune eterogenă de formă oarecare. c) se calculează mai uşor. ÎNCOVOIEREA BARELOR 165 unde I1 şi I 2 sunt momentele de inerţie faţă de axa neutră. utilizând relaţia (8. 8. se pot utiliza proprietăţi secţionale echivalente. numai din materialul 1. Se poate apoi determina distribuţia relă de tensiuni (fig.21.21.21. momentele statice şi momentele de inerţie se redefinesc pe baza unei suprafeţe elementare echivalente (fig. b). Pentru aceasta. a). 8.21 s-a considerat E1 > E2 şi b1 = b2 . având aceeaşi înălţime d1 . Fig.22) . 8. 8. notat în continuare E0 . ponderate cu ajutorul unui modul de elasticitate de referinţă.

∫A yz dA . Fig. E0 REZISTENŢA MATERIALELOR Momentele statice echivalente faţă de axele oarecare yOz se definesc prin ~ Sy = ∫A z dA . centrul de greutate echivalent C coincide cu centrul (de greutate) geometric G al suprafeţei numai la secţiuni omogene. . în general. ∫A y 2 ~ dA . ~ I yz = ~ Momentele de inerţie echivalente sunt prin definiţie ~ Iy = ∫A z 2 ~ dA . ~ Integralele de mai sus se calculează ca sume de proprietăţi ponderate pentru suprafeţele ocupate de fiecare material diferit.166 ~ E dA = dA . 8. Poziţia centrului de greutate echivalent C se determină din condiţia ca momentele statice echivalente în sistemul de coordonate central yCz să fie nule: ~ Sy = z ∫A z dA = ∫A (z . calculul tensiunilor se face faţă de axe centrale. y A A ~ ~ = Sz .22 În general. ~ ~ ~ S z = ∫ y dA = ∫ ( y . zC ~ A ~ E A= A.~C ) dA = 0. ~ Iz = ~ ~ Sz = ∫A y dA . yC ~ A ~ ~ = Sy . E0 ~ ~ de unde rezultă Este evident că.~C ) dA = 0.

~ ~ ~  E0  I y I z − I y2 I y I z − I yz z   iar faţă de axe centrale principale. caracteristicile geometrice ale secţiunii barei care intervin în calculul deformaţiilor la încovoiere se calculează faţă de axe centrale. sau linia elastică a barei. pentru M z = 0 .deplasarea liniară transversală şi panta (tangentei la linia elastică) sau deformaţia unghiulară egală cu rotirea secţiunii transversale. I z = I z − A yC .6 Deformaţii la încovoiere Admiţând valabilitatea ipotezei secţiunilor plane. denumită fibra medie deformată.23). E My ~ z. sunt ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~2 ~ ~ ~ ~2 I yz = I yz − A ~C ~C . a Fig. studiul deformaţiilor barelor drepte solicitate la încovoiere se reduce la studiul formei deformate a liniei care uneşte centrele de greutate ale secţiunilor transversale. paralele cu axele iniţiale. Tensiunile normale la încovoierea oblică. Pentru simplificarea expunerii. faţă de axe centrale oarecare. se renunţă la notaţia cu bară deasupra literei. 8. coordonatele în sistemul central echivalent s-au notat tot cu bară deasupra literei.23 b Forma liniei elastice se defineşte prin doi parametri: săgeata . se calculează cu relaţia ~ ~ ~ ~ I z M y + I yz M z  E  I yz M y + I y M z − σx = y + ~ ~ ~2 z . Din acest motiv. dacă se neglijează forfecarea (fig. cu relaţia σx = echivalentă cu formula lui Navier. Momentele de inerţie faţă de axe centrale. utilizată în Capitolul 7. ÎNCOVOIEREA BARELOR 167 Pentru simplificarea expunerii. E0 I y 8. 8. .8. y z I y = I y − A zC .

  (8. semnele pantelor şi rotirilor coincid. 8.168 REZISTENŢA MATERIALELOR Se utilizează următoarele notaţii: deplasările liniare în lungul axelor Ox.57) Relaţia (8.ψ . 8. Prin integrarea acestei ecuaţii se obţin expresiile analitice ale pantei şi săgeţii în orice secţiune a barei.59) . =− 2 = dx E Iy dx My d 2w =− .2) şi (8. se poate aplica metoda integrării analitice a ecuaţiei (8. Oz sunt θ . pantele au semn contrar rotirilor (sensul pozitiv este dat de rotirea axei Oz spre Ox).23. La bare cu încărcare relativ simplă.57). sau de cupluri cu vectorul moment perpendicular pe acest plan.9) κy = de unde rezultă dϕ d2w M y .      (8. v .23. Oz sunt u. Oy. pozitive conform regulii burghiului drept.57) se numeşte ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei.ϕ . w. pozitive în sensul pozitiv al axelor. pentru bare solicitate de forţe cuprinse într-un plan vertical de simetrie. Deplasările unghiulare (rotirile) faţă de axele Ox. 2 E Iy dx (8.55) Curbura este dată de relaţiile (8. Oy. 8. Se observă că la studiul deplasărilor în planul xOz (fig. a). având maximum două porţiuni cu expresii diferite ale momentului încovoietor. În planul xOy (fig. Săgeţile w sunt pozitive când deplasarea este în jos. 8. dx (8.58) După a doua integrare rezultă săgeata w= ∫ dw dx = dx ∫∫       My −  E Iy     dx  dx + C1 x + C 2 . a). Pantele sunt −ϕ = dw .6. b).23. După prima integrare rezultă panta −ϕ = dw = dx ∫  My −  E Iy    dx + C1 .1 Deformaţii la încovoierea simetrică Se vor studia deformaţiile în planul xOz (fig.56) (8.

Deci deformata barei nu mai este un arc de cerc. Bara în consolă încărcată cu o forţă în capăt Se consideră bara din figura 8. La stabilirea expresiei analitice a momentului încovoietor M y (x ) se utilizează convenţia de semne care a stat la baza obţinerii relaţiei (8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 169 Constantele de integrare C1 şi C2 se determină pe baza valorilor pantei şi săgeţii în anumite puncte. pz = const.. Momentul încovoietor în secţiunea x are expresia M y (x ) = − F + F x . dx 2 . dTz = − pz . deci pentru pz = 0 . dx Tz . ca la încovoierea pură. ci o curbă de gradul trei.61) rezultă că pe porţiunile de bară fără sarcină distribuită. Ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei este EI y d2w dx 2 = − M y (x ) = F − F x . creşte gradul polinomului care descrie deformata barei. EI y =− (8. w (x ) este un polinom de gradul trei în x (derivata a patra este nulă). Deformata porţiunilor solicitate de o sarcină transversală uniform distribuită.24 cu EI y = const.60) d4w dx 4 = pz . funcţie de distanţa x în lungul barei. deobicei din condiţiile la limită (de rezemare) ale barei. EI y (8. Relaţiile diferenţiale dM y dx conduc la ecuaţiile d3w dx 3 = Tz . pe măsură ce legea de distribuţie a sarcinii distribuite este mai complicată.57).8.61) Din ecuaţia (8. este descrisă de un polinom de gradul patru (derivata a cincea este nulă) şi. Prin două integrări succesive se obţine EIy dw x2 = −E I y ϕ = F x − F + C1 .

încărcată cu sarcină uniform distribuită Momentul încovoietor în secţiunea x a barei din figura 8. 2 6 Constantele de integrare se determină pe baza condiţiilor la limită.170 EIy w = F REZISTENŢA MATERIALELOR x2 x3 −F + C1 x + C2 . 8. x− 2 2 Ecuaţia diferenţială a liniei elastice este EIy Se integrează de două ori − EIy ϕ = − q 2 q x3 x + + C1 . 4 6 d2w dx 2 =− q q x2 x+ . 2 2 6    F 3 .25 Bara simplu rezemată. 8.   (8.62) w= F 3 EI y  x2 x3   − 3 . deci expresiile pantei şi săgeţii devin −ϕ = F 2 EI y 2 x  − x  2 2   .25 are expresia M y (x ) = q q x2 . săgeata maximă este wmax = (8.64) Fig. 3 EI y (8.24 Fig. w x =0 = 0 . Rezultă C1 = C2 = 0 . pentru x = . În încastrare.63) În capătul barei. 2 2 . panta şi săgeata sunt nule ϕ x =0 = 0.

65) w=  x x4 x3   = q + − 4 3  24 24 12  24 E I y  5q 4 .  24 6 3 4 2    (8.6.19) şi (8. w x= = 0 . 24 E I y Rezultă expresiile pantei şi săgeţii −ϕ = q 4 EIy q 3 EIy 3 2   1  + x − x . Săgeţile w şi v sunt pozitive în sensul pozitiv al axelor Oz. respectiv Oy. 384 E I y q 3 .2). ÎNCOVOIEREA BARELOR 171 q 3 q x4 + C1 x + C2 .8. dx ψ= (8. (8. dx dv .2 Deformaţii la încovoierea oblică În continuare.67) Unghiul de deformaţie pe reazemul din stânga (pentru x = 0 ) este − ϕ1 = (8. x + 12 24 EIy w = − apoi se determină constantele de integrare din condiţiile ca pe reazeme săgeata să fie nulă w x =0 = 0 .66) Săgeata maximă la mijlocul barei (pentru x = wmax = (8. 2 ) este ) (8. Se obţine C2 = 0 şi C1 = q 3 .69) Curburile sunt date de relaţiile (8.68) Alte metode pentru calculul deformaţiilor la încovoiere sunt prezentate în capitolul 12. 8. calculul se face faţă de axe centrale oarecare. 24 E I y ( 3 x + x 4 − 2 x3 .27) . Pantele sunt −ϕ = dw .

2 dx dx 2 E I y I z − I yz ( ) (8. (8. Bară în consolă cu secţiune nesimetrică Fie o bară în consolă.26. d4v dx 4 = 0. se obţine prin dx dx d3v dx 3 dTy dx I yz Tz − I y T y 2 E I y I z − I yz ( ) = ( ). (8. deci deplasările au expresii de forma w (x ) = C1 x3 + C2 x 2 + C3 x + C4 .71) Rezultă ecuaţiile diferenţiale decuplate ale săgeţii d 2w dx 2 =− I z M y + I yz M z 2 E I y I z − I yz ( ) .74) din care.172 REZISTENŢA MATERIALELOR κy = κz = dϕ d 2 w I z M y + I yz M z . în capătul barei. din profil cornier cu aripi neegale aşezat ca în figura 8. d4v dx 4 I y p y − I yz p z 2 E I y I z − I yz ( ). acţionată de o forţă verticală aplicată în lungul axei centrale Oz. ecuaţiile (8. . se obţin expresiile analitice ale componentelor w şi v ale deplasării transversale a punctelor liniei elastice a barei. 3 2 dx E I y I z − I yz dM y dM z = −Ty şi = Tz . (8.73) Utilizând relaţiile diferenţiale d 4w dx 4 =− I z pz − I yz p y 2 E I y I z − I yz = − p y şi = dTz = − pz se obţin ecuaţiile dx ( ) .72) Utilizând relaţiile diferenţiale derivare I z Tz − I yz Ty d 3w =− . Deoarece nu există sarcini distribuite. d2v dx 2 = I yz M y + I y M z 2 E I y I z − I yz ( ) .70) dψ d 2 v I yz M y + I y M z = = . pentru sarcini şi condiţii la limită date. =− 2 = 2 dx dx E I y I z − I yz ( ) (8. v (x ) = B1 x 3 + B2 x 2 + B3 x + B4 .74) devin d 4w dx 4 = 0.

C1 = − 2 6 E I y I z − I yz ( Iz F ). d3v dx ( )= 3 2 E I y I z − I yz ( I yz F ).8. ψ (0 ) = 0 . sunt constante care se determină din condiţiile la limită. 2 .x ) x 2 ( Pentru deplasarea în direcţia y. condiţiile la limită sunt M y ( )= 0 . w(0 ) = 0 . deci expresia deplasării w (x ) este w (x ) = 2 6 E I y I z − I yz F I z (3 . ). Deoarece ambele momente sunt zero. Fig.73) se obţine ( )= − 2 E I y I z − I yz ( ). Ty ( ) = 0 . ÎNCOVOIEREA BARELOR 173 unde Bi şi Ci . se obţine B3 = B4 = 0 şi următoarele condiţii la capătul liber d2v dx 2 din care rezultă ( )= 0 . condiţiile la limită sunt v(0) = 0 . C2 = −3 C1 . 8. . Tz ( ) = F . La capătul liber. prima relaţie (8.26 În încastrare.72) devine d 2w dx 2 d 3w dx Rezultă C3 = C4 = 0 . Mz( )= 0 . i = 1. ϕ (0 ) = 0 . 4 . Iz F Din prima relaţie (8. 3 ( )= 0. 3.

174 v (x ) = − Săgeata totală este F I yz (3 .45). dM y dx b = Tz . 8. constant pe înălţimea secţiunii barei. Studiul efectului forfecării asupra deformaţiilor la încovoiere se poate face adoptând ipoteza secţiunii plane modificată de Timoshenko. dx dTy dx = − py . dTz = − pz dx . Secţiunea barei fiind nesimetrică. momentul încovoietor produce curbarea barei iar forţa tăietoare produce deformaţii suplimentare datorită forfecării.27 Echilibrul Ecuaţiile diferenţiale de echilibru (2. calculată înmulţind aria reală cu un factor de forfecare (8. deci încovoiere oblică. forţa verticală produce o deplasare pe o direcţie înclinată faţă de verticală.7) şi (2.6.3 Efectul forfecării La încovoierea simplă.8) sunt dM z = −Ty . Pe baza acesteia se introduce un unghi de lunecare specifică mediu.x ) x 2 2 6 E I y I z − I yz REZISTENŢA MATERIALELOR ( ). 8. δ = v +w ( 2 2 ) 1 2.44). şi o arie efectivă de forfecare (8. a Fig.

− GAf   d x dx 2    Din relaţiile (8. rezultă ecuaţiile diferenţiale ale rotirilor şi săgeţilor EIz d 2ψ dx 2 d 2ϕ dw  dv    − G A f ψ −  = 0 . dx κy = κz = Din figura (8. Ty = G A f   dx   dw  +ϕ  .77)  dψ d 2 v   = py . Tz = G A f   dx  Eliminând momentele încovoietoare şi forţele tăietoare. γ xy = Ty G Af γ xz = Tz . iar k f este factorul de forfecare. acesta are valori diferite în cele două plane xOy şi xOz. dx γ xz = dw +ϕ . dx (8. G Af  +  dx dx 2    (8.76) dx  dx  dx    dϕ d 2 w   = − pz . În general. My EIy . rotirea secţiunii şi lunecarea specifică medie γ xy = dv −ψ . dx  dv  −ψ  .76) se observă că la modelul de bară cu forfecare săgeţile şi rotirile sunt cinematic independente. se obţine M z = EIz dψ .8. Eliminând curburile şi lunecările specifice medii. dx dψ . dar în continuare se consideră constant.19) dϕ . E Iz κy = . dx M y = EIy dϕ . E I y 2 − G A f  ϕ +  = 0 . .27) se obţin relaţiile între pantă. (8. G Af unde A f = k f A . ÎNCOVOIEREA BARELOR 175 Geometria deformaţiei Curburile sunt date de relaţiile (8.75) Relaţiile între eforturi şi deformaţii specifice κz = Mz .

b). conform căreia pe o fâşie subţire din planul secţiunii transversale. Forţele tăietoare care rezultă din însumarea acestor tensiuni tangenţiale se pot reduce la un cuplu diferit de zero care produce răsucirea profilului. chiar dacă planul forţelor transversale trece prin axa barei.176 REZISTENŢA MATERIALELOR 8. tensiunile tangenţiale provenind din forfecare sunt constante şi orientate în direcţia liniei mediane. Pentru separarea acestora se calculează centrul de forfecare. fiind nule pe linia mediană. se calculează momentul de răsucire cu ajutorul căruia se determină în continuare tensiunile tangenţiale produse de răsucire. producând un cuplu egal şi de sens contrar cu cel al forţelor orizontale (fig. acţionează tensiuni tangenţiale care nu au direcţia forţei tăietoare. Privită din punct de vedere al încovoierii. Se calculează apoi rezultanta acestora şi. centrul de forfecare al secţiunii. Aşa cum s-a arătat în capitolul 6. tensiunile tangenţiale produse de răsucirea liberă variază liniar pe grosimea peretelui. în porţiunile profilului care nu sunt paralele cu forţa transversală exterioară. problema se pune şi altfel. faţă de poziţia punctului de aplicaţie al acesteia. Pe baza ipotezei modificate a lui Juravski se calculează tensiunile tangenţiale provenind din forfecare. Deci calculul momentului de răsucire se poate face numai după determinarea centrului de forfecare. În cazul profilelor subţiri deschise se aplică ipoteza lui Juravski modificată. atunci se elimină răsucirea.28.28. În cazul profilului U din figura 8. în afara tensiunilor normale produse de încovoiere. tensiunile tangenţiale pot proveni din forfecare şi din răsucire. perpendiculară pe linia mediană a profilului. numit şi centrul de încovoiere. La secţiuni nesimetrice. Formula lui Juravski (8.37) se scrie . 8. forţa transversală din secţiune trebuie să treacă prin centrul de forfecare. tensiuni tangenţiale. a. dar a căror mărime este totuşi proporţională cu aceasta. tensiunile tangenţiale din tălpi produc forţe tăietoare orizontale egale şi de sensuri contrare. a cărui poziţie este funcţie numai de geometria secţiunii. Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale. în secţiunea transversală acţionează. În general. acestea trebuie să fie orientate paralel cu linia mediană a profilului. Aceasta este evitată dacă forţa verticală F este aplicată în punctul C. Rezultă că. în afară de încovoiere se produce şi răsucire. Dacă forţa transversală din secţiune trece prin centrul de forfecare. care tinde să producă răsucirea. Pentru a produce numai încovoiere. Acestea formează un cuplu faţă de axa Ox.7 Centrul de forfecare La barele cu pereţi subţiri solicitate prin forţe perpendiculare pe axa barei.

79) 2 δ Iy δ Iy deci variază liniar. al porţiunii y secţiunii transversale situate până la fâşia considerată. fiind nule la marginea profilului şi maxime la inimă Tz δ h . iar S ∗ este momentul static. 2Iy τ xymax = (8. a.81) Cuplul forţelor orizontale este echilibrat de momentul forţei transversale F = T z aplicate în centrul de forfecare. 4Iy (8. (8. ÎNCOVOIEREA BARELOR 177 Tz S ∗ y τ= δ Iy (8.28 b La profilul din figura 8.80) Forţa tăietoare orizontală dintr-o talpă este T1 = τ xymax δ b 2 = Tz δ h b 2 . a Fig.8.28. faţă de axa centrală principală Oy. 8. la distanţa e de mijlocul inimii .78) unde δ este grosimea profilului în zona unde se calculează tensiunile de forfecare. tensiunile tangenţiale în talpa inferioară au expresia Tz S ∗ T h y τ xy = = z δ y .

distanţa de la axa neutră Ny la o fibră oarecare. r . d1 .178 T1 h = F e . înlocuind I y ≅ δ h3 h2 . delimitat de două secţiuni plane (între care există unghiul dϕ ) şi solicitat la încovoiere pură prin momentul M (fig. Tz 4Iy (8.29 Geometria deformaţiei Presupunând secţiunea din stânga fixă.raza fibrei neutre.raza centrului de greutate G.distanţa de la axa neutră la fibra interioară. expresia independentă de grosimea profilului + 2δ h 12 4 e= 3 b2 .82) sau.8 Tensiuni în bare curbe Fie un element de bară curbă.raza exterioară. e . Se notează: R . 8.distanţa de la axa neutră la fibra exterioară. Fig. z . d 2 .29). REZISTENŢA MATERIALELOR Rezultă poziţia centrului de forfecare e= T1h δ h 2 b 2 = . R2 . A .raza interioară. sub acţiunea momentului încovoietor secţiunea din dreapta se roteşte (în raport cu cea din stânga) cu unghiul . 8.aria suprafeţei secţiunii transversale. R1 .excentricitatea axei neutre Ny . h + 6b (8.83) 8.

dϕ r − z de unde rezultă ∫ r − z dA = 0 . Suma momentelor forţelor axiale elementare faţă de axa Ny echilibrează momentul încovoietor M. dϕ . r−z M =− E ∆dϕ dϕ ∫ A  rz  z −  dA . suma forţelor axiale elementare este nulă ∫ σ x dA = ∫ A A E ∆dϕ z dA = 0 .8. dϕ r − z (8.  r−z    M =− ∫ A z dA + E ∆dϕ r dϕ ∫ A z E ∆dϕ dA = − A zG . dϕ r−z M= E ∆dϕ Ae. A z (8.85) Deoarece în secţiune nu există forţă axială. deci alungirea specifică a fibrei este εx = z ∆dϕ ∆ds . o fibră oarecare de lungime ds = (r − z )dϕ se lungeşte cu ∆ds = z ∆dϕ . se obţine expresia tensiunii normale (tangente la fibră) σ x = Eεx = Condiţii de echilibru E ∆d ϕ z . = (r − z )dϕ ds (8.86) relaţie cu ajutorul căreia se determină poziţia axei neutre.84) Relaţia tensiuni-deformaţii specifice Utilizând legea lui Hooke. prin urmare : M= ∫ A z σ x dA = E ∆dϕ dϕ E ∆dϕ dϕ ∫ A z2 dA . Ca urmare. ÎNCOVOIEREA BARELOR 179 ∆ dϕ .

8. . AR (8. În fibrele extreme tensiunile au valorile M d1 . (8.92) În general.89) unde I G este momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa care trece prin centrul de greutate. paralelă cu axa neutră. tensiunea maximă se calculează cu formula σ max = N M d1 .85). La secţiunea dreptunghiulară b × h e≅ h2 . + A A e R1 (8.90) La secţiunea circulară de diametru d.180 Înlocuind normale REZISTENŢA MATERIALELOR E ∆d ϕ M în relaţia (8.88) Rezolvând integrala (8.86) se determină valoarea razei r.91) În cazul când se consideră acţiunea simultană a forţei axiale.29). se obţine expresia tensiunilor = dϕ Ae z M Ae r − z σx = (8. raza fibrei neutre este r= d2 4  2R −   4R 2 − d 2    . 12 R (8. la elementele curbe solicitarea maximă apare în porţiunea situată spre centrul de curbură.87) Rezultă că la bare curbe distribuţia tensiunilor normale pe înălţimea secţiunii este hiperbolică (fig. În general se calculează excentricitatea e=R−r≅ IG . A e R1 M d2 A e R2 σ max = σ min = − (8.

Tensiunea maximă şi calculează cu formula (8.8. la ϕ = 63 0 30 ′ ). 2.33 mm .21). b) secţiune circulară. a) Dacă bara are secţiunea pătrată cu latura a = 80 mm .618 F R d1 =σa .67 = 100 .33 = 38. 1.4 (fig. 2 Înlocuind valorile numerice rezultă 0 . ÎNCOVOIEREA BARELOR 181 Exemplul 8. cu diametrul d = 80 mm . Rezolvare se Forţa maximă F se determină din condiţia σ max = σ a .35 kN .67 mm . R1 π d2 e d2 = 4  2R −   4R − d    2 2 . dacă R = 0. 2 a − e = 40 − 1. condiţia σ max = σ a devine 1.618 F R (în secţiunea periculoasă.92) unde N = N max = 1.118 F π d2 unde e=R−r=R− + 4 ⋅ 0.118 F 2 + b) Dacă bara are secţiunea circulară. cu latura a = 80 mm .618 ⋅ 400 ⋅ F 38. cu diametrul d = 80 mm . condiţia σ max = σ a se scrie 4 ⋅ 1.4 m .118 F M = M max = 0 .2 Să se determine forţa maximă F cu care se poate încărca bara semicirculară de la Exemplul 2. 360 80 80 2 ⋅ 1. a 2 e R1 a = 400 − 40 = 360 mm . iar bara este din oţel cu σ a = 100 MPa . având: a) secţiune pătrată.33 de unde se obţine F = 30. A R 12 a 2 R 12 ⋅ 400 2 + 0.618 F R d1 =σa .118 F a unde e=R−r≅ R1 = R − d1 = IG a4 80 2 = = = 1.

9 82 .39).5) − 36.3 Pentru bara din figura 8E.118 F 4 ⋅ 0 .1) 82.5) − 36 . Exemplul 8.3 ⋅ (− 25.3 . π ⋅ 80 2 ⋅ 1. în STAS 425-80 se găsesc momentele de inerţie ale secţiunii: I y = 82 . a.92 ⋅ 46.36.618 ⋅ 400 ⋅ F 38.2 ⋅ 48.92 ⋅ 10 mm . 8E.9 mm .3.3 . Fig. Cu ajutorul relaţiei (7.92 2 ⋅ 10 −4 = 227 .01 mm . .3 ⋅ (− 25. b). d1 = − e = 40 − 1. 2 2 4  2 ⋅ 400 −   Înlocuind valorile numerice rezultă 4 ⋅ 1. I z = 48.182 = 400 − 80 2 REZISTENŢA MATERIALELOR = 1.30) se obţine σ A = −2 ⋅ 10 6 ⋅ σ B = −2 ⋅ 10 6 ⋅ 48.01 = 38. 8E.36. se poate calcula I yz = 36 .3 ⋅ 10 4 mm 4 .01 360 π ⋅ 80 2 + de unde se obţine F = 18.2 mm 2 .3. B şi D ale secţiunii din încastrare. 48. Bara este din oţel cornier cu aripi neegale LL 80 × 65 × 10 (fig.19 kN . cunoscând 4 4 momentele de inerţie principale.92 2 ⋅ 10 − 4 = 43.99 = 100 . să se calculeze tensiunile normale în punctele A.3 N mm 2 N .92 ⋅ (− 18.2 ⋅ 10 4 mm 4 .2 ⋅ 48. Aplicând formula (8.3 Rezolvare Pentru profilul LL 80 × 65 × 10 . 4 ⋅ 400 2 − 80 2    d d R1 = R − = 400 − 40 = 360 mm .

8.6 <σa .5.13. Rezolvare Din figura 2. 8E.4 ⋅ 10 mm 2 Fig. dacă σ a = 140 MPa .5 Fig.4 Exemplul 8. b).4. ÎNCOVOIEREA BARELOR 183 ⋅ 10 − 4 = − 253.14. Pentru secţiunea grinzii.36.13. y iar Wy = Iy z max = 342 ⋅ 10 4 = 68. . având secţiunea din figura 8E. 50 Înlocuind în formula de verificare (8.5 − 36 . e.5 Să se dimensioneze bara din figura 2.1) 82 .92 ⋅ (− 18. realizată din două profile I10 aşezate ca în figura 8E. a din oţel cu σ a = 80 MPa .4 ⋅ 10 3 mm 3 .2 ⋅ 48.3 ⋅ 54. e rezultă M max = 9 kNm .4 Să se verifice grinda reprezentată în figura 2. pentru profilul I10 se găseşte momentul de inerţie I ′ = 171⋅ 10 4 mm 4 .2 N mm 2 .3 . 3 W y 68. 8E.13. σ D = −2 ⋅ 10 6 ⋅ 48. În Anexa 2a. momentul de inerţie va fi y I y = 2 I ′ = 342 ⋅ 10 4 mm 4 .92 2 Exemplul 8. se obţine σ ef = M 9 ⋅ 10 6 N = = 131.

6.125 ⋅ 10 3 . Se calculează poziţia centrului de greutate faţă de o axă care coincide cu latura din stânga yG = 100 ⋅ 10 ⋅ 50 + 90 ⋅ 10 ⋅ 5 = 28. b.5a )3 2a ⋅ a 3 + 6a 2 ⋅ (0.0625 a .528 a 3 .528 a 3 = 3. deci se alege a = 11 mm .4375 a Egalând cele două expresii ale lui W y .6 Bara în consolă din figura 8E. b.73 mm . a rezultă M max = 250 Nm .635a 4 .6 are lungimea = 1 m şi este solicitată la capătul liber de o forţă F = 3 kN înclinată cu unghiul α = 200 faţă de verticală. Se trasează axele Gy şi Gz ca în figura 8E. Exemplul 8.75a + 2a 2 ⋅ 2a 8a 2 = 1.68 mm . ca în figura 8E. Se calculează momentele de inerţie faţă de axele Gy şi Gz . Se cere tensiunea normală maximă şi punctul unde apare.635 a 4 = 2. σa 80 Se calculează poziţia centrului de greutate al secţiunii din figura 8E.3125a )2 + + 2a 2 ⋅ (0 . 12 12 iar modulul de rezistenţă axial al secţiunii Wy = Iy z max = 3.68 mm . Momentul de inerţie faţă de axa Gy este Iy = 4a ⋅ (1. adică 2 .13. Rezolvare Secţiunea transversală se împarte în două dreptunghiuri.6.5 faţă de axa y ′ : zG = 6a 2 ⋅ 0 .125 ⋅ 10 3 mm 3 . 100 ⋅ 10 + 90 ⋅ 10 Faţă de latura de sus se obţine z G = 28.184 Rezolvare REZISTENŢA MATERIALELOR Din figura 2.9375a )2 = 3. 1. rezultă a = 10. deci W ynec = M max 250 ⋅ 10 3 = = 3.

32 ) tensiunea maximă este σ P = −124. 180 ⋅ (− 2 . ÎNCOVOIEREA BARELOR 185 I y = I z = 180 ⋅ 10 4 mm 4 . Fig. În punctul cel mai îndepărtat de axa neutră P (18. M z = M sin 20 0 = 3 ⋅ 10 6 ⋅ 0.6.342 = 1.9397 = −2. Exemplul 8.7 N / mm 2 . . 8E.59 ⋅ 10 4 mm 4 . a) are lungimea = 2 m şi este solicitată la capătul liber de o forţă F = 1 kN înclinată la 300 faţă de verticală.819) + 106 .29) este z= I yz M y + I y M z I z M y + I yz M z y= 106 .8.7 O bară în consolă cu secţiunea în Z (Fig.7. I yz = 106.291 = 16 .026 ⋅ 10 6 Nmm .82 ⋅ 10 6 Nmm . Tensiunile normale (8.89 z .026 y = 0 . b) este β = arctg 0.28) au expresia σ x = 0 .59 ⋅ (− 2 .68.026 Înclinarea axei neutre faţă de axa Gy (v.55 y − 1.59 ⋅ 1.6 Momentul încovoietor este maxim în încastrare M = F = 3 ⋅ 10 3 ⋅ 10 3 = 3 ⋅ 10 6 Nmm .22 0 . Ecuaţia axei neutre (8.819) + 180 ⋅ 1. 8E. Se cere tensiunea normală maximă şi punctul unde apare.fig. 71. Componentele momentului încovoietor în lungul axelor sunt M y = − M cos20 0 = −3 ⋅ 10 6 ⋅ 0 .8E.291 y .

7. .66 ⋅ 10 4 mm 4 . Ecuaţia axei neutre (8.186 Rezolvare REZISTENŢA MATERIALELOR Secţiunea transversală se împarte în trei dreptunghiuri.29) este z= I yz M y + I y M z I z M y + I yz M z y= (− 135) ⋅ 1. 50 ) tensiunea normală maximă este σ R = 138 N / mm 2 . Se trasează axele centrale neprincipale Gy şi Gz.7 Momentele de inerţie faţă de axele Gy şi Gz sunt I y = 286 .585) = −57 .66 ⋅ 10 4 mm 4 .8E.732 ⋅ 10 6 Nmm .66 ⋅ 1. Fig. momentul încovoietor maxim este M = F = 10 3 ⋅ 2 ⋅ 10 3 = 2 ⋅ 10 6 Nmm . I yz = −135 ⋅ 10 4 mm 4 . b) este β = arctg (− 1.732 + 286. 111.66 ⋅ (− 1) y = −1. Componentele momentului încovoietor în lungul axelor Gy şi Gz sunt M y = M cos30 0 = 1.732 + (− 135) ⋅ (− 1) Înclinarea axei neutre faţă de axa Gy (v. Tensiunile normale (8.7755 y + 2 . Datorită antisimetriei.28) au expresia σ x = 3.382 z . b. În încastrare. În punctul cel mai îndepărtat de axa neutră R (5. centrul de greutate se află la mijlocul figurii.585 y . ca în figura 8E. 8E.fig.75 0 .7. I z = 111. M z = − M sin 30 0 = −10 6 Nmm .

pe care tensiunile tangenţiale au valori extreme. acestea sunt egale două câte două. una dintre ele fiind tensiunea normală maximă. Datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale. La calculul compozitelor stratificate. tensiunile nu pot fi determinate direct. starea de tensiuni se poate defini prin tensiunile care acţionează pe trei suprafeţe (definite în trei plane) perpendiculare între ele. Este posibil să se aleagă cele trei suprafeţe perpendiculare între ele astfel încât pe acestea să nu acţioneze tensiuni tangenţiale. se calculează alungirile specifice principale. deci starea de tensiuni dintr-un punct este definită de şase tensiuni. Tensiunile normale pe aceste suprafeţe au valori extreme. Cunoscând alungirile specifice pe trei direcţii arbitrare. acţionează tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale octaedrice. pe baza legii lui Hooke. se studiază variaţia tensiunilor cu rotirea în spaţiu a suprafeţei. reprezentată prin cele două componente paralele cu muchiile comune. Întrucât tensiunea într-un punct depinde de orientarea suprafeţei pe care acţionează. Pe fiecare suprafaţă acţionează o tensiune normală şi o tensiune tangenţială. trei normale şi trei tangenţiale. care sunt anizotrope. Pe feţele unui octaedru. fie măsurate. de exemplu cu traductoare tensometrice rezistive. Prin punctul considerat se pot alege alte trei suprafeţe perpendiculare între ele. cu care se calculează tensiunile normale principale. se utilizează relaţiile de calcul al tensiunilor şi alungirilor specifice faţă de axe rotite. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII SPECIFICE Într-un punct dintr-un corp elastic. în care fibrele din fiecare lamină au orientări diferite. care trec prin punctul considerat. Determinarea tensiunii maxime şi a orientării supafeţei pe care acţionează sunt probleme de primă importanţă în proiectare. Aceste suprafeţe sunt înclinate la 450 faţă de cele pe care tensiunile normale au valori extreme. . Acestea din urmă sunt utilizate la stabilirea unei condiţii de rezistenţă. fiind dependentă de orientarea în spaţiu.9. egal înclinate faţă de direcţiile principale. Ele se calculează pe baza deformaţiilor specifice fie calculate. În practică. Un caz aparte îl constituie materialele compozite. Starea de deformaţii specifice într-un punct se defineşte prin trei alungiri specifice şi trei lunecări specifice.

a). 9. b).1 b Starea tridimensională de tensiuni se caracterizează prin trei tensiuni normale σ x . conform (3. 9. unde l = cos ( n . iar i . dz.1 Starea tridimensională de tensiuni Se consideră un corp elastic în echilibru static sub acţiunea forţelor exterioare F1 . j . Convenţiile de semne sunt prezentate în paragraful 3.o tensiune normală şi două tensiuni tangenţiale (fig. Oz. k sunt versorii axelor Ox. n ) . k ( ) sunt cosinuşii directori ai normalei. se pot determina tensiunile pe orice suprafaţă orientată diferit faţă de acestea care trece prin punctul respectiv. F3 (fig. . m .1. σ y . Dacă din interiorul corpului se detaşează un paralelipiped elementar de laturi dx.3). 9. a Fig. Oy.1. în jurul punctului se izolează un tetraedru (fig. În continuare se neglijează forţele distribuite în volum. n = cos n . τ yz = τ zy .1 Starea de tensiuni în jurul unui punct Dacă se cunosc tensiunile într-un punct al unui corp. j ) . i ) . Pentru aceasta. pe trei suprafeţe perpendiculare între ele.1.188 REZISTENŢA MATERIALELOR 9. τ zx = τ xz . pe fiecare faţă a acestui element de volum va acţiona o tensiune care poate fi descompusă în trei componente paralele cu axele Oxyz . 9. egale două câte două τ xy = τ yx .2. m = cos ( n . F2 . 9. σ z şi şase tensiuni tangenţiale.2. dy. a) a cărui faţă înclinată BCD este orientată prin versorul normalei n ( l .

1) în ecuaţia (9. Din ecuaţiile de proiecţii pe axele Oy şi Oz rezultă p y = τ xy l + σ y m + τ zy n . p x = σ x l + τ yx m + τ zx n . sau. (9. ODB şi OBC au expresiile dAx = l dA . atunci ariile suprafeţelor OCD. înlocuind expresiile (9. p y . a) (9.3. dA y = m dA .2) Fig. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 189 Se presupune că se cunosc tensiunile normale şi tensiunile tangenţiale pe cele trei feţe ale tetraedrului din planele de coordonate şi se cere determinarea tensiunii rezultante p . când laturile tetraedrului tind spre zero. Ecuaţiile de momente conduc la relaţiile de dualitate a tensiunilor tangenţiale (3. de componente px .2).3.2.9. 9. . b) se scrie px dA = σ x dAx + τ yx dAy + τ zx dAz .3). p z = τ xz l + τ yz m + σ z n . Se scrie echilibrul forţelor care acţionează asupra tetraedrului OBCD.3.3) definesc tensiunea rezultantă pe suprafaţa dA. 9.2 Relaţiile (9.3) dau componentele tensiunilor pe un plan înclinat care trece de fapt prin punctul O. b) (9. suprafaţa dA conţine punctul O. c) (9. (9. deci se poate considera că relaţiile (9. Dacă dA este aria suprafeţei BCD. La limită. care acţionează pe faţa BCD. dAz = n dA . pz .1) Ecuaţia de proiecţii a forţelor pe axa Ox (fig.

190 REZISTENŢA MATERIALELOR Relaţiile (9.8) . (9.5) {p}T = {n}T [Tσ ]T = {n}T [Tσ ]. { py pz }T şi {n}= {l Se descompune tensiunea p în componenta normală σ n şi cea tangenţială τ n .3) se pot scrie matriceal sub forma {p} = [Tσ ]{n}. Înlocuind expresia (9. (9. prin transpunere. rezultat direct al dualităţii tensiunilor tangenţiale.4) τ yx τ zx   σ y τ zy  . (9.7) Tensiunea tangenţială τ n este egală cu proiecţia lui p pe planul secţiunii = p y n − p z m i + ( p z l − p x n) j + p x m − p y l k . Dar produsului vectorial i p × n = px l j py m k pz = n (9. Din relaţia (9. Tensiunea normală σ n este egală cu proiecţia lui p pe direcţia versorului n σ n = p ⋅ n = {p}T {n}= p x l + p y m + p z n .6) în relaţia (9. înclinate τ n = p × n . τ yz σ z   m n}T . deci valoarea absolută a tensiunii tangenţiale este ( ) ( ) τn = [ (p y n − pz m ) 2 + ( p z l − p x n) 2 + (p x m − p y l ) 2 ] 1 2 . unde matricea tensiunilor σ x {Tσ }= τ xy  τ xz  iar {p}= p x (9.4) se obţine.5) se obţine tensiunea normală σ n = {n}T [Tσ ]{n} = = σ x l 2 + σ y m 2 + σ z n 2 + 2 τ xy l m + 2 τ yz m n + 2 τ zx n l .6) unde s-a utilizat proprietatea de simetrie a matricei tensiunilor [Tσ ].

τ xz τ yz σz −λ Ecuaţia caracteristică (9. determinantul coeficienţilor necunoscutelor l . m . yz 2 2 J 3 = σ x σ y σ z − σ x τ 2 − σ y τ zx − σ z τ xy + 2 τ xy τ yz τ zx = det [Tσ ] . 2 2 J 2 = σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x − τ xy − τ 2 − τ zx . trebuie să se anuleze σx −λ τ yx τ zx τ xy σy −λ τ zy = 0 . ∂F1 ∂ l = 0 . yz (9.10) Condiţiile ca F1 să aibă valori extreme. ∂F1 ∂ m = 0 .9. Acesta are forma problemei de valori proprii a matricei tensiunilor τ xy l + σ y − λ m + τ zy n = 0 .13) are forma (9. (9.9) Se introduce multiplicatorul lui Lagrange λ şi se calculează valorile extreme ale funcţiei F1 (l . m . ( ) (9. ( ) (9. (9. ∂F1 ∂ n = 0 . conduc la sistemul de ecuaţii algebrice omogene (σ x − λ ) l + τ yx m + τ zx n = 0 .13) λ3 − J1 λ2 + J 2 λ − J 3 = 0 unde coeficienţii au expresiile J1 = σ x + σ y + σ z . τ xz l + τ yz m + (σ z − λ ) n = 0 . n .15) . atunci valorile tensiunilor σ n şi τ n se modifică.12) Pentru a avea soluţii nebanale. 9. Problema de extrem condiţionat are constrângerea geometrică l 2 + m2 + n2 = 1. n ) = σ − λ l 2 + m 2 + n 2 − 1 . STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 191 Dacă orientarea planului BCD se schimbă. interesează valorile extreme ale lui σ n şi orientarea suprafeţelor pe care acţionează acestea.11) [Tσ ]{ n}= λ { n}.14) (9.2 Tensiuni principale Într-o analiză de tensiuni.1.

Pe aceste suprafeţe nu acţionează tensiuni tangenţiale.a) . 9. Rezultă că. n. Tensiunea tangenţială se calculează din relaţia τ2 = p ⋅ p −σ 2 = 2 2 2 = σ 1 l 2 + σ 2 m2 + σ 3 n2 − σ1l 2 + σ 2 m2 + σ 3 n2 .17) în relaţia (9. ceea ce se demonstrează pe baza ortogonalităţii vectorilor proprii ai matricei tensiunilor. σ 2 . { ni } = {li mi T ni } . a) şi se izolează un tetraedru în jurul originii acestor axe. 3 (9.4) rezultă ecuaţia (9. atunci pe feţele elementului acţionează numai tensiuni normale. Într-adevăr.21. pz = σ 3 n .18) Direcţiile principale sunt perpendiculare între ele.12) în care s-a înlocuit λ = σ i [Tσ ]{ni }= σ i {ni } .17) Direcţiile principale ale tensiunilor normale definesc orientarea normalelor la suprafeţele pe care tensiunile normale au valori extreme.192 REZISTENŢA MATERIALELOR Soluţiile ecuaţiei (9.1. cu normala definită de cosinuşii directori l. ordonate descrescător. dacă se izolează dintr-un corp elastic un element de volum paralelipipedic având muchiile paralele cu direcţiile principale ale tensiunilor normale.3. i = 1.16) soluţiile ecuaţiilor (9. 2 . i = 1.12). deci {p} = λ {n} Înlocuind expresia (9. σ 2 . (9. m. (9. σ 3 .19) (9. σ 3 .20) Tensiunea normală pe această suprafaţă este σ = σ1l 2 + σ 2 m2 + σ 3 n2 . Ele sunt valorile proprii ale matricei tensiunilor [Tσ ]. 9.14) se numesc tensiuni normale principale şi se notează σ 1 . Lor le corespund direcţiile principale. dacă τ n = 0 .3 Calculul faţă de direcţiile principale Dacă axele de coordonate se aleg în lungul direcţiilor principale ale tensiunilor normale (fig. p x = σ x l + τ yx m + τ zx n = λ l . şi care reprezintă vectorii proprii ai matricei [ Tσ ] . ( ) 2 (9. 3 (9. componentele tensiunii rezultante sunt px = σ1l . 2 . de valori σ 1 . atunci pe o suprafaţă înclinată. atunci p = λ n . py = σ 2 m .

14) devine  .19) în (9. 9. atunci când σ 1 = σ 2 = σ 3 . se obţine ] 12 .21.23) (σ1 − λ )(σ 2 − λ )(σ 3 − λ ) = 0 . Cosinuşii directori ai feţelor unui octaedru satisfac relaţiile . ţinând cont de relaţia (9. Această înterpretare geometrică atestă faptul că tensiunile principale sunt valorile extreme ale tensiunilor normale. J 2 . J 3 au aceleaşi valori independent de axele de coordonate faţă de care se defineşte starea de tensiuni. Ca urmare J1 .   3  2 2 2 2 (9.  σ3  (9.b) Din relaţia (9. b).9).21. Planele octaedrale sunt cele opt feţe ale căror normale fac unghiuri egale cu axele de coordonate. Matricea tensiunilor este în acest caz σ 1 {Tσ }=  σ 2    iar ecuaţia (9. J 3 se numesc invarianţi ai tensiunilor. J 2 . tensiunile tangenţiale sunt nule indiferent de orientarea suprafeţei. De exemplu J1 = σ 1 + σ 2 + σ 3 = σ x + σ y + σ z .24) Mărimile J1 . ale cărui semiaxe sunt tensiunile principale.9).9.22) Ecuaţia (9. se obţine  px  σ  1  py   pz       +   σ  +  σ  = 1. 9. (9. deci J1 = σ 1 + σ 2 + σ 3 .1. (9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 193 τ = (σ 1 − σ 2 ) 2 l 2 m 2 + (σ 2 − σ 3 ) 2 m 2 n 2 + (σ 3 − σ 1 ) 2 n 2 l 2 [ După transformări. J3 = σ1 σ 2 σ 3 .b) rezultă că. Înlocuind cosinuşii directori din relaţiile (9. J 2 = σ1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ1 .4 Tensiuni tangenţiale octaedrale Un interes aparte îl prezintă tensiunile pe feţele unui octaedru construit faţă de direcţiile principale (fig.3.22) defineşte elipsoidul tensiunilor.

1.3 b Faţă de axe de coordonate oarecare. Se construieşte funcţia . 3 [ ] 12 (9. tensiunea tangenţială octaedrală are expresia 1 2 2 2 12 τ oct = σ x − σ y 2 + σ y − σ z 2 + (σ z − σ x ) 2 + 6 τ xy + τ yz + τ zx . 3 (9. interesează valorile extreme ale tensiunilor tangenţiale şi orientarea suprafeţelor pe care acestea acţionează.20) rezultă tensiunea normală octaedrală σ oct = (9. a) Din ecuaţia (9. b) se obţine formula tensiunii tangenţiale octaedrale τ oct = 1 (σ 1 − σ 2 ) 2 + (σ 2 − σ 3 ) 2 + (σ 3 − σ 1 ) 2 3 1 (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) . Problema de extrem condiţionat se rezolvă prin metoda multiplicatorului lui Lagrange. a Fig.27) care este egală cu tensiunea medie. (9.5 Tensiuni tangenţiale extreme Ca şi în cazul tensiunilor normale. b) 3 [( ) ( ) ( )] 9.21.730 cu direcţiile principale. Înlocuind aceste valori în expresia (9. 9.25) deci normalele fac unghiuri de 54.26.26.194 2 2 2 l oct = moct = noct = REZISTENŢA MATERIALELOR 1 .

STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 195 F2 (l .4.30) rezultă că tensiunile tangenţiale au valori extreme pe planele bisectoare ale planelor definite de direcţiile principale ale tensiunilor normale.21. a). .2 Starea plană de tensiuni În cazul stării plane de tensiuni. tensiunea tangenţială maximă este τ max = τ 2 . 2 λ= λ= (σ 3 − σ 1 )2 2 .28) şi se scriu condiţiile ca F2 să aibă valori extreme: ∂F2 ∂ l = 0 . (9. 2 . (9. Desigur. τ2 = σ 3 − σ1 2 . 9. Soluţiile nebanale sunt l = 0. Din valorile cosinuşilor directori (9.31) Deoarece σ 1 > σ 2 > σ 3 . τ zy şi forţele volumice pe direcţia y se presupun neglijabile sau nule. τ3 = σ1 − σ 2 2 . n=0. ∂F2 ∂ m = 0 . m = 0. Exemple sunt stările de tensiuni într-un vas cu pereţi subţiri solicitat la presiune interioară sau într-o placă plană subţire. (σ 3 − σ1 ) 2 n l 2 + (σ 2 − σ 3 ) 2 n m2 − λ n = 0 .9.30) l=m= 1 . n ) = τ 2 − λ l 2 + m 2 + n 2 − 1 . pe aceste plane tensiunile normale nu sunt nule. ( ) (9. (9. 9. b) se obţin tensiunile tangenţiale extreme τ1 = σ2 −σ3 2 . Înlocuind aceşti cosinuşi directori pe rând în relaţia (9. deci σ y . independente de una din coordonate (fig. τ xy .29) m=n= n=l = 1 1 . λ= (σ 2 − σ 3 )2 2 . Se obţine sistemul de ecuaţii algebrice (σ1 − σ 2 ) 2 l m2 + (σ 3 − σ1 ) 2 l n2 − λ l = 0 . solicitată de forţe coplanare uniform distribuite pe grosime. 2 (σ 1 − σ 2 )2 2 . ∂F2 ∂ n = 0 . se consideră tensiuni paralele numai cu două dintre axele de coordonate. m . (σ 2 − σ 3 ) 2 m n2 + (σ1 − σ 2 ) 2 m l 2 − λ m = 0 .

şi.32) se mai scriu . ( ) Ecuaţia de echilibru a momentelor faţă de mijlocul feţei BD conduce la relaţia (3. Se presupun cunoscute tensiunile σ x .32.4 b Se notează cu A aria suprafeţei BD.32. De notat că unghiul α este pozitiv în sensul orar. a) − τ α = (σ x − σ z ) sinα cosα − τ xz cos 2α − sin 2α .4.τ xz = τ zx pe feţele din planele de coordonate şi se cere calculul tensiunilor σ α şi τ α pe faţa BD înclinată cu unghiul α . − τ α A − σ x A cosα sinα + σ z A sinα cosα + τ xz A cos 2α − sin 2α = 0 . deci suprafaţa OB are aria A sinα . Se scriu ecuaţiile de proiecţii ale forţelor pe direcţia lui σ α şi a lui τα : σ α A − σ x A cos 2α − σ z A sin 2α − 2 τ xz A sinα cosα = 0 . σ z . înlocuind unghiul α cu α + 90 . 0 (9. b) şi cu grosimea egală cu unitatea.196 REZISTENŢA MATERIALELOR 9. 9. b) (9. în timp ce rotirile în planul zOx sunt pozitive în sens contrar. a Fig. 9. c) σ α + 90o = σ x sin 2α + σ z cos 2α − 2 τ xz sinα cosα . iar suprafaţa OD are aria A cosα . Se obţine σ α = σ x cos 2α + σ z sin 2α + 2 τ xz sinα cosα .32. Relaţiile (9.3): τ xz = τ zx .1 Starea de tensiuni în jurul unui punct Se consideră un element de volum prismatic cu baza triunghiulară situată în planul xOz (fig. ( ) (9.2.

32) se obţin tensiunile principale σ 1.38) 9.9.2 Tensiuni principale Valorile extreme ale tensiunii normale σ α se obţin anulând derivata acesteia în raport cu unghiul 2α : dσ α σ −σ z =− x sin 2α + τ xz cos2α = τα = 0 .2.35) relaţie care defineşte direcţiile principale ale tensiunilor normale.33. 2 2 σ x −σz sin 2α − τ xz cos2α . σ x −σ z (9. (9. (9. tensiunile tangenţiale sunt nule. .2.34) (9. între cele două soluţii 2α1 şi 2α 2 există relaţia 2α 2 = 2α1 + π . 2 = σx +σz 1 ± 2 2 (σ x − σ z )2+ 4τ xz 2 . Din relaţia (9. deci direcţiile principale sunt perpendiculare între ele. Înlocuind valorile unghiului α date de relaţia (9. a) (9. c) σα = σ x +σ z σ x −σ z + cos 2α + τ xz sin 2α . STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 197 (9.34) se observă că pe feţele care au ca normale direcţiile principale.35) în expresia (9.3 Tensiuni tangenţiale extreme Valorile extreme ale tensiunii tangenţiale τα se obţin din condiţia . 2 J 2 = σ 1σ 2 = σ xσ z − τ zx = const .36) Se observă că invarianţii tensiunilor sunt în acest caz J1 = σ 1 + σ 2 = σ x + σ z = const .33. 2 − τα = 9.37) (9. d (2α ) 2 Rezultă tg 2α = 2τ xz . α 2 = α1 + π 2 . Pentru 0 ≤ 2α ≤ 2π .

2 = ±τ xz (fig. 9. 2τ xz tg 2α (9.5. Starea de forfecare pură Se consideră un element solicitat la forfecare pură.40) Rezultă 2α' = 2α1 ± π 2 .5. astfel că tensiunile tangenţiale extreme apar în secţiuni înclinate cu 450 faţă de direcţiile principale şi au valorile τ1. acţionează numai tensiunile normale σ 1. Pe feţele unui element orientate la 450 faţă de primul. Într-o bară solicitată la întindere sau compresiune. α 1 = 450. a b Fig. ca în figura 9.2. a. (9. apar tensiuni tangenţiale maxime în secţiuni înclinate la 450 faţă de axa barei. .5.198 REZISTENŢA MATERIALELOR σ −σ z dτ α cos2α − τ xz sin 2α = 0 =− x d (2α ) 2 care se mai scrie tg 2α' = − (9. deci α' = α + π 4 .42) Deoarece tg 2α = ∞ .4 Cazuri particulare ale stării plane de tensiuni Starea uniaxială de tensiuni este prezentată în paragraful 5.2 = ± 1 2 (σ x − σ z )2 + 4τ xz 2 =± σ1 − σ 2 . Pe feţele elementului acţionează numai tensiuni tangenţiale. 9. τ α = τ xz cos2α . ceea ce explică orientarea suprafeţelor de rupere la unele materiale fragile. 2 (9.5 c Rezultă că pe o suprafaţă înclinată cu unghiul α σ α = τ xz sin2α . b).41) 9.39) σ x −σ z 1 =− .

α1.5. ceea ce se realizează uşor cu ajutorul traductoarelor tensometrice rezistive.35) şi (9. 2 2 (9.43) (9. 9. Cap. σx σ 1 = x ± σ x 2 + 4 τ xz 2 . σ 1. Bara solicitată la încovoiere În cazul barelor solicitate la încovoiere (fig. Un element de volum din vecinătatea suprafeţei arborelui este solicitat la forfecare pură (v. 2 = ±45O . τ xz = Tz S ∗ y b Iy = τ xz (z ) .6. 6) dacă laturile sale sunt paralele cu generatoarele. egale în mărime cu tensiunile tangenţiale produse de răsucire pe feţele primului element. 9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 199 O aplicaţie a acestui rezultat se întâlneşte la măsurarea tensiunilor tangenţiale în arbori solicitaţi la răsucire (fig. 2 = ±τ xz . c). deci relaţiile (9.36) devin tg 2α = 2τ xz . respectiv perpendiculare pe acestea. deci elementul este solicitat la forfecare pură.9.6 b La z = 0 . . a). σ z = 0 . Se înlocuieşte măsurarea lui τ cu măsurarea lui σ la 450 faţă de axa barei. σ x = 0 . a Fig. Un element rotit cu 450 este solicitat de tensiuni normale principale.44) σ 1.2 unde σx = My z Iy . 9.

τ xz = 0 .200 La REZISTENŢA MATERIALELOR z = ± h 2 . de rază  σ − σ  2 1 σ + σ z  2 x z  . 90o . Punctul P are coordonatele σ x şi τ xz .4. α1. a) în sens contrar acelor de ceas. σ x . b) se pot trasa liniile izostatice. 2 = 0o . denumit cercul lui Mohr. perpendiculară pe OD. în care cercul intersectează axa orizontală. = 2 2 τ =− σ x −σ z sin 2α + τ xz cos2α . σ 1. direcţiile principale se rotesc continuu (fig. 2 = 0. 0 .33) se pot scrie sub forma σ− σ x +σ z σ x −σ z cos2α + τ xz sin2α . σ − x  +τ 2 =  x xz 2 2     2 (9. egale cu tensiunile pe faţa OD. care reprezintă înfăşurătoarele tensiunilor normale principale. 9. 9.  + τ xz  2 . Dacă se parcurge secţiunea transversală în lungul axei Oz. au abscise egale cu tensiunile principale σ 1 şi σ 2 . σ z şi τ zx . Punctul diametral opus Q defineşte tensiunile pe faţa OB. Unghiul 2α pe cerc corespunde unui unghi α pe element. Punctele P' şi Q' definesc tensiunile pe feţele rotite cu unghiul α faţă de axele de coordonate. .4 (sens orar). al cărui centru are coordonatele  x 2 2        Pe cerc.2.7). 9.6.5 Cercul lui Mohr pentru tensiuni Relaţiile (9.32) şi (9. 2 2 Ridicând la pătrat şi adunând ecuaţiile se obţine σ +σz  σ −σ z    +τ 2 . Punctele de pe cercul lui Mohr definesc stări de tensiuni pe feţele elementului din figura 9. Unghiul 2α 1 al razei CP cu axa absciselor corespunde direcţiei principale α1 . formând o dublă reţea de curbe ortogonale. unghiurile se măsoară în aceeaşi direcţie în care se măsoară unghiul α în figura 9. 9. Punctele P1 şi Q1 . La armarea grinzilor din beton se urmăreşte ca armăturile din oţel să fie orientate aproximativ pe direcţia liniilor izostatice.45) Aceasta este ecuaţia unui cerc (fig. deci înclinării normalei la faţa pe care acţionează σ 1 .6. în sens pozitiv. deci direcţiile principale corespund cu direcţiile axelor de coordonate. Determinând în mai multe puncte orientarea direcţiilor principale (fig.

iar cele care tind să producă o rotaţie în sens antiorar se consideră negative (sunt reprezentate de puncte situate sub axa absciselor). Variaţia tensiunilor cu poziţia se poate exprima printr-o dezvoltare în serie Taylor trunchiată. τ xz care definesc punctele P şi Q. 9. Dacă pe faţa din stânga acţionează σ x . σ z . 9. atunci pe faţa din ∂σ x dreapta. 9. situată la distanţa dx. Se presupune că tensiunile σ x . Tensiunile tangenţiale care tind să producă o rotaţie în sens orar se consideră pozitive.8) detaşat dintrun corp elastic solicitat mecanic. Y sunt funcţii doar de x şi y (independente de z). Se trasează cercul de rază CP. σ y .3 Ecuaţii diferenţiale de echilibru Fie un element de laturi dx. Fig. diferită de cea adoptată în Capitolul 3. de abscise σ 1 şi σ 2 . Pentru studiul stării plane de tensiuni cu ajutorul cercului lui Mohr este necesară o convenţie de semne modificată. dy şi grosime egală cu 1 (fig. ∂x . Centrul cercului C se află la intersecţia diametrului PQ cu axa absciselor. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 201 Se observă că ordonata punctului Q este negativă. acţionează σ x + dx .9. τ xy = τ yx şi sarcinile volumice X. care intersectează axa orizontală în punctele P1 şi Q1 . iar Z = 0 (stare plană de tensiuni).7 Cercul lui Mohr se construieşte pornind de la tensiunile σ x .

47) se mai numesc ecuaţiile lui Cauchy.3) care . În cazul stării de tensiuni tridimensionale. ecuaţiile diferenţiale de echilibru se scriu ∂σ x ∂τ yx ∂τ zx + X=0.3). din ecuaţia de echilibru pe direcţia y rezultă ∂τ xy ∂σ y (9. 9. (9. Acestea sunt chiar ecuaţiile (9.47) + +Y= 0.48) ∂x ∂y ∂z ∂τ xz ∂τ yz ∂σ z + + + Z= 0 . + + ∂z ∂x ∂y ∂τ xy ∂σ y ∂τ zy + + +Y= 0.46) şi (9.46) ∂x ∂y Similar. Cele şase ecuaţii conţin nouă necunoscute. deci problemele de analiză a tensiunilor sunt static nedeterminate interior. Fig.3).202 REZISTENŢA MATERIALELOR Ecuaţia de echilibru a forţelor pe direcţia x se scrie ∂τ yx   ∂σ x   dx  dy − σ x dy + τ yx + dy  dx − τ yx dx + X dx dy = 0 . (9.8 Ecuaţia de momente faţă de centrul elementului conduce la relaţia de dualitate a tensiunilor tangenţiale (3. ∂x ∂y Ecuaţiile diferenţiale de echilibru (9. ∂x ∂y ∂z la care se adaugă cele trei relaţii de dualitate a tensiunilor tangenţiale (3. σ x +   ∂x ∂y     După simplificări se obţine ∂σ x ∂τ yx + + X=0. ecuaţiile de echilibru care se stabilesc între forţele de suprafaţă şi tensiunile interioare reprezintă condiţiile la limită. În cazul unui element situat în vecinătatea suprafeţei unui corp elastic.

Trebuie remarcat că starea plană de deformaţii specifice este asociată cu un sistem de tensiuni tridimensional.4 Starea plană de deformaţii specifice În continuare. AB se deplasează în A'B'. dacă faţa înclinată BCD este pe suprafaţa corpului iar tensiunea rezultantă p este o sarcină pe unitatea de suprafaţă. în orice plan perpendicular pe axa longitudinală Oz. apar aceleaşi deformaţii. de exemplu.9 Se consideră segmentul AB. după cum starea plană de tensiuni este legată de un sistem tridimensional de deformaţii specifice. Fig. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 203 exprimă echilibrul forţelor care acţionează asupra tetraedrului din figura 9. într-un corp prismatic în care. După deformare.9). γ zy sunt nule. .9. 9. ε y şi lunecarea specifică γ xy . studiul deformaţiilor specifice se face în planul xOy.2. 9. Scopul principal este determinarea alungirilor specifice şi a lunecării specifice pe direcţiile normală şi tangenţială la un plan înclinat faţă de axele de coordonate. în funcţie de alungirile specifice ε x . Deplasările lui A sunt u şi v . raportate la planele de coordonate. Starea plană de deformaţii specifice se realizează. de lungime ds. 9. Aceasta presupune însă σ z ≠ 0 . considerând că alungirea specifică ε z şi lunecările specifice γ zx . într-un corp elastic nedeformat (fig.

1 Alungirile specifice Alungirea pe direcţia Ax' este B" C' = du' = B" D' cosθ + B' D' sinθ = du cosθ + dv sinθ . ds ds ds ε x' = Înlocuind în relaţia de mai sus expresiile (9. înlocuind cosθ = şi sinθ = . deplasările lui A sunt u' şi v'. rezultă ds ds  ∂u   ∂v  ∂u ∂v sinθ  cosθ +  cosθ + sinθ  sinθ . a) εx −εy 2 cos2θ + γ xy 2 sin2θ . În noul sistem de axe. Se trasează A' B" = AB paralel cu axa Ax' şi se prelungeşte până în C'.51.204 REZISTENŢA MATERIALELOR iar deplasările lui B sunt u + du şi v + dv . 9. a) (9. Variaţia deplasărilor cu poziţia punctului considerat se exprimă sub forma du = ∂u ∂u dx + dy . Alungirea specifică ε y' se obţine înlocuind θ prin θ + π 2 ε y' = ε x sin 2θ + ε y cos 2θ − γ xy sinθ cosθ . perpendiculară pe Ax'.49). ∂x ∂y (9. ε x' =  cosθ +  ∂x   ∂x  ∂y ∂y     este sau Alungirea specifică în lungul direcţiei înclinate cu unghiul θ faţă de Ox ε x' = ε x cos 2θ + ε y sin 2θ + γ xy sinθ cosθ ε x' = εx +εy 2 + (9.49) Se alege un sistem de axe local x'Ay' cu axa Ax' în lungul lui AB şi se calculează componentele deformaţiilor specifice faţă de acest sistem rotit cu unghiul θ faţă de sistemul iniţial. iar deplasările lui B sunt u' + du' şi v' + dv' . se obţine  ∂u dx ∂u dy   ∂v dx ∂v dy  ε x' =   ∂x ds + ∂y ds  cosθ +  ∂x ds + ∂y ds  sinθ . (9. b) .        dx dy apoi.50.4.50. la intersecţia cu B'D. ∂x ∂y dv = ∂v ∂v dx + dy . Împărţind la ds se obţine alungirea specifică du' du dv = cosθ + sinθ .

primele putând fi obţinute din ultimele două înlocuind σ cu ε şi τ cu γ 2 . se observă că au aceeaşi formă.50.51. c) γ x' y' = − ε x − ε y sin 2θ + γ xy cos 2θ .50) şi (9. ds α ≅ tgα ≅ Deoarece B' C = dv' = dv cosθ − du sinθ .2 Lunecarea specifică Pentru calculul lunecării specifice γ x' y' se determină unghiul α cu care elementul AB s-a rotit faţă de poziţia iniţială (axa Ox') dv' .4. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 205 9. α =  cosθ + sinθ  cosθ +  cosθ +  ∂x   ∂x  ∂y ∂y     sau ∂v ∂u cos 2θ − sin 2θ + ε y − ε x sinθ cosθ . ∂y ∂x ( ) Lunecarea specifică este deci γ x' y' = α − α' = γ xy cos 2θ − sin 2θ + 2 ε y − ε x sinθ cosθ sau ( ) ( ) (9.32) şi (9. sinθ = .49) şi cosθ =  ∂v   ∂u  ∂v ∂u sinθ  sinθ . rezultă ds ds apoi. înlocuind expresiile (9. ds ds ds dy dx .4.3 Alungiri specifice principale Comparând relaţiile (9.33). împărţind la ds se obţine α≅ dv' dv du = cosθ − sinθ . ∂x ∂y α= ( ) Analog se calculează rotirea α' a unui segment perpendicular pe AB − α' = ∂u ∂v cos 2θ − sin 2θ + ε y − ε x sinθ cosθ .9. b)) 9. ( ) (9. .51) cu (9.

52) Deformaţiile specifice principale sunt ε 1. 2 = εx +εy 2 ± 1 2 2 (ε x − ε y )2 + γ xy . 9.50) se obţine εa = εb = εc = ε1 + ε 2 ε1 − ε 2 + cos 2θ . 2 = εa + εc 2 ± 2 2 (ε a − ε b )2 + (ε b − ε c )2 . (9. Aceasta se realizează cu ajutorul unei rozete. Fie ε a .206 REZISTENŢA MATERIALELOR Aceste înlocuiri se pot face în toate relaţiile analoage. care se lipeşte pe piesa studiată. Astfel. (9. (9. Dacă unghiul între ε a şi alungirea specifică principală ε 1 este θ .4 Rozeta tensometrică Pentru determinarea completă a deformaţiilor specifice într-un punct de pe suprafaţa unei piese.53) Lunecările specifice maxime apar în plane înclinate la 450 faţă de planele principale şi au valorile γ max = ± 2 (ε x − ε y )2 + γ xy = ± (ε1 − ε 2 ). este necesară măsurarea alungirilor specifice pe trei direcţii concurente în punctul respectiv.55) ( ) Calculând ε a − ε b şi ε b − ε c .54) 9. apoi (ε a − ε b )2 şi (ε b − ε c )2 . direcţiile principale ale deformaţiilor specifice (în lungul cărora γ x' y' = 0 ) se calculează din tg 2θ = γ xy εx −εy . 2 2 ( ) (9. Este convenabil ca unghiurile dintre direcţiile traductoarelor să fie 450 sau 600.10). se elimină unghiul θ .4. atunci din relaţia (9. rezultând alungirile specifice principale în funcţie de alungirile specifice măsurate ε 1. formate din trei traductoare tensometrice rezistive. (9. 2 2 ε1 + ε 2 ε1 − ε 2 + cos 2 θ + 45o . ε b . ε c alungirile specifice măsurate cu rozeta de 450 (fig.56) Unghiul θ se determină din relaţia . 2 2 ε1 + ε 2 ε1 − ε 2 + cos 2 θ + 90o .

9. ε 3 = −ν 1 pe direcţiile Oy. având muchiile paralele cu direcţiile principale ale tensiunilor normale. ′ Tensiunea σ 1 produce alungirile specifice ε 1 = ′ alungirile specifice ε 2 = −ν σ1 σ ′ .σ 2 . εa − εc Valorile calculate cu relaţiile (9. respectiv Oz.10 Fig.56) se utilizează apoi pentru calculul tensiunilor principale. iar tensiunea σ 3 E σ σ ′′ ′ ε 2′ = −ν 3 . STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 207 (9.5 Legea lui Hooke generalizată Fie un element de volum paralelipipedic. E Aplicând principiul suprapunerii efectelor. σ 3 (fig. E E σ2 σ ′′ . ε2 = 2 .11 9.11). E E σ1 pe direcţia Ox şi E ′ Analog. alungirile specifice totale pe cele trei direcţii se calculează însumând cele trei componente . E E σ3 ′ produce alungirile specifice ε 1′′ = −ν . tensiunea σ 2 produce alungirile specifice ε 1′ = −ν ′ ε 3′ = −ν σ2 . 9.57) tg 2θ = ε a − 2ε b + ε c . Fig. ε 3′′ = 3 . pe feţele căruia acţionează tensiunile principale σ 1 . 9.9.

61) ( ) (9. (9. a) [ ( )] γ yz = τ yz G . E 1 ′ ′′ ′′ ε 2 = ε 2 + ε 2 + ε 2′ = [ σ 2 − ν (σ 3 + σ 1 )] . unde e =εx +εy +εz = 1 − 2ν σ x +σ y +σz . b) unde G este modulul de elasticitate transversal. Relaţiile (9. E 1 σ z −ν σ x + σ y . G (9.208 ′ ′ ′ ε 1 = ε 1 + ε 1′ + ε 1′′ = REZISTENŢA MATERIALELOR 1 [σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 )] . se obţine σ x = 2 G ε x + λ e. 2 (1 + ν ) (9.58) E 1 ′ ′ ′ ε 3 = ε 3 + ε 3′ + ε 3′′ = [ σ 3 − ν (σ 1 + σ 2 )] .62. G şi ν există relaţia G= E .59. γ zx = τ zx . σ z = 2 G ε z + λ e.60) Dacă în relaţiile (9. σ y = 2 G ε y + λ e.59. E 1 σ y − ν (σ z + σ x ) . a) (9.58) reprezintă legea lui Hooke generalizată raportată la direcţiile principale. E (9. iar ν este coeficientul de contracţie transversală. a) se exprimă tensiunile în funcţie de alungirile specifice. [ ( )] [ ] (9. (1 + ν )(1 − 2ν ) . E unde E este modulul de elasticitate longitudinal. Se demonstrează că între constantele elastice E. Legea lui Hooke generalizată faţă de axe oarecare se scrie sub forma 1 σ x −ν σ y + σ z .63) λ= νE . E εx = εy = εz = γ xy = τ xy G .59.

rezultă că starea plană de tensiuni produce o stare tridimensională de deformaţii specifice. rezultă σ1 = E 1 −ν 2 (ε1 + ν ε 2 ).65) . E ε2 = 1 (σ 2 − ν σ 1 ) . înlocuind σ 3 = 0 în relaţiile (9.58) rezultă ε1 = 1 (σ 1 − ν σ 2 ) . a). 9.6 Ecuaţia lui Poisson Elementul din figura 9. (9. În cazul stării plane de tensiuni.59. E E Înlocuind deformaţiile specifice prin expresiile (9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 209 Modulul de elasticitate transversal G şi constanta λ se numesc constantele lui Lamé. dV 3 (1 − 2ν ) 1 − 2ν σx +σ y +σ z = σm . 3 ( ) (9. Deformaţia volumică specifică (9.9. σ2 = E 1 −ν 2 (ε 2 + ν ε 1 ) . În urma deformării corpului. deci ( ) ( ) ∆ dV = dV ε x + ε y + ε z . E ε3 = ν (σ 1 + σ 2 ) . E Exprimând tensiunile principale în funcţie de deformaţiile specifice principale.64) Deoarece ε 3 ≠ 0 . Neglijând produsele a două sau trei deformaţii specifice în raport cu acestea. rezultă e= unde tensiunea medie ( ) (9. a) este e= ( ) ∆ dV =ε x + ε y + ε z .11 are volumul dV = dx dy dz . volumul devine dV + ∆dV = dx (1 + ε x ) dy 1 + ε y dz (1 + ε z ) . se obţine dV + ∆ dV ≅ dx dy dz 1 + ε x + ε y + ε z .62. b) σm = 1 σx +σ y +σz .62.

pe direcţia axei Ox acţionează forţa σ 1 dy dz .62. e=− 9. σ m = − p . se obţine . Când aceasta creşte de la zero la valoarea nominală. pentru care e = 0 . b) rezultă că la materialele incompresibile. b) Din relaţia (9. 2 Rezultă că energia acumulată în unitatea de volum este 1 U 0 = σ 1 ε1 . 3 (1 − 2ν ) 2 G (1 + ν ) 2 =λ + G . coeficientul lui Poisson este ν ≅ 0. deci contracţia unităţii de volum este proporţională cu presiunea şi invers K proporţională cu K.11. starea de tensiuni este descrisă de σ x = σ y = σ z = − p . p .62. Constanta de proporţionalitate între σ m şi e este modulul de elasticitate volumic al materialului K= E . 2 Ţinând seama şi de acţiunea celorlalte tensiuni σ 2 şi σ 3 .495 .5 .7 Energia potenţială de deformaţie la încovoiere La elementul infinitezimal din figura 9. τ xy = τ yz = τ zx = 0 . supus la presiune "hidrostatică" p. În cazul unui element cubic.67. deci produce lucrul mecanic elementar (σ 1 dy dz )(ε 1 dx ) care 2 este egal cu energia potenţială de deformaţie acumulată de element 1 dU = σ 1 ε 1 dV . La cauciucul butil ν = 0. 3 (1 − 2ν ) 3 (9. produce o 1 deformaţie ε 1 dx .210 Relaţia (9.67.66) şi se numeşte ecuaţia lui Poisson. a) Se mai stabilesc egalităţile K= (9. b) se mai scrie sub forma REZISTENŢA MATERIALELOR σm = E e=Ke 3 (1 − 2ν ) (9.

9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

211

U0 =

1 (σ 1 ε 1 + σ 2 ε 2 + σ 3 ε 3 ) , 2

sau, utilizând legea lui Hooke generalizată (9.58), rezultă energia de deformaţie specifică totală U0 = 1 ν 2 2 2 σ 1 + σ 2 + σ 3 − (σ 1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) . (9.68) 2E E

(

)

Faţă de axe oarecare
U0 =

ν 1 1 2 2 2 2 2 σ x + σ y + σ z − σ xσ y + σ yσ z + σ zσ x + τ xy + τ 2 + τ zx . yz 2E 2G E

(

) (

)

(

)

Energia specifică de variaţie a volumului Dacă elementul de volum este solicitat pe toate feţele de aceeaşi tensiune, deformaţia are loc numai prin variaţia volumului. Astfel, aplicând pe toate feţele tensiunea medie (9.65)

σm =

1 (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) 3

se produce o deformaţie volumică specifică e, iar energia specifică de variaţie a volumului este U 0v = deci
U 0v = 1 − 2ν (σ 1 + σ 2 + σ 3 )2 , 6E
2 σ m e σ m 3 (1 − 2ν ) 3 (1 − 2ν ) 2 3 (1 − 2ν ) (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) , = σm = σm = 2 2 2E 2E 9 E

(9.69)

sau U 0v
2 σm 3 1 = σ mε m = = σ x +σ y +σz 2 2 K 18 K

(

)2 .

(9.70)

Energia specifică de variaţie a formei
U 0v

Diferenţa între energia specifică totală U 0 şi cea de variaţie a volumului reprezintă energia specifică de variaţie a formei

212 U 0 f = U 0 − U 0v =

REZISTENŢA MATERIALELOR

1 ν 2 2 2 σ 1 + σ 2 + σ 3 − (σ 1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) − 2E E 1 − 2ν (σ 1 + σ 2 + σ 3 )2 − 6E

(

)

sau
U0 f = 1+ν 6E

[ (σ
x

1

− σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 .

]

(9.71)

Faţă de axe oarecare
U0 f = 1+ν 2E

[ (σ

−σ y

2 2 )2 + (σ y − σ z )2 + (σ z − σ x )2 + 6 (τ xy + τ 2 + τ zx )] . yz

În funcţie de tensiunea tangenţială octaedrică (9.26), energia specifică de variaţie a formei se scrie
U0 f = 3 (1 + ν ) 2 3 2 τ oct = τ oct 2E 4G

(9.72)

În cazul solicitării de întindere simplă, înlocuind σ 2 = σ 3 = 0 şi σ 1 = σ x în relaţia (9.71), se obţine U0 f e =
2 1+ν 2 σ x σx = 3E 6G

(9.73)

9.8 Compozite armate cu fibre
Un compozit stratificat, numit pe scurt stratificat, este realizat din straturi cu fibre sau textură înglobate într-o matrice, numite lamine. Lamina cu fibre unidirecţionale are proprietăţi longitudinale (în lungul fibrelor) superioare celor transversale. Din acest motiv laminele sunt combinate în diferite orientări pentru a obţine proprietăţile generale dorite. În continuare se consideră doar stratificate simetrice faţă de planul median. Pentru cazul nesimetric se pot consulta tratate de specialitate [35, 64 ].

9.8.1 Lamina ortotropă
Se consideră o lamină cu fibre unidirecţionale, solicitată la o stare plană de tensiuni. Se aleg două sisteme de coordonate, unul local - ataşat de lamină şi unul

9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

213

global - ataşat de stratificat. Sistemul de axe local are axa Ox în lungul fibrelor şi axa Oy în planul laminei, perpendiculară pe fibre. Sistemul de axe global are axele OX şi OY în planul median al stratificatului simetric. Lamina este anizotropă. În general, pentru a descrie complet un material anizotrop solicitat la o stare triaxială de tensiuni, relaţia între tensiuni şi deformaţii specifice se exprimă printr-o matrice simetrică, de dimensiuni 6 × 6 , în care apar 21 constante elastice independente. Pentru un material ortotrop solicitat triaxial sunt necesare 9 constante elastice independente. Pentru un material ortotrop solicitat la o stare biaxială de tensiuni, legea lui Hooke conţine 4 constante elastice independente. 9.8.1.1 Lamina cu ortotropie axată Pentru o lamină cu fibrele orientate în direcţia globală OX (fig. 9.12, a), relaţiile între deformaţii specifice şi tensiuni sunt

εX =

σX σ − ν yx Y , Ex Ey

εY =

σY σ − ν xy X , Ey Ex

γ XY =

τ XY G xy

(9.74)

unde E x şi E y sunt modulele de elasticitate longitudinale în direcţiile x şi y, G xy este modulul de elasticitate transversal în planul xOy, ν xy şi ν yx sunt coeficienţii de contracţie transversală (ν xy defineşte contracţia pe direcţia y produsă de alungirea pe direcţia x). Relaţiile (9.74) se mai scriu matriceal sub forma  ε X   1 Ex     ε Y  = − ν xy E x γ   0  XY   sau − ν yx E y 1 Ey 0 0  σ X    0  σ Y  1 G xy  τ XY    (9.75)

{ε }= [S ]{σ }

(9.76)

unde [S ] se numeşte matricea de flexibilitate a laminei sau matricea complianţelor. Prin particularizare de la cazul triaxial, matricea [S ] se mai scrie  S11 [S ] = S 21   S 61  S12 S 22 S 62 S16  S 26  ,  S 66   (9.77)

unde elementele se determină prin identificare cu matricea din ecuaţia (9.75).

214

REZISTENŢA MATERIALELOR

Dacă se exprimă tensiunile în funcţie de deformaţiile specifice, ecuaţiile (9.73) devin

σX = σY =

Ex ε X + ν yx ε Y , 1 − ν xyν yx Ey 1 − ν xyν yx

(

)

(ε Y + ν xy ε X ),

(9.78)

τ XY = G xy γ XY .
În formă matriceală, relaţiile (9.78) se scriu  Ex σ X     1 − ν xyν yx       ν xy E y σY  =    1 − ν xyν yx    τ   0  XY    sau

ν yx E x
1 − ν xyν yx Ey 1 − ν xyν yx 0

 0  εX      ε  0  Y       γ  G xy   XY   

(9.79)

{σ }= [C ]{ε },
unde [C ] se numeşte matricea de rigiditate a laminei. Matricea simetrică [C ] se mai scrie C11 C12 [C ] = C 21 C 22  C 61 C 62  C16  C 26  ,  C 66  

(9.80)

(9.81)

iar elementele se determină prin identificare cu matricea din ecuaţia (9.79) Matricea de rigiditate este inversa matricei de flexibilitate

[C ] = [S ]−1 .
9.8.1.2 Lamina cu ortotropie dezaxată

(9.82)

Pentru o lamină cu fibrele orientate într-o direcţie care face unghiul θ cu direcţia globală OX (fig. 9.12, b), tensiunile şi deformaţiile specifice definite în sistemul de coordonate al stratificatului trebuie exprimate în funcţie de tensiunile şi deformaţiile specifice în sistemul de coordonate al laminei, faţă de care se definesc

9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

215

caracteristicile elastice. Pentru aceasta se utilizează relaţiile de transformare a tensiunilor (9.32), scrise pentru planul xOy, şi relaţiile de transformare a deformaţiilor specifice (9.50).

a Fig. 9.12

b

Pentru calculul rigidităţilor faţă de direcţiile globale se procedează astfel: 1. Se determină deformaţiile specifice în direcţiile locale, în funcţie de deformaţiile specifice în direcţiile globale. Relaţiile (9.50) se scriu matriceal sub forma  ε x   c2 s2 sc  εX      2  − s c   εY  c2 ε y  =  s γ  − 2 s c 2 s c c 2 − s 2  γ   xy     XY  unde s-a notat c = cosθ şi s = sinθ . 2. Se calculează tensiunile faţă de direcţiile locale în funcţie de deformaţiile specifice faţă de direcţiile locale folosind relaţiile (9.79) în care s-au înlocuit indicii cu litere mari prin indici cu litere mici σ x   C11 C12    σ y  = C 21 C 22 τ   0 0  xy   0  εx    0  ε y  .  C 66  γ xy    (9.84) (9.83)

3. Se exprimă tensiunile faţă de direcţiile globale în funcţie de tensiunile faţă de direcţiile locale utilizând relaţiile (9.32) scrise pentru planul xOy şi în care se înlocuieşte α = −θ (rotire în sens invers)
2 − 2 s c  σ x  s2 σ X   c      2 2 2 s c  σ y  . c σY  =  s τ   s c − s c c 2 − s 2  τ   XY     xy 

(9.85)

83) în (9. 2 8 1 ( C11 + C 22 − 2 C12 − 4 C 66 ) .88) ( ( ) (9.84) în (9. C 26 = (C11 − C12 − 2 C 66 ) sin 3θ cosθ + (C12 − C 22 + 2 C 66 ) sinθ cos 3θ . C16   ε X    C 26   ε Y  . (9.87) rezultă C11 = C11 cos 4θ + 2 (C12 + 2 C 66 ) sin 2θ cos 2θ + C 22 sin 4θ .86) rigidităţile globale au următoarele expresii 1 (B1 − B4 ) − B3 cos 4θ . Întrucât ν xy şi ν yx au valori relativ mici. C16 = (C11 − C12 − 2 C 66 ) sinθ cos 3θ + (C12 − C 22 + 2 C 66 ) sin 3θ cosθ . C 66 = (C11 + C 22 − 2 C12 − 2 C 66 ) sin 2θ cos 2θ + C 66 sin 4θ + cos 4θ . rigidităţile pot fi aproximate după cum urmează C11 ≅ E x cos 4θ . 8 1 ( C11 + C 22 + 6 C12 − 4 C 66 ) . a) ) La compozite cu proprietăţi superioare. deobicei E x este mult mai mare decât E y sau G xy .88) în relaţiile (9.86) În relaţia (9.84) şi (9. 2 (9. C 22 ≅ E x sin 4θ . C 66  γ XY    C12 = B4 − B3 cos 4θ .85) se obţin tensiunile globale în funcţie de deformaţiile specifice globale σ X  C11 C12     σ Y  = C 21 C 22 τ  C  XY   61 C 62 C11 = B1 + B2 cos 2θ + B3 cos 4θ .216 REZISTENŢA MATERIALELOR Înlocuind (9. 2 1 B2 sin 2θ + B3 sin 4θ . C 22 = C11 sin 4θ + 2 (C12 + 2 C 66 ) sin 2θ cos 2θ + C 22 cos 4θ . . C 22 = B1 − B2 cos 2θ + B3 cos 4θ . B2 = 1 ( C11 − C 22 ) . C16 = unde B1 = B3 = B4 = 1 ( 3 C11 + 3 C 22 + 2 C12 + 4 C 66 ) .89. 8 Înlocuind constantele (9. C 66 = C 26 = (9. C12 = (C11 + C 22 − 4 C 66 ) sin 2θ cos 2θ + C12 sin 4θ + cos 4θ .87) 2 1 B2 sin 2θ − B3 sin 4θ .

C12 ≅ E x sin 2θ cos 2θ .90) În relaţia (9. S16 = D2 sin 2θ + 2 D3 sin 4θ .91) Pe baza acestora se pot calcula modulele de elasticitate ale laminei cu fibrele orientate la un unghi θ faţă de direcţiile globale EX = 1 .90) rezultă γ XY = S 61σ X . S 22 G XY = 1 . 8 D2 = 1 ( S11 − S 22 ) . (9. Rezultatul este dat de semnul lunecării specifice γ XY .3 Deformaţia laminei la întindere uniaxială Este interesant de calculat care este forma deformată a unei platbande de compozit stratificat. ν xy şi G xy . Pentru unghiuri θ mici .89. E y . S 26 = D2 sin 2θ − 2 D3 sin 4θ .93) 9. 2 (9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 217 C 66 ≅ E x sin 2θ cos 2θ . S 22 = D1 − D2 cos 2θ + D3 cos 4θ . S 66  τ XY    (9. deci γ XY are acelaşi semn ca S 61 . unde D1 = D3 = D4 = 1 ( 3 S11 + 3 S 22 + 2 S12 + S 66 ) .9. C16 ≅ E x sinθ cos 3θ . solicitată la întindere uniaxială pe o direcţie înclinată faţă de fibre. dacă se cunosc E x .90) elementele matricei de flexibilitate sunt S11 = D1 + D2 cos2θ + D3 cos 4θ .8. Dacă σ Y = τ XY = 0 şi σ X > 0 .92) S 66 = 2 (D1 − D4 ) − 4 D3 cos 4θ . atunci din (9.1. se calculează deformaţiile specifice globale în funcţie de tensiunile globale  ε X   S11     ε Y  =  S 21 γ   S  XY   61 S12 S 22 S 62 S16  σ X    S 26   σ Y  . S11 EY = 1 . 8 1 ( S11 + S 22 − 2 S12 − S 66 ) . S 66 (9. b) Similar. S12 = D4 − D3 cos 4θ . (9. 8 1 ( S11 + S 22 + 6 S12 − S 66 ) . C 26 ≅ E x sin 3θ cosθ .

8. Sub încărcări în planul stratificatului. tensiunile în lamine diferă (fig. Fig.2 Stratificatul simetric Un stratificat simetric se comportă ca o placă anizotropă omogenă.. .218 S 61 = D2 sin 2θ + 2 D3 sin 4θ = (2 D2 + 8 D3 )θ = REZISTENŢA MATERIALELOR    1 + ν xy 1   θ = 2 1 + ν xy − E x  θ < 0 = (2 S11 − 2 S12 − S 66 )θ =  2 −  Ex G xy  G xy  E x      Ex deoarece = 10. Eforturile de membrană sunt decuplate de cele de încovoiere. modulele de elasticitate efective sunt medii aritmetice ale modulelor de elasticitate ale laminelor constituente..14). Fig. Rezultă că γ XY < 0 şi deci platbanda deformată are G xy ( ) forma din figura 9. 9. 9.13 9.30 .14 Laminele sunt lipite una de alta.. 9. astfel că atunci când sunt solicitate mecanic ele au aceleaşi deformaţii specifice.13. Deoarece rigidităţile laminelor sunt diferite..

2. aceasta poate fi inversată pentru a .96.9. a) poate fi înlocuită printr-o sumă A11 = 2 h ∑C i i dZ 11 = 2 h ∑C i i h 11 i = ∑C i i  2 hi  11 h   . Primul element al matricei de rigiditate are expresia h2 h2 1 A11 = h −h 2 ∫ 2 C11 dZ = h ∫ 0 C11 dZ .95) γ  γ   XY   XY  unde [A] este matricea de rigiditate a stratificatului. Valorile modulelor de elasticitate pentru stratificat se pot calcula cu relaţiile După ce se calculează matricea [A]. În formă matriceală σ X    1 σY  = τ  h  XY  h 2 h 2 h − 2 ∫ σ X  1    σ Y  dZ = h τ   XY  − ∫ h 2 C11 C12  C 21 C 22 C 61 C 62  C16   C 26  dZ C 66   εX  εX       ε Y  = [A]  ε Y  . i (9.8.1 Tensiuni şi deformaţii specifice la încărcări coplanare Pentru caracterizarea stării de tensiuni într-un stratificat simetric se folosesc tensiuni medii. b) Matricea de rigiditate pentru un stratificat simetric se poate obţine adunând termenii corespunzători ai matricei de rigiditate pentru fiecare lamină înmulţiţi cu 2h procentul volumic vi = i în lamina i h [A] = ∑ vi [C i ].96.  (9. σY = 1 h ∫ −h 2 h2 σ Y dZ . STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 219 9.96. a) În cadrul unei lamine. Acestea se definesc prin relaţiile σX = 1 h ∫ −h 2 h2 σ X dZ . τ XY = 1 h ∫ τ XY dZ . (9.97) obţine matricea de flexibilitate a stratificatului [a ] = [A]−1 . (9. Integrala (9. −h 2 h2 (9. coeficienţii C ij sunt constanţi.94) unde h este grosimea stratificatului.

2 Tensiuni şi deformaţii specifice la încovoiere Dacă un stratificat simetric este solicitat la încovoiere. i (9. Modulul de elasticitate longitudinal al stratificatului poate fi aproximat prin relaţia EX ≅ ∑ vi E x i cos 4θ i . 9. Fig. a 66 ν XY = − a 21 A21 . = a 22 A11 Într-un calcul aproximativ.15 9. deformaţiile specifice au o distribuţie liniară (fig. datorită rigidităţilor diferite ale laminelor componente.220 EX = 2 A A − A12 1 = 11 22 .101) .98) G XY = 1 = A66 .99) unde vi este procentul volumic al laminei cu fibre înclinate la θ i în stratificat.100) unde E x i este modulul de elasticitate al stratificatului cu fibre înclinate cu unghiul θ i şi procent volumic vi . O analiză similară cu cea din paragraful precedent arată că termenii matricei de rigiditate a stratificatului au forma D11 = ∑C i i 11  Ii  I  tot  .2.8.   (9. a 22 A11 EY = (9. a11 A22 REZISTENŢA MATERIALELOR 2 A A − A12 1 = 11 22 . = a11 A22 ν YX = − a12 A12 . i (9. 9. elementul A11 al matricei de rigiditate se poate scrie A11 ≅ E x ∑ vi cos 4θ i .15) dar tensiunile au o variaţie neliniară cu salturi.

relaţiile (9. E 1 σ y −ν σ x + α T .102) în ecuaţia de compatibilitate (3.3) rămân nemodificate.102) γ xy = τ xy G .20) şi deci ecuaţia de compatibilitate (3. ţinând cont de ecuaţiile de echilibru (9. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 221 unde I i şi I tot sunt momentele de inerţie axiale ale laminei i. În corpurile din materiale izotrope apar tensiuni termice dacă dilatarea produsă de încălzire uniformă este împiedicată sau dacă încălzirea produce un câmp neuniform de temperaturi. adăugând alungirile specifice termice la cele datorite tensiunilor normale produse de sarcinile exterioare. fiind bazate pe considerente pur mecanice sau geometrice. 9. Prin inversarea matricei [D ] se obţine matricea de flexibilitate a stratificatului şi apoi constantele elastice echivalente ale stratificatului. se consideră că tensiunile termice nu influenţează câmpul de temperaturi. alungirile specifice calculându-se prin suprapunere liniară. ca şi condiţiile la limită (9.47) în care se neglijează forţele volumice.46) şi (9.47). respectiv ale stratificatului. unde T (x .   ( ) (9. se dilată liber. se obţine o ecuaţie de compatibilitate exprimată în tensiuni  ∂2 ∂2  +  ∂ x2 ∂ y2    σ x +σ y +α ET = 0 .21). Tensiuni termice apar şi în materiale anizotrope chiar într-un câmp uniform de temperaturi.103) . relaţiile între deformaţii specifice şi deplasări (3. Încălzirea uniformă nu produce lunecări specifice şi nici tensiuni tangenţiale. E ( ) ( ) (9. Variaţia temperaturii produce alungiri specifice fără să apară tensiuni normale.59) devin εx = εy = 1 σ x −ν σ y + α T .21). încălzit uniform. ecuaţiile diferenţiale de echilibru (9. În termoelasticitate. y ) este variaţia temperaturii iar α este coeficientul de dilatare termică liniară.46) şi (9.9.9 Tensiuni termice Un corp elastic neconstrâns. În general. În cazul stării plane de tensiuni. Înlocuind deformaţiile specifice (9.

(9.105) Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită la capete. liberă la T  2y y 2   . la care se capete. σ x =α E (9. (9. La = ± L forţa axială şi momentul încovoietor trebuie să fie nule x ∫cσ x b dy = 0 .103) devine d2 d y2 de unde rezultă (σ x + α E T ) = 0 .16 . − c1 = 3 2 c3 c ∫cσ x y b dy = 0 .107) Dacă se notează momentul de inerţie axial I z = 2c 3b / 3 şi aria A = 2bc . 9.222 Exemplul 9.104) σ x = −α E T + c1 y + c 2 . ecuaţia (9.108)   A Iz −c −c   ∫ ∫ Fig. supusă unei variaţii de temperatură T ( y ) = 0  3 − − 4  c c2    calculează distribuţia tensiunilor termice pe înălţimea secţiunii. σ x = σ x ( y ) . Deoarece σ y = τ xy = 0 . − 1 α E T dy .1 REZISTENŢA MATERIALELOR Se consideră bara de secţiune dreptunghiulară din figura 9. c 2 = ∫ −c c (9.16.106) Înlocuind expresia (9. se obţine relaţia generală de calcul al tensiunilor termice c c    − T + b T dy + y T y dy  .105) în relaţiile (9. 2c c (9. a.106) rezultă ∫ −c c α E T y dy .

c c  3 2 c 4 3 c   4       Distribuţia tensiunilor termice este ilustrată în figura 9. Starea de tensiuni într-o bilă de rulment. roţile de tren pe şina de cale ferată şi rulourile de rezemare ale podurilor.109)  . astfel încât pentru un oţel OL37. este de compresiune triaxială. generate de fisuri iniţiate la adâncimi de ordinul a 100 µm sau chiar mai mici. În cazul unei bile de diametru D. dinţii roţilor în agrenare. STĂRI DE TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII 223 Pentru distribuţia de temperaturi din figura 9. 9. Aceasta explică ruperile locale care duc la exfolieri. forţele de compresiune produc presiuni şi tensiuni de contact relativ mari. Suprafeţele de contact fiind foarte mici. desprinderi ("spalling") şi defecte punctiforme ("pitting").110) . raza cercului de contact are valoarea  FD r = 0. se admite o presiune admisibilă de 760 MPa. solicitare la care materialul rezistă mai bine decât la compresiune simplă. tensiunile tangenţiale au valori maxime la o mică distanţă de zona de contact. mecanismele cu came. în special în inelele rulmenţilor.9. 9.88  (9. b se obţine  T  2 y y 2  2 T0 T0 y  T  1 y2  − 2 + − σ x = α E − 0  3 −  = −α E 0  − 2  . cojiri. iar la oţelul de rulmenţi presiunea de contact admisibilă ajunge la 3800 MPa. în vecinătatea zonei de contact. Se demonstrează că. c. interesând atât presiunile de contact cât şi tensiunile în vecinătatea zonei de contact. în lungul liniei perpendiculare pe suprafaţa de contact.  E  unde E este modulul de elasticitate longitudinal al celor două materiale (considerat acelaşi). Exemple tipice sunt rulmenţii.16. apăsate cu o forţă F pe o suprafaţă plană (fig.16. şi nu la suprafaţa piesei în contact cu bila. Presiunea maximă în centrul suprafeţei de contact este p max  FE2 = 0 . (9.62  2  D      13 13 . cu limita de curgere la compresiune uniaxială σ c = 210 MPa . Problema este studiată cu metodele Teoriei elasticităţii (teoria lui Hertz).10 Tensiuni de contact Pe suprafeţele de contact a două corpuri în interacţiune mecanică se dezvoltă presiuni de valori relativ mari.17).

109) şi (9. Pentru o bilă de diametru d1 apăsată în interiorul unei suprafeţe sferice de diametru d 2 > d1 .15   El  . de diametru d1 .304 p max [61].110). respectiv d 2 . înlocuind diametrul D prin d1 d 2 (d1 + d 2 ).224 REZISTENŢA MATERIALELOR În cazul unui cilindru de diametru D şi lungime l.18) din acelaşi material. având valoarea τ max = 0.    unde E este modulul de elasticitate longitudinal al celor două materiale. se obţin din relaţiile (9. când materialele sunt liniar-elastice fără să se depăşească limita de proporţionalitate şi când pe suprafaţa de contact acţionează numai forţe normale.59  lD     12 12 .111) 2b = 2 .3 tensiunea tangenţială maximă apare la o distanţă 0 . (9.17 Fig. 9. Pentru materiale cu coeficientul de contracţie transversală ν = 0.111) şi (9. .78 b de suprafaţa de contact.112).112) Fig. lăţimea suprafeţei de contact şi valoarea maximă a presiunii de contact. dimensiunile suprafeţei de contact şi valoarea maximă a presiunii de contact se obţin din relaţiile (9. se înlocuieşte diametrul D prin d1 d 2 (d 2 − d1 ). nu şi forţe tangenţiale. apăsat cu o forţă F pe o suprafaţă plană (fig. 9.18 În cazul contactului a două sfere de diametru d1 . Relaţiile de mai sus sunt valabile atunci când dimensiunile suprafeţei de contact sunt mici în comparaţie cu raza bilei sau a cilindrului. respectiv d 2 . 9. valoarea maximă fiind p max  FE  = 0 . înlocuind diametrul D prin d1 d 2 (d1 + d 2 ). În cazul contactului a doi cilindri paraleli. Presiunea de contact are o distribuţie eliptică. lăţimea suprafeţei dreptunghiulare de contact are valoarea  FD (9.

2E d) energia specifică de deformaţie totală. U 0 fe = La solicitarea de întindere simplă este suficientă una singură dintre aceste mărimi pentru definirea stării de solicitare. ε e = e . TEORII DE REZISTENŢĂ La o bară solicitată la întindere uniaxială. U 0e 1 +ν 2 σe . deci a stării limită. 3E unde E este modulul de elasticitate longitudinal iar ν este coeficientul de contracţie transversală. e) energia specifică de deformaţie pentru variaţia formei. σ b) alungirea specifică. deoarece ele sunt atinse simultan. Deoarece stările limită se definesc prin valori ale tensiunilor determinate experimental. atingerea limitei de elasticitate se produce la valoarea σ e etc. interesează în ce condiţii o stare plană sau spaţială de tensiuni produce într-o piesă o stare limită analogă celei realizate la întinderea uniaxială. ruperea se produce atunci când tensiunea normală atinge valoarea σ r . o anumită stare limită (de exemplu limita de elasticitate) poate fi definită prin cinci mărimi caracteristice: a) tensiunea de întindere. În limitele comportării elastice a unui material. prin încercarea la tracţiune a epruvetelor solicitate unidirecţional. . În cazul pieselor supuse la stări plane sau spaţiale de tensiuni. curgerea se produce când tensiunea normală are valoarea σ c . 2 2 σe = .10. τ e = σe . Toate acestea pot fi considerate stări limită. E c) tensiunea tangenţială maximă. σ e . se pune problema determinării condiţiilor în care se atinge o anumită stare limită.

(10.1 Teoriile clasice de rezistenţă I. Teoria alungirii specifice maxime (Saint Venant) (10.226 REZISTENŢA MATERIALELOR La solicitarea pe mai multe direcţii. deci tensiunea echivalentă este σ ech I = σ 1 . De exemplu. Definind starea tridimensională de tensiuni dintr-un punct prin tensiunile principale σ 1 .2) . starea limită se atinge atunci când alungirea specifică maximă din corp devine egală cu alungirea specifică corespunzătoare stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială. care se compară cu σ e . II. E E ε max = ε 1 = deci tensiunea echivalentă. într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de tensiuni. se pune problema: ce relaţie trebuie să existe între acestea pentru a se atinge una dintre cele cinci mărimi caracteristice ale stării limită. În cazul limitei de elasticitate. limita de elasticitate se atinge atunci când σ1 = σ e . starea limită se atinge atunci când tensiunea normală maximă din corp devine egală cu tensiunea normală a stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială. este σ ech II = σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 ) . care este comparată cu tensiunea la starea limită de la întinderea uniaxială.1) Conform teoriei a II-a. σ 3 . Teoriile de rezistenţă (numite şi teorii ale stărilor limită) permit stabilirea acestor relaţii prin care se defineşte o tensiune echivalentă σ ech a stării plane sau spaţiale. într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de tensiuni. 1 [σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 )] = ε e = σ e . 10. Teoria tensiunii normale maxime (Rankine) Conform teoriei I. σ 2 . atingerea valorii corespunzătoare unei anumite stări limită pentru una dintre cele cinci mărimi (ce definesc o asemenea stare) nu coincide cu atingerea simultană a valorilor corespunzătoare acelei stări pentru celelalte patru mărimi.

se poate scrie τ max = τ 2 = iar tensiunea echivalentă este σ1 − σ 3 σ =τe = e . 2E E 2E ( ) astfel că tensiunea echivalentă este 2 2 2 σ ech IVa = σ 1 + σ 2 + σ 3 − 2ν (σ 1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) 1 2 .3) σ ech III = σ 1 − σ 3 . într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de tensiuni. starea limită se atinge atunci când energia specifică de variaţie a formei egalează energia specifică de variaţie a formei corespunzătoare stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială. 6E . se aplică atunci când tensiunea medie este pozitivă. într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de tensiuni. 3 IVb. La limita de elasticitate. starea limită se atinge atunci când energia de deformaţie specifică totală egalează energia de deformaţie specifică totală corespunzătoare stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială. Guest. Hencky. 2 2 (10. Haigh) Conform teoriei a IV-a. TEORII DE REZISTENŢĂ 227 III. într-un corp supus la o stare plană sau spaţială de tensiuni. starea limită se atinge atunci când tensiunea tangenţială maximă devine egală cu tensiunea tangenţială maximă corespunzătoare stării limită de la solicitarea de întindere uniaxială. IVa. varianta a. Teoria tensiunii tangenţiale maxime (Coulomb. Luând ca stare limită atingerea limitei de elasticitate. 1 σ m = (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) > 0 . Tresca) Conform teoriei a III-a. utilizând relaţia (9. von Mises) Conform teoriei a IV-a. Teoria energiei totale de deformaţie (Beltrami.10.68). se obţine U0 = σ2 1 ν 2 2 2 σ 1 + σ 2 + σ 3 − (σ 1 σ 2 + σ 2 σ 3 + σ 3 σ 1 ) = U 0e = e . În cazul limitei de elasticitate U0 f = 1+ν 6E [ (σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 = U 0 fe = ] 1 +ν 2 2σ e .4) relaţie care. [ ] (10. la materiale tenace. Teoria energiei de variaţie a formei (Huber. varianta b.

deoarece nu există o graniţă clară între cele două tipuri de comportări. Se presupune că τ max este acelaşi la întindere şi la compresiune. În plus. varianta b. iar la materiale fragile. Aplicarea teoriilor de rezistenţă se face diferit la materiale tenace şi la materiale fragile. Experienţele au arătat că la metale ductile teoriile bazate pe tensiunea tangenţială maximă sau pe tensiunea tangenţială octaedrală oferă o bază pentru predicţia apariţiei curgerii. varianta b. (10. la materialele tenace se recomandă utilizarea relaţiilor date de teoriile a III-a şi a IV-a. se mai numeşte şi teoria tensiunii tangenţiale octaedrale maxime. deci când τ max = 0 . începe atunci când tensiunea tangenţială maximă din corp atinge valoarea la care începe curgerea la întinderea sau compresiunea uniaxială. care depind de temperatură.5 σ c . 4G teoria a IV-a. tipul solicitării şi condiţiile de mediu ambiant. viteza de încărcare. se consideră o comportare liniară până la atingerea limitei de curgere σ c şi se alege curgerea drept stare limită. 10.5) Această teorie se aplică atunci când tensiunea medie σ m < 0 .1 Criteriul lui Tresca Curgerea. utilizarea teoriei a II-a.2. (10.2 Criterii de curgere În cazul materialelor tenace. În primul caz se formulează criterii de curgere. Astfel s-au elaborat criteriile de curgere. Totuşi este cunoscut faptul că o clasificare netă a materialelor în tenace şi fragile este dificilă.228 deci tensiunea echivalentă are expresia REZISTENŢA MATERIALELOR σ ech IVb = 2 2 [ (σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 ] 12 . conform acestui criteriu. Deoarece energia specifică de variaţie a formei se exprimă convenabil în funcţie de tensiunile tangenţiale octaedrale U0 f = 3 2 τ oct .6) . 10. Astfel. cunoscută ca teoria lui von Mises. ruperile fragile se studiază în cadrul altei discipline. iar la materiale fragile se folosesc criterii de rupere. denumite Mecanica ruperii.

577 σ c . limita de curgere la forfecare. De fapt. conform criteriului von Mises. la metalele cu comportare "elastică . . determinată prin încercarea la tracţiune. este τ c = 0 .5 σ c . 10.10. ceea ce contrazice experienţa. conform teoriei tensiunii normale maxime. De notat că analiza stării de forfecare pură arată că tensiunea tangenţială maximă este egală cu tensiunile normale principale care apar la 450.7) Deci curgerea. începe atunci când tensiunea tangenţială octaedrică din corp devine egală cu 0. Aceasta are loc atunci când energia de deformaţie specifică pentru variaţia formei atinge valoarea la care începe curgerea în cazul solicitării la întindere uniaxială. deoarece expresia energiei de deformaţie este independentă de semnul încărcării uniaxiale (întindere sau compresiune). 3 (10. criteriul lui von Mises este valabil şi la materiale cu limita de curgere diferită la întindere şi compresiune. deci cu 15% mai mare decât valoarea prezisă de criteriul Tresca.471σ c . conform acestui criteriu. Dar la unele materiale ductile.perfect plastică". TEORII DE REZISTENŢĂ 229 Experienţele au arătat că. deoarece prezice apariţia curgerii la sarcini inferioare celor care o produc în realitate.2 Criteriul von Mises Curgerea. măsurată pentru starea de forfecare pură într-o încercare la răsucire. limita de curgere la forfecare este într-adevăr τ c = 0. Rezultă că teoria I-a de rezistenţă nu este aplicabilă la materiale tenace. ca limita de curgere la forfecare să fie egală cu limita de curgere la întindere. Rezultă că acest criteriu este acoperitor. Ar trebui deci.2. unde σ c este limita de curgere a materialului.471σ c . în orice punct al unei piese solicitate la o stare complexă de tensiuni. începe atunci când tensiunea tangenţială octaedrică din corp atinge valoarea la care începe curgerea în cazul încercării la tracţiune. deci când 3 2 1 2 τ oct = σc 4G 6G sau atunci când τ oct = 2 σ c = 0.

3.9) unde σ 1 şi σ 2 sunt tensiunile normale principale. 2 2 τ' = σ1 − σ 2 sinϕ .12) Eliminând τ u între expresiile (10.8) rezultă σ 1 − σ 2 + m (σ 1 + σ 2 ) = 2 τ u . 2 (10.1 Criteriul Coulomb-Mohr Ruperea. unde noile constante sunt m= (10. ϕ 1 . (10. 1+ m = cosϕ . nu este suficientă o singură teorie de rezistenţă pentru a descrie ruperea.3 Criterii de rupere la materiale fragile În cazul materialelor fragile.8) Criteriul Coulomb-Mohr poate fi considerat un criteriu al tensiunii tangenţiale. Teoria tensiunii normale maxime dă rezultate bune doar când tensiunea normală cu valoarea absolută cea mai mare este de întindere.10) µ 1+ µ2 2τ u . unde µ şi τ i sunt constante de material. în care tensiunea tangenţială limită creşte la valori mari ale compresiunii "hidrostatice".230 REZISTENŢA MATERIALELOR 10. atunci se demonstrază că este orientarea faţă 2 µ de direcţiile principale a planului de rupere pe care acţionează tensiunile Dacă se notează tgϕ = σ' = σ1 + σ 2 σ1 − σ 2 + cosϕ . 10. se utilizează alte criterii. În caz contrar. Din condiţia (10. 1− m (10. apare atunci când o anumită combinaţie a tensiunii normale şi tensiunii tangenţiale care acţionează pe un plan în material atinge o valoare critică dată de τ + µσ = τ i . conform acestui criteriu. (10.11) Se arată că rezistenţele de rupere la tracţiune şi compresiune sunt date de σ ut = σ uc = − 2τ u .12) se obţine o relaţie între rezistenţele de rupere la tracţiune şi compresiune . τu = τi 1+ µ2 = τ i sinϕ .

pentru starea plană de tensiuni. ceea ce se observă experimental la materialele fragile. 10. cât şi pentru o încercare la torsiune. Locul geometric al punctelor care definesc ruperea.10. ele fiind orientate la unghiuri ϕ 2 faţă de planele reale de rupere.3.1. TEORII DE REZISTENŢĂ 231 σ ut = − deci constanta m este m= 1− m σ uc .1 Se constată că planele de rupere prezise de criteriul Coulomb-Mohr sunt incorecte. Acesta este o combinaţie a criteriului tensiunii normale maxime. σ uc − σ ut (10. punctele care diferă de criteriul Coulomb-Mohr se află pe liniile întrerupte.13) σ uc + σ ut . s-a elaborat criteriul lui Mohr modificat. utilizat la stări de tensiuni dominate de compresiune. Fig.14) Pentru m > 0 . 10. . utilizat la stări de tensiuni dominate de întindere şi a criteriului Coulomb-Mohr. În diagrama locului geometric de rupere (fig. poate fi reprezentat prin linia poligonală continuă din figura 10.2 Criteriul Mohr modificat Pentru a evita erorile menţionate mai sus. rezistenţa la tracţiune este mai mică decât cea la compresiune. 10.1). 1+ m (10. atât pentru o încercare uniaxială la întindere.

solicitate la compresiune "hidrostatică" de valori mari. materialele fragile pot avea o comportare ductilă.232 În relaţia (10. alteori calculul se face pe baza înclinării planului de rupere în încercările la compresiune. A doua relaţie (10. σ uc − σ ut − σ i (10. 2 2 σ ech IVa = σ 1 + σ 2 − 2ν σ 1 σ 2 2 2 σ ech IVb = σ 1 + σ 2 − σ 1 σ 2 (10.4 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la stări plane de tensiuni Înlocuind σ 3 = 0 în relaţiile (10.15) unde σ i defineşte tensiunea la care cele două criterii coincid. σ ech II = σ 1 − ν σ 2 .12) devine ′ 2τ u .18) . Dacă drept stare limită se alege starea corespunzătoare rezistenţei admisibile σ a . se obţin formulele tensiunii normale echivalente în funcţie de tensiunile principale şi coeficientul de contracţie transversală σ ech I = σ 1 .17) ( ) 1 2 .16) ′ unde τ u diferă de rezistenţa la forfecare pură τ u . constanta m devine m= REZISTENŢA MATERIALELOR σ uc + σ ut + σ i . (10. ruperea având loc la tensiuni mai mari.5). σ ech III = σ 1 − σ 2 . Uneori se alege σ i = −σ ut . atunci calculul de verificare se face impunând condiţia σ ech ≤ σ a . ( ) 1 2.10). 1− m σ uc = − (10. De notat că.1)-(10. 10.

prin substituire în relaţiile (10. În prezent există şi alte teorii de rezistenţă. însă nici una nu poate descrie comportarea tuturor materialelor în orice stare de solicitare. 2 = σ 1 ± 2 2 σ 1 + 2 2 σ 2 + 4τ 2 . σ 2 + 4τ 2 .rezistenţa la tracţiune în direcţia fibrelor.rezistenţa la tracţiune . apoi aplicat de Tsai şi Azzi la materiale compozite. care.5 Aplicarea teoriilor de rezistenţă la bare În cazul particular al barelor. σ 2 + 3τ 2 . înlocuind σ x = σ . Un criteriu de rupere utilizat la compozite este criteriul Tsai-Hill.10. care a fost întâi extins de Hill la corpuri anizotrope. σ y . σ xt .36) se obţin expresiile tensiunilor principale σ 1. σ 2 + 2 (1 + ν )τ 2 . conduc la formulele tensiunii echivalente σ ech I = σ ech II = σ 2 + 4τ 2 . (10. σ yt .9).6 Criteriul Tsai-Hill pentru compozite stratificate Rezistenţa unui compozit stratificat este determinată de rezistenţa laminelor componente.tensiunea perpendiculară pe fibre.19) 1 −ν 1 +ν + 2 2 σ ech III = σ ech IVa = σ ech IVb = σ 2 + 4τ 2 . TEORII DE REZISTENŢĂ 233 10. Acesta este bazat pe criteriul von Mises (teoria energiei de deformaţie de variaţie a formei). σ z = 0 şi τ xz = τ în relaţia (9. 10.20) unde σ x este tensiunea în direcţia fibrelor. Criteriul Tsai-Hill poate fi exprimat sub forma σx  σ  xt 2 σ xσ y  σ y   − +  2  σ yt σ xt   2 2  τ  +  xy  τf     =1   (10.

24) în care c = cosθ şi s = sinθ . γ   XY  (10. deformaţiile specifice (10.234 REZISTENŢA MATERIALELOR perpendicular pe fibre.32) scrise matriceal sub forma σ x   c 2    2 σ y  =  s τ   − s c  xy   2 s c  σ X  s2   2 − 2 s c  σ Y  . Pentru solicitări în planul stratificatului. τ xy . care de obicei se scrie sub forma unui coeficient de siguranţă . unde θ este unghiul de înclinare al fibrelor faţă de direcţia globală OX.22). γ  τ   XY   XY  (10. Aceste tensiuni se utilizează în criteriul Tsai-Hill. au forma (9. dacă se dau tensiunile în sistemul global XOY.86) σ X   C11 C12     σ Y  = C 21 C 22 τ  C  XY  i  61 C 62 C16   C 26  C 66  i εX     εY  .tensiunea tangenţială în planul laminei. γ   XY  (10. trebuie utilizate relaţiile de transformare prezentate în capitolul 9. deformaţiile specifice se calculează utilizând matricea de flexibilitate a stratificatului εX  σ X       ε Y  = [a ]  σ Y  . folosind matricea de rigiditate pentru fiecare lamină σ X     σ Y  = [A]i τ   XY  i εX     εY  . Deoarece relaţia (10.21) Pentru încărcări în planul stratificatului.23) Pentru a calcula tensiunile în sistemul local de axe al laminei se utilizează relaţiile (9.21) sunt aceleaşi în toate laminele.20) este definită în sistemul local de coordonate al laminei şi tensiunile se dau deobicei în sistemul global al stratificatului.22) Relaţiile (10. care dau tensiunile în fiecare lamină în sistemul global de axe al stratificatului. deci pot fi utilizate pentru a calcula tensiunile. τ f rezistenţa la forfecare. c s c c 2 − s 2  τ XY    (10.

cum sunt delaminările în lungul fibrelor sau dezlipirile laminelor. 0 τ   0   0        XY   Matricea de rigiditate (9.9   .7259 0  ⋅103 .5) şi (3. Rezolvare Tensiunile în sistemul global (3.3178 7 .  45 0   0 0 52 .114 59.7 2 .914 C = 0  ⋅ 103 .3 . G xy = 4.3178 0  [C ] = 2.3178 0  C 0 = 2 .6 m şi grosimea peretelui h = 10 mm . Fibrele sunt dispuse în două straturi la 450.3178 7 . ν xy = 0.79) în coordonate locale (în MPa) este  207 .6) sunt 30 σ X   pD / 2h  D / 2h           σ Y  =  pD / 4h  = D / 4h  p = 15  p .    0 0 4.7 GPa .696   [ ] [C ] −45 = [C ] 45 0 0 .9 GPa .7259 0  ⋅ 103 . din fibre de carbon în matrice epoxy.914 50 . E y = 7. Exemplul 10.7 2. σ xt = 1200 MPa .9   Matricele de rigiditate ale straturilor în coordonate globale sunt 0  59 . Se cere să se calculeze presiunea interioară din vas care poate produce fisurarea peretelui vasului conform criteriului Tsai-Hill.   0  0 0 4 . (10. Vasul are diametrul D = 0.25) Acest criteriu nu se aplică în cazul ruperilor prin o serie de mecanisme specifice compozitelor. [ ]  207 . două straturi la -450 şi şase straturi la 900 faţă de axa cilindrului. σ yt = 28 MPa .1 Un vas cilindric este fabricat dintr-un compozit stratificat. TEORII DE REZISTENŢĂ 235 c= σ xt   σ 2 − σ σ +  σ xt x x y  σ yt     2  σ xt  σy +  τf   2  2  τ xy      2 1 2 .10. Se cunosc proprietăţile laminelor: E x = 207 GPa . τ f = 43 MPa .114 50.

447       εY  =  32 .447  30.5 0        1 = 0  0  0 0 30 .24) sunt σ x    σ y  τ   xy  σ x    σ y  τ   xy   0 .2 ⋅ C 450 + 0.803 2 − 30.803 2 +   30.803 +   1.019   [ ] [ ] [ ] Inversa ei este matricea de flexibilitate [a ] = [A] −1 0   7 .16  p = 30.5 − 1  32. 45 0 − 45 p 450 = 1200 2 2   1200   1200  2 2 30.236 REZISTENŢA MATERIALELOR Matricea de rigiditate (9.908 MPa .5603 p . în sistemul global sunt σ X    = C  σY  τ  0  XY 45  ε X  29 .5462 − 5.5603 p .369  3.908 MPa . .634   Deformaţiile specifice (10.601 [A] = 0.5 0.8035  0 . γ   0   XY    [ ]45 0 [ ]0 0 Tensiunile în sistemul local al fiecărui strat (10. deci presiunea care poate produce fisurarea vasului este p = 0. .8035 p =      0   1.3564   − 0. γ   0   XY    σ X    σY  = C τ  0  XY  0  ε X  30. 1 0      0   0  0 1     450 00 Din criteriul Tsai-Hill (10.5 1  29.203 = 0  ⋅ 10−6 .   0 0 41.   0 0 24.436 21.6 ⋅ C 00 =  0  ⋅ 103 .6558 39 .73 MPa .436 28.369 30.369      ε Y  = 3.5 0 .58 21. p 0 = 7 .16  p .14155        −3  εY  = [a ]  σ Y  = 0.3564  28  43        1 2 = 0 .6558 − 5.2 ⋅ C −450 + 0. γ  τ   0   XY   XY    Tensiunile în fiecare strat (în MPa).21) în sistemul global sunt  εX  σ X   0 .5 0 .5603 p = 3.97) a stratificatului simetric este 0  148.41836 ⋅ 10 p .25) se obţine p 0 = p 0 .

pentru rezolvarea problemei se utilizează teoriile de rezistenţă. aplicată în punctul B ( y 0 . paralelă cu axa barei.1 Întinderea excentrică Se consideră bara din figura 11. Tensiunea totală are expresia . Când în secţiunea barei acţionează eforturi care produc simultan tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale. producând solicitări combinate sau solicitări compuse. la întindere şi încovoiere se produc tensiuni normale. sau întindere şi răsucire. 6 şi 8 s-au studiat cele patru solicitări simple: întinderea (compresiunea). deci problema se rezolvă aplicând principiul suprapunerii efectelor. încovoierea şi răsucirea. M z şi M y sunt pozitive şi se însumează algebric.11. solicitată de forţa F. Dacă în secţiunea barei acţionează eforturi care produc tensiuni de acelaşi fel. Pentru a stabili valorile eforturilor care acţionează într-o secţiune oarecare.1. SOLICITĂRI COMBINATE În capitolele 5. 11. a cărui direcţie nu corespunde cu axele centrale principale ale secţiunii. În practică. Într-un punct C ( y . Pentru simplificarea calculelor este utilă descompunerea acestui moment în două componente orientate în lungul axelor: M z = − F y0 şi M y = F z0 (faţă negativă). z 0 ) . în timp ce la forfecare şi răsucire se produc tensiuni tangenţiale. de exemplu în cazul solicitărilor la încovoiere şi răsucire. tensiunile normale produse de cele trei eforturi N. Astfel. z ) din cadranul I ( y > 0. forfecarea. acestea se compun algebric. rezultând o forţă 2 2 axială N = F şi un moment încovoietor M i = F y 0 + z 0 . se reduce forţa în centrul de greutate al secţiunii transversale. adesea. z > 0) . acestea apar împreună.

A (11.1 Fig.3) care poate fi scrisă sub forma: z 2 iy + y 2 iz =1. 2 2  iy iz    (11. (11. 11.4) z0 y0 Fig.238 REZISTENŢA MATERIALELOR σx = sau F M y z M z y F F z 0 z F y0 y + − = + + A Iy Iz A Iy Iz σx = F A   1 + z 0 z + y 0 y  . obţinând punctele în care tensiunea normală totală σ x are . definită ca locul geometric al punctelor în care σ x = 0 .2 Cunoscând poziţia axei neutre. are ecuaţia 1+ z0 z 2 iy + y0 y 2 iz =0. (11.2) Axa neutră. iz = Iz . se duc tangentele la conturul secţiunii paralele cu axa neutră.1) unde s-au înlocuit razele de inerţie iy = Iy A . 11.

Să se dimensioneze grinda din figura 11.1). Exemplul 11. deci tensiunile au acelaşi semn pe toată suprafaţa.3 7F a2 . a. asupra căreia acţionează forţa axială F = 36 kN .2 Dacă bara din figura 11. axa neutră este tangentă sau nu intersectează secţiunea. fig. punctul B parcurge un cerc de rază d 8 . . Când axa neutră ocupă poziţia altor tangente la cerc. a 2 ) .11.1 Să se determine locul geometric al punctelor de aplicaţie a unei forţe excentrice. i y = iz = şi din relaţia (11. Grinda este din lemn cu σ a = 10 N/mm 2 şi are secţiunea dreptunghiulară a × 2a . 11. a 2 a2 2 . d 8 z − 2 2 iy y0 = 0 . Înlocuind coordonatele acestor puncte în expresia (11. pentru care axa neutră corespunzătoare este tangentă la conturul secţiunii circulare (fig. 11. în 2 12 σ max = Exemplul 11.2). 11.1) se calculează σ max şi σ min şi se poate construi diagrama tensiunilor (v. Rezolvare d care 2 prin identificare cu ecuaţia generală a axei neutre (11. SOLICITĂRI COMBINATE 239 valori extreme. numit "sâmbure central". să se calculeze tensiunea normală maximă din bară când forţa F este aplicată în punctul B ′ (a 2 .2) duce la determinarea coordonatelor punctului B de aplicaţie a forţei: Fie ecuaţia tangentei în C la cercul de diametru d (fig.2) z = − d2 d z0 = − = − 16 = .1 are secţiunea pătrată cu latura a. Exemplul 11.1) se obţine. Când forţa F este aplicată pe conturul sau în interiorul sâmburelui central. Rezolvare În acest caz y 0 = z 0 = punctul B ′ . paralele cu axa barei.3.

11.4 a. Cârligul este din oţel cu σ a = 120 MPa şi are secţiunea circulară cu diametrul d = 20 mm . a). este solicitată la întindere excentrică.3. b) şi are expresia σ max a F F My F 2 4F = + = 2 + 2 = 2 .240 Rezolvare REZISTENŢA MATERIALELOR Secţiunea periculoasă A − A . Dacă se reduce forţa F în centrul de greutate C al secţiunii slăbite. se obţine torsorul format din forţa axială F.4 Să se verifice cârligul din figura 11. 11. asupra căruia acţionează forţa F = 2 kN . a şi cuplul.3 Tensiunea normală este maximă în punctul B al secţiunii (fig. 2 Fig. care produce încovoiere. care produce întindere. . 11. A Wy a a a 6 Egalând σ max cu σ a se poate face dimensionarea barei σa = 4F a2 . de formă pătrată a × a (fig.3. de moment M y = F . de unde a = 4F = σa 4 ⋅ 36 ⋅10 3 = 120 mm . 10 Exemplul 11.

Se reduce forţa F în centrul de greutate C al secţiunii.11.3 <σ a . Astfel. şi cuplul de moment M y = F e care produce încovoiere. 11. 11. care produce întindere. Tensiunea normală este maximă în punctul A al secţiunii (fig. 3 π mm 2 π ⋅ 20 Fig.4 11.19) se scrie: .4. solicitaţi prin moment încovoietor şi moment de răsucire. la torsorul format din forţa axială F.2 Bare solicitate la încovoiere şi răsucire Arborii de secţiune circulară sau inelară. + = + 2 A Wy π d π d3 4 32 Înlocuind valorile numerice rezultă σ max = 4 ⋅ 2000 32 ⋅ 2000 ⋅ 4 N + = 108. b) şi are expresia σ max = Fe F My F . relaţia teoriei a III-a de rezistenţă (10. se calculează utilizând teoriile de rezistenţă. SOLICITĂRI COMBINATE 241 Rezolvare Secţiunea AB a cârligului este solicitată la întindere excentrică.

σa (11. solicitată de o forţă perpendiculară pe planul barei. din oţel de secţiune circulară cu σ a = 80 MPa .5.65 M ie III = M ie IV a = M ie IV b = M i2 + M t2 . Pentru bare din oţel.5 M i + 0 . formula de dimensionare (8. Wp      2 (11. M i2 + M t2 . M i2 + 0 . expresia (11.65 M t2 .5 Să se dimensioneze bara cotită plană din figura 11.75 M t2 .5 M i2 + M t2 .14.242  Mi   Wy  2 REZISTENŢA MATERIALELOR σ ech III = σ + 4τ 2 2 =     + 4 Mt  . Astfel. Utilizând una din relaţiile (11. cu care se face un calcul la încovoiere. (11. neglijând efectul forţei tăietoare. M i2 + 0 . (11. momentul încovoietor echivalent are expresia M ie I = 0. .5) Deoarece la secţiuni axial-simetrice între modulele de rezistenţă se stabileşte relaţia W p = 2W y . momentul încovoietor echivalent.35 M i + 0.8). conform celor cinci teorii clasice de rezistenţă.9) deci problema de solicitare combinată se transformă într-o problemă de solicitare la încovoiere. a) devine W ynec = M ie .6) σ ech III = M i2 + M t2 Wy = M ie III Wy .7) unde M ie III este momentul încovoietor echivalent.5) se scrie (11. Exemplul 11. efectele încovoierii şi răsucirii sunt cumulate într-o singură mărime.8) M ie II = 0 .

5 Rezolvare Pentru bara 2-3.5 kNm . M i2 = 1.8 kNm .25 = 1. M t1 = 1 kNm .8 ⋅ 10 6 = 22 . Rezultă că "secţiunea periculoasă" este în punctul 1.1d 3 80 σa = deci se alege d = 60 mm .5 kNm . .1 kNm . SOLICITĂRI COMBINATE 243 Fig. În secţiunea 1 M i1 = 1. M ie 1 = M i21 + M t21 = 3. M t0 = 1 kNm . iar în secţiunea 0.11. pe baza teoriei a III-a de rezistenţă. În secţiunea 1 M i1 = 1 kNm .5 kNm . M i0 = 0 . în secţiunea 2. 11. W ynec = M ie1 1. deci.8 kNm . Bara 1-0 este solicitată la încovoiere şi răsucire.5 ⋅ 10 3 mm 3 ≅ 0 . M t1 = 1. M ie1 = 1. M ie0 = 1.5 kNm Bara 2-1 este solicitată la încovoiere şi răsucire.

11.6 .244 REZISTENŢA MATERIALELOR Fig.

12 + 1. M i2 + M t2 = 2 . M ie III σa = 2 . Rezolvare Reducând în centrul de greutate al secţiunii transversale a arborelui forţele care acţionează asupra roţilor (fig. Să se verifice apoi tronsonul 2-3.6.418 kNm .6 Să se dimensioneze arborele din figura 11. SOLICITĂRI COMBINATE 245 Exemplul 11. considerând că are aceeaşi secţiune ca tronsonul 1-2.418 ⋅106 = 30 . Exemplul 11. se rabate fiecare moment rezultant în planul figurii obţinându-se diagrama momentelor încovoietoare M i (fig.19). rezultă că bara este solicitată la răsucire şi încovoiere (se neglijează forfecarea).6. 11.18 din oţel. de secţiune circulară. cu σ a = 90 MPa .6.11.6. 11. c) se construieşte diagrama momentelor încovoietoare M iV (fig.6. h). Secţiunea periculoasă este în dreptul reazemului 1. a din oţel. g). e) se construieşte diagrama momentelor încovoietoare M iH (fig.1d 3 80 11. se utilizează relaţiile (10. Se face o predimensionare a barei la răsucire. f).3 Bare solicitate la întindere şi răsucire În cazul barelor solicitate la întindere (compresiune) şi răsucire.2 2 = 2.6. 11. momentul încovoietor echivalent fiind M ie III = Rezultă W ynec = deci d = 67 mm .6. 11. Compunând geometric (vectorial) cele două diagrame. b). . d). de secţiune circulară.6.7 Să se dimensioneze tronsonul 2-3 al barei din figura 2. 11. Pentru bara solicitată numai de forţa orizontală (fig. cu σ a = 80 MPa . apoi se verifică la solicitarea combinată punând condiţia ca σ ech ≤ σ a . Pentru bara solicitată de forţa verticală (fig. 11.2 ⋅10 3 mm 3 ≅ 0 . Se construieşte diagrama momentelor de răsucire M t (fig. 11.

cu b = 100 mm şi h = 150 mm . Tronsonul 2-3 se verifică la solicitarea de întindere cu încovoiere. Tronsonul 1-2 este solicitat la încovoiere şi răsucire. a se cunosc F = 10 kN şi a = 1 m . cu secţiunea periculoasă în 1.75 kNm .47 2 + 1. iar tronsoanele 2-3 şi 3-4 au secţiuni transversale circulare.9): W ynec = adică M ie1 σa . Dacă σ a = 90 MPa . secţiunea transversală fiind dreptunghiulară. se calculează momentul încovoietor rezultant M i1 = 2 2 M z1 + M y1 = 2 2 + 4 2 = 4 . ambele cu d = 140 mm . Eforturile N.18.3 <σa.19. Se calculează σ ef şi se compară cu σ a : σ ef 1− 2 = Fa Fa N My Mz F .75 ⋅ 10 6 . = 32 90 Se alege d = 82 mm .47 kNm . 2 3 A Wax mm 2 π ⋅ 82 π ⋅ 82 Exemplul 11. se cere să se verifice bara ştiind că tronsonul 1-2 are secţiunea transversală dreptunghiulară.3 mm . Secţiunea barei fiind circulară.6 2 = 4 .246 Rezolvare REZISTENŢA MATERIALELOR Se trasează diagramele de eforturi ca în figura 2. + + = + + 2 A Wy W z b h bh bh 2 6 6 . în secţiunea periculoasă 2 σ ef 2 = N N M i 4 ⋅ 4 ⋅ 10 3 32 ⋅ 1. d = 81. π d 3 4. 1 1 Se dimensionează tronsonul 1-2 utilizând formula (11. Momentul încovoietor echivalent.6 ⋅ 10 6 + = + = 30. M y şi M z sunt constante de-a lungul tronsonului. Tronsonul 1-2 este solicitat la întindere şi încovoiere oblică.8 La bara din figura 2.19. Rezolvare Se trasează diagramele de eforturi ca în figura 2. conform teoriei a III-a de rezistenţă M ie 1 = M i2 + M t2 = 4.

9 Un arbore din oţel cu σ c = 200 MPa şi diametrul d = 50 mm este solicitat de un moment încovoietor M i = 1. 2 2 100 ⋅ 150 100 ⋅ 150 100 ⋅ 150 mm 2 Tronsonul 2-3 este solicitat la încovoiere şi răsucire.1 N 2 2 σ ech 3 = σ 3 + 4τ 3 = 37 .12 + 4 ⋅ 37 . cu secţiunea periculoasă în 3. cu secţiunea periculoasă în 3.12 = 83 N mm 2 <σa . = = = 37 . rezultă σ ef 1− 2 = 10 4 6 ⋅ 10 4 ⋅ 10 3 6 ⋅ 10 4 ⋅ 10 3 N + + = 67 .9 kNm . b) criteriului de curgere von Mises.3 <σa .6 2 = 83 = 2a F 3 = 32 ⋅ 2 ⋅ 10 3 ⋅ 10 4 3 = 74.1 3 3 mm 2 πd π ⋅ 140 16 3 3 = aF = 32 ⋅ 103 ⋅ 104 = 37 . 2 2 σ ech 3 = σ 3 + 4τ 3 = N mm 2 <σa.3 N . SOLICITĂRI COMBINATE 247 Înlocuind cu valori numerice.11. Se procedează analog σ3 = M i3 Wax M t3 Wp τ3 = . Tronsonul 3-4 este de asemenea solicitat la încovoiere şi răsucire.6 3 3 mm 2 πd π ⋅ 140 16 74. Exemplul 11. Rezolvare Modulul de rezistenţă axial este . Se cere valoarea maximă a momentului de răsucire care mai poate fi suportat de arbore conform: a) criteriului de curgere Tresca. = = = 18. mm 2 πd π ⋅ 140 32 2a F 16 ⋅ 2 ⋅ 103 ⋅ 104 N .3 2 + 4 ⋅ 18. Se calculează σ 3 şi τ 3 şi se combină conform teoriei a III-a de rezistenţă σ3 = M i3 Wax M t3 Wp τ3 = mm 2 πd π ⋅140 32 16 ⋅ 103 ⋅ 104 N aF .

momentul de răsucire maxim este 2 M t1 = M ie − M i2 = 2.27 ⋅ 103 mm3 .248 Wy = REZISTENŢA MATERIALELOR π d 3 π ⋅ 503 = = 12 . momentul de răsucire maxim este Mt2 = 4 2 M ie − M i2 = 3 ( ) 4 2.92 = 1. 32 32 Momentul încovoietor echivalent este M ie = σ c Wy = 200 ⋅ 12.27 ⋅ 103 = 2 .4542 − 1. 3 ( ) . Conform criteriului von Mises.454 ⋅ 106 Nmm = 2 . Conform criteriului Tresca.454 kNm .55 kNm .4542 − 1.92 = 1.79 kNm .

Schmidt... Brommundt. 14. Atanackovic. A. Mechanics of Engineering Materials. New York. Fundamentals of Metal Fatigue Analysis. M. Birkhäuser. Ross C. 10. J.. A. Alexander. 1993. A. 4. B. Prentice Hall. McGraw-Hill. An Introduction to the Mechanics of Solids. 12. 1998. Arnold. F. A.. N. H. K. G. Technische Mechanik. Johnston. Boresi. J.. 16. Benham. New York. Chilver. 1960. A. Boresi.. 8. Mechanics of Materials.. 6. 1999. R. Prentice Hall. and Handrock. vol. Beer.2. Technische Mechanik. A. Oldenbourg. and Gunasekera. Böge. K. Strength of Materials. 4th ed. R. Auflage. 26. 2000. London. Auflage. 2001. T.J. J.. New York. Comer. ed. 2nd edition. Bucureşti. 13. G. P... Craig. J. N. München. Strength of Materials and Structures. 1991. J. and Liechti. Advanced Theory and Applications. and De Wolf. Bannantine. 2003. R. Boston. Advanced Mechanics of Materials. P. M. Rezistenţa materialelor.. Crandall S.. 3rd ed. R.... Theory of Thermal Stresses. 7. Jr. and Dahl. E.. S.Bibliografie 1. Buzdugan. Case. J. and Weiner. John Wiley. and Sachs.. eds. Gh. 9. McGraw-Hill International Editions. J. Mechanics of Materials.. C.. 1999.. 1999. P.J. 15.. 2nd ed. J. 2. Theory of Elasticity for Scientists and Engineers.. Wiley-Interscience. 2000. 1959. and Sidebottom. 2nd ed... 2nd ed. . P. McGraw-Hill. 3... Budynas. 3.. Ellis Horwood Ltd. P. 2000. New York. 1990. and Chong. H. L.. J... 1996. Wiley. E. Bedford. Mechanics of Materials. Longman. R.. 1980. Boley. 5th ed. Editura tehnică. J.. Upper Saddle River. T. Eine Einführung. Vieweg. a XI-a. L. T. C. A.. J.. and Armstrong. Elasticity in Engineering Mechanics.. R. N. 11. Crawford. Upper Saddle River. C. O. Advanced Strength and Applied Stress Analysis. New York.. P. New York. John Wiley. and Guran. F.. Jr. 5. M. Braunschweig.

33. New York.. Ltd. and McKee R. 28. 20.. London. 1991.... Fielding. Mir Publishers..250 REZISTENŢA MATERIALELOR 17. Upper Saddle River. McGraw-Hill. Upper Saddle River. Moscow. C. R. New York. P. 1999.. John Wiley. 22. J. Thermoelastic Stress Analysis. L... H. Hibbeler. Boston. A.. ed. 1999. T. Dowling. Duggan. M. PW-Kent.. Harwood. vol. Mechanics of Materials. 34... 18. B. R. 2002.und Aufgabenbuch. 27. V. Strength of Materials. Scripta Book Co. eds.. Stress Analysis and Vibrations of Elastic Bodies. R.J. M. Introduction to Aircraft Design. W. N. and Atkins. 35. 4th ed. 1996. P. Mechanics of Materials... Edwards. 1948.. 1957. N. and Timoshenko.. Feodosiev. Gere. Gere. Gatewood. Herr. 1975. 1999. Prentice Hall. 1973. 2001. New York.. 1999. 2nd ed. 24. 29. Prentice Hall. Technische Mechanik. M. D. Hearn.. Photoelasticity. Hertzberg. Deformation and Fracture Mechanics of Engineering Materials. Strength and Fracture of Engineering Solids. Thermal Stresses.J. Handbook of Experimental Stress Analysis. B.. ed. Mechanical Behavior of Materials. 5th ed.. E. W. Temple Press Books Ltd.. 1964.. Nourney.. . 2000. 25. J. 3rd ed. 19. 26. 1987.. McGraw-Hill. M.. 21. Cambridge University Press. Gould. E.. N. McGraw Hill.. Felbeck. Adam Hilger. Washington. 32. Flügge. 1991. New York. 1941. M. S. E. M.. M.Lehrmittel. Prentice Hall. Handbook of Engineering Mechanics.C. Verlag Europa .. 1989. 6. Prentice Hall.. 4th SI ed. and Cummings. Jones. John Wiley. Analysis of Shells and Plates. W. 2nd ed.. Oxford. Fundamentals of Mechanical Component Design. S. K. Mechanics of Composite Materials. D.. 2nd ed. vol. 1968. Bristol. New York. K. J.. 30. Hetényi. 31. Auflage. P. V. New York. Mechanics of Materials. J. Upper Saddle River. Stanley Thornes Publ. 23. Mechanics of Materials.. John Wiley. G. Butterworth-Heinemann. 3rd ed.II. 2001.I. Lehr. Frocht. N..

. Applied Strength of Materials. R. New York. D. W. ş. *** Manual of Steel Construction: Allowable Stress Design. Butterworth-Heinemann. Oxford. D.. 1999.. G.. Composite Materials in Aircraft Structures. H. Stress Concentration Factors. 2002. John Wiley. 44. Analysis and Design of Elastic Beams. 42. M.1968. 38. Thermal Stresses. 37. Massonnet. W. 51. D. 2003. ed.. Prentice Hall. G. L.. Kerbspannungslehre. H. D... Résistance des matériaux. 2000. 1999.. Calculul de rezistenţă în construcţia de maşini. Müller.. Editura tehnică. H. New York. Mechanics of Materials. 2001. 1994. Niu M. Formulas for Stress. Fachbuchverlag. Bucureşti. 45. Technische Mechanik. 3rd ed. 43. Neuber. Riley. Pilkey.. D. Megson.. and Tanigawa. München. John Wiley. A. Longman Scientific and Technical.. Structural and Stress Analysis.. Editura Academiei Române. John Wiley. W. Englewood Cliffs.. Hetnarski. New Jersey. Strain and Structural Matrices. 1963. D. H. Mott. N. Megson. Technische Mechanik für Ingenieure. Paris. Middleton. P.. Peterson R. 1958.a. New York. 5th ed. Aircraft Structures for Engineering Students. F. Proiectarea structurilor de aeronave şi astronave. Auflage. Auflage... Springer. Chicago. New York.. L.. 2003... S. Leipzig. 1997. Mayr. 2nd ed. . K. IL. D.B. Noda. John Wiley. 47. 2me éd. 48. Computational Methods.-Y. Hansen. E. Taylor & Francis. and Morris. 9th ed. 2nd ed. Petre. T. 2003. 52. Oxford. und Ferber. H. 1990. 49. Ch. Peterson's Stress Concentration Factors. R. Mechanik und Festigkeitslehre. 5. Y. H. 1996. W. Kabus. T. Airframe Stress Analysis and Sizing. München. 46. Butterworth-Heinemann. New York.. 4.. Bucureşti. 50.. 41. 39. Pilkey. 2003. Hansen. Conmilit Press Ltd. New York.BIBLIOGRAFIE 251 36. New York. F. American Institute of Steel Construction. 1974. Pilkey. Hong Kong. 1997.. 3rd ed. 54.. 40. W.. Ponomariov. John Wiley. 1989. 2nd ed. 53. Sturges.. C. Dunod.

7. Rusu. 1990. 2001.. Gross. 1969. Ugural. A. S. FL. 1986.. McGraw-Hill International. and Fenster.. New York. Springer. and Woinowsky-Krieger.... Dover. O. Co. S. S. Vautrin. 2nd ed. P.. G. R. 2002. M. 1983. Auflage. 6th ed. and Mischke.. Timoshenko.. P. P. P. McGraw-Hill. Westport. J. Timoshenko.. 62. Vable M.. Paris.. R. 2003. 2001. C. Theory and Analysis of Flight Structures. J.. New York. Institutul Politehnic Bucureşti. Technomic. London.. Partea a III-a. Theory of Elastic Stability. Timoshenko. 6th ed. 1989. S. T. Tsai. Theory of Plates and Shells. A. 56. Band 2: Elastostatik. Analysis and Design of Composite Materials and Structures. C. 68. Rivello. Oxford University Press. 1984. Timoshenko. J. and Verchery.. 65. H. 1970. S.. 58. E. 63. Robert Krieger Pub.. 61... C. Résistance des matériaux appliquée à l'aviation. and Hahn. 1970. 57. K. Technische Mechanik. W. Timoshenko. S. McGraw-Hill Int. Advanced Strength and Applied Elasticity.. Young. 66. Mechanics of Materials. W.. N. 69. S.. 3rd ed. W. Malabar. New York. 3rd ed. Introduction to Composite Materials. Shigley. New York. P. Theory of Elasticity. D.252 REZISTENŢA MATERIALELOR 55. M. Rezistenţa materialelor. 67. Roark’s Formulas for Stress and Strain. and Goodier. . and Hauger. McGraw-Hill. McGraw-Hill. Edition.. 1980. History of Strength of Materials. McGrawHill. Vallat. 64. Strength of Materials. CT. and Gere. 4th ed. Berlin. S. Mechanical Engineering Design. London. 59. 2002. W. Schnell. New York. Prentice Hall PTR. Pluralis. 60. 1961. Part I.

ANEXE 253 .

254 REZISTENŢA MATERIALELOR .

ANEXE 255 .

256 REZISTENŢA MATERIALELOR .

ANEXE 257 .

258 REZISTENŢA MATERIALELOR .

ANEXE 259 .

260 REZISTENŢA MATERIALELOR .

41 Criterii de curgere 226 − − rupere 228 Criteriul Coulomb-Mohr 228 − Mohr modificat 229 − Tresca 226 − Tsai-Hill 231 − von Mises 227 Curba caracteristică 57 Curbura 137. 32 − − − − − curbe 36 − − − − − drepte 22 Dimensionarea 71. 178 − cu secţiune eterogenă Deplanare 99. 141 Direcţii principale ale tensiunilor − − de inerţie 129 Dualitatea tensiunilor tangenţiale − volumice 209 − − specifice 209 192 42 162 Cadre 29 Caracteristici mecanice 53 Centrul de forfecare 176 − − încovoiere 176 Cercul lui Mohr 200 Coeficient de contracţie transversală 60 − − ecruisare 63 − − rezistenţă 63 − − siguranţă 67 Compozite armate cu fibre 212 Compresiune 69 Concentrarea tensiunilor 81. 198 Formula lui Bredt 105 − − Juravski 150 − − Navier 139 − − Ramberg-Osgood 59 − − Steiner 127 Forţă axială 18 − de lunecare 156 − tăietoare 18 . 236 Axe centrale principale 129 Bare 7 − cotite 29. 157 Deplasări 51 Diagrame de eforturi 22 − − − în bare cotite 29. 95.Index Alungire 50 − specifică 49. 32 − curbe 35. 212 Epruvete 53 Factorul de forfecare 158 − lui Bridgeman 64 − de concentrare a tensiunilor 81. 161 Contracţia transversală 60 Convenţii de semne 16. 144 Deformaţii elastice 55 − la încovoiere 167 − permanente 56 − specifice 49 Ecruisarea 56 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii 168 − lui Poisson 209 Ecuaţii diferenţiale de echilibru 201 − de compatibilitate 52 Eforturi în bare 15 Elasticitatea 12 Energia de deformaţie 210 − − − de variaţie a formei 212 − − − − − − volumului 211 − − − la încovoiere 210 − − − la întindere 71 − − − la răsucire 98. 112. 161 Fibra medie deformată 137 Fluxul de forfecare 105 Forfecarea pură 66. 204 − − principală 205 − − reală 61 Arc cilindric elicoidal 107 − cu foi 161 Aria de forfecare 158 Axa neutră 146. 112.

176 − secţiunii plane 13 Ipotezele rezistenţei materialelor Încercarea la compresiune − la forfecare 64 − la tracţiune 53 Încovoierea 135 − oblică 143 − pură 135 Întinderea 69 − excentrică 235 Întărirea 56 Învelişuri subţiri 46 64 − − închise 104 Proprietăţi secţionale echivalente 165 12 Raza de curbură 137 − − inerţie 121 Răsucirea barelor 91 − specifică 93 − profilelor subţiri 101 Relaţii diferenţiale de echilibru 20 − − − − la bare curbe 35 − între eforturi şi tensiuni 42 − între deformaţii specifice şi deplasări 51 Rezistenţă admisibilă 67 − la rupere 56 − la tracţiune 56 Rozeta tensometrică 206 Sisteme static nedeterminate 72. 109 Solicitări combinate 235 − simple 18 Stare de tensiuni 188 − − − . 91 − încovoietor 18 − static 119 Presiunea de contact 224 Principiul lui Saint-Venant 13 Profile subţiri deschise 101 .262 Grinda de egală rezistenţă 160 REZISTENŢA MATERIALELOR Invarianţii tensiunilor 193 Ipoteza lui Juravski 151. 221 Teorii de rezistenţă 223 Unghi de lunecare specifică 50. 218 Suprafaţă înclinată 84 Tensiuni 39 − de contact 223 − de forfecare 150 − în bare curbe 178 − normale 40 − octaedrale 193 − principale 197 − reale 61 − tangenţiale 40 − termice 74. 205 Metoda secţionării 15 Modulul de elasticitate longitudinal 52 − − − secant 58 − − − tangent 58 − − − transversal 52 − − − volumic 210 Modulul de rezistenţă axial 140 − − − la răsucire 100 − − − polar 95 Modulul de rigiditate la încovoiere 142 − − − la întindere 70 − − − la răsucire 97 Momentul centrifugal 121 Momentul de inerţie axial 121 − − − polar 94 − − − principal 130 − de răsucire 18. plană 195 − − deformaţii specifice 203 Stratificat simetric 212. 205 − − răsucire specifică 93 Vas cilindric 43 Lamina ortotropă 213 Legea lui Hooke 52 − − − generalizată 207 Limita de curgere 56 − de elasticitate 55 − de proporţionalitate 55 Linii izostatice 200 Lunecarea longitudinală 155 − specifică 50.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful