P. 1
57096522 Remarque Erich Maria Arcul de Triumf

57096522 Remarque Erich Maria Arcul de Triumf

|Views: 18|Likes:
Published by ngngng

More info:

Published by: ngngng on Jul 20, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/20/2013

pdf

text

original

Erich Maria Remarque

Arcul de triumf

1 Femeia se îndreptă spre Ravic. Mergea repede, dar paşii ei aveau o şovăială ciudată. Ravic o observă abia când ajunse în dreptul lui. Era palidă, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară şi avea ochii larg deschişi. Faţa îi era rigidă, aidoma unei măşti, goală pe dinăuntru, iar ochii ei aveau, în lumina lămpilor de pe stradă, o expresie atât de sticloasă, încât îi atraseră atenţia. Femeia trecu atât de repede pe lângă el încât îl atinse. El întinse mâna şi o prinse de braţ; în clipa următoare ea se clătină şi ar fi căzut jos, dacă el n-ar fi sprijinit-o. O ţinea strâns de braţ. — Unde mergi? întrebă el după o clipă. Femeia se întoarse şi-l privi. — Dă-mi drumul! şopti ea. Ravic nu răspunse. O mai ţinea încă strâns de braţ. — Dă-mi drumul! spuse ea abia mişcându-şi buzele. Lui Ravic i se păru că nu-l văzuse deloc. Privea dincolo de el, undeva în întunericul nopţii. Nu era pentru ea decât cineva care o oprise din drum, căruia îi vorbea. — Dă-mi drumul! Ravic înţelese îndată că nu era o femeie de stradă. Nu era nici beată. Nu-i mai ţinea acum braţul atât de strâns. S-ar fi putut desface uşor, dar nu încercase. Ravic aşteptă puţin. — Unde Dumnezeu poţi să te duci noaptea, singură, la ora asta, în Paris? întrebă el din nou, încet, şi-i lăsă braţul. Femeia tăcea. Dar nu plecă. Rămase pe loc; părea că nu mai era în stare să facă nici o mişcare. Ravic se apropie de marginea podului. Simţea, sub mâini, piatra umedă şi poroasă. — Poate acolo, jos? Arătă cu capul înapoi, în jos, spre Sena, care curgea neliniştită spre întunecatul Pont de l'Alma. Femeia nu răspunse. — Prea devreme, zise Ravic. Prea devreme şi e mult prea frig, acum în noiembrie. El scoase un pachet de ţigări şi căută chibriturile prin buzunare. Văzu că nu mai rămăseseră decât două în cutie, aşa că se aplecă cu grijă ca să apere flacăra cu mâinile de vântul uşor ce venea dinspre apă. — Dă-mi şi mie o ţigară, zise femeia, cu o voce aproape fără sunet. Ravic se îndreptă şi-i întinse pachetul. — Algeriene. Tutunul negru al Legiunii Străine. Poate e prea tare pentru dumneata. N-am altele la mine. Femeia dădu din cap şi luă o ţigară. Ravic îi ţinu chibritul ca să aprindă. Fuma repede, trăgând adânc în piept. Ravic aruncă chibritul peste parapet, urmărindu-l cum coboară prin întuneric, ca o stea căzătoare, până la atingerea apei, când s-a stins. Un taxi trecu încet pe pod. Şoferul opri. Se uită spre ei şi aşteptă puţin, apoi apăsă pe accelerator şi porni de-a lungul întunecatului şi umedului bulevard George al V-lea. Ravic se simţi deodată obosit. Lucrase toată ziua şi nu putuse să doarmă. Aşa că ieşise să bea ceva.

Dar iată că, pe neaşteptate, în frigul umed al nopţii târzii, oboseala căzu peste el ca un sac. Se uită la ea. Ce-l făcuse oare s-o oprească? Îi mergea prost, asta se vedea foarte clar. Dar ce-i păsa lui de asta? Văzuse până atunci o mulţime de femei cărora le mergea prost, mai cu seamă noaptea şi mai cu seamă la Paris; nici de data asta nu era altceva, iar tot ce voia el era să aibă câteva ore de odihnă. — Du-te acasă, spuse el. Ce cauţi pe străzi la ora asta? Vrei să intri în încurcătură? Îşi ridică gulerul pardesiului şi se pregăti să plece. Femeia îl privi ca şi cum nu l-ar fi înţeles. — Acasă? repetă ea. Ravic dădu din umeri. — Acasă, înapoi în apartamentul dumitale, la hotel, spune-i cum vrei, undeva. Doar nu vrei să te prindă poliţia? — La hotel! Doamne, Dumnezeule! zise femeia. Ravic făcu o pauză. Încă cineva care nu ştie unde să se ducă, se gândi el. Ar fi putut să prevadă asta. Mereu acelaşi lucru. Veşnica disperare care vine odată cu întunericul nopţii şi dispare odată cu el. Aruncă ţigara. Ca şi cum nu cunoştea senzaţia asta, ca şi cum n-ar fi fost o adevărată obsesie pentru el. — Hai să mergem undeva să bem ceva, zise el. Era cea mai simplă soluţie. După aceea putea să plătească şi să plece, iar ea n-avea decât să hotărască ce să facă. Femeia făcu o mişcare nesigură şi se clătină. Ravic o prinse de braţ. — Obosită? întrebă el. — Nu ştiu. Cred că da. — Prea obosită ca să dormi? Ea dădu din cap. Merseră în sus pe bulevardul Marceau. Ravic o simţi sprijinindu-se de el. Nu se sprijinea ca şi cum ar fi fost obosită — ci parc-ar fi fost gata să cadă şi trebuia să se reazime de cineva. Traversară bulevardul Petru I al Serbiei. În dosul întretăierii cu strada Chaillot, drumul se lărgea în sus, şi în depărtare se vedea, ridicându-se şi răsărind din cerui ploios, forma masivă şi nedesluşită a Arcului de Triumf. Ravic arătă spre intrarea mică şi luminoasă a unui local subteran. — Acolo o să mai putem găsi ceva. Era un bistro frecventat de şoferi. Înăuntru, câţiva şoferi şi două femei de stradă. Şoferii jucau cărţi. Femeile beau absint. O cercetară cu priviri grăbite, pe cea care intra. Apoi întoarseră capul cu nepăsare. Cea mai în vârstă căscă tare; cealaltă începu să se fardeze, alintându-se. Un băieţandru cu o faţă de şobolan plictisit, stropi şi începu să şteargă pe jos. Ravic şi femeia se aşezară la o masă lângă intrare. Era mai comod; putea să plece de acolo mai uşor. El nu-şi scoase pardesiul. — Ce vrei să bei? întrebă el. — Nu ştiu. Nu vreau nimic. — Două calvados, spuse Ravic chelnerului, care era în vestă şi cu mânecile suflecate. Şi un pachet de Chesterfield. — N-avem, anunţă chelnerul. Numai franţuzeşti. — Bine, atunci un pachet de Laurens verzi. — N-avem verzi. Numai albastre. Ravic privi braţul chelnerului pe care era tatuată o femeie goală păşind printre nouri. Chelnerul îi urmări privirea şi-şi făcu muşchii să joace. Femeia din nouri îşi mişcă lasciv şoldurile.

— Bine, albastre, zise Ravic. Chelnerul rânji. — Poate ne-au mai rămas unele verzi, încheie el şi plecă. Ravic îl urmări cu privirea. — Papuci roşii în picioare, zise el, şi o femeie goală pe braţ! A servit probabil în marina turcească. Femeia îşi puse mâinile pe masă, ca şi cum n-ar mai fi vrut să şi le ridice niciodată. Mâinile ei fuseseră cândva îngrijite, dar asta nu însemna nimic. Acum erau totuşi mai puţin îngrijite. Ravic văzu că unghia degetului arătător de la mâna dreaptă, era ruptă; rămăsese ruptă fără să mai fi fost din nou pilită. În unele locuri lacul se luase. Chelnerul aduse paharele şi un pachet de ţigări. — Laurens verzi. Am găsit unul, totuşi. — Mi-am închipuit că ai să găseşti. Eşti din marină? — Nu. De la circ. — Şi mai bine. Ravic întinse un pahar femeii. Uite, bea asta. E cel mai bun lucru la această oră. Sau vrei mai bine o cafea? — Nu. — Bea-l tot, dintr-o dată. Ea dădu din cap şi goli paharul. Ravic o studia. Avea o faţă ştearsă, aproape inexpresivă. Buzele îi erau pline, dar palide, trăsăturile păreau ofilite, veştejite. Numai părul era foarte frumos — de un blond natural şi strălucitor. Purta o bască şi, sub haina de ploaie, un taior albastru. Taiorul fusese lucrat de un croitor bun, dar piatra verde de la inelul ce-l purta la mână, era mult prea mare ca să fie veritabilă. — Mai vrei unul? întrebă Ravic. Ea dădu din cap. Ravic chemă chelnerul. — Încă două calvados. Dar în pahare ceva mai mari — Pahare mai mari şi mai pline? — Da. — Asta înseamnă două calvados duble. — Exact. Ravic se hotărî să termine repede, să bea şi să plece. Era plictisit şi obosit. De obicei era răbdător în asemenea împrejurări; avea în urma lui peste patruzeci de ani de viaţă frământată. Dar era mult prea obişnuit cu astfel de situaţii. Trăia la Paris de câţiva ani şi neputând să doarmă prea mult nopţile, văzuse multe cazuri de felul acesta. Chelnerul adusese băuturile. Ravic luă calvadosul cu miros parfumat şi pătrunzător şi îl puse cu grijă în faţa ei. — Bea şi asta. Nu ajută prea mult, dar te mai încălzeşte. Şi, orice-ar fi, — n-o pune prea mult la inimă. Oricât de grav, un lucru nu dăinuie prea multă vreme. Femeia îl privi fără să bea. — Adevărat, zise Ravic. Mai cu seamă noaptea. Noaptea te face să exagerezi orice. Femeia îl mai privea încă. — N-ai de ce să mă consolezi, zise ea. — Cu atât mai bine. Ravic privi împrejur, căutând chelnerul. Se săturase. Cunoştea genul acesta. Probabil rusoaică, se gândi el. Nu le trebuie decât să stea puţin undeva, mai ales dacă sunt ude de ploaie, că pe urmă devin arogante. — Eşti rusoaică? întrebă el. — Nu. Ravic plăti şi se sculă să-i spună la revedere. În aceeaşi clipă se ridică şi ea. Făcu lucrul acesta în linişte şi foarte firesc. Ravic se uită la

ea nehotărât. Foarte bine, se gândi el, pot s-o părăsesc tot atât de uşor şi afară. Începuse să plouă. Ravic se opri în faţa uşii. — Pe unde o iei? Se hotărâse să meargă în direcţie opusă. — Nu ştiu. Oriunde. — Bine dar... unde stai? Femeia făcu o mişcare grăbită. — Nu pot merge acolo! Nu, nu! Asta nu pot s-o fac! Nu acolo! Dintr-o dată ochii i se umplură de o teamă sălbatică. S-a certat, se gândi Ravic, a avut vreun scandal şi a fugit. Dar mâine la amiază va uita totul şi se va întoarce. — Nu ştii pe cineva la care ai putea merge? O cunoştinţă? Poţi să telefonezi din local? — Nu. N-am pe nimeni. — Dar trebuie să te duci undeva. N-ai bani pentru o cameră? — Am. — Atunci du-te la hotel. Sunt o mulţime pe aici. Femeia nu răspunse. — Trebuie să te duci undeva, zise Ravic nerăbdător. Nu poţi sta pe străzi în ploaie. Ea îşi strânse haina în juru-i. — Ai dreptate. Mulţumesc. Cu o mână îşi suci gulerul hainei în jurul gâtului. — Mulţumesc pentru tot. Se uită în sus spre Ravic cu o expresie de suferinţă şi încercă să surâdă, fără să reuşească. Apoi plecă prin ploaia întunecoasă, păşind fără zgomot şi fără să şovăie. Ravic rămase nemişcat timp de o clipă. — Drace! mormăi el surprins şi nehotărât... Nu ştia cum se întâmplase şi nici ce putea să-nsemne surâsul acela disperat, privirea ei, strada pustie, noaptea... ştia doar că n-o putea lăsa pe femeia aceasta să plece singură prin ceaţă, femeia aceasta care, dintr-o dată, i se păru asemenea unui copil părăsit. O urmă. — Vino cu mine, zise el brusc. O să găsim ceva pentru dumneata. Ajunseră la Etoile. Piaţa se întindea în faţa lor ca o pânză cenuşie şi ploioasă, enormă şi fără de sfârşit. Ceaţa era acum atât de deasă, încât nu se mai vedeau străzile ce se resfirau împrejur. Nu se zărea decât piaţa largă, cu luminile palide ale felinarelor răspândite de-a lungul străzii şi cu Arcul monumental de piatră, ce se înălţa în ceaţă, ca şi cum ar fi vrut să sprijine cerul melancolic şi să adăpostească sub el flacăra singuratică şi slabă de pe mormântul Soldatului Necunoscut, ce părea ultimul mormânt al omenirii în singurătatea nopţii. Traversară piaţa. Ravic mergea repede. Era prea obosit ca să se mai gândească. Auzea lângă el paşii uşori ai femeii ce-l urma în tăcere, cu capul plecat, cu mâinile ascunse în buzunarele hainei, o mică fiinţă străină în care pâlpâia flacăra vieţii — şi, deodată, în singurătatea târzie a pieţei, i se păru în chip straniu că îi aparţine, deşi nu ştia nimic despre ea, sau tocmai pentru aceasta. Era o străină pentru el, aşa cum el se simţea străin pretutindeni şi, într-un mod foarte bizar, lucrul acesta o apropie mai mult de el decât orice cuvinte şi decât obişnuinţa apăsătoare a timpului. Ravic locuia într-un mic hotel pe o stradă laterală a bulevardului Wagram, în dosul pieţei Ternes. Era o clădire cam ruinată, ce nu avea

nou decât firma de deasupra intrării, pe care era scris: Hotel Internaţional. Sună. — Aveţi o cameră liberă? întrebă el pe băiatul care deschise uşa. Băiatul îl privi somnoros. — Portăreasa nu este aici, mormăi el în cele din urmă. — Văd asta. Te întreb dacă este vreo cameră liberă. Băiatul dădu din umeri neputincios. Vedea că Ravic era cu o femeie; dar nu putea înţelege de ce voia o altă cameră. După câte ştia el, nu pentru asta erau aduse femeile. — Madama doarme. Are să se înfurie dacă o scol, zise el. Se scărpină tare. — Foarte bine. Atunci o să căutăm noi singuri. Ravic dădu un bacşiş băiatului, îşi luă cheia şi urcă scările urmat de femeie. Înainte de a descuia uşa el o cercetă pe cea de alături. Nu erau pantofi în faţa ei. Bătu de două ori. Nu răspunse nimeni. Încercă atunci încet clanţa. Uşa era încuiată. — Camera era goală ieri, murmură el. Să încercăm de cealaltă parte. Proprietăreasa a încuiat-o de frică să nu plece ploşniţele. El îşi descuie camera. — Stai jos un moment. Îi arătă o sofa de catifea roşie. — Mă întorc îndată. Deschise o fereastră mare ce dădea spre un balconaş de fier şi se căţără peste grilaj, pe balconul de alături, unde încercă uşa. Era, de asemenea, închisă. Se întoarse resemnat. — Nu-i chip. Nu-ţi pot găsi aici o altă cameră. Femeia stătea în colţ, pe sofa. — Pot să stau aici o clipă? Ravic o privi cu atenţie. Faţa îi era desfigurată de oboseală. Părea că n-ar mai fi fost în stare să se ridice iarăşi. — Poţi să rămâi aici, spuse el. — Numai o clipă. — Poţi să dormi aici. E lucrul cel mai simplu. Femeia părea că nu-l aude. Încet, aproape automat, ea dădu din cap. — Trebuia să mă laşi în stradă. Acum — cred că n-am să fiu în stare... — Nu cred nici eu. Trebuie să stai aici şi să dormi. E lucrul cel mai bun pe care poţi să-l faci. Vom vedea ce va aduce ziua de mâine. Femeia îl privi. — Nu vreau... — Dumnezeule, zise Ravic. N-ai să mă tulburi deloc. Nu e prima oară când stă cineva aici, fiindcă n-are unde se duce noaptea. E un hotel pentru refugiaţi... Aşa ceva se-ntâmplă aproape zilnic. Poţi să iei patul, eu voi dormi pe sofa. Sunt obişnuit cu ea. — Nu, nu, stau unde sunt. Dacă pot sta aici, e tot ce-mi trebuie... — Bine, cum vrei. Ravic îşi scoase pardesiul, şi-l atârnă în cuier. Apoi luă cuvertura şi o pernă de pe pat şi împinse un scaun aproape de sofa. Aduse un halat din odaia de baie, şi-l puse pe scaun. — Iată, zise el, asta-i tot ce pot să-ţi dau. Dacă vrei pot să-ţi dau şi o pijama. O găseşti acolo, în sertar. Acum n-am să-ţi mai port de grijă. Te poţi duce la baie... Eu am puţină treabă aici. Femeia dădu din cap. Ravic se opri în faţa ei. — Dar să-ţi scoatem haina. E udă de tot. Şi dă-mi pălăria.

Erau unele momente ca acestea în care uitai totul. Puse cu grijă receptorul jos şi câteva clipe rămase sprijinit de marginea canapelei. Repede! Şoferul întoarse. Era lângă uşă. — Asta s-o pui sub cap. — Lasă lumina aprinsă. Apa năvăli în cadă. — Încuie uşa după mine. nu era din acelea. nu. — Înţeleg! Ravic o privi stăruitor. Dar când cel din maşina de două locuri frână. . Se clătină puţin şi se sprijini de scaun. Femeia se sculă îndată. Bine. bineînţeles! Cea mai bună metodă ca să răceşti. Sunetul telefonului îi întrerupse gândurile. desigur. Asta-i o veche maximă soldăţească. când ea întrebă: — Nu pot merge cu dumneata? — Imposibil. Am trecut şi eu prin ea. intră în bulevardul Carnot şi apoi în bulevardul La Forge. Maşina se opri apoi lângă un stop din faţa Arcului. — Strada Lauriston. — Nu. Unde? Foarte bine. în oglindă. imediat. cu care pot intra. Rămâi aici. Drace! Pentru o clipă uitase totul. Coniacul e acolo. găsi o pereche de şosete în sertar şi i le trase în picioare. Nu pot şti precis cât. Cele două maşini s-ar fi ciocnit dacă strada n-ar fi fost umedă şi netedă. Şi nici nu prea avea ce să fure. Ochii îndrăzneţi. înţepenită în faţa porţii imense a Infernului şi din care se ridica un pumn palid. zise el. Poţi rămâne aici. El îi arătă cheia. Îl împinse aproape de canapea. Femeia n-are să fure. Îşi puse pardesiul. Ea dădu din cap. o faţă prelungă. în orbita adânci şi întunecoase. o cicatrice lungă şi crestată. da. Am să lipsesc o oră sau două. cu mintea absentă. maşinuţa deschisă se învârti ca un carusel. Când traversă aleea Marei Armate. dar lasă te rog lumina aprinsă. Rămâi aici.Ea i le dădu pe amândouă. Îşi desfăcu cravata şi se privi. Mai e o cheie jos. — Ţi-e frică? întrebă el. merge bine. pantofii dumitale! Plini de apă. Te-ai speriat? Luă receptorul. Da. Ea dădu din cap. Găseşti tot ce-ţi trebuie. voi fi acolo îndată. dar îl uită îndată. Ravic luă mâna de pe buton. La colţul străzii găsi un taxi. zise femeia pe neaşteptate. Mulţumesc. o maşină mică. Cum? Da. ca să nu cazi jos când dormi. — Vin. — Mulţumesc. Era un mic Renault. asemenea unei insecte mici şi verzi. Şi mai era şi femeia aceea stând în odaia de alături. Cafea tare. fierbinte. de două locuri coti spre ei din dreapta. Cunosc senzaţia asta. Şi-acum. În vremuri grele e necesar puţin confort. Un gând îi trecu repede prin minte. strigă el. condus de un domn cu ochelari şi cu melon negru. Culcă-te. buze prea blânde pentru cuta adâncă de la nas şi până la gură — şi deasupra ochiului drept. — Nu-i asta. la capătul străzii. ameninţând spre cerul negru al nopţii. Uite şi un scaun. I se putea vedea faţa palidă şi indignată. Dar nu lăsa cheia în uşă. El puse perna în colţul canapelei. — Trebuie să plec. O ştia prea bine. da. Ravic se duse în camera de baie şi întoarse robinetul. pierzându-se sub păr. Culcă-te. Se întoarse să plece. — Acum e mai bine. moartă de oboselă. Şi patul îţi stă la dispoziţie. căreia nu-i dădea viaţă decât strălucirea privirilor. zise femeia. făcând un U. O clipă Ravic fu înduioşat de această grabă supusă. Îi scoase pantofii.

Cafea. . conform regulamentului. — Asta-i altceva. o infirmieră fierbea instrumentele. Mergi mai repede. Noi lucrăm în abdomen. ca un protest energic şi solemn. Cafea neagră foarte fierbinte. împotriva şarlatanilor nu poţi lupta. adânc. Să sperăm că au multă. — Înţeleg. cu o asemenea pălărie. Şoferul îşi potrivi şapca cu un oarecare respect. tot aşteptând clienţii. oricum. să gonească astfel prin noapte? — E dreptul lui. Şi pentru că. răspândite pretutindeni. soră Eugénie. Ar trebui să te obişnuieşti cu asta. Dar am citit mult. O făcea cu furie. luând note. Blestemat lucru! Infirmiera îl privi cu dispreţ. De vină-i numai uleiul ăsta blestemat de pe străzi. Eugénie. Dar. Ravic lăsă săpunul lichid să-i curgă pe mâini şi începu să se spele. Trebuie să conduci mai încet la intersecţii. bandaje şi tampoane. Se lăsă pe spate. Ravic îşi şterse mâinile şi aprinse o ţigară. — Frumos. Era pe drumul principal. ca şi cum ar fi vrut să-şi smulgă pielea. Infirmiera deschise geamul. E cu totul altceva. — Calmează-te. — Dar nu cu o astfel de pălărie. răspunse Ravic nerăbdător. o lăudă Veber. — Profesorul Perrier era specialist în operaţii la creier. N-aş fi fost atât de surprins. Dar ce te face să mă întrebi dacă nu te interesează răspunsul? — Sunt obosit. dacă n-ar fi avut dreptate? — Tot m-aş fi înfuriat. dezaprobându-l în tăcere. Veber stătea la o masă de metal în anticameră. 2 Mica sală de operaţie era luminată ca ziua. Infirmiera aruncă instrumentele în apa clocotită. apa clocotea. Toţi chirurgii înjură. Nu eşti rus? — Nu. spuse ea cu un ton ofensat. — Ascultă. înţelegi? — Nu. De ce te înfurii? — Sigur că e dreptul lui. numai cadavrul de pe masă zăcea cufundat într-o cu totul altă lume — unde nu-i mai păsa de nimic. lumina părea să cânte. — Nu-ţi complici deloc viaţa. Grămezi de vată îmbibată în sânge. Tocmai de asta mă şi înfurii. zise Ravic. — Bravo. nu suntem decât nişte scântei luate de vânt. Şi foarte încurajator. Ce nevoie are cineva. — Eu am răspundere. Arăta ca un abator foarte igienic. Ravic. Dar are să meargă bine. replică şoferul şi coti în bulevardul Foch. cu albul strălucitor şi neted al sălii. — Aşa voiam să fac. Coborî fereastra şi trase în piept încet. — Nu m-aş fi necăjit totuşi atâta. Nu vreau să fiu dată afară. Mâinile mele trebuie să fie foarte sigure. gândi el. dacă vrei. — Ai mai văzut vreodată aşa ceva? — Da. Veber închise carneţelul şi se sculă. aerul umed. O mecanică mai subtilă. — Drace! mormăi el.Şoferul întoarse capul. Dacă nu sunt — Veber ar fi în stare să-l dea afară. Veber ridică încet capul. Fiindcă e noapte. gândi Ravic. Eugénie. — Ba da. N-am noroc cu ruşii astăzi. — Profesorul Perrier nu înjura niciodată. contrastau. zise Ravic bănuitor. — Şi ce-ai fi făcut. Totdeauna. Eugénie. câteodată poţi. Ai făcut tot ce-ai putut. Mai ales dacă ceva merge prost.

Încearcă să dormi. glacial. Acum Veber are să se instaleze comod în maşină. Ravic? — Nu. dar lui i se părea mai străină decât un pom. — Pe vremea asta? Pot să te las acasă. sub pense. Privi spre zeloasa infirmieră. Era. Acum nu mai era decât un cadavru insensibil — şi automatul uman numit sora Eugénie. dintr-o dată. Nu ţi s-a mai întâmplat asta în ultimii cincisprezece ani? — Ba da. se desface ca faldurile unei perdele. tânără. îndreptându-se spre căsuţa lui vopsită în roz. ce nu făcuse niciodată vreun pas greşit — îl scoase din odaie. ca şi el. Sunt obişnuit. Veber îşi ridică gulerul. — Asta-i pentru tine. — Iartă-mă. ascunsă în ţesuturi distruse. Şi nu-s deloc impresionat. suflare. — Îţi mulţumesc. în timpul căreia nu se poate folosi o altă armă decât o lamă subţire şi o mână sigură — cine îi poate explica ce înseamnă simţământul pe care îl încerci când. Veber îl privi cercetător. în tumori. neagră şi scurtă. râse Veber. în răni. lucea umezită de ploaie. cu răspunderi şi cu mult respect pentru ea însăşi. — La revedere. răspunse Eugénie. Veber. — Cu bine. — Bună dimineaţa. zise Ravic. ochelarii cu rame de metal dădeau chipului ei o asprime rece şi tăioasă. Ravic. Veber stătea în faţa lui Ravic. când organe ce n-au văzut niciodată lumina zilei sunt lăsate descoperite. — E curios că te mai impresionează când moare cineva sub cuţit. grijă şi viaţă. spătos şi greoi. Veber zâmbi. doctore Veber. Mulţumesc. Cine ar putea să-i explice lui ceva despre tensiunea aceea care îţi taie răsuflarea. Iar alţii nu vor să-l aibă. — Urâtă vreme! Pot să te duc acasă. E în drumul meu. zise el. de asemenea. spuse Veber. Mai bine să dispărem. Iartă-mi înjurăturile. şi mâna grea — şi când viaţa — pulsând enigmatică şi invizibilă — este împinsă înapoia mâinilor fără putere. o umbră neagră străbate albul ochilor — o monstruoasă ironie care parcă amorţeşte cuţitul. zăcea întins pe masă. nu mai e nimic de făcut aici. — Un caracter de oţel. când începe lupta. când mergi asemenea unui vânător prin junglă şi. mulţumesc. — La revedere. Eugénie e întotdeauna agresivă. Oricum. Buickul ce staţiona în colţ. Ravic se întoarse. de la marginea oraşului. acul fragil. când cuţitul face prima incizie şi dâra îngustă şi roşie urmează apăsării uşoare. dimineaţa. Ravic dădu din cap. Mai degrabă merg pe jos. strălucea. Camioanele de gunoi se hurducau pe străzi. ceea ce cu câteva ore mai înainte fusese speranţă. se gândi Ravic — viaţa nu iubeşte sufletele acestea de lemn — de aceea le uită şi le lasă să trăiască înainte. când se prăbuşeşte. te trezeşti în faţa fiarei sălbatice. Afară începea o zi cenuşie. când trupul. unde îl aşteptau o soţie cu chipul strălucitor. o fiinţă omenească. doi copilaşi strălucind de curăţenie şi o viaţă la fel de strălucitoare. soră. strălucea ca un măr de Normandia. Mustaţa. ai dreptate. Aceştia sunt cei care trăiesc veşnic. moartea. deodată. în vârtejul nebunesc pe care nimeni nu-l poate ajunge sau opri — şi când un chip care cu o clipă mai înainte respirase şi .— Unii n-au deloc simţul răspunderii. lupta tăcută şi nebunească. Ea îl înfruntă neînfricată. Faţa lui mare şi rotundă. În lumina albă. soră.

Veber intră în maşină. zise el. nu-i treaba ta. Beau cafea neagră. — Nimeni nu e niciodată tare. — Mă pricep să fac cafea. — Un kirsch. Veber. Veber râse. Dar cineva se poate obişnui cu o serie de lucruri. Că n-ai putut salva ceea ce un şarlatan a cârpit. Ravic îl privi cu o umbră de ironie. — Pe curând. Îmi pare rău că onorariul va fi mic. Şi noi o confundăm cu însufleţirea. Fata era săracă şi. ar fi trebuit să fii grozav de călit.. Înseamnă deci douăzeci şi cinci de franci pentru dumneata. — A fostă bună cafeaua. despărţite de poteci pietruite şi netede. sentimental şi lipsit de gust. — Asta voiam să spun. nu-i aşa? — Desigur. se transformă într-o mască rigidă. n-are rude. Voi lucra în grădină. unul din fleacurile acelea pe care le poate purta cineva numai când e tânăr. Era cu totul altceva decât zeama aceea neagră. Veber îşi şterse cu batista picăturile strălucitoare de pe mustaţă. Probabil că acum sunt aşa de vioi datorită ei. Un . în lumina soarelui de dimineaţă. — Douăzeci şi unu de ani. Unde am ajunge? Veber îşi vârî batista în buzunar. Porni motorul şi scoase capul pe geam. de aceea am făcut-o chiar eu. — După toate prin câte ai trecut. Lalele şi narcise.purtase un nume. Intră într-un bistro. — N-am de gând să mă culc acum. Pe curând. nu-i aşa? — Foarte bună. Bunăoară cafeaua. la colţul străzii Boissière. Veber. Dar de ce mi se întâmplă mie? Totdeauna gândurile astea ascunse. până când s-ar fi destins. — Nu vrei să te duc? Trebuie să fii obosit. În faţa barului stăteau câţiva muncitori şi camionagii. comandă el. o imitaţie ieftină de aur. fără nume — acea neputinţă revoltătoare şi lipsită de sens — cine ar putea-o explica şi ce-ar fi oare de explicat? Ravic aprinse o altă ţigară. Ravic îl întrerupse cu un gest. o femeie şi apoi un somn fără vise. Mi-am închipuit c-o să ai nevoie. Ravic îi privi câteva clipe. zise Ravic. — Ea i-a dat lui Eugénie o sută de franci. Eşti un maestru în prepararea cafelei. vreau să sădesc lalele şi narcise. Ravic. Veber.. zise el. zise el. Dar asta e greu de înţeles. oboseală seara. Lalele şi narcise — suflul de aur al primăverii. Somn uşor. Fata care murise purta un lanţ îngust. Unde am ajunge dacă am gândi altfel? — Da. Ca o pecete. Era viaţa simplă şi obişnuită. zise el. cu brioşe. pe care o face de obicei Eugénie. Nici eu n-aş fi lucrat mai bine. în jurul gleznei de la piciorul drept. nerăbdător. gândi Ravic absent. şi cu unele lucruri niciodată. nu-i aşa? — Incomparabil. Cafeaua m-a trezit. Apoi ar fi plecat la hotel şi s-ar fi culcat. — N-are importanţă. Ravic merse încet de-a lungul străzii Lauriston. Ai să te îngrijeşti dumneata de celelalte. după cum se pare. — Da. Dacă ar fi fost vară s-ar fi aşezat pe o bancă în Bois de Boulogne. — Nu mai sunt obosit. muncă ziua. În straturi netede. Mă voi ocupa eu de asta. mâncare. — Ai lucrat minunat. Dinţii îi străluciră pe sub mustaţa neagră. Te chem deseară la telefon. se gândi Ravic. cu mintea goală de gânduri şi ar fi privit apa şi pădurile tinere. caldă. Se pare că asta e tot ce avea.

— Serveşte-te. Veber îl chemase. căutând cuvinte stupide. două scaune răsturnate. — Vino în bărcuţa mea. — Prea tare. zise portarul. zise ea fără să se mire. toate. Poate câteva ore mai devreme ar mai fi existat o şansă. braţe împingându-te în grabă într-o maşină ca să scape de tine. zile de mizerie şi de ruşine. banda asta s-ar apuca să fure ca nişte coţofene. Portarul. se opri pe trotuar. o moaşă. — Ravic. Ravic dădu din cap. Târziu. — Rolande. — Ai mai spus-o odată. Fetele au plecat. Afară. Reluă. opri un taxi: — La Osiris. aşteptarea — toujours Charles. Tare. fiindcă el cutreiera străzile. Din aceea poloneză.. Un tango. Ştii. răsucindu-se. care nu s-a mai arătat niciodată. cadouri pentru drăguţele lor. Dacă n-ar avea cineva grijă de toate. cânta fals glasul. în gând. dintr-o dată. Ravic? — Nu. o voce nazală. fiecare mişcare. Osiris era un bordel de mâna a doua. a unui mic bijutier de undeva din Neuilly.lănţişor cu o placă mică. Ce vrei — o fată sau ceva de băut? Sau amândouă? — Vodcă. făcea impresia obişnuită a rămăşiţelor unei întruniri burgheze — vin vărsat. un chip tulburat de femeie bătrână. Prea tare? Prea tare nu putea fi decât liniştea. Şoferii. — Foarte bine. Rolande. purtând o inscripţie: toujours Charles. în sfârşit. Am să găsesc eu un alt taxi. o masă acoperită cu muşama. Ravic plăti şi plecă. în sala cea mare. Veber nu putea face singur astfel de operaţii. Rolande aduse o sticlă şi un pahar. El nu fusese la hotel. prost dispus. suta de franci mototolită într-o mână caldă şi umedă de sudoare — prea târziu. un lănţişor încheiat în jurul gleznei. Cazanul pentru rufărie va fi aici într-o clipă. — Foarte bine. dopuri pe jos şi miros de tutun. teama. drumul la spital. Barul era gol. a nopţilor de septembrie petrecute într-o mansardă — şi-apoi. Aşa că fata a trebuit să moară. — Tocmai închideam. pe care era o grămadă de rufărie roză. Eu trebuie să aleg şi să înscriu rufăria. — Pune muzica. Sunetul tobelor şi trâmbiţelor răsună tunător ca o furtună în sala înaltă şi goală. Nu e nimeni înăuntru. a dragostei şi a tinereţii neştiutoare. — Nimeni? — Numai Rolande. Ea stătea în faţa unei mese. sânge. Ravic se pomeni reproducând întreaga operaţie. Absurditatea hazardului. în aşa fel încât nimeni să nu i-l poată scoate — un lănţişor ce evoca povestea duminicilor petrecute în pădurile din jurul Senei. — De ce nu reţineţi taxiul? N-am să vă pot găsi altul mai târziu! Închidem. Liniştea în care te înfunzi ca într-un gol. prietena care cunoştea o adresă. Rolande întoarse butonul. parfum dulceag şi carne. zise Ravic. . Piciorul cu lanţul aurit se îndoi. o durere ascuţită şi sânge. Radioul începu să urle. Ravic puse un pachet de ţigări în buzunarul de la piept al portarului şi intră pe uşa îngustă de lângă vestiar.. cu un bar mare în stil egiptean.

Văzu faţa sinceră şi inteligentă şi zâmbi. cel mult. — Să bem un pahar în cinstea lor! Ce-ar deveni lumea fără principii morale! O adunătură de criminali idealişti şi leneşi! — Îţi trebuie o fată. da. Şi-o să am. Nu beau mai mult. La asta mă gândesc. Şi dacă afacerea merge. Credea că el îi dădea dreptate. Cred c-am să pot s-o mobilez.. astupând intrările . La ce te gândeşti tu. Rolande.. Vechea spaimă a francezilor! De ce să cruţi? Nimeni nu te cruţă! — Astea-s principii. Banii acoperă orice. Ravic se uită spre ea. Mic şi drăguţ. Obrazul neted nu părea deloc obosit. Ai mult bun-simţ. — Risipă. — Bea cu mine. înainte s-adormi? — De obicei la nimic. noaptea dispăruse. — Ai să te măriţi la Tours? — Nu chiar îndată. Ravic se apropie de masa la care era Rolande. n-o să-i pese nimănui de asta. — Aşa? Douăzeci şi unu? Nu-i de mine astăzi. Părea proaspăt. spun doctorii. dar nevasta lui e la spital. — Destul. Avea o figură blândă. — Nu orice. pian. Ploaia trecuse. Ea zâmbi mulţumită. Ravic simţi în dosul pleoapelor o apăsare ce-i îngreuia vocea. Portarul plecase. Ravic se sculă. — Şi când nu eşti obosită? — La Tours. Când moare — are şaptezeci şi şase de ani — capăt casa. o deosebea pe supraveghetoare de prostituatele aproape goale. Douăzeci şi unu de ani. când paharul fu pe jumătate plin. Rolande. în fund un bar. — Te-ai născut în Tours? — Da. Viaţa n-avea secrete faţă de ea. pentru primele luni. zise el şi scoase câteva bancnote din buzunar. — De ce? — O mătuşă de-a mea are acolo o casă cu prăvălie Am două ipoteci asupra ei. Latrinele de prin colţuri păreau nişte foişoare fortificate. Apoi va fi liber. Desigur că la o altă adresă. forfoteala mulţimilor ce se năpusteau. — Dumnezeu să te aibă în paza lui. Hârtie colorată cu desene înflorate. Rochia neagră şi modestă pe care o purta. bineînţeles. De ce nu bei? — De ce? Asta-i risipă. Voi face atunci o cafenea din prăvălie. Mai are un an sau doi. Pot s-o chem pe Kiki. şi chiriaşi la etajul întâi şi doi. Ofticoasă. Apoi voi pune deoparte încă cinci mii de franci. o orchestră. zise Rolande. Afară era ziuă. Am un prieten acolo. Sunt mult prea obosită. începuse ziua şi odată cu ea. — Bine. E straşnică... — Paharele pe jumătate pline sunt dezgustătoare. — Te duci pe-acolo? — Rareori. ca după un somn odihnitor. Dar foarte multe. Dar după câţiva ani. acum.— Gata. Rolande. Dar nimeni nu ştie unde sunt. Ravic aduse încă un pahar de la bar şi turnă. — Cred că-mi ajunge. trei oameni. E însurat. chiar cu perdele şi lămpi.. vioară. Ravic îşi umplu paharul. un obraz neted şi ochii negri şi calmi. Rolande împinse sticla înapoi. E altceva! Ravic râse. cu nouă mii cinci sute de franci.. El îmi scrie din când în când.

vechea obişnuinţă în lumina experienţei trecute.. de astă dată în dosul frunţii.. Ar fi vrut să scape de ea. amestecată cu razele dimineţii intrau pe fereastră. trebuie să fie eterul. sacrificându-se pe altarul unei negre divinităţi. E asemenea unei resemnări blestemate. este. N-avea nici o importanţă. Lumina globurilor electrice. Trivialitatea. Ce te sperie atunci? — Nu. poate înţelege. — Ce este? A fost cineva pe aici? — Nu. Curcubeul romantic deasupra reflexelor glandulare şi mişcărilor burţii. Deschise duşul. Simţi din nou. puternice şi fără teamă. crezuse că plecase. Înflorirea inimii în apele dragostei — dar orice-ar fi cineva. Se aşeză pe marginea băii şi-şi scoase pantofii. — Vrei să mănânci ceva? întrebă el. În fiecare clipă mor mii de oameni. Ravic nu putea s-o vadă desluşit. — Trece într-un minut. — Cred că acum putem stinge. stătuse aici în acelaşi chip. ca să scape. O uitase şi. Fumează totuşi o ţigară. atunci când ceruse cheia. Nimeni nu poate scăpa de asta! Ironia na-turii. Apa rece ţâşni. El o privi mai de aproape. zise Ravic. — Dumnezeule. semizeu sau idiot — la câteva ceasuri este chemat din înălţimile lui ca să urineze. era palidă. aici. apăsarea băuturii. Groaznic obicei. Eu sunt. dar nu era decât o amânare. diabolic destinate în acelaşi timp excreţiei. Deschise fereastra. biciuindu-i pielea. — Mirosul. Nu scoase nici un strigăt — sări în sus cu un suspin înăbuşit. deodată. Ravic aruncă pantofii într-un colţ. lanţul răsunător al timpului se rupsese în două. Se duse în baie şi deschise robinetele. Respiră adânc şi . Vodca abia miroase. iar amintirile şi visurile îi roiau împrejur. — Vrei nişte cafea? întrebă el. Ea făcu semn că nu. se sprijini în coate şi rămase nemişcată. Dormea deseori îmbrăcat. Ea făcu semn că da. repetă Ravic fără să înţeleagă. — Linişteşte-te. Organele extazului. kirschul sau coniacul la fel. — Mirosul — zise ea.. Mă priveşti ca şi cum aş fi o stafie. Nimeni nu poate scăpa de asta. zise Ravic înţelegând. Ea îşi mişcă buzele. Obiectele şi tăcuta lor constrângere. zise el şi întoarse butonul. Omul care te-a adus aici acum câteva ore. N-avea nici o importanţă. Ravic n-auzi mai departe. Ea răsuflă din nou. Între timp o fiinţă murise. poet. asta însemna totul şi era mai important decât pământul care se învârteşte. Cu câteva ore în urmă.. — Dar ce atunci. Ţigări fumezi şi dumneata. este. linişteşte-te. Băuse îndeajuns. Îşi văzu faţa în oglindă. — Dar trebuie să se fi întâmplat ceva. Ea se ridică de pe sofa. pentru numele lui Dumnezeu? — E acelaşi — acelaşi miros. conştiinţa i se primenise. unei robii. Voia să fie singur. E singurul lucru destul de bun. Pentru cineva însă. — Ai fost vreodată operată? — Nu. gălbuie şi anemică. Toate sunt mereu aceleaşi.metroului — asemenea unor grote în care oamenii se aruncau de bunăvoie. Există statistici în privinţa asta. acela de a se dezbrăca! Nici măcar de el nu putea scăpa nimeni! Numai cineva care a trăit singur.

O răceală adâncă. — De mine? — Nu. Căldură. — Vino. femeia — nimic la care să te gândeşti. Deodată totul deveni simplu — dimineaţa. — Mulţumesc. chiar şi prosoapele de baie întrebuinţate. Cerul tinereţei. Apoi intră în baie. Umerii. Plăceri mărunte. Tensiunea trecuse. — Nu. Se ridică şi trase clopoţelul. — Te-ai sculat de mult? Femeia tresări şi-l privi. — Nu m-ai trezit. 3 Se deşteptă cu simţământul că îl veghease cineva. decât puţină căldură? Şi ce-ar putea fi mai mult? Femeia se mişcă. Femeia privi tava. Ea îl privi. dar se simţea tulburat. Se întoarse în cameră. dar totul era curat.se şterse. Îţi vei lua micul dejun. nerăbdător. Apa. Femeia şedea pe sofa. Dimineaţa nu putea să sufere pe nimeni împrejurul său. În curând voi fi gata. Dar nu-l privea. aranjat şi pus la locul lui. ştiind că femeia putea să-l privească dormind. era mult mai simplu. — Speriată? Ea făcu semn că da. cu plapoma trasă peste ea. Ea făcu semn că nu. Nu m-am gândit la asta. — Vino. Se uita la Ravic. N-avea să fie prea greu. Nu un trup înţepenit. pe fereastră. Nori de vară. Ca şi cum s-ar fi întors. zise ea. El simţi valul retrăgându-se. respiraţia. Se grăbi. Renumita cafea a hotelului. Ea se ridică. Se aşteptase să fie plecată. Femeia stătea ghemuită într-un colţ al canapelei. Tremura. Îi privi grumazul. — De ce-i afară? — Da. Îl plictisea faptul că mai era încă acolo. Dacă aştepta bani. Îmi pare rău că te-am trezit. Îşi puse în gând să scape imediat de dânsa. Unde mai sunt poveştile de dragoste? Omorâte de întunecatele poveşti ale vieţii. Se ridică. O frântură de viaţă. după o noapte petrecută pe o altă planetă. — Ţi-e frig? întrebă el. Ravic închise geamul. Era o gustare . Sângele circulând mai uşor prin canalele întunecoase. În timp ce se spăla pe dinţi. Ce ne putem da unul altuia. ploaia măruntă de noapte. în orice caz. Nu ştiu ce m-a făcut să mai stau aici. zise el. Ceva ce respiră. privea afară. Observă că o folosise şi ea. fără apăsare. zise el. — Ce? — Faptul că te-a văzut fata. Un spaţiu i se deschisese în faţă. Să stai întins într-un crâng de mesteceni. el o auzi pe cameristă intrând cu mâncarea. însă viaţă. — N-am mai putut dormi. — Aşteaptă. Pielea respirând mulţumită. — Voiam să plec. străină. — Ţi-e neplăcut? o întrebă el când ieşi din baie. Avem amândoi timp destul pentru asta. Toate astea erau lucruri pe care numai cineva care trăieşte singur le poate înţelege. Se gândi să încerce să adoarmă din nou. Şi nici ea nu s-a mirat deloc.

căutând cuvintele. Ravic îşi luă haina. — Cred. Am să te-ndrept eu afară.. Nu ştiu încă.. Stătea încă în faţa lui.. — Nu cunosc locul.. Să-mi spui numai. — Nimic. — Ce crezi? întrebă el fără nici un interes. Hai. Ea luă o brioşă. De ce nu pleacă? se gândi el. — Am să plec. — Atunci bea cafeaua şi ia o ţigară. Te doare capul? — Nu. pe mine mă cam doare. n-aş fi ştiut. Femeia îşi stinse ţigara. — Cum? Ce spui? — Tu ai făcut-o? Dacă-mi ceri sfatul trebuie să-mi spui. — Tot nu ţi-e foame? întrebă el după câtva timp. Ravic aşteptă până ce se calmă. Ştiu că nu pot să scap. nu pot. Ravic îşi aminti cele întâmplate. — Nu pot să mănânc. dacă. — Într-adevăr. — Nu. Încearcă.. — Într-adevăr. n-aş fi ştiut.. Ravic mâncă... Îşi scoase portmoneul din buzunar. — Da — dar nu-i vorba de asta. Ea tăcu din nou. — Mi-e uşor să te ajut. — A murit! ţipă femeia.. — A murit cineva? Ea dădu din cap. — Iartă-mă. Ia o brioşă. cu toate că Ravic nu spusese nimic. — Nu. — Ştii drumul? Aici eşti aproape de bulevardul Wagram. Ravic puse portmoneul la loc. Începu să plângă. spuse ea şi se opri. — Da. izbucnind dintr-o dată. Ea îl privi cu sinceritate. Oricum. — Ba poţi. — Nu-i nevoie. — Noaptea trecută? Ea dădu iarăşi din cap. Dar într-un ceas are să-mi treacă. Ezită. Ar fi fost ridicol ca ea să aibă vreo pretenţie. — Dar acum ştii. — Dacă moare cineva. Nu suspina. — Sigur că nu. — Era bolnav? întrebă Ravic. — Dacă? spuse Ravic după câtva timp. Aşa e Parisul. Ştiu doar că trebuie să fac ceva. Apoi o puse jos. Îţi închipui doar că nu poţi. Îşi acoperi faţa.pentru două persoane. ai să treci cu mine prin faţa portarului. — Ai fost — trebuie să-ţi mulţumesc — ar fi fost — noaptea — singură. Bani. . spuse femeia. zise el pentru a spune ceva. dar nu se aşteptase să-i mulţumească. se gândi Ravic. Te voi conduce până jos.. Ea se ridică. spuse femeia fără să se mai gândească. Ce-i asta? spuse femeia aspru. E o gustare ca la cazarmă. bea-ţi cafeaua. — L-ai ucis? Femeia se uită la el. — Bine. dacă eşti strâmtorată. — E destul. Poate ştii ce trebuie făcut.. plângea aproape fără glas. — Nu. nehotărâtă. — E la câteva minute de aici. şi lucrul ăsta îl încurca şi mai mult. — Unde stai? — La Hotel Verdun. A murit! Pe neaşteptate..

. într-adevăr. Hotelierul se calmă repede. — Cine sunteţi? întrebă el mult mai liniştit. dintr-o dată — şi totul era atât de tăcut. spuse femeia. Pentru un moment. Nu sunt aici decât de trei săptămâni. Patronul îşi dădu seama că nu e nici o primejdie. — Vino! Merg cu tine. El a tăcut aşa. nici pentru femeia aceasta. spunea. — Ai chemat un doctor? — Da. Patronul hotelului Verdun era gras. Lavigne şi-a petrecut-o într-un bordel. domnule? Ce doriţi? — E prima frază inteligentă pe care-ai spus-o până acum. Doctorul spunea că are pneumonie — dar el nu-l credea — spunea că toţi doctorii sunt escroci — şi ieri se simţea. Era vădit că aflase totul. Noaptea în care aflase că i-a murit soţia. O întrebare fără nici un rost e cel mai bun mijloc. Ravic îl întrerupse. — Nu. mai bine.... Viaţa înseamnă mai mult decât comparaţiile sentimentale. Ravic se gândi la cele petrecute în noaptea trecută. — Nimic. — Eşti din Provence? Patronul se opri brusc. cu el... — Sunt doctorul. — Ieri ai chemat vreun doctor? — Nu.. era încurcat. Nu e nevoie de nici o explicaţie. închisoare. spumega de furie şi indignare. Oricine poate înţelege aşa ceva. dar el n-a mai vrut să-l primească. nici pentru el. Stătea în hol. Apoi. Mai înainte. răspunse Ravic... — Ai spus proprietarului hotelului ce s-a întâmplat? — Nu... ochii lui la fel. nu-l cunoşti — cu el nu era nimic de făcut.. — Cine sunteţi. Ai fi vorbit timp de-o oră. încât n-am mai putut răbda şi am fugit afară. Pe acela ni-l aduse chelnerul. El a. tunsă scurt şi sprâncene la fel de negre şi stufoase. dar în schimb avea o mustaţă neagră.. dar el n-a vrut să meargă la spital. Dar se întâmplase astfel şi n-avea nici o importanţă. izbucni ei din nou.. — Ce-avea? — Nu ştiu. Cazul ăsta e . cu mâinile scurte şi grase. Ce vrei să spui? îl întrebă el mirat. Mai ales pentru ea. Izbucni în insulte cum văzu femeia intrând. credea că e mai bine fără el. răspunse Ravic. dar se mai potoli când îl văzu pe Ravic. Cu trei zile mai înainte. străini. Am vrut să te întrerup. o cameristă şi casierul lat în spate..— Da. în spatele lui un chelner. — De ce nu l-ai dus la spital? — N-a vrut să meargă. Femeile decăzute l-au salvat. În noaptea aceea nu se petrecuse nimic cu dânsa şi un singur lucru era important pentru ea: c-a trecut prin toate acestea. un preot nu l-ar fi putut ajuta să îndure lucrul ăsta. Îşi luă haina.. N-avea un singur fir de păr în cap.. Când începu cu poliţie. deodată. Cu faţa palidă.. Era bărbatul tău? — Nu. — Nu mai e nevoie de doctor acum. Spunea că-l voi trăda când va fi plecat. a urlat împotriva doctorului şi n-a mai vrut să-l vadă. bănuială. — N-ai mai chemat alt doctor după aceea? — Nu mai cunoşteam nici unul. de teamă să nu insulte fără nici un motiv vreun personaj influent. — E încă la hotel? — Da.

Pot să mă descurc şi singur. unul mai mult decât celălalt. — Nu. — Cum îl cheamă pe doctorul care a fost aici? — Bonnet.. Ravic văzu chipul patronului ţâşnind din mulţime. De toate celelalte am să mă-ngrijesc eu. Afară de asta. Ravic ridică receptorul. Ţi-ar fi mai la îndemână să muşamalizezi totul. în cel de lângă perete zăcea trupul bărbatului. — Bine. erau înghesuiţi în jurul uşii. pe-a cărei faţă se zăreau urme de buze. Nici o urmă de violenţă. Are să se aranjeze. Sau vrei să intre şi lumea de pe stradă? — Nu! Ieşiţi! Ieşiţi afară! Ce staţi aici furându-mi din timpul pentru care vă plătesc? Patronul alungă personalul afară din odaie şi închise uşa. Ravic o ridică — pe spate era scris "Made în Germany". În cameră se aflau două paturi. Ravic cercetă chipul celui mort. Ochii îi erau pe jumătate deschişi. Nu vreau să stau aici. să audă proteste şi propuneri. Ravic făcu un pas înainte. cu tavanul scund. Şi acum vreau să văd cadavrul. — Unde-i François? Un chelner îşi făcu loc prin mulţime. era pusă pe masă lângă el. ca şi cum ar fi încremenit într-o veşnică plictiseală. Dar nu asta îţi încurcă socotelile. Nu vrei scandal din cauza clienţilor. — Patrusprezece. cu părul negru şi ondulat. — E o idee bună. Se uită la ea. Ravic se aplecă asupra cadavrului şi cercetă corpul. — Îi ştii numărul de telefon? Chelnerul se uită prin buzunare. Dar poliţia trebuie să vină. Se aştepta să vadă teama în ochii lor. înţepenit şi galben. — N-ai de ce să vii cu mine. uşieri şi chelneri. — François era la etajul acesta. Se uită la Ravic şi la femeie. Se ridică. Mâinile îi erau încrucişate. — Închide uşa. — Nu. te gândeşti la plată. — Să-ţi spun eu de ce. — În primul rând stai jos. Toate aveau aceeaşi expresie: groază şi lăcomie. Apoi . N-ai deloc nevoie de aşa ceva.. spuse servitoarea. Mulţi dintre ei se mută când aud asemenea lucruri. Pe scaunul acela din colţ. Cum vrei. — Care e numărul camerei? o întrebă el pe femeie. o madonă mică şi ieftină. mai încolo. Cum de nu e încă aici? Ai aflat de câteva ore că omul e mort! Patronul nu răspunse. care ţinea în mână o mătură ca pe-o suliţă. ceea ce dădea corpului o expresie de indiferenţă. Era una din camerele din faţă. în pijama de mătase roşie. Ţi-e frică sa nu păţeşti dumneata ceva. lucrată în lemn. Îl chemă pe Veber şi vorbi cu el câtva timp. Stătea acolo. — Bine. Care e chelnerul care l-a chemat pe doctor aici? Ochii ei trecură în revistă chipurile de lângă uşă. Câteva cameriste. — Mai bine-ar fi pentru dumneata să nu vezi toate astea.pentru poliţie. Trecu prin faţa hotelierului. n-avea roşu pe buze şi nici nu părea să fie un astfel de om. — Passy 2743. nu vreau să stau aici. Charles Bonnet. — Ştii numele doctorului care a fost aici? o întrebă el pe femeie. Era foarte palidă. — Nu. aşa e legea.

— Înţeleg. — Nu erai căsătorită cu el. se mişcă — şi tot ce se mişcă poate avea putere. — N-aveai nici o valiză? — Aveam — erau lângă perete — noaptea trecută. — Omul a murit. dacă onorariul vă va fi plătit? — Pot să trimit pe cineva. prin care nu putea să pătrundă decât anevoie. Mult mai multă linişte decât ar fi putut face cineva ieşind din cameră. graţie. nu? Femeia nu răspunse. — De mult? — De doi ani. Astfel de lucruri nu sunt noi pentru mine. — Trăiai cu el. Când uşa se închise în urma lui Bonnet. Pentru rude. Altfel n-o să vă încasaţi niciodată onorariul. şi numai pentru un timp destul de scurt. O să-i aveţi.chemă numărul din Passy. Ravic deschise uşa. Avem nevoie de acest om. Poliţia va face o listă de ceea ce îi aparţine lui — şi dumitale. — Îmi pare rău c-a trebuit s-asculţi toate astea. Liniştea lui apăsătoare umplea odaia mică şi sărăcăcioasă cu toate că era îmbrăcat într-o pijama de mătase de un roşu a-prins. El confirmă ceea ce spusese femeia. Zgomotul maşinilor de pe stradă părea oarecum înăbuşit. Trei sute. nu-i aşa? întrebă Ravic. După toată zăpăceala de până acum. Ce-i al lui. Adu-l . Ravic privi împrejur. — Nu-i nimic. eşti prea curioasă pentru vârsta dumitale. — O să veniţi. Puteţi veni să întocmiţi un certificat de deces? — Omul ăsta m-a dat afară în modul cel mai jignitor. — Nu. Apoi poţi să-i dai banii. Ravic atârnă receptorul. Bonnet era în camera de consultaţii. spuse el. Femeia ţinea banii în mână. — Acum nu vă mai poate jigni. Dar n-aveam altceva de făcut. spuse Bonnet după oarecare ezitare. va fi reţinut de poliţie. zgârcit. O să vină aici. şi absurditate — dar niciodată acea stranie măreţie a ceea ce nu se mai poate mişca vreodată. Orice are viaţă. — Voi veni. iar omul nu-şi găseşte împlinirea decât în moarte. Servitoarea cu mătura sări înapoi. spuse Ravic. dacă se vor ivi. Are pe cineva? — Nu în Franţa. a ceea ce nu mai poate decât să piară. odaia se linişti dintr-o dată. — Nu. Iată banii. — Nu mi-a achitat onorariul. De ce? — Legea. Proprietatea lui. Împlinirea nu o poate avea decât atunci. spuse el femeii. — Nu e nici o grabă în privinţa asta. — E mai bine să veniţi dumneavoastră. răspunse ea. E nevoie de un medic francez pentru asta. ca şi cum s-ar fi izbit de aerul greu din odaie. patronul. Suma se ridică la trei sute de franci. Şi e cât se poate de bine că e tocmai cel care l-a îngrijit. spuse Ravic. Dar nu semnez nimic până nu mi se plăteşte. — Dumneata nu puteai să semnezi certificatul? întrebă femeia. — Bine. prezenţa unui om mort se făcea simţită pentru prima oară. — Mătuşă. Dar în schimb m-a făcut şarlatan.

Totuşi. Camera e încă închiriată. Ea făcu ce-i spuse. Observă că era mai gol decât înainte. Ravic se sculă. — Nota e pe două săptămâni. Şi data viitoare să faci bine să baţi la uşă când intri. Portarul adusese valizele. — Mai întâi nota. — Nu. — Gata? — Da. dacă avem cu ce. — Înţelegi? — Da. Dă-mi nota şi adu-ne valizele. Cred că da.. Repede. — Dă-mi portmoneul. — Ai bani în valize? o întrebă Ravic pe femeie. Nu-i timp pentru sentimentalisme. Poate să pară vulgar. Bătrâna mormăi ceva şi dispăru. El spunea adesea — în situaţia noastră e foarte important să plătim repede. Ravic luă nota şi-o parcurse. spuse femeia. — Sigur că sunt toate. A plătit. Se auzi bătând în uşă. Hotelierul intră cu o hârtie în mână. Nimeni n-a refuzat încă să-ţi plătească nota. — Pungaşul ăsta de patron! Ştii cumva unde poate fi ultima notă? — Nu. spuse Ravic. — Întâi valizele. dar e mai bine să se facă acum. — Ba da. Ravic nu se putu opri să nu zâmbească. — Da. Patronul intră după el. spuse el. Nu bătuse în uşă.. totdeauna. — Sunt toate? o întrebă Ravic pe femeie. o întrerupse Ravic. deşi poate n-ai să înţelegi în clipa asta. Dădu la o parte perna pe care zăcea capul mortului şi scoase de acolo un portmoneu negru de piele. ascultătoare. — Ai dreptate. E mai simplu. Ştiu numai că-şi ţinea toate hârtiile în valiza cea mică. — Scoate banii şi tot ce ţi se pare important. — Nu ştii unde pot fi ceva bani? În hainele lui? Sau nu sunt? — Avea bani în portmoneu. — Pune lucrurile în geantă. I-l dădu femeii.pe patron. La ce mai pot servi dealtfel? Poliţiştilor la comisariat? Privi afară pe fereastră timp de un minut. Omul îi aruncă o privire furioasă. — Unde-i portmoneul? — Sub. Notele erau plătite la timp? — Da. — Îmi pare rău.. Ce-ai fi crezut? . Ravic se întoarse. — Îl ţinea sub pernă mai tot timpul. I se părea straniu să-i spună mortului domnul Raszinsky. adu-l pe patron. Patronul plecă trântind uşa. Trebuie să achitaţi mai întâi nota. spuse Ravic. aşa cred. — Ai mai achitat vreo notă aici? — Nu ştiu. Ravic se uită la ea. mormăi hotelierul. Trebuie să trăieşti. Servitoarea se pregătea să protesteze.. — O să-ţi primeşti banii. Îl trata cu superioritatea deplină la care te îndreptăţeşte un motor puternic. La vârsta dumitale nu-i mai rămâne cuiva decât curiozitatea. — Unde sunt valizele? întrebă Ravic. Femeia ezită. Îl vârî la loc sub pernă. Ravic ezită. Uite-o. dar n-avem ce face. Şoferul unei maşini se certa cu conducătorul unui camion de mărfuri trase de doi cai.

îi spuse el femeii. — Costumul e afară. — Ei bine? îl întrebă el pe patron. Dar nu s-ar putea plăti? Aş vrea să se termine. spuse Ravic. ţipă patronul. Ravic ezită o clipă. — Trebuie să dai un rest de opt franci. Ravic deschise garderobul. Paguba este cu mult mai mare! Şi patul? Odaia care trebuie dezinfectată? Rufăria care e murdară? — Rufăria de pat e cuprinsă în notă. Şi încă mai straniu e să simţi aşa ceva. spuse Ravic. Deasupra era o despărţitură din pânză. Ravic adăugă încă o sumă. Un costam e doar un costum. care le luă şi se-ntoarse să plece. apoi pantalonii. Ravic găsi îndată nota. Ai de plătit două sute nouăzeci şi doi de franci. îi făcu cu ochiul şi ieşi. Mai bine aşa. — Asta e? o întrebă el. se bâlbâi portarul. Cunoştea simţământul acesta. — Nu. mormăi el. În garderob. — Ce? strigă el. Ea scoase trei hârtii de câte o sută de franci şi le dădu patronului. — Şi portarul? — Ne vom aranja singuri. părăsind odaia.Ravic luă valiza cea mică. Altfel veţi plăti încă o zi. Apoi — liniştea şi mortul. Altfel nu se poate. — Mândria oricărui hotelier francez stă în ura lui pentru străinii de 1 Străini păcătoşi (fr. pungaş îndrăcit ce eşti. Ca şi cum hainele ar fi murit odată cu el. — Ai mai încărcat socoteala cu o săptămână întreagă. Ea dădu din cap. Ai mâncat ceva noaptea trecută? o întrebă el pe femeie. Ceva sună înăuntru. — Mă crezi nebun? — Eşti de acord? repetă Ravic. spuse Ravic. Fusese achitată. Straniu lucru. — Bine. — Ai o cheie? Nu? Unde sunt cheile? — În haina lui. Şi deranjul! Dezordinea? Agitaţia? Toate astea nu înseamnă nimic? Şi toată supărarea mea nu se pune la socoteală? Dumneata singur ai spus că s-ar putea să mă părăsească clienţii. O arătă patronului. — Oricum. Zgomotul surd al tăcerii. — De ce? — Pentru periat şi călcat. La fel şi o cina de douăzeci şi cinci de franci pe care ar fi trebuit s-o ia azi-noapte. Patronul se întoarse spre portar. Se întoarse imediat cu costumul. — Eşti de acord? Acesta se uită la ultima cifră. Apoi întinse patronului nota. — Adu-l aici îndată. Eşti de acord? — Plus zece la sută pentru servicii şi taxe. Ravic scutură jacheta. Luă un creion de pe masă şi începu să calculeze. Era gol. Luă cheile din buzunar şi deschise valiza. chiar dacă e groaznic. Portarul îl privi şiret.) . — Sales étrangères1. — Ei bine? scuipă el. Patronul numără posac opt franci şi-i puse pe masă. — Odaia trebuie golită până la şase. — Nu mai era nevoie. să răscoleşti prin buzunarele de la pantalonii unui mort. se gândi Ravic. Să se termine mai repede. cine eşti dumneata? De ce te amesteci? — Sunt frate.

— Nu-i vorba de asta. E important pentru dumneata. adesea. domnule. — Nu găsesc nimic dezgustător. Doctorul Veber. perii. Ravic luă valiza şi o puse pe masa mai mică de lângă fereastră. Când cineva moare.. Portarul privi mai întâi banii. Câteva sticle. aş vrea să stau aici. O privi din nou. Ravic nu aşteptă răspunsul. — Aici? — Da. — Nu. Nu ştiu ce avea în ea. — Merci. Vorbea liniştită. Privi spre colţul unde patul strălucea alb în întuneric. — Poate că păşeşti toate lucrurile astea dezgustătoare. Ţi-ar place să te duci jos? Trebuie să fie un birou jos. printre valize. fără sentimentalisme. — Sunt aici o sută de dolari.pe urma cărora trăieşte. — Nici chiar în valiza cea mică? — Poate. Nu se mai află nimic în ele. — Să aprind lumina? întrebă el. Plecam deseori. spuse el. Avem nevoie amândoi. două bilete de bancă înfăşurate în hârtie de mătase. Ravic umplu din nou paharele. Le ţinu mai în lumină. El n-are să mai fie mult aici. spuse femeia. Chelnerul puse tava pe masă şi plecă cât putu mai repede. — Se mai află ceva de valoare în valize. Vom pune valiza printre lucrurile dumitale. Poţi să trăieşti din ei câtva timp. Unde altundeva? — Foarte bine. devine dintr-o dată foarte important — şi când e în viaţă. . De ce vrei să stai? — Nu ştiu. Ravic observă pe portar stând la uşă şi aşteptând bacşişul. puţină rufărie. — Bea coniacul ăsta.. Ia-i. Dar ea goli paharul fără nici o ezitare. Chelnerul aduse pahare şi o sticlă de Courvoisier. spuse el şi ieşi. — Nu. ce nu-ţi aparţine dumitale? — Nu. — Uite. o cutie cu acuarele. Acum am să rămân. ştii. Surprins. într-un compartiment al despărţiturii de pânză. Un prieten de-al meu va veni să aranjeze chestia cu poliţia. spuse Ravic privind spre femeie. Putea foarte bine să-ţi aparţină. — Nu mai poate şti asta acum. Atunci vom bea ceva aici. — Ceva ce-ai vrea să păstrezi? Ce ţi-ar putea fi de folos? De ce nu te uiţi puţin? — Nu. Adu-ne două coniacuri mari. monsieur. Şi eu. spuse Ravic. Ea clătină din cap. Dar poţi să laşi sticla aici. o carte. Vei putea avea astfel un oarecare răgaz. câteva carnete.. Numai că nu le-aş fi putut face eu însămi.. Ea clătină din cap. chelnerul apăru îndată. Ravic luă sticla şi umplu paharele. — Te voi lua cu mine. Ea stătea liniştită în colţ. Ştiu. — Acum mai avem de furcă cu poliţia şi după aceea putem s-o ştergem. are să-ţi facă bine. — Mulţumesc. n-a prea fost fericit cu mine. Credea că femeia va refuza şi că va trebui s-o convingă. în întunericul ce se lăsa încet. — Nu mai e nimic de făcut aici. Sună clopoţelul. — Bine. nimeni nu se uită la el. Dar trebuiau făcute. Putem să-l aşteptăm jos.

El o privi. Tăcu. Cei doi oameni dădură plapuma la o parte şi puseră targa lângă pat. — Vrei să rămâi aici. Nu putem trece colţul în chipul acesta. motorul scârţâi ca şi cum ar fi ţipat de undeva de sub pământ şi maşina. nici mai rău. el se aplecă şi luă mica Madonă lucrată în lemn de pe masa de noapte. Ea stătea nemişcată. — Ai prieteni aici? — Numai unul. Uneori. — Ştii un hotel unde-ai putea să stai? — Nu. Înainte ca oamenii să acopere corpul. Ravic stătea lângă femeie ca să poată fi aproape în cazul când ar fi leşinat. El privi spre Ravic. — Nu pot să gândesc deloc. în viteză. ca şi cum numai corpul ar fi ieşit şi moartea ar fi rămas. Deschise atunci valiza cea mică şi-o puse înăuntru. Apoi se întoarse. Nu simt nimic. aşa cum împing brutarii pâinea în cuptor. şi-l puseră pe podea. spuse el omului. Femeia stătea lângă fereastră. Mai mare şi ciudat de moartă. Nu vrei s-o păstrezi? — Nu. Trebuiau să ţină targa foarte sus ca să poată coborî scările. — Înainte l-ai fi părăsit. — Vino. . Haide să mai bem ceva. — Nici mai bine. De ce trebuia să fii de faţă acum. Apoi dispărură în întuneric. Maşina era în stradă. — Nu. şi-l cărară afară prin coridorul abia luminat. Ea goli încet paharul. Ravic voia să spună ceva. Apoi luară targa. Nu înţelegi asta? — Ba da. — Nu. — Te simţi mai bine acum? întrebă el. Ravic îi urmă. acum când trupul fusese luat. spuse cel mai bătrân. Vom aştepta jos. Odaia părea mai mare. — Bine. Targa se lovea de zid. Fă ce crezi că e necesar. — Cred că e a dumitale. Oamenii ambulanţei acoperiră cadavrul cu un vestmânt. Făcură asta repede şi se vedea că erau obişnuiţi. ţinându-l de picioare şi de umeri. I-o dădu. Femeia se întoarse. îi spuse Ravic femeii. reflexele roşietice ale luminii de neon îi tremurau pe faţă şi pe mâini. Feţele li se umflară şi deveniră roşii şi umede de sudoare sub greutate. Apoi coborâră trupul. în hotel? Cred că nu. Cei doi oameni apucară mortul. spuse ea. Nu puteam pleca înaintea lui. o luă pe după colţul străzii. când s-au sfârşit toate? — Nu puteam. dar era cu neputinţă.— Să mai bem ceva. Apoi se suiră pe scaunele lor. Ea n-o luă. spuse Ravic. privind afară. Veber aprinse lumina când veniseră ambulanţa şi poliţia. Ravic îi urmări cu privirea până când ajunseră la capătul scărilor. Ea dădu din cap. atâta vreme cât e el aici. Uşa era prea aproape şi coridorul de afară nu era nici el prea larg. Ea privi spre el. Oamenii transportară trupul în hol. Oamenii împinseră trupul înăuntru. căci trupul mortului atârna greu deasupra lor. Încercară totuşi să treacă. spuse el. — Trebuie să-l luăm pe sus. Întunericul o învălui.

Femeia îl privi. Ea luă foaia şi-şi scrise numele. e mai bine decât unul complet necunoscut. — Joan Madou. mai târziu. E mai bine să-mi însemn numele spuse el şi rupse o foaie din carnetul pe care-l ţinea în buzunarul de la vestă. Ştii asta? — Da. Mulţumesc mult. — Da.. — Ar trebui să te culci.. apoi urcară sus. Ravic privi tapetul. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dumneata. Era rece. Cum te cheamă? întrebă el. Poate că ţi se pare stupid şi banal. te poţi muta oriunde vrei.. Ea îi întinse mâna. Am să ţin minte. — Ia tabletele şi dormi. El o privi. Eu am să plec. E perfect. în acelaşi hotel! Nu sunt o infirmieră. Strălucitor şi curat. cu tapet înflorat. Ravic dădu ordin să se transporte valizele jos şi să se caute un taxi. — Bine. Aici — scrie chiar dumneata. cam la fel cu ăsta. Dacă nu-ţi place acolo. Încearcă să dormi cât mai curând cu putinţă. Dar nu te duce acolo. Şi-afară de asta — poate că ea se gândeşte că sunt într-un anume fel răspunzător. Gândeşte-te la dumneata. Poţi găsi o cameră acolo. spuse el. Dar tocmai fiindcă ştia asta ţinea să păstreze aparenţele. — E-n regulă? întrebă el. Crezi că vei fi în stare să dormi? — Am să încerc. o îndoi şi-o băgă în buzunarul hainei. un pat. Curat şi îngrijit. Închirie o cameră. O să te caut într-una din zilele astea. — N-aş putea să merg la hotel unde. Să laşi să treacă câtva timp. Foarte bine. mulţumesc. se gândi el. Cu refugiaţi. Îi strânse mâna cu aceeaşi energie. Scoase un tub de aluminiu din buzunar şi scutură câteva tablete din el. un şifonier şi o masă cu două scaune. Era o cameră la etajul al doilea. . Ravic ezită o clipă. — Cel puţin pare să fie curat aici." Apoi tare: — Te sfătuiesc să nu te duci acolo. Am să mai trec pe-aici. Joan Madou. Rămâi la Hotel Milano. Dar e mai bine să fii o clipă în încurcătură şi să fii singur după aceea. Acolo. — Mâine totul ţi se va părea altfel. — Uite ceva care te va face să dormi. Hotelul Milano era numai la câteva minute de drum cu maşina. — Da. — Acum ai totul aici. E mai simplu. dar aşa este: n-ai nevoie decât să dormi puţin. nu ştiu. spuse femeia. Simţi că ea îşi dădea seama de gândurile lui şi era încurcat.. ai aici o adresă. la hotelul dumitale? — Internaţionalul? — Da. — Da. ştiu. spuse Ravic. — Internaţionalul un e un hotel potrivit pentru femei. Uite. Într-adevăr. Era groaznic. "Asta ar fi culmea. E totdeauna prea aglomerat. — Da. Valizele fură aduse sus. — Bine. În caz că se întâmplă ceva. Faţa îi era palidă şi lipsită de orice expresie. Mulţumesc pentru toate. El ştia că nu-şi va mai aduce aminte şi că nici nu va mai veni. spuse el cu o voce mai aspră decât voise. mulţumesc. Hotel Milano. oricum îl ştiu.— E un hotel mic prin împrejurimi. — Madou. Ai dreptate. Vrei să iei una acum? — Nu. Se aşeză pe pat.

Transfuzia de sânge a înfăptuit o mică minune. Respiră aerul umed şi plăcut. se gândi el. Ravic ieşi în stradă. cofetării. Lucienne Martinet. Automobile. — Perfect. 4 Fişa de temperatură de deasupra patului era nouă şi curată. Armistiţiul. Arată încă de pe acum mai hotărâtă. Straniu cuvânt. veştejită. o să ai un spital special pentru avorturile nereuşite din Buttes-Chaumont. Dacă are să mai meargă tot aşa. Ce plăcut e să fii trecător! Privi în sus spre faţada hotelului. ca un vaiet.. Se auzea încet. miros de tutun. — N-ai de ce să mă feliciţi. Veber. coramină — era al dracului de greu. — Mai bine.. lume. Mi-era teamă că nu te voi găsi. Nu părea să le aibă. — Da şi tot din strada Cavel. . Arăta ca un drapel zdrenţuit ce dispărea uşor în întunecimile cerului. E al doilea caz în răstimpul unei săptămâni. Fusese operată cu o noapte înainte. Ele luminau mormântul Soldatului Necunoscut Un steag imens flutura în vânt în faţa mormântului.. — Asta doreşti? — Da. A venit pe seară. Se sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a Armistiţiului din 1918. Asta a fost. Pe pernă. şi-o aruncă. Se îndreptă spre Place de l'Etoile. câteva femei de stradă pe la colţuri. Dar atunci de ce continui să locuieşti într-un hotel? — E un fel comod şi impersonal de a trăi. Cea cu lănţişorul de aur din jurul gleznei. camerele de hotel nu sunt deosebit de vesele. Nu avea decât numele scris pe ea. Înapoia uneia stătea ea şi privea drept înainte. şi sfâşiată. faţa fetei era cenuşie. spuse o femeie bătrână de lângă Ravic. Probabil că se cunoşteau şi-au mers la aceeaşi moaşă. Felicitări. aproape la aceeaşi oră ca şi cealaltă. A venit mai devreme decât cealaltă fată. Piaţa era plină de lume. Mulţimea stătea tăcută. şi lumina torţelor proiecta drapelul peste norii mişcători. o rupse. are şanse. Ravic dădu din umeri. Cu un plus de o sută patruzeci şi o tensiune ridicată. În noiembrie. — Când cineva trăieşte într-un hotel. aperitiv şi gazolină — viaţă trepidantă şi variată. Cerul era întunecat. Mi-am pierdut bărbatul în războiul trecut. Cine ştie ce ne va aduce anul viitor. Populat cu fantome. spuse Veber. — Cred şi eu. poţi fi liber. Nu era şi fata cealaltă tot de acolo? Veber aprobă. Noroc c-am putut da de dumneata la hotel. de obicei nu stă noaptea acasă. bodegi. Numai atunci când nu mai ai pentru ce trăi. Dacă mai rezistă încă o zi. Să uite. iar umbra lui era tristă.. se gândi el. strada Cavel. zise.Bun. Buttes-Chaumont. Apoi se ridică. Acum e rândul fiului meu. Ravic îl privi. plin de groază şi comod ca o pernă! Cine-ar putea trăi fără să uite? Dar cine oare poate să uite îndeajuns? Cenuşa amintirii zace în adâncul inimii fiecăruia. În spatele Arcului de Triumf fuseseră aşezate torţe. Câteva ferestre luminate. cofeină. Îi acoperi faţa. Luă foaia pe care-i era scris numele. — Armistiţiul. Ravic îi ascultă inima cu multă grijă. Eşti singur şi întotdeauna ai lume împrejurul tău. Undeva cânta o orchestră militară.

Ravic. Ce tot spui tu acolo? — Domnul Ravic nu mai are nimic sfânt. Veber dormea pe ei când rămânea peste noapte. E întotdeauna mai bine aşa. la lumina zilei. Nu-şi va mai face niciodată un rost! — Bravo. — Aşa-i. Eugénie îşi netezi cu energie bluza albă pe piept. începu infirmiera şi-şi îndreptă ochelarii. A fost şef-chirurg într-un mare spital din Germania. doctore Veber? Ravic zâmbi. — Ai nimerit-o bine. Descoperă viaţa care pulsează chiar într-un vierme şi care îl sileşte să iasă. Eugénie. Poţi să mă înlocuieşti azi după-masă la Osiris? — Bineînţeles. Din cauza asta toate religiile au costat atâta sânge. din când în când. — Doctor Ravic. Biroul lui Veber era încărcat cu mobilă empire. Asta explică de ce dumneata. Cu bine Eugénie. Ţi-am spus de o sută de ori. era sprijinit de perete. — Aici. îi împodobeau pereţii deasupra biroului. Veber aşeză cana de cafea pe birou şi puse reşoul în priză. Sanatoriul îi aparţinea. cu toată credinţa dumitale. Mulţumesc lui Dumnezeu. zise Ravic. de lângă patul fetei. zise ea cu răceală. Ţara noastră nu recunoaşte diplomele străine. Un şezlong lat. Idiot lucru! Dar ce te face să fii aşa de sigură că n-are să-şi ia un apartament? — Domnul Ravic este un om pierdut. Ceva mult mai de seamă decât sunt eu. Iată cauza. corectă Veber. — Dumneata nu crezi acelaşi lucru. Acum trebuie să plec. — De ce nu-l întrebaţi chiar dumneavoastră.— Poţi să ai toate astea şi altfel. un biet necredincios. zise Ravic. faţă de dumneata. dacă a mai rămas. . — Foarte bine! Foarte bine! Ştiu toate astea. eşti în atât de mare măsură mult mai agresivă faţă de mine. decât sunt eu. — Cu bine. — Poate. — Cum? întrebă Veber mirat. Eugénie. într-un fel mult mai uman. soră Eugénie. — Cu bine. Dar când cineva nu mai are nimic sfânt. Eugénie? întrebă Veber. Dumneata n-ai credinţă. Eugénie. Apoi se întoarse către Ravic.. Nu mai răspunde! Ai s-o păţeşti şi mai rău! — Bine.. răspuse Eugénie. Ravic se aplecă din nou asupra fetei. — Credinţa poate face cu uşurinţă pe cineva fanatic. — N-am mai auzit niciodată aşa ceva! Veber o privi pe Eugénie. făcând o sforţare grozavă. Opreşte-te aici. doctore Veber. Vino. modern. ar fi acelaşi lucru. Mai am câteva lucruri de făcut la birou. albă-aurie şi uşoară. Toleranţa era frica îndoielii. Eugénie. orice lucru îi devine pe de altă parte sfânt. Veber o opri repede. — Desigur. întrerupse Veber. Veber izbucni în râs. — Cu bine. eu îmi am credinţa mea! Ravic se ridică. şi numai după ce Veber se întoarse sa se uite la ea. — Nu mă poţi insulta. Fotografiile casei şi grădinii sale. — Ce-ai vrea să bei. Ravic? Coniac sau Dubonnet? — Cafea.. Zâmbi amar. Dacă ai închiria un apartament. — Domnul Ravic n-are să facă niciodată asta. Nu fac nici un fel de comparaţie.

În orice caz stau acolo de destul de multă vreme. Nu m-am gândit la asta. Dar trebuie să aibă relaţii. — Mai bine aşa. Asta li se întâmplă tuturor medicilor care au fugit din Germania. — Veber. Dar. decât să opereze el. dar e în concediu. — E ridicol! Execuţi operaţiile cele mai grele în locul lui Durant şi el îşi crează un renume. Totuşi. Cel puţin nu pentru mine. Până am experimentat pe pielea mea. — Dacă iau un apartament trebuie să fiu înscris la poliţie. Sau poliţia nu ştie lucrul ăsta. E o situaţie destul de idioată. Cana cu cafea începu să clocotească. n-am ştiut asta. — Adevărat. L-am căutat pe Fauchon. — Da. zise el. Pe de-o parte ştii că lucrez ilegal — aici — şi în acelaşi timp mă întrebi de ce nu închiriez un apartament drăguţ. În comparaţie cu un lagăr de concentrare. de obicei. Atunci n-o să mai trebuiască să ies iarăşi. — Ce are a face una cu alta? Ravic zâmbi răbdător. Internaţional? De ce nu închiriezi unul din acele apartamente noi de lângă Bois? Ţi-ai putea cumpăra o mobilă destul de ieftină. — Un singur lucru nu-l înţeleg. Am crezut numai că nu ţi-e îngăduit să profesezi aici. Unul din ele este şi Internaţionalul. în timpurile noastre. ca să merg acolo. Am făcut-o doar de atâtea ori. Ravic. de ce n-o faci? Ravic sorbi din cafea. Nu aveam alte planuri. Nu ţi se îngăduie să lucrezi aici în mod oficial şi trebuie să te ascunzi ca un chirurg-fantomă. Iar pentru asta îmi trebuie un paşaport şi o viză specială. Pot să lucrez în grădină la mine. căpătăm câteva săptămâni de închisoare şi suntem deportaţi peste graniţă. Şi la hotel nu-ţi trebuie? — Şi-acolo. Şi cel puţin ai şti că e a dumitale! — Da. zise Ravic. — Prostii.. — Bine. Ce situaţie infernală! — E paradisul. sunt câteva hoteluri în Paris care nu iau în serios înregistrările. Ravic turnă câteva picături de coniac în cafea. zise el. — Ce vrei să spui? Ţi s-a întâmplat şi dumitale? . Era amară şi foarte tare. — "Totuşi" nu mai există astăzi. — Perfect. Numai că eu sunt ginecolog. dar e imposibil! E inuman! — Şi eu am crezut la fel. eşti un minunat exemplu de gândire convenţională. — Ascultă. De aceea stau acolo. — Cum? — Şase luni! Veber îl privi mirat. nestingherit. — Da. Veber râse. slavă Domnului. zise Ravic. El scoase nişte ceşti dintr-un dulăpior şi turnă cafeaua. zise el. — E drept.— Nu te deranjează? — Câtuşi de puţin. Nu ştiu cum se descurcă proprietăreasa. — Ravic. Aş şti că e a mea. nu specialist în chirurgie. Mi le faci doar şi pe ale mele. — Tocmai eu vorbesc. — Şi poliţia? Dacă vine într-o zi? — Dacă ne prind. sau e cumpărată. Veber se lăsă pe spate. De ce continui să trăieşti în acel hotel deprimant.. Infirmiera ridică ochii. Veber! Povestea e de-acum veche.

Simţea nevoia să uite complet unele lucruri. Ravic intră în bistroul îngust. zise Ravic. — Un pernod. peste vreo două ore. La început. bineînţeles. Am să vin odată. atunci ai fost închis aproape un an pe degeaba. Nu fusese până atunci la Veber. zise el chelnerului. îi trebuia ceva mai tare. — Ascultă. asta îl privea. însă greu de suportat. Se pare că mi-a adus noroc. Invitaţia lui Veber! Cu nuanţa aceea de milă în voce. Atâta timp cât nu avem acte. Asta se întâmplă foarte rar. însă nu împotriva milei. — Cu bine. pe zi ce trece. — Dar. toate dedesubturile. pentru că nu eşti nazist. Ravic. — Sunt câteva milioane de oameni fără lucru. Ştia că lui Ravic nu-i era îngăduit să opereze. Cineva e deportat sub un nume şi se întoarce pur şi simplu sub alt nume. Veber dădu din cap. capeţi şase luni? Ravic zâmbi. — Nu chiar atât. Dacă e posibil. printr-un alt punct al graniţei. Te poţi apăra împotriva insultelor. Îi plăcea să stea fără să se gândească şi să privească oamenii cum trec. Şi vino. — Cum aşa? N-ai spus că în caz de recidivă. Şi toate vizele pe care le vor. Să acorzi cuiva o seară de familie. Era destul. Se aşeză lângă fereastră. Începe să-mi placă din ce în ce mai mult. După aceea m-am dus în Spania — unde nu-mi trebuia nici un paşaport — şi am căpătat o altă lecţie de omenie aplicată. — Am înţeles. aşa ca să poată privi în stradă. Veber îl conduse până la uşă. Aşa se evită lucrul ăsta. Veber ştia tot ce avea nevoie să ştie. Apoi. Acum mi-am şi uitat numele adevărat. preferă să-i ducă la restaurante. câteodată? La masă. În felul acesta . Veber se sculă în picioare. — Bineînţeles. cunoşteam. De ce nu vii pe la noi pe-acasă. Era bine intenţionat. Să nu-mi aduci un pernod. Ravic. — Desigur. O să vin să văd fata din nou. Ravic se sculă. — Şi toate astea. Ravic ştia că nu se va duce. Luă o înghiţitură de calvados. Veber. — Cu apă. Tot aşa de bine ca şi altora. domnule? — Nu. Acelaşi lucru se petrece peste tot. când nu ştiam rostul şi mă bizuiam pe sentimentul de omenie. domnule. Adu-mi un calvados. — Cu bine. fără să faci nimic. Anasonul dulce. de care trebuie să aibă grijă. Că totuşi lucra cu el. De trei ori. mai târziu.— Nu o dată. Naziştii au cele mai bune acte. — Nu există recidivă când are cineva experienţă. zău. când am revenit în Franţa. a fost mai greu. Nu s-a întâmplat nimic în acest răstimp. zise el. izbucni el. pentru numele lui Dumnezeu. Chelnerul şterse masa şi aşteptă. De ce a trebuit să-i explice lui Veber motivele care îl făceau să locuiască la Internaţional? Nu era necesar. Parisul e oraşul unde poţi să-ţi treci foarte bine timpul. Ve-ber. Ravic este cel de-al treilea nume. Francezii invită rar pe străini la ei acasă. pur şi simplu. Cu bine. Îl folosesc de aproape doi ani. Un calvados dublu. Numai două luni. De la aviatorii germani şi italieni. era tocmai bun pentru asta. Şi încă o dată în timpul nopţii. nu putem fi dovediţi decât dacă ne recunoaşte cineva personal. Ravic stătu pe gânduri.

a corpului pregătit pentru operaţie. o gasconă cu părul roşu. zise ea. Era un lucru frumos. pe rând. Fetele veniră dezbrăcate. Nimeni nu ştia lucrul acesta — în afară de el şi de infirmieră — şi ea tăcea. Şi încă mai ce? Nu mai era mare lucru. era singurul lucru de neînlocuit. în ciuda măsurilor de precauţie luate de fete. şaptesprezece cazuri de boli venerice fuseseră cauzate de clienţi. vajnicul chirurg. se prăbuşeşte cu ea. până când va pu-tea întrezări iară un scop. Ravic privi pe fereastră. Fiecare . Bineînţeles că ea neagă. însemna totul. doctore. unsă cu iod. E mai bine să aştepţi şi apoi să dezgropi victimele. Trei negustori din Toulouse. Cât mai puţin energie. Veber îi plătea un sfert din ce câştiga el. îi aduse lui Ravic o sticlă de brandy şi un pahar. La marşuri lungi tre-buie mers încet. Câteodată Ravic îl înlocuia. pentru acest motiv se înţelese cu Veber ca fetele să fie examinate neoficial. Într-o vreme. acesta rămânea cu pacientul până ce-l anestezia. Durant îi dădea diagnosticul şi el începea să taie. Rolande. Dar era în viaţă şi asta era de ajuns.făcea bani şi lua operaţii pe care el însuşi n-ar fi îndrăznit să le facă. Ravic se uită la ceas. n-avea dorinţa să clădească ceva care să se prăbuşească iarăşi. Când pacientul se trezea mai târziu. numai două erau noi. — N-ai nevoie să mă examinezi. — De ce? — N-am avut clienţi toată săptămâna. Rolande. lângă el stătea Durant. La toţi trei le-ar fi plăcut. ca s-o păstreze pe mai târziu. Madama mobilase şi pregătise o cameră la etajul întâi. când totul se clătina. în fiecare joi. Nu putea să îngăduie să ia cineva o boală în localul ei. dar. destinată consultaţiilor. Era mai bine să acumuleze. într-un timp foarte scurt. decât să risipească energia. Cu Veber lucra în condiţii mult mai prieteneşti. A supravieţui. Şi apoi să se ducă la Osiris. Ravic le cunoştea aproape pe toate. — De ieri n-am mai lăsat-o să lucreze. dar nici unul dintre ei nu îndrăznea din cauza celorlalţi. Era impresionant. una după alta. Ori de câte ori avea de făcut o intervenţie. I-am pus să comande foarte multă şampanie. deşi el nu cunoştea decât fâşia îngustă. Lui Ravic nu-i păsa. zise Léonie. Acelaşi lucru şi cu Durant. Era mândră de faptul că de mai bine de un an. Durant îi plătea lui Ravic o zecime din aceea ce primea el pentru operaţie. Era mai bine decât să nu opereze deloc. Tendinţa perseverentă de a reclădi iarăşi şi iarăşi o viaţă burgheză într-un secol ce se sfărâma în ţăndări — îi ruina pe mulţi. oricine ar încerca. Apoi venea Ravic şi opera cazurile pentru care Durant era prea bătrân şi prea nepriceput. nici unul dintre clienţii ei nu căpătaseră o boală. — Bine. — Bine. — Ce spune madam de lucrul ăsta? — Nimic. madama nu se mulţumea cu atât. Şapte.. Era timpul s-o vadă pe Lucienne Martinet. Femeile de la Osiris aşteptau. Am s-o examinez cu atenţie. — Cred că Martha are ceva. Cu toate că erau examinate în mod re-gulat de către un medic oficial.. Însuraţi. Foarte ades el nici nu ştia pe cine opera. ridicol şi eroic în acelaşi timp — şi umil. opt sticle într-o noapte. O avalanşă nu poate fi stăvilită odată ce s-a pus în mişcare.

dar a mers aşa de repede şi spunea că el. Totuşi. Ravic luă un tampon şi-l coloră. dar vorbea în argoul din strada Blondel. Apoi puse placa de sticlă sub microscop. ca student. zise Rolande. — Cât are să ţină. — N-am nimic. Ştiţi cât mă păzesc. cu toate făgăduielile şi umblau după bărbaţi. Vechea poveste — un student în medicină care s-a tratat singur. Apoi izbucni deodată într-o serie de înjurături şi blesteme. — Şase săptămâni? Şase săptămâni fără să câştig nimic? Spitalul? Trebuie să mă duc la spital? — Asta o să vedem. Poate că putem să te tratăm mai târziu acasă. Lăsate acasă. Ravic ştia că va dura mai mult. zise Ravic. — Martha. Toate se temeau de spital.. Martha. dacă are să vină cu mine. Dar nu era nimic altceva de făcut. domnule doctor? — Şase săptămâni. — Făgăduiesc orice! Orice! Numai nu la spital! — Trebuie să te duci întâi acolo. — Dar eu! Eu! Şase săptămâni fără nici un venit! Şi tocmai îmi cumpărasem o vulpe argintie în rate. — N-ai să mă mai primeşti înapoi! Nu faci niciodată astfel! O să ră- .. — Cu atât mai bine. Nu se poate să fie adevărat. Ea îl privi. Nu există altă cale! Fata se uită la Ravic. — Ce? Ea sări în sus. Martha. să te examinăm.se temea că. — Ce? — Că totuşi îţi mai place să te culci cu o femeie. — Foarte bine. Avea chipul unui înger de Botticelli. Acela care mai rezistase. domnule doctor. Ravic nu răspunse. — Porcul! Blestematul acela de porc! Tot nu-l credeam. După două luni s-a considerat sănătos. fără să mai facă vreo analiză. — Ştii ce nu înţeleg? zise Léonie. Léonie râse şi se scărpină leneş. — Dar n-am nimic domnule doctor. după câteva zile ieşeau pe ascuns. El o examină cu grijă. subţire şi blondă. N-aveţi o ţigară. — Zău că n-am nimic. Ea îl privi pe Ravic cu înţeles. domnule doctor? — Da. De aceea au băut. uite. — Bine. Ravic dădu din cap. ceilalţi vor vorbi despre asta acasă.. — Madama va plăti cheltuielile. În orice caz te voi examina. urmărindu-l cu privirea. nici nu era în stare să stea în picioare. Fata continuă să vorbească — ezită şi începu iarăşi. Rata are să treacă şi pierd totul! Plângea — Vino. — Eşti bolnavă. când faci toate lucrurile astea.. fiecare credea c-o să reziste mai mult decât ceilalţi. eu. ticălosul! — De ce nu te-ai păzit? — M-am ferit. Martha era palidă. dacă făgăduieşti. — Îmi merge foarte bine. — E adevărat. student la medicină. zise el. Supravegherea era foarte severă acolo. Fata tăcu. canalia! Spunea că este student şi că se pricepe. O privea pe Martha. Deodată Rolande apăru în odaie.

supărat. — Cu refugiaţii din colţul acesta n-am nimic de-a face. pe o masă. Boris. fiindcă puteau fugi prin curte într-un garaj şi de acolo în altă stradă. Morosow privi împrejur.. Ravic se uită după ea. un palmier veştejit şi singuratic lâncezea într-un vas de majolică. Morosow zâmbi amar. auditorium. desigur. — Hai să omitem următoarea mea întrebare şi răspunsul dumitale. Stăteau şi jucau şah. N-ai fost şi pe-acolo? — Da. vânzătoare de flori sau ţigări. cu garnitură fascistă. — Te primim înapoi. dacă e norocoasă.. Camera fusese pe rând birou. A! Uite — multîncercatul gambit al damei. Sau victoria tunurilor italiene şi germane asupra minerilor din Estramadura. Mai mult în calitate de doctor. zise el. vino. Ravic. Madama era mult prea grijulie.mân pe stradă. bând şi vorbind cu voce tare şi ridicând câte un toast la fiecare cinci minute. Rămăşiţele lor. în afară de câţiva inşi care stăteau la o masă. Următoarea ei etapă avea să fie. — Sigur. spitalul.. Boris Morosow. Nu i-am mai văzut niciodată pe indivizii ăştia pe aici. Sala de mâncare a hotelului Internaţional era la subsol. Ravic mişcă pionul din faţă. Numai de-ar vorbi mai încet. probabil. După mine puteau să se fi născut aici. fumoar. În timpul iernii trebuia ţinută lumina aprinsă toată ziua. Apoi Morosow începu să cadă pe ginduri. Era unul din puţinii ruşi care nu pretindea să fi servit în garda ţarului şi nu vorbea de originea lui aristocratică. hai. Şi toate astea din cauza câinelui ăluia.. o lumină tulbure pătrundea prin mai multe ferestre mari. Martha n-are să se mai întoarcă. sală de întrunire şi de refugiu pentru acei refugiaţi care n-aveau acte — când venea vreo inspecţie poliţienească. înguste şi opace. E secţia fascistă a hotelului. — Atunci probabil că sărbătoresc masacrul de la Guernica. Spania. Aceştia sunt monarhişti spanioli. În timpul zilei. — Asta-i varianta lui Alekhine. Nu i-ai văzut pentru că n-ai mâncat niciodată aici. Morosow mişcă pionul. În Catacombă nu era nimeni. cu un singur picior. s-o exploateze şi apoi s-o gonească. Ceilalţi au plecat de mult înapoi. va fi insultător. — Poţi să-mi spui. . desigur că nu i-au tulburat. pe care proprietăreasa o numea Camera Palmierilor. bordelurile ieftine din strada Blondei. Aceştia n-au fost în stare încă să se hotărască. care dădeau în curte. Ravic stătea cu portarul Şeherezadei.. Acum. cocaina. vreun fante care s-o bată. în văgăuna asta. Sau. — Sunt aici de ani de zile.. — Foarte bine. aici? De ce nu se duc la culcare refugiaţii ăştia? Ravic surâse. Martha plecă cu Rolande. Apoi strada. într-o parte a Catacombei. — Dumneata mănânci aici? — Nu. dar de partea cealaltă. care. — Adevărat? Martha ridică ochii. Locatarii îi spuneau Catacomba. — Spania. Clienţii te plăceau. Franco n-a fost destul de gentil cu ei. Morosow era un refugiat din primul război şi trăise la Paris în ultimii cincisprezece ani. de ce e o gălăgie atât de mare astă-seară. Primele mişcări fură făcute repede. Maurii care i-au măcelărit pe spanioli.

zise el. zise Ravic scurt. Rezultatele trebuie comunicate astă. Morosow se abţinu să nu zâmbească. Spaniolul nu se ţinea prea bine pe picioare. la fel de politicos. — Partenerul meu. Navarro zâmbi cu înţeles. Spaniolul salută şi plecă. — I-aţi făcut colonelului Gomez un serviciu prietenesc acum câtva timp. Exprimăm toate mulţumirile noastre. Dar mi se părea imposibil să nu-ţi atribui acelaşi grad militar cu Gomez ăsta. Din această cauză ar dori să bea cu dumneavoastră. Se aplecă peste tabla de joc. — Vechea slăbiciune a democraţiei. Colonelul părăseşte Parisul la noapte. Un fascist în aceeaşi situaţie ar fi prescris un arsenic pentru un democrat. ca şi cum ar fi fost la Curtea lui Filip al II-lea. Era cu ochii pe jumătate închişi şi se opri la masa lor. Rusia este inamica Spaniei. Morosow făcu din ochi către Ravic. Morosow îl privi prost dispus. — Nu crezi că trebuie să termini cu bufoneria asta? — Da. Sunt aghiotantul colonelului Gomez. înainte de plecare. — Locotenente Navarro. — Domnule. — Domnilor. timp de-o clipă. — Numele meu e Navarro. ne-am aşteptat să ne refuzaţi. Cred că lucrul cel mai simplu ar fi să te duci înapoi. I-ar face plăcere să bea un pahar cu dumneavoastră. declară el cu ardoarea unui om care a băut prea mult şi nu-şi dă seama de lucrul ăsta. dar nu putem veni. fără să mai aştepte vreun răspuns. Morosow aşeză în palma lui mare un pion pe care-l câştigase şi privi spre Ravic. spuse el politicos.noapte la New York şi Calcutta. Invitaţia era adresată numai doctorului Ravic. Navarro se opri nehotărât. — Ştiu acset lucru. Boris. Nu sunt spaniol. spuse Morosow. Rasa latină ţine foarte mult să aibă o digestie bună. răspunse Ravic cu acelaş ton ceremonios. L-ai insultat în mod inutil pe colonelul Morosow. Îmi pare foarte râu. colonelul Gomez vă pofteşte la un pahar cu vin. tocmai m-am încurcat în . Ravic. — Nu mai vorbi aşa de mult. — Exact ca ruşii în primul război. Se întoarse spre Ravic în mod ceremonios. ca şi cum le-ar fi asigurat viaţa. — Nu ştiu dacă ai observat că te-am ridicat la gradul de colonel. Ce fel de serviciu prietenesc i-ai adus acestui hotentot? — I-am prescris odată un laxativ. Aceasta e tocmai cauza dorinţei colonelului Gomez. Germania şi Spania sunt ţări prietene.Ravic văzu pe unul din spanioli apropiindu-se. Apoi plecă. Ironia situaţiei era evidentă. tocmai jucăm o partidă de şah pentru un campionat. Pentru libertatea Spaniei şi armata spaniolă. Ravic îl privi pe Morosow. După câte ştiu erai doar un biet locotenent-colonel. Ravic se întoarse. — Domnule. Morosow râse încet. regret că trebuia să insist spunând că vreau să terminăm partida astăzi. Ţineau la titlurile şi manierele lor. v-a explicat chiar acum că trebuie să terminăm această partidă chiar astăzi. Uite. Spaniolul nici nu clipi. Spaniolul se întoarse. tinere. Trebuia să vă invităm şi pe dumneavoastră. — Locotenente Navarro. Pleacă în Spania pentru a se alătura glorioasei armate a generali-ssimului Franco. Transmite-ţi mulţumirile mele colonelului Gomez. Sunteţi german. răspunse Navarro cu răceală. în semn de prietenie. Prim-locotenent. pentru că eraţi cu dânsul.

face viaţa foarte grea când cineva e beat. dădu din cap. şterge-o! Ar fi trebuit s-o ştergi de ani de zile! În Spania. N-ar duce decât la neînţelegeri. idiot medieval. — Una foarte scurtă. "democraţii". — Colonelul Gomez vă mai datorează onorariul pentru o consultaţie. şi-l puse la loc.. — Va avea loc o discuţie între doi colonei. Colonelul era chiar mai ceremonios. Era cu un cap mai înalt decât spaniolii. Şi acum. eroi de operetă ce sunteţi. îl întrerupse Mosorow brusc. — Pe viitor să-ţi aduci aminte că nu se aruncă astfel banii. Alt aghiotant. Clarisse se înclină şi dispăru. — E colonelul Gomez în persoană. duble. Apoi se întoarse brusc şi se duse înapoi la masa lui. zise deodată Morosow. zise Ravic. — Înţeleg. Gomez era din ce în ce mai încurcat.. Oftă şi sună chelneriţa. Colonelul părea vădit încurcat. Cine e de data asta? Franco în persoană? Era Navarro. — Dar dumneata în calitate de rus. Clarisse tocmai venise cu o tavă în mână. — Mai bine n-aţi mai face aprecieri. Gomez păru că se dumireşte. Nici unul . Erau patru. — Colonele Gomez.. Îl privi pe Gomez. Îşi şterse faţa. Adio! Se sculă. vă invit în calitate de german şi de aliat. Acum Gomez îi pofti să bea împreună în cinstea lui Franco.. Navarro stătea încă pe loc. declară el înţepat. ca semn că toate neînţelegerile au fost înlăturate. Dealtfel. zise Morosow. O minte simplă şi o concepţie complicată despre onoare. lăsaţi lucrurile aşa cum sunt. amice. Morosow ridică ochii. — Atunci sunteţi un. decât Navarro. Să lupţi. Beţi în cinstea oricui doriţi. Aruncă o bancnotă împăturită de cinci franci pe masă şi se pregăti să plece. îl examină repede.varianta lui Alekhine din cauza acestor întreruperi. Avem opinii politice diferite şi cu toate astea nu ne spargem capetele unul altuia. uite că vine altul. Clarisse. — Suflete vitejeşti de ostaşi! Ravic râse. — Nu vă mai faceţi de râs. Rămase totuşi ţeapăn. — Amice. Ceilalţi spanioli se apropiară. Ravic rămase pe scaun. Se opri la doi paşi de masă şi se adresă lui Morosow. Scuzele fură acceptate.. Colonelul încercă să se lămurească. Ce popor. Morosow se sculă încet. devenind periculos. — Dumnezeule. De data aceasta refuză Ravic. — Adu-ne două calvadosuri.. trebuie să fii. tulburat.. Se întoarse spre Ravic.. Apoi ridică unul din paharele cu apă de pe masă şi-l azvârli calm în obrazul lui Navarro. Ravic se lăsă comod pe spate. Morosow se aşeză iarăşi jos. misiunea sa e mult prea importantă ca să rişte dificultăţi cu poliţia. — Aşa! Uite că vine acum un altul. Luă un pahar de calvados. — Un moment. — Dar domnule. În sfârşit. Îi ceru scuze lui Morosow pentru greşeala aghiotantului. încremenit. Pleacă din Paris astă-noapte. — Nu trebuie să fim nimic. care începu să-şi piardă din ce în ce mai mult răbdarea. cară-te de aici. Nebunul pare pierdut. Suntem fiinţe demodate. Îl privi pe Morosow. iar eu voi juca şah. — Colonelul Gomez regretă că nu-şi poate prezenta provocarea. Gomez făcu un pas înapoi. germanii şi italienii luptă acolo în locul dumitale.

că o cunoaşteţi pe doamna. Şi-acum lăsaţi-ne în pace. A spus că e pentru mine? — Nu tocmai. Din păcate nu se poate face aşa ceva din cauza dumitale.. — Era cât pe-aci să-i arunc acest delicios calvados în faţă. — Nu aştept nici un pachet. — Din când în când vin doamne la mine. zise el. Dar noaptea trecută era cu dumneavoastră. Era împachetat în hârtie albă şi legat cu o panglică. — A spus ea asta? — Nu. Dezveli un obiect mic. — Rusoaică? întrebă Morosow. spuse Morosow. — Ce Dumnezeu să fac cu asta? — S-o pui undeva. Am crezut şi eu la fel la început. — O femeie sau o doamnă? întrebă Morosow. declară Clarisse. E pentru mine. Multe lucruri pot fi puse aşa. Apoi. Chiar dacă nu e pentru dumneata. grupul marţial dispăru din odaie. Unul se auzi spărgându-se. Se auziră câteva cuvinte în spaniolă la masa din colţ. Mulţumesc.. Pare să te caute. Cine l-a adus? — O femeie — o doamnă — se bâlbâi băiatul. Un nume cam ca acesta. Apoi Morosow ridică ochii. Ravic băgă de seamă că roşul de buze fusese şters. spuse băiatul fără să se mai gândească. Mi-ar fi plăcut să-i bat pe indivizii ăştia. deschide pachetul. Chiar dacă n-aţi fi beţi. Am făcut lucruri mai rele în deplorabila noastră viaţă. — N-are nici un nume pe el. Paharele fură puse la loc cu zgomot. Luă bancnota de cinci franci şi o puse pe tavă. e discreţia. Sunt alţii pe care aş vrea să-i bat. Morosow râse. Trebuie să fie o greşeală.. cu oasele rupte. între astea două. Gomez spuse ceva în limba spaniolă. — Cam nostim. Un puternic vive! a răsunat în aer. — Cam-cam. A spus că e pentru doctorul care locuieşte aici. Părea stranie printre pioni. — Iată-l pe Charles. — Păcat. N-avea nici o adresă. Dar ar trebui să ştii că prima virtute pentru un funcţionar al unui hotel. n-aţi avea nici o şansă. Grupul se ridică. zise Ravic. Nu v-am rugat să ne plictisiţi. De la domnii aceştia. Cercetă hârtia subţire. — Acesta e spiritul care guvernează acum Europa! Oare am fost şi noi vreodată atât de nebuni? — Da. Ravic. Jucară şah timp de o oră. Puse Madona pe masă. Morosow luă paharul şi-l goli. copil nelegiuit ce eşti. pe undeva. zise Ravic. — E pentru dumneata. Ţinea un pachet mic în mână. zise el. Nu-ţi pare câteodată rău că n-o poţi face? — Nu pe ei. spuse Morosow. Şi. îl apucă pe Navarro de coate. Indiscreţia e numai pentru cavalerii din lumea mare. îl scutură şi-l trânti jos. În câteva clipe o să zăceţi aici. Se ridică. Cei patru se întoarseră şi plecară la masa lor..dintre voi nu e treaz. — Bine.. N-avea nimic pe ea. Ravic râse şi-l deschise. atât de aproape de Gomez încât acesta fu nevoit să se dea la o parte. Nu numeie dumneavoastră.. — Hai. — E prima dată că primesc ceva de la dânşii. Băiatul de la poartă se îndrepta spre ei. E foarte . Clarisse. — Nu. Era Madona de lemn pe care o văzuse în odaia ei — încercă să-şi reamintească numele — cum o chema? — Madelaine — Mad — îl uitase.

Vreau să uit asta.. Morosow se aplecă. Boris. — Prea multe nu se mai întâmplă astăzi. — Nu sunt o instituţie de binefaceri. — Da. — Ai încercat s-o mai vezi? — Nu. zise Morosow. — Nu-i mai ştiu numele. — Ea este? — Da. Gustav Schmidt era numele lui de scenă. adăugă el. spuse el. declară patronul filozofic. Asta — Morosow arătă Madona — să nu crezi că exprimă mulţumiri. Cunosc un actor care-şi spunea Gustav Schmidt. pentru orice. Care-i? Patronul un se dădu bătut. — Poţi s-o chemi şi să-i spui că sunt jos? — Camera doamnei n-ar telefon încă. Nu sună deloc astfel. Tremura uşor. nu? — Astăzi se-ntâmplă atâtea. nu. — Perfect. Probabil că e numele ei de teatru. Am să-ţi spun ceva. Şi acum să.mult loc pe aici. Dacă ai studia istoria. Numai pentru fiinţe omeneşti. mi-e de ajuns câte se-ntâmplă. — Mulţumesc. nu mai vorbim aşa de mult. Acum e în pământ. Şi probabil că şi dumneata. Asta voiam. dar n-am făcut nimic. — Madou. Capul lui mare şi chel reflecta lumina. Mici scântei întâmplătoare de bunătate — sunt lucruri pe care nu e îngăduit să le iei nimănui. Şi am văzut cazuri mai grele decât astea. — Doamna e în camera ei. nu mai e aici. zise Morosow. Eu cel puţin ştiu că da. . Fără să ştiu ce i se întâmplase. — M-am culcat cu ea. Chiar şi sună astfel. fiindcă o să mai comitem câteva aşa-numite crime în viaţa noastră. Joan Madou. totdeauna credem că-i ajutăm pe ceilalţi şi totuşi ne oprim tocmai când e mai multă nevoie. nu? — Nu ştiu. mă duc mâine s-o văd. — Curios. decât să-i spună pe numele cel mic. În realitate numele lui era Alexandru Maria conte de Zambona. Cine trebuia să mute? 5 Patronul îl recunoscu numaidecât pe Ravic.. Nu cred că-i numele ei adevărat. Cunoşteam o femeie care spunea că-i era mai uşor să se culce cu un bărbat. De ce să-i fie mai greu acum? — Pentru că acum e singură. — Ce număr are? — Douăzeci şi şapte. — Fiecare ne sprijinim unul pe celălalt. Morosow îşi petrecu braţul în jurul vasului în care se afla palmierul. Ravic — trebuie să fim prietenoşi cu oameni dacă putem şi atât timp cât putem. ai vedea că trăim într-o epocă relativ liniştită. — Foarte bine. — Pe el trebuie să-l fi îngropat. Era pe pământ. s-a dus. Până acum bărbatul era acolo. chiar dacă era mort. — Prostii! E lucrul cel mai puţin important din lume. Sunt sigur că puteţi merge sus. Întăreşte omul pentru viaţa asta grea. E un strigăt după ajutor. — De ce teatru? — S-a trecut în registru ca actriţă. atâta vreme cât nu e din dragoste.

Zâmbi cu tristeţe. — N-ai mâncat nimic toată ziua? — Ba da. E tocmai ce-ţi trebuie.. — E timpul să mai ieşi. Vom merge să mâncăm ceva. Odaia mică şi pătrată mirosea a pustiu. Nu într-un loc — doar aşa. Ravic nu avusese de gând să rămână mult. Îl uitase. — Chiar pe nimeni? Ea ridică obosită capul. Se aştepta ca ea să se împotrivească. Închise uşa în urma lui. Ceva mai târziu. — Ploua parcă. Dar ea se ridică numaidecât. Seara. se răzgândi. Acum. de patron. dar n-am văzut niciodată pe vreunul din ei. — Sper că nu te-am deranjat. Nici un răspuns. Era obişnuit cu asta — văzuse sute de oameni stând astfel — refugiaţi călătorind pierduţi prin ţări străine. avea ceva care-l mişcă pe Ravic până-n adâncul inimii. Azi la prânz. Dar aşa. cu care Ravic o văzuse îmbrăcată prima oară. Pardesiul e prea subţire. în afară de dumneata. văzând-o stând astfel.. — Da. chelner şi cameristă. Stătea pe patul de lângă peretele ce-o despărţea de cealaltă odaie. nu-i aşa? — Nu. Ravic privi împrejur. Ar fi arătat mai puţin nenorocită. aşa stăteau ei. ca să ies. Domnul. mai mult dintr-o obişnuinţă ce nu mai avea acum nici un sens. şi-şi luă pardesiul. S-a îmbolnăvit îndată ce-am ajuns. — Nu. Ravic încercă să-şi amintească numele mortului. Era îmbrăcată şi purta taiorul albastru de mătase. Ravic bătu la uşă. Ravic se aşeză pe singurul scaun cu spetează din odaie. — Voiai să ieşi? întrebă el. încât nimic nu i-ar mai fi putut stârni interesul. — Nici o încurcătură? — Nu. spuse el. . spui? — Da. Nici n-am avut multe. — Ai mâncat? întrebă el. — Aşa nu. dacă ar fi stat întinsă undeva. — Ai putut să le aranjezi pe toate? — Da.. şi-a noiembrie. Ziua e mai uşor. Vino. Nu cunoşti pe nimeni la Paris? — Nu. îmbrăcată într-o rochie de casă. Numărul douăzeci şi şapte. o văzu. Ce-ar mai fi putut s-o tulbure pe femeia aceasta? Nimic n-ar fi putut s-o trezească din amorţeala ei. — Nu-s prea mulţi. Raszinski avea prieteni aici. neştiind unde să se mai ducă — şi numai obişnuinţa părea că-i mai ţine în viaţă. — Nu.— Şi mie. Scaunul scârţâi şi el îşi dete seama că nu era într-o stare prea bună. N-ai ceva mai călduros? E frig afară. timp de câteva zile. spuse el şi o dată mai mult simţi cât de goale îi erau cuvintele. Părea atât de abătută. Bătu încă o dată şi auzi o voce nedesluşită. Dar fiecare se consolează cum poate.. spuse femeia. O mică insulă a unei existenţe plină de nesiguranţă. spuse el.. îmbrăcată fără nici un rost şi pentru nimeni. Când deschise uşa. — Pe nimeni. Îşi puse pălăria pe un scaun. domnule. Ce altceva aş putea face? — Nimic.. Nu mi-e foame.

nu-i rău deloc. Chelnerul plecă. cu stridiile. Era prea târziu ca să mai fie multă lume. care stătea lângă fereastră şi mânca brânză şi un bărbat singur. Nu prea mult. Coborâră scările. Aranja scrisorile şi mirosea a usturoi. după un timp. Ravic zâmbi şi ridică paharul. Afară de ei mai era o singură pereche. Ravic observă ca nu despachetase nimic. — Salute. urmărindu-l. Patronul nu mai era acolo. gesticulă el şi privi împrejur. Aşa. — Albert. Sunt mai bune decât cele mari. Chelnerul aduse ţuica şi-şi pregăti carnetul. — O carafă de vin. — Să bem numaidecât. spuse ea. cu un munte de stridii în faţă. îi spuse el. Nu-i decât începutul. La Belle Aurore nu era multă lume.— Plouă şi acum. se uită la ea. Avea umeri frumoşi. Şi acum pateul casei. rosé. Cu o coajă de pâine albă. rosé. cu tavanul scund. calde şi reci. Şi puţin vin. — N-are să fie nimic dacă n-o să-ţi placă nici una din astea. — E mai bine aşa? — Mult mai bine. Porcule. la gheaţă. cred. Îl împinse într-o parte şi se apropie de omul cel subţire. domnule. Desfăcu o langustă mică şi i-o servi. În locul lui. Albert nu părea surprins. rulantă. — Bine. Ravic chemă un taxi. Hors d'oeuvres fură aduse pe o masă mică. vărsat. Se îndreptă spre valiza mai mare. — Bem ceva şi mâncăm nişte hors d'oeuvres. — Tot mai crezi că n-ai să poţi mânca nimic? întrebă Ravic afară. jacheta şi haina de ploaie. Îşi umplu o farfurie pentru el şi începu să manânce.. îşi scoase jacheta şi îmbrăcă puloverul. văzu că începuse şi ea să mănânce. Nu poţi să-ţi pui ceva pe dedesubt? O jachetă sau cel puţin un pulover? — Am un pulover. Dar e frig. — Te rog să nu mai sâsâi. spuse Joan Madou şi bău. O pisică pestriţă stătea nemişcata lângă el. — Două ţuici. Perfect. Chelnerul veni şi privi cercetător faţa de masă. Cred că e tocmai ce-ţi trebuie. La uşă aproape că se ciocni de o femeie cu pălărie cu pene roşii. Pe neaşteptate se simţi grozav de înfometat. Apoi îşi puse basca. au să mai vină câteva rânduri. spuse el şi începu să şuşotească. Apoi se hotărî s-o schimbe. portarul şedea lângă raftul cu chei.. Ai Anjou? — Anjou. Luă un pulover negru din valiză. Restaurantul ăsta e vestit pentru hors d'oeuvres. Când. — Straşnic. În schimb aperitive au cu zecile. Limpede. — Cred că are să fie mai simplu dacă am să-ţi umplu eu farfuria. — Ce ţi-ar place? o întrebă Ravic. atunci să mergem la Belle Aurore. Şi hors d'oeuvres. înalt. sec . — Chérie. care năvălise înăuntru. — Încearc-o. Femeia îşi puse umbrela udă deasupra mesei şi se aşeză cu hotărâre pe scaun. fără să se mai îngrijească de ea. Reci. Altceva nici nu prea găseşti aici. — Nu ştiu. — S-s-s-t. Umplu cu vârf farfuria şi i-o întinse. şi toate foarte bune. comandă Ravic. Le vom încerca. Salute. Acolo nu se iau mese copioase. Găsiră o masă într-o cameră de sus. O carafă mare.

Joan Madou. Astăzi am alt fei de ţigări. — Nu. cu umbrela în masă. numai aşa. Pălăria cu pene roşii tocmai îi explica. zbenguindu-se încoace şi-ncolo. Albert asculta şi nu părea deloc impresionat. nu încă. N-am jucat decât roluri mici. spuse ea şi pentru o clipă lui i se păru că are să înceapă să plângă. ca să întrebe ceva. nu pe cele cu tutun negru. nimic special. — Ai mai făcut şi altceva? întrebă el. Ca şi dumitale. — Te-ai gândit la ce-ai să faci? întrebă Ravic. — Nu. lângă bar. Asta-i tot.şi rece. da. Nimic în ultimii ani. Partea de sus a pereţilor era de sticlă. spuse Joan Madou. trăieşte încă în Italia. Ravic abia mai asculta. — Da — ca un maître d'hôtel. aşa ca s-audă toţi. — Nu. Am pierdut foaia la hotel. — Aveai de gând să faci ceva precis când ai venit aici? Femeia ezită. — Îl uitaseşi? Ravic îşi ridică privirea. cu faţa spre Champs Elysée era foarte aglomerată. — Acum ţi-l aduci aminte? — Da. Pentru masă eşti un tovarăş de mâna întâia. dar izbutiră să ocupe o masă jos. Nu-i pot suferi pe cei vorbăreţi. — Nu sunt deloc o tovarăşă bună. — Ştiu asta. spuse el. Mama era englezoaică. — Nu te întreb dis simplă curiozitate. — Perfect. — Acum soseşte cel de-al doilea rând de gustări. În afara acestor roluri mici? — Numai unele lucruri de acelaşi gen. Privi prin odaie spre Albert. de asemenea. Pentru aşa ceva n-ai nevoie să vorbeşti perfect limba franceză. răspunse Ravic. Crezi c-ar trebui să fac ceva? Asta doresc şi eu. Dar te-ai ostenit foarte mult pentru mine. Mi-a spus când l-am întrebat care ţi-e numele. Dar. Vrei să iei ceva îndată sau ai vrea mai întâi o ţigară? — Întâi o ţigară. Şi-au luat cafeaua la Colisée. Tatăl meu era român. Dealtfel nu vorbesc destul de bine franţuzeşte. Nu l-am întrebat. la mine. liniştită. de ce era un porc. Sau pe cei care vorbesc cu voce tare. — Da. dealtfel. spuse ea.. Puţin dans şi muzică. Apoi se uită drept la el. Dar mai întâi trebuie să găsesc ceva. spuse el. — Nu. — Nu sunt o actriţă bună. Avea în ea ceva şters şi vag şi nu era atrăgătoare. Ea se rezemă de speteaza scaunului şi trase fumul adânc în piept. Odaia mare. şi n-am putut să mi-l amintesc pe moment. Nu părea făcută pentru asta. — Proprietarul hotelului mi-a spus c-ai fi actriţă. iar în dosul lor zburau papagali şi alte păsări tropicale multicolore. A murit. râse Ravic. Joan Madou zâmbi uşor. Era plictisit şi nu ştia ce să mai spună. puţin engleza şi româna. Ea se uită la el. Mi-am spus-o în fiecare zi. — Ce limbă vorbeşti atunci? — Italiana. E greu dacă nu cunoşti . Am fost crescută în Italia. — E plăcut să stai astfel. — Asta ai putea încerca uşor aici. Ravic o privi cu neîncredere. Pentru masă. şi bătea ritmic. — Nici mie nu-mi place. — Te-ai ostenit mult cu mine. Îi dădu s-aprindă.. — Nu-mi place să mănânc singur. — Ba da. Vorbesc. în acelaşi timp. nu ştiu unde.

— Ştii ruseşte? întrebă el. Ciugulea înainte şi-l ignora. Crezi că e deosebit de interesant? — Nu. Sigur! Morosow trebuia să se priceapă la aşa ceva. Poate să-ţi fie de folos. Sări pe o cracă mai jos şi începu să-şi scuture penele. E portar la Şeherezada. E un local care arată destul de bine. Vrei să încerci? — Da. Am să-i vorbesc eu. — Omul de care vorbesc nu e un agent. De ce? — Ştiu pe cineva care se pricepe la astfel de lucruri. — Aşa. Câteva cântece. Ce m-aş fi făcut altfel? Dumnezeule sfinte. — Ce altceva atunci? Papagalul renunţă. M-ai scos din camera mea şi mi-ai vorbit. — Să bem un coniac. Când? — Cel mai potrivit ar fi seara pe la nouă. — Nu sunt obosită. Atunci nu-i ocupat şi are să aibă timp pentru dumneata. Şi recomandaţiile nu ajută prea mult. E un club de noapte în Montmartre. Dacă nu-ţi va face rost la Şeherezada. se gândi deodată Ravic. Privi stânjenit la peretele de sticlă din faţa lui. Agenţi sunt peste tot. spuse ea. Morosow e în relaţii foarte bune cu impresarul. Ravic îşi dădu seama că femeia credea că vrea să scape de dânsa în chipul cel mai simplu. Pe neaşteptate începuse să vorbească ca o profesionistă. spuse ea. Ravic revăzu chipul lui Morosow. altundeva. Ideea asta îl învioră. Sunt seri când n-am pe nimeni în jurul meu. Un papagal îngâmfat încerca s-ademenească o porumbiţă. — Mi-e prieten. dar eu nu sunt o parteneră prea plăcută. Porumbiţa era aşa de plictisită încât nici nu încerca să-l alunge. căci nu mai vorbisem cu nimeni de câteva zile. Dar crede-mă că nu sunt chiar aşa de filantrop. — N-a fost din milă. Morosow era răspunzător de seara asta plicticoasă — acum i-o putea trece lui şi Boris ar fi avut o şansă să arate ce poate. Portarii sunt mult mai bine informaţi decât agenţii. Salute! — Salute! Ravic puse jos paharul. Ai vrea să te întorci la . Pe neaşteptate. Din cauza asta protestă. Unele se aseamănă cu cele româneşti. Dar ştiu că nu-ţi face nici o plăcere să stai cu mine. se simţi mai bine. — Portar? Joan Madou ridică iute capul. Îl cunoşti bine? Ravic o privi mirat. acum vrea să-n-ceapă cu asta. Joan Madou îl privi drept în ochi.pe nimeni. El cel mai bun răspuns. Ai venit fiindcă ţi-a fost milă de mine şi-ţi mulţumesc. Făcuse tot ce putea şi-acum scăpase de ea. Porumbiţa îşi ridică cu indiferenţă coada şi-l murdări. — Eşti obosită? întrebă el. Şi-acum să părăsim menajeria asta. Îţi voi da adresa lui. La Şeherezada. E foarte mult. Schimbă adeseori programul. — Puţin. Acum am să mă duc. Simţământul uşor de răspundere ce-l încercase dispăruse. — Nu cred că mă pot baza mult pe asta. Asta-i partea proastă. Morosow. — Am renunţat să-mi caut parteneri. Îl cheamă Boris Morosow şi lucrează la Şeherezada de zece ani. Atunci e altceva. Poate să ne fie de folos. sigur că-ţi va găsi altceva. Ai făcut prea mult pentru mine. se gândi Ravic. Uite coniacul dumitale. spuse Ravic.

şi camera părea mult prea strâmtă pentru ea. — Trebuie să bei de ajuns. domnule. spuse Ravic. la Şeherezada. nu chiar aşa de uşor. — Ai ceva de băut? întrebă Ravic. Se auzi un ciocănit. — Courvoisier. E chiar mai rău. nu? Joan Madou făcu semn că nu. Aici nu-i nimic. — Asta se poate întâmpla chiar dacă încui. spuse ea. — Voi merge cu dumneata. Şi vom lua o sticlă cu noi. Putem lua ceva aici. — Odaia nu e încuiată. cu cât e mai primitiv. un sandviş. — Credeam că are să fie de ajuns când încă mai eram acolo. Ochii ei luminoşi şi mari erau parcă fixaţi într-o furie disperată. Scot dopul şi aduc sticla sus. — Şampanie. Tot deauna trebuie s-aducem ceva cu noi. uitându-mă la uşa asta — simt că nu. Urcară scările. — Ai băut de-ajuns? întrebă Ravic. — Foarte bine. Stătu astfel o clipă. răsucindu-şi brusc trupul la fiecare întoarcere. Căpătase pe neaşteptate forţa şi graţia unei pisici. — Perfect. Totuşi continua să stea acolo. Joan Madou ezită. — Foarte bine. — Mulţumesc. — Poate că ai dreptate. la hotel. Era aproape trei dimineaţa. La Şeherezada. Vino. — Şi apoi? — Vom bea încă anul. Atunci îţi face bine.. . să iau cheia şi să descui uşa unei camere goale — e ca şi cum aş descuia un mormânt — în care nu se află nimic afară de câteva valize. N-ajută la nimic.. Bea. nicăieri. dar în situaţiile grele.. Atunci să mergem în altă parte. — Se mai poate aranja ceva. — Ţi se pot fura banii şi hârtiile dacă nu încui. Portarul se trezi. în camera aceea goală. Nu-i bine să bei când eşti singur. spuse hotârâtă. Totuşi. Portarul aduse coniacul. Ceva mai tare. Vom bea ceva — avem amândoi nevoie de asta — şi-n acelaşi timp poţi să afli cum merg lucrurile pe acolo. coktail? întrebă numaidecât portarul cu un aer profesional. Dar nu-mi place să vin singură din oraş. — Am încercat şi aşa. cu atât e mai bine. O sticlă de coniac. Se opriseră în faţa hotelului Milano. Rafinamentul e pentru timpuri mai liniştite.. Dar acum. — Poate. cu mâinile în buzunarele jachetei. cu astfel de chei. — Nimic nu ne aşteaptă. Hennessy.. Joan Madou îşi aruncă basca şi haina pe pat şi privi spre Ravic. E simplu şi barbar.hotel. — E foarte adevărat.. Ravic plăti şi-l expedie din odaie. — Să mă urc acolo. dar căscând încă. — Iată. Ravic o urmări cu atenţie. Altfel vom merge la acelaşi bar să mai luăm o sticlă. — Ai cheia? o întrebă Ravic. Apoi privi uşa. Dar câteodată ai cel puţin o iluzie binefăcătoare. — Doamna şi domnul vor putea să mănânce ceva? întrebă el. Martelle. — Pui rece. cu paşii mari. Apoi începu să se plimbe încoace şi încolo prin camera îngustă. Bisquit Dubouchée? — Courvoisier. Apoi umplu două pahare. Ea îl privi.

Nu asculta ce spunea Joan Madou. O faţă palidă. pe neaşteptate. El se lăsă pe spate. Iată că. — Trebuie să faci ceva. Deschise ochii. Poate fiindcă astăzi. Radiatorul sfârâia. Parfumul greu al castanilor. Visurile ghemuite pe umerii cuiva. Mi se pare plictisitor. Când te plimbi. Nu poţi fi niciodată singur. dezbrăcatul şi toate acestea.. Du-te acolo mâine seară. Nu era mai bine sau mai rău decât altceva. M-am plimbat pe stradă în fiecare noapte. Cunoştea toate lucrurile astea şi nu voia să mai ştie nimic. spuse Ravic. spuse el. M-ascult pe mine însumi. nu? — Da. Numai când stai şi când îţi cade tavanul în cap. ochi şi nu pietre! Cineva care să nu umble împrejurul meu ca un exilat! Ca şi cum ar fi de pe o altă planetă! îşi aruncă părul pe spate şi luă paharul pe care i-l întinsese Ravic. E rău că nu l-am întâlnit pe Morosow la Şeherezada. Trebuie să fie fantome. Mai devreme decât de obicei. Patul. Se opri.. Apoi faţa. Pe la nouă. Nu-mi place să dorm în pat. oarecare şi ştearsă. "Trebuie să fiu beat. asemenea unei cucuvele. cu ochii strălucitori în întuneric. Asta-i tot ce vrei. O să-ţi las dumitale sticla. N-o să te audă nimeni. Îşi bău paharul cu coniac. Cel puţin să am pe cineva care să-mi vorbească! Să fie măcar nişte ochi care să se uite la mine. Ea făcu semn că nu.. Nu mai este deloc aceeaşi femeie. Sau amândouă. Nimic altceva. — Când te întorci şi când stingi lumina — şi întunericul te cuprinde ca şi cloroformul. Mi-a făcut bine. îi văd ochii. Să fii singur — eternul refren al vieţii.. Nu ştiam că azi e ziua lui liberă. — aprinzi din nou lumina şi priveşti. Joan Madou se opri din mers. se gândi Ravic. Sau poate că lumina asta e de vină.. Poate fiindcă zilele acestea am tăcut tot timpul. Observă că paharul ei era gol.. E noapte. e parcă mai uşor. Focul care a-nceput să pâlpâie sub frunte o iluminează. Se vorbeşte prea mult de singurătate. — Mulţumesc. — Nu asculta ce-ţi spun. O vioară — undeva în amurg — într-o grădină de pe dealurile din jurul Budapestei. Se ridică. Nu-l văzuse până atunci. Totul va fi uitat până mâine.Ravic se aşeză într-un şezlong de lângă peretele din faţă. Îi întinse paharul gol lui Ravic. Ravic aprinse o ţigară. O noapte care nu e niciodată noapte. — Perfect.. Probabil că nu arăt ca o persoană căreia i se poate fura ceva. — Nu ştiu de ce spun toate astea. Ravic dădu din cap. Undeva. priveşti. şi se aşeză pe pat. — Cât despre altele — am aşteptat asta adesea. O femeie. pe care . Chiar ceva la bucătărie. Spune orice vrei. — Nu ţi s-a întâmplat niciodată nimic pe străzi? Să-ţi fure cineva geanta? — Nu. Ora când toate femeile sunt frumoase. — Era aici când te-ai mutat? întrebă el. Am nevoie de asta. şi ploaia bătea blând în fereastră . spuse Joan Madou. cel puţin nopţile vei avea de lucru. Nu voiam. Dar noaptea.. pentru prima oară. Sunt sigur că-ţi va găsi ceva. Atunci. — L-am adus eu. Ceva care mă priveşte. în casă. — De ce? — Fiindcă m-ai lăsat să vorbesc fără s-asculţi. Vântul. O cameră. Este altcineva. — Beau. De ce? Dimineţile şi ziua încă mai merge. se auzea apa curgând. Primul semn al beţiei. zise ea.

iar el îi simţi răsuflarea. tot aşa de bine ca şi la mine. N-o să-mi las haina aici. — Eşti un copil. o pernă şi o cuvertură. Restul pot să-l fac la spital. o să mai bei ceva şi apoi te vei culca. — Nu mă părăsi aici. Portarul veni repede. spuse el observând expresia ei. — Nici vorbă de aşa ceva. El luă sticla. — Vino. cearşafuri şi toate astea. vom sta aici. — Nu-i nevoie să mă conduci. — Straşnic. Şiroaie umede şi cenuşii se amestecau cu vântul prin lumina gălbuie a felinarelor. spuse Ravic. — Pot să fac eu însumi lucrul acesta. pot să mă duc şi să stau cu portarul până ce vei fi gata. Mâine la nouă. slăbită. — N-o să plec. oricum. nu mai am putere. Nu-i vremea de plimbare. Perne. Poţi să aranjezi lucrul ăsta? — Desigur. Am să te trezesc. la nouă. Te vei culca pe pat. dar nu noaptea! Mâine voi avea curaj. N-am să mai plec. Pot să dorm acolo. Apoi o puse deasupra unei valize. Privi înspre şezlong. Nu va fi prima noapte de veghe. Vreau să mă plimb pe undeva. spuse Ravic. Ravic puse cu atenţie sticla pe masă şi-i luă încet mâinile de pe braţul său. Nu ştiu de ce. — N-aveam de gând să te conduc. ca să nu-l uiţi. Numai că nu vreau să rămân aici. Are să-mi facă o deosebită plăcere s-o rog pe Eugénie să-mi pregătească o baie.. spuse Joan Madou. Pot să dorm aici. E mai bine s-o facă un bărbat. orice. Nu acum. Mulţumesc.. — Vrei într-adevăr să pleci? întrebă Joan Madou. Un cearşaf. Privi împrejur ca şi cum cineva ar fi fost ascuns prin odaie. Două suflete pierdute în noiembrie. cafea cu rom şi cornuri. . Ravic scrise totul pe o foaie. nu trebuia să ieşi cu mine — nu în noaptea asta — nu pot rămâne singură acum. Nu sunt sosit din Egipt. Mă voi întoarce în zori. Ravic se duse la fereastră. Se poate? Ea făcu semn că da. Mă voi scula şi-ţi voi pregăti gustarea. sunt abătută. Va fi acelaşi lucru. — Nu-i nimic. Afurisit de devreme. Pe neaşteptate Joan Madou fu lângă el. — Dar. E o veche manie de-a mea. Şi numele lui. Am avut o pneumonie serioasă şi n-am părăsit patul decât de două zile. Uneori trebuie să ne obişnuim cu orice. Avea încă o sticlă de coniac în mână. — Nu. ca un om care are de lucru. Îmi voi lua gustarea într-o cafenea. Nu mă lăsa singură. Mă şi gândisem la asta. Am să dorm aici. Afară de asta avem nevoie de unele lucruri. Stătea încă aproape de el. Ravic aprinse o ţigară. domnule. — Ne crezi mai grozavi decât suntem. spuse el. Ravic o privi. dar în noaptea asta nu pot să fiu singură. Perfect. Atunci e mai uşor. N-o să plec. — Uite adresa lui Morosow. Joan Madou se ridică. tot are să trebuiască să te întorci. spuse el. Aparţinem generaţiei de după război.nu mai străluea nimic. spuse ea repede şi rugător. — Trebuie să mă scol la şapte şi jumătate. O să cercetez pantofii din faţa uşilor. — În curând se va face ziuă. Am o operaţie mâine. Ravic privi soneria. O să ies pe culoar. noaptea. Îşi luă haina de ploaie şi basca. — Pot să-l sun. Dacă vrei. E prea frig şi plouă prea tare afară. secătuită. Ploua încă. Am şi eu nevoie de câteva ore de somn. De ce nu rămâi aici? De-abia te-ai obişnuit.

Aş fi vrut s-o văd pe doamna care i-a ales-o. Aşa e mai simplu. — Dimpotrivă. — E păcat. — N-am nevoie de un pahar mic.. — Sunt sigur că n-aveţi pijama. Noapte bună. Pot să vă dau una. O să iau lângă mine sticla şi celălalt pahar. Confidenţial vă spun că mi-a dăruit-o un american. cu toate că stăteau alături. Pneumonia dumneavoastră. — Nu eşti francez? — Sunt. — E chiar mai bine. montaţi. domnule. Ravic scoase câteva hârtii din buzunar. Îl înţelese pe american. O voi cere doamnei mâine. — Nu prea se-ntâmplă adesea aşa ceva. Apoi faţa i se lumină. cu stele galbene ca desen. spuse Ravic. — O să ţi-o înapoiez chiar eu. N-o vând. Nu port asemenea lucruri. pe care le adusese portarul. domnule. Am să te aud. spuse el — Nici eu n-o fac prea des. Portarul ăsta e un vrăjitor. Sigur că are să fie prea mică pentru mine.Portarul se întoarse cu lucrurile cerute. Mătase artificială albastră. Pe culoar văzuse o baie destul de comodă şi luase o perie de dinţi nouă de la portar.. spuse el. Celelalte erau o pereche de pantofi maro şi o alta de pantofi uşori. arătându-i pijamaua. O primise de la o doamnă. Pijamaua era nouă. Umplu un pahar cu coniac şi-l aşeză lângă celelalte. Dă-mi mie lucrurile astea. Ce-i asta? — O sticlă cu apă caldă. — Bine. — Mulţumesc. fără să scoată o vorbă. Pot să beau din celalalt. Erau amândouă în faţa aceleiaşi uşi şi păreau grozav de pierdute. — Vă împrumut pijamaua pentru o noapte. — Atunci te-au răsfăţat americanii. Portarul aduse pijamaua. mâine. nu? întrebă mândru portarul. Era o pijama minunată. Chiar o s-o îmbrac. Ravic o contemplă un timp. Sforăituri zgomotoase se auzeau din odaia din spatele lor. spuse portarul. domnule. Dar să baţi încet. — Cât îţi datorez? — Cât credeţi. Ravic se aranjă în şezlong. Îţi dă curaj şi-ţi ia frica de-a fi ridicol. Noapte bună. Avea tot ce-i trebuie — slavă Domnului — şi n-avea de gând să suporte atenţiile superficiale ale unei . Trei perechi de încălţăminte stăteau în faţa uşilor. O pereche de cizme înalte cu elastic. Numai de ziua naşterii şi la Crăciun. — Cred că are să-ţi ajungă. Ravic scoase mâna din buzunar. — Straşnic! Numai că eu mă încălzesc cu coniac. Un costum pentru Moş Crăciun. spuse Ravic către Joan Madou. Pentru el era acelaşi lucru dacă dormea în hotelul lui sau aici. Le voi duce înăuntru. de unde fusese adusă. Port cămăşi de noapte. Ea era ca şi un bolnav. Din Saint-Nazaire. — Grozavă. — Priveşte. E absolut nouă. Era încă în cutia ei de la marele magazin Louvre. domnule. Ravic aşteptă pe culoar. N-o să fie nevoie să mă scol şi să-l umplu iarăşi. Să mă scoli la şapte şi jumătate. Celelalte n-aveau importanţă. Afară de asta — nimic nu-i prea mult pentru o astfel de pijama. E absolut nouă. — E prea mult. Ravic se uită la bătrân. — Îmi pare bine că vă place. Aranjă cearşaful pe şezlong. Adu-o să mă uit la ea. Îi era recunoscător că nu se îngrijea dacă stătea comod. domnule. vă vine foarte bine. Se opri brusc când îl văzu pe Ravic pe culoar.

— În acest fel unele lucruri ţi se par mai uşor. O oboseală pătrundea încet spre el. Asta s-a întâmplat poate. Goli paharul. — Aşa e mai bine. pe podea. Răbufniturile vântului. — Da. Afară cineva urca scările. dacă nu cunoşti pe nimeni? — Nu ştiu. Sunt unii care nu se mai pot întoarce. Nu mai avem nici un punct de sprijin. aşa era. şi-am privit cerul imens. Se auzi un scârţâit de cheie şi o uşă se închise cu zgomot. Ce altceva aş putea face? — N-ai unde să te întorci? — Nu. din odaia caldă. — Ai simţit vreodată asta? întrebă el. pentru prima dată mi-am dat seama că. Tot ceea ce ne unea. şi de atunci nu mi s-a mai părut niciodată astfel. Vedeam cum Pământul străbătea în tăcere imensităţile spaţiului. Ea rămase tăcută o vreme. noaptea. Nu e vremea să te plimbi prin ploaie. E ceva în mine care mai e treaz. — Mai plouă încă? — Da. mutat din loc. fiindcă mă trezisem dintr-un somn adânc şi-mi pierdusem memoria şi obişnuinţele. — Raszinski şi cu mine am venit la Paris fiindcă voiam să ne despăr- . şi tristă dacă eşti singur. Nu chiar aşa. altele mai greu de suportat. acum a fost distrus. Când eram copil. cu multă putere. că eram cufundat în ceva din care nu mai puteam ieşi. cenuşiu. Ravic puse sticla jos. Învăţasem că Pământul e o planetă şi că se învârteşte. asemenea unei oglinzi ce se prăbuşeşte. Înainte de a aţipi am văzut Orionul la orizont. fără să înţelegi. Ravic se gândi că adormise. Zgomotul ploii pătrundea liniştit. spuse el.. şi din afară ritmul monoton al ploii — o colibă slab luminată la marginea haosului. Într-altfel.. deasupra pădurilor. Când nu mai vorbisem nimănui zile întregi şi mă plimbam noaptea — şi erau oameni ce-şi aparţineau unul altuia — care mergeau undeva — care şedeau acasă altundeva. Ne-am făcut ţăndări. într-adevăr. Totul devenea atunci ireal — ca şi cum m-aş fi cufundat şi-aş fi mers printr-un oraş straniu şi apa. Imediat după aceea apa ţâşni dintr-un robinet. Ravic rămase tăcut un timp. Veneau şi umbrele. Îşi umplu din nou paharul. Era vară şi cerul era senin.gazde. — Trebuie să ne obişnuim cu asta. spuse Joan Madou. aşa cum înveţi din cărţi. Când vei fi destul de obosită. Îşi umplu paharul şi puse sticla pe podea: — Salute! — Salute. — De ce stai la Paris. O odaie ciudată.. Vântul repezi picăturile de ploaie în fereastră. Şi mulţumesc. am dormit într-o livadă. de lumină şi gânduri. Nu ştiu cât ai băut. rece şi vag. ceva mai trist decât tristeţea — o mişcare nelămurită a amintirilor. Treaz şi rece. nu-mi mai răspunde. — De ce-ai venit la Paris? Joan Madou nu răspunse. Dar atunci. un val infinit ce se-ndrepta spre ei şi care încerca să-i tragă înapoi şi să înmormânteze ceva lăsat în voia apelor pe-o insulă şi uitat — o tresărire de omenie. — O noapte potrivită pentru beţie. Deodată cerul nu mi s-a mai părut nemişcat şi odihnitor. un foc mic într-o sălbăticie absurdă — un chip ne-cunoscut căruia îi vorbea.. Am simţit atunci. — Nu încă. N-am uitat niciodată priveliştea. Privi spre ea. — Da. asemenea cuiva care ar fi vrut să intre.

îi era indiferent. Nu era nimic de care să fie deosebit de mândru. În cealaltă odaie. Se întâmplase o minune cu ea şi singurul lucru care o interesa era că nu trebuia să umble prin ploaie. Sunt momente când nimic nu te poate surprinde. ci fiindcă te-a părăsit el. Ravic o urmări blând cum se lasă pe pernă. cu dinţi urâţi — dar pentru Ra-vic era mai frumoasă în clipa aceea chiar decât Elena a Troiei. — Cum de s-a întâmplat să vii tocmai la spitalul ăsta. pentru moment. — De ce? — Pentru că nu trebuie să ies. pe cealaltă putea s-o piardă la fel. — Uită.ţim. răspunse ea. Acum. Apoi duc cutiile cu pălării la clienţi. Lucienne? întrebă el. Păcat că nu plouă mai tare. — Fiindcă a murit! Mort! Să dispară aşa. Acum e cinci şi jumătate. Afară de asta. Ploua cu găleata. — Ba da. Regretele sunt lucrurile cele mai inutile din lume. Toate astea nu-l priveau pe el. zise el. — Atunci de ce erai aşa de disperată? întrebă Ravic. spuse el şi gândi: Nu-i adevărat. lângă geam. Curios. pe fereastră. Ea îl privi cu prudenţă. — Cum ţi se pare. neînsemnată. Pe vremea asta aş fi fost pe drum. Dar fata aceasta. Era mai bine ieri. în faţa ei. Auzeau gâfâielile lui înăbuşite prin uşă. acum când te-ai sculat din pat pentru prima dată? întrebă el. Ravic se aşeză pe un scaun. Fiindcă te-a lăsat singură înainte de-a te fi pregătit. Joan Madou nu răspunse. Era un izvor al vieţii. — Cred — pentru el ar fi fost altceva — era. — Da. Şi nici să-n-drepte ceva. omul tocmai începuse să vomite. — Nu e plăcut să distribui pălării pe-o vreme ca asta. era salvată. se gândi el. şi până în cele din urmă omul îi pierde pe toţi ceilalţi şi pe el însuşi. zise Lucienne. Viaţa nu ne poate face perfecţi. Lucienne Martinet stătea la fereastră. Nimeni nu mai poate reînvia nimic. privi afară după-amiaza cenuşie şi apoi întoarse din nou ochii spre Ravic. . Stătea ghemuită pe scaun. Pentru doamna Lanvert. Nu fiindcă murise.. Altfel am fi cu toţii sfinţi.. Mâine trebuia să opereze. Pentru mine este. Voia să doarmă. Ravic nu fu deloc surprins. strâns în jurul umerilor. se gândi el. Mai rămăsese ceva — dar era prea obosit ca să mai gândească. 6 Când Ravic intră. o fiinţă mică. într-un chimono ieftin cu buline. salvată cu propriile lui mâini. Ea privi afară. — Nu e o vreme prea frumoasă astăzi. pe una o pierduse cu puţin înainte. Înţelegi? Joan Madou se ridică în pat şi privi spre Ravic. după ce scapă de moarte. Tot ce e perfect aparţine unui muzeu. spuse ea după aceea. Ciudate lu-cruri săvârşim uneori.. Trebuie să lucrăm până la cinci. Magazinul acela din aleea Martignon. înainte să-l părăseşti tu. altcineva trebuia să meargă prin ploaie. deodată! Fără să se mai întoarcă niciodată! Mort! Fără să se mai poată îndrepta nimic. — Mi-a spus cineva. Întotdeauna credem că oamenii trebuie să fie extrem de fericiţi. — Distribui pălării? — Da. Fata se uită la el.. Puse paharul pe podea lângă sticlă.

Tot ce trebuie să faci. Lucienne. Lucienne îşi privi mâinile. am putea încerca să căpătăm ceva de la femeia care a provocat avortul. — Da. Mai bine l-ai întreba pe doctorul Veber. Un copil — ce-aş fi făcut cu un copil? Ea privi iar afară pe fereastră. Cu zece zile înainte. desigur. — Era fata care a murit în timpul operaţiei? — Da. domnule doctor. — Cât o să trebuiască să mai rămân aici. Dintr-o dată faţa ei păru cu zece ani mai bătrână. E scump. — Ştiţi şi dumneavoastră. — Ce puteam să fac? Trebuia să risc. A spus că operaţia şi pansamentele vor fi socotite în plus. Acum o să trebuiască să plătesc încă o lună.. Nu cunoşteam pe altcineva. Lucienne ridică din umeri. — Care? Eugénie. — Crezi că pot plăti atâta. era în treisprezece. care odată fusese blândă şi pe care viaţa o înăsprise atât de timpuriu. — Lucienne. mai târziu. Ravic dădu din cap.. — N-ai pe nimeni care să te ajute? Lucienne ridică ochii în sus. zise el. Până la uşă. El a fost atât de supărat. zise ea.. — Infirmiera mi-a spus că n-am dat destul.. Altfel n-ar fi vrut să aibă de-a face cu mine. — Sau la acelaşi doctor? Nu trebuie să-ţi fie teamă să-mi spui. Pe balconul din faţă stătea un bărbat cu bretele şi cu o umbrelă deschisă. Costă mult! — Ai plătit operaţia. De ce? — Costă şi costă. Privi faţa mică şi rece. e să ne .— Cine? — O cunoştinţă.. — Când s-a petrecut asta? — Cu o săptămână înainte să vin eu.. Nu bănuia că sunt aşa de neştiutoare. aşa. De aceea s-a întâmplat să cunosc spitalul. din leafă? N-am atâţia bani. — Infirmiera nu se pricepe la lucrurile astea. treizeci de franci pe zi. Degetele îi erau subţiri şi înţepate. — Întâi s-a dus Mary acolo. — Aş vrea să ştiu mai curând. A fost greşeala ei. — Şi totuşi ai venit aici? — Da. cu toate că ştiai ce i se întâmplase. — Poate putem reduce o zi sau două. — O cunoştinţă care a fost şi ea aici. Lucienne nu răspunse.. domnule doctor? — Cam o săptămână. zise Lucienne cu indiferenţă. Trebuia să fac anunţ că mă mut pe cincisprezece.. De ce nu? Ravic nu spuse ceea ce voia să spună. — Încă o săptămână? — Nu e mult. — De ce? — Aş vrea să ştiu cât am de lucrat ca să le plătesc. — Ce cunoştinţă? Fata ezită. — Cine ţi-a spus asta? — Infirmiera. Eu am adus-o. Lucrurile astea nu erau noi pentru el. Doar nu ştiu despre cine e vorba. Când am venit aici. — Şi te-ai dus şi dumneata. — Ai fost la aceeaşi moaşă? întrebă el. degeaba. — Mai am de plătit chiria pe-o lună.

replică infirmiera cu demnitate. Poate să aibă nevoie de mine. — Nu cred că doctorul Veber să aibă nevoie de dumneata. Şi nu toţi evreii sunt evrei. odată. Eugénie? Cinicii au cel mai bun caracter. Idealiştii sunt cei mai insuportabili. decât printre cele care duc o viaţă atât de grea ca a ei. Ea râse cu amărăciune. Sau cu proprietarul unei întreprinderi de pompe funebre. fata nu s-a plâns. răspunse Ravic. Fata se ridică brusc. — Eugénie. — Eugénie. Eugénie. la hotel. — Frumos hotel! Cuibul acela de ovrei! Ravic se întoarse. Numai c-ai reuşit să-i strici toată ziua. Dar dumneata n-ar trebui să sperii pacienţii cu poveştile dumitale despre taxe şi onorarii. Dealtfel. — Bineînţeles. — Virginitatea nu presupune întotdeauna clarviziune. Cu un văduv cu copii. dumneata! Întotdeauna trebuie să sperii lumea? — Nu cred că-i genul meu. o strigă el. O să fiu atunci şi eu amestecată. Apoi mă duc la mine. Mă duc acum la fiicele păcatului. sunt mult mai numeroase stricatele printre femeile care nu s-au culcat niciodată cu un bărbat... nu toţi refugiaţii sunt evrei. Unii oameni n-au într-adevăr noroc. — Oricum. A trebuit să-i plătesc trei sute de franci. mulţumesc lui Dumnezeu. — Poliţie? Nu. un evreu negru. cu cârpele de lustruit în mână. Am cunoscut chiar. — Fără poliţie. Ca să nu mai vorbim despre cele măritate. Era un om foarte singur. Freca un platou de nichel care n-avea nici o pată.spui numele ei. Eugénie înălţă din umeri. tot o faci toată ziua. Singurul lucru care-i plăcea. cam până la cinci. Asta e viaţa. Asta-i tot. zise Ravic. se gândi Ravic. O să rămân acolo. Un exemplu dezgustător de virtute conştiincioasă — ce ştii tu despre deznădejdea micii modiste care a avut curajul să meargă la aceeaşi moaşă ce i-a nenorocit prietena — şi la acelaşi spital unde cealaltă murise — şi care n-a spus decât: «Ce altceva aş fi putut să fac?» Şi: «Cum pot să plătesc atât?»" — Ar trebui să te măriţi. Ea tresări speriată. spuse ea ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva şi nu despre ea însăşi. — Eugénie. — Dimpotrivă. De ce printre oamenii credincioşi se găsesc atât de puţini cumsecade. Ravic fu mulţumit să vadă două pete roşii apărând pe obrajii femeii. N-o să facem altceva decât s-o ameninţăm. E de oţel.. . spuse el. — Domnule Ravic. În caz că doctorul Veber are nevoie de mine. — Aaa. Era una din maniile ei. Infirmiera nu răspunse. era mâncarea chinezească. înspăimântător de singur. O văzu pe Eugénie în sala de operaţii. — Mi-am închipuit. Lustruia instrumentele de nichel. Ai mult noroc. — N-ai să obţii în felul acesta nimic de la ea. încât nu-l auzi când intră. — Şi ce-i cu asta? Duce o asemenea viaţă şi mai e şî sensibilă! "Eşti un catehism moral ambulant. Fiinţa ei toată nu arăta decât împotrivire. La Osiris. stricata aia trebuia să se plângă.. Era atât de absorbită de lucrul ei. ai să binevoieşti să nu te mai amesteci în treburile mele personale? Altfel o să fiu nevoită să mă plâng doctorului Veber. Asta nu te pune pe gânduri? — Nu.

Ravic se afla într-un bistro de pe strada Boissière, privind prin geamurile ude de ploaie, când zări un om. A fost ca o lovitură în plexul solar. În prima clipă nu simţi decât şocul, fără să-şi dea seama ce era — dar în clipa următoare dădu masa la o parte, sări de pe scaun şi se repezi spre uşă prin mulţimea din local... Cineva îl prinse de braţ şi-l ţinu strâns. El se întoarse. — Ce este? întrebă mirat. Ce-i? Era chelnerul. — N-aţi plătit, domnule. — Ce? — A, da — mă întorc... Îşi trase braţul. Chelnerul se înroşi. — La noi nu se admite aş ceva. Trebuie să... — Uite... Ravic scoase o bancnotă din buzunar, o aruncă chelnerului şi se repezi pe uşa deschisă. Împinse pe câţiva, fugi după colţ spre dreapta, pe stradă. Cineva îl strigă din urmă. Se reculese, se opri din fugă şi merse cât putu de repede, căutând să nu pară suspect. "E de necrezut, gândea el, e de necrezut, trebuie să fiu nebun, e imposibil! Faţa aceea, trebuie să fie doar o simplă asemănare, o blestemată şi diabolică asemănare, o farsă idioată pe care mi-o joacă nervii mei — nu poate fi la Paris chipul acela, el e în Germania, la Berlin — fereastra era udă de ploaie, nu se putea vedea clar prin ea, sigur că m-am înşelat..." Îşi făcu loc prin mulţimea care ieşea dintr-un cinema, cercetând fiecare chip pe lângă care trecea; le fixa pe sub pălărie, întâlnea privirile lor mirate şi iritate, mergea înainte, tot înainte, alte chipuri, alte pălării, gri, negre, albastre, trecea pe lângă ele, se întorcea iar, le privea fix... Se opri la întretăierea din bulevardul Kléber. Îşi reaminti deodată, o femeie, o femeie cu un căţel — şi chiar în spatele ei pe omul acela. Ardea de nerăbdare de când trecuse femeia cu câinele. Se întoarse repede înapoi. Zărind de la distanţă femeia cu câinele, el se opri la cotitură. Îşi încleştă pumnii în buzunare şi cercetă cu cea mai mare atenţie pe fiecare trecător. Câinele se opri la un felinar, mârâi şi-şi ridică piciorul din spate cu foarte multă băgare de seamă. Apoi râcâi trotuarul foarte ceremonios şi o luă la fugă. Ravic îşi simţi deodată ceafa umedă de sudoare. Mai aşteptă câteva minute — chipul nu se arătă. Privi maşinile oprite acolo. Erau goale. Se întoarse iarăşi şi se îndreptă repede spre intrarea metroului din bulevardul Kléber. Coborî, luă un bilet şi merse de-a lungul platformei. Era destul de multă lume acolo. Înainte să înceapă să-i examineze, veni un metro, veni şi dispăru în tunel. Platforma rămase goala. Porni încet, înapoi, spre bistro. Se aşeză la masa unde stătuse înainte. Paharul cu calvados, pe jumătate plin, era încă acolo. Părea ciudat că mai rămăsese acolo. Chelnerul veni încurcat spre Ravic. — Iertaţi-mă, domnule, n-am ştiut... — Nu face nimic! spuse Ravic. Adu-mi un calvados. — Încă unul? Chelnerul se uită la paharul pe jumătate plin, de pe masă. — Nu vreţi să-l beţi mai întâi pe acesta? — Nu. Adu-mi altul. Chelnerul ridică paharul şi-l mirosi. — Nu e bun? — E foarte bun, numai că vreau altul. — Bine domnule. "M-am înşelat, gândi Ravic. Geamul era ud de ploaie, stropit în parte — cum s-ar putea să recunoşti pe cineva prin el? Se uita prin geam. Privi

atent, ca un vânător, pândind fiecare trecător dar, în acelaşi timp, un tablou viu, cenuşiu şi apăsător trecu ca o umbră prin faţa ochilor săi, un crâmpei de amintire... Berlin. O seară de vară în 1933. Clădirea Gestapoului; sânge; o cameră goală fără geamuri; lumina tăioasă a globurilor electrice; o masă roşie de metal cu margini de piele; luciditatea nemiloasă a nopţii de tortură, conştiinţa care îi tresărise de nenumărate ori din amorţeala epuizării atunci când era mereu cufundat într-un vas cu apă pentru a-şi reveni; rărunchii loviţi aşa de tare încât nu-l mai dureau; chipul disperat şi desfigurat al lui Sybil, despre care i s-a raportat cu trei zile mai târziu c-a fost găsită spânzurată..." Chelnerul apăru şi puse paharul pe masă. — Iată o altă marcă, domnule. Didier din Caen, mai vechi. — Bine, mulţumesc. Ravic îşi goli paharul. Scoase un pachet de ţigări din buzunar, luă una şi-o aprinse. Mâinile însă nu-i erau încă complet sigure. Aruncă chibritul jos şi comandă un alt calvados. Chipul acela, chipul acela zâmbitor, pe care a crezut că-l vede din nou — trebuie să se fi înşelat. Era imposibil ca Haake să fie la Paris. Imposibil! Alungă amintirile. N-avea sens să se mai frământe, atâta vreme cât nu mai era nimic de făcut. Va veni vremea când totul se va prăbuşi acolo şi se va putea întoarce. Până atunci... Chemă chelnerul şi plăti. Dar nu se putu opri să nu cerceteze fiecare chip de pe stradă. Şedea cu Morosow în Catacombă. — Crezi că era el? întrebă Morosow. — Nu. Dar părea să fie el. Blestemată asemănare. Sau nu mai pot să mă încred în memoria mea. — Ce ghinion că erai într-un bistro. — Da. Morosow rămase un timp tăcut. — Te scoate din sărite, nu-i aşa? zise el apoi. — Nu. De ce? — Fiindcă nu ştii. — Ba eu ştiu. Morosow nu răspunse. — Stafii, zise Ravic. Crezusem că voi scăpa de ele acum. — Nimeni nu scapă niciodată de asta. Tăcură câtva timp. — Jucăm o partidă? întrebă Morosow. — Da. Dar nu văd nici o tablă liberă. — Acolo unde joacă profesorul. A jucat cu Levy. Ca de obicei, a câştigat. Ravic se apropie de cei ce jucau şah. — Aţi jucat mult, domnule profesor, spuse el. — Toată după-amiaza. Bătrânul dădu din cap. — Mă distrează. Şahul nu se poate compara cu nici un joc de cărţi. La cărţi ai noroc sau ghinion. Nu e destul de distractiv. Şahul e o lume aparte. Când joci, te scuteşte de lumea dinafară... Se sculă cu ochi strălucitori. — Care nu este chiar aşa de desăvârşită... Levy, partenerul său, începu deodată să râdă. Apoi tăcu, se întoarse speriat şi-l urmă pe profesor.

Jucară două partide. Apoi Morosow se sculă. — Trebuie să plec. Să deschid uşile celor mai alese exemplare ale umanităţii. De ce nu mai vii deloc pe la Şeherezada? — Nu ştiu. Din întâmplare. — Ce-ai zice, dac-ai veni mâine noapte? — Nu pot mâine noapte. Iau masa la Maxim. Morosow râse. — Pentru un refugiat ilegal, ai foarte mult curaj, dacă te arăţi în cele mai elegante localuri din Paris. — Sunt singurele unde eşti în toată siguranţa, tu, fericit posesor al paşaportului Nansen. Acel ce se poartă ca un refugiat e prins foarte curând. Trebuie să iei aminte de lucrul ăsta. — Foarte bine. Atunci cu cine mergi? Cu ambasadorul Germaniei, din motive de securitate? — Cu Kate Hegstroem. Morosow şuieră. — Kate Hegstroem, spuse el. S-a întors? — Soseşte mâine dimineaţă de la Viena. — Perfect. Atunci o să te văd mai târziu şi la Şeherezada. — Poate că nu. — Imposibil! Şeherezada e cartierul general al lui Kate Hegstroem, când vine la Paris. Ştii asta tot atât de bine ca şi mine. Morosow nu admise o asemenea posibilitate. — De data asta e altceva. Intră în spital. Trebuie să fie operată într-una din zilele următoare. — Tocmai de aceea are să vină. Tu nu înţelegi femeile. Morosow îşi micşoră ochii. Sau nu vrei ca ea să vină acolo? — De ce nu? — Tocmai mă gândeam că n-ai mai venit pe la noi de când mi-ai trimis-o pe femeia aceea, Joan Madou. Nu pare să fie o simplă întâmplare. — Prostii. Nici n-am ştiut măcar că mai este la voi. V-a folosit la ceva? — Da. Mai întâi a fost în cor. Acum a căpătat un mic solo. Două sau trei cântece... — S-a obişnuit între timp? — Sigur. De ce nu? — Era grozav de disperată. O biată nenorocită. — Ce? întrebă Morosow. — O biată nenorocită. Morosow zâmbi. — Ravic, răspunse el pe un ton patern, cu o expresie în care dintr-o dată apărură stepele întinse, spaţiul, înţelegerea şi toată experienţa din lume, nu vorbi prostii. Femeia asta e o pramatie. — Ce? întrebă Ravic. — O pramatie. Nu o prostituată. Dacă ai fi rus, ai înţelege. Ravic dădu din cap. — Atunci probabil că s-a schimbat foarte mult. Pe curând, Boris. Dumnezeu să-ţi aibă ochii în paza lui. 7 — Când va trebui să mă internez la spital, Ravic? întrebă Kate Hegstroem. — Mâine seară. Te vom opera poimâine. Stătea în faţa lui, slăbuţă, copilăroasă, sigură de ea, drăguţă, dar nu aşa de tânără ca înainte.

— De data asta mi-e teamă, spuse ea. Nu ştiu de ce. Dar mi-e teamă. — N-are de ce... E o chestie de obişnuinţă. Ravic o operase de apendicită cu doi ani înainte. S-au plăcut şi de atunci fuseseră prieteni. Uneori dispărea luni întregi şi apoi se întorcea pe neaşteptate. Era un fel de mascotă pentru el. Apendicita ei fusese prima operaţie pe care o făcuse la Paris. Îi adusese noroc. De atunci avea mereu de lucru şi nu mai avusese nici încurcături cu poliţia. Ravic se îndreptă spre fereastră şi privi afară, în curtea hotelului Lancaster. Un castan bătrân şi imens îşi întindea braţele goale spre cerul umed. — Ploaia asta, spuse ea. Când am plecat din Viena, ploua. M-am trezit la Zürich, ploua. Şi acum, aici... Dădu în lături perdelele. Nu ştiu ce-i cu mine. Cred că îmbătrânesc. — Totdeauna când cineva se gândeşte la asta, e semn că încă n-a îmbătrânit. — Eu sunt altfel. Am divorţat de două săptămâni. Ar trebui să fiu veselă. Dar sunt obosită. Totul se repetă, Ravic. De ce? — Nimic nu se repetă. Numai noi înşine ne repetăm, asta-i tot. Zâmbi şi se aşeză pe o sofa, lângă un cămin artificial. — Viena devenise un lagăr militar. Tristă. Nemţii s-au îngrămădit acolo şi cu ei şi austriecii. Şi austriecii, Ravic. Credeam că un austriac nazist e o contradicţie. Dar am văzut şi din aceştia. — Nu-i deloc surprinzător, Kate. Puterea este molima cea mai contagioasă. — Da. Şi cea mai deformantă. De asta am şi cerut divorţul. Acest pierde-vară încântător cu care m-am măritat acum doi ani, devenit pe neaşteptate un şef brutal şi zgomotos, îl pune pe bătrânul profesor Bernstein să măture străzile, în timp ce el stă şi râde. Bernstein care, cu un an înainte, îl îngrijise şi-l vindecase de o inflamaţie a rinichilor. Pretindea că onorariul fusese prea mare. Kate Hegstroem strânse buzele: onorariul l-am plătit eu, nu el. — Bucură-te c-ai scăpat de el. — A cerut două sute cincizeci de mii de şilingi pentru divorţ. — Ieftin, spuse Ravic. Tot ce poţi aranja cu bani e ieftin. — N-a căpătat nimic. Kate Hegstroem îşi ridică faţa ei ovală, tăiată fin şi fără nici un cusur, ca o bijuterie. I-am spus ce cred despre el, despre partidul său, despre şeful lui — şi că de acum am s-o spun la toată lumea. M-a ameninţat cu Gestapoul şi cu lagărul. I-am râs în faţă. Sunt încă americană şi sub protecţia ambasadei. Nimic nu mi se va întâmpla mie — lui însă da, deoarece e căsătorit cu mine. Ea râse. — Nu se gândise la asta. De atunci nu mi-a mai pus nici o piedică. Ambasadă, apărare, protecţie, se gândi Ravic. Era ceva ca dintr-o altă viaţă. — Mă mir că Bernstein mai este încă în stare să profeseze, spuse el. — Nu va mai fi mult. M-a examinat în secret când am avut prima hemoragie. Slavă Domnului că n-o să mai pot avea copii. Un copil cu un nazist... Se înfioră. Ravic se ridică. — Acum trebuie să plec. O să te mai examineze Veber încă o dată după-amiază. Aşa, de formă. — Ştiu. Oricum — de data asta mi-e teamă. — Dar, Kate — nu e prima dată. E mai simplu decât apendicita. Ravic o prinse uşor de umeri. Dumneata ai fost primul meu caz de operaţie aici. E ca şi întâia dragoste. O să am grijă de dumneata. — Da, spuse ea şi se uită la el.

— Atunci e bine. Cu bine Kate. Te voi chema la opt, deseară. — Cu bine, Ravic. Mă duc să-mi cumpăr o rochie de seară la Montbocher. Trebuie să scap de obsesia asta. Şi de simţământul de a fi prinsă într-o pânză de păianjen. Viena asta... spuse ea cu un zâmbet amar. — Oraşul visurilor... Ravic coborî cu ascensorul şi străbătu holul, trecând pe lângă barul unde se aflau câţiva americani. În centru, un buchet enorm de gladiole era aşezat pe o masă. În lumina cenuşie şi difuză, florile căpătară deodată culoarea palidă a sângelui îmbătrânit şi numai când veni mai aproape, observă că erau foarte proaspete. Mai curând lumina dinafară le făcea să pară astfel. Le privi câtva timp. La etajul al doilea al Internaţionalului era multă fierbere. O serie de uşi stăteau deschise, cameristele şi valeţii alergau încoace şi încolo, şi proprietăreasa supraveghea acest du-te-vino din coridor. Ravic coborî scările. — Ce se-ntâmplă aici? întrebă el. Proprietăreasa era o femeie veselă, cu un spate imens şi un cap prea mic, cu bucle mărunte, negre. — Pleacă spaniolii, spuse ea. — Ştiu, dar de ce cureţi odăile noaptea, târziu? — Avem nevoie de ele mâine dimineaţă. — Noi refugiaţi nemţi? — Nu, spanioli. — Spanioli? întrebă Ravic, neînţelegând pentru un moment ce voia ea să spună. Cum asta? De abia au plecat. Proprietăreasa îl privi cu ochii ei negri şi strălucitori şi zâmbi. Era un zâmbet de înţelegere şi de ironie. — Vin ceilalţi înapoi, spuse ea. — Care ceilalţi? — Opoziţia. Totdeauna se întâmplă aşa. Spuse câteva cuvinte unei fete care făcea curăţenie. Suntem un hotel vechi, zise ea cu oarecare mândrie. Oaspeţii noştri se întorc totdeauna la noi. Cer totdeauna vechile lor odăi. Sigur că parte din ei sunt ucişi între timp. Dar ceilalţi aşteaptă la Bi-arritz şi la Saint-Jean-de-Luz până ce camerele sunt libere. Ravic o privi mirat pe proprietăreasă. — Când au mai fost înainte? întrebă el. — Dar bine, domnule Ravic! Era surprinsă că nu înţelegea. Când altă dată decât pe vremea când Primo de Riviera era dictator în Spania? Trebuia să scape şi au stat aici. Când Spania a devenit republicană s-au întors, şi monarhiştii şi fasciştii s-au refugiat aici. Acum aceştia din urmă s-au dus şi s-au întors aici republicanii. Aceia care de abia au plecat. Un fel de morişcă. Proprietăreasa privi într-una din odăi. O fotografie colorată a fostului rege Alfonso atârna deasupra unui pat. — Dă-o jos, Jeanne, spuse ea. Fata aduse fotografia. Pune-o aici. Proprietăreasa rezemă fotografia de perete şi merse mai departe. În odaia cealaltă atârna o fotografie a generalissimului Franco. — Dă-o şi pe asta. Pune-o lângă celelalte. — De ce oamenii lui Gomez nu şi-au luat fotografiile cu ei? întrebă Ravic. — Refugiaţii îşi iau rareori fotografiile cu ei când pleacă, declară proprietăreasa. Fotografiile sunt comode într-o ţară străină. Când cineva se întoarce nu mai are nevoie de ele. Apoi e greu să călătoreşti cu ramele şi cu sticla, se pot sparge uşor. Fotografiile rămân mai totdeauna în hotel. Puse jos două fotografii ale îngâmfatului generalissim; una a lui

spuse Ravic. — Lasă fotografiile aci. din vremea când era socialist la Zürich. — Vrei să-ţi împodobeşti din nou odăile? întrebă Ravic. de aur. Două cu Garibaldi. Adolphe. sunt cele mai des întâlnite. Scheidemann. Altfel am să le pun la loc pe cele vechi. proprietăreasa franceză cu tactul. — Pivniţa dumitale trebuie să fie un loc minunat. erupţia Vezuviului şi toate celelalte? — Numai dacă nu ajung. Valetul urcă scările. Noske şi mulţi alţii. spuse ea. Nu poţi să ştii dacă nu vom mai avea nevoie de ei într-o zi. avem unele ruseşti. castele. Dumnezeu are totdeauna şanse. hotărî ea când descoperi o madonă în culori aprinse. Franco şi Primo care stăteau în faţa lor. a lui Qucipo de Llano. Erau câteva fotografii ale şefilor republicanilor spanioli. trei regi şi o tăietură din ziar cu fotografia lui Mussolini. Un mausoleu contemporan. — Ce vei face cu celelalte? întrebă Ravic. În treburile hotelului trebuie să fii prevăzător. Iată-le. — În epocile mai grele. Mai ales la genul nostru de clienţi. un Bebel. pot s-o spun acum. — Ce-ai să le atârni acum? o întrebă Ravic. Cu Alfonşii şi cu Francii? — Îi duc la pivniţă. — Nu totdeauna. de la unul care s-a sinucis. Vezi c-am avut dreptate — acum se-ntorc iarăşi. Nimeni nu le-ar mai atârna pe perete. experienţa şi înţelepciunea ironică a rasei sale. care. Trebuie să ai mult tact în treburile astea ale hotelului. În vremurile noastre guvernele nu durează prea mult. Sfinţii sunt neutri. acelea ale ultimului ţar.Alfonso şi una mai mică. cu embleme şi decoraţii ca acelea ale lui Alfonso. Mai ai şi alte fotografii acolo? — O. Un original minunat în ulei. — Ai şi fotografii nemţeşti? — Câteva de-ale lui Marx. Arătă spre peretele din stânga al coridorului. Cele pe care le-au lăsat domnii când au preluat puterea. Sunt apoi fotografii italiene. cu ramă grea. — Nu te-ai rugat niciodată când ţi-a ajuns apa până la gât? — Sigur. una lângă alta. — Am salvat lucrurile astea atunci. Lucrul ăsta dă într-adevăr unei case o bună reputaţie. cu interes. Era o privelişte stranie: cele două şiruri cu filozofiile lor opuse. De la ruşii care-au murit aici. Cu greu te poţi aştepta ca să-i placă cuiva o odaie în care fostul său duşman se uită la el dintr-un tablou în culori strălucitoare şi uneori chiar cu o ramă aurită. rezemate de zidul din dreapta. între ele. în rame mai mici. un Lassalle. Căra o mulţime de fotografii de-a lungul coridorului. Nu. fireşte. Cu o mişcare energică. privindu-se în tăcere în coridorul abia luminat şi. Proprietăreasa se întoarse către valet. Sigur că toate acestea nu mai au nici o valoare — simple curiozităţi. sunt foarte sensibili în astfel de lucruri. Cerbi. le puse în coridor. Nu sunt ateu. — apoi un grup cu Ebert. aşa ca să pot să le văd. În . Valetul aşezase noile fotografii în faţa celor care fuseseră scoase. N-am dreptate? — Sută la sută. Am văzut chiar atei rugându-se aici. Erau mai puţin arătoase şi nici una dintre ele nu era zugrăvită în culori atât de strălucitoare. — Icoanele pot fi lăsate înăuntru. Sunt doar un credincios răzvrătit. Când au plecat domnii aceia. Omul mormăi şi se aplecă pentru a îndeplini porunca. — Care? — Cele dinainte. mai bine pune-le la lumină rezemate de perete. — Sigur. proprietăreasa îşi aranjă bluza.

— Avem visurile fiindcă altfel n-am putea răbda adevărul. — Ai un suflet de rus.. Numai cerul ştie cum de te-ai născut la Boston. Katia. crezi că eşti în stare să săvârşeşti orice. Câteva cuvinte şi fugui izolate ale unei violine se răspândiră tremurând prin sală. Ea goli paharul repede şi cu sete şi-l puse jos. Ravic? Orice devine mai strălucitor noaptea. şi mic atunci când trebuie să le îndeplinească. spuse ea apoi. În asta constă toată nenorocirea şi farmecul nostru. — Vodcă. Orchestra era formată din lăutari ruşi şi români. — E adevărat. în uniforma lui cu fireturi aurite. nu? — Avem! Un Hindenburg. — O sală roasă de molii. Acum nu mă mai simt obosită deloc. Poţi să-ţi închipui asta? El o privi. Boris. toate odăile din hotel vor fi pline cu fotografii de-acelaşi fel. Vrei să vezi fotografia? E în pivniţă. — Aproximativ. Circazianul aduse o sticlă mică de vodcă şi pahare. — M-am gândit c-ai să vii.. spuse ea.fotografia asta Noske fusese şters cu cerneală. Ravic. Kate? întrebă Ravic. — Ce? spuse Ravic. şi ceea ce nu se poate împlini este înlocuit de visuri. Hitler? Când l-ai căpătat? — De la un homosexual. — Ce-ai vrea să bei. Slavă Domnului. E o colecţie completă. Vino. — L-am luat cu sila. Nu în pivniţă. Lumina blândă de sub placa din faţa ei îi însenina chipul. spuse ea. Boris Morosow. — De ce. circasiene. Dar noaptea devine o peşteră a refugiului şi-a vinurilor. Câteva ore la Paris şi mă simt alta. Îşi scoase pantofii şi-şi puse picioarele pe bancă. Numele lui mic era Putzi. Orchestra începu să-şi acordeze instrumentele. că sunt iarăşi cu dumneata. De ce? El zâmbi. Lumea stătea la mese mici. Ai şi din cei din tabăra opusă în Germania. . Proprietăreasa îl privi o clipă pătrunzător. Apoi privi împrejur. Crezi c-au să vină ca refugiaţi. un Bismarck. Ravic le umplu şi-i întinse unul lui Kate Hegstroem. — Omul e mare când e vorba de intenţii. Mesele aveau plăci de sticlă luminate de dedesubt. Poţi să-l pui la un loc cu Mussolini. Şi să aud cântece lăutăreşti. Mai degrabă aş vrea să-l văd când. Ravic. Localul era în întuneric şi aproape plin. Domnii mi-au spus că devenise nazist. — N-aveam de gând. Venise în 1934 când Roehm şi ceilalţi fuseseră ucişi. Încă mi se pare că de abia am scăpat dintr-un lagăr de concentrare. Era înspăimântat şi se ruga mereu. răspunse. în faţă la Şeherezada. Kate Hegstroem îl îmbrăţişă pe Morosow. M-am săturat de Pădurile vieneze cântate în tempo de marş. un Kaiser Wilhelm. Mai târziu un argentinian bogat l-a luat cu ei. — Aha. Morosow arătă uşa deschisă de la intrare. Şeherazada era decorată ca un cort caucazian. Morosow zâmbi. Nimic nu-ţi mai pare greu atunci. Chelnerii erau ruşi în uniforme roşii. Se rezemă de perete. — Nu acum. Ravic păşi pe trotuar. înşirate de-a lungul unei bănci lungi aşezată lângă perete. şi proprietăreasa zâmbi — chiar un Hitler în haină de ploaie. deschise uşa unui taxi.

aşa-i? — Nici măcar nu gândesc despre mine. Kate Hegstroem simţi melodia răcorind-o ca un izvor în aprilie. dragostea. — Tristă şi răzvrătită în acelaşi timp. Kate. deodată. Stătea acolo. — Nu mă înţelegi. spuse ea apoi. Ravic zâmbi. Erau numai voci abia murmurate. Ca şi cum lumea dinafară s-ar prăbuşi. — Nu se duce niciodată. Tăcu câtva timp. Ea tăcu. dar toate dispăreau repede şi chipul nimănui nu-i chema aducerea aminte. — Sau eu. respirând fericirea prin toate fibrele fiinţei dumitale. zâmbind. cea mai schimbătoare dintre toate. Sau nu vrei să vorbeşti despre asta. Viaţa e ceva prea mare. — Ştii ruseşte? — Numai atât cât am învăţat de la Morosow. Santa Lucia Luntana. Înţelegi ce cântă? — Ia vas liubil — te iubesc. al orizonturilor largi. Un cântec de Puşkin. zise ea. — Simt adesea o teamă. — Nu. Se întâmplă deseori aici. — Nu poţi s-o vezi de aici.. uneori ceva ca un şal strălucitor. E o boală europeană. Reflectorul se deplasă dinspre violonist spre o masă de lângă . Kate Hegstroem se mişcă în colţul ei. Vreau să spun cu adevărat fericit. În ultimii douăzeci de ani. şi al tuturor acelor închipuiri ce nu se realizează niciodată. Kate. frânturi vagi de amintiri. — Uneori cred că viaţa de altădată s-a dus. aşa era un trimis al serilor spaţioase. — Ai fost vreodată fericit. spuse Kate Hegstroem. care nu cunoştea decât o singură interpretare a fericirii. Loviturile încete şi blânde făceau să răsară din întuneric o melodie suspinată. E italian. Mai mult înjurături. Pe neaşteptate. — Atunci e foarte probabil să fie o clientă. şi nici una dintre celelalte. — Aşa-i cântecul. Fără vioară ar fi putut fi un negustor de vite. spuse Kate Hegstroem. cu vioara pe umăr. Ravic? — Adesea.. — Adesea. Ai simţit şi dumneata asta? — Da. — Nu vreau să spun asta. — O voce stranie. odată cu noi.— Nu arăţi ca un om care să se fi amăgit cu visuri. dar chipul nimănui n-o chema dintre ele. La început numai cimbalurile. N-am mai fost de mult pe aici. Ravic privi chipul agitat din faţa lui. Cine cântă cu orchestra? — Nu ştiu. trecând peste platforma de dans. Nu e la un loc cu ţiganii. Ţiganul se apropie încet de masa lor. Ţiganul se înclină. Pe sub masă. cu ochi îndrăzneţi şi-o faţă negricioasă şi arzătoare. Fiecare din noi a simţit asta. O teamă inexplicabilă. Trebuie să stea la o masă. Kate. Ravic îi strecură o hârtie în mână. — Nu-ţi place să vorbeşti despre dumneata. — Dar ăsta nu mai e un cântec rusesc. se simţi cuprinsă de amintiri. Orchestra începu să cânte. spuse ea şi ascultă muzica. ca să treacă până nu ne stingem noi. Aşa. aproape imperceptibilă. aşteptarea — tot ceea ce era înainte. spusese el. înţelegând cu totul altceva. E o limbă straşnică în privinţa asta. Ea n-asculta ce spunea. Lipsa de griji.

Veber se aplecă deasupra inciziei. — O cunoşti pe femeia asta? întrebă Kate Hegstroem. Orchestra începu să cânte tangouri. în pantofii cu tocuri de cauciuc. Şi povestea fiecăruia ar fi o adevărată senzaţie pentru Alexandre Dumas sau Victor Hugo. în camera ei — dar atunci crezuse că era o amăgire a întunericului. spuse el. şi ea ieşi. reală. şi privea drept înainte. Veber dădu ordin infirmierei să cheme laboratorul. — Uneori aş vrea într-adevăr să ştiu ce-i cu dumneata. În ziua de astăzi. Astăzi lumea e plină de aventurieri involuntari. Stătea singură. Speculul n-a arătat nimic. care-l privea. Veber îl privi. Ea plecă repede. cea mai mare aventură e viaţa adevărată. — Va trebui să tăiem mai departe. pe care i-o cunoştea. — Nimic. 8 — Vezi asta. Să facem o hyste- . Ravic îşi aminti ce spusese Morosow despre dânsa. ca şi cum ar fi fost pe gânduri şi nimeni nu era lângă ea. dar privirea ei trecu cu indiferenţă peste el. Era Joan Madou. începem să ne plictisim chiar înainte de-a o începe. Veber? întrebă Ravic. Joan Madou se ridică şi se îndreptă spre ieşire. e imposibil să mă înşel! Cea mai afurisită operaţie pe care am săvârşit-o în ultimii ani. Un caz de cancer. — Cancer. Pe neaşteptate devenise o frumuseţe ispititoare şi el îşi amintea că o mai văzuse odată aşa — noaptea. Ea trecu aproape de masa lui Ravic. Ravic. Boisson e încă în laborator? — Desigur. fără zgomot. Fiecare hotel de refugiaţi e plin de ei. — Amintiri? — Nu. posibilitatea unui chist sau a unei fibroze.. aşa că tăiem şi găsim o cancinomă. El făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se apere. Ravic se îndreptă. Aici — aici — şi-aici. — Nu. Se mişca ca şi cum sala ar fi fost goală. dar va trebui să facem o incursie abdominală. N-am amintiri. Nu mai avea acea privire goală. Kate. spuse Ravic. Kate Hegstroem îl privi. limpede. examinarea pelviană doar o iritare neînsemnată într-o parte. — Ce vrei să faci? — Putem face o tăietură. cu un cot sprijinit de masă. nimic important. — Nodulele astea mici de aici — şi aici — astea nu sunt nici umflături şi nici aderenţe. — Ce-i. — Nimic mai mult decât cu oricare altul. Lui i s-a părut că l-a văzut. — Nu. Muzica de dans era cântată destul de prost. Ca să obţinem un raport microscopic. Acum Ravic putu s-o vadă pe cea care cânta. Iată încă un pahar de vodcă pentru dumneata. şi chiar mai mult decât reală.orchestră. Acum era acolo.. o uşoară umflătură. şi că avea să se şteargă numaidecât şi să dispară. acum. Câţiva începură să danseze. Spusese asta mult mai accentuat decât intenţionase. El se întoarse. Faţa îi era foarte palidă în lumina albă. cenuşie. Ştiu cântecul ăsta napolitan. Ravic? întrebă Kate Hegstroem.

A progresat prea mult. A telefonat. Se aplecă din nou deasupra corpului. Eugénie. Masa asta tare. ce creştea încă în mijlocul acestei . — Uită-te.. N-o să ia mai mult de zece minute. luă un cuţit şi tăie fascia galbenă. Suspendăm operaţia. spuse Ravic. Stătu acolo o clipă şi privi corpul deschis sub cearşafurile albe. Cuţitul. brună. în vârstă de treizeci şi patru de ani. oarbă. Poate. Nouăzeci. nu mai avem nevoie să hotărăşti dacă să operăm cu sau fără consimţământ. Partea afurisită e că ea nu ştie. Ravic. Kate Hegstroem. Oricum. Aşteaptă. — Normal. Trimite-i asta. — Bine. Ravic se îndreptă. Apăsă pansamentul umed şi cald. asemenea unei zăpezi proaspăt căzute. Nici o speranţă. N-avem altceva de făcut. Lumina pătrunzătoare făcea cearşafurile să pară şi mai albe. Apoi închise unul mai mare cu un nod dublu. Nu putem îmbuca arterele. Boisson e în laborator? — Da. — Cum e pulsul? — Nouăzeci şi cinci. fără o incizie abdominală.. Pe de altă parte — am şi-nceput. apoi trase peritoneul. o coasem şi nu-i spunem nimic. Cu neputinţă de aplicat cleştele lui Kocher. Cel puţin dacă ar fi ştiut dinainte. — condamnată la moarte de o prezenţă invizibilă ce-i distrugea ţesuturile. Prelungi incizia până la ombilic şi prinse micile vase de sânge.. sub care se căsca craterul rănii deschise. — O s-o coasem. — Uită-te. Nu mai e nimic de făcut. Apoi vom hotărî dacă sa facem sau nu hysterectomie. Nu putem continua astfel. Infirmiera îl ţinea pregătit. asta-i tot. — Spune-i să telefoneze. Veber — şi aici — întreg ligamentul. spuse Ravic. Veber aprobă. pot să încerc să merg mai departe. zise Veber.. Veber privi locul pe care i-l arăta Ravic. — Presiunea sângelui? — O sută cincisprezece. Sau putem? — Nu. — Trebuie să continuăm. Copilul. — Pansamente. spuse infirmiera.. Şi-ar fi dat consimţământul. — Cred că are încredere în dumneata. — Depărtătorul. — Nu ştiu. care. Veber. — Bine. — Imediat. îl aşeză pe cavitatea abdomenului deschis şi aplecă cu multă atenţie cleştele. Nu putem face un avort. Tăie cu atenţie o bucăţică. deschise şi în copcă. Fixă muşchii de dedesubt cu dosul cuţitului. capricioasă. Dar dacă ar fi acceptat. Viaţa care dibuia. Fragil. Ce puls are? întrebă el pe anestezist. cu capul în jos. subţire. Scoatem fetusul. S-a întins şi-aici. Ravic o privi pe Kate Hegstroem. după lege. Apoi privi. — Mai avem să. Putem aştepta raportul.rectomie. — Presiunea sângelui? — O sută douăzeci. — Bine. plină de voinţa de a trăi. zăcea pe masă în poziţia lui Trendelengurb. Ea aruncă lanţul greu între picioarele lui Kate Hegstroem şi-l prinse de partea ascuţită..

Va fi mai bănuitoare dacă-i spun eu. Presiunea sângelui. adesea.. spuse Veber. o înlătură cu atenţie. Ştie că dumneata ai operat-o şi-o să vrea să audă totul de la dumneata. spuse Veber cu încredere. — Boisson ar trebui să fie gata acum. ceva care ar fi vrut să trăiască. lacom. Aştepta. Puse capăt frământării inconştiente. Nu mai era acum nimic altceva decât o bucată palidă de carne moartă şi picături de sânge. Pupilele reacţionează la lumină în timpul narcotizării. — Cât e pulsul? — O sută. Ce-i trecuse prin cap? Era un accident: lumina. un preot. Trebuie să fie aici în câteva minute. Privi la ceasul de deasupra uşii. întâlni rezistenţă.. O să-ţi arzi buzele. birourile şi fabricile îşi deschideau acum uşile şi lumea sănătoasă ieşea. să fie fericit şi să se. Auzi uşa deschizându-se. Se aştepta să nu fie nevoie. Cele două infirmiere scoaseră masa din camera de operaţii. — Nici un raport de la Boisson până acum? — Nu încă. reveni — şi termină. Condamnat odată cu el. Hrănindu-se încă. zise Veber. pansamentele. spuse Ravic. declară Veber fără şovăire. o sută douăzeci. Coboară! — Nu mai avem timp prea mult. Nu putem să-i spunem adevărul. O clipă el crezu că era conştientă. se duse la spălător şi începu să se spele. se gândi Ravic. — Mai putem aştepta câteva minute. chestie de obişnuinţă. Ravic îşi scoase mănuşile de cauciuc. — Adevărat. o fiinţă omenească. un criminal. ziua de alaltăieri. — Va trebui să-i explicăm de ce a trebuit s-o operăm. Veber se întoarse spre uşă. Cum s-a putut dezvolta într-un timp . cufundat în întregime şi fără nici un alt gând. Erau deschişi şi-l priveau — nu cu o privire mirată. — Şi dumneata? — Nu va crede ce am să-i spun. — Da. Ravic nu-şi ridică privirea. sugând. Şeherezada. să sufere. — Încă nu înţeleg. veseliei fără de viaţă. Eugénie manevră elevatorul. mulţumesc. spălându-se şi el la o altă chiuvetă. Instrumentul alunecă cu grijă de-a lungul peretelui invizibil. Prânzul. un inginer. Infirmiera intră. — Gata. număra mecanic instrumentele. — Crezi? — Sigur. Douăsprezece.dezintegrări a corpului. mi-e teamă. — Da. un soldat. dar ca şi când l-ar fi văzut şi-ar fi ştiut totul. Scoase percepturile şi copcile. fâşiile de carne erau împreunate: aşeză copcile pentru piele şi se îndreptă. Ravic dădu din cap şi-ncepu iarăşi să lucreze. — Ţigara. aduse masa de operaţie în poziţie orizontală şi o acoperi pe Kate Hegstroem. mai ai până mâine seară. Cu neputinţă. Începu să coasă. Făcu un pas înainte şi se opri. Afară. — Pulsul? Privi pe deasupra măştii în ochii lui Kate Hegstroem. ar fi vrut să devină cineva. lângă el. Deschizătura se închise. spuse Veber. Carcinoma. metodic. lamentărilor. Uşor. Luă apoi retractorul. ceva care într-o zi ar fi vrut să se joace prin grădini. Cine-o să-i spună. De altfel. Ravic se opri. Veber? — Dumneata. ai fost vreodată fericit. Vremea mesei. cântecul ţiganilor. o rochie de la Mambocher. Jos se auzi sunetul telefonului. creşterii. cu grijă. — Ai să găseşti ceva. Eugénie. doar o tendinţă spre creştere. răsuflării nedesluşite.

Era în august 1916. şi el zăcea pe targa de pânză cărămizie. Chelnerul veni. Câteva ceasuri de graţie. Privi spre fereastră şi-şi alungă gândurile. un alt an de amânare — iată pentru ce se luptau toţi. Râia cenuşie a vieţii era încă o dată acoperită cu recunoştinţă pentru câteva ore ce zburau ca păsările. — Cred că va dormi până mâine dimineaţă. Se deşteptase dimineaţa. Un atac neaşteptat de artilerie — o lovitură groaznică în mijlocul focului — când îşi revenise. Ceva în genul ăsta. de care nu se despărţise niciodată — zăcând acolo cu pântecul deschis şi cu intestinele împrăştiate. Nimeni nu făcea nimic ca s-o oprească — amânare. Era un sector liniştit. pe care îl ştia de când începuseră împreună să se ţină pe picioare. spuse infirmiera cu obrajii roşii. De ce îl comandase? Chemă chelnerul. câţiva francezi discutau concepţia guvernului şi pactul de la München. L-au transportat pe o brancardă din pânză de cort până la spitalul de campanie. În caz că se trezeşte şi întreabă ceva. înainte de a trebui să mintă pe cineva care avea încredere în el. cu ochii fixaţi . era o adevărată nebunie să se mai gândească. Aroma aperitivului îl dezgustă nespus. Ravic asculta pe jumătate. Voi lăsa vorbă la hotel unde să mă găsească. Nu se întâmplase nimic. Una din cele mai mari lecţii ale vieţii lui. Noaptea veni din nou la spital. o amânare binefăcătoare. După un minut n-a mai rămas nimic. Patru oameni l-au transportat. asemenea unui drapel strălucitor care acoperă termenul negru. Deschise pachetul şi aprinse o ţigară cu tutun negru. cu care se jucase. Compania lui se întorsese de pe front cu o zi înainte. Stătu în stradă asemenea cuiva care-a scăpat pentru câtva timp. Dacă rămâne trează. Acum stăteau în căldura lui august împrejurul unui foc mic. Un chist sau o fibroză. câte unul la fiecare colţ. apăsându-şi cu mâinile intestinele înălbite. mersese la şcoală. Amânare. Goli paharul de Dubonnet. lângă Ypres. — Da. Aş vrea să ştiu ce să-i spun. vomitase. Un chist sau o fibroză.aşa de scurt? — Se-ntâmplă. întreg. petrecuse o oră agitată şi după aceea adormise din nou. dar ce are a face? Nu este orice amânare. spuse Ravic. Oricine îşi dădea seama că lumea aluneca apatic într-un nou război. — A întrebat ceva? — Nu. iarăşi şi iarăşi. pe cea mai apropiată potecă ce cobora de-a curmezişul unui lan de grâu. Kate Hegstroem dormea. Chiar şi ceasurile astea erau minciuni — erau numai o amânare. Îşi aminti de vremea când învăţase lecţia aceasta. în care fuseseră folosiţi pentru prima dată de când intraseră în luptă. găsise doi dintre camarazii săi morţi — şi ceva mai departe pe prietenul său Messmann. spune-i că totul a mers foarte bine. inexorabil. Dacă nu mai era nimic de făcut. Odaia era plină de fum şi de zgomot. cu gura deschisă. fără nici o zgârietură. — Ceva tare. cheamă-l pe doctorul Veber sau pe mine. rupte şi însângerate. ce se apropie ameninţător? Intră într-un bistro şi se aşeză la una din mesele de marmoră de lângă fereastră. Dă-i cele necesare. — Te vei gândi la ceva. — Un Dubonnet şi un pachet Coloniale. ca să coacă nişte cartofi pe care îi găsiseră pe câmp. La masa de lângă el. Că trebuie să doarmă. Era încă ameţită şi n-a întrebat nimic. Ravic.

Păduchi i care se vor salva atunci când rufăria va fi sacrificată. Stau cu sutele pe plajă. îţi epuizezi rezitenţa. faptele sunt altceva. încă două zile şi vom pleca pe front. Străvechiul dans al disperării pe marginea vulcanului. Pentru prima dată fusese martorul unei astfel de scene. Acum înţelegi? — Da. uită! întoarce capul! Mergi mai departe. căutau să se unească? Priveau pe ceilalţi cum se înarmează mereu — şi aşteptau. Ştia asta. lângă el. când intră. — Ştiu ce se petrece cu dumneata. Ultimele încercări.. Şi crenvuşti. Ajută pe cineva cât poţi şi cât timp poţi. Timpul e scurt. Chiar dac-ar trebui să te iau pe sus. Trebuie să te păstrezi întreg şi gata pentru acea clipă. Se dusese cu el. dar nu pot. Katezinski. După asta te vom căra ca şi pe Messmann. îl găsise acolo. vorbe. dar mai hotărâţi. Katezinsky se aşezase jos. cizmar în viaţa civilă..în neştire. Aşa se supravieţuieşte. Katezinsky îl privise un timp. Singurii care făceau ceva erau ceilalţi. Nu când ţi-e în joc viaţa. dar ştiau că ceilalţi nu vor lupta. Da. Ştiu şi ceea ce crezi despre mine. vânătorul le ucide una câte una cu o bâtă. Nu eşti mai puţin trist când înţelegi faptele şi le accepţi. Dezastrul fără de sfârşit. Despre Italia. Te vor ucide şi asta-i tot. Stând aici şi gândindu-te la Messmann. Despre Chamberlain. Nu înţelegea o asemenea nesimţire. Despre Anglia. Nu erau mai puternici. Tristeţea e una. între ele. spuse el. — Nu ştii oare că ara fi riscat orice dacă ar fi fost vreo posibilitate să-l salvăm? El ridicase ochii. — A murit. Povestea focilor Europei. ar fi putut uşor să-l strivească — dar ele stau acolo. nu făcea decât să-l ucidă pe vecin — un vecin după altul. Astăzi au bere şi whisky la cantina bavareză. Împreună. Povestea turmei de foci. Chemă chelnerul şi plăti. Ţiganii cân- . ai să bei şi-ai să mergi la un bordel. Te face să eziţi. Apusul civilizaţiei. Ravic holbase ochii la el. Se simţise mai bine după noaptea aceea. Nu mai e nimic de făcut. Luminile erau aproape stinse la Şeherezada. Îngroapă-l pe mort şi trăieşte-ţi viaţa! Ai încă nevoie de ea. Cui îi va folosi lucrul ăsta? Lui Messmann? Nu. Vorbe. Apoi îi spusese: — Ai să vii cu mine. De data asta nu va fi aşa de liniştit. Stătea în baracă.. Ravic îşi amintea cum se întorseseră. Dar. Ca totdeauna. E de ajuns o jumătate de secundă. îşi învăţase prima lecţie.. undeva. câştigau timpul pierdut. Îţi ruinezi nervii. Francezii de la masa alăturată vorbeau încă despre guvernul lor. Dar sunt aici de doi ani şi două săptămâni. sperând cu indolenţă într-o nouă amânare. Mai poţi face ceva pentru Messmann? — Nu. şeful grupului. — Vino. Ştia asta în privinţa lui Katezinsky. trebuie să poţi! Şi alţii au putut. Nu primise nici un răspuns. Un ceas se zbătuse ţipând. Compătimirea îşi are rost în vremuri liniştite. abătut şi sălbăticit. Astăzi ai să mănânci. Lumea care era iar îndreptată spre măcel. Ravic îşi bău coniacul. privindu-l cum le omoară şi nu mişcă. Poate că tocmai atât cât trebuie să devii mai greoi în timpul viitorului atac. fă orice atunci — dar când nu mai e nimic de făcut. Violarea pe faţă a drepturilor omeneşti. Despre eşecul Franţei. Privi împrejur. Altcuiva? Nu.. Ce înseamnă toate astea? Îngroapă mortul şi trăieşte-ţi viaţa. Oboseala confuză din Götterdamerung. Amânare — dar ce făceau ei în acest timp? Se înarmau. Va veni o vreme când va fi nevoie de tine. Nu eşti primul. Nici nu erau mai curajoşi. Ascultă. Îngenuncherea unui continent. A murit peste două ceasuri. Ravic aruncă ţigara.. Totul este să supravieţuieşti. — Taci.

acum se contopea alcătuind o faţă misterioasă — o faţă a cărei dezvăluire era o taină. Ravic se aşeză. Acum trei săptămâni. Apoi dispăru în întuneric. Dădu masa la loc şi umplu paharul pe care îl adusese chelnerul. — Mult. Dar foarte bine faţă de celelalte numere. în întuneric. se gândi el. . De mult. unde am ajunge?" Auzi vocea lui Joan Madou lângă orchestră. spuse el. spuse ea. Trebui să se oprească de câteva ori din cauza perechilor ce se îndreptau spre platforma de dans. — Ai o ţigară? întrebă Joan Madou. — Aşa-i. Luă carafa. n-am observat asta înainte. Joan Madou se ridică şi-şi făcu drum printre mese. acum două zile. Observă că stătea la aceeşi masă la care se aşezase cu Kate Hegstroem. Un chelner îi veni în ajutor. Avem nevoie de încă un pahar. ghemuită în haina de ploaie. Fie că ar fi stat la masa asta sau la cealaltă. — Numai algeriene. O carafă. Promitea totul şi nimic în acelaşi timp. Timpul care devorează încet inima cuiva. Kate Hegstroem avea dreptate — era o voce neliniştită. Unul din chelneri se apropie şi aranja o masă. ochii întredeschişi. Am mai băut. Ravic i-o arătă pe Joan Madou. Declinul mistic. O rază îi lumină faţa. Pentru un moment barba lui ascuţită se proiectă neagră în lumina albă. Dorea să scape de gândurile cu care venise de afară. Salute. Acelea cu tutun negru şi tare. Dar nu se mişcă de acolo. Foarte mult. Nu e tocmai o senzaţie. Sprâncenele înalte. — Cum vă place? — Cine? Ravic privi în sus. Vocea de lângă orchestră cânta Santa Lucia Luntana. Suflul viu care se stinge în tăcere. Orchestra începu să cânte un tango.tau şi fâşia de lumină învăluia masa de lângă orchestră la care stătea Joan Madou. tot nu i-ar fi ajutat cu nimic lui Kate Hegstroem. — N-am mai auzit asta de mult. — Mulţumesc. Alături mai era o altă masă liberă. Dar poate că atunci nu exista. Turnă vodca în pahar şi-o bău repede. Plăcile iluminate ale meselor străluciră din nou şi odată cu ele feţele pătate. Nu zâmbea. Impresarul stătea lângă el. Dar Ravic stătea şi-o privea pe Joan Madou. spuse el. numai faţa îi deveni mai strălucitoare. Am fost aici şi mai înainte. Ce-i spusese Veber odată? "De ce nu-ţi păstrezi firea când o operaţie n-are nici o şansă? Faci ce poţi şi te duci acasă. Nici nu ascundea şi nici nu revela ceva. El se sculă şi împinse masa într-o parte. gura — tot ceea ce înainte fusese întunecat şi separat. altfel unde am ajunge? Da. Chipul ei nu exprimă nici cea mai mică surpriză. Rânjetul trecutului şi al morţii — un pântec deschis de schije şi altul ros de cancer. Ravic se opri în uşă. — Acum Salute. Poate că era depăşită de confuzie şi de teamă. Era una din acele clipe când culorile se vestejesc şi viaţa devine cenuşie în mâinile fără putere. un mic simbol al mizeriei şi al celor înfrânţi. Impresarul trecu înainte. Ciudat. se gândi el. Ajungea la el ca şi cum ar fi fost dincolo de ocean — dintr-un ţărm îndepărtat unde înflorea ceva. — Vodcă? întrebă chelnerul. Nu ştiu dacă obişnuieşti să bei aşa ceva? — Da. Ea veni drept spre el. N-avea nici o importanţă. Ravic o privi şi ea îl privi. Pot s-o fac şi eu singur. fără contur. Goli paharul şi-o privi. La Belle Aurore. spuse el. Fâşia de lumină se stinse. — Da. — E vodcă. Atunci stăteai aici.

" Avea o căldură şi o siguranţă de sine. spuse Ravic. Era coniac? — Nu. Chelnerul avea o femeie tatuată pe braţ. Erau multe alte lucruri între noi şi deodată nici unul dintre ele nu mai fu adevărat. — De ce vrei băutura aceea? Era bună? — Nu de asta. plină de calm. Atunci n-a făcut-o. hărţuită. Ravic zâmbi. gândi Ravic. calm şi încet. — Eşti superstiţioasă? . Odată mi-ai dat una. Cel mai simplu lucru ar fi sa mergem iarăşi acolo." — Am mai fost pe aici. N-a întrebat despre Kate Hegstroem. spuse Joan Madou. şi fuma. Am căutat să descopăr. — Acum ştiu. prea elegant pentru aşa ceva. Aceea de-acolo. — De ce? — Nu trebuie să rămâi aici? — Nu. aproape de Arcul de Triumf. aşa cum nu m-a mai încălzit nici una. S-a aşezat în colţ. Chelnerul cu femeia tatuată pe braţ îi privi pe fiecare pe rând. şi băutura o absorbea complet. Nimeni nu cere. Apoi bău. — Nu sunt prea tari. oricât de puţin important ar fi fost. Ai încercat asta? — Nu cred. Era o băutură ce te-ncălzeşte. — Localul e. — Ai vreun calvados? — Nu. Pe Pont de l'Alma. — Ştiu. fără să vrea. Am terminat. Dar n-am izbutit. Ravic găsi bistroul fără prea multă bătaie de cap. Arăta ca şi coniacul. se gândi Ravic — şi acum nu mai e deloc. Era o creatură palidă. Nu ştia dacă era datorită faptului că nimic n-o mai impresiona pe moment — simţea numai că el provocase acea strălucire. Erau acolo nişte şoferi şi câteva femei. Te-am văzut. Brandy de Normandia. în întregime absorbită de lucrul acesta. Vrei să mergi acolo? — Da. — Nu. "E adevărat şi nu e adevărat. Alaltăieri. spuse Joan Madou. Trebuia să mergem puţin pe jos. Carafa cu vodcă era goală. — Să bem oare tot dintr-asta? — Ce mi-ai dat să beau atunci? — Când? Aici? Cred că le-am amestecat pe toate. Trebuie să fi fost calvados. spuse el. — Nu pot să-mi mai aduc aminte. Ravic reflectă. Regret. — Straşnic. — E un progres. făcut din mere. Era aproape gol. dar era altceva. E o ruşine că n-am putut găsi. În prima seară. — Unde am băut-o? — Într-un mic bistro. Ravic chemă chelnerul. Dar acum nu-i cu putinţă. — E adevărat. calmă şi distinsă. nu aici. nu tu. apoi ieşi din spatele comptuarului său şi şterse o masă. Trebuie să fi fost calvados.Ravic era gata să cheme chelnerul. Pe vremea aceea era disperată. "Pare că orice lucru îl face pe deplin. — Nu la masa aceasta.

Cu o astfel de memorie. — Duble. — E mai bun. Conţinea toate posibilităţile — putea fi un palat sau un bordel. spuse el. orice. două femei de stradă. Nu vă aduceţi aminte? — Nu. spuse chelnerul fără să ezite. spuse el. Şi cine nu uită. Era ca o încăpere goală şi frumoasă. Ravic se întoarse către Joan Madou. amice. La circ. care exista prin el însuşi — aştepta — era un chip gol de orice expresie. Chelnerul stătea lângă ei. Chelnerul aduse paharele. — Aşa-i. ai să regreţi mai târziu în viaţă. Sub ele. Mai vrei unul? — Da. spuse Ravic. Proverbul nu era complet în ceea oe-l privea pe el. — Tocmai din cauza asta.— Uneori. în plină lumină. în comparaţie cu el. . dar faptul că o spunea era dezarmant. Lumina becurilor electrice era necruţătoare. în lumina palidă a localului de noapte. lumina n-avea nici un efect. spuse el. Ţi-aduci aminte şi cum eram îmbrăcaţi? — Haină de ploaie. E acelaşi calvados? o întrebă el pe Joan Madou. arătau mai bătrâne chiar decât străbunicele lor. mişcând braţul tatuat. Ravic ridică ochi. Dar asupra ei. Dar eşti un om fericit. — Respectele mele. Am vrea să bem iarăşi. — Poate că nu. E un expert în arta de a uita. se arăta şi aici. răspunse chelnerul. — Nu uit niciodată nimic. — Făceam şi asta. dar am uitat. — Just. în cele din urmă. omule. Mi-am trăit viaţa. — Ce simple sunt unele probleme câteodată. Observă că ea golise paharul. Nu e politicos. îşi face din viaţă un infern. V-am spus-o. Dacă ai timp. Dar cum poate asta să facă din viaţă un infern? Ravic ridică ochii spre el. Aţi cerut calvados dublu atunci. un chip ce putea împrumuta orice expresie. Puteai să-ţi închipui în el. Acolo aţi stat ultima oară. Înţelese ce vroia să spună. El zâmbi. — Atunci mă mir că mai poţi trăi. — Când uiţi ceva. Dar ţi-aduci aminte şi ce-am băut ultima dată? — Calvados. — E păcat să fii aici. — Nu-i cazul meu. tot aşa după cum dumneata eşti un expert în aceea de a nu uita. tot ceea ce era desăvârşit şi determinant. Şedea acolo. şi era toată numai ea însăşi. Era un calvados dublu. — Ar trebui să fii general. nu numai un artist. domnule. să vedem dacă are să aibă acelaşi gust. spuse Joan Madou chelnerului.. Totul depindea de cel care era în ea. Ea îl privea. declară el. Strălucirea rece a chipului care nu depindea de nimic. Doamna purta o bască. ce aştepta să fie moboilată şi împodobită cu tablouri. Aparţii vodevilului. — Domnul acesta are o memorie slabă. Acum. gândi el. Nu părea să fie vreo legătură între ea şi ceea ce spunea. — Îţi mai aminteşti? — Perfect. Ceea ce strălucea în ea. O privi. — Şi-acum să gustăm calvadosul. Ce limitat părea. — Asta e.. — Mă uimeşti din ce în ce mai mult. Simţi o căldură învăluindu-l. Salute! — Salute! Chelnerul rămase lângă masa lor.

De ce n-ar fi avut timp? se gândi el. Atunci, îşi aduse aminte că îl văzuse cu Kate Hegstroem, ultima oară. O privi. Chipul ei nu trăda nimic. — Am timp, spuse el. Trebuie să operez mâine la nouă. Asta-i tot. — Poţi s-o faci, dacă ïntârzii atât de mult? — Da. N-are nici o legătură Sunt obişnuit. Şi nici nu operez în fiecare zi. Chelnerul le umplu din nou paharele. Aduse, o dată cu sticla, un pachet de ţigări şi le puse pe masă. Era un pachet de Laurens verzi. — Cele pe care le-aţi fumat rândul trecut. Nu-i aşa? îl întrebă el pe Ravic, triumfător. — Habar n-am. Ştii mai bine decât mine. Te cred. — Aşa-i, spuse Joan Madou. Erau Laurens verzi. — Vedeţi! Doamna are o memorie mai bună decât dumneavoastră, domnule. — Asta rămâne de văzut. Oricum, să folosim ţigările. Ravic deschise pachetul şi i-l întinse. — Stai la acelaşi hotel? o întrebă el. — Da. Am luat doar o cameră mai mare. Câţiva şoferi intrară. Se aşezară la o masă din apropiere şi începură să vorbească tare. — Vrei să pleci? întrebă Ravic. Ea făcu semn că da. Chemă chelnerul şi plăti. — Eşti sigură că nu trebuie să te-ntorci la Şeherezada? — Nu. El îi luă haina. Ea n-o îmbrăcă. Şi-o puse doar pe umeri. Era un jder nu prea scump, poate chiar o imitaţie — dar pe ea nu părea ieftină. Numai ceea ce nu e purtat cu siguranţă, este ieftin, gândi Ravic. Văzuse zibeline imperiale, ieftine. — Acum te voi duce la hotelul dumitale, spuse el stând în faţa intrării, în ploaia de lumină. Ea se întoarse încet spre el. — Nu mergem la dumneata? Era cu faţa întoarsă spre el. Lumina lămpii de la uşă o umplea de strălucire. Picăturile fine de ploaie îi luceau în păr. — Da, spuse el. Un taxi se apropie şi opri. Şoferul aşteaptă un timp. Apoi plescăi din limbă, motorul se urni, şi porni înainte. — Te-am aşteptat. Ştiai? întrebă ea. — Nu. Ochii ei scânteiau în lumina felinarelor din stradă; te puteai uita, pierzându-te în ei. — Te-am văzut astăzi pentru prima oară, spuse el. Nu mai eşti cea de până acum. — Nu! — Şi tot ceea ce a fost înainte e ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. — Nu. Le-am uitat. Îi simţi răsuflarea. Vibra spre el, cu o dragoste nevăzută, uşoară, pregătită şi plină de încredere — o viaţă stranie, într-o noapte la fel de stranie. Pe neaşteptate îi simţi sângele. Urca şi urca, dar era mai mult decât atât; viaţă, de o mie de ori blestemată şi binecuvântată, de atâ-tea ori pierdută şi tot de atâtea ori redobândită — cu o oră înainte asemenea unui ţinut limitat, arid, stâncos, fără nimic mângâietor — şi acum ţâşnind, ţâşnind parcă din nenumărate fântâni, răsunând şi apropiindu-se de clipa tainică în care cineva, care nu mai credea deloc în puterea ei — era iarăşi omul de mai înainte, ieşind din mijlocul valurilor

pe ţărmul oceanului, alb şi strălucitor, întrebare şi răspuns în acelaşi timp, toate acestea urcau mereu şi furtuna se aduna în ochii ei. — Ţine-mă, spuse el. O privi în faţă şi-o cuprinse cu braţul. Umerii ei se apropiară de el, asemenea unei corăbii gata să ancoreze în port. — Trebuie să te tină cineva? întrebă el. — Da. Mâinile ei stăteau strânse la pieptul lui. — Te voi ţine, spuse el. Ea făcu semn că da. Un alt taxi veni spre stopul de lângă o curbă. Şoferul, neclintit, îi privi. Lângă umărul lui stătea un căţeluş într-o vestă tricotată. — Taxi? mormăi el din dosul unei mustăţi ca de in. — Priveşte, spuse Ravic. Omul ăsta nu ştie nimic. Nu ştie ce aripi ne-au atins pe noi. Se uită la noi şi nu vede că ne-am schimbat. Lucrul ăsta e foarte bizar în lume: poţi să devii un arhanghel, un nebun sau un criminal — nimeni nu observă nimic. Dar când îţi lipseşte un nasture — fiecare observă lucrul acesta. — Nu e bizar. E bine aşa. Putem fi singuri cu noi înşine. Ravic o privi. Noi — gândi el — ce cuvânt! Cel mai misterios din lume. — Taxi? mormăi şoferul foarte răbdător, dar mai tare, şi aprinse o ţigară. — Hai, spuse Ravic. N-o să ne lase. Se pricepe în meseria lui. — Nu vreau să merg cu maşina. Mai bine să ne plimbăm. — Începe să plouă. — Nu-i ploaie. E ceaţă. Nu vreau un taxi. Vreau să mă plimb cu tine. — Bine. Dar mi-ar place să-l fac pe omul acesta să-nţeleagă că s-a întâmplat ceva cu noi. Ravic merse şi-i vorbi şoferului. Omul zâmbi frumos, şi-i mulţumi lui Joan cu un gest pe care numai francezii ştiu să-l facă în astfel de momente şi o porni mai departe. — Cum de i-ai explicat? întrebă ea când el Se-ntoarse. — Cu bani. E lucrul cel mai simplu. Ca toată lumea care lucrează noaptea, e un cinic. Înţelege imediat. Bra binevoitor, cu o nuanţă de dispreţ amabil. Ea zâmbi. El îi cuprinse umerii cu braţul. Ea se rezemă de dânsul. Simţea că ceva s-a deschis în el şi se răspândea, cald, blând, mângâietor, ceva care îl trăgea în jos cu nenumărate mâini, şi-l făcea să nu poată sta în picioarele ce se clătinau, în loc să uite şi să meargă pe jos, cedând chemării sângelui, chemarea de dincolo de milenii, când nu existau creier şi gânduri, suferinţă şi îndoială, ci numai fericire oarbă şi sânge. — Vino, spuse el. Merseră de-a lungul străzilor cenuşii şi goale prin ploaia uşoară şi, când au ajuns la capăt, piaţa era iarăşi înaintea lor, şi tot înaintea lor, imensă şi infinită, ca din argint lucitor, ca şi cum ar fi fost suspendată, se ridica forţa masivă şi cenuşie a Arcului de Triumf. 9 Ravic se întoarse la hotel. Joan Madou dormea, când el plecase în dimineaţa aceea. Crezuse că se va întoarce peste o oră. Dar venise peste trei. — Helo, doctore, îl strigă cineva pe scări.

Ravic îl privi. O faţă palidă, un smoc de păr negru şi sălbatic, ochelari. Nu-l cunoştea. — Alvarez, zise necunoscutul. Jaime Alvarez. Nu vă reamintiţi? Ravic dădu din cap. Omul se aplecă şi-şi trase pantalonul în sus de-a lungul piciorului. O cicatrice lungă se întindea de la fluier până la genunchi. — Acum vă reamintiţi? — Am operat eu asta? Omul făcu semn că da. — Pe o masă de bucătărie în spatele frontului. Într-un spital de campanie improvizat, în faţa Aranjuezului. O cabană mică, albă, într-o dumbravă de migdali... Acum vă aduceţi aminte? Deodată Ravic simţi parfumul greu al florilor de migdali. Îl mirosi ca şi cum s-ar fi urcat încet, pe scara întunecoasă, dulce şi putred, amestecat cu mirosul şi mai dulce, şi mai putred al sângelui. — Da, spuse el. Mi-aduc aminte. ... Răniţii erau culcaţi pe terasa luminată de lună, în şir, unul lângă altul. Opera avioanelor germane şi italiene. Copii, femei, ţărani, sfâşiaţi de schijele de la bombe. Un copil desfigurat, o femeie însărcinată, cu pieptul sfâşiat, un bătrân care-şi ţinea cu grijă într-o mână degetele smulse de la cealaltă, fiindcă credea c-ar fi putut fi cusute la loc. Peste toate acestea, parfumul greu al nopţii şi rana proaspătă. — Piciorul dumitale s-a vindecat de tot? întrebă Ravic. — Destul de bine. Numai că nu pot să-l îndoi complet. Omul zâmbi. Dar a fost destul de zdravăn ca să mă treacă Pirineii. Gonzales a murit. Ravic nu mai ştia cine era Gonzales. Dar acum îşi reaminti de un tânăr student care-l asistase. — Ştii ce s-a întâmplat cu Manolo? — Închis şi împuşcat. — Şi Serno? Comandantul brigadei? — Mort. În faţa Madridului. Omul zâmbi din nou. Era un zâmbet rigid şi automat ce apărea pe neaşteptate şi era lipsit de emoţie. Mura şi La Pena au fost luaţi prizonieri. Împuşcaţi. Ravic nu mai ştia cine erau Mura şi La Pena. Părăsise Spania după şase luni, când frontul fusese spart şi spitalul de campanie împrăştiat. — Camero, Orta şi Goldstein sunt într-un lagăr de concentrare, zise Alvarez. În Franţa. Şi Blatzky a scăpat. Ascuns undeva, peste graniţă. Ravic îşi reamintea numai de Goldstein. Erau prea multe chipuri pe care le văzuse atunci. — Locuieşti acum aici, la hotel? întrebă el. — Da. Ne-am mutat ieri aici. Acolo sus. Omul arătă spre camerele de la etajul doi. Am fost ţinuţi în lagăr, la graniţă, foarte multă vreme. În cele din urmă am fost eliberaţi. Mai avem încă ceva bani. El zâmbi din nou. Paturi, paturi adevărate. Un hotel bun. Sunt chiar şi portretele şefilor noştri pe pereţi. — Da, zise Ravic fără ironie. Trebuie să fie plăcut acolo sus, după toate câte vi s-au întâmplat. Îşi luă rămas bun de la Alvarez şi intră în odaia lui. Camera fusese curăţită şi era goală. Joan plecase. El se uită împrejur. Nu lăsase nici o urmă. Nici nu se aşteptase la asta. Sună. După puţin timp, veni camerista. — Doamna a plecat, zise ea înainte ca el să aibă timp s-o întrebe. — Văd şi eu asta. De unde ştii că a fost cineva aici? — Dar, domnule Ravic... zise fata fără să mai întrebe nimic şi părând ofensată.

— A luat micul dejun? — Nu. N-am văzut-o. Altfel m-aş fi gândit la asta. Aş fi făcut ca şi în alte daţi. Ravic o privi. Nu-i plăcu concluzia. Scoase câţiva franci şi-i puse în buzunarul de la şorţul fetii. — Foarte bine, spuse el. Să faci la fel şi data viitoare. Să nu aduci micul dejun decât când am să-ţi spun eu. Şi nu veni sus, pentru curăţenie, înainte de a te asigura că nu e nimeni înăuntru. Fata zâmbi cu înţeles. — Foarte bine, domnule Ravic. El se uită după ea stânjenit. Ştia ce gândea. Credea că Joan era măritată şi nu voia să fie văzută. Înainte ar fi râs de aşa ceva. Acum nu-i plăcea. Dar de ce nu? se gândi el. Dădu din umeri şi se duse la fereastră. Hotelul e hotel. Asta nu se poate schimba. Deschise fereastra. O zi înnourată învăluia casele. Vrăbiile ciripeau pe acoperişuri. La etajul de jos, două voci care se certau. Era probabil familia Goldberg. Bărbatul era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât nevasta. Un angrosist de cereale din Breslau. Nevasta lui avea legături cu refugiatul Wiesenhoff. Credea că nu ştie nimeni. Singurul care nu ştia lucrul ăsta era Goldberg. Ravic închise fereastra. Avusese o operaţie de ficat în dimineaţa aceea, pentru Durant. Deschisese, în locul lui Durant, o parte din abdomenul unui bărbat necunoscut. Un onorariu de două sute de franci. După aceea s-a dus s-o vadă pe Kate Hegstroem. Ea avusese febră. Febră prea mare. Stătuse cu ea timp de o oră. Dormise neliniştită. Nu era nimic îngrijorător. Dar ar fi fost mai bine să nu fi avut febră. Privi pe fereastră. Strania senzaţie de gol, ce rămânea în urmă. Patul ce nu mai are nici o însemnătate. Ziua, care, fără milă, o rupe pe cea de ieri în bucăţi. Ca un şacal care sfâşie o piele de căprioară. Pădurile nopţii, miraculos răsărite din întuneric, se îndepărtează din nou, o fata morgana în scurgerea orelor... Se întoarse. Pe masă, găsi adresa lui Lucienne Martinet. Ieşi de câtva timp din spital. Nu i-a lăsat până nu i-au dat drumul. O văzuse cu două zile înainte. Nu mai era necesar să fie examinată din nou; dar nu avea altceva nimic de făcut, aşa încât se hotărî să meargă la ea. Casa era în strada Clavel. Jos era o măcelărie în care o femeie voinică învârtea în mână un satâr şi vindea carne. Era în doliu. Soţul ei murise cu două săptămâni înainte. Acum ea era stăpână în prăvălie, cu un ajutor. Ravic o văzu trecând pe acolo. Părea îmbrăcată ca de vizită. Purta o pălărie cu un voal lung, negru, de doliu şi reteza grăbită un picior de porc, ca să servească o cunoştinţă. Voalul flutură pe deasupra carcasei deschise, satârul străluci în lumină şi căzu jos cu zgomot. — Dintr-o lovitură, zise văduva cu un ton satisfăcut şi aruncă piciorul pe cântar. Lucienne locuia într-o odăiţă la mansardă. Nu era singură. Un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani se bălăbănea pe un scaun. Purta o şapcă de biciclist, şi fuma o ţigară făcută de el, ce-i atârna de buza de sus, când vorbea. Rămase jos pe scaun când intră Ravic. Lucienne era culcată în pat. Era ruşinată şi se înroşi. — Domnule doctor — nu ştiam că veniţi astăzi. Ea se uită la tânăr. E... — Cineva, o întrerupse el morocănos. Nu e nevoie să pronunţăm nume. El se lăsă pe spate. Aşadar dumneata eşti doctorul! — Cum te simţi, Lucienne? întrebă Ravic fără să-l bage în seamă. Eşti cuminte că stai în pat. — Ar fi putut să se scoale de mult, declară tânărul. Nu mai are

nimic. Când nu lucrează, are doar cheltuieli. Ravic se întoarse şi-l privi. — Lasă-ne singuri, zise el. — Ce? — Ieşi afară. Afară din odaie. Trebuie s-o examinez pe Lucienne. Tânărul izbucni în râs. — Poţi s-o faci tot aşa de bine, şi cu mine aici. Nu suntem aşa de delicaţi. Şi de ce s-o examinezi? Ai fost aici abia alaltăieri. Ca să ne mai coste o vizită în plus, nu? — Ascultă, zise Ravic calm, nu ai aerul c-o plăteşti dumneata. Dealtfel, dacă va costa sau nu ceva, asta-i altă chestiune. Şi acum ieşi afară. Tânărul rânji şi îşi încrucişă confortabil picioarele Purta pantofi de piele cu vârfurile ascuţite şi ciorapi violeţi. — Te rog, Bobo, zise Lucienne. Sunt sigură că nu durează decât o clipă. Bobo nu-i dădu nici o atenţie. Se uita la Ravic. — Îmi prinde foarte bine că eşti aici, spuse el. Acum pot să te dau eu afară. Dacă dumneata crezi, dragă, domnule, că vei putea să ne storci bani pentru taxe de spital, operaţii şi toate astea — apoi, nu-i nimic de făcut, să ştii! N-am cerut să fie trimisă la spital — aşa că nici vorbă de bani. Trebuie să fii mulţumit că nu-ţi cerem despăgubiri! Pentru o operaţie ilegală? El arătă un şir de dinţi metalici. E oarecum o surpriză pentru dumneata, nu-i aşa? Da, domnule, Bobo ştie să se descurce, nu poate fi uşor tras pe sfoară. Băiatul părea foarte mulţumit. Simţea că ieşise cu succes din afacerea asta. Lucienne se îngălbeni. Privea neliniştită când la Bobo, când la Ravic. — Înţelegi? întrebă Bobo triumfător. — El a fost acela? o întrebă Ravic pe Lucienne. Ea nu răspunse. Aşa-i că e el? spuse, examinându-l pe Bobo. Un băieţandru, înalt şi slab, cu un fular de mătase încolăcit în jurul gâtului pe care se mişca mereu în sus şi-n jos mărul lui Adam. Umerii căzuţi, un nas prea lung, bărbie de degenerat — tipul unui pezevenghi de mahala. — Şi ce-i cu asta? întrebă Bobo, provocator. — Cred că ţi-am mai spus să pleci de aici, pentru că vreau s-o examinez. — Spanac, răspunse Bobo. Încet, Ravic se îndreptă spre el. Se săturase de Bobo. Băiatul sări în sus, făcu un pas înapoi şi deodată o frânghie subţire, de vreo doi metri lungime apăru în mâinile lui. Ravic ştia ce avea de gând să facă cu ea. Dacă s-ar fi apropiat de Bobo, acesta ar fi făcut o săritură într-o parte, apoi s-ar fi strecurat repede în spatele lui şi i-ar fi aruncat frânghia peste cap, aşa ca să-l poată sugruma pe la spate. Ar fi mers, în cazul când celălalt nu cunoştea mişcarea sau ar fi vrut să boxeze. — Bobo, strigă Lucienne. Nu, Bobo. — Javră netrebnică! zise Ravic. Trucul ăsta vechi şi nenorocit cu frânghia — nu ştii ceva mai bun? continuă Ravic râzând. Bobo se zăpăci pentru moment. Ochii îi deveniră nesiguri. Într-o clipă Ravic îi trase haina jos de pe umeri cu amândouă mâinile, în aşa fel încât el să nu poată ridica mâinile. — Asta n-o ştii, nu? zise el deschizând repede uşa, şi azvârlindu-l cu putere afară din cameră pe Bobo, speriat şi abătut. — Dacă-ţi plac lucrurile astea, fă-te soldat, apaşule! Dar nu te purta aşa cu oamenii mai în vârstă.

Încuie uşa pe dinăuntru. — Linişteşte-te, linişteşte-te. S-a isprăvit. El luă cuvertura uzată de pe pat şi-o puse pe scaun. Apoi dădu la o parte plapuma verde. În pijama, de ce? Nu e comodă. Nu trebuie să te mişti încă prea mult, Lucienne. O clipă, ea rămase tăcută. — N-am pus-o decât astăzi, spuse ea. — Nu ai cămăşi de noapte? Pot să aranjez să ţi se trimeată două de la spital. — Nu. Nu din cauza asta. Am pus pijamaua pentru că ştiam — ea privi spre uşă şi ezită — că o să vină. Spunea că nu mai sunt bolnavă. N-ar mai fi vrut să aştepte. — Cum? Păcat că n-am ştiut asta mai înante. Ravic privi uşor spre uşă supărat. O să aştepte. Lucienne, ca toate femeile anemice, avea pielea foarte albă. Vine albastre se resfirau sub epiderma subţire. Era bine făcută, cu oase delicate, subţiri, dar prea slabă. "Una din nenumăratele fete, se gândi Ravic, care te fac să te miri de ce natura le dă atâta graţie, fiindcă se ştie ce se întâmplă cu cele mai multe din ele." — Trebuie să mai rămâi în pat o săptămână, Lucienne. Poţi totuşi să te scoli şi să umbli puţin pe aici. Dar fi cu băgare de seamă, nu ridica nimic greu. Şi să nu urci scările astea câteva zile. Ai pe cineva care să-ţi poarte de grijă, afară de acest Bobo? — Proprietăreasa. Dar şi ea a început să bombănească. — Altcineva? — Nu. Înainte era Marie. A murit. Ravic cercetă odaia. Era curată, dar mobilată sărăcăcios. — Şi Bobo? spuse el. A apărut din nou după ce totul s-a terminat? Lucienne nu răspunse. — De ce nu-l dai afară? — Nu e aşa de rău, domnule doctor, numai cam sălbatic... Ravic se uită la ea. Dragostea, se gândi el. Şi asta e tot dragoste. Eternul miracol. Nu numai că aruncă un curcubeu de vise peste cerul cenuşiu al realităţii — dar învăluieşte într-o lumină romantică o grămadă de gunoi — un miracol şi o înşelătorie nebunească. Deodată avu senzaţia ciudată de a-i fi devenit, oarecum, complice. — Foarte bine, Lucienne, zise el. Nu-l băga în seamă. Mai întâi fă-te sănătoasă. Ea dădu din cap, uşurată. — Şi în ce priveşte banii, zise ea stânjenită, nu este adevărat. El spune numai aşa. O să plătesc tot. Tot. Din leafă. Când am să pot iarăşi să lucrez? — Peste vreo două săptămâni, dacă eşti cuminte. Şi cu Bobo, nimic! Absolut nimic, Lucienne! Altfel poţi să mori, înţelegi? — Da, răspunse ea fără convingere. Ravic îi acoperi cu plapuma trupul subţire. Când ridică capul o văzu plângând. — Nu se poate mai curând? spuse ea. Pot să stau jos când lucrez. Trebuie... — Poate. Vom vedea. Depinde de cât de bine ai să te îngrijeşti. Ar trebui să-mi spui numele moaşei care ţi-a făcut avortul, Lucienne. Văzu împotrivire în ochii ei. — N-ai să mergi la poliţie, spuse el. Sigur că nu. Voi încerca numai să obţin banii pe care i-ai plătit. Atunci ai putea fi mai liniştită. Cât i-ai dat? — Trei sute de franci. N-o să-i luaţi niciodată înapoi.

— Se poate încerca. Cum o cheamă şi unde stă? N-ai să mai ai niciodată nevoie de ea, Lucienne. Nu mai poţi avea copii. Aşa că n-are la ce-ţi mai folosi. Fata ezită. — Acolo, în sertar, spuse ea în cele din urmă. La dreapta, în sertar. — Notiţa asta de aici? — Da. — Foarte bine. Am să mă duc la ea zilele astea. Ce s-a întâmplat? De ce vrei să te scoli? întrebă el. — Bobo. Nu-l cunoaşteţi. El zâmbi. — Cred că-mi dau seama foarte bine. Stai liniştită în pat. Judecând după ce am văzut, n-avem nevoie să fim îngrijoraţi. Cu bine, Lucienne. Am să mai trec pe aici din nou, cât de curând. Ravic întoarse cheia şi clanţa în acelaşi timp şi deschise brusc uşa. Pe coridor nu era nimeni; nici nu se aşteptase la asta; cunoştea genul lui Bobo. Jos, ajutorul stătea în măcelărie, un bărbat cu o faţă palidă şi lipsit de ardoarea patroanei. Tăia nepăsător carnea. De la moartea patronului, se vedea bine că e obosit. Şansele lui de a se însura cu văduva patronului erau mici. Un negustor de perii din bistroul de peste drum anunţa lucrul ăsta cu voce tare, spunând c-o să-l vâre în mormânt înainte să-şi poată împlini gândul. Ajutorul slăbise foarte mult tot grăbind căsătoria. Dar văduva începuse să arate grozav de bine. Ravic bău un lichior şi plăti. Se aşteptă să-l găsească pe Bobo în bistro; dar Bobo nu era acolo. Joan Madou plecă repede de la Şeherezada. Deschise uşa taxiului în care o aştepta Ravic. — Hai, zise ea. Să plecăm de aici. Să mergem la tine. — S-a întâmplat ceva? — Nu, nimic. Numai că m-am săturat de viaţa din localurile de noapte. — O clipă. Ravic chemă bătrâna care vindea flori în faţa intrării. — Bunico, zise el. Dă-mi toţi trandafirii. Cât costă? Dar nu cere prea scump. — Şaizeci de franci. Pentru dumneata. Pentru că mi-ai dat reţeta aceea pentru reumatism. — Te-a ajutat? — Nu. Cum să-mi ajute, când trebuie să stau aici noaptea, în umezeală şi frig? — Eşti cel mai înţelegător pacient pe care l-am întâlnit vreodată. Luă trandafirii. — Ţi i-am luat pentru că te-am lăsat singură azi-dimineaţă, spuse el lui Joan şi lăsă florile pe podeaua maşinii. Vrei să bei ceva? — Nu. Aş vrea să mergem la tine. Pune florile aici, lângă mine, nu pe jos. — Stau foarte bine acolo jos. Trebuie să iubeşti florile, dar să nu faci prea mult caz de ele. Întoarse capul repede. — Vrei să spui că nu trebuie să strici ceea ce iubeşti? — Nu. Am vrut numai să spun că lucrurile frumoase nu trebuie dramatizate. De altfel, în clipa de faţă, e mai bine să nu existe flori între noi. Joan îl privi o clipă cu îndoială. Apoi faţa i se lumină. — Ştii ce-am făcut astăzi? Am trăit din nou. Am respirat. Am respirat din nou. Exist. Exist din nou. Pentru prima oară. Am iarăşi mâini, ochi şi

gură. Şoferul scoase taxiul dintre celelalte maşini, într-o stradelă. Apoi porni brusc înainte. Zguduitura o aruncă pe Joan spre Ravic. O clipă o prinse în braţe şi îi simţi apropierea. Era ca un vânt cald ce topea amorţeala zilei, răceala ciudată dinlăuntrul lui, stând acolo lângă el şi vorbind, dusă de sentimente şi pierdută în ea însăşi. — Toată ziua — mi s-a prins de gât şi de piept, ca şi cum ar fi vrut să mă facă să înmuguresc şi să-mi crească frunze şi flori — m-a cuprins, m-a cuprins şi nu m-a lăsat — şi iată-mă acum aici, cu tine... Ravic o privi. Ea stătea aplecată spre el, pe canapeaua de piele murdară şi prin rochia neagră de seară i se vedeau umerii. Era sinceră, deschisă şi fără rezerve, spunea ce simţise şi el se vedea sărac şi uscat în faţa ei. "Eu am operat, se gândi el. Te-am uitat. Am fost cu Lucienne. Am fost undeva, în trecut. Fără tine. Apoi când s-a lăsat seara, o oarecare căldură m-a învăluit. N-am fost cu tine. M-am gândit la Kate Hegstroem." — Joan, spuse el şi-i luă mâinile, pe care le ţinea pe canapea. Nu putem merge acum la mine, trebuie să merg întâi la spital. Numai pentru câteva minute. — Trebuie să vezi femeia pe care ai operat-o? — Nu pe aceea de azi-dimineaţă. Pe altcineva. N-ai vrea să mă aştepţi undeva? — Trebuie să te duci direct? — Ar fi mai bine. Nu vreau să fiu chemat mai târziu. — O să te aştept. Avem destul timp să mergem până la hotel, la tine? — Da. — Să mergem întâi acolo. Apoi, vei veni mai târziu. Eu te aştept. — Bine. Ravic dădu şoferului adresa. Se lăsă pe spate şi simţi marginea canapelei sub cap. Mâinile lui le ţineau încă pe ale ei. Simţea că ea aştepta să spună ceva. Ceva despre el. Nu era aşa de mult, se gândi el. Maşina se opri. — Tu pleacă, zise Joan. Am să mă descurc eu foarte bine pe aici. Nu mi-e teamă. Dă-mi numai cheia. — Cheia e la hotel. — Am să le-o cer. Trebuie să mă obişnuiesc cu lucrul ăsta. Ridică florile de pe jos. Cu un bărbat care mă părăseşte pe când dorm şi se întoarce iarăşi când nu mă aştept — am de învăţat multe lucruri. Lasă-mă acum să plec. — Vin sus cu tine. Nu trebuie să exagerăm nimic. E destul de rău că trebuie să te las singură. Ea râse. Părea foarte tânără. Te rog aşteaptă puţin, spuse Ravic şoferului. Omul clipi încet dintr-un ochi. — Chiar şi mai mult. — Dă-mi cheia, zise Joan, pe când urcau scările. — De ce? — Dă-mi-o. Ea deschise uşa. Apoi se opri. — Frumos, spuse ea înspre camera întunecată, în care se vedea pe geam, afară, o rază de lună strălucind printre nori. — Frumoasă? Vizuina asta? — Da, e frumoasă. Totul e frumos. — Poate acum. Când e întuneric. Dar... Ravic căută butonul. — Nu. Lasă-mă pe mine. Şi nu aştepta până mâine la amiază să te întorci. Stătea în pragul uşii în întuneric. Lumina argintie de la geam era în

spatele capului şi a umerilor ei. Chipul nu i se putea zări desluşit, era atrăgătoare şi misterioasă. Haina îi alunecase jos; era întinsă la picioarele lui, ca o învolburare de spumă. Se sprijini de uşă şi unul din braţele ei prinse o dungă subţire de lumină dinspre coridor. — Du-te şi întoarce-te, spuse ea şi închise uşa. Lui Kate Hegstroem îi scăzuse temperatura. — S-a mai trezit? o întrebă Ravic pe infirmiera pa jumătate adormită. — Da. La unsprezece. A întrebat de dumneavoastră. l-am vorbit aşa cum mi-aţi spus. — A întrebat ceva de pansamente? — Da. A spus că totul e bine, dacă dumneavoastră găsiţi că e bine. Mi-a spus să vă transmit salutări dacă mai veniţi astă-noapte şi să vă spun că are încredere în dumneavoastră. — Asta a fost tot? — Da. I-am spus că aţi fost nevoit să-i faceţi o incizie. O operaţie uşoară. Că o să-i explicaţi mâine. — Aşa că... Ravic rămase câtva timp tăcut şi privi părul negru al infirmierei. — Câţi ani ai? Ea ridică mirată capul. — Douăzeci şi trei. — Douăzeci şi trei. Şi de când eşti infirmieră? — De doi ani şi jumătate. S-au împlinit doi ani şi jumătate în ianuarie. — Îţi place profesiunea dumitale? Infirmiera zâmbi cu toată faţa ei rotundă. — Îmi place foarte mult, declară ea pornită pe vorbă. Bineînţeles că unele paciente sunt obositoare, dar cele mai multe sunt drăguţe. Doamna Brisset mi-a dat ieri, cadou, o rochie aproape nouă, de mătase. Şi săptămâna trecută am primit o pereche de pantofi de piele fină, de la doamna Serner. Aceea care, pe urmă a murit acasă. Zâmbi din nou. N-am nevoie să-mi cumpăr îmbrăcăminte. Aproape întotdeauna primesc câte ceva. Dacă nu le pot folosi, le schimb cu o prietenă care are un magazin. Doamna Hegstroem, la fel, e întotdeauna foarte generoasă. Îmi dă bani. O sută de franci. Numai pentru douăsprezece zile. Cât o să stea aici, domnule doctor? — Mult. Câteva săptămâni. Infirmiera părea fericită. Înapoia frunţii ei netede şi limpezi, calcula cât o să primească. Ravic se mai aplecă o dată peste Kate Hegstroem. Ea respira liniştit. Mirosul uşor de la rană se amesteca cu parfumul uscat al părului ei. Deodată el nu mai putu să-l suporte. Ea avea încredere în el. Încredere. Abdomenul tăiat în care bestia se hrănea. Cusut la loc fără să se poată face nimic. Încredere. — Noapte bună, soră, spuse el. — Noapte bună, domnule doctor. Infirmiera grăsună se instală din nou pe scaun, într-un colţ al odăii. Stinse lumina în partea dinspre pat, îşi înveli picioarele într-o cuvertură şi luă o revistă-magazin. Era una din acele reviste ieftine, conţinând povestiri poliţiste şi informaţii cinematografice. Se aranjă comod şi începu să citească. Lângă ea, pe o măsuţă, aşeză o cutie deschisă de bomboane cu ciocolată. Ravic o văzu luând una fără să se întoarcă. Câteodată unii nu înţeleg lucruri elementare — se gândi el — în aceeaşi cameră să zacă un bolnav condamnat şi celuilalt să nu-i pese de asta.

— Ravic. nimic. aşteptare şi încordare — ca un vârtej ce strigă în tăcere — o prăpastie necunoscută. Ea dădu capul pe spate şi bău. Se vedea lumină. de nicăieri! O umbră. Ravic îi umplu paharul. Deschise robinetele duşului. totuşi. Te-ai simţit acum ca şi pe jumătate însurat. El se uită fără să vrea împrejur. Sau din cauza celor spuse mai înainte de Joan în taxi. aşa. când uită. Ravic ezită. patroana îl mai arăta încă prietenilor ei ca pe un lucru deosebit. Ravic observase şi înainte lucrul acesta. aproape că nu puteam să te mai suport. chiar pe întuneric. Deodată încăperea se umplu de tăcere. spuse el. El umplu două pahare şi-i aduse ei unul. — Ai găsit sticla? întrebă ea. Stătea acolo delicată şi cu totul alta. Ciudat. părul îi era resfirat pe pernă ca un val impetuos. sunt numai disperare când sunt disperate. Lui Ravic îi trecu prin gând că în asta nu era numai farmec ci şi primejdie. în lipsa lui. ea. dincolo de orice gân-duri. şi nimic altceva decât uitare. N-ar fi putut suporta multe din câte ar fi putut să-i spună Joan. Odaia era cufundată în întuneric. ca şi cum s-ar fi oglindit în ei lumina palidă a stelelor de iarnă. Apa caldă îi curse în jos pe piele. E adevărat. În lumina clară a becurilor albe. Pielea ei era netedă. Acolo la baie. Joan puse paharul jos şi deodată râse. Spusese tocmai ce trebuia. să iubească. să vadă dacă baia mai avea o ieşire. Îşi strânse buzele şi deschise uşa. Era singurul duş din hotel. — Eşti o fiinţă minunată. Nu ştia dacă Joan mai era încă în camera de baie. fiecare lucru îi părea cunoscut şi familiar. În camera de alături stătea culcată Joan Madou. Ravic a plătit chiar el instalaţia. Uşa de la camera de baie era întredeschisă. zise ea. ochii îi străluceau plini de lumină. era tot ceea ce farmecul şi ispita pot da fără dragoste — şi. atrăgătoare tocmai fiindcă nimic din fiinţa pe care o cunoscuse acum o oră nu mai rămăsese din ea. . Se şterse şi rămase câtva timp pe gânduri. Ca şi mine. zise Joan din întuneric. Sau pur şi simplu pentru că cineva aştepta — în loc ca el să aştepte. la baie. — Adevărat? — Da. Calvadosul e pe masa de lângă fereastră. cu trandafirii în braţe. Nu spuse nimic. Ştiu la ce te gândeşti.. Lăsată singură. Era plăcut că ea găsise exact ceea ce trebuia să spună. deodată. Încordarea nervilor se risipi într-o uşoară siguranţă. gândindu-se că s-ar putea îmbrăca — să plece şi să bea. Închise uşa de la camera de baie. când iubesc. Mult prea mult şi mult prea uşor. Astfel de femei nu fac altceva decât să bea. El rămase tăcut.. Calvadosul era aici. — Ravic. aşteptându-l. Părul îi cădea pe umeri şi în acel moment nu părea să facă altceva decât să bea. — Iată. Trecu prin cameră. Îşi dădu seama că fusese cu nervii încordaţi. Ştia că ea era acolo şi că nu dormea. de asemenea. timp de o clipă. nu zise nimic. simţi o anumită aversiune faţă de ea — o stranie împotrivire amestecată cu o dorinţă puternică şi neaşteptată. Apoi îi auzi răsuflarea.Închise uşa. acolo unde răsar norii roşietici şi ameţeala unui tumult roşu. Dar nu e la fel şi cu mine? Nu plec din camera asta într-o alta în care. Se dăruia complet lucrului pe care-l făcea. Să fii lăsată la uşă nu e o experienţă demnă de invidiat. când beau. ceva ca o fluturare. Mulţumesc lui Dumnezeu. Poate că pentru că o văzuse pe Kate Hegstroem. Ştia că. Acum te găsesc minunată. Nu fi aşa grijuliu cu sticla. E plăcut să bei.

— O să mai ai mai târziu. nu. Toate lucrurile astea au vreo legătură cu starea mea? — Desigur. — Cred că are să-mi facă bine. — Noi. Uită toate astea. Acum vino. Dar nu aşa ca înainte. Nu prea multe şi vom avea grijă să le poţi suporta. — Doi. ci aprilie. De afară.. Eram obosită. Aproape că nu mai am dureri. Bineînţeles că au. Ce uşor poate să îngheţe cineva când este singur! Chiar când este cald. Nimeni nu ştie nimic. Joan îşi puse paharul jos. Kate. prima. Îşi bău calvadosul. Nu e niciodată a doua noapte. ca şi cum nu era luna ianuarie. în întuneric. Cum te simţi? — Obosită. Nu atât de încordată ca înainte. — Pari să ştii o mulţime de lucruri în privinţa asta. Kate. Ravic. care se amesteca cu căldura odăii. — N-ai nevoie s-o faci. pot îngheţa acum de moarte. Era mai bine s-o lase să-l întrebe. — Cât timp o să trebuiască să stau la pat? — Câteva săptămâni.. Vreau să beau cu tine. descoperite în frig. Noaptea primejdioasă. Ravic? întrebă Kate Hegstroem.Salute. — Şi faptul că am avut hemoragii din când în când? — Şi asta. ea nu-i văzu expresia ce-i acoperi faţa. Sticlele stau acolo sus. chiar împreună. Apoi ai dormit. — Ai avut câteva zile temperatură. — Salute. Fereastra era puţin întredeschisă în partea de sus. cu două perne sub cap. venea aer limpede şi răcoros. uşor ridicată. — Da. zise Ravic şi. Nu voiam să recunosc. El aştepta. Au fost prea multe. — Ea doua noapte. Acum temperatura a scăzut şi totul merge bine. Mereu obosită. — A fost necesar? — Da. Farmecul necunoscutului s-a dus şi farmecul intimităţii n-a venit încă. Aproape douăzeci şi patru de ore. ştii şi dumneata. Poate era necesar. — Sigur că nu. Nu fac decât să vorbesc. Dar n-o să fie ca acum. — Nu noi. — M-ai tăiat. spuse el. Nu vreau să mă culc încă. 10 — Ce-a fost cu mine. E totdeauna ca şi acum. Orice e totdeauna altfel. Era culcată în pat. Rămase câtva timp tăcută. Acum îmi dau seama. Ea dădu din cap. Niciodată însă când sunt doi. Dar o să-i supravieţuim. Kate. — Nu ştiu absolut nimic. Dacă ar fi trebuit să mă scol acum şi să încep totul de la capăt. am nevoie de linişte. În odaie mirosea a Eau de Santé şi a parfum. Nu cred că aş mai putea-o face. Gândeşte-te numai la lucrul . — Atunci e foarte bine că am timp. A doua ar fi sfârşitul! — Slavă Domnului! Altfel unde am ajunge? La ceva asemănător cu aritmetica.

— Spitalele nu trimit liliac în ianuarie. — Da. Puse din nou sticla lângă el. După masă mă întorc. — Ăsta-i degetar. Ea puse oglinda pe pat. Am să mă întorc pe la şase să te văd. Aşa că suntem asiguraţi. nu-i aşa? — Deocamdată. de felul în oare te exprimi. — Florile sunt de la dumneata. Turnă un pahar de coniac. îndată ce iese din spital. — Foarte bine. Ea se privi cu multă băgare de seamă. Veber râse. — Uite. eşti o infirmieră. unde e sticla de brandy? — A fost aşa de greu? Uite sticla. Aici eşti veterană. De fapt. — Aici se ştie. — E întâiul sentiment omenesc pe care îl descopăr la dumneata. O să mă ocup de medicamentele dumitale. bineînţeles. — Bine.. Eugénie. Acum trebuie să plec. Spitalele trimit crizanteme sau ceva în genul ăsta. — Mă simt ca şi când aş vomita. Fără a ţine seamă. Ea zâmbi trist. — Vezi? replică el triumfător. da. Ravic goli paharul. Acum are să întrebe. De exemplu. — Nu ştiu din ce cauză. Şi mulţumesc că ai grijă de mine. bine. Ce crede ea? — N-a întrebat nimic. Veber îşi . Ravic se sculă în picioare. Dă-ne un pahar cumsecade. Din partea spitalului. o întrerupse Veber. Are încredere în mine fără să-mi pună întrebări. zise Ravic. — Nu eşti un descoperitor. repetă Ravic. El se întoarse. — Foarte bine. declară Eugénie înţepată. — Veber. — Chestiunea s-a rezolvat. — Şi cum te-ai simţit? — Uşurat. Kate. domnule doctor Veber. — Ţi-a mulţumit vreodată un pacient când nu mai puteai face nimic pentru el? — Foarte des. Foarte bine. — Dă-mi oglinda. Acum are să se întâmple. Eugénie. Sau poate să-ţi rupă mâna. dumneavoastră. — Ca şi când aş vomita. Veber ridică iute capul. la dejunul dumitale. Kate. de câte ori vine domnul Ravic. Extrem de uşurat. Ţi-am spus că aşa are să fie. Cu dumneata mă simt întotdeauna în siguranţă. — Îţi mulţumesc. Eugénie se duse în silă să caute un pahar. Ca un escroc. lasă că-l iau eu singur. Îţi mulţumesc pentru flori. zise Veber surprins. li dădu oglinda de mână de pe măsuţă. Ravic. se gândi el. — Ravic. — Perfect. protestă Veber. Şi nici nu se putea şti că liliacul e floarea mea preferată. zise Eugénie.. — Şi a crezut orice? — Desigur. Ravic. Ea întinse mâna. În caz că ai dureri cheamă infirmiera. n-am de ce să te îngrijesc.cel mai apropiat. Ravic? — Nu. Şi acum încearcă s-adormi din nou dacă poţi. zise Ravic. adu-ne un pahar. I-a spus infirmierii azi-dimineaţă că vrea să meargă la Florenţa. adeseori uiţi asta.

După câtva timp un om cu o înfăţişare sinistră deschise uşa. — N-are importanţă. — N-are timp. . Nu-mi place când cineva moare aici. E o minciună! Şoricioaicele astea! Înnebunesc căutând să găsească pe cineva să le scoată din încurcătură şi pe urmă bagă pe alţii în belea. — Vreau să vorbesc cu madame Boucher. — E o minciună! izbucni deodată madame Boucher. o colivie cu un canar în ea. Madame Boucher intră în odaie. — Ce vrei? mormăi el. găsea un mijloc. erau bibelouri şi figurine. s-o îngrijească. cu excepţia ochilor. imitaţie de Aubusson. În faţa geamului. Uşa fu din nou deschisă. cu desăvârşire calmă. A trebuit să se opereze. — Eşti de la poliţie? întrebă omul nebărbierit. vieţile a câtorva mii de mame. Nu cunosc pe nici o Lucienne Martinet şi nu fac avorturi. O să aştept. Cu singura deosebire că erau distruse. pe urmă. care umbla pe aici.. Câţi copii nu se pierd din vina acestora? Oricine nu voia să aibă un copil. Dar. — Altceva? — Avortul n-a reuşit. Vreau să vorbesc cu madame Boucher. Fata a avut hemoragii grave şi putea să moară. — Prostii! răspunse îndată femeia. Aşa ceva strică întotdeauna reputaţia sanatoriului. cutia de scrisori şi placa rotundă de email cu numele pe ea. Dar nu pleca. pe un suport metalic. Sunt cunoscută şi-mi plătesc taxele şi am să văd eu dacă o astfel de târfă neobrăzată. Omul îl privi. pe an. în loc să fie încredinţate doctorilor. Multă suferinţă şi teamă a trecut pe aici. fel de fel de nimicuri şi tablouri pastorale pe pereţi.. — Am venit în numele lui Lucienne Martinet. zise el şi apoi închise uşa. Ravic se sculă. — Dacă aş fi de la poliţie. Se opri cu mâna pe clanţă când îl văzu pe Ravic. lasă. Ea se întoarse. care i se mişcau încontinuu — Domnul? întrebă ea cu un aer aferat şi rămase în picioare. n-aş sta aici să aştept. Ravic studie vopseaua cafenie şi cojită a uşii. Era îngrozitor de grasă şi purta un fel de chimono larg. Am operat-o eu. Omul era gata să închidă uşa.frecă mâinile. — Intră. că-i arăt eu! Şoricioaicele astea! Avocatul meu va aranja totul. spuse Ravic. dar faţa-i era netedă şi drăguţă. Pe unde mai rămăsese câte un loc. Aşteaptă. Dacă nu pot aştepta mă întorc peste un sfert de oră. Câteva legi fără sens care pun vieţile atâtora în mâinile unor şarlatani. Ea se purtă ca şi cum chestiunea fusese lămurită şi era gata să plece. Cu cineva care cu siguranţă că va putea s-o vadă. Probabil că ai greşit sau ţi-a spus cineva o "minciună. O sofa de pluş şi câteva fotolii aurii. Ravic aştepta. legal sau nelegal. Ravic sună la uşa apartamentului femeii care-i făcu avortul lui Lucienne. Omul stătu puţin pe gânduri. Era ca un monstru. Dar nu singur. — Ce înseamnă asta? Ce doreşti? — Ţi-am spus. care nu era tocmai curat. I-ai făcut un avort. un covor. Doctorii de acolo n-au decât. Omul îl conduse pe Ravic printr-un coridor întunecos într-o cameră încărcată cu tot felul de mobilă.

— E un coniac vechi. Urmărire pentru despăgubiri? Dacă merge la tribunal are să fie şi ea condamnată. Fierul se poate sparge. Fata ţi-a plătit trei sute de franci. În urma lui rămase un miros puternic de coniac. domnule zise ea.. Madame Boucher îl privi. Expresia nu i se schimbase în timpul izbucnirii. spuse madme Boucher. Dar câteodată nu luăm deloc bani de operaţie. Roger. — Ce nu merge. — Vezi. Madame Boucher nu răspunse. Argumentul ei împotriva daunelor era clar. Ravic îl privi cu dezgust. Aceasta ar trebui să fie pentru dumneata un motiv suficient ca să restitui banii. spuse el. atunci de ce atâta caz? Ar trebui să fie bucuroasă. Ştii. Omul se înclină şi plecă. Există un raport în această privinţă. — Fiindcă n-am văzut-o niciodată! Şi cine are s-o creadă? — Are martori. Ea închise uşa şi luă un pahar oval din bufet. — Roger. — Puteţi să aveţi o mie de rapoarte! Unde spune că eu m-am atins de ea? Sanatoriu! Doctorul Veber! E fantastic. Omul sinistru intră. — Dumneata dai banii înapoi dacă un pacient moare în urma operaţiei? — Nu. Poate să te urmărească pentru despăgubiri. Poţi să pleci. atât de devreme după masă. Faţa îi rămăsese netedă şi plăcută — numai gura îi era adâncită şi frământată. patruzeci de ani. Nu era de fier. Că eu sunt aceea care i l-am făcut. — I-am dat lui Brunier. zise el.. Apoi îşi strânse buzele. Adela? — Nimic. Cel puţin de vreo treizeci. cu gura căscată. o întrerupse el pe femeie. Uşa se deschise. — Operaţia dumitale n-a reuşit. cum îi spusese Lucienne. Spune-i să aştepte. — Calmează-te. — Banii? Când am primit eu bani de la ea? Are vreo chitanţă? — Sigur că nu. Asta n-are cum. — Foarte bine. Madame Boucher turnă şi puse paharul în faţa lui. era mai rău — de cauciuc. A avut consecinţe serioase. — Pari un om de înţeles. de la Lucienne. Bei un păhărel? — De ce nu? În ciuda grăsimii ei ajunse la uşă foarte repede şi în linişte. Ascultă. . Dar cauciucul nu. trebuie dovedit. În primul rând ea. Nu vrea decât banii pe care ţi i-a plătit. — Ai băut iarăşi din coniacul ăla bun! Nu minţi.Ravic o privea fascinat. Madame Boucher râse. Dumneata n-ai să dai chitanţe. Omul sinistru intră.. O asemenea nenorocită să meargă într-un spital elegant! N-ai altceva mai bun de făcut? — Ba da. Madame Boucher îl privi o clipă. Ravic nu-i putea refuza un anumit respect. — Aşa-i. Ravic adulmecă. — Fata vrea foarte puţin. fiindcă a cerut să i se facă un avort.. pe faţa de masă împodobită cu păuni. De exemplu. Omul sinistru rânji. — Brunier e afară. Diagnosticul a fost clar. A fost operată la sanatoriul doctorului Veber. Norocos om acela care bea aşa ceva. Avea gravat pe el un cap de femeie. M-a silit să beau cu el.

Ea se ridică. Crede-mă. Madame Boucher îi aruncă repede o privire. Chiria — bineînţeles mai mare pentru mine. Pentru Lucienne n-ai fost chiar o binefăcătoare. Trebuie să-i momesc. zise el. — Te cred. Ea se apropie de el. Crezi că treaba asta e plăcută? Sau că toţi banii sunt ai mei? Poliţia primeşte aproape o sută de franci din aceşti trei sute de franci. Discuţia cu dumneata a fost interesantă. Dar dumneata pari om de înţeles. S-ar sinucide dacă nu le-aş ajuta. pe lângă grăsime părea să aibă şi o mare putere. respectele mele. stricata asta mică. — N-are să mai poată avea niciodată un copil. Nu se poate obţine nimic de la dumneata. să-i momesc mereu. Îşi micşorase vocea şi vorbea pe ton . — Domnule. Ravic înţelese că nu mai era nimic de făcut. Ravic ar fi vrut să evite să-i întindă mâna. Ravic se ridică în picioare. Am să-ţi mai spun ceva. Mă imploră să le ajut.. decât pentru altcineva — rufe. — Au revoir. fără să tresară. deşi a plătit. kilograme de marmeladă de prune pe care mi le-a trimis ieri. aş nega şi poliţia nu te-ar lua în seamă. Când văzu câ nu vorbise cu ironie. Dar ea nu intenţiona lucrul acesta. Atunci va fi foarte căutată... Vocea madamei Boucher se ridică şi deveni mai plină — poţi să mă numeşti avorţionistă — alţii mă numesc binefăcătoarea şi îngerul lor. Canarul din colivie începu să cânte. — Foarte bine.. domnule. zise el. între noi doi. Avea senzaţia unei melodrame. instrumente — pentru mine de două ori mai scumpe ca pentru alţii — comisioane. Şi n-a fost nevoită să plătească spitalul. cadouri de Anul Nou şi de onomastici pentru funcţionari şi nevestele lor — e ceva domnule! Câteodată aproape că nu-mi mai rămâne nimic. Eu sunt cinstită. Mişcase scaunul ca pe o pană. ca la comandă. Chimonoul cădea majestuos în juru-i. Ce scene îngrozitoare au avut loc aici! Se tăvălesc pe covor şi mă imploră! Vezi colţul bufetului unde placajul este sfàrâmat? O doamnă foarte bine a făcut-o în disperare. Crezi că aş putea să lucrez altfel? Unul din ei stă acuma afară. că madame Boucher nu exagerase. Femeia puse încet sticla pe masă. — Madame. Îţi spun aici. — Nu te-am întrebat despre asta. Şi niciuna din ele nu pleacă. Acum plec. şi dacă ai vrea să te foloseşti cumva de asta. mulţi au încercat până acum. mită — trebuie să fiu în relaţii bune cu orişicine — apoi băuturi. zise el. Plâng şi sunt deznădăjduite. madame. — Trei sute de franci pare o grămadă de bani — dar mai sunt şi alte cheltuieli afară de poliţie. Ea umplu paharul cu coniacul rezervat poliţiştilor. de asemenea. Din pură recunoştinţă. Ea se sculase. — Domnule. Dar ştia. Spun fiecăreia din fetele care vin pe aici ceea ce i se poate întâmplă. Am ajutat-o.Ravic îşi ridică paharul. nu aşa de des. Madame Boucher nu ezită decât o clipă. — Atunci ce? — Că pot să se întâmple cazuri cum a fost cu Lucienne. altfel nu merge. — În orice caz. — Ar fi trebuit s-o fi văzut înainte! Ce mai vrea? E sănătoasă — copilul s-a dus — e tot ce-a vrut. — Nu li se întâmplă niciodată aşa ceva doctorilor? întrebă madame Boucher. — Cu atât mai bine. singură. ca să capete bani. Vrei să vezi ceva? Uite. ea apropie un scaun şi se aşeză lângă el. declară ea.

zise Ravic. Ei. Ea ezită şi-l privi încurajatoare. pe care o pot nega oricând. Afară în hol aşteaptă un reprezentant al poliţiei. Nu ţi-am făcut decât o propunere. — Eşti înţelegător. domnule. Poate să-ţi dau vreun sfat în privinţa asta. Refuzase în silă. provenea dintr-o pivniţă particulară de primul ordin. Ştia cauza. de un chirurg priceput şi înţelegător. — N-are să te supere cu nimic. Madame Boucher arăta acum întocmai ca o pisică enormă şi bine hrănită. Au revoir. La capătul scării întâlni două fete.. care. Luă în mână sticla. desigur.confidenţial. Insă. avea în el ceva surprinzător de omenesc. Au revoir. zise Ravic şi o opri să mai toarne. Nu mai pot să rămân. Voia să audă mai mult. Merse pe întuneric de-a lungul coridorului. are să-ţi ceară diploma franceză pe care n-o ai. — Mi-ai şi arătat o oarecare încredere. poţi să te mai gândeşti la propunerea mea. — Am să-ţi arăt instrumentele când mai vii. — Am să mă gândesc. Să-ţi aduci aminte de propunerea mea. nu-i aşa? — Nu. n-ai decât să mă denunţi chiar acum. Ar putea fi atunci de mare folos. într-un complice. Madame Boucher locu- . Madame Boucher zâmbi. Eşti probabil un refugiat. simţindu-se bătut. Căutau de la o uşă la alta. cu un zâmbet larg. în anumite cazuri. totuşi. Printre ele sunt câteodată şi cliente foarte bine — bineînţeles plata e totdeauna înainte şi — suntem asiguraţi. — Nicidecum. — Câteodată e nevoie. Femeile stăteau acolo înainte să plece acasă.. M-am gândit adesea şi înainte. N-ai s-o faci. Lumea n-are să aibă încredere în dumneata. Apoi ai să-mi arăţi actele dumitalae. Dacă vrei. Dacă se întâmplă ceva. ce zici? — Mulţumesc. să lucrez cu ajutorul unui doctor refugiat. madame. Nici nu arăţi a francez. dintr-un duşman. Încredere pe încredere. Un om arătos ca dumneata. Ea îl studia ca o pisică care pretinde că iubeşte păsărelele. Aş vrea să-ţi văd instrumentele. — Bonsoir. Îl bătu pe umăr. întrebă una din ele cu hotărâre. N-ai să-mi dai numele şi adresa dumitale.. Ai putea pune deoparte câteva sute de franci. cu mustaţă scurtă şi cu piele măslinie şedea în hol. monsieur. Nu eşti francez. Acea femeie indestructibilă l-a transformat în răstimp de jumătate de oră. Ravic nu se împotrivi. Lui Ravic i se păru potrivit să fie familiar. Părea să fi ascultat la uşă. Nu mai vreau. E păcat că dumneata nu. Am să mai vin o dată pe aici. Încercă instinctiv s-o ascundă când îl văzu pe Ravic. Ravic surâse. complet asiguraţi în ce priveşte poliţia. Roger stătea lângă el. deşi vorbeşti bine franţuzeşte. mult mai înţelegător decât alţi doctori. Numai în cazuri speciale. Şi acum simţea o uşurare să nu fie prea ceremonios cu Roger. el va fi vinovatul. căci coniacul era excelent. Am să mă gândesc la chestiunea cealaltă. docteur. Îl studie pe Ravic cu multă atenţie. Un om slab. Ea surâse mai larg şi-l privi cu răceală. În dosul unei uşi auzi pe cineva gemând.. Roger. — Domnule. asta se cunoaşte. zise el şi-şi arătă dinţii pătaţi. Un doctor refugiat va fi complet la discreţia ei. — Mi-am închipuit că nu. Sticla n-avea etichetă şi. Îşi închipui că odăile erau aranjate ca nişte cabine cu paturi. adăugă madame Boucher. Apoi rânji şi lăsă mâna în jos. — Bonsoir. spuse el. Pe masă era o sticlă din coniacul cel vechi.

Dar nu putea. Nu încuie uşa. Se întoarse pe la ora opt dimineaţa. este o placă pe uşă. îşi puse haina de casă şi se aşeză lângă geam. eşti prins în lanţul obişnuinţei. Totul începe cu mici dependenţe. Nici măcar cu un trup. Obişnuinţa pentru care există o mulţime de nume — dragostea este unul din ele. deodată. ce învăluieşte dorinţa în argint. mereu. prin piele. Îşi încrucişă mâinile sub cap şi rămase liniştit. Umblase prin frig. Dacă Joan va veni nu-l va găsi. câteva lucruri. într-un gol. Ravic se strădui să adoarmă din nou. Privi împrejur. de metal. nici nu voia să spună unde se dusese. Dormise cu ea în timpul refugiului. Ravic se asigură că nu aşteptase nimeni. Se simţea gol şi nu ştia de ce. Privi împrejur. La inceput nu le iei în seamă. în lumina zorilor şi se simţea calm şi destins. Haina era veche. limpede şi brutal. Acum ştia că aşteaptă. O clipă se gândi să lase un bilet. . când. Şi e bine să nu se obişnuiască cu multe lucruri. De aceea trăia singur — când eşti pe drumuri nu trebuie să ai nimic care să te lege. Dar odaia i se păru mai goală ca de obicei. Nimic care să-ţi strângă inima. se încălzise cu ea în timpul nopţilor reci din Spania. Nu trebuie să te obişnuieşti cu nimic. alergau fâşiile roşii ale reclamelor electrice de pe acoperişul din faţă. Tot aveau s-o găsească. Mult timp rămase treaz. cu un şir de plopi la orizont şi cu miros de pădure în aprilie? Nu voia să posede nimic. Dar nu voia să mintă. Va putea rămâne. simplu. Ceva se strecurase în el. ca o adiere de livadă. Simţi pe piele căldura stofei de lână. Joana. Mai era posibil să vină. şi o dragoste ciudat de străină de el. Se sculă. Rufăria şifonată şi decolorată. Trebuie să rămână independent. dacă va vrea. Îi cuprinde inima? Îl emoţionează? De când s-a întâmplat asta? Oare răsare din nou ceva din uitare. cu ochi îmbătrâniţi ca de optzeci de ani. sau vei fi nevoit să le părăseşti. Lucrurile ţi se pot lua oricând. Nu trebuie să ai nimic care să te lege. din adâncimile albastre. apoi. Dar simţea că aşteptase în alt fel. O cameră. când viaţa nu e sigură. Nu voia să fie posedat. Joan trebuia să vină la trei. Şi. fără să bage de seamă. Era mereu gata de ducă. Nu găsi nimic. o avea de mai mulţi ani. Ce rost ar avea să le spună ceva? N-avea să ajute la nimic. se întorcea de la spitalul de campanie la barăci. ca şi cum sângele lui ar fi vrut să se sprijine de ceva ce nu era acolo şi se prăbuşea mereu. Se sculă şi începu să se îmbrace. câteva valize. Aşteptase de multe ori câte o femeie. vinele lui. căutând un semn al trecerii ei pe acolo. Ca şi cum căldura trupului i s-ar fi scurs încet. Privi patul. o mână de cărţi citite şi răscitite — un om are nevoie de foarte puţine lucruri ca să trăiască. Joan nu era acolo.ieşte aici? Ravic ezită. Era cinci dimineaţa. Sună camerista. plină de mentă. într-un hotel distrus din Madrid — cu singurele dorinţi de a purta o rochie dintr-o asemenea lână moale şi de a uita cum fusese răpită mama ei şi strivit în picioare tatăl ei. Dealtfel nu putea să le dea nici o altă indicaţie. — La etajul trei. murise învelită în ea. pe stradă. oare din nou suflă peste el. Trebuie să fie pregătit de plecare în orice zi. Şi ştia că nu numai conştiinţa lui o aşteaptă pe Joan Madou — dar şi mâinile lui. Aventura — şi nimic mai mult. fetiţa de doisprezece ani. privind tavanul pe care. Cadranul luminos al ceasului strălucea în întuneric ca un soare mic. Câteodată chiar şi cu o dragoste nelămurită. la intervale regulate. N-avea importanţă că aştepta. dar nu în felul în care aştepta acum. Dar cum se opri în faţa hotelului simţi din nou tensiunea. mort de oboseală. Poate că fusese prea obosită şi se dusese direct la hotelul ei.

Nesocotit şi nebun. — A fost cineva aici? întrebă el. dar nu reuşea să fie decât nesocotit. — Da. Refugiatul Weisenhoff deschise geamul şi fredona un marş. Pierzi bacşişul dacă n-o faci. Dorea să fie independent. Ravic o împinse pe Eva afară pe uşă. Deodată se crezu un idiot. Nu-i dezamăgi. Bătrânul Goldberg de la etajul de jos îşi începu concertul de dimineaţă. Afară. Eva. decât în faptul de a fi aşteptat. Eva. Fata îi aduse micul dejun. — Încă o vorbă şi-ţi iau banii înapoi.. — De dimineaţă nu se poate merge la bordel. spuse ea. Soarele atârna roşu. — Acum pot să fac patul? întrebă ea.. mai ales bătrânii.— Aş vrea micul dejun. Aşa e viaţa. domnule Ravic. Aprinse o ţigară. Se isprăvise cu corupţia întunericului. zise el. Şi-a închipuit. astăzi. Ea privi. Noaptea trecuse. nu s-ar fi culcat într-un pat mototolit şi gol. Dejunul nu avea un gust prea bun. Doamna care vine acum pe aici. Deşi bordelurile sunt atât de ieftine la Paris. Ravic scoase o bancnotă din buzunar.. Sigur că de ciudă. 11 . Bătrânii libidinoşi te aşteaptă. domnule Ravic. Pactul de la München primejduit. în fiecare dimineaţă? — E foarte bine. sau că eşti nepoliticoasă. asta-i tot. Nu spuse nimic. — Nu ştiu. Şi unii locatari se simt deosebit de robuşti dimineaţa. Sau o jachetă de lână. El se aşeză la masă şi începu să mânânce. Hotelul se deştepta. care vrea să-şi dovedească lui însuşi ceva. — Doamna este o doamnă foarte bine. ca un tânăr de optsprezece ani. Era mai multă dependenţă în asta. Nu voia să-i pună întrebări. — Eva. Am venit abia la şapte. Apoi. Aşa părea mai gustos. Se doarme mai bine într-un pat proaspăt făcut. vânzătorii de ziare strigau noutăţile zilei. viaţa puţin mai uşoară. Dar sunt totdeauna unii care vor mai mult. că fusese chemat să vadă un pacient. Ce senzaţie ai când ai de făcut o duzină de paturi străine. Ea îl privi fără să exprime nimic. — Foarte bine. Tuşea şi ofta ca şi cum ar fi avut cel puţin şase plămâni. — De ce acum? — În caz c-aţi vrea să mai vă culcaţi. Trupe germane la graniţa sudetă. Ea îl privi. Atâta timp cât lumea nu vrea nimic altceva.. probabil. Uşile erau trântite. ce mort devine tot ce este în legătură cu trupul. unii se plâng mereu după — că odaia nu-i curată. chiar şi o baie. Dacă Joan ar fi venit. Ea dădu din umeri. Privi patul. E respingător când nimic nu mai are viaţă. Eva. La etajul de sus se dăduse drumul la apă. — Să-ţi facem. — Da. Ravic se întinse. când orice entuziasm dispare — un pat. Dar atunci ar fi putut să lase un bilet. deasupra acoperişurilor. Se hotărî să rămână singur câteva zile. Se sculă şi continuă să mănânce în picioare. rufăria. Cumpără-ti cu asta o pălărie. Incidente la frontiera cehoslovacă. zise el. N-ai ce face. — Cafea şi cornuri. Curios.

Ochii îi erau cufundaţi în nişte cearcăne învineţite ce-i ieşeau de sub piele. Jeannot? întrebă mama. dar nu se auzea nici un zgomot îngrijorător.. Ce se petrece afară. Să stai liniştit. Piciorul! Ravic se ridică. Inima băiatului bătea repede. cu gemete înăbuşite. Numărul. Privea doctorii. Ca şi eum s-ar fi scufundat. Ceea ce nu ştie e când. — Nu. Nu putu să continue. în acelaşi timp. — Îmi veţi tăia piciorul? întrebă băiatul. Era prea ameţit ca să mai simtă vreo durere. Trebuia să înceapă imediat. Kate? Mai degrabă gândeşte-te la ceva mai plăcut. Picături mari de sudoare îi apărură deodată pe faţă. să mai spună ceva. — Piciorul! L-a călcat un autocamion. — Mama trebuie să se ducă la poliţie. — Vom vedea. L-am văzut aproape de mine. FO 2019... — Câţi ani are? o întrebă el pe mamă. Fiecare aşteaptă o minune. — Dacă-mi tăiaţi piciorul trebuie să plătească mai mult decât dacă rămân ţeapăn. — Societatea de asigurări trebuie să plătească. de parcă l-ar fi plouat. — L-am notat. Societatea de asigurări trebuie să plătească. Începu să geamă. decât să rămână ţeapăn. În timpul anesteziei îl supraveghe pe băiatul care arăta gălbejit şi rahitic. Ravic? întrebă Kate Hegstroem. — Un minut. Fii calm. — Câţi ani are? Femeia. cu broboadă pe cap.. Piciorul! spuse ea. — Mă simt ca şi cum aş fi aici de săptămâni întregi. Numărul maşinii. ca şi cum un animal torturat ar fi fost doborât în el. — Ce doreşti să ştii. Avea o lumină roşie.. spuse Ravic. — Mai bine să-l tăiaţi. A fost vina şoferului. tresărind. — Nu. Lumea continuă să se pregătească pentru sinucidere şi. Acum trebuie să te adormim. — Am observat numărul. — A fost bolnav? — Piciorul! spuse femeia. Ravic zâmbi. Altfel mi-e teamă că odaia asta e cea din urmă şi că potopul se apropie de fereastră. Vreţi să-l notaţi pentru mama? — Ce? Ce. Ravic? — Nimic nou. Ravic se uită la piciorul zdrobit. repede. Copilul scânci şi încercă. — Lasă să rămână scufundat pentru câtva timp. — Va fi război? — Oricine ştie că va fi război.Băiatul nu ţipa. Nu trebuie să-ţi fie teamă. spuse Ravic fără să creadă. — Mama nu se pricepe.. Am scris tot. Kate. . domnule. — Cum e lumea afară. E foarte simplu. Nu văzu totuşi nici un semn de durere. Ravic îi ascultă inima. — Ce? zise femeia fără să înţeleagă. Copilul începu să respire cu greutate. ca o pasăre. Orice altceva e atât de îndepărtat. Numărul este FO 2019. Ravic privi cu atenţie chipul precoce. Piciorul rupt era plin de noroiul de pe stradă. îşi mişcă buzele. ajutaţi-o. spuse el. se amăgeşte singură despre ce e de făcut. trist. Îi făcu semn lui Eugénie să-i dea anestezicul.

Mai întâi. Grătarele pentru lemne sunt aşezate în aşa chip. de piatră. — Nu. nu se apără împotriva lui. după moda veche. voi împacheta şi voi pleca în America. Fără lume.. — Dar îţi va trebui mut timp până atunci. luna şi stelele pe după chiparoşi. pare atât de imposibil să se întâmple vreodată. — Nu vreau să spun asta. Ravic privea pe fereastră. spuse el. — Nu. Privi spre Ravic.. răspunse el fără convingere. în Franţa şi în Anglia. Kate. să fiu liniştită. lucrurile astea erau considerate drept burgheze. Vreau să mă întorc şi să mă căsătoresc. Numai o pereche de servitori bătrâni. Se întâmplă adesea. Linişte. Ravic? — Nu chiar acum. cărţi şi pace. Semnalele electrice se pierdeau în el ca nişte umbre decolorate şi fără sânge. Trebuie întâi să te mai întăreşti. Vreau să mai liniştesc. — Poate să ţi se pară absurd. Îşi potrivi perna sub cap. Un soare mai voalat şi senin. Aşa se încălzeşte vinul roşu. În zilele dinainte. care să creadă atâta în minuni. La amiază. Nimic! Ea respiră adânc. — Nu mă interesează cât de mult. Nu ştiu încă. Ea îşi netezi părul. Am să mai pot avea cândva? După operaţia asta? Nu. Şi m-am simţit mai tânără şi mai uşoară. aşa cum de multă vreme nu mă mai simţeam. — Când te gândeşti că ar fi cu putinţă. ca să nu pot să suport. spuse ea după aceea. Zgomotul câtorva farfurii. care să ţină lucrurile în ordine. primele şopârie pe pereţii dinspre sud. după toate câte ştii despre mine. să am copii. N-am scos nimic. — Frumos. . trebuie să ţi se schimbe întreg organismul. Mai adesea decât ne-am închipui. spuse el. Kate. Un timp ea rămase tăcută. cu bănci împrejur. — Pot să mai am copii. — M-am gândit la toate astea în ultimele două zile. E ridicol că te-am întrebat asta. Seara. Astăzi e visul paradisului pierdut. Am acolo o casă veche şi liniştită cu o grădină. — Ai dreptate. să mă rog lui Dumnezeu şi să iubesc. Ea încuviinţă.— N-am văzut niciodată până acum atât de mulţi politicieni ca în prezent. În casă sunt cărţi şi un cămin mare. deloc. spuse Ravic. — Vreau să stau acolo un timp. dar sănătoasă. Piatra de la mână îi strălucea în întuneric. Câteva săptămâni Poate chiar câteva luni. Ravic? — Da.. Tocmai fiindcă unii îl consideră atât de imposibil. Te doare ceva. — Nu. Vreau să rămân un timp acolo. nu? Tocmai acum. Apoi mă voi întoarce. Se uita la roşul sălbatic al soarelui ce atârna deasupra acoperişurilor. Şi niciodată atât de puţin. spuse Kate Hegstroem în spatele lui. ca în Germania. — M-am săturat pe neaşteptate de toate astea.. Mi-ar place să scap de toate astea. Şi noaptea. clopotele Florenţei. cămin. Ea ezită. Cui nu i-ar place? — Când am să ies de aici am să mă duc în Italia. încât poţi pune pe ele un pahar. Va fi încă rece. — Asta era ceea ce doream să ştiu. — Da. La Fiesole. Ravic auzi cum se distribuie cina pe coridor. Kate? — Nu aşa de tare.

— Să nu mai vorbeşti aşa niciodată. Pot. — Când vrei să faci ceva. Încercă să-şi facă drum cu braţele pline de crizanteme enorme. Ravic o ţinu strâns în braţe. spuse ea cu vocea schimbată. . E ca o mână ce se desprinde din întuneric. cu un gest violent şi le aruncă pe podea. Joan Madou veni la patru dimineaţa. între crizanteme — patul vechi şi bun de la Internaţional arată. am să uit anii petrecuţi aici. N-am vrut să spun nimic. n-am să las să se-ntâmple. — Nu erai aici. — Aş vrea să fac o baie.. ce-nseamnă asta? Joan aruncă florile pe pat. Se strânse mai aproape de el. Să nu laşi să se întâmple astfel.. Ea dădu iar din cap. Făgăduieşte! Îi văzu buzele tremurând. — Am fost ieri aici. Ea se mişcă în braţele lui. Ea se desfăcu din îmbrăţişarea lui. — Nu te-ntreb unde ai fost. spuse el. Se ridică. De când te cunosc am început să capăt cadouri. Mi-e frig. Ce copilăros fusese! Aştepta sau n-aştepta — dar cu ce scop? Un joc copilăros cu cineva care nu se juca. — Nu. Nu ştiu de ce. aşa cum uiţi visele absurde. Ravic se trezi când auzi pe cineva la uşă. Pot să fac o baie sau trezesc tot hotelul? Ravic zâmbi.. Să zaci între flori — şi. Florile erau umede şi reci şi lăsau în urmă un miros de toamnă. — Poţi s-o faci? — Da. — Uită. — Ai fost? — Da. — Nu! Joan luă florile de pe pat. E teama — teama oarbă de cineva oare zace întins şi mă aşteaptă. — N-o să mai glumesc niciodată cu lucrurile astea. gândindu-se la Kate Hegstroem. Afară ninge. — Dar. Altfel n-ai să mai faci niciodată nimic. N-ar fi trebuit. spuse el. Ravic se sculă. — Cadouri. — Nu. Eşti mulţumită acum? Ea făcu semn că da. Nu-i văzu faţa. — Nu. Nici chiar în glumă. Ravic nu se mişcă. — Nu ştiu ce-i asta. El tăcu. într-adevăr. Uitase cum s-au întâlnit. Să nu mai vorbeşti aşa! Niciodată! Ravic se uită la ea. nu te gândi la urmări. N-am murit încă. şi de pământ. — Ce-i asta? spuse el? Pentru numele Domnului. spuse el cu o voce plină de răutate şi ironie. ceea ce-i şi mai rău.Când am să fiu acolo. sprijinindu-se de umărul lui. Pur şi simplu nu m-am putut stăpâni. Deodată ceva pieri. fără să o aştepte. — Ia-le de aici. Te-ai speriat într-adevăr? — Da. Adormise. O văzu stând în uşa deschisă.. Îi văzu numai silueta şi imensa strălucire a florilor. Sigur că pot. Chiar mai rău decât atât. spuse ea. ca un coşciug.

Joan se întoarse şi-l privi. Crizantemele străluceau palid pe podea. se gândi el. Era caldă şi se întinse lângă el pe podea. se întindea lumina roşie reflectată de oraş şi zăpada cădea în tăcere. am să vin în fiecare noapte. El ezită. spuse ea. — Am să-ţi spun. Ravic stătea jos. zise el. Fericire! Dumnezule. — Da. — Ravic. printre flori. Un ziar zăcea pe jos. Ea îi cuprinse genunchii cu braţele. Unde începe şi unde sfârşeşte? Piciorul lui atinse crizantemele. — Ce spui? — Sunt fericită. Niciodată când e vorba de cele importante. Trebuia să fi ştiut că aveam să viu ieri. Joan. Un ultimatum. luă o cutie de ţigări. — Ştii într-adevăr ce spui? întrebă el. n-a fost asta. unde era acum? — Începe cu tine şi se termină cu tine. Un taxi colinda străzile. — N-a fost asta cauza? — Nu. — Am fost aici. — Astfel de lucruri n-ar trebui spuse aşa de uşor. Joan ieşi din baie. şi te-am aşteptat. Strălucirea palidă de afară i se oglindea în ochi. — E just. spuse Joan Madou. El făcu un gest. lângă fereastră. din viaţa lui trecută. Un cabinet răsturnat. Ravic nu răspunse. . — Poţi să-mi spui când nu vrei să mă vezi. Lupte în China. repetă ea. El tăcu câtva timp. pe deasupra acoperişurilor. Lupte la frontiera cehoslovacă. Luă ziarul şi-l vârî sub crizanteme. spuse Ravic.Ea îl privi. — În curând ai să-mi spui că mă iubeşti. Joan aşteptă. — Întrebi când e vorba de lucruri mărunte. — N-am spus-o cu uşurinţă. Legănarea plină de strălucire aurie a vieţii. El îi întinse o ţigară. lângă sofa. cu care părea că se obişnuise de ani întregi. — Unde-ai fost noaptea trecută? întrebă ea. Ei simplu. spuse el apoi. i se păru că îşi aparţineau unul altuia de foarte multă vreme şi că Joan se întorsese la el de undeva. — Vrei într-adevăr să ştii? — Da. — Fericire. Îi simţi căldura prin rochia de casă. Ce spunea ea? se gândi el. — Ravic. Fericire. Afară. deodată. Ţigara ei străluci în întuneric şi se stinse iarăşi. Ravic o privi. — Te-ai dus să bei ceva? — Da. şi. Se duse în baie şi lăsă apa să curgă. spuse Ravic. — Te iubesc. — Atunci sunt fericită. Orizontul albastru de tinereţe. ai plecat într-adevăr din pricina asta? — Da. N-ai plecat fiindcă nu voiai să mă vezi? — Nu. M-am gândit că n-ai să vii şi atunci am plecat. — Asta-i tot.

Sunt pe deplin fericită. Capul mi-e parcă de argint când mă gândesc la noi şi. Fără nici un motiv. Rămâne mereu. Fără să gândească. e ca o vioară. Aduse sticla şi un pahar şi le aşeză pe podeaua cu flori. Să bei în cinstea dragostei noastre. uneori. Era altceva. Nu e mult. Nu ştiu nimic altceva." — Cum de ştii aşa de precis? întrebă el. erai încă fericită. ca pe un pahar gol. — Cu câteva săptămâni înainte. Ţi-l dau eu. Închipuiri într-o noapte ce stă să treacă. ca şi cum ar fi cântec. Asta ştiu. — Nu de multe ori. asemenea unei flori cu câteva petale ce nu ascundea nimic. — Ce? — De ce te împotriveşti? — Nu mă împotrivesc — la ce m-aş împotrivi? — Nu ştiu. gelos şi nu înţelegea. din când în când. — Ştiu că nu mă iubeşti. Era foarte nenorocit. — Aşteaptă. La Milano. dar cântecul rămâne. — Straşnic. — Totdeauna e altceva! Ea îi zâmbi. spuse ea. spuse ea. într-o noapte de iarnă. Ea îl privi repede. El îl luă şi-l ţinu o clipă. cu îmbătrânitul împreună? Nu era ea mult mai justă în spontaneitatea ei? Şi de ce stau eu aici. — Nu ştiu nimic în privinţa asta. Eram cu cineva. Ea umplu paharul şi-l bău. Ceva s-a închis în tine şi nu lasă nimic şi pe nimeni să pătrundă înăuntru. Cuvinte spuse în întuneric — cum ar putea să fie adevărate? Cuvintele sincere au nevoie de lumină multă. Cu câte alte lucruri frumoase fusese umplut înainte! Cu teama de a fi singură — cu o tendinţă spre un alt eu — cu reflecţia plină de strălucire a unei fantezii — dar ce ştia ea cu adevărat? Nu era o prostie ceea ce spusese el.. Ai fost deseori fericită? întrebă el. şi nu mă cunoşteai. — Hai. se gândi el. Mă trezesc cu tine şi adorm cu tine. — Şi ce are a face? — Mult. Joan. Dragostea înseamnă că vrei să îmbătrâneşti cu cineva. asemenea unor tablouri searbede. Îl umplea cu ceva. lumina pătrunde şi vorbeşte. — Dar câteodată. — Atunci ştii mai mult decât mine. spuse Ravic. — Erai singură atunci? — Nu. — Mă vei iubi. Să mai beau un pahar. "Toate astea nu sunt adevărate. şi. şi debitez cuvinte ca un profesor? De ce rezist în loc să mă confund cu însăşi neîncrederea? — De ce te împotriveşti? întrebă Joan. Goli paharul de calvados. O fericire uşuratică. — Sunt fericită şi vreau ca şi tu să fii fericit.. Străzile sunt pline de noi.— De-abia mă cunoşti. Dragoste e când nu poţi trăi fără cineva. Apoi îl umplu din nou şi i-l întinse. . — Fiindcă te iubesc. căreia îi dădea numele de dragoste. spuse ea. Rămâi unde eşti. Şi nici nu vreau să ştiu. — Acum doi ani. — Am uitat. Faţa îi era strălucitoare şi deschisă. — Pe masă. între războaie. gândi el. Cum mânuia ea cuvântul ăsta. — Unde-i calvadosul? întrebă Ravic. Când ţi-a fost ultima dată capul ca de argint? — De ce mă întrebi? — Ca să întreb şi eu ceva.

spuse Ravic. Dă-mi sticla. Am fost grozav de nenorocită. Conversaţia. Aproape o săptămână. începi să trăieşti iarăşi. a devenit ceva mai umană. — Bei prea mult. Se aranjă mai comod. niciodată. luă o pernă de pe sofa şi şi-o puse sub ea. Sunt în primejdie. Uneori celălalt ţi-o ia înainte. — Numai cu calvados. Ea îi sărută mâna. — Faptul că crezi asta arată. Încet. N-ai să mă părăseşti. Mă numea femeie de stradă. De ce bei aşa de mult? — Joan. de asemenea. — Ce crezi tu despre asta? întrebă ea. Asta-i ca şi cum ne-am înveşmânta cu redingotă şi peruci pudrate. — Nimic. El voia să mă ucidă. Eram aşa de nenorocită că mă simţeam sfârşită după o săptămână. Eram aşa de plină de nenorocirea mea că nimic nu mai exista. Nu putem să bem pentru altcineva? — Fireşte că nu-ţi place. Şi când nu mai există nimic. — Fiindcă te iubesc. spuse Joan. Totdeauna unul e părăsit de celălalt. — Nimeni nu înţelege asta. Orice! Dar n-ajută la nimic. Astea sunt numai vorbe. Are ochi ageri. Cel mai primejdios lucru din lume. — Nu-mi place Morosow. În realitate o vei face . va veni ziua când vei spune: prea mult! Bei prea mult. Dar astea sunt simple cuvinte. Nu era adevărat. pielea. Dă-mi înapoi paharul. Te-a părăsit vreodată cineva pe care l-ai iubit? — Da. — Cine vrea să-nţeleagă? Asta-i cauza tuturor neînţelegerilor din lume. Şi atunci trece. — Tu ai înţelege. atunci nefericirea încetează de a mai fi nefericire — fiindcă nu mai rămâne nimic cu care să o compari. — E o eternitate dacă eşti cu adevărat nefericit. că eşti. cunoscătorul inimii omeneşti. tu ai înţelege. Nimic. — Mult? — O săptămână.— Sigur că nu. N-a înţeles că nu-l mai iubeam. Voi bea pentru prietenul meu Morosow. slavă Domnului. Făcea scene teribile. Salute. Tu n-ai să vrei nicicând să mă ucizi. De ce trebuie să etichetăm totul? — Nu-mi place acel "mult sau puţin". Ea se uiă la el. Să bem. — Nu sunt primejdioasă. — Salute. Dă-mi sticla. — Ba da. şi tu o ştii! — Fireşte. Nu mai rămâne decât o totală istovire. Totdeauna vor să ucidă. Suntem împreună — mult sau puţin. Complet coruptă şi totuşi deloc coruptă. patul şi chiar şi hainele. dar nu primejdioasă. Ea râse. Dar n-a făcut-o niciodată. — Nu e mult. spuse Ravic. — Şi ce-ai făcut? — Orice! Îi luă paharul din mână şi bău restul. vei spune şi vei crede că-mi vrei binele. Dar nu mă înţelegi. Câteva luni mai târziu un altul voia şi el să mă ucidă. Părul mi-era nenorocit. Dar eu te voi iubi întotdeauna. fără credinţă şi nerecunoscătoare. afară doar că eşti de o sălbatică nevinovăţie. Eşti altfel şi orice lucru e altfel la noi. Nu ţi se va întâmpla nimic. Am fost credincioasă cât l-am iubit. cine poate şti? Suntem împreună şi e destul. Acum câteva minute eram de-a dreptul înspăimântat. — Pentru mine? — Pentru tine. — Să nu începem iarăşi.

şi sunt fericită şi nimic nu mă face să-mi fie teamă s-o spun.. iar eu stau aici cu o femeie între palidele crizanteme. Ravic tăcu câtva timp. spuse ea. spuse el încet şi voi să spună cu totul altceva. şi viaţa clocoteşte în bistrourile luminate. dar ştia că ea avea dreptate. pe jumătate ascunsă printre ei. fără să poată face nimic. — De ce? E ceva înăuntrul frunţii tale care se împotriveşte. oamenii se duc liniştiţi să se culce. un altul o ştie. — Asta nu înseamnă nimic. "Stranie noapte. ca un exilat din grădinile pline de siguranţă ale trecutului. Joan. De ce? — Nimic nu se împotriveşte. Unul din genunchii ei strivise câteva flori pe ziarul pe care-l adusese. părui îi căzuse pe ceafă şi avea ceva din strălucirea unei tinere leoaice în întuneric. Deodată ochii i se umplură de lacrimi. Puteam să tac sau să mint. că e o nebunie să-ţi spun toate lucrurile astea despre mine. Se sprijini cu mâinile de podea şi-l privi. Am ucis patosul. Simt asta. străbătând încet spaţiile. în prea multe hoteluri. spuse el apoi. sălbatică şi grăbită. capotul de baie îi alunecase de pe umeri. răspunse Ravic.. râzi de mine. Privi afară. singuratică. fără nici un gând. Ea făcu semn că nu. De mine însumi râd. ca şi cum n-ar avea nici un drept". — Nu-i nici o barieră. Trebuie să mă iubeşti. E oa o barieră. torturaţi şi omorâţi.. — Nu-i adevărat.. mă las să zbor în voie. Ravic o privi. — Nu-i numai asta. Am ieşit în chip glorios din vârtejul pateticului ce stătea ca un nor încrezut la fereastră. Nu ştia dacă îl asculta sau nu. tremurătoare. Salute! Astăzi sărbătorim. spuse ea calm.. stranie şi tristă. — Ştiu. în timp ce pământul cădea odată cu ninsoarea. prin fereastră. iar tu poţi să râzi. E ceva care ţine la singurătate. spuse Joan. nimic. zise ea. Asta e totul. Ea nu răspunse câtva timp. Inima îi bătea încet şi liniştea i se răspândea în tot trupul. . Anii se închid în urma lor ca şi uşile unui hotel — şi ceea ce rămâne e doar puţin curaj şi nici un regret. Unii oameni trăiesc în hoteluri. — Nu. Ştiu. Ea se strânse lângă el.. — Nu râd de tine. un disc roşu şi melancolic pe deasupra norilor ca o cupolă a unei moschei. să alerg şi să mă cufund în simţământul acesta. timidă. şi simţi calm căldura caloadosului în sânge. Salute! Ea se îndreptă. Joan. — Înţelegi ce vreau să spun? Mai mult decât ar spune mii de cuvinte? Ea făcu semn că da. dar nu vreau. un ţinut paşnic este călcat în picioare undeva.numai ca să mă împiedici să intru în sfere pe care nu le poţi controla. — Joan. — Ştiu. Sunt însă mai încet decât tine. ştiu şi nu-mi pasă. Îi luă mâinile. Luna se ridica. Nu orice viaţă e ca o casă care îţi aparţine şi pe care poţi s-o împodobeşti totdeauna cu amintiri mai bogate. Sunt poate cei cincisprezece ani mai mulţi decât ai tăi. Ea îl privi.. De ce să nu-ţi spun tot despre viaţa mea şi de ce să spun mai mult? Nu-ţi pot spune poate totul fiindcă totul mi se pare ridicol acum şi fiindcă nu mai înţeleg. Ochii îi erau larg deschişi. Undeva se trage cu puşca.. chiar dacă ai să râzi şi ai să glumeşti. şi umbra dragostei se ridică. Simt viaţa în mine: o simt în toată fiinţa mea. respir altfel şi somnul nu mai mi-e ca o moarte. mâinile nu-mai mai sunt goale şi nu-mi pasă de ce crezi şi de ce-ai să spui. oamenii sunt urmăriţi şi închişi. se gândi el. e atât de bine că eşti aici. cu o sticlă de calvados.

Avem pe cineva? — Cred că mama ta are două adrese. Un picior artificial. Poliţia a fost pe aici. — Să sperăm c-o să mai aibă adresele. O să avem grijă de asta. Pierdută — se gândi el. Piciorul mă doare rău. spuse Jeannot. În picior. — Societatea de asigurare trebuie să plătească o sumă pe viaţă. într-adevăr.. Vor veni iarăşi la noapte. — Trebuie să mă iubeşti. — Ai vreo durere? întrebă Ravic. de parcă n-ar fi aparţinut obrajilor. Voiau să-ţi ia un interogatoriu. ci ar fi fost nişte picături de vopsea răspândită pe faţă. E foarte important pentru noi să avem martori. — Bun. Unde-i ea acum? — Mama ta a stat toată noaptea lângă tine. Dormeai însă. Când se întoarce mama? — Curând. O să trebuiască să plătească prea multă vreme.El nu răspunse. — Deasupra genunchiului sau sub genunchi? — Zece centimetri deasupra. nu vorbeşte.. Tot nu poate să vadă nimic cât timp piciorul e aşa îmbrobodit. nu? — Cred că da. Dar cincisprezece la sută e o sumă pe oare poţi s-o încasezi în fiecare lună. spuse Ravic. Asta înseamnă că cincisprezece la sută mai mult de la Societatea de asigurare. — N-o să-i spunem nimic. Foarte bine. Ştiţi cum sunt oamenii în vârstă. El ezită un moment. Nu ştiţi încă ce-i cu Societatea de asigurare? — Nu încă. Am întrebat infirmiera. Au să fie toate cum trebuie. Altfel sunt pierdută. Aşa e corect. Jeannot. Dar avem numărul camionului. — Uneori plătesc toate despăgubirile dintr-o dată Un aranjament în locul anuităţii. şi astăzi până la nouă. murmură el. Abia atunci am putut s-o scoatem de aici. Cine e.. Nu te-ngriji de asta. fie că e deasupra sau sub genunchi. S-au înţeles cu Societatea de asigurare. Genunchiul ţi-era sfărâmat şi n-a putut fi salvat. Făcu un gest uşor cu mâna lui îngălbenită. Toţi sunt escroci. — N-o să le placă. pierdut. Ce cuvânt! Cu câtă uşurinţă îl folosea ea. Copilul se nelinişti. Dar o să se întoarcă în curând. repetă ea. — Piciorul ţi-a fost amputat. albă ca pereţii unei case bătrâneşti. — Martori. mari şi învineţiţi. Dar dacă ai martori buni. Bucata de picior zăcea sub o reţea de sârmă peste care fusese aruncat un cearceaf. Faţa lui subţire era fără pic de sânge. Am treisprezece ani. spuse el. Poliţia. — O să le piardă. . Mama şi cu mine am putea pune la cale o afacere cu suma asta. îi erau ieşiţi în afară. Escroci. Jeannot mişca buzele ca şi cum ar fi mestecat ceva. Chipul lui se-ncruntă. — Ar fi poate mai bine ca deocamdată să nu-i spuneţi nimic mamei. Dacă nu le-a şi pierdut. 12 — Mi-aţi tăiat piciorul? întrebă Jeannot. — Da. Jeannot deliberă. Avea foile de hârtii în mână. Bătrânul soldăţoi n-a vrut să-mi spună. Pistruii..

fabrici de muniţii. Seara la Şeherezada sunt un fel de-al doilea stâlp la uşă. Ravic se aşeză lângă el. — Lasă ironiile. la Şeherezada. nu un om. chiar. să bem ceva împreună. — Dar atunci. Dealtfel. aveţi dreptate. lefuri. chirii. în odăi. Norii zdrenţuiţi pluteau deasupra oraşului. Plimbări în grup.. — Băiete dragă.— Acum odihneşte-te. În faţa restaurantului Fouquet fuseseră aşezate cuptoare. prea mult. Şi nici nu voiam să am. oale de bucătărie şi toalete. şi bem prea mult în odăi. Nu se-ntâmplă asta celui ce e obişnuit c-un orizont mai larg. — Nu mă întrerupe. Stai mereu în faţa uşii. — Bine. — Atunci fireşte că ai. stai liniştit şi trăieşte. trăim prea mult închişi între patru pereţi. de asemenea. Disperăm prea mult în odaie. Aşa făceai totdeauna? — Dar dumneata în orice caz nu. Am spus. — Vino. institute pentru orbi şi aziluri de nebuni. — Aşa este. Cine nu vrea să aibă dreptate? Azi e ziua mea liberă şi vreau să respir viaţa... Numai imaginaţia noastră le însufleţeşte. repetă Ravic. — Dacă totul merge bine. scuteşte-mă de logica ta mizerabilă. Ne speriem de cuvintele mari în dragoste şi nu ne-nspăimântăm deloc de . — Desigur. se instalaseră câteva mese şi scaune. Nu mă contrazice! Deprinderea de a contrazice e semn de îngustime spirituală occidentală. — Domnule doctor. — Da? Ravic se întoarse. Îi făcu semn lui Ravic. prea mult în odăi. — Numai fiindcă trăim prea mult în odăi. — Stăm prea mult în cameră. Suntem aidoma unor mobile.. Ce să fac? — Să dormi. Sunt sigur că era o lumină roşie.. prietene. Am dreptate? — Nu.. dulapuri. Vei avea. În jurul lor. Copilul dădu din cap. cu complexe de inferioritate. Ai timp să te gândeşti la asta mai târziu. Morosow stătea la una din ele. Asta face din busola simplă a faptelor. nu? Seara era umedă şi călduroasă. Bea. Disperarea e mult mai decentă într-un spaţiu mai liber decât într-un apartament cu două camere şi-o chicinetă. ucigaş cu scalpelul ce eşti! Vezi unde-am ajuns? După câte ştiu eu. Uneori ai noroc. Noi îl avem în schimb pe Freud. numai vechii greci aveau zei ai beţiei şi ai plăcerilor: Bacchus şi Dionysos. Acum încearcă s-adormi. Ai un clopoţei la îndemână în caz că ai neovie de ceva. Faptele vieţii sunt simple şi triviale. — Au să te trezească. Clădirile de piatră ne-au rupt şira spinării. spuse Ravic. Jeannot stătea pe pernă şi un zâmbet îi lumina faţa lui încruntată de copil precoce. Poţi să fii disperat afară? — Şi încă cum! spuse Ravic. — Just. — Şi urinăm. Dormim. Facem dragoste prea mult în odaie. Mult mai comodă. declară Morosow. Trebuie să fii odihnit când are să vină poliţia. — Sigur că nu. Ne transformăm în canapele. mese. dorinţi refulate şi psihanaliză. — Lumină roşie. un stindard al visurilor.

Strânse ziarele ghemotoc şi le aruncă jos. Citi titlurile şi le aruncă la o parte. Focul din cuptoare troznea. Boris. se gândi Morosow. Bidoane. Cântecul răsuna subţire şi a gol. Orice lucru este premeditat. Trotuarele gemeau de lume. — Cinism bătrânese şi visător. putea să scape uşor. mirat. Zâmbi amar. Morosow rămase o clipă. Ai observat cumva că trăim în epoca mistificărilor? — Nu. Apoi scoase nişte bani din buzunar. Cu atât mai bine pentru el. de dezvoltare. Îl văzu pe Ravic din nou. romantic. Băiatul cu ziarele trecu cu ultimele ediţii. Nu văzu nici un poliţist. — E foarte probabil că citim prea multe ziare în odăi. — De foarte puţin timp. să lăudăm seara blajină şi să scuipăm în obrazul deznădejdii. Afară n-ai nevoie de ele decât ca să aprinzi un foc. Idealismul încăput pe mâinile unor brute. şi libertatea a devenit cuvântul-firmă. Nici vorbă de o cultivare proprie. — Bidoane. Morosow lăsă ziarele. dreptatea este anihilată de orice interes de partid. Luminile stopului tocmai se schimbaseră şi maşinile . Sărise de la masă şi-şi făcea drum prin mulţimea din faţa cafenelei în direcţia bulevardului George al V-lea. Morosow se opri brusc. Nu ştia ce se întâmplase. Mistificare! Uită-te la asta! Îşi construiesc uzine de armament pentru că vor pace. preconceput. dar îl urma. presimţit. — Mi-am pus în gând s-o simt. — Fireşte. Monedă falsificată! Monedă spirituală falsificată! Machiavelismul măcelarilor. — Sunt nişte mistificatori îndrăciţi. Ravic râse. Vioara parc-ar fi fost îngheţată. De la Riga. Dacă l-ar fi recunoscut vreun poliţist. Doi marocani mergeau de la masă la masă. Nu mai ai altceva nimic de făcut decât să-l deschizi. Nu mai avem nevoie să mai gândim deloc. Trecătorii îi împingeau. Mă gândeam că trăim în epoca bidoanelor. de fierberea lăuntrică la focul întrebărilor. dacă le socotim după nume. Nu trăim uşor. al îndoielii şi al dorinţei. Dar ieftin. Ţi-ai pus în gând să schimbi iarăşi lumea? Morosow zâmbi amar. E vodcă poloneză? — Estoniană. gangsterii politici au devenit salvatori. Dacă cel puţin ar fi cinstiţi. de câtva timp pe pământ şi numit Ravic. vânzând covoare colorate şi mătase artificială.ele în politică. ca să-i fie la îndemână dac-ar fi avut nevoie de el. Asta-i cea de-a treia viaţă. în spatele căruia s-ascunde orice lăcomie şi poftă de putere. Ravic nu mai şedea lângă el. locului. dar continua să cânte de parcă ar fi fost singur. oricum. îi aruncă în farfuria de lângă pahare şi-l urmă pe Ravic. Distribuit acasă de trei ori pe zi. Un om cu o vioară se aşeză lângă colţ şi începu să cânte Auprès de ma blonde. — Bidoane cu etichete false. Nici vreun detectiv în civil urmărindu-l pe Ravic. Morosow cumpără Paris Soir şi l'Intransigent. lagăre de concentrare pentru că îndrăgesc adevărul. mormăi el. spuse Ravic şi râse. — Bidoane? Cum aşa? Ravic arătă ziarele. arcuşul scârţâia. Cea mai bună. zise Ravic cu aceiaşi gest. să admirăm cea mai frumoasă stradă din lume. numai când ajunse în bulevardul George al V-lea. Nenorocită generaţie! spuse Morosow — clipind şiret. fără de iluzii. Toarnă — şi apoi să stăm liniştiţi aici.

— Da. O haină gri-închis — asta era tot ce ştia. Nu-i nici o şansă. Automobil după automobil. prea târziu. N-are sens s-alergi aşa. Ce pot să fac acum? Morosow privi prin mulţime. dar sunt unele pe care nu le uiţi nioiodată! Ravic stătea încă în loc. — Nu ştiu. În timp ce vei căuta pe-o stradă. ce e Ravic? — Haake. Fluieratul poliţistului de la circulaţie veni dinspre Champs Elysées. Ravic trecea strada printre ultimele maşini. — L-ai recunoscut? — Aşa credeam cu un minut înainte. — Am văzut probabil iarăşi fantome. cu străzi care se îndreptau în toate direcţiile. te vei gândi că poate să fie în cealaltă. decât dacă alergi pe aici. Intră în strada Presbourg. Deodată avu simţământui unui gol teribil. Acum — acum nu mai ştiu nimic. imensă.. Cea mai aglomerată oră a serii. Morosow îl apucă de braţ şi-l trase pe Ravic înapoi. Circulaţia era prea mare. spuse Ravic fără să-şi ia ochii de la maşinile care treceau. Se aşezară la o masă. În faţa lui era Place de l'Etoile. de-a lungul lui Champs Elysées. — Afurisit ghinion! Tocmai acum. Ravic. repede. Morosow îl luă de braţ. — Ce s-a întâmplat. Se întoarse încet — cercetând încă chipurile trecătorilor — dar agitaţia îi trecuse.. Ravic dădu din cap. Privi în partea cealaltă a străzii. plină de maşini. Înjură şi merse cât putu mai repede. — Da. Maşini şi iarăşi maşini. Haake putea să fi apucat pe una dintre ele. lumina! Aproape întuneric. Peste tot e înghesuială. cu faţa spre stradă. Morosow îl zgâlţâi. Era imposibil de trecut. spuse el. Circulaţia fusese oprită în dreptul străzii Galilée. întrebă Morosow. patru şiruri lungi. Deodată apărură o duzină de haine gri. — Ce? Ochii lui Morosow se îngustară. Ravic? Poliţia? — Nu. o traversă şi deodată se opri locului. — Eşti nebun? strigă el. Nimeni nu mai poate fi găsit aici.porniseră toate deodată. Poţi să cercetezi mai bine de acolo. — Şi mai ales. Morosow îl privi. Ravic. Şoferul era furios. — Nimic? îl întrebă Morosow când îl ajunse din urmă. N-avea nici un sens să mai caute. Cum arată? Repede. poţi să-l vezi de acolo. Privi de-a lungul străzii Presbourg. Dar se poate înşela cineva de două ori? Poate cineva să dispară de pe suprafaţa pământului de două ori? Mai rămâneau străzile laterale. Totuşi. Un taxi era cât pe-aci să-l trântească. Traversă repede şi-şi făcu loc prin mulţime. Ravic încercă să traverseze. Vrei să te sinucizi? Ce este? Ravic nu răspunse. — Ascultă. Ai putut să-l vezi bine? Ravic nu răspunse. pe străzi. S-a dus. — Ce este. E cel mai bun loc. — O haină gri. Din nou. În caz că se întoarce. . Traversă bulevardul George al V-lea şi strada Bassano. — Ce vrei să faci. Probabil că se înşelase din nou — sau Haake i-a scăpat pentru a doua oară. să ne întor-cem la Fouquet. — Multe chipuri seamănă între ele. lume şi iarăşi lume.

— Ravic. Aşa-i? — Da. Mai ales în situaţia ta. Dacă ţi-e scris să-l întâlneşti pe omul ăsta. N-are sens să mai aştepţi. Putea să scape cu câteva zgârieturi. În orice club de noapte. nu ştiu. Nici eu n-aş fi făcut-o. — N-ai nimic la tine? — Nu.. şi dacă l-ai fi prins la un colţ de stradă? — Nu ştiu. Se uită numai la Morosow. Cel cu vioara apăru pentru a doua oară. spuse el. continuă să trăieşti ca şi cum te-ai fi înşelat. Ţine-ţi ochii deschişi oriunde. Ăsta-i singurul lucru pe . Nu. O doamnă bătrână. Dacă era. E mai bine pentru tine să ştii lucrul ăsta dinainte. E absurd din partea ta să aştepţi ore întregi Şansele de a-l întâlni sunt acum egale. — Dacă îl vezi. în orice bordel. Ravic continuă să privească spre stradă. la ora asta cinează undeva. Numai să-l urmăreşti. poţi să aştepţi ani întregi. răspunse Ravic fără să-şi ia ochii de la stradă. Morosow tăcu un timp. Ce-ai fi făcut dacă ar fi fost el. Nu răspunse. Acum purta o pălărie şi cânta Parlez moi d'amour.. într-adevăr. spuse el apoi. Traficul era mai puţin aglomerat. aţi fi fost despărţiţi într-o clipă. Stăm aici de aproape două ore. Morosow delibera. — Da. Pot să stau aici cu tine cât îţi place. sunt chiar mai mari în orice restaurant. Dar nici asta n-ar fi fost sigur. — Ravic.— Ce aveai de gând să faci dacă îl întâlneai? îl întrebă Morosow. Ravic privea în stradă. cu un nas sifilitic. ar fi trebuit să ştii precis ce vei face. Nu face vreo nebunie. Ravic. Dar mi-ar păsa grozav dacă aş fi în locul tău. — Dacă l-ai fi atacat fără să te gândeşti. Omul nu se va întoarce acum. ascultă. Auzi? — Da. spuse el. Mai ştii încă? Ravic dădu din cap. el şi dacă l-ai fi întâlnit. — De ce nu pleci Boris? De ce stai cu mine pe aici? — N-are nimic de-a face cu asta. Ştii ce vreau să spun. Nimic altceva. mirosea nişte violete. — Cel mai bun lucru ar fi fost să încerci să-l vâri sub un automobil la întretăiere. — Gândeşte-te la asta. Un om ce vindea fistic şi nuci veni la masa lor. Dar altfel. Boris. — Pentru mine n-ar avea importanţă. — Nu l-aş fi împins subun automobil. Boris. urmăreşte-l. — Opt. Restul poate fi făcut mai târziu. Să fii pregătit pentru orice. Le făcea să danseze pe marmora mesei şi-şi ridică mâneca. Vrei să capeţi câţiva ani de închisoare? Ravic se uită la el. ştiu. oriunde. Morosow îşi privi ceasul. Acum ai fi la poliţie şi probabil că el ar fi scăpat cu câteva vânătăi. Află unde stă. Într-adevăr. în cele din urmă. Ravic privea în stradă. Era urmat de un băiat cu jucării. spuse Ravic cu gândul în altă parte şi privind mereu în stradă. N-are nici un sens să te laşi surprins şi să faci vreo nebunie. — Ştiu. în Franţa. Dar nu face altceva. Dacă aş fi eu. — Ştiu asta. spuse Morosow. Morosow îşi puse mâna lui mare şi păroasă pe braţul lui Ravic. Oricine. îl vei întâlni — şi dacă nu. Dar nu vreau să te comporţi ca un nebun.

Dar dacă spui tu. Joan. — Trebuie să rămâi la spital? — Nu. Altfel te vei distruge singur. Ea se apropie de el. Joan? — Până într-o jumătate de oră nu. Sau ca bufniţele. — Bine. Ăsta nu e joc de copii şi nici un film cu gangsteri. zise el. În drum. el trecu pe la hotel Milano. Şi nu risca nimic. — Spune-mi dintr-o dată tot ce este. Ravic. De asta ai venit? El simţi mâinile ei încercând să-l îndepărteze. de asemenea. spuse ea. Telefonează-mi sau vino acolo. Apoi mă duc la hotel. Era numai ca şi cum ceva în ele ar fi vrut să-l îndepărteze. Am ceva de făcut acolo. Halucinaţii. Ea aduse o sticlă. — Joan. pe masă. O oră înainte să plec.. E altceva. — Dumnezeule. Boris.care-l poţi face. Voi veni mai târziu. Ducem o viaţă stranie. — Înţelegi? — Nu. Nici mâinile nu i se mişcară. Ştia ce voia să facă Ravic la hotel. fără s-o deschidă. Asta îl privea numai pe Ravic. Era opt şi jumătate. Ea nu mişcă. — E-adevărat. — Ştiu asta. El zâmbi cu gândul aiurea. spuse el. — Ravic. Dar el ştia. Nu pot să-ţi spun. — Ai de gând să rămâi aici? — O clipă numai. Ea veni spre el. Putea încă s-o găsească pe Joan acasă. Nici la noapte şi poate că nici mâine sau chiar câteva zile. Nu ne vedem decât când se lasă întunericul. Ai venit aici? — Da. Se uită la ceas. E vremea cea mai plăcută pentru mine. Lumina se întuneca în privirile lui. Boris. — Da. Vom merge undeva să mâncăm. Joan era foarte frumoasă şi arăta cu mult mai bine. Mă găseşti la Mère Marie. Rochia neagră de seară pe care o purta la Şeherezada era întinsă pe pat. Apoi îi luă mâinile. spuse ea apoi. Nu fi un erou inutil! Nu trage decât dacă eşti sigur că poţi să scapi. Ea rămase nemişcată câtva timp. N-avea grijă. prinsă-n şolduri c-o cingătoare. Purta o rochie de casă de un bleu-închis. Vezi ce am? Cafea şi timp cât vreau. Se plimba prin cameră cu paşi lungi şi mlădioşi. — Nu trebuie să pleci. Totdeauna e ceva când eşti astfel... El o luă şi-o puse. — Bine. Joan. Şi acum vino cu mine. — Nu eşti supărată? Ea îl privi. Şi acum eşti şi tu. Mai târziu la Butlieski. Morosow îl privi. — De ce? Ce-ar putea să fie? — Ceva. Îşi goli paharul. de când m-ai adus. Cum m-ai putea tu mâhni vreodată cu ceva? . Ca şi cârtiţele. spuse ea surprinsă. că altceva nu mai putea face. ştii asta? De-atunci. aşa este. Ravic se duse la hotelul Internaţional şi se întoarse numaidecât. Blestemate halucinaţii.. — Du-te să mănânci. Dar e ceva care n-are nimic de-a face cu mine şi cu tine. Am şi calvados. — N-ai mai fost niciodată aici. — N-am să pot veni la noapte. Îşi ridică sprâncenele stufoase. Sau ca liliecii.

Joan. în Flandra şi-l adusese cu el tot drumul. apărea zâmbetul rece al lui Haake. O odaie. care dusese o viaţă lipsită de griji şi superficială. viaţă ce se pleacă. Că nu i-ar fi încredinţat nici un secret. Unul dintre ei îi salvase viaţa în 1917. O odaie de hotel. în ţara nimănui. în care. încercase să-l împuşte sau să-l lovească pe Haake cu propriul său revolver. la retragere. înăuntru. Ziua următoare i s-a explicat lui Ravic ce o aştepta pe ea în lagărul de concentrare pentru femei. asemenea unui aviator care. Trei zile s-a zbătut între inconştienţă şi slabe înzestrări lucide. dacă nu mărturisea. ce hârtii aveau asupra lor şi ce le-ar putea fi de folos pe drum. ca un oleandru spre lumină — era aici. Că însemnase mai puţin decât o fotografie frumoasă în viaţa lui. Provocase. Timp de trei zile aceleaşi întrebări — timp de trei zile acelaşi trup torturat până la istovire. dar nimic mai mult. strigându-i: "Ia-mă! cuprinde-mă!" Se ridică. Îl arestaseră în august 1933. singurătatea neagră a nopţii şi-a trecutului străjuind dincolo de fereastră — şi. voiau să afle în ce direcţie fugiseră cei doi. înţelegea mai mult. lumină. simţăminte adevărate. Ucigătoare pentru ea şi şi-a dat seama de asta. stătea aici. printr-o spărtură a norilor strălucitori în care lumina se joacă de-a v-aţi ascunselea. Haake nu făcuse decât să zâmbească. Ravic. N-a cedat. Stătea acolo de ceasuri întregi. era o încercare inutilă împotriva a patru oameni puternici şi înarmaţi. şi el îl considera ca o nevoie de mărturisiri de moment. După ce leşinase prima dată. Încercase să-l convingă pe Haake că femeia aceasta nu ştia nimic. Haake îl interogase. Toate acestea erau adevărate. îndreptându-se sincer spre el. ascunşi la el. A fost supusă torturilor. Celălalt era un scriitor evreu. cărămiziu şi solid. dragoste. din chinurile pline de furie. la Café Fouquet. Şi apoi. a fost şi Sybil. la Birschoote. Cele mari sunt prea legate de gesturile dramatice şi ispita minciunilor. La aceeaşi masă de mai înainte. El i-a fost arătat. Câteva valize. un chip strălucitor. iar cuvintele încredere sinceră. cu ochi cenuşii şi sprâncene arcuite şi ondulaţiile îndrăzneţe ale părului — viaţă. întrebat — se aşteptase la lipsă de înţelegere — dar nimic din toate acestea nu se întâmplaseră — niciodată cele mari. un pat. Trei zile mai târziu Sybil era moartă. zăreşte pe neaşteptate pământul sub el. Se aşteptase să ţipe şi să cedeze. în care nu pâlpâia decât o singură lumină: speranţa răzbunării. Se aşteptase să fie bănuit. în după-amiaza celei de-a treia zile. Ţinuse. dar nimic nu putea să-l mişte mai mult. A pronunţat cuvinte ucigătoare. era un simţământ personal. pe doi prieteni căutaţi de Gestapo şi îi ajutase să fugă. îngropat în negura trecutului. Era o fiinţă plină de dragoste şi frumuseţe. Stătea în faţă. Îi spusese că n-o cunoştea decât superficial.El îşi ridică privirile. Noapte bună. Haake încetase de a mai zâmbi. plină de aşteptare tăcută. pentru a fi forţată să mărturisească. aproape incapabil de a îndura suferinţa. Nu ştia nimic. Acum. A întrerupt repede interogatoriul. verde. pentru prima dată. Parcă o mână i-ar fi apăsat tare inima. după ce-l găsise aproape mort. Se spânzurase ea singură în lagărul . Joan vorbise fără nici o intenţie. Ştia că entuziasmul acelor ore în care se strângea lângă el sau stătea alături de el. o catastrofă. Punea puţin preţ pe ceea ce murmura şi şoptea ea noaptea. Înţelegea că entuziasmul ascundea devotament. pe care-l cunoştea de ani de zile. înnebunit şi cu mintea întunecoasă. uita imediat ce zorii cenuşii se iveau la fereastră. Fusese chemat la interogatoriu. — Noapte bună. Ravic nu răspunsese.

. Privi înăuntru. nici măcar după voce. Chelnerul stinse luminile deasupra tejghelei. Dacă se mai întoarce o dată plec sigur. Ravic n-a mai putut să-l recunoască. Afară. trecu de străzile Pierre Charron. noaptea. Mica flacără albastră pâlpâia în umbră. "De ce stau aici? se gândi el. Şoferii vorbeau despre Hitler. Prea târziu. şansele sunt acelaşi. Ravic se uită împrejur. Atunci înseamnă că Haake nu e în Paris. Merse în josul străzii. şi merse mai departe. invizibilul depozit de nimicuri. Şiruri lungi de case. deodată. Afară. Era scriitorul evreu. Era aproape trei. Stea după stea. sânge. luna. stranii şi familiare ca şi cum s-ar fi aflat aici într-o altă viaţă. Afară văzu o femeie de stradă dând târcoale. Oraşul plutind liniştit în lumina lunii şi în huruitul motoarelor de automobile. Chelnerul puse scaunele pe masă. Champs Elysées era aproape pustiu. adunate la un loc. Când l-a văzut. Păşi peste lanţuri şi se opri în faţa mormântului Soldatului Necunoscut. strada. Ea se mai întoarse o dată. în afară de o fereastră la care o lampă strălucea după perdele. Bătăile de inimi ale milioanelor de oameni. Lumina verde a răzbunării. El nu plecă. la fiecare bătaie cu un milimetru mai aproape de moarte. El rămase acolo. Totul era cufundat în întuneric. ca Marte deasupra străzii Berri." Se sculă. una strălucitoare. ridicându-se an după an. fiindcă n-avea să vină azi la el. ireale — şi una şi celalaltă." Se uită la ceas. întinzându-se fără de sfârşit. mişcându-se încet. pline de viaţă şi moarte în acelaşi timp. şiruri de ferestre şi înapoia lor legăturile destinului. "Ireale. spuse el. strălucind numai în mintea mea şi pietrificate în aşteptarea lor — ireal acest fluid ce se rostogolea în adâncul întunecat al vinelor mele neliniştite. — Dacă se întoarce. dacă ar îndrăzni să se apropie de Linia Maginot. îşi zise el. Luminile nopţii se reflectau în paharele de pe masă. Puteam sta oriunde în Paris. Traversă Place de l'Etoile şi se duse la bistroul de unde îl văzuse prima dată pe Haake. numit memorie. Ea făcu semn şi trecu. — Plata. Odaia se cufundase în semiîntuneric. Norii pluteau înalţi şi repezi. Se uită în sus şi. prin fereastră. şi ceasul ăsta ce mă atinge cu răsuflarea lui. ţâşnind. de-a lungul străzilor vieţii. Marbeuf Marignan spre Rond Point şi ajunse la Arcul de Triumf. Femeia se întoarse. Şoferii plătiră şi părăsiră bistroul. hotărî el. şi reflectarea lor în ganglioni. am să plec. pe o altă planetă — ireale aceste amintiri ale anilor trecuţi. bătăile nesfâşite ale unui motor de un milion de cai putere. Felinarele ce se înşirau în Champs Elysées pâlpâiau în bătaia vântului. O coroană era aşezată în faţă. Ireale aceste pahare. se gândi Ravic.. vântul bătea mai tare şi mai rece. Apoi a urmai lagărul de concentrare pentru Ravic. nu se . Ravic se duse la hotelul lui Joan şi se opri. Îl găseau ridicol şi profetizau căderea lui imediată. A trecut încă o săptămână până ce-a murit în chinurile interogatoriului lui Haake. O zi mai târziu. El nu.de concentrare pentru femei. Haake — dacă fusese el — n-ar fi rătăcit pe străzi la ora asta. Ştia că ea nu poate suferi să intre singură într-o odaie întunecată. Numai câteva femei de stradă pândeau pe la colţuri. Spitalul Fuga de la spital. Femeia se întoarse. unul dintre fugari fusese adus înapoi. strada era pustie. patru litri de secreţie şi forţă. Câţiva şoferi mai erau încă acolo. Lăsase lumina. şi multe strălucind întunecate şi pline de pete — cerul amintirilor sub care neliniştea prezentului îşi târăşte viaţa ei întunecoasă. Luna era ca un disc de argint deasupra Arcului de Triumf. Se aşeză lângă fereastra unde stătuse înainte şi-şi bău cafeaua. cealaltă sângeroasă.

Flacăra dragostei — focul iubirii de la Saint Elmo — strălucirea. acea fărâmă de viaţă limpede. Vântul porni cu răbufniri uşoare. cu toate că venea dinspre celelalte meleaguri ale pământului. — Ai venit pentru mine? întrebă ea. spre Paris. Localul era plin de fum de tutun şi de muzică. să urmărească o iluzie. Mai e nevoie de tine aici? — Nu. până se va deschide şi-a lui. dinspre căldura verii tropicale. El o privi. stânci de corali. dinspre insulele albastre ale nucilor de cocos. neînfrânta şi enigmatica reînviere a emoţiei. De ce nu voia s-o vadă? Amintirea celeilalte femei murise de mult. fereastra singuratică. — S-a terminat. din asfalt. cineva pentru care viaţa lui avea importanţă.. răvăşiţi mai mult de-o întâmplare. Numai să le spun că plec. cineva ştia atât de multe despre toate acestea — şi atunci. aprinsă în noapte. şi neguri şi s-ar fi îndreptat impetuos. Respiră adânc. — Repede — am să te-aştept într-un taxi afară. Furtuna sângeroasă a trecutului său trecuse peste el. — Ravic! — Mai e încă nevoie de tine aici? — De ce? — Vreau să te iau cu mine. Privi iar în sus. Ea îl văzu pe Ravic de îndată. într-o noapte.. propriul lui eu. şi acel cineva simţi lucrul ăsta. îşi zise. o reacţie întunecoasă — să înceapă a răscoli din nou pojghiţa anilor morţi. cineva îl ştia. ca şi cum ar fi trecut oceane. cineva stătea în faţa unui hotel de clasa a treia şi parcă se ridica ceva. despărţită de ceea ce fusese el înainte. cu parfum de mimoze. se gândi el. chiar orice în legătură cu el. ca o negură. Ce voia el cu adevărat? De ce se împotrivea? Ce voia el să cruţe? Viaţa i se oferea de la sine şi el ridica obiecţii. Şi celălalt lucru? Ce legătură avea cu ea? Şi ce legătură avea chiar cu el? Nu era oare un nebun. Ea rămase locului. irezistibila. pe neaşteptate. într-o noapte plină de trecutul răzbunător. pentru o speranţă de răzbunare. Ravic. — Da. cineva al cărui chip se schimba când îl privea el — şi el fusese pe punctul de a-l sacrifica pentru o iluzie chinuitoare. sprintena lumină a sângelui — cineva ştia lucrul acesta. Nu fiindcă era prea puţin — ci fiindcă era prea mult. viaţa pe care o făurise numai pentru el şi numai pentru fiinţa apropiată de el? Ce legătură aveau una cu alta? Nu se legase singur. reflecta viaţa unei alte fiinţe care i se dăduse lui plină de pasiune. El rămase în uşă. de-a lungul străzii. de o asemănare întâmplătoare — să lase rădăcinile trecutului să iasă din nou la suprafaţă. nu mai rămăsese decât amintirea morţii ei. Acolo era cineva pentru care el însemna ceva. . Joan stătea la o masă cu câţiva inşi..mai înţelese. reflexul unor memorii încâlcite şi întunecate. inimă! Cum s-a deschis de la sine! Cum bate! Fereastra. Şeherezada era plină de lume.. de putea s-o recunoască? Dădu din umeri — Inimă. Spuse ceva celor de la masa ei şi veni repede spre el. aşteptând. în meschina stradă Poncelet.. abcesul unei nevroze aproape vindecate — şi prin asta să dărâme ceea ce clădise în el însuşi. iarăşi? Cum altfel ar fi putut să scape? Şi unde ar ajunge fără asta? Simţi cum greutatea ca de plumb din creier i se topeşte.. deschisă. — Dar n-ai spus. lavă. spre fereastra luminată. nerăbdătoare şi brutală.

spuse el încet în timp ce obrazul ei se apropia de al lui. — Da. Un scandal extraordinar. de la junglă şi animal spre tine. Totdeauna moare. alungaţi de strigătele" brutale ale poftelor în furtunile aurii. dar apoi se duse. şi an de an suntem înfrânţi. spre tine. şi tu eşti însăşi viaţa. nimic altceva decât o bucată de hârtie cu câteva date şi un nume scris pe ea. Pentru tine! Numai pentru tine! Taxiul mergea de-a lungul străzii Liège. zeii pot îmbătrâni. O simţi tremurând. dar gura ta e plină de tinereţe. Când te scoli. dincolo de extazurile tuturor îndrăgostiţilor. Chemare şi Răspuns. Ea îl privi. e primăvară. şi el poate foarte bine să moară. şopti ea în braţele lui Ravic. — Mi-a fost teamă. câteva ore şi totuşi o eternitate. Te gândeai că Louis este homosexual? Cred că nu! Nimeni dintre noi n-o ştia. dar cine vrea să-şi dea seama de aceasta şi cui îi pasă? Ora este viaţă. Tu şi Eu. iar fără dragoste un om nu poate fi decât morţi sau în convalescenţă. Da. — Nu vom muri. decât se pot ascunde într-o mie de întrebări. Nu noi. ca ploaia şi ca vântul. Noi trăim. dincolo de seri. iubiţi. El se aplecă spre ea. ochii îţi strălucesc. Ea stătea în braţele lui. dincolo de întuneric. Să nu ne mai gândim la nimic altceva şi s-ascultăm pornirea inimilor noastre. Tot Parisul râde de asta. N-a fost nimic. steaua se pierde pulverizându-se în infinit.. Joan. enigma tremură înaintea noastră. Zi de zi suntem cuceritori. Ochii lui Joan erau când străvezii. Vezi lumina felinarelor şi miile de semnale colorate acolo? Trăim într-o epocă de agonie şi oraşul acesta freamătă de viaţă. spuse femeia cu smaraldele. În faţa noastră e noaptea. nemişcată. spuse el. fiece lucru are un sens. Numai timpul. când noaptea se topeşte într-un crâng înflorit şi când vântul poartă parfumul fragilor. iarnă şi vară.. când foarte întunecaţi pe chipul ei palid. o umbră cu un zâmbet slab. Lumina felinarelor trecu prin fereastra. şi el se aplecă mai mult şi mai mult spre ea. calea nesfârşită de la ameobă până la Ruth şi Esther şi Helen şi Aspasia. Când oamenii iubesc... până la Madonele albastre din capelele de la marginea drumurilor.El ezită o secundă. Nu întreba nimic mai mult. şezând în faţa lui Kate Hegstroem. — Uită. şi aşa de mult. 13 — E scandalos. — Nu. şi când ne iubim unul pe celălalt suntem nemuritori şi indestructibili. Ochii îi străluciră. Am fost în împărăţia de gheaţă a lunii şi m-am întors. — Joan. iată ceea ce simt eu astăzi. ca şi bătaia inimii. Sânt mai multe taine în părul tău. şi aici eşti tu. Lina de Newburg era . Blestematul de timp. o umbră care vorbea şi ea în tăcere. taxiului ca raza circulară a unui far prin întunericul unei cabine de pe un vapor. Ravic? — Nimic. nu te mai gândi la nimic şi nu te mai întreba nimic. până ce zorile vor începe a murmura pe la ferestre. — Am crezut că n-ai să mai vii niciodată. clipa este cea mai apropiată de eternitate. cu faţa palidă. masca lucrurile foarte bine. — Ce s-a întâmplat. atât de tristă încât părea pierdută — şi el se apleca asupra ei şi vorbea şi vorbea — şi la început simţi ca şi cum cineva îl privea peste umăr. o minune şi lucrul cel mai evident din lume. şi umbra încă mai era acolo.

pătrate. întorcându-se de la Roma cu trei zile mai devreme decât anunţase. ca un fluture cu inimă desfrânată. puişorule. Nu sunt decât câteva persoane miercurea. Operaţiile mă interesează foarte mult. Deodată arătă ca şi cum i s-ar fi anunţat ruina bărbatului său. Ca de obicei. El nu ştie — dar ea şi-a ales numai ceea ce ar vrea să aibă de la Ostertag. Ea se sculă.considerată metresa lui oficială — şi închipuie-ţi. Crede că este iubit pentru ochii lui. El examina un fir de orhidee. Daisy dădu din cap. Îşi ieşise complet din fire. — De ce nu vii să iei ceaiul cu Kate? zise ea. Nu poţi să ieşi mai curând de aici? Ea se uita la Ravic. O ajută pe Daisy să-şi pună haina. Kate Hegstroem râse. — Doctorul Ravic are o teorie. Ea se lăsă pe scaun. aflat pe masă. Ce spuneţi? Kate Hegstroem îl privi repede pe Ravic. Am întârziat. — E de necrezut. În definitiv. Era un vizon negru fără guler. — Nu înţeleg. O sărută pe Kate Hegstroem. — Frumoase smaralde. Daisy. El prinse privirea lui Kate Hegstroem. — Cunoşteai povestea? întrebă ea. Sunt fel de fel de şoapte în privinţa asta. se gândi el. continuă ea calmă. — Sunt sigură că asta n-ai fi putut-o ştii dinainte. plină de aşteptare. cu pietre mari. Apropo. — Nu. N-ar fi dus la nimic. Nicky vrea să divorţeze. dacă Louis n-ar fi făcut o scenă îngrozitoare. — Nu. Ravic. — Cu plăcere. dar fără sex-appeal. El totdeauna cumpără de acolo. Într-adevăr. înainte. printre cutiile de pălării şi un coş cu struguri şi piersici — floare albă. — Nu chiar acum. Îl privi pe Ravic iritată. Vine ministrul ei. zise Ravic. Îi va da totul înapoi şi încă o bijuterie pe deasupra. sigur că nu. Amândoi aşteptă probe. — Trebuie să plec. acum o săptămână. pătat cu roşu. — Da. Acum locuieşte la Crillon. lucrul cel mai imposibil este în fapt totdeauna cel mai logic. El puse cu grijă floarea înapoi în vasul îngust de cristal. aşa era viaţa mea. — Asta-i interesant. Dar trebuia să fie aşa. De data asta pentru a treia oară. Îi spune sistematica probabilităţii. O haină pentru Joan. din păcate. Poţi înţelege aşa ceva? . Conform acestei teorii originale. zise el. subţire. Sărmanul nebun. — La revedere. zise ea. în aceaşi seară — cu intenţia să-i facă o surpriză — şi pe cine crezi că a găsit acolo? — Pe soţia lui. aşa că putem flecări nestingheriţi. — Tocmai de aceea. Ea i-a trimis înapoi toate bijuteriile. Daisy era foarte bine. Femeia cu smaralde se uită în sus. Ravic închise uşa în urma ei şi se întorse. O broşă cu rubine. delicioasă. Louis s-a dus în apartamentul lui Nicky. Şi-l mai impresionează încă. luându-şi geanta şi mănuşile. Daisy. Kate Hegstroem zâmbi. cu un nas mic şi încheieturi fragile. de necrezut! Daisy îşi savură triumful. cele mai bune sang de pigeon. Louise are un cocktail party. Acum eşti oarecum la curent. nu-i aşa? îl întrebă ea pe Ravic. era foarte improbabil. Ferdy şi Marthe s-au despărţit din nou. E deşteaptă. Daisy zâmbi politicos şi fără nici cel mai mic interes. zise el. satisfăcută.

Voi explica societăţii de asigurare că trebuie să-l capăt. — Voi sta aici până când voi putea călători. — Şi eu. spuse Jeannot. cu un vraf de prospecte răspândite pe cearşaful lui. Şi în ceea ce priveşte fericirea. Plimbarea. Ravic aprinse lumina. — Crezi că n-au să-mi ia un picior? — Ba da. e cel mai bun. spre patul ei. Respiraţia. Trase cearşaful peste ea. De ce nu? E minunat. altceva nu-i interesează. — Totul este atât de nelogic. Priveliştea. — N-are nici o importanţă unde trăieşti. Ea se uită la el. dar nu e niciodată important. răspunse Ravic. zise ea. — Nu. într-adevăr. Societatea de asigurare îl va plăti. Jeannot le obţinuse cum putuse. — Dar e cel mai scump. nu? — Sigur că nu. Kate. Ea îşi întinse picioarele ei lungi şi frumoase peste pat. Aici sunt mai protejată împotriva nenumăratelor Daisy. dacă îţi iei o infirmieră. N-avem decât s-o luăm. Băiatul se îndreptă în pat. lucrul ăsta. Fericirea ne înconjoară. Kate. cu grijă. — Ai să crezi. fără să fie impresionat. Poate că nu pe cel mai scump. Ea se întinse cu grijă în pat. nu există o astfel de limită. Am putea cumpăra . Jeannot stătea întins în pat.. Numai lucrurile simple nu ne dezamăgesc niciodată. Crezi că douăzeci la sută ar fi de ajuns? Poate că pot vorbi cu proprietarul magazinului înainte. — Atunci îl iau şi-l vând numaidecât. — E cel mai scump. — Societatea de asigurări are şi ea medici care te pot înşela. Am ochi buni. Desigur că nu cu preţul lui întreg. Ce-i pasă societăţii de asigurare dacă iau sau nu piciorul? Ei sunt datori să plătească. — Dă-le afară când mai vin. Te apără împotriva multor lucruri. Ravic luă o ţigară. — Un spital este aidoma unei mănăstiri. Vreau şi un picior de lemn şi bani. să umbli. — Nu trebuie să mai stai aici. în ciuda flecărelilor ei. — Da. Nimic mai obositor decât s-asculţi flecăreli. Kate Hegstroem clătină din cap. spuse ea. — Nu pot s-o mai înţeleg. Dar bani nu-ţi vor da. Îşi creşte minunat cei doi copii. Poţi să încerci. Prospectele conţineau descrieri de picioare artificiale. Singurul lucru important e ce faci acolo. cu condiţia s-o poţi face. zise Ravic. Înveţi să preţuieşti iarăşi lucrurile simple.— Da. Poţi să stai la Lancosta. spuse Ravic. — De ce nu aprinzi lumina? întrebă Ravic. — Se poate întâmpla. dacă nu vrei. Ravic zâmbi. El îi arătă lui Ravic un picior de lemn splendid colorat. Kate Hegstroem zâmbi. Jeannot. Ea se sculă şi se îndreptă. — Pot să văd încă destul de bine. Unele locuri sunt mai plăcute decât altele.. când ai stat în pat câteva săptămâni şi poţi din nou. e o mamă minunată. — S-ar ridica la o sumă destul de bună. — Cred.

Va trimite nota de plată societăţii de asigurare. — Ştiu. — Aşa-i. Camera. — Sper că ţi-a plătit bine clientul pentru asta. E de ajuns pentru noi amândoi. dar el îmi va da zece la sută. — Îţi dă mult de mâncat aici. — Am să-i vorbesc doctorului Veber. Infirmiera veni cu cina. spuse Ravic. Făcuse o glumă. — Un picior ca ăsta. Apoi mi-amintesc că stau întins aici oa şi fiul unui om bogat şi am dreptul să cer orice. Un zâmbet lumină chipul băiatului. doctore. Să ai dureri în ceva ce nu mai există. Yvonne avea douăzeci şi trei de ani. costă foarte mult aici. E minunat. trupeşă. — Atunci e nostim. Stătea în sala de examinare de la Osiris.comptoarul şi mobilierul pentru o mică patiserie. — Nu. spuse ea. budincă. că pot să sun infirmierele şi ele trebuie să vină şi alţii plătesc pentru toate astea. cu un zâmbet satisfăcut şi misterios. cu încheietură. N-avem prea des acasă. E straşnic. — Mai e cineva acolo? întrebă el. Se simţea importantă. Yvonne se întoarse în tăcere şi-şi arătă spatele. — Trebuie să fii practic când eşti sărac. Îmi va da zece la sută. Nu ştiam că te amuză. Yvonne clătină din cap. Ravic observă că o distra situaţia. Yvonne clătină din cap iarăşi. legume. — Trimite-o. Jeannot. — Uneori mă trezesc noaptea şi mi se pare că trebuie să plătim chiar noi toate astea. declară el apoi. mâini scurte şi picioare lungi. Se mişca leneş în odaie şi-şi scoase rochia de mătase pe care-o purta. O puse pe masă lângă Jeannot. cu un nas mare. Era mândră că ştia cuvântul. Ai dureri? — La piciorul pe care nu-l mai am. în primul moment. nu? — Da. Minunat. N-a fost un client. — Asta plăteşte societatea de asigurare. N-am mâncat niciodată aşa de mult. Asta-i ceva pentru mama. Yvonne. Jeannot zâmbi şiret. N-are importanţă unde eşti. Îi place puiul. Numai în privinţa operaţiei şi a spitalului. Primise o bătaie straşnică de la cineva. Supă. — Eşti practic. Era acoperit de vânătăi. Asta numai noaptea. — Da. este un obiect scump. Mama vine totdeauna şi mănâncă restul. — Acolo. nu încă în privinţa piciorului şi-a daunelor. — Nu sunt o masochistă. Băiatul nu spuse nimic până plecă ea. — Nervii mai există totuşi. Jeannot zâmbi sarcastic. — Nici o centimă. În felul ăsta face economic. Nici nu pot să termin toate astea. cu banii ăştia. Lucru de precizie. Ei plătesc. De ce? În loc să răspundă. — A venit cineva de la societatea de asigurări pe aici? — Nu. spuse Ravic. oricum. — Nu se poate aici? întrebă ea. pui. Léonie. Nu-i glumă. spuse Léonie. Poate că sufletul piciorului meu e încă acolo. blondă. Acolo sus. E ultima. Luă capacul de pe farfuriile cu mâncare. E nostim. răspunse Ravic. . Eşti în regulă. Se lăsă comod pe spate.

spre cer. cu un picior pe scaun. Umbrele fluturau şi se culcau prin colţuri tăcute. Să fie primul. Izbucni într-un râs limpede ca un clopoţel. Yvonne ştia lucrul ăsta.— Atunci ce e? O ceartă? Yvonne aşteptă o secundă. Deodată odaia păru prea întunecoasă. Ştii. Altfel. Omul stătea la o masă cu un Dubonnet în faţă. Sticla de coniac pe care o adusese Rolande strălucea. E nebun după ele. Doctore. spuse ea şi-şi întinse umerii cu voluptate. încercă numai o oră! Ai să vezi! Şi iată că acum. Clienţii doreau să vadă ce cumpărau. şi începuseră să spună felicissima notte. nu-i aşa? Ieşi leneş. Omul trebuia să fie nebun ca să cheltuiască atâta. Când are el chef. Vreo şase sosiseră. în partea de jos a Lombardiei. — Atunci lucrul poate să înceapă. Ravic puse deoparte lucrurile pe care le folosise şi trecu la fereastră. ca nişte mâini negre ale morţii. ei ştiau când avea loc examinarea şi veneau la ora asta ca să fie siguri că nu se aleg cu vreo boală. — Dacă va continua aşa să pot să-mi cumpăr o blană. prietenul tău poate să-ţi vină uşor în ajutor cu o altă bătaie straşnică. Yvonne strălucea. Se aşeză încet. prin asfalt. Primea zece la sută de fiecare sticlă. că madame Rolande la început nu voia să mă lase să lucrez? Numai o oră. — De ce? — Nu ştiu. Ora în care italiencele. în cămăşile lor scurte de mătase roz. Se ridică singură. spuse Yvonne repede. . În ultimele trei zile am câştigat cu două sute de franci mai mult. Cât crezi c-au să ţină? — Cel puţin două săptămâni. Ora disperării şi-a făuririi visurilor. Yvonne. Deschise fereastra şi privi afară. şi bea şampanie. Fetele stăteau pe scăunelele lor pluşajte. Eşti gata. afară din odaie. Yvonne era cu bătrânelul ei.pe masă ca un topaz lustruit. Un om cu o barbă cenuşie şi ascuţită. pot să-l rog în genunchi şi n-ar face-o. Yvonne plescăi din limbă. Ora aperitivelor. cei mai mulţi negustori de vârstă mijlocie. — Era gelos? — Da. Ceasul ireal. — Dragoste. Ravic se uită în sus. Patefonul cânta şi odaia mare era puternic luminată încă de pe acum. doctore. Nu e un tip calculat! N-o face decât din pasiune. Aveau toate sânii goi. şovăind între ziuă şi noapte. apoi coborî. Avusese şi el odată astfel de mâini în tranşeele săpate în pământ. — N-are s-o facă. Închise fereastra. i-am spus eu. Totdeauna vine după vizitele astea. Sunt tipi foarte curajoşi în chestia asta. I-am arătat loviturile. am mult mai mult succes cu vânătăile astea pe spate. Îi excită. Ora în care pământul îşi prinde propria-i răsuflare. în două şiruri. Un bătrânel mă aşteaptă de pe-acum pe scări. Numai străinii făceau astfel. Ea stătea lângă el. — Te-a durut rău? — Aşa ceva nu doare. — Dacă nu durează destul. lumea e nostimă. Visează la ce-ar putea păţi bătrâna lui nevastă. cu atenţie. Nu-i genul ăsta. O clipă Ravic rămase nemişcat. — Caracter. Copacii goi se ridicau. fiindcă vrea să fie asigurat. Ceasul iubirii în hotelurile mici — pentru acei ce erau căsătoriţi şi-şi prezidaseră cu demnitate familiile lor. Întunericul atârna cenuşiu şi argintat deasupra clădirilor. Erau experţi prudenţi.

Joan îl privi. Ademenirea iluziei. mai dă-mi unul. Va fi un calvados cu făgăduinţa altuia. tu vei fi cea care mă vei părăsi. După un timp chelnerul se întoarse cu un aer important şi studiat şi coborî în pivniţă. ce sta în pivniţă de ani de zile. — Straşnic. Ravic luă paharul şi mirosi parfumul. fără să-l privească pe Ravic. scoase dopul şi apoi aduse două pahare mari. spuse Joan. printre cunoştinţele sale. — Ba da. E mult . unde proprietăreasa adormise cu pisica ei. — Găsesc că e groaznic să vorbeşti astfel. Nici chiar în glumă. Chelnerul se întoarse cu o sticlă. — E absurd.— Mai vrei un calvados? întrebă Ravic. cum am mai iubi? — Ce legătură are cu dragostea? — Multă. — Domnule. — Se pare că merge. Chemă pe chelner. Joan. Altfel n-am iubi de-cât o dată şi am îndepărta pe oricare. doamnă. Dar poate mai ai încă unul în pivniţă. — Ravic. Joan râse. — N-am mai băut niciodată aşa ceva. proprietarul. Dar trăim din absurdităţi. — Ai un calvados mai vechi? — Nu e bun? — Ba da. — Exact. Numai faptul acesta îl va face mai puţin obişnuit. altă dată. eşti totdeauna îndemnat spre un altul. sau pe care l-am părăsit. — N-ar trebui. Ravic o privi cu o dragoste reînnoită. — E ca şi cum ai fi obosit şi te-ai gândi să mă părăseşti. regretul după cel pe care l-am iubit. Ea sorbi o dată şi puse paharul jos. Când pierzi pe cineva mai înainte de a-l avea pe deplin. Faci din miracol o farsă. — Fireşte că e absurd. spuse el către Ravic şi turnă câteva picături. — Îneearcă-l. spuse ea şi bău a doua oară. Ravic nu răspunse. e primejdios ceea ce faci. nu una dintre sticlele pitoresc încrustate pentru turişti. După un asemenea calvados n-am să mai beau altul. Dar aşa. Altfel. Ţi se va părea chiar mai bun. Chelnerul o urmărea. — Şi eu. se lăsă pe spate. Te face romantică. Nu eu pe tine. — Nu e nevoie să te gândeşti la lucrul ăsta. După aceea dispăru printr-o uşă de sticlă în odaia unde se afla. spuse Ravic către Joan. Când o să ajungem acolo. Nu se bea — se soarbe numai parfumul. O deschise prudent. — Dimpotrivă. mirată. Un calvados romantic! — Dar atunci n-au să-mi mai placă celelalte. Chelnerul imită solemn încuviinţarea şi umplu pe trei sferturi paharele. şi dădu din cap. pe care o ţinea în braţe ca un copil. spuse chelnerul satisfăcut.ÎIi asigură continuarea. devine o chemare către un altul. — Da. — Dar mă voi gândi la acesta. — Voi vedea. vei mai bea şi altele. ştii şi tu. Chelnerul merse la biroul de casă. Privi spre Ravic. Nu din pâinea anostă a faptelor. Aţi ghicit. Joan făcu semn că da. ci una murdară. Era o sticlă murdară.

în lume. roşietică. până când. Chemă chelnerul. — Dimpotrivă. Luă sticla de pe masă şi se uită la ea. — Ce legătură au toate astea cu noi? E numai o poveste fără sens. Soarele şi albastrul cerului ce-au copt un măr într-o grădină veche din Normandia. Ea trânti paharul pe masă. ea a ţipat. — Întreabă patronul. o îmbrăţişa cu braţele lui albe. Valul s-a simţit dezamăgit şi întristat şi-a plecat să caute altă stâncă. O iubea şi se spărgea spumegând în jurul ei şi astfel o surpa pe nesimţite. Joan. din care rupsese prima pagină şi o vârâse în buzunar. cetăţi scufundate. Era Paris Soir. se gândi Ravic. sunt sigură. — Ăsta. Începuse să plouă. Apa e mai tare decât stânca. A fost odată un val ce s-a îndrăgostit de-o stâncă înconjurată de mare. nu vreau să vorbesc în nici un fel. — Patronul va face o excepţie. Ai să găseşti motive — şi eu le voi crede — şi vei câştiga procesul în faţa celui mai vechi tribunal din lume: natura. Ascultă. . n-a mai fost nici o stâncă cu care să se joace. El privi ploaia şi zâmbi. Mai veche decât noi. o săruta zi şi noapte. Joan. Altfel nu ţi-aş fi spus astfel de lucruri. pe care să o iubească. Joan se opri. — Mai bine mi-ai spune altele. Îţi voi spune povestea valului şi-a stâncii. la care să viseze. spuse Ravic râzând. pe când punea dopul la sticlă şi-o înfăşură în Paris Soir. Ea făcu un gest de nerăbdare. explică el. Ravic plăti. Mă iubeşti? — Da. Chelnerul se întoarse cu un ziar. ai să mă părăseşti. deodată. — Valul spune totdeauna astfel. — Bun. O strălucire blondă. cufundată în ea.mai probabil. complet sfărâmată şi i-a căzut în braţe. E din pivniţa bunicului patronului. Avem nevoie de ele! O furtună bântuie undeva. e împotriva regulilor noastre. — Domnule. într-o zi. El luă puţin calvados. domnule. Îţi râzi iarăşi de mine. Dragostea are fluxul şi refluxul ei. Ieşiră în stradă. o privea. spuse el. îmi vei arăta că eu te-am părăsit. Trebuie s-o păstraţi la loc rece şi întunecat. vin cu noi. — Uneori nu s-ar părea. o uda şi-o implora să vină după el." — Joan. Dar lucrurile care se mişcă sunt mult mai tari decât cele neschimbătoare. — Ce absurditate! N-am să te părăsesc niciodată. Mai mult decât crezi. Când o să se-ntâmple asta. Valul spumega şi se rotea împrejurul stâncii. Ce-nseamnă asta? Ar fi trebuit să rămână o stâncă. — Ravic. Nu vindem sticle întregi. Poftim. — Dragostea nu este un lac în care celălalt se poate oglindi totdeauna. să spunem în golful Capri. E o poveste veche. Ca şi cum ar arde lumini în ei. Era doar o îngrămădire de pietre în fundul mării. îţi va fi ultimul cuvânt când vei pleca. întocmai ca o izbucnire furtunoasă. — Putem cumpăra sticla asta de calvados? — Vreţi s-o luaţi cu dumneavoastră? — Exact. — Şi? întrebă Joan. Ai de gând să-mi vorbeşti iarăşi astfel? "Ochii aceştia. — Şi? Joan îl privi bănuitoare. Naufragii. Se strânse lângă el. — Şi.

Joan. Îl aşteptase câtva timp. care mă-năbuşă. Ce-i de făcut? Ce-i cu mine. Ea clătină din cap. Vechea poveste. furtuni. Pentru totdeauna. spuse ea.. — Poţi fi bolnavă câteva zile. Ştiu că nu poţi pricepe asta. Dragoste înseamnă să fii al altuia. — Nu înţelegi? întrebă ea. Tu eşti tare. — De unde ştii? — Tu nu te temi. iubitule? — Unde? — Oriunde. Dar perlele zac în adâncuri. — E acelaşi lucru. Se opri. — Nu mai am de ce să mă tem. "Pentru totdeauna. — Cât o urăsc uneori. Ravic despachetă sticla de calvados şi scoase dopul. Se plimba cu paşi mari prin odaia prea mică. Îşi luă rochia de seară din garderob şi o puse pe pat. Ea n-asculta ce spune. spuse el. — De ce nu mă duci departe de aici. Nu-i acelaşi lucru. — Şi-atunci? — Telefonezi că eşti bolnavă. Va fi chiar mai rău atunci. — Da. Nu poţi înţelege toate astea. în locul acestor valize. Mă doare. Nu vreau să mă duc acolo. şi care mă neliniştesc. de localul ăla de noapte. Când uneori nu poate dăinui nici chiar o clipă. — Tare? repetă Ravic. departe de toate. Totdeauna aceeaşi rochie neagră! Totdeauna acelaşi local! Totdeauna acelaşi lucru! Ravic se uită spre ea. Apoi aduse un pahar şi îl umplu. Mă întristează şi-mi trezesc imagini pe care nu vreau să le văd. Mergea totdeauna ca şi cum îi sufla un vânt nevăzut în faţă. şi atunci vine ploaia şi vine întunericul. — O.. — N-ajută la nimic. — Aş vrea să plec departe de toate astea." Tremurând ea îşi încheie haina. cufere cu aur şi cu perle. — Haide. — Rămâi aici. se gândi el. la idioţii aceia. Uneori nimic nu te poate ajuta... dacă va trebui să mă duc mâine. Ea îl privi. Aşadar a sosit şi momentul acesta. Uneori poţi să bei şi e-n zadar. Departe de hotelul ăsta. da. eram fericită cu tine în restaurantul acela mic — de ce trebuie să vorbesc de lucruri care nu mai sunt şi n-au să mai fie? Nu vreau să ştiu şi s-aud nimic despre toate astea. După-amiezile cenuşii. — Nu ştiu nimic din toate astea. Ravic! Trebuie să ducem viaţa asta? Nu putem trăi ca ceilalţi oameni care se iubesc? Nu putem fi împreună şi avea în jurul nostru lucruri care să ne aparţină. acestor zile pustii şi acestei camere de hotel unde te simţi străin? Faţa lui Ravic era de nedescifrat. Le uitasem câtva timp.caracatiţe. Nu spuse nimic. astă-noapte. spuse ea. dar mă doare. cu ochi lacomi. . Niciodată n-am aşteptat-o atât de mult ca anul acesta. — Aş vrea să fie vară. — Ce folos. nu putem avea seri liniştite şi sigure. Bea. Ravic? E ploaia? E întunericul umed? Uneori parc-ai fi închis într-un coşciug.

spuse el. ironie şi o umbră de tristeţe. E nevoie de identitate şi de dovezi pentru asta. Ştiu. — E-adevărat? El dădu din umeri. — Sunt mii de oameni care trăiesc la fel. câteva odăi unde dacă închizi uşa neliniştea se duce şi nu se strecoară pe lângă pereţi. Dar am să-ţi spun. Trebuie s-o fac clandestin. Dacă se-ntâmplă să mă prindă. În zâmbetul lui era dragoste. Tu chiar mai puţin decât mine. Nu ştii. Âsta-i adevăratul motiv. sprijinindu-se în coate. — Da. El îi luă mâinile.. Ea nu răspunse. N-ai să mai crezi ce-ai crezut acum. asta-i tot. Nici nu mi-e îngăduit să lucrez. — Da. — Un apartament mic şi curat. Joan? — De ce nu? Altă lume are toate astea! Căldură. — Da. trăiesc. Nici nu mă pot căsători cu cea pe care o iubesc. după cum spune Morosow. Deportat? Din Franţa? Şi atunci ai să fii departe? — Pentru câtva timp. — Să trecem repede peste asta. spuse el. — Da. Eu sunt unul dintre ei. Mai e şi un altul. E mai bine aşa. pe noi astfel. o curăţenie de burghezi cuminţi. Ea se opri. spuse el. Un om fără viitor. Toată. Lucrez. doar. lucruri comune. Departe! Şi ce-am să fac eu atunci? Ravic zâmbi. dar. — Deportat. spuse ea neîncrezătoare. Nu le am. — Stau ilegal în Franţa. Vezi într-adevăr asta? — Poţi să-i spui foarte bine şi altfel. Ea stătea în faţa lui. Spune-le că eşti bolnavă. Iată de ce nu voi putea niciodată să închiriez un apartament. Dar nu e singurul motiv. spuse ea. Seara asta va fi numai a noastră. Ce-ai să faci tu atunci? Ea stătea acolo. Oricine ştie asta în zilele noastre. — Nu. Sunt sigur că şi tu ştii asta. Vezi într-adevăr asta? Nici unul din noi nu e făcut pentru asta. Avu deodată înfăţişarea de mai înainte. — Nici tu nu eşti. N-am să pot trăi niciodată altfel. Zâmbi şi-i lăsă mâinile. Şi nu mai pune multe întrebări după aceea. ca aici.. Nu părea să-l audă. ca şi cum ar fi înţeles cu mare greutate. Acum du-te şi telefonează la local că nu vii. Dar nu e probabil. N-am acte. . Joan. O siguranţă meschină pe marginea unui abis. Când cineva e-ndrăgostit numeşte altfel lucrurile acestea. Dacă vor cere certificat. răspunse ea cu amărăciune. pot să-l iau de la Veber. spuse el. — Eu sunt. Ceva care să nu arate atâta dispreţ. acum. voi fi doar deportat. Ea nu plecă. — Tot acelaşi lucru rămâne.— Ne vezi tu. Joan. Ravic zâmbi. — M-am descurcat chiar foarte bine. Chipul îi era gol de orice expresie. Ea se uită la el. — Vezi într-adevăr lucrul ăsta? întrebă Ravic. te am pe tine — ce înseamnă câteva mici neplăceri? — Şi poliţia? — Poliţia nu-şi bate prea mult capul cu lucrurile astea. ca paralizată. — Departe! repetă ea.

. A înţeles ce i-a plăcut. O să plecăm de aici câteva zile. nimic mai mult. spuse Ravic. Veni spre el. — Haide. El se desfăcu uşor. — Ai jucat straşnic..— Joan. — Diana cu suflet de argint. — Ar trebui să-mi spui asta mai adesea. Nu înţelesese ce-a vrut să spună. Nici nu era necesar. — Şi dacă are să se întâmple. Faţa ei rămase aceeaşi. Şi un cântec de jale al celor înfrânţi. spuse ea. — Joan. să mai rămân. E o adevărată binecuvântare. totuşi? — Atunci am să mă întorc curând. Spui deseori unele lucruri. Vorbeşte ca şi cum ai fi răguşită. La început nu punea suflet. — La nimic. Ravic. "Nici un complex. Undeva unde e soare. — Ce-am să spun? — Că ai bronşită. O săptămână sau două. Apoi se-ntoarse repede. spuse el. El o privea în timp ce ea vorbea. se gândi el. şi cum i-a plăcut. privea drept înainte şi era în întregime absorbită de rolul ei. Ea luă receptorul. — La nimic? — La ceva. Dar nu tocmai lucrul acesta îl atrăgea la ea? Cine se-ndrăgosteşte de cineva care îi seamănă? Şi cine pretinde morală în dragoste? E o invenţie a celor slabi. Şi acum cheamă localul. Spune-mi că nu e adevărat. Păstrează dragostea curată — rămâne doar flacăra — şi n-o transforma într-un cuptor pentru bucătăria familiei. noaptea. Spune-mi că nu e adevărat." Joan puse jos receptorul şi-şi netezi părul. Sunt aici de doi ani şi nu s-a Sntâmplat nimic. Ravic. Ne scuteşte să devenim rentieri ai dragostei. Joan. Nu pot să trăiesc fără tine. Ravic se uită la ea. O călătorie. apartamente cu trei odăi! Cu întunericul. dacă nu-mi trece nici mâine. Dacă o iei astfel. O urmărea în tăcere şi apoi bău cu sete din pahar. amândouă. Şi. Ravic tăcu. cald şi aşteptând vara. câteodată. spuse el. — Mi-au spus să stau în pat. — Au crezut tot. La dracu cu înţelepciunea! Cu visurile despre.. Vocea îi deveni mai obosită. Apoi minţi mai mult decât era nevoie.. Nu se mai uita la Ravic. spuse el. — Ce sunt acum? El zâmbi. ezitând. Capul ei rămase nemişcat pe umeri. . se uita încă la el ca şi cum ar fi trebuit să fie arestat imediat. Se duse spre telefon. şi nu se mai frământa cu altceva. Şi că. uşor şi cu nepăsare. O oglindă ce poate reflecta minunat — dar nimic altceva. răguşită şi din când în când era întreruptă de tuse. numai aşa. Faţa i se înviora şi oglindea durerea de gât pe oare o descria. când întregul oraş. La Cannes sau la Antibes. Ea se ridică. — La ce te gândeşti? întrebă ea. cu frigul şi cu ploaia! Nu eşti tu Budapesta şi parfumul castanilor în floare. Acum du-te şi telefonează. Apoi începu treptat să mintă. — Ravic. — Vezi! Se-ngrijesc şi de ce are să fie mâine! — Da. ca să le spui. posomorâtă. Invulnerabilă şi ameninţătoare. Uneori parcă eşti fiica unui paracliser şi alteori Diana pădurilor. Uită. adoarme odată cu luna? Ea se ridică repede. M-ai înspăimântat.

Ravic dădu din umeri. căruia nu-i pot socoti decât cheltuielile. un destul de bun diagnostician. Am fost numai în Italia. Poţi găsi uşor pe altcineva. Se duse spre pat şi-şi luă rochia de seară. pe coasta Adriaticei. Aşa făcuse ultima oară. exprima demnitatea şi indignarea. e excelent. — La dracu cu poliţia. Tu eşti potrivită pentru o vizuină ca asta sau pentru un hotel de mâna întâia. Mai ales. ieri? — Ieri erai la ţară şi n-am putut să dau de dumneata. Nu poţi să mă laşi aşa! De ce nu mi-ai spus.. Când plecăm? — Peste două sau trei săptămâni. doctor Ravic. — Putem trăi într-o pensiune modestă. Nu înţeleg de ce eşti atât de comercial acum. Nu m-aş fi gândit niciodată la aşa ceva. Durant îl privi un timp. spuse ea. Faţa lui demnă se străduia de zor. Mai toarnă-mi din calvadosul cel vechi. Faţa lui zbârcită. — Dar avem bani? — Avem ceva. În câteva zile trebuie să deschid stomacul unui personaj important. — Nu se mai poate lucra cu dumneata. — Două mii de franci. Ia-l pe Binot. — Perfect. — Dar — poliţia. O să stăm la Cap Hotel în Antibes. Durant se uita mereu la el. — O jumătate de oră înainte de operaţie. răspunse Ravic. din partea dumitale. spuse el apoi scurt. într-adevăr. — Vino. Aflase de la Veber că Durant trebuia să primească zece mii de franci pentru operaţie. răspunse Ravic. E sezonul cel mai bun. spuse Ravic. Îşi aşeză ochelarii cu ramele de aur. declară el. — Ce? Durant arăta ca şi cum ar fi fost lovit şi nu-i venea să creadă. dar un prost .. spuse el. In două săptămâni vom avea destui. — Două mii de franci! Ştii că nici chiar eu nu cer atât de mult? Pacientul este un prieten de-al meu. Durant i-ar fi trimis numai două sute de franci. — Ştii că totdeauna te poţi baza pe generozitatea mea. mi-e penibil să-i vorbesc de bani. nu hotelurile scumpe. E mai primejdios aici decât acolo. — Pentru mine nu e. Dacă nu ar fi aranjat înainte cât trebuia să primească. — Aşteaptă un minut. Acesta e cel mai bun lucru. Durant arăta ca un Părinte Ceresc dintr-o carte pentru copii. Hotelurile sunt absolut sigure şi nimeni nu întreabă de acte acolo. Era în vârstă de şaptezeci de ani. Joan se ridică repede. spuse ea repede. el ne va procura banii care ne trebuie. Ravic! Pare. Dumnezeule! Şi n-am decât cârpele astea învechite! 14 André Durant era sincer afectat. Chiar în clipa în care pacientul ştie că viaţa lui e în mâinile noastre. cu barba de ţap. când Ravic îşi luă pălăria. un guvernator sau un ministru. — Cam la cât te-ai gândit dumneata? întrebă el nemulţumit. E ridicol. Localităţile pentru turişti nu sunt aşa de mult controlate.— Vorbeşti serios? — Da. un calvados al visurilor. — Nici eu. — Nu e genul tău. Era schimbată la faţă. N-ai fost niciodată acolo? — Nu. niciodată. Îşi luă haina şi-o îmbrăcă.

Ravic sosise cu o jumătate de ceas înaintea orei fixate pentru operaţie. că abia dacă rămânea o cicatrice. De data asta sunt. — Amână operaţia până mâine — sau pentru o oră şi ia-l pe Binot. Nu ne-am lămurit încă asupra procedeului. ştia lucrul ăsta. Nu era dar nici o posibilitate de a folosi motivul acesta pentru a întrerupe discuţia. — Începem anestezierea. francezul numai la banii pe care trebuie să-i scoată. Ravic răspunse privirii îndatoritor. Binot. în ajunul operaţiilor mai importante. . înainte ca pacientul să fie anesteziat. Afară de asta. — Doctor Ravic. — Pacientul este neliniştit. Infirmiera îşi vârî capul pe uşa deschisă. — Bine. — Un minut soră. un oaspe favorit al întrunirilor elegante şi cei mai mulţi pacienţi îi avea din acest mediu. fiindcă Durant făcea sistematic să dea greş toate încercările lui de a deveni independent şi îl caracterizase totdeauna ca pe un subaltern foarte priceput. să devină independent. Apoi pe Ravic. în sfârşit. — Sunt de acord cu dumneata. înainte de operaţie. în loc să vină în ultimul moment. spuse el. spuse Durant. soră. Durant îl angajase pe Ravic pentru operaţiile mai grele. el rămânea o zi sau două în casa lui de la ţară. — Acum. aşa ca să poată obţine ceea ce voia de la el. Binot săvârşise aproape toate operaţiile lui Durant. Durant o ştia şi el. apoi. reuşise. de asemenea. îl corectă Ravic. profesore. — Fiindcă n-ar fi fost de nici un folos. Ravic ştia toate astea prea bine. După aceea era mai simplu — atunci putea să promită mai mult la viitoarea operaţie — şi. domnule profesor. Mult mai greu decât de la un evreu. Am nevoie de bani. dar ferm. Infirmiera plecă. Infirmiera veni din nou. spune cât? întrebă el pe un ton plin de reproş. de doi ani. Ravic era cunoscut ca unul care făcea operaţiile cele mai fine şi lucra în aşa fel. Profesiunea noastră n-ar trebui să fie târâtă în astfel de discuţii comerciale. — Ce crezi. — Nu mi-ai spus-o niciodată. — Dacă aş fi ştiut. Durant era un excelent cunoscător al vinurilor de Bordeaux. — Atunci începe anestezierea. spre mirarea lui Durant. doctor Ravic? — Hotărârea rămâne s-o iei dumneata. atunci. Sora ieşi. De data asta. spuse Durant. timp de douăzeci de ani şi nu-şi făcuse nici an rost. Ia pulsul. nu eram aşa de mult interesat. Voia să evite discuţia retribuţiei. care. domnule profesor? Durant o privi.chirurg. — Le-am luat. implorând şi plin de suferinţă. Îţi voi da o mie. presiunea sângelui şi temperatura. Era greu să obţii bani de la un francez. Îl ura pe Durant şi i-ar fi cerut cinci mii de franci. Durant se întoarse către Ravic. data viitoare avea să fie acelaşi lucru. Ravic îşi puse mâinile în buzunar. Din cauza asta. pe lucrul fostului său asistent. spuse Ravic. — Două mii. murmură el. Excelenta lui carieră şi practică se bazase mai ales. — Numai un minut. De atunci. Ravic îl privi şi el. Durant îl privi pe Ravic. Un evreu se uită la tranzacţie. El ştiuse totdeauna. — De ce nu mă laşi pe mine să aranjez eu chestiunea aceasta? N-ai fost mulţumit totdeauna până acum? — Niciodată.

calm. cel care nu mai avusese tăria să mai îndure o dată chinurile calvarului şi care se spânzurase într-un closet al hotelului Internaţional. îşi avea şi el principiile sale morale. dar simţise de asemenea ceva pe care el o numea datoria sa faţă de patrie. Cavitatea abdominală. Ravic scoase straturile de grăsime pentru a se apropia de muşchi. Micul Dumnezeu al refugiaţilor zăcea acum aici. Ravic. repetă el. Putrezită şi bolnavă. Pe urmă le pune la loc. Putea s-o facă. Îşi frecă barba. — N-ar fi trebuit să-ţi execut nici o operaţie. să-i reproşeze că e exploatat. era aşa de slăbit. Aşteptă. din partea unui astfel de om. prea departe — atunci peste o săptămână un alt om. instrucţii. Acest bătrân escroc. sau oricum s-ar numi — se găseşte totdeauna un paravan înapoia căruia să calci legea simplă a umanităţii. Omul care ordonase deportarea bătrânului Meyer. spuse el. spuse el cu căldură. Pentru un refugiat căruia nu-i este îngăduit să profeseze. care să greşească şi să taie prea adânc. Nimic mai mult decât o legătură de haine cu o fărâmă de viaţă sugrumată înăuntru — iată ceea ce găsise camerista dimineaţa. Ravic făcu repede prima tăietură. Va trebui să plătesc suma asta de la mine. Dumnezeu. Senzaţia unei tăieri îngrijite. cu o zi înainte de deportare. Precizia cuţitului ascuţit. Levai era un nume foarte cunoscut tuturor refugiaţilor de la Internaţional. Se numea Leval şi era un înalt personaj oficial. greaua realitate. — Ascultă. Veber îi spusese aceasta cu intenţie. îi spuse el lui Durant. fiindcă în altă parte nu mai era nici un cârlig. spuse el amărât. se gândi Ravic. Dar Durant trecu peste asta. Simţise multă compătimire pentru Meyer. Două mii. morală. cu rozeta Legiunii de onoare la butonieră. Iată băşica fierii. — Copci. la care trebuie adăugat un temperament aprins şi mii de pahare din straşnicele vinuri de Bordeaux. că putea să-l ţină şi un cârlig pentru haine. spuse Durant. Cred că-ţi vei aminti de ceea ce fac pentru dumneata. mai cu milă.. al cărui departament rezolva chestiunea refugiaţilor. Sulurile albe ale intestinelor. responsabilitate. fazani. în loc să fie ruşinat. picioarele şi mâinile subţiri. Acum trebuia să asculte tradiţionalul comentariu asupra faptului că se cuvenea să fie recunoscător că e tolerat în ţară. necesitate. două mii. În closet. dragoste. datorii. Ca şi cum ar fi spus cămin. Continuă să taie. Ei bine. sparanghel. Durant nu răspunse. Profesorul Meyer n-avusese astfel de griji. Stranie predică. îl întrerupse Ravic. în nesimţire. Dacă acest pântec ar fi avut milă. Tampon.Durant nu consimţi. pui de găină. ar fi stat în acea odaie capitonată ce mirosea a molii. sosuri grase. Tăie cu dibăcie şi privi grăsimea galbenă ce atârna. putem începe? Omul avea abdomenul umflat. Omul care zăcea acolo cu abdomenul deschis. — Două mii. — Îi vom lua câteva kilograme.. Se întâmplase ca Ravic să ştie cine este. Dacă ar fi fost cineva acum. înapoia căruia cineva se poate ascunde — un superior care la rândul lui are superiorul său — ordine. în care . plus măruntaiele à la mode de Caen. — Bine. Şi era în stare chiar s-o creadă. Asta se datora sutelor de tournedos Rossini. Pielea se deschidea ca o carte. pui de potârniche. Există totdeuna un paravan. comandamente — şi în sfârşit monstrul cu multe capete. ca şi cum fiecare cuvânt ar fi fost o bancnotă ce i-ar fi ieşit din gâtlej. Meyer ar fi încă în viaţă.

Nu prea adâncă.. pentru mine şi Joan. Straşnică. se gândi el. — Ce mai aştepţi. Durant îşi spăla mâinile. Pierderea obişnuinţei de a mesteca pâinea aspră a cunoaşterii. Înaltul şi oficialul personaj fu scos afară din sala de operaţie. Mâinile unui om bătrân cu presiunea sângelui ridicată. Nici prea largă. mesteca ritmic cu falca de jos. Prea bine făcut pentru cele două mii de franci. Bine tăiat. desigur. ce zăcea aici. Lângă el. Când se oprea din frecat. Nonsens. de asemenea.refugiaţii tremurau aşteptând sentinţele ce-i destinau vieţii sau morţii. Ravic se uită lung după el. încet. dacă Meyer ar fi continuat să-şi consume mesele lui sărăcăcioase. O aruncă la găleată. Băşica fierei. Strălucea plină de grăsime în lumina albă. Expuse tuturor minciunilor demagogiei. Cum începea din nou să se frece. Cele două mii de franci erau întipărite pe chipul lui Durant. cusutul peritoneului. "L-aş fi stors eu altfel pe acest rentier şi i-aş fi zdruncinat credinţa lui în ordinea restabilită şi divină a exploatării în lume? Mâine va sta curtenitor lângă acest pântec şi va primi discursuri recunoscătoare pentru opera sa. Sigur că era un soţ amabil. şi mestecatul. De data aceasta. O săptămână luminoasă în ploaia de cenuşă a vremurilor noastre. S-a terminat acum. La câteva săptămâni după ce iese din spital. onoraţi. De ce oare în Franţa se coase cu rever? Afară copcile! Abdomenul cald al unui funcţionar mijlociu. În timp ce-şi freca cu îngrijire degetele. Aş fi cusut şi o pereche de foarfeci înăuntru. . pentru a fi lăsat să moară înainte de a fi aruncat peste bord. pe roţile de cauciuc. O împunsătură după alta. Dar nu va muri. Mai e încă pielea moale. Atenţie. se considera fără îndoială uman. O totală lipsă de concentrare sub avalanşa de cuvinte. sub lumina strălucitoare. Cum poate el să plătească zece mii de franci pentru operaţie? De unde obţine restul? Pântecul acesta costa şi el mult. incizia era straşnică. Dacă nu moare. în odaia unei cameriste de la Internaţional — dacă negustorul tuberculos şi slab. acum s-a terminat. Creiere fără dinţi. înceta şi mestecatul.. Dragostea corupe caracterul oamenilor. În câteva săptămâni va putea să deporteze din nou refugiaţi. dacă ai şti! Că legala dumitale băşică a fierii mi-a procurat mie. respectaţi. în amintirea lui Meyer. O împunsătură foarte bună. şi cu copii mari şi mândri. Murmurul alb al luminii. Oameni ca el mor la optzeci de ani. cu un salariu de treizeci sau patruzeci de mii de franci anual. Acum. Abdomenul rotund înseamnă o săptămână la Antibes. Un fragment de cer albastru înainte de furtună. pe masă. câteva splendide zile ilegale pe Riviera!" Începu să se spele. deşi nu i se vedea barba ascuţită. tremurând de frică. "Leval. dacă văduvei Rosenthal i s-ar fi îngăduit să continue să-şi aştepte fiul mort. Radio. — Cecul dumitale. Acest corp inconştient. de şaizeci şi trei de ani. refugiat ilegal. ca şi cum ar fi măcinat grâu. mai e o copcă. De ce oare gândim aşa de disperat? Probabil din cauza ziarelor. Ducă-se. se spăla grozav de încet şi cu intenţie. Franţa n-ar fi pierit. Stallman. se gândi Ravic. Vrea să păstreze încă câteva minute cele două mii de franci. — Îţi voi trimite banii imediat ce plăteşte pacientul. Capete confuze. întrebă Durant după un timp. Aşa. Câte o mie de franci în fiecare ochi. un părinte bun — dar în clipa în care intra în birou se transforma într-un tiran ascuns înapoia frazelor: "Nu putem face lucrul acesta" şi "Unde am ajunge dacă" şi aşa mai departe. I-o arătă lui Durant. încet şi metodic. relua. Erau în ochii lui. n-ar fi fost închis timp de şase luni pentru intrare ilegală. Poate să-l ia!" Ravic îşi scoase mănuşile din mâini şi masca de pe faţă. Nesfârşitele ţipete ale escrocilor şi ale mincinoşilor. Unul mai bun — sau altul mai rău.

vei putea să scazi suma asta şi să mi-o dai mai târziu. Geamurile tablourilor zăngăneau în mica odaie de primire a spitalului. Ravic? Stătea în faţa lui. — Ce altceva ar trebui să facem? — Să fim fericiţi. Vreau să beau ceva. ca un foc galben. Zâmbi. Afară. îndreptându-se. Ea îl privi. — Forsythia trebuie să fie în floare acum. Kaite Hegstroem îşi încheie încet haina. — Nu vreau nimic. — Liniştea nopţilor. atunci fă astfel pentru ca totul să decurgă în ordine. atunci trimite-mi-i mai târziu. Vrea să-mi stoarcă o nouă umilinţă. Nu ţi-ar place? — Da. trebuie să le pun în contul pacientului. amândouă. la Fiesole. Fără îndoială că-i va plăti. subţire. Linişte. Vezi. N-ar trebui să ne gândim prea mult la asta. Departe de orice. — Totdeauna ai nevoie de cineva pentru a fi fericit. Erau fotografiile catedralei din Chartres. Eşti proprietarul spitalului. Dar n-aş putea să suport. Ca şi cum cineva ar fi urinat în zăpadă. El tăcu. e acelaşi lucru. sunt. — Cheltuielile. nu? întrebă el. cu mâinile în buzunarul hainei. — Bine. Apoi luă o sticlă de Eau de Cologne d'Orsay şi-şi frecă mâinile cu ea. "Ce tot vorbesc? gândi el. Şi acum te rog să mă scuzi. doctor Ravic. — De ce nu? — Liniştea e bună numai atunci când tu însuţi eşti liniştit. Ca totdeauna. Cu toate că cererea dumitale vine pe neaşteptate şi în chip de surpriză. — Nici eu nu-s liniştită." — Ai spus că e prietenul dumitale şi că va plăti numaidecât cheltuielile. — Nu e absolut acelaşi. Mirosi apa de colonie de pe mâini. spuse Kate Hegstroem. îmbrăţişări . şi regret că trebuie să-ţi spun. spuse Durant surprins. Dacă ţi-e aşa de greu.. Dacă socoteşti o sută de franci în total. Dinţii îngălbeniţi contrastau violent cu barba lui albă ca zăpada. Adio. — Nu mi-e greu. N-ai nevoie de nimeni pentru asta. — Ai atâta încredere în mine. — Probabil amândouă. spuse Ravic. Ravic? Fericire sau deznădejde? El zâmbi nerăbdător. spuse el. — De ce nu vii cu mine. Urări pentru călătorie. un camion zguduia pavajul.Durant începu să-şi şteargă mâinile. Cărţi. — Adio. — Ce e. pe picioarele-i lungi. Cele două mii de franci fac parte din ele. — Efectul este acelaşi. Kate Hegstroem zâmbi. În consecinţă. "Minciună. sigură de ea. răspunse Durant fără bunăvoinţă.. — Dar ştii ce vrei. se gândi Ravic. mult mai mari decât m-am aşteptat. E aproape acelaşi lucru. — Ei bine — cheltuielile se ridică la câţiva franci pentru materiale şi pentru infirmieră. — Da. N-am să-i fac ţapului acesta bătrân favoarea de a mă ruga pentru ei acum. spuse el. Un cămin. Dar totul trebuie să decurgă în ordine. declară Durant. — Bine. de-a lungul zidului grădinii. Veber îmi va da banii pe baza aceasta.

— Să chem un taxi. spuse el. Merg pe jos. Apoi coborî scările cu paşi atenţi. Şi de acolo spre New York. subţire. Atunci te pierzi iarăşi. trebui să fiu fericită. ies cu dumneata. doar când stai în pat şi vorbeşti înţelept. O să-ţi aminteşti? Fiola. Ravic. E prima dată când ies. rămaseră în umbră. — Dacă ţii. Kate. M-aş simţi mult mai bine să ştiu că ai un doctor acolo. Ar. — Ii voi scrie. Acum raza de lumină cădea. predici ipocrite. — Nu. . ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Dacă ţi se va întâmpla să vii în America. Poate că de la Florenţa plec direct la Cannes. — Da. vei găsi o femeie. Când pleci. Orice. Kate. — Vrei să chem o trăsură? — Nu. — Nu. ezitând. Stătu încă o clipă. Chiar când spui rămas bun deznădejdii. cai şi câini.. — Cel mai bun lucru e. Are să aibă grijă de dumneata. O să am nevoie? — Totdeauna e posibil să se ivească unele complicaţii după. zise Ravic. e binevenit. Îi voi scrie să-ţi telefoneze. — Straniu. Nu e deloc important. numai gura îi înflorea în lumină. E un doctor bun în Florenţa. spre scara colorată în violet şi spre moarte. — Bine. — Aşa se-ntâmplă când îţi iei rămas bun. pe după ea. Dar nu sunt. Privi în jos la strada umedă. — Da. Vodcă. Cineva care nu se aşteaptă la nimic. când ai spus adio. Apoi zâmbi. pe una din fotografiile catedralei din Chartres. hotărâtă şi puţin melancolică. Va trece. Kate. Ravic. — Nu e nimic din toate astea. — Prudenţă profesională. Bea ceva în amintirea ei când te vei duce pe acolo. Vino. — Am să uit. Şi mă voi întoarce dacă se întâmplă ceva. Ţi se pare astfel.de adio. spuse ea. — Undeva. Te las. nu mai rămâne nimic din ceea ce ai gândit. Profesorul Fiola. Nimic altceva.. O rază oblică de lumină trecu prin fereastră luminându-i faţa. Stătea în faţa lui. — Dar de ce? Îmi merge foarte bine. — Desigur. Atunci orice altceva ce-ar putea să survină. nu va fi dezamăgit — iată un bun punct de plecare. Vodcă. într-o casă de ţară. Voi găsi unul acolo. simt o teamă nelămurită. Are un mic cavou la Şeherezada. ca violetele împrejurul ruinelor. plină de-o viaţă senină. — Cum te simţi? — Ca şi cum aş fi băut. Merg până la colţ. Cerul atârna deasupra acoperişurilor ca o oglindă de metal. şi o luă de-a lungul străzii. Mă despart de Kate Hegstroem pe care ai cunoscut-o până acum. răspunse Kate Hegstroem. Ravic. Aerul era călduţ şi umed. Trece şi ea? — Da. să pleci. Adio. — Adio." — Nu pentru micile fericiri de care vorbeai odată. pe Conte di Savoia. încă zveltă. Altarul înalt cu cruce. Ele înfloresc oriunde. — Cunoşti vreun doctor în Florenţa? întrebă Ravic. Vrei totdeauna mai mult. Îşi luă geanta. — Adio. Ochii ei însă. cu bărbat şi copii. Stătea nehotărâtă în întunericul camerei. — Mă simt foarte bine. E vorba doar să fim prudenţi.

Zâmbi. E plăcut . Patul era strâns şi salteaua fusese scoasă. se opri. la o mică staţie. un om de vârstă mijlocie. Prin apropiere se auzea zgomotul unei cascade. Când trecu pe lângă odaia în care stătuse Kate Hegstroem. Surprins. Am pierdut trenul printr-o întâmplare. Poţi să deschizi o cafenea cu aşa ceva. — O idee bună. Conductorul îl privi nepăsător. — Miss Hegstroem mi-a făcut cadou patefonul. — Unde vreţi să mergeţi? Trebuie să ştiţi unde vreţi să mergeţi. — Poimâine trebuie să fiu la Freiburg. E singurul aici. Parfumul pinilor venea dinspre munţi. spuse Ravic. — Unde mergeţi? Deodată Ravic se simţi cuprins de un val de panică. Nu poate fi cumpărat aici. Numele staţiei nu era nicăieri. De data asta era vorba de un patefon. — Sunt în concediu.. Vioara se ridica din orchestră. L-am încercat numaidecât. Deschise uşa încet şi-o văzu pe infirmieră. deodată.. în faţa unui patefon. Cântă automat cinci plăci.Ravic se întoarse. Ravic privi împrejur. Sunt douăzeci şi şase. Rufăria era înghesuită lângă perete. Iarăşi. asta era tot ce mai rămăsese din Kate Hegstroem. Nu era la Paris. Fata îşi aranjă rochia. Acum nu-mi mai place. Noroc. Se opri şi ascultă. O urmă uşoară de parfum şi ultimele tresăriri ale unui vals.. Am timp până atunci. Nici o firmă. Conductorul stătea în faţa unui indicator. — Ce fac eu aici. spuse infirmiera. — Unde doriţi să mergeţi? întrebă conductorul. Era o placă veche: La dernière valse. gras la faţă şi cu sprâncene blonde. care uneori ne mişcă inima mai mult decât toate nocturnele lui Chopin. Ferestrele erau deschise. Citea: Völkischer Beobachter. Era vară şi valea era plină de mirosul răşinei şi al livezilor. Şi cu toate plăcile. Straşnic noroc. — Când pleacă trenul următor? întrebă Ravic. E prea greu. dispărea. în genunchi. Dar pentru ce se întorsese el aici? Se plimba pe mica platformă. Era una din acele arii languroase.. Voi lua întâi patefonul şi apoi am să mă-ntorc să iau plăcile. plângătoare şi sentimentală. Ştia că nu fusese ocupată încă de vreun nou pacient. Afară de asta are şi un radio. auzi muzică. spuse el. mai fu cufundat încă în amurgul bizar dintre vis şi realitate — visul era încă aproape. ca un porumbel. Fericire. Şinele căii ferate străluceau roşii în soarele ce apunea ca şi cum ar fi trecut un tren din care picura sânge. Seara privea ironic în odaie. Unde era? Care era numele acestui loc? Care era numele acestei staţii? Să spună Freiburg? Drace. Poate voi veni chiar de trei ori. pentru ce nu ştia unde se află? Privi de-a lungul platformei. — Tocmai treceam pe aici. Face cel puţin trei mii de franci.. E o marcă americană. Fii atentă să nu spargi ceva. se gândi Ravic. Nu pot să suport cascadele. 15 Ravic se trezi foarte greu. spuse ea. Era în Pădurea Neagră. Era în Germania. — Nu pot să iau totul cu mine. Îmi place să privesc drumul de la fereastră. în Germania? Am fost în Franţa La Paris. Parisul — acum dispărea. palid şi sfâşiat — şi în acelaşi timp el îşi dădea seama că visa. Pluti pe deasupra unui val molcom ce-l făcu să adoarmă mai adânc.. la Paris. nu mai era decât o ceaţă. aproape de frontiera germană. Acum vreau să plec mai departe. Câtva timp. E minunat.

Se târî iar. de data asta de-a buşilea. Paşii lui răsunau pe ciment. Acum.să călătoreşti fără scop. O lună albă atârna deasupra unei lumi necunoscute. văzu în spatele lui figura cuiva. de culoarea fierului. Picioarele lui erau de vină. spuse conductorul. în spate. privindu-l. gemu. dar îşi simţi din nou genunchii ca de cârpă. un luminiş şi el îşi dădu seama că e pierdut dacă nu reuşea să-l traverseze. Se întoarse brusc şi-şi făcu drum printre pini. chinuitor. Când ajunse în pădurea de pini. Apoi îl urmă pe Ravic. privindu-l încă. deodată. Privi în jos. Pământul era solid. Se vârî pe sub platforma de bagaje pe care nu se afla decât câteva bidoane cu lapte şi se strecură pe după fereastra camerei de expediţie. fără apărare. Luna plină. traversând livada. — Linia aceasta nu merge la Freiburg. Păşi în graba prin faţa camerii de expediţie şi a biroului de bagaje care erau goale. Asculta mereu. aidoma chemării unui martir. deodată. se gândi el. de parcă tot trupul îi era ud de ploaie. Ravic se duse la restaurant. Stătea într-un tufiş printre florile albastre. Localul mirosea a bere. ca să facă mai puţin zgomot îşi strângea pumnii ca să-şi ţină răsuflarea în timp ce asculta. După câtva timp se auzea iarăşi un zgomot de crăci rupte şi atunci continua să se strecoare. Pădurea aceasta i se părea nesfârşită. în jos. spuse el. Alergă. Ceva îl făcu să creadă că era observat de ei şi privi cu coada ochiului spre conductorul care-şi strângea ziarul. se zărea prin fereastra unei camere a . se apuca cu mâinile de piept. Îşi dădu seama. Am destul timp. şi. Aveţi cumva Kirsch pe aici? Kirsch curat de Pădurea Neagră? — Acolo. Nu se putea mişca decât când se mişcau şi ceilalţi. Deschise ochii. Îl văzu pe Ravic ieşind şi se duse în sala de aşteptare. îi văzu pe conductor şi pe cei doi bărbaţi stând pe platformă. Uneori n-auzea nimic. Apoi traversă în grabă calea ferată şi alergă printr-o livadă înflorită spre pădurea de pini. Nu era nimeni acolo. spuse conductorul. Gâtul îi era umed. faţa. în restaurantul gării. Ce înseamnă absurditatea asta? Ce mi-a venit să întreb? Cum de-am ajuns aici? — Ştiu. atunci tot ce putea să facă era să aştepte. înaintă cu greu. Simţi sudoarea curgându-i prin toţi porii.. Conductorul stătea afară. făcând un ocol mare şi apoi se opri puţin ca să afle unde-i sunt urmăritorii. fără scăpare. se auzeau zgomote din toate părţile. până ajunse de cealaltă parte a clădirii... înapoia pădurilor. Hepatica tribola. O lumină palidă atârna peste întuneric. Părăsi localul. sub acoperişul deschis al gării. întorcându-se. şi auzi pârâiturile apropiindu-se din ce în ce. Şi deodată picioarele i se tăiară ca şi cum i s-ar fi moleşit toate încheieturile. Pieptul îi era umed. Erau ca nişte cârpe. zâmbind viclean. Simţi. în mlaştina dintre pini sau altundeva? Nu-şi dădea seama că e la Paris. Gemuse? Unde era? Îşi duse mâinile la gât. Auzi pe cei doi rupând crăcile şi continuă să alerge. privirile lor. simţea o dorinţă năvalnică să se ridice şi să se repeadă înainte — dar asta l-ar fi descoperit. Se întoarse atent înapoi. Ravic traversă încet platforma. Era ca o mlaştină. se-năbuşea. Ramurile coniferelor îi zgâriau faţa. Vârfurile pudrate ale păpădiilor zburau în sus în timp ce alerga. Încercă să se ridice. se cufunda mereu. Veneau drept spre el.. Dar parcă era înghiţit de pământ. apoi. O moarte albă ţipa fără glas pe cerul palid. Câteva rândunici zburară pe sub acoperişul staţiei. La colţul clădirii se întoarse. Hepatica tribola. Îşi târî picioarele. Ravic începu să meargă mai repede. Văzu doi bărbaţi stând în sala de aşteptare la clasa întâi. Conductorul arătă spre el şi cei doi începură să alerge. se târî mereu. Nu-şi dădu încă bine seama unde era. Acum îşi auzi urmăritorii mai aproape. că dăduse de bănuit. faţa lui Haake. Mâinile îi erau umede. un petic de cer albastru apăru printre crăci.

ţâşneşte faţa lividă a trecutului într-o clipă de delăsare. în timpul zilei putea reuşi să treacă bariera. să te ameţeşti. în odaia aceea fără ferestre. când se făcea că este iarăşi în Germania.hotelului Internaţional din Paris. Nu din motive personale. umbrele se-ntorc. din timp în timp. desfiinţându-l. fără să pierzi. ca pe-o cartuşieră golită! Mai e încă destul de bună ca să lupţi cu ea. înapoia orizontului conştiinţei. nici chiar din răzbunare. neputinţa brutală are să revină în timp ce te laşi în voia somnului şi-a fantomelor. pentru a împinge lumea dincolo de sânge şi de sfărâmături — pentru nici un alt motiv în afară de luptă. frânele disciplinei îţi scapă şi căruţa începe să alunece. de sânge curgând. E uşor să dai din cap şi să spui că trebuie să-ţi păstrezi sensibilitatea. Poţi să bei. pline de figurile înţepenite ale prietenilor ucişi. Dar. pline de spaima lagărelor de concentrare. ridiculizat zi de zi şi oră de oră. se ridică iarăşi. amintiri înmormântate. când va veni vremea şi când va fi nevoie. În timpul zilei — dar nopţile eşti la cheremul lor. şi la asta se adaugă teama nemărturisită că. Nu e acesta motivul pentru care cufunzi în uitare orice lucru ce-ţi poate aţâţa nervii. prea inert de atâta aşteptare. Nu făcuse el toate astea? De câte ori nu se întorsese la hotel când culorile cenuşii ale dimineţii se strecurau de-a lungul străzilor? Sau n-aşteptase el în Catacombă. să pleci noapte după noapte. poţi să te scapi de ea. credinţa în omenie şi umanitate! O viaţă searbădă — n-o poţi arunca aşa. unde numai ceasul arăta cât de mult crescuse lumina afară? Să te îmbeţi într-un submarin. Visurile acestea. nici din egoism. prea obosit ca să poţi merge împreună cu ceilalţi. pietrificate de durere ale acelora care mai supravieţuiau. ce se cheamă. nu era chiar aşa de uşor! Viaţa era viaţă. pline de chipurile fără lacrimi. asta era. atunci când va veni în sfârşit vremea. zidul mai înalt decât ochii — zidul pe care reuşise să-l clădească în timpul unor ani plini de sforţări. urmărit de călăii unui regim sângeros ce legalizase omorul. Ce fusese oare? O cale ferată plină de sânge. vampirul alb ce absorbea culorile lumii cu lumina ei împrumutată. definitiv şi pe nesimţite. totuşi e atât de mult pentru tine să întorci roata. . o goană nebună într-o seară de vară. că e înconjurat. batjocorit. ciment zidit peste propriile-ţi sentimente — şi când. vei fi prea zdrobit. cu ironie. sarcasm şi chiar contra-sentimentalitate. cât de adesea trecuse prin toate acestea! Privi luna. Dar aşteptarea te macină şi poate fi fără speranţă. şi să aştepţi posibilitatea de a lupta până la ultima răsuflare. într-un eu străin? Până când să ajungi în starea asta. desprins de toate. dorinţi gâtuite de cinism. lupta continuă. odată cu ea şi speranţa de răzbunare şi nu arunci. Morosow care continua să bea cu el sub palmierul artificial. dulce. sparg mormintele. prea ros. împreună cu cineva care primea să bea cu el până când venea de la Şeherezada. piedicile se desfac. persecutat. fără îndoială în chip grosolan. călcate în picioare. cu evadarea într-o altă fiinţă omenească. pline de despărţirile deznădăjduite şi de singurătatea mai presus de orice lamentare. când te cufunzi în băutură până la nesimţire. bună de nimic şi mai presus de orice. spaimele aleargă şi furtuna neagră trece peste toate întăriturile şi baricadele! Să uiţi — e uşor atâta vreme cât farurile voinţei iluminează lumea — dar când se sting şi zgomotul viermilor devine perceptibil. odată cu ea şi acel lucru scuipat. sângele îţi fierbe. şi nici din motive altruiste. e uşor şi lucrul ăsta. când ţi-ai rupt din tine totul. drace. ademenitoare şi plină de chemări. ca să învingi toate astea — poţi să schimbi nopţile în zile şi zilele în nopţi — în timpul zilei visezi altfel decât noaptea. când o lume distrusă iese din valuri ca o Vineta scufundată şi trăieşte din nou — atunci e cu totul altceva. Dar nu-ţi arunci. în ciuda tuturor acestora. Ravic se ridică. până şi numele. de-a lungul şinelor însângerate — visul de sute de ori repetat.

stând acolo. Găsi un pahar. vom merge. spuse ea. Ea îl privi. în colţ. spre masă. O adiere rece. Dar era mult timp de când nu mai visase deloc. Soldaţii răniţi care zăcuseră afară. Luna îl făcea să pară ca de opal. Brandy-ul nu trebuie ţinut la lumină. Avusese şi altele. — Departe de ceaţă şi de ploaie? — Da — departe de blestemata asta de ceaţă şi de ploaie. Credeam c-o să continui să dormi. deodată. — Nu ştiu. — Ce te-a trezit? întrebă ea. Nu m-am gândit c-ai să te trezeşti. — Dar de ce? Ea se ridică. — Da. Şovăi un moment. Tremura ca şi cum abia acum s-ar fi deşteptat. arăţi ca un copil. — Mai dă-mi un pahar. Ridicându-şi privirile văzu că Joan deschisese ochii şi se uita la el. Nici la soare şi nici la lună. E păcat să dormi. Ea lăsă paharul jos. Dar nici nu era necesar să se stăpânească. Şi apoi te-am văzut. — Am simţit că plecaseşi. spuse el. Joan. Era rece. . la el.. sub o lună plină. Apoi îşi umplu un altul. spuse ea cu o voce schimbată. Ce s-a întâmplat? spuse ea mirată. — Mergem într-adevăr? — Da. în picioarele goale. — Îmi pare rău. Ravic. — N-ai S-o mai urăşti la Antibes. complet schimbat. — Niciodată? — Niciodată. Acesta fusese un vis relativ nevinovat. Nu mai era aidoma unei chemări crucificate. Clătină capul şi goli paharul. — Urăsc luna. Ce s-a întâmplat? — Nimic. Se sculă şi se îndreptă. Ca un vint.Luna rotundă se strecură prin traversa de la fereastră. Nu mai stătea acolo de câtva timp. Ravic era acum pe deplin conştient. Joan. spuse ea. Pierdem prea mult din viaţă dormind. spre fereastră. Socoti — era o veşnicie de când încetase să mai doarmă singur. Căută dibuind pe lângă pat. cât m-am speriat! — N-am vrut. Nu era necesar să bea. Îşi netezi părul. — Ravic. — Lasă-mi şi mie puţin. Era pe masa din colţul odăii. E din cel bun? Aş vrea să-l avem mereu. gândi el. — Ravic. Sorbea încet şi privea peste marginea paharului. gras şi obscen. erau mai slăbiţi decât în nopţile fără. stând acolo. — Acum. Cred că luna. deodată. destupă sticla şi bău. — Nimic nu trebuie avut prea mult. — Te-am văzut aşa. ce faci acolo? — Beau. Ea luă paharul cu amândouă mâinile şi bău. ci unui voyageur. — Nu vrei să dormi? — Nu. nimic. M-am trezit şi-am vrut să beau ceva. S-a întâmplat ceva? — Nu. Sticla nu era acolo. Ştia asta. Absolut nimic. — Dumnezeule. Ţinu paharul în sus. Nu ştia dacă era trează şi dacă îl văzuse într-adevăr.. privind indiscret în camere şi prin paturi. Dă-mi un pahar. Era rămăşiţa vechiului calvados. Ravic umplu paharul şi merse spre pat.

la Paris. . te-am văzut. Nu era frumoasă aşa cum e frumoasă o statuie sau un tablou. Părul îi atârna întunecos şi totuşi strălucitor. dar Joan părea departe de el. încă de pe acum — coroana. strălucind numai în ea însăşi. Frunţile noastre. în sângele nostru. stând în pat. — Aproape cinci. Acestea se închiseră numai pe jumătate. Lumina lunii intra prin deschizătură.. Nu mai ştiai nimic de mine. Îţi aminteşti cum am adormit azi-noapte. cufundaţi unul într-altul — şi apoi somnul începe treptat să se strecoare între noi. venind de la o stea îndepărtată şi transformată magic. — Nu mă speria. o formase prin întâlnirea misterioasă a două celule. umeri şi ochi. ca de pe o cale nesfârşită. O vedea pe Joan. predestinat. răsuflarea noastră ce ne atinge pe fiecare. Era goală. deodată. cenuşiu. — De ce noaptea? întrebă Joan. unul aproape de celălalt. trecând din întuneric în lumină şi iar în întuneric — erau numai câţiva paşi. Era foarte frumoasă şi simţi că i-e dragă. ca între două ţărmuri întunecoase. Era ca şi viaţa din ea şi care făcuse din ea ceea ce era. fă să nu mă mai întorc pe meleagurile prăpăstioase ale somnului. peste gât. din nimicnicia unui pântec. din strălucirea caldă a soarelui. de cealaltă parte a luminii. Putea tot atât de bine să fie şi trei. pietrificat. plutim singuratici aiurea. — De ce nu vii? întrebă Joan. ca şi la sămânţa care conţine un arbore întreg. — Da. de-a lungul unor canale întunecate. stând încă acolo şi fără să umple niciodată odaia. fiecare dintre noi rămâne singur. iubito. pielea noastră. — Ce? — Ceea ce mai târziu devine vizibil. microscopic. se revărsa. o lumină sfâşiată. fructele şi ploaia de flori din dimineţile de aprilie — şi asta într-o noapte de dragoste şi din întâlnirea unei bucăţi de lut din care răsare o faţă. printre milioanele de oameni din lume. Alunecaseşi toată departe de mine. Era aceeaşi enigmă de neînţeles. şi tocmai acei ochi şi acei umeri. — Fiindcă — vino aproape de mine. decolorat.. Când m-am deşteptat. la început numai câteva pete. — Cinci. apoi mai multe. pradă forţelor necunoscte şi ameninţărilor neconturate. se întinde peste gândurile noastre ca o râie. Dormeai. avea frumuseţea unei livezi prin care adie vântul. — De ce nu vii în pat? întrebă Joan. gândurile noastre. să mă întorc de prin livezile hazardului poleite de lună — fiindcă noaptea şi somnul sunt trădători. Ea-i luă paharul din mână şi bău. Sau tocmai de aceea. Între ei şi ea înflorea lumina rece. plin de mirosul cald al somnului. Noaptea. ca un mănunchi de raze şi împărţea odaia în două jumătăţi de întuneric difuz. Ravic stătea pe sofa. Ravic străbătu odaia. — Vrei paharul? Cât o fi ceasul? Ravic privi cadranul fosforescent al ceasului său. timpul stă pe loc. Erai încă departe. picură mereu întunericul orb al inconştientului în noi — şi apoi. să stea într-o noapte de noiembrie pe Pont de l'Aima. revărsându-se mereu. şi să vină spre tine.Ravic se duse la fereastră şi lăsă perdelele. — Ai adus sticla cu tine? — Da. după ce-au rătăcit aiurea. În spaţiul odăii. prin eterul întunecat şi fără aer. Sau şase. Numai ceasurile se mişcă. cât de aproape pot fi oamenii. Crezi că se-ntâmplă asta în timp ce dormi? — Da. ziua. în râuri ce curgeau reci — revărsându-se. Şi totuşi toate lucrurile se-ntâmplă noaptea. nedesluşit.

spuse Ravic. — Tu. Ea îi întinse paharul. Fără de ea am fi dormit şi n-am fi ştiut nimic unul de celălalt. Ravic o privi. Dar cine îşi dă seama de ceva în timpul nopţii? — Eram cu tine. de asemenea. nu-nseamnă nimic — fiindcă ziua pot fi conştient de orice. în timp ce suntem fără apărare. În timp ce eu debitez absurdităţi. spuse ea. Lângă tine. — Şi în timpul zilei. De aceea noi n-o luăm în serios. — Bine. Prin asta e mare omul. Vii totdeauna de undeva. Şi acum dă-mi iar paharul. . când în fiecare noapte te pierd în somn? — Stau aproape de tine. — Bine. — Nu mă tem. Nu mi-ai fi spus asta acum câteva săptămâni. — Mărturisirile dragostei. E însă ceva aici. spuse Joan şi râse. într-o zi. Ravic. până când. Dragostea ascute simţurile femeii şi-l zăpăceşte pe bărbat. Îi sărută părul. In timpul nopţilor eşti nebănuit. decât gândurile. — Nu iei asta prea în serios. — Să nu mai dormim deloc astă-noapte. de undeva despre care nimeni nu ştie nimic. să-i spună ceva important. Dar putem încerca. Cine ştie cum te vei întoarce de pe acel tărâm unde nu ai nici un control? Te schimbi fără să-ţi dai seama. — Nu erai cu mine. Intr-unul dintre noi. Ea râse din nou. Ravic ţinu sticla în lumina argintie a lunii. dar mai departe decât dacă ai fi fost pe Sirius. — De ce? — In câteva săptămâni mă vei cunoaşte mai bine şi îţi voi părea mult mai puţin plin de surprize. care noaptea ne hărţuiesc mintea. spuse Ravic. nu? — Nu totdeauna. — Nu. — Întocmai ca şi mine. — E bine că te-ai trezit. Ne vom trezi în fiecare noapte. Nici nu voia să-l impresioneze. poate fi aruncată sămânţa despărţirii. Atunci te cunoşteam mai puţin. foarte just. Ravic goli paharul. — Cum mai poate fi desăvârşită dragostea. Pe faţa ei nu era nici umbră de ipocrizie. spuse el. Şi. de asemenea. — Mai bun? — Altfel. O puse pe masa de lângă pat. Ravic. Ea râse mângâietor. Când eşti departe de mine ziua. El îşi ridică privirile. — Da. — Are să meargă straşnic atunci. — Întruchipezi toate dorinţele unui bărbat şi chiar pe cele de care nu-şi dă seama. Uneori. poate creşte. pe nesimţite. Binecuvântată fie luna. Ele ştiu mai bine ce vor.Erai undeva unde nu te puteam urma. tu să bei. În braţele tale. Erai lângă mine. Credea astfel şi găsea că e firesc. spuse el. Stăteai doar alături de mine. spuse el. Dar tu? — Nici eu. Noaptea eşti altfel decât cel din timpul zilei. — Tu nu. Şi treptat. şi eu. — Nu mai e mult. nu? — Nu. — Erai într-o ţară necunoscută. Rămăsese doar o treime. Apoi se întoarse şi privi spre Joan. Am încredere în trupurile noastre. — De ce? — Lucrul acesta îşi are temeiul în cei cinci mii de ani de evoluţie biologică. iese la lumină.

Pentru poeţii de rangul al treilea şi pentru femeile cărora nu li se întâmplă asta. fără să răsufle şi răsuflând adânc în acelaşi timp. — Parc-ar fi opt ani. spuse Ravic. nepăsare şi respect. lasă-mă să te sărut. se gândi Ravic. Nu sunt eu omul cel mai nimerit pentru astfel de speculaţii. Ca o pisică satisfăcută. Aici unde stai. Nu distrugi mult omorând. — Distrugi pe cineva pentru că îl iubeşti? Îl ucizi pentru că ţii prea mult la el? Ravic luă sticla. sigură de victima ei. stătea la fel o tânără etruscă acum trei mii de ani — şi vântul venea la fel dinspre Africa şi alunga lumina de peste ocean.— Mă iubeşti? — Da. Ridiculizezi şi pângă-reşti moartea. Joan se ghemui lângă el.. — Ai putea s-o faci? — Joan. — Doamne. — Opt zile. astfel. de a fi aşa de strălucitor. fericirea simplă. între albastrul adânc al oceanului şi albastrul şi mai senin al cerului. haina cea mai fină din pulberea cea mai luminoasă!" — De cât timp suntem aici? întrebă Joan. — Ai câştigat? — Nu destul. Toate astea mă fac să privesc viaţa cu dispreţ. nici fără importanţă. Ca soldat şi ca chirurg. venea zburând. Poate că eşti. Ea stătea întinsă pe spate. nici comică. — Pentru cei care-o fac. de a pluti imaterial. — N-ai spus-o prea adesea. aşa de aprins. mătase toarsă din raze! Nimeni nu poate fi gol în lumina asta. Am ucis până acum prea multă lume. ca şi stâncile şi marea de colo. Venea zburând dinspre orizont aidoma unei dantele albe de spumă. e treaba bărbaţilor. — Când ne vom întoarce la Paris? — Vom afla astă-noapte la Cazino. Opt ore şi trei mii de ani. Totdeauna lumina. n-ar mai ucide din dragoste. Despre ce vorbeam? spuse el apoi şi se aplecă deasupra-i. Şi moartea nu e niciodată. Se întinse. Ca o cunună incoloră! Spaţiu fără perspectivă! Cum îi joacă pe umeri! Laptele Canaanului. Ca o pisică satisfăcută. primordială. Mai degrabă opt ore. — De ce n-o faci? El o privi. Cine a ucis adesea. contopind în răspândirea razelor şi în oglindirea lor.. Rămase tăcut un timp. El nu răspunse. Ce-am făcut ca să merit toate astea? Să mă trezesc noaptea şi să fiu nevoit să ascult aşa ceva? — Nu-i adevărat? — Da. "Cum îi înconjoară strălucirea capul. Nu ştiu într-adevăr ni- . — Uneori aş fi în stare să te arunc pe fereastră. Lumina. Ca amator şi ca profesionist. spuse el. — Ai putea s-o faci? întrebă ea. Viaţa nu mi-a fost niciodată mai de preţ ca astăzi — când are atât de puţină importanţă. Şi lucrurile astea nu privesc femeile. Încetează cu flecăreala asta de fată în casă. Nu crezi? — Nu. gândi Ravic. spuse el. — Joci ca şi cum ai fi obişnuit. cea mai transparentă confuzie. pe pernă. de asemenea. — Fie. Pielea o ascunde şi-o radiază. Nu eşti tu fericirea mea desprinsă de pământ? Fericirea pe care mi-o aflu printre nori. fericirea tinzând către lumină? Vino. spuse Ravic.

la viaţa aceea într-un hotel murdar. — Când ai fost aici ultima oară? — Nu ştiu. Vreau să fiu fericită şi doresc lucruri care să nu fie atât de apăsătoare şi de complicate. — Ţi-ar place? — Nu tot timpul. aşa cum trăim aici. spui că vine un nou război. De ce te salută crupierul ca pe un bogat fabricant de muniţii? — Mă confundă cu un bogat fabricant de muniţii. Îşi aruncă părul peste umeri. răsturnări şi revoluţii. unde totul e mereu acelaşi. Straniu. Faţa nu i s-a schimbat. inflaţii — dar niciodată puţină siguranţă. Am avut destule războaie. Are o casă minunată. Ravic. — Cine n-ar vrea asta. — Morosow spune că oşti un doctor minunat. Sunt sigură că găseşti lucrul ăsta foarte superficial. dar apoi ne vom întoarce iar la Paris. Dar aş vrea să trăim totdeauna. se gândi Ravic. — Ştiu că e superficial. un Packard. directorul spune că nu mişcă un deget pentru mai puţin de zece mii de franci. Ea zâmbi şi se întoarse spre el. în timp ce.. avem atit de puţina superficialitate în frământatele noastre vieţi. părinţii noştri au dus-o mai uşor. şi apoi această furtună din adânc. Arată ca o amazoană cu ochii albaştri.. E păcat că lucrurile stau astfel cu tine. spuse Joan. Nu se .. linişte şi timp. — Exagerezi. — Da. — René e bine informat. pentru un moment. Ravic. Al meu e destul de murdar — cu excepţia odăii mele.... Asta-i tot. cu instinctul matern. — Dar facem asta — pentru un moment. — Şi uneori face trei sau patru operaţii pe zi. unde cerul se cufundă în mare. nu? — Nu. lumină. se gândi Ravic Albastrul aproape incolor al orizontului. foamete. — Da. Hotelul tău nu e murdar. Şi acum. Nu ţin să trăiesc într-o epocă istorică. pentru câteva zile. Mai ales ca chirurg. Dar n-are oare dreptate? Nu are totdeauna dreptate o atât de mare frumuseţe? Şi n-are ea toate scuzele din lume? Văzu o barcă cu motor ce se apropia într-un val de spumă. "Albastrul acela. dar. — N-avem decât viaţa asta scurtă — şi ea trece. dintre mare şi zenit. sunt mulţi ani de atunci. spuse Ravic. Nu sunt cine ştie ce.mic despre tine. Vântul îi sufla prin păr. Altfel ai putea să câştigi bani mulţi. la clubul acela de noapte. Ce neagră eşti! Ar trebui să fii totdeauna la fel de bronzată. predică idealuri de bancher. Profesorul Durant. — Nu-i adevărat. Te-a recunoscut. Nimic mai captivant decât aşa cum era ea înainte de a frămintă aceste nonsensuri milenare ale femeilor. oglindite în aceşti ochi mai albaştri decât au fost vreodată la Paris!" — Aş vrea să putem trăi astfel. Joan? — Şi tu? — Fireşte. Îşi sprijini coatele de genunchi. — Atunci ar trebui să trăiesc tot timpul aici. Dumnezeule. — Cum de-ai dat de el? — Uneori vine la Şeherezada. Odată. — Era mai politicos să spună aşa. într-adevăr. René.

mai mult prietenii tăi. Te-au cunoscut înaintea mea. tocmai ca să te simţi mai bine? — N-ai de ce să mă determini. Cine lucrează aici? De ce nu vii cu noi? Le eşti foarte simpatic. Dacă nu vrei să faci o plimbare. în mare. Fericirea magică a neantului. eu n-am barcă. ca să ne cheme. cel puţin să cobori şi să le spui. cu părul fluturând în vânt — şi sunt un idiot că n-am mers cu ei. Clopotele de la Vineta. — Îndrăgostiţii nu sunt niciodată politicoşi. Nu merg. apoi spre Villefranche. Eterna legănare a mării. Era o insulă cu o mânăstire undeva. Ravic deschise ochii pe jumătate. — Înţeleg — o mai ţii minte? — Da. viaţa e scurtă. spune-le că am de lucru. "Are să stea în barca albă. Pot s-o fac şi singură. la drept vorbind. Traversă Cornişa de mijloc spre Nisa şi Monte Carlo. Ar fi o sfidare prea arogantă a zilelor uitate. Sunt. — Cu zece minute mai înainte. Ea îl privi. Du-te tu jos. Adormi repede. Dar nu eşti o stâncă. — Au venit amândoi aici pentru noi. dar ce altceva rămâne? Smochinii înfloriţi în nopţile cu lună. Uneori se auzea de acolo cântecul cocoşilor. Să simplificăm lucrurile. Îi plăcea portul mic şi bătrân. — Bine. — Nu mă duc. cu Joan. de ce trebuie să mă comport eu atât de mărinimos şi să te determin să faci ceea ce vei face oricum. De ce prietenii mei? întrebă ea.mişcă. Ravic simţi pe piele ceva asemenea unui scurt fior. şi prevederea sfârşitului dobândită mai de timpuriu decât alţii. mai înainte. — Sigur că nu. spuse Joan. — Iţi vin prietenii. — De lucru — asta sună bizar. ştia de ce venea. Au fost foarte dezamăgiţi ieri că n-ai venit. Ce roşu strălucea soarele printre pleoape! Livezile mătăsoase ale tinereţii. Apoi auzi bâzâitul uşor al motorului. Nu se ridică. Ga şi cum l-ar fi purtat ea. — Nu eşti prea politicos. E foarte simplu. se gândi Ravic. Soarele deveni deodată un cearceaf călduros de aur. şi stătu câtva . Valul din povestea pe care mi-ai spus-o la Paris. — Fie. Ravic râse. De ce dragostea femeilor nu constă decât. Se sparse tare şi vântul aduse o bură de picături scânteie-toare. Venise în el. — Unde? Joan văzuse însă barca. Merse cu automobilul de-a lungul coastei. suntem aici numai de câteva zile." Vocea lui Joan se auzi de jos. Ravic se întinse pe stâncă şi închise ochii. — Era valul tău. Joan. concertul de vioară al lui Schumann. Ştia ce avea să urmeze. Eşti un bloc de beton. Avea scuză. Avea să ocupe locul de lângă pupă. şi du-te cu ei. ca şi ieri. cu florile sângelui care aşteaptă. Era un Talbot pe care-l închiriase Morosow pentru el la Paris. spuse el. spuse Joan după un timp. filozofia lui Seneca şi Socrate. Cobora spre chei şi cerul întreg se sprijini pe umerii ei. După-amiază se duse să aducă maşina de la garaj. în astfel de conversaţii idioate? Ţie ţi-ar plăcea să te plimbi. Ziua era foarte limpede şi aproape prea strălucitoare. numai gura i se lăsă în jos timp de o secundă — era o expresie care-i trecuse atât de repede pe faţă încât Ravic putea să creadă că se înşelase. Oceanul se iovi cu zgomot de stâncile digului. — Oricum. — O. Dar nu sunt încă pregătit pentru un astfel de rol. Ochii ei aveau aceeaşi imensitate iradiantă. Dumnezeule! Ravic deschise ochii de tot.

O uită pe Joan. destinderea. apoi luau întunericul pe crestele lor subţiri şi-l împrăştiau în spuma apusului. a mării şi-a pământului ce era alcătuit dintr-o coastă înflorită. rece ca şi mine. în mână. asemenea unei punţi de corabie. Se plimbă pe vechile străzi strâmte ale Nisei şi traversă cartierul modern al oraşului. Cei mai mulţi mergeau la Juan-les-Pins şi la Cannes. Simţea că i-e frig şi-l apăsa singurătatea. dinspre mare. Valuri ţâşneau din amurg. iubeau. Ravic coti cu maşina în St. Vedea ce se întâmplă limpede şi fără nici un fel de tresărire de emoţie. Uită de el însuşi. Ploaia deasupra Franţei. transparent. Pe vremuri încercase şi el existenţa aceasta de fluture şi se gândise că se săturase de aşa ceva. Cu nevinovăţie şi pe . o terasă înconjurată de mare. şi. de un roşu întunecat şi de un albastru aproape verde. spumega. aici soarele strălucea senin. ca să se schimbe apoi în roşu-galben deschis şi portocaliu. Un singur lucru putea să facă: să lupte pe faţă împotriva lor. se gândi Ravic — mersul plăcut şi uşuratic al vieţii. apoi prin pieţele cu monumente. furtuna se aduna deasupra Europei — dar coasta aceasta strimtă părea să nu fi aflat nimic. Fusese chemată şi lăsase vorbă că nu se va întoarce la masă. trădau. Simţurile lui se revărsau spre ziua aceasta limpede. viaţa era altfel aici. Se plimbă prin grădina din faţa Cazinoului de la Monte Carlo şi prin cimitirul sinucigaşilor. stătu multă vreme în faţa lui şi zâmbi. în ploaia de lumină a apusului. cu micile lor inimi îngheţate încă de pe acum. Să ie stea în faţă sincer. Le cunoştea şi nu voia să le folosească. de asemeni. acolo unde stâncile erau cărămizi şi unde satele de pescari aveau nume biblice. Parc-ar fi fost uitată. Se întoarse la hotel şi găsi o scrisoare de la Joan. iar în strălucirea lui se adunau ultimele raze ale unei luni muribunde. umplut cu un alt vin ce nu poate fi păstrat fiindcă ar deveni searbăd. pe urmă porni înapoi spre Cannes şi dincolo de Cannes. cerul plin de surâsul soarelui ce apune şi de clinchetul stelelor îndepărtate. Se aşeză lângă paramalâcul unei terase clădită pe o stâncă. neghioabă ca şi muzica uşoară a cafenelelor — o lume care devenise de prisos ca şi fluturii în octombrie. spre treimea soarelui. Un dans de-o clipă. erau încă pline de zăpadă. Cafenelele de pe chei instalaseră umbrele strălucitoare. şi iarăşi viaţa îmi stă aidoma unui pahar. plină de ameninţări şi de primejdii. cercetă un mormânt. ca orice dans al ţânţarilor. — Cum se repetă totul. flecăreau. şi-şi amăgeau simţurile. limpede în lumină. astfel dansau. farse şi şiretlicuri se puteau inventa. că nu vor trece fără să-şi lase urmele durerii. Femei bronzate stăteau la masă. Cobori la Eden Rose. trecând peste ele şi lăsându-le din nou în întuneric. Mersese altă dată prea departe în privinţa asta. Ispita veselă. stânca ieşită din apă. Maşina trecu de cotitură.timp în faţa unuia din birourile de pe chei. Ravic ţinu paharul cu vinul uşor. "O noapte friguroasă. de deasupra mării. Ravic stătu multă vreme pe terasă. şi în timp ce-n ţara dinapoia ei ceaţa cenuşie a mizeriei creştea mereu. fiindcă n-ar mai fi decât rămăşiţa acră a unei pasiuni moarte. înainte să vină secerişul şi marile vânturi. Jos. Ştia că nu va putea împiedica prea mult lucrul ăsta. în timp ce drumurile de munte. al moliilor şi al ţânţarilor în văpaia ultimei lumini — absurd. flirtau. o făclie ce pătrunde tăcerea lunilor ce au să vină. fără dezamăgiri şi fără ezitări. dar îmi dau seama. nu se ştie de cât timp încoace. Mica întindere a portului era plină de vapoare şi bărci cu motor. jocul — cum se repetă. de-a lungul străzii. Era foarte puţină lume la masă. Farsele pot fi folosite în lucrurile fără însemnătate. Nu putea să mai întârzie. Raphael." N-avea să întârzie.

. iar el nu putea să-i ofere decât un prezent păcătos.negândite. de seară. peste toată lumea asta şi peste uşi. pierzi totdeauna ceea ce ţii în mână — niciodată ceea ce laşi. plin de mânie. la Cazino. A jucat pe ultimul doisprezece. Bila se opri încet. chel şi în uniformă. Nimic nu se întâmplase. Vinul uşor părea să-şi fi schimbat gustul. douăzeci şi şapte pătrat. Unii bărbaţi. Se sculă şi porni spre Cannes. Cu ce scop? Nu era decât slăbiciune. Purta o rochie albă. Şi foarte scumpă. totuşi. să se ridice. Umplu din nou paharul şi bău iarăşi. Stătea de cealaltă parte a mesei şi îl privea. El arăta spre cercul ruletei şi dădu din umeri. Ravic nu mai ştia dacă fusese la Cannes în 1929 sau dacă omul vorbea numai aşa. După o oră câştigase trei mii de franci. lucrurile astea. deodată i se păru stupid să joace aici. Morosow avea dreptate. Văzuse că ieşise patru fără să fi observat şi încercă să se concentreze mai mult. — Da. un belgian. Când îşi ridică privirea se trezi uitându-se în ochii lui Joan. se închegase în tăcere. ca să mai poată sta câteva zile. pe o insulă. nimic altceva. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi avut în faţă un vânt uşor şi ca şi cum n-ar fi avut nici o ţintă. Ravic îşi retrase câştigul şi lăsă mizele. ca o plantă spre lumină. de a izbucni. spuse el. O cumpărase pentru ea cu o zi înainte de plecarea lor. Luă o ţigară din pachetul de lângă el. Îşi schimbase rochia. Joan se duse spre mesele de bacara. Dar nici nu era nevoie să se întâmple. se topea ca zăpada şi era rece. Se strădui să stea pe loc. Ieşi nouăsprezece. departe de toate." Crupierul împinse banii spre el. Pătratul câştigase. Ravic goli paharul. Unul dintre cei ce priveau îi dădu un foc. O salută şi zâmbi. nevoia de a arunca banii. Lucrurile sunt întotdeauna hotărâte de mai înainte. Şapte. în tăcere şi nu ne dăm seama de ele decât dacă avem dorinţa de a ne împinge pe noi înşine la extrem. "Pasăre. — Era altfel în douăzeci şi nouă. pe celălalt. Nugent. Joan nu mai era acolo. cu luni înainte. Îşi aranjă mizele şi privi iarăşi în sus. Îi cunoştea pe unul sub numele de Le Clerq. — Timpurile s-au schimbat. I se cerea viitorul. Dar. aşa că trebuia să se fi întors imediat ce părăsise el hotelul. Insulele nu izolează. douăzeci şi şapte. care nu jucau. -întorceau capul după ea. se îndrepta spre ispită şi spre varietatea miilor de aspecte ale unei vieţi uşuratice. cu flori mari. de a pleca de la masa verde. Şi neliniştea inimii nu poate fi stăvilită. Nu-l cunoştea. Joan părea foarte frumoasă. s-o ducă departe. Întoarse capul şi-i spuse ceva lui Nugent — şi deodată Ravic simţi. E mult mai bună decât mi se cade. De obicei nu se observă şi iei un sfârşit zgomotos drept rezultatul unei hotărâri neaşteptate care. vinul avea gustul lui de mai înainte. Sunt anumite lucruri ce se trezesc în noi încet. poate pe acea insulă ce se zărea la orizont. Era un bărbat gras. s-o despartă de lume şi s-o păstreze.. Îşi dublă mizele şi jucă pe patru. încă pe ramurile mele. Parie din nou. un american. Simţea încă aceeaşi răceală în el şi ştia că poate să câştige cât avea să dureze. Doisprezece. Juca liniştit şi pe sume mici. Nu ştia dacă îl văzuse. se gândi el. — Cum de te pricepi aşa de bine la rochiile de seară? întrebă ea. O văzuse şi se repezise s-o ia. spuse Ravic. pe sus. — Da. . cenuşii. spre Antibes. pe câţiva franci. dar cu aripile pregătite pentru zbor. Miză din nou. O văzu pe Joan intrând. Încă o dată. s-o ia repede pe Joan. Ea îl privea mereu. Era cu cei doi bărbaţi care o invitaseră în barca cu motor.

Merse la bar şi bău un coniac. pe neaşteptate dorinţa de a continua îl părăsi. şi se îndreptă spre şoseaua de dincolo de hotelul Carlton şi apoi spre Juan-les-Pins. Mă voi despărţi de ea la Paris. şi ştiu ce-ai putea să-mi răspunzi. o văzu pe Joan venind. Eşti copilăroasă cu intenţie.Cel mai bun mijloc de a pierde o femeie e să-i arăţi un fel de viaţă pe care nu i-l poţi oferi decât câteva zile. spuse Ravic. — E prima oară când am fost pe Riviera. dar nu-mi pasă. Mergi încet. Dar. Ea are să încerce să-l redobândească — dar cu cineva care este în stare să trăiască astfel tot timpul. — E vina ta! M-am dus cu ei în barcă fiindcă eram mâhnită! De ce nu erai la hotel când m-am întors? — Ai luat masa cu idioţii aceştia. Idioţii spuneau acelaşi lucru. Joan. Mi-am luat rămas bun. era în februarie 1939. Să nu mai vorbim despre asta. Uită ce s-a întâmplat astăzi! Nu te mai gândi. cu toate micile minciuni. — Nicăieri. "Am să-i spun că trebuie s-o rupem. Ea veni repede spre el. zise Ravic. Ravic. decât să stea şi să fie fericiţi. — Dar ce vor spune idioţii? — Nimic. spuse Ravic. înainte de a fi prea târziu. în întunericul albastru al nopţii blânde. — Nu-i rău. Ea sta în faţa lui. Rămase câtva timp nedumerită. Ravic. — Unde vrei să mergi? întrebă ea. dealfel. Apoi se duse să-şi ia maşina pentru a se plimba o oră prin împrejurimi. cu faţa palidă şi cu buzele aproape negre din cauza roşului închis. — Voiai să pleci acasă fără mine? întrebă ea. ştii asta? Tot ce faci tu e frumos. Numai să merg. Nu trebuie să joci pe o carte mică. impetuoasă. Se strecură lângă el pe scaun şi-l sărută. — Bine. strecurându-se ca un şarpe. aşteaptă până trag capota. Le-am spus că mă aştepţi. Prima oară. agitată. Am aflat de o mie de ori mai multe lucruri despre idioţii ăia. — Am făcut-o numai pentru că nu erai acolo când m-am întors." Se gândi să joace la o altă masă. fără să se certe. umiliri şi certuri. Treci de toate cafenelele unde oamenii n-au altceva de făcut. — Am să vin ou tine. Ravic. Nu fi aspru cu mine! E prima oară când am fost într-adevăr cu tine şi nopţile n-au mai fost friguroase şi sunt fericită. Curând ai să pretinzi că e vina mea că eşti cu idioţii ăştia. — Voiam să mă plimb prin munţi cu maşina timp de o oră şi apoi să mă întorc. când altul joacă în stil mare. El ieşi. Nu se ştie nimic despre tine. repetă ea. Joan nu se vedea. Ieşi cu maşina din traficul aglomerat. spuse ea. N-ai nici un fel de trecut. cu luna în păr. — Prima oară. Te amuză? — Nu. Pe când pornea maşina. se gândi el. Privi împrejur. Şofezi minunat. Eşti fantastic. şi la Paris inevitabilul avea să înceapă încet. Se strânse lângă el şi-şi puse capul pe umerii lui. Pot să beau puţin calvados . decât despre tine. voia s-o părăsească înainte să înceapă toate astea şi totuşi ea era aici şi mai aveau să treacă încă multe zile până atunci. cu răsuflarea oprită. — Las-o jos! Haina o să-mi ţină destul de cald. — Minţi! N-aveai de gând să te întorci! Voiai să mă laşi aici cu idioţii ăştia! — Joan. Ieri au văzut cum poţi conduce tu o maşină.

o grădină. spuse el. Cerul n-avea nici nori. să luăm maşina asta şi să nu ne mai întoarcem niciodată.. ou lacrimi. Chelnerul. într-un Ford vechi. Te iubesc aşa de mult. Sufletul meu vrea să zacă întins pe pământ. nici culoare. marea era cenuşie şi fără valuri. Ai mâncat ceva? — Nu prea mult. Joan se strânse lângă el. — Se crapă de ziuă. că vom avea un paşaport şi un viitor. încât să ne simţim ca arborii prin care suflă vântul. Afară de asta. viori. şi ocean şi dragoste.. că ne vom iubi în linişte chiar şi după douăzeci de ani. . E-n munţi. — De ce n-ai venit atunci la mine? — Am venit. că am renunţat la o carieră strălucită pentru tine.. într-un Delahaye 1929. Zgomotul motorului se stinse şi din depărtare se auzi. într-un Citröen. Jos. E frumos! E înduioşător de frumos. încât se auzeau respirând. Mi-e foame. E trist. lună. vom merge spre Château Madrid. o dungă subţire de argint răsărea din apă. — Atunci să mergem la cel mai luxos restaurant şi să mâncăm icre negre. Putem lua un calvados aici. — Vino. Acum noaptea e undeva de partea cealaltă a pământului. Dacă şi atunci îmi vei spune la patru dimineaţa că mă iubeşti. — Nu! Mergi mai repede! Aşa de repede. — Prea repede? întrebă Ravic.undeva? Simt nevoia după toată enervarea din seara asta. — Vino. Din cauza ta. Muzicanţii trecuseră înaintea lor. — Nu pot face nimic pentru asta. Bucătarul. Să furăm o casetă cu bijuterii sau să spargem o bancă. oleandri. deodată. El văzu cum i se prelingeau lacrimile pe obraji. Ar vrea să stea culcat şi să zboare. că nu pot s-adorm când nu vii o noapte acasă. în faţa bărbatului care o priveşte. E greu să trăiască cineva cu tine. că eşti gelos şi că încă mă mai crezi frumoasă. Era atâta linişte. Poţi să priveşti prin mine datorită iubirii mele. tot prostului gust.. ca să ia provizii. Vor merge tot atât de repede ca şi rotaţiile pământului. putem lăsa să fie totdeauna patru dimineaţa. încât sufletul meu se revarsă asemenea unei femei dintr-un lan de grâu. Să nu ne mai întoarcem la Paris. Cum alungă noaptea trecutul! Mă simt pătrunsă de dragoste. şi. Cât ai băut până acum? — Prea mult. Când ai crezut c-am să plec. Ai câştigat? — Da.. Şi aş vrea să-mi închipui că avem copii. Ea zâmbi. Într-o livadă. Numai la orizont. nu vom face decât să zburăm împrejurul pământului şi orele vor sta pe loc.. Fuseseră ultimii clienţi acolo. spuse Ravic. 16 Era dis-de-dimineaţă. la un moment dat n-am mai putut asculta bâlbâiala idioţilor acelora. să bem şampanie. Ravic opri în faţa unui mic han. sunt muzicanţi ruşi acolo şi vei avea tot ce vrei. o casă. mai jos de serpentina de pe şosea. devreme. — Şi ele se datoresc tot prostului gust — iubitule. fără griji. — Da. Maşina fugea pe şosea ca o pasăre care zboară pe jos. spuse el. Se-ndrăgosteşte de tine când conduci. sentimentali şi fără temeri. răsuflarea adâncă a mării. Cândva au să fie aeroplane cu care cineva să poată trece dincolo. să fim aşa cum erau părinţii noştri înainte de toate războaiele astea. fără refulări şi plini de prost-gust. de şase persoane.

"Să te părăsesc! Să te părăsesc! La ce mă gândeam eu acum câteva ore la Cannes?" Ea se ghemui în braţele lui. Alergă. Adormise pe umărul lui. Când au trecut de cornişă. Chipul îi era palid şi obosit şi mai fragil decât înainte. fără temeri sau întrebări. totul deveni zarvă şi mişcare. — Acum mă-ntorc cu tine acasă. Spre casa noastră împrumutată. înfruntau cerul îndepărtat. şi părea acum o păpuşe subţire ce-şi întindea braţele şi înota cu stângăcie prin aer. Joan. schelăria se ridica spre cerul strălucitor — ca un filigram — şi când o grindă cu o formă pe ea începu să se surpe. asta va fi tot. Ceea ce văzu era ca o jucărie pentru copii. Golful Antibes se desfăcea într-un cerc mare în faţa lor. — E frumos. îngheţată şi liniştită ca moartea. şi te vei face mai frumoasă. — De ce? — Aş vrea să ştiu ce se întâmplă cu planeta asta.. să mergem aoasă. care ieri păreau atât de îndepărtate şi care nu aveau nici o oră. Auzeau tropotul cailor amestecat cu uruitul motorului. nici o răsuflare. . două distrugătoare şi un crucişător. Ea se uită la el. Probabil că veniseră în port noaptea. — Nu vreau să îmbătrânesc. 17 Ravic era în drum spre spital. Vara clădirea strălucea la soare. Umbrele cenuşii a trei vase de război. Mai târziu. Viaţa va trece lăsându-şi urmele pe chipul tău. iubitule. Pământul mirosea a rouă. Ce frumos e totul! Ce frumos e când trăieşti pe deplin şi nu numai cu o parte a fiinţei tale. ci pluteau dincolo de timp — pline de linişte. Nu eşti bătrân decât când nu mai simţi. cădea mereu şi părea să cadă întruna — trupul se desprinsese. Jos. Deodată se opri. Ea îi zâmbi. — Unde-i avionul de care vorbeai? Vom fi bătrâni. In oboseala ei liniştită. Ravic nu răspunse. nici un sunet — numai forma cea mică şi grinda solidă cădeau. ca şi cum ar fi fost construită din sticlă. mai aprinsă. Ravic privi spre Joan. Ravic îşi dădu seama că-şi ţinuse respiraţia. Când eşti stăpân pe tine însuţi şi oalm. Mici. Chipurile călăreţilor erau întunecate sub burnuzele lor.. — Nu. Şi nu vreau să îmbătrânesc. încă întunecate. cădeau mereu. au trecut de o companie de spahii. când avionul tău va fi inventat. Se-ntorsese de pe Riviera de-o săptămână. Tu ai vrea? — Da. Apoi. Când nu mai iubeşti.Ai să râzi. i se părea chiar mai frumoasă decât în acele dimineţi magice. nici o adiere. Erau pe drumul spre Nisa. arăta ca şi cum s-ar fi rostogolit un băţ de chibrit cu o muscă pe el. Cădea. Nici o mişcare. se lumina treptat. ce arată ca o casă de ţară. Vino. ameninţătoare şi tăcute. pe nesimţite. Ravic stinse farurile.. — Într-adevăr? — Cât mai bătrân cu putinţă. şi-o să ne culcăm împreună. stăteau în faţa zilei strălucitoare. au dat de plante şi de flori. fiindcă nu mai încape nimic în tine. Maşina coborî serpentina aproape fără ajutorul motorului. Răsuna limpede şi nefiresc pe şoseaua pavată. Ziua devenea. — N-ai să îmbătrâneşti. spre acel hotel alb. Ca şi cum lumea ar fi fost. Se uită la Joan. deodată. pentru o clipă.

Apoi se ridică. Era rigidă şi fiecare muşchi al corpului era întins. spuse Ravic şi examină gâtul cu atenţie. Ciorapii cenuşii.. Sângele îi curgea din gât. Grinda o lovise la umăr şi la gât.Victima zăcea pe pavaj. Undreaua era ruptă şi încheietura sfărâmată. Piciorul era atins. Ravic apăsă artera cu degetele.. şireturile legate cu fundă dublă. legaţi sub genunchi cu o panglică neagră — cu ce lux de amănunte se puteau vedea toate. pipăi pulpa şi fluierul. ţipă el. Sub capul ei se adună repede în nisip o băltoacă neagră. spuse cineva după o vreme. Îi curge sângele. Cei doi lucrători ţineau victima pe jumătate ridicată. Ravic îşi făcu drum prin mulţime. iar ochii îi erau tot atât de nemişcaţi ca şi doi cocoloşi de cărbune. Ravic îşi făcu drum prin mulţime. Lumea dimprejurul lui şi din faţă îi făcu loc. — Lăsaţi-o jos încet! Atenţie! Încet! — Ce sunteţi dumneavoastră? întrebă unul dintre lucrători.. cârpiţi. — Poliţistul? Unde-i? — Acolo. Patru mâini se repeziră spre geantă în acelaşi timp. — Cred că a telefonat poliţistul. Ravic îngenunchie lângă el şi-l examină. spuse Ravic. stătea întinsă pe-o grămadă de nisip. dar întregi. Lucrătorii lăsară victima pe pavaj. — Ce? întrebă lucrătorul. Se adunară din toate părţile ca şi cum ar fi sunat o alarmă. Scoase un bandaj din buzunar şi trusa medicală de urgenţă pe care o avea totdeauna cu el. Lăsaţi-l acolo unde este. cu ceilalţi. Cu o clipă înainte strada fusese aproape goală. Ravic ridică iute capul. — Totul va fi bine. ca dintr-o fântână. Nici nu mişcase ochii. — E un doctor aici? întrebă cineva în spatele şirului de oameni înghesuiţi. Faţa îi era contractată. Doctor? — Da. — Ţine asta! spuse unui bărbat de lângă el. Doar pielea era sfâşiată. Femeia nu spunea nimic. — E un doctor aici? Repede! — Ce s-a întâmplat? — Femeia aceea. albastră. Căzu pe nisip şi se deschise. bine cârpiţi. palidă. Umărul era sfâşiat. — Mort. — Bine. Acum era plină de lume. O femeie mică de statură. — Ce este? întrebă lucrătorul care îi vorbise mai înainte. Ţâşnea în lături zvâcnind oblic şi producea o stranie impresie de dezordine. — E braţul stâng. spuse Ravic. astea! Pantofi negri. Totul se va aranja. — Mort? — Da. Avea să rămână ţeapănă. măicuţă. E-n nesimţire? Ravic clătină din cap. — Nu-l ridicaţi. — Care femeie? — A lovit-o grinda. Scoase afară foarfeca şi desfăcu bandajul. — Dar. spuse omul neîncrezător. cu vârfurile reparate. Îi deschise cămaşa cu atenţie şi-i pipăi corpul. . — A telefonat cineva după ambulanţă? Nu răspunse nimeni. — Ce s-a întâmplat? spuse Ravic. cu o vizieră largă.. tocmai am mâncat împreună. Observă doi lucrători care încercau să ridice victima.

spuse cineva ziaristului. spuse lucrătorul fără prea multă logică. doctore. Mulţimea îl înconjura ca un zid. — Ţi-a spus mortul numele. — De ce? — Aşa ca să se vadă că femeia era de partea interzisă. — Nimeni nu poate spune asta. Se uita la el fără să-l vadă. spuse unul din lucrători. Îşi rumega nervos creionul scurt şi fără vârf. Fotografiez numai ce mi se pare interesant. — Un moment. — E pentru presă. — Ar fi moartă acum. Fotografia dumneavoastră va fi pusă în ziare cu o menţiune în care se va arăta că aţi salvat viaţa femeii. doctore! Trebuie să vă înscriu numele. — Ascultă. — Ia o altă fotografie de aici. zise Ravic. Am un caz urgent. — Sunt fotograf de presă. — Nu. Mă grăbesc grozav. — N-are să moară. spuse Ravic. zâmbind. spuse omul. În acest moment poliţistul îşi făcu drum prin mulţime. Vezi dacă a fost chemată ambulanţa. declară omul cu pălăria. Trebuie să aranjez totul. E un accident serios. domnule! — Mă grăbesc. Trebuie să rămâi. — O clipă. — Cu atât mai mult atunci. — Totul e-n regulă aici. spuse el poliţistului. Am venit după aceea. N-o putea străbate. Avem nevoie de asta. Mai întâi trebuie să-mi termin raportul. — Un moment. Arăta la marginea trotuarului. — Ai chemat ambulanţa? — Colegul meu s-a dus după ea. — Tacă-ţi gura! Poliţistul dădu o palmă copilului. — Vreţi să vă aplecaţi din nou ca şi cum aţi pune iar bandajul? îl întrebă pe Ravic. Nu-mi faceţi şi dumneavoastră dificultăţi. Femeia poate să moară. asta-i tot. Nu mai rămâne decât să fie chemată ambulanţa. — Un moment. fiindcă va dura şi mai mult. — Foarte bine. Femeia are nevoie urgent de o ambulanţă. Era un tânăr cu un carnet în mână. Faptul că sunteţi martor e important. spuse poliţistul. Sunteţi un martor. înlăturând sugestia. — Totuşi trebuie să scriu tot. Un bărbat purtând o pălărie pe spate veni în faţă. Daunele n-au ce căuta aici. Ravic privi împrejur. rămâne chestiunea daunelor. domnule doctor! — Am avut ocazia să constat. totuşi? întrebă un băieţandru.scripţia: Atenţie! Pericol! Ia fotografia în aşa fel încât să se poată vedea. Uită-te. domnule. Publicitate straşnică. Poliţistul se aplecă plin de zel asupra ei. spuse el şi începu să scrie. — Femeia e pe jumătate moartă şi dumneata vrei să dispari. un afiş cu în. doctore. Nu mă mai încurcaţi. în felul acesta. pe un ton de reproş. — N-am văzut accidentul. Se auzi pocnitura unui aparat de fotografiat. aici. — Toate la rândul lor. spuse Ravic. Poliţistul încercă să afle numele femeii. Sunteţi medicul? — I-am legat artera. Bandajul nu poate rămâne aşa multă vreme. dacă n-aş fi fost aici.Tocmai voia să plece. . Şi apoi. Femeia nu putea răspunde. Vă rog. — Du-te la dracu. lumina e mai bună aici.

Mai spune o dată! Femeia rămânea mută. Acum se întoarse spre Ravic. Asta încurcă şi mai mult lucrurile! Şi orele mele de serviciu se termină la trei! — Marcel. Cine-şi ţine paşaportul cu el toată vremea. — Ce? Numai o clipă! Ce? Poliţistul se aplecă din nou asupra ei. Comisarul de serviciu de la circumscripţie ascultase liniştit pe jandarmul şi pe poliţistul care întocmiseră raportul. Rămâi şi dumneata aici. spuse poliţistul. ca să fie în siguranţă. Fernand? întrebă un alt comisar. Acţiunea numai. cu flecăreala dumitale. — Mulţumesc! spuse fotograful. — Tabla nu e interesantă. — Atunci înseamnă-ţi asta în raport. fără să-l ia în seamă pe poliţist. — Cum se face că eşti doctor aici? Ca străin nu ai dreptul să practici. Omul îl lovi pe poliţist pe umăr. Trebuie să plăteşti despăgubirea. pe timpurile astea? — Unde-i? — La consulat. L-am depus de o săptămână. se gândi Ravic. Voi comanda şase imediat. Ai paşaportul cu dumneata? Sau cartea dumitale de identitate? — Fireşte că nu. spuse Ravic. Nu întreb. Celălalt poliţist veni lângă el. Mai sunt şi alţi martori.— Dar e interesant! Ce poate fi mai interesant! Cu tabla de scândură în spate. putea fi trimis acolo cu un poliţist şi trucul ar fi fost descoperit imediat. Poate c-a-nnebunit. nenorocit câine de pază al milionarilor. Cum pot să-mi termin raportul în felul ăsta? În clipa aceea aparatul pocni din nou. Plin de acţiune! — Ai şi semnalul nostru pe ea? spuse reprezentantul societăţii de construcţii. Încă o dată. — Nu practic aici. doctore. — Cine eşti? întrebă el supărat. Ravic ştia că dacă spune că paşaportul e la hotel. — Nu. — Ce eşti? — Ceh. dacă nu eşti naturalizat. dar trebuie să reconstituiesc totul. Ravic zâmbi. O sirenă se auzi ţipând. Ca aripile unui fluture. spuse Ravic. — Reprezentantul societăţii de construcţii. spuse el. declară fotograful. Afară de asta. ca moliile cenuşii obosite şi muribunde. afirm acest lucru ca pe un fapt. — Ai paşaportul cu dumneata? — E necesar. De plăcere. — Să sperăm că toate vor ieşi bine. Domnul a ajutat-o pe femeia aceea şi noi avem adresa lui. Avea o şansă numai cu . se gândi Ravic. — Nu. — E momentul potrivit. şi se duse cu ei. Îmi pare rău. Sunt turist. Făcu prudent un pas. Nu mai era nimic de făcut. — Bine. — Dumneata eşti de vină. Femeia îşi mişcă buzele. se gândi Ravic — şi în acelaşi moment: — Idiot ce sunt! Trebuie să-ncerc să scap! — Drace. — Trebuie să mergeţi cu mine la circumscripţie. Sunt socialist. spuse poliţistul. Trebuie să fie vizat. spuse poliţistul către reprezentantul societăţii de construcţii. — Mă interesează. Femeia tăcea. dăduse o adresă falsă. Ce? Poliţistul aştepta. Ambulanţa. Pleoapele începură să-i bată. Care-i numele dumitale? Trebuie să-l ştii doar! o întrebă el pe femeie. — Nu eşti francez. spuse femeia. E suficient.

. — Fireşte. în timp ce luă o ţigaretă. Dar chiar şi Christ fără paşaport — ar pieri astăzi în închisoare. Fernand ieşi din odaie. — Poate că nu. N-ar fi avut nici o importanţă dacă aş fi ucis o familie sau aş fi spart o bancă — omul ăsta m-ar fi salutat.consulatul. — Eşti german. Fernand aşteptă câtva timp. Creatura asta s-ar închina şi mi-ar cere scuze dacă aş avea peticul ăsta de hârtie. Se gândi calm. declară Fernand triumfător. "Se va lămuri". Ai paşaport sau nu? Răspunde! "Şoarecele din om. — N-ai accent ceh. — Răspunde! lătră Fernand. — Ascultă. Sunt marocan şi am toate paşapoartele franceze din lume. Vom întreba. — Bine. Nu eşti ceh. "O bucată de hârtie! O ai sau n-o ai.. răspunse Fernand. spuse Ravic. — Domnule! ţipă Fernand. se gândi Ravic. — Da. — Nu. Ar fi prea greu să răzbată. spuse el apoi. ar fi fost închis înainte de a ajunge la cel de-al treizeci şi treilea an al său. Ravic nu răspunse. Se ridică şi se duse într-una din camerele alăturate. — La care consulat? întrebă Fernand. gândi Ravic. — Cum e cu putinţă? — Un funcţionar la telefon nu e obligat să ştie totul. Reprezentantul societăţii de construcţii avea aerul că salută. Sunt vreo şase care se ocupă cu chestiunile astea. Şoarecele pe care nu-l poţi îneca niciodată. — Ceh. şi nu ai paşaport. Se va lămuri de îndată. — Fernand. — Putem să telefonăm şi să întrebăm.. spuse Ravic. Vă suntem foarte obligaţi pentru concursul pe care ni l-aţi dat. câţiva poliţişti stăteau probabil la ieşire. Fernand privi spre Ravic. — Am terminat? întrebă unul dintre lucrători. — Nu eşti ceh. Fireşte. Am să mă dumiresc eu. spuse el către Ravic. E nebun în chestiunea asta. — Nu-i nimic. nu era deloc necesar. nu. Fernand se întoarse. dar mai erau încă acolo reprezentantul societăţii de construcţii şi cei doi lucrători. spuse Fernand. răspunse Ravic. Celălalt comisar rămase încurcat. Renunţă. Jandarmul stătea la uşă. Nimeni nu-l suspecta încă. — Domnule. Oricum. spuse Fernand. Cum îndrăzneşti! Insulţi Imperiul Colonial Francez! — Merde. — Bine. — Scuzaţi. Mai erau încă şanse. Putea să-l dea în lături. domnule doctor. spuse el apoi. — Nu e nici un paşaport cu numele dumneavoastră la consulat." — Vei rămâne aici până se va lămuri totul. Fernand — începu celălat comisar. Cel de-al doilea funcţionar răsfoia hârtiile. spuse unul dintre lucrători. — Minţi. Îmi pare rău. — Ăsta ştie." Ce-i păsa idiotului acesta dacă are el paşaport sau nu? Dar şoarecii miros ceva şi ăsta ieşise din vizuina lui. — Poate că este.

De asta urăşte pe germani şi toate lucrurile acestea. Pot să telefonez înainte de a se întoarce Fernand? — Fireşte.— Bine Se întoarse spre Ravic. lumea devine pe zi ce trece mai umană. în timpul căreia ar fi prinşi o duzină de refugiaţi. Wozzek. dar că totul se va aranja în două. — Drace. Am stat acolo. Ravic puse jos receptorul. Şi ar urma o razie. Trebuia să las femeia aceea să moară. Ai de suferit numaidecât de pe urma lor. Trebuia să-l anunţe pe Veber. — Şi dacă nu află? — Două săptămâni. trei zile. Dacă ar depinde de mine. Şi obişnuita deportare. — Nu face nimic. ar însemna să capăt şase luni de închisoare. cred. — Drace! — Da. domnule. — Trebuie să înţelegi. răspunse Morosow. spuse Veber. Să trăieşti în primejdie. Veber veni în dimineaţa următoare. — Închisorile franţuzeşti îşi merită numele. Bine. — Nimeni n-ar trebui să facă fapte bune. N-aş expune niciodată vechiul Internaţional. Trăim într-o epocă de fier. Dar ce poţi să faci? Veber se gândi. Al patrulea. spuse comisarul. Veber. Spune-i că am fost reţinut. a spus Nietzsche. Părea să înţeleagă ce era. Altfel. Când Fernand se întoarse. Hoteliera ar fi pedepsită fiindcă adăposteşte clienţi neînregistraţi. — Dezgustător. Ravic ezită. Îi spuse în nemţeşte ce se întâmplase. Nu putem continua astfel. Lucrul cel mai important este ca amicii mei să nu afle că am fost pe aici de câteva ori. — Nu. Ceha? — Esperanto. Acolo pe masă. — Şi pe Joan. Au aflat prietenii dumitale că eşti aici ilegal? — Fireşte. — Durant! spuse el deodată. O viaţă de om. nu prea entuziasmat. — Trebuie să facem ceva. — Până ce-ai să fii prins din nou? — Exact. Tatăl lui Fernand a fost ucis în războiul mondial. nu vei mai avea nevoie de paşaport. Ravic? — Mai nimic. Ravic râse amar. Îmi pare îngrozitor de rău. — Şi noul dumitale nume e Wozzek? — Vladimir Wozzek. E dezgustător că eşti aici. Nu încă.. Repede. — Şi adresa? — Sigur că nu. Nu sunt vopsite cu spoiala umanitarismului. Se uită la Ravic. — Afurisită vizuină. — Bine. Refugiaţii fac astfel — împotriva voinţei lor. spuse el şi privi împrejur. Ce-i de făcut. — Şi-apoi? — Apoi am să mă întorc. Ai grijă de ea. părând o clipă încurcat. Când revoluţia mondială se va înfăptui. — Ce vorbeau acum? întrebă el cu un rânjet. Un hotel frumos şi elegant.. domnule. răspunse Ravic. De astă dată a durat mult. Stil secolul al optsprezecelea. De data asta am dat hotelul Lancaster drept adresa mea. Fireşte! Durant cunoaşte multă lume . Doi ani. spuse Veber. în viaţa mea de odinioară. — Aşa e. Ravic îi telefonă lui Morosow. — Într-una de tuci. o dată. Ravic privi împrejur.

Chiar astăzi. Comunicatul oficial atât de plicticos. ca toate sălile de aşteptare din lume. Durant. — Fireşte că el nu-i poate spune bătrânului. — Bine. pe polonez nu-l interesa nimic. spuse el. Ai nevoie să-ţi aduc ceva? Cum e mâncarea? — Groaznică. Nu-l interesau. sănătos. Dar el poate să facă ceva. Doamne sfinte. — Va uita. Comisarul chemă un taxi. spuse Veber. — La şef. Stătea acolo.cu influenţă — se întrerupse singur. Ai făcut zeci de operaţii pentru el. Afară de asta are nevoie de dumneata. Incidentul de faţă era nevinovat. Era ca o literatură clasică după două săptămâni fără cărţi. Mai ales că îi va fi teamă să nu sufli ceva despre operaţiile acestea fantomatice. De obicei nu dădea atenţie figurilor când opera. — Vei reuşi foarte puţin. un scriitor pe jumătate evreu. Binot sau vreun chirurg refugiat. alături de un tinichigiu evreu. Ravic îl întoarse. Era plăcut să fii iarăşi afară. cu pântecul iarăşi plin. Scriitorul spunea anecdote evreieşti. O atingere. — Charles Trennet. Dar chipul acesta îl privise plin de curiozitate. Un bătrân vindea baloane la intrare. Fu condus într-o sală de aşteptare. Ravic trăia acolo de două săptămâni. — Poate găsi uşor pe altcineva. minus băşica fierei — Leval. Ravic plăti. Oameni ca el nu uită uşor astfel de lucruri. Nu-l interesa decât partea bolnavă a corpului. Clasă superioară! Taxiul se opri. Veber râse. mai degrabă amuzat. Tot ce-aş avea nevoie şi la ce nu-mi poţi ajuta — o baie. Tinichigiul era de neînlocuit ca specialist în combaterea mirosurilor urâte. chiar dumneata ai operat pe unul dintre cei mai importanţi! Omul cu piatră la ficat! — Nu eu. şi un polonez. oricum. Taxiul avea un radio. Sunt destui. — Nu unul cu mâna dumitale. Comunicatul oficial se auzi şi el. Ravic prinse un alt post. Obţinu darea de seamă asupra pieţii legumelor. Atunci poţi să iei un taxi. Mai întâi fu adus în faţa unui inspector care-l întrebă numai dacă are bani. Nu era în lume decât o singură spaimă adevărată: să fii în întregime şi fără nici un ajutor la bunul plac al terorismului brutal. încălzită de transpiraţie şi prăfuită. apoi veştile politice. Ravic nu ştia cine era şeful. Veber îşi netezi mustaţa. — Da. Apoi fu adus înaintea şefului. cu mirosul ei specific. Un comisar merse cu el. Am să încerc. erau pentru el aidoma unor numere. Tinichigiului îi era dor de Berlin. — Unde mergem? întrebă Ravic. Dar pot s-aranjez să mi se aducă. Ravic nu putea să-şi închipuie de ce le vindea în faţa închisorii. Şi-i era indiferent atâta vreme cât nu era şeful unui lagăr de concentrare german. părăsit de un vizitator. scriitorul îl ura. Stătu timp de o jumătate de oră şi citi un număr vechi din La Vie Parisienne. După două săptămâni Ravic fu chemat la judecată. Îi trebui câtva timp să-l recunoască pe bărbatul acela gras şi scurt. Strada era plină de lumină şi de soare. Ravic procura ţigările. Muzică. Ravic uitase . Îl voi înduioşa. L-am obligat să-mi plătească două mii de franci acum câtva timp. — Ţigări? — Destule.

— Eşti german. Am fost aruncat peste graniţă. cu mâna lui grasă. Nu e deloc aşa de rău acolo.. Leval lovi în masă. — Sigur că Wozzek nu e numele dumitale. ca să-i prindă şi pe ceilalţi"." — Unde ai trăit până acum? întrebă Leval. capul lui fusese albicios-cenuşiu. Totdeauna numai câteva zile. — Nu se poate şti niciodată. înţelegeţi? Dumnezeu ştie că e cu totul altceva decât obrăznicie. nici la un institut pentru reeducarea criminalilor! Aţi vrea să mă simt ca un criminal care cere o sentinţă mai blândă? Numai fiindcă nu sunt nazist şi. — De ce mă întrebaţi dacă ştiţi mai bine? spuse Ravic. — Nu. — Ar fi trebuit să rămâi în Germania. Wozzek era prea improbabil. se gândi Ravic. atunci fusese o masă de carne moale cu o băşică de fier roşie în ea. Ravic se aranjase astfel cu Veber. — Obraznic? Ravic îl privi mirat. De aceea vă provocăm încurcături. Uneori aici. fiindcă celălalt depinde de el. alteori dincolo. "O tăietură mai puţin precisă şi n-ai fi aici să debitezi prostii. — Refugiat? — Da. numai fiindcă vreau să rămânem în viaţă — ăsta-i singurul lucru care ne mai ţine. sacii lacrimali vineţi. Ştiţi că din punct de vedere legal n-aveam dreptul să trăim nicăieri fără acte — şi că cei mai mulţi dintre noi n-au fost în stare să se sinucidă. — De cât timp? — De trei săptămâni. nu? — Da. — Nu-i adevărat. care pe nesimţite îşi pierdea răbdarea. Sub nume diferite. — Nu toţi refugiaţii sunt evrei. mormăi Leval. cu calmul cuiva care poate să se stăpânească. Ravic dădu din umeri. Trebuie să credeţi că ne amuză? Levai se umflă. mormăi el. gura pe jumătate deschisă. explică Ravic. — De ce minţi? În privinţa numelui. "Asta i-ar place să ştie. — Nu fi cinic! Imediat după aceea îşi examină mâna. Levai puse mâna în buzunar. Viermii ţi-ar fi traversat frontierele fără documente — sau ai fi o mână de cenuşă într-o urnă oarecare. spuse Ravic. — Nu-ţi dai seama că eşti cam obraznic? întrebă el deodată. În felul acesta câştiga timp. Numiţi asta obrăznicie? Nu suntem nici la şcoală. Nu pari astfel.că Veber intenţionase să ceară ajutorul lui Durant şi nu se aşteptase să fie prezentat chiar lui Levai." — Unde trăiai? Adresa era falsă şi ea. — Ce altceva aş putea să fac? Minţim cât mai puţin posibil. deşi avem experienţa tuturor închisorilor. care îi expilcase lui Durant. Acum trei săptămâni m-am întors din Elveţia. Lumea exagerează. spuse el. — Am trăit oriunde. — Crezi că ne amuză să avem încurcături cu dumneavoastră? "Cenuşiu.. Pe vremea aceea nu vorbise. supărat. — Care-i dar? — Neumann. se gândi Ravic. Leval se uită la el de sus până jos. . deci. — În hotelurile de clasa întâia. fiindcă nu am acte? Faptul că nu ne considerăm criminali noi înşine. a poliţiilor. — Aţi lovit foarfeca. a umilirilor.

avorturi. E tot ce pot face. Servitorii. Cine poate să-i prindă? Operaţii ilegale. . Nu pot să fac nimic pentru dumneata. numele lui trebuie să-ţi fie cunoscut. Cine ştie în câte afaceri dubioase te-ai amestecat! "În pântecul tău cu arterele sclerozate. — Bine. spuse Ravic. Cicatricea trebuie să fie mai mică acum. — Profesorul Durant. fără control. Fără cercetări. Cu toată grăsimea aceea Oricum se-ndopase şi băuse. — Un oarecare doctor Veber a intervenit în favoarea dumitale. — Nu. colaborări cu moaşele. Ravic făcu semn că da. — N-o să fug. — Voi avea grijă să fii deportat cât mai curând posibil." — Aceasta e primejdia cea mai mare. accepţi tot ce-ţi iese în cale. cu ficatul umflat şi-n băşica fierii inflamată. probabil. şarlatanii şi cine ştie câte altele. Depinde. — Nu tocmai. asistenţi. explică Leval. Cine ştie de când! Nu cred în povestea cu cele trei săptămâni. Foarte probabil că sunt iarăşi împreună. Şi dacă nu m-aş fi amestecat eu. Atunci vei plăti călătoria până la graniţă pentru escortă şi pentru dumneata. Era mult mai largă atunci. — E cea mai mare primejdie. Viaţa nu-ţi joacă astfel de feste. — Trebuie să fim înapoi la o oră anumită? întrebă el pe agentul care îl escorta. — Ştiam asta. Am vorbit despre asta cu una din autorităţile noastrt. — Poţi să pleci acum. Dacă este cât de puţin obişnuit cu medicina. Nu deveni mai atent decât atunci când auzi pronunţându-se numele lui Veber." El observă că nu mai ascultă. Leval privi o clipă drept înainte. repetă Leval. se gândi Ravic. — Şase luni de închisoare dacă te-ntorci. vă învârtiţi pe aici. maseuri. e imposibil. se gândi Ravic. studenţii care nu şi-au terminat încă examenele. se gândi Ravic. — A fost aici. De ce? — Aş vrea să iau un aperitiv. Îl cunoşti? — Puţin. Agentul îl privi. e evident. Nu-ţi este îngăduit să practici. toţi aceştia pretind c-au fost medici vestiţi în Germania. N-o să spună numele lui Durant acum. "Durant. scoase batista şi-şi suflă nasul ceremonios. Luă o hârtie de douăzeci de franci şi-o flutură. Dar cine-i face acum operaţiile? Binot. Trebuie să fim severi. — Ai mai fost până acum în Franţa? — Nu. Asta-i răzbunarea pentru cele două mii de franci. Aşa că. E absolut de aceeaşi părere. Ai bani? — Da. desigur. Apoi strănută zgomotos. împăturindu-şi batista şi punând-o din nou în buzunar. Mi-a explicat. contemplând ceea ce suflase. se gândi Ravic. într-un mod uman şi idiot şi ar fi devenit un chirurg şi mai celebru şi şi-ar fi mărit onorariile. Ştiai asta? — Da. spuse Leval demn. Vei fi deportat.Leval nu răspunse — Ai practicat aici? — Nu. prietenul tău Durant te-ar fi ucis.

Ravic se reculese. — Ce doreşti? întrebă Ravic.. Aş fi alergat. Chelnerul aduse paharele. Fără apă. Îi auzi respiraţia." Capul infinit de îndepărtat al agentului care se cufunda ca-ntr-un acvarium.— Bine. Şi mă voi întoarce imediat. O fiinţă omenească e o fiinţă omenească. spuse Ravic. — De ce telefonezi dintr-un bistro? De ce nu vii aici? — Nu pot să vin. Spune-mi repede ce faci acum? — Ce? Ce vrei să spui? — Ce faci? Unde eşti? — În camera mea... Agentul era rezemat de tejghea şi vorbea. Ravic stătea liniştit şi respira adânc. — Unde-i telefonul? întrebă Ravic. . — Voi veni. — Poţi să-ţi închipui cui telefonez. N-o să dispar. Poţi să vii cu mine. Toate astea continuă şi când eşti la închisoare. la urma urmei. Haide. Ca să uiţi. Joan.. În pat. Luară un taxi şi se opriră la primul bistro. ciorapii aruncaţi pe scaune. — Picon amar. Cum poţi să-i explici ceva. — Ravic! Dumnezeule! Unde eşti? Ţi-au dat drumul? Spune-mi unde eşti? — Într-un bistro. — Unde? Nu mai eşti la închisoare? Unde ai fost tot timpul ăsta? Morosow ăsta. Am doar câteva minute.. într-adevăr! — Sunt cu adevărat într-un bistro. dar soarele strălucea.. La ora asta nu iau nimic altceva. M-am culcat târziu azi-noapte. — De asta nu ţi-a spus. Era greu. cămaşa de noapte. pe care nu-l poţi privi în ochi?" — E lucrul pe care îl doresc cel mai mult. Era frig. Unde eşti? — Nu poţi veni. N-o să meargă. Joan. voi fi trimis în Elveţia peste câteva zile şi. la dreapta. — Ţi-a spus întocmai cum s-au petrecut lucrurile. — Joan. Douăzeci de minute mai mult nu contează. "M-am culcat târziu. se gândi el. — Nu vrei să mă vezi? spuse ea atunci. "Nu trebuia să-i telefonez. cuiva. — Ţine-l pe agent. cu părul răsfirat pe pernă. Aşteaptă. pe jumătate adormită.. Fireşte. — Bine. Pot să mă-mbrac repede şi să vin. Trebuie să termin. Joan.. — Dar — spuse agentul. rufărie. spuse el şi se ridică. Câteva mese fuseseră aranjate afară. Ravic îi puse douăzeci de franci în mână. Joan. Voi veni imediat. Ravic privi spre fereastra. Sunt la o distanţă de o jumătate de ceas de tine. Aer — ce altceva putea să fie! Ramurile arborilor de pe trotuar aveau muguri în vârfuri. — Înăuntru. — Mie un lichior. În pat. — Nu mi-a spus unde te-au dus. Mai bine aşa. uşor umezită de respiraţia ei. Mirosea a pâine proaspătă şi a vin nou. lângă toaletă. — Atunci vino! Omul acela poate veni cu tine! — E imposibil. A trebuit să conving agentul să se oprească o clipă aici. N-am decât câteva minute. Dă-i bani! Pot s-aduc şi eu bani! — Joan. — Încetează! Spune-mi unde eşti. Trebuie să termin acum. Agentul nu stătu mult pe gânduri.

Deschise uşa. — Spune ultima frază încă o dată. spuse agentul. — Deschide sticlele. — Dă-mi două sticle mici de coniac. Agentul îl privea. — Da. Veber poate să te viziteze şi eu nu! I-ai telefonat lui Morosow. În timpul nopţii tinichigiul începu să plângă. — E voie. — Adio. Să-i explice de ce nu putea s-o vadă. — Da. Auzi vocea ei dezamăgită. umerii. Nu putem trăi mereu cu teamă. e tot om. Vocea ii deveni supărată. Polonezul şi scriitorul se entuziasmară la culme din cauza coniacului. — Nu mă cert." Se simţi ispitit să se întoarcă. se gândi el. nici pentru Joan. — E adevărat. Ravic! — Da. toate ziarele şi o duzină de pachete de ţigări Caporal. unde te duci sau. — Cred că trebuie să mergem. Nici pentru mine. Acum sunt tulburat. adânci şi întunecoşi. Tinichigiul nu bea lichior atât de tare. Că nu voia să-l vadă aşa cum era. cu telefonul ca o armă şi ca un duşman în mină. să cheme din nou şi să-i spună ceea ce voia ea. Regret c-o spun. Nici chiar mai târziu. Spun ce nu-mi place. Adio. Ravic goli paharul. Ravic se întinse pe banca lui şi citi ziarele. Statu în cabina călduroasă încă o clipă. Privi spre agent. "Trai prea bun. spuse agentul. "N-ar fi trebuit să telefonez. frământaţi. Fuma şi era fericit. — Ravic! chemă ea. Se întoarse afară la masă. spuse agentul. — Practică. Joan. nu mie! Şi acum pleci. — Gata? — Da.. ochii. — Întoarce-te iarăşi! Întoarce-te iarăşi! — Mă voi întoarce. Mă voi întoarce curând. — Bine. Nu putea să doarmă. spuse Ravic. Ravic chemă chelnerul. Şi plata. va fi iarăşi acelaşi lucru.— Trebuie să termin. Joan. Împinse. Când te vei întoarce. Astupă din nou sticlele în aşa fel ca să poată fi deschise fără tirbuşon şi le puse în buzunarul de la piept. Polonezul nu citea. — Doamne Sfinte.. Ravic era treaz. — Dar e imposibil! nu poţi să pleci aşa. Asculta suspinul înăbuşit şi privea mica fereastră în spatele căreia strălucea un cer palid. murdar.. — Te pricepi la asta. Trebuie să plec. Sunt ultima căreia i se spune ceva.. Chelnerul aduse sticlele şi ţigările.. când tinichigiul se linişti. sub pază. Când eram copil nu m-am gândit niciodată c-am să mă joc de-a indianul când voi fi bătrân. spuse Ravic în timp ce-şi aranja atent ţigările în bzunar. nu? — Un om. Îi plăcea berea şi explica amănunţit cât de bună fusese berea la Berlin. Eram liniştit înainte. da. Prea multe lucruri de . Apoi observă că nu-şi luase mâna de pe receptor. Dar s-ar fi răzgândit şi-ar fi fost din nou acelaşi lucru. fără să ştiu nimic. Trebuia să-mi fi dat seama că o convorbire la telefon nu putea avea alt rezultat. se gândea el. Joan. nu înţelegea franţuzeşte.. El zâmbi binevoitor. Joan. N-o să ne certăm. pernele au sărit într-o parte.

Se opri şi privi mai atent. Ultima oară când am fost aici. pe străzile inimii. venea şi se ducea. aşezate peste tot. Pentru regele Angliei. într-o repetiţie fantomatică. acest popas. când nu le mai ai. proaspăt adus. în lumina cenuşiu-argintie! Ce plăcută era ora aceasta. refugiatul Josef Blumenthal se împuşcase. Ce bine era să te întorci la Paris! Ce bine era să te plimbi. cu femei care ţineau în poală cuşti cu porumbei. aproape trei luni la frontieră. clipa de pauză. cea mai sinceră şi cea mai tainică formă a fiinţei. Treisprezece ore într-un tren încins. fără sfială. spuse Ravic. acum. Ravic plecă mai departe. în spatele straturilor de lalele. — Oglinzi. Şi înainte de asta. trei zile. cu oameni care mâncau usturoi. . trei ani. piramide de oglinzi. într-o seară moale ca un sân de femeie. Morosow stătea în sala palmierilor de la Internaţional şi bea o sticlă de Vouvray. Cerul era acelaşi peste tot. ce e timpul? Nimic şi totul. într-adevăr. această briză. de culoarea albastrului de cicoare se schimba. Vine în vizită. În întuneric se zăreau sclipiri. trei luni. fără să te gândeşti. această respiraţie care străbătea până departe şi venea de departe. de trădare. în fiecare an — amurgul.care te izbeşti. — A. peste crucea bătută în cuie a zilelor trecute şi peste cârligele ascuţite ale viitorului. Le lua aşa cum lua multe lucruri. pe străzi. plină de o blândă întrepătrundere. în faţa Palatului Ligii Naţiunilor — că în pieptul lui Ravic dăinuiau resturile dureroase ale pneumoniei căreia îi supravieţuise la Belfort sub numele de Gunther — şi că. Erau. fără să-i pese de paşapoarte. Era obosit şi murdar. Trei luni." 18 Ravic se întorcea de la gară. Faptul că ramurile castanilor erau iar în floare şi că înainte nu avuseseră nici frunze — că Germania îşi călcase din nou angajamentul şi ocupase toată Cehoslovacia — că la Geneva. totdeauna copacii înfloreau din nou. O să poată: să-şi oglindească faţa. Sclipirile păreau să vină de la nişte piramide de oglinzi aşezate în jurul lui Rond Point şi reflectând ultima lumină cenuşie de mai. într-un acces de râs isteric. Ravic mergea pe Champ Elysées. Oglinzile au fost puse de două săptămâni. — Teribil. fără a se arăta surprins. să te plimbi încet. cu un calm fatalist. se întorsese iarăşi — toate acestea aproape că nu constituiau nici o surpriză pentru el. — Asta văd şi eu. cu vânători şi câinii lor. răspunse grădinarul. spuse grădinarul. care este singura armă a neputinţei. plutind peste focurile mocnite ale faptelor. — N-aţi fost de mult timp în Paris? — De trei luni. Le privi mai cu atenţie. lipsită totuşi de emoţie. tresărirea domoală a veşniciei în însăşi vremelnicia lumii. încă plină de tihnă. tăcerea dintre două bătăi. de deznădejde şi de speranţă. nu erau. înainte de a fi iarăşi străpuns de pumnale şi săgeţi — acest ciudat simţământ animalic. fără să ridice ochii. — Ce sunt astea? întrebă el pe un grădinar care netezea un strat acoperit cu pământ negru. la hotarul unde o durere îndepărtată şi fericirea duioasă şi simplă de a te şti în viaţă se topesc una într-alta cu orizonturile — această primă oră după sosire. — Desigur.

Eu nu mă înşel niciodată. dar nu şi sonerii electrice. Nu avea tavă. — În timpul acesta am stat aproape de frontieră. prietene. — Te înţeleg. de îndată ce devine trecut. — Bătrâna ştie ce s-a întâmplat? — Nu. asta-i tot. Nu era nevoie. Se opri ca să facă efect. ia sud de Basel. Fata veni cu o tavă. el credea că ne despărţisem în 1921. Ai lipsit trei luni. fiindcă îmi place. Prin urmare. domnule. Eu stăteam în partea Elveţiei şi mâncam cireşe. El a plecat spre Nord. Vezi că cel puţin te-au recunoscut. Ce-i ăsta. spuse Ravic. Le-am spus c-ai plecat la Rouen. servea de mult în localul acesta şi-şi putea îngădui să nu fie convenţional. înspăimântător sau ceva fără importanţă. — A. — Aşa e. Ştii exact? — Se poate. V-aţi întors? Aţi lipsit mai mult de şase luni. Am vrut numai să-ţi arăt cât de searbăd este timpul. Spune-mi cât timp a fost plecat domnul Ravic. — Clarisse. Boris. credeam că ultima oară l-am văzut la Harbin. Lucrurile tale sunt la mine acasă. — Ascultă. — Natural. Îndată după aceea chelnerul jerpelit de la Catacombă veni cu o sticlă de vin în mână. Devine din ce în ce mai greu. Morosow sună un clopoţel de modă veche de pe masă. — N-am vrut să-l dezamăgesc. zâmbi şi spuse: — Exact patru săptămâni şi jumătate! — Aşa e. Nimeni. — Cum îţi zice acum? întrebă Morosow.. Puţin mai dulce şi mai tare. poţi să stai din nou în camera ta. Eu am traversat Manciuria şi m-am dus în Japonia. — N-au descoperit că locuiai aici. Clincăia ca un clopoţel de paracliser din bisericile de ţară. Nu e ocupată. Frontierele . Credeam că sunt şase luni! Fata se îndepărtă.. niciodată nu m-am simţit mai departe. la Moscova. Mi se pare că m-am întors tocmai la momentul potrivit. N-am vrut să renunţ la Ravic. Puteam să scuip sâmburii în Germania. domnule Morosow! Fireşte că ştiu chiar ziua! Sunt de-atunci exact. adu un pahar pentru domnul Ravic. nu? — Da.— Te salut. fiindcă refugiaţii rareori îndrăzneau să sune. Nu mi-am dat numele ăsta la circumscripţia de poliţe. după opt ani de zile. Boris. spuse Morosow. numai că de data asta este din treizeci şi patru. Un capriciu. Altfel ar fi făcut o razie. nu? — Sigur că nu. — Evident. Jean. Vinul era rece şi uşor. — Nici eu. la Helsinki. Clarisse. spuse Ravic înainte ca Morosow să poată răspunde. prin Finlanda. Morosow râse amar. Neumann şi Gunther. Şoseaua era jumătate elveţiană şi jumătate germană. Morosow luă sticla şi umplu paharele. nu? Ravic bău. — Imposibil. spuse el. Catacomba avea numai lumină electrică. Când ne-am întâlnit aici. E consolator. — Trei luni. Nu-l mai văzusem pe locotenentul Bielski din regimentul de gardă "Neobrashenk" din 1916. Diferenţă de doi ani — şi de câteva mii de kilometri. Eram prieteni. în 1919. Foarte aproape. Bine că te-ai întors. Faptul acesta în sine îţi dă oarecum impresia că eşti acasă. Expresia feţei lui indica ce avea să urmeze şi Morosow i-o luă înainte. domnul Ravic! Fata îşi arătă dinţii galbeni. Cum a fost pe drum? — Ca de obcei. Vouvray? — Acelaşi. Mai mult ca de obicei. — Nu aveai sentimentul că eşti acasă? — Nu. — Tot Ravic. replică şi Morosow. Jean dispăru. M-am numit pe rând Wozzek.

E un eroism inutil să priveşti treaz feţele întunecate ale umbrelor trecutului. Cu toate acestea prefer Vouvray. când ajungi prima seară undeva trebuie să bei vârtos. alibiurile noastre nu sunt chiar aşa de bune. Cel puţin un vin.sunt păzite mai atent. Stătea liniştit la una din mesele din faţă. — Te-ai mai dus undeva înainte de a veni la hotel? întrebă Morosow. — Poate că da. decât ca prin vată. — Curios cum se schimbă toate când eşti plecat. — De ce nu ne-ai scris nici un rând? — Nu ştiam până unde poate merge poliţia aici. — Aşa e. — Vouvray? întrebă Morosow. — N-ar trebui. N-am mai făcut asta de multă vreme. poate că nu. Mă bucur de viaţă cu prudenţă. In orice caz. prietene. — Am să-i telefonez. Când te întorci e altfel. Vrei să jucăm o partidă de şah? Profesorul a murit. În ultimele nopţi aproape că n-am dormit deloc. Am în- . N-am mai fost aici de trei luni de zile şi cu toate acestea miroase ca întotdeauna a bucătărie. Astă-seară nu. replică Morosow. — Nu asta am vrut să spun. Levy a plecat în Brazilia ca chelner. — Nu-mi place cum te comporţi. — Nimic deosebit. aşa cum îi apar lucrurile cuiva care coboară prea repede un munte şi nu poate auzi zgomotul de jos. Graniţa de la Geneva era prea bine păzită. — Vrei să vii cu mine? — Nu. Haide să colindăm străzile vreo oră şi apoi să ne aşezăm undeva. La ce oră trebuie să pleci? — Astăzi nu mă duc deloc. E mai bine să nu periclitezi situaţia nimănui. E bine că o iei aşa. îşi bea vinul şi urmărea cu privirea mulţimea care-şi făcea plimbarea de seară. Apoi este iar cum a fost. spuse el apoi. Vechea regulă din linia frontului: stai liniştit şi nu te arăta. Boris. Cât timp lipsise din Paris totul fusese viu şi limpede. declară Morosow. Uneori are accese de energie. — Nu. — Nu te amărî singur. — Frate. Ravic zâmbi scurt. Dar ce-ar fi dacă am pleca din mormântul ăsta mucegăit şi cu palmieri. Ravic se uită la el. — Scrisori. Ravic văzu că Morosow nu-l crede şi nu încercă să-l convingă. Sunt obosit. La ora asta se bea vodcă. E devreme. Te aşteptai la altceva? — Eu nu. Acum totul era ceţos şi palid. Eşti singurul meu adversar serios. Spune-mi şi mie ce te doare. O dată m-au prins în Elveţia şi o dată în Franţa. Ravic scoase din buzunar un pachet de ţigări. — La nimic. — Când eşti plecat e bine. — Nici eu. La urma urmei. din vale. — Nici nu mă gândesc. scurgându-se plăcut. — Veber a întrebat de tine în mai multe rânduri. Ce sunt scrisorile? Scrisorile nu ajută la nimic. de pe trotuar. Stăteau la o masă în faţa cafenelei Colisée. N-ar trebui să ne obişnuim cu nimic. Viaţa merge al dracului de iute în zilele noastre. — Da. E ziua mea liberă. n-am dormit liniştit. — Eşti foarte enigmatic. a praf şi a frică. — Nu ppvesc. Morosow îl privi pe Ravic atent. — Încep să mă enervez. Ravic clătină din cap. Seara eleganţei şi a paharelor mari.

Nici la Basel n-a fost uşor. Nu mai ocoli atâta şi întreabă-mă repede ca să putem trece peste asta. — Calvados în nici un caz. — Acum eşti bine de tot? — Binişor. în care mai rămase ceva. Ştii cum e! Unul din obişnuitele lor pretexte! — Pretext? — Da. Cel puţin aşa i-a spus garderobierei. unde e Joan? — Nu ştiu. Altfel ar mai fi dat din când în când pe la Şeherezada. Îşi turnă un pahar de calvados. Îşi aminti de noaptea când o . Coniac. spuse Morosow supărat. — Să te aştepţi şi să ştii sunt două lucruri deosebite. — Şi de aia nu bei băuturi tari? Ravic zâmbi. Şi ce puţin când soseşti. Cel puţin aşa se pare. Ploaia şi zăpada din timpul nopţii. Morosow rămase tăcut. Morosow îi adusese lucrurile şi-i spusese unde poate să-l găsească în caz că vrea să se întâlnească cu el. E curios ce mult gândeşti când eşti pe drum.cercat întâi acolo şi apoi la Basel. — Numai pentru blestemaţii de romantici. După aceea m-a ţinut zece zile în casa lui. o baie lungă cu mult săpun. Făcuse toate acestea şi se simţea bine. spuse Morosow. Aruncase la gunoi costumul cel vechi. pretext. cred. apoi rece. Găsise printre lucrurile lui o sticlă desfundată. Ravic ştia că trebuie să-l suporte. deodată. A mai fost de două-trei ori pe acolo. I-ar fi plăcut să facă şi mai mult. spuse el pe un ton părintesc. Acum bea ceva cumsecade — nu limonada asta. Am prins o răceală. Ravic? Te aşteptai la ceva mai bun? — Da. — Ce altceva. golul începu să se târască de prin colţuri. Fereastra. mi-e absolut indiferent. pentru că. dacă ţii neapărat. Patul. M-a introdus şi m-a scos prin contrabandă. Spălase de pe el cele trei luni. A plecat acum vreo şase săptămâni. — Nu mai este la Şeherezada? — Nu. — Ravic. aşa cum stătea lângă fereastră. Îşi pusese lenjerie curată şi alt costum. — Ştii cu ce se ocupă? — Ceva în legătură cu cinematograful. — Bine. Nimeni n-a mai auzit nimic de ea de câteva săptămâni. şi le frecase de pe piele. În cele din urmă am reuşit să trec. Trebuie să-i trimit banii prin mandat. s-ar fi dus la o baie turcească dacă n-ar fi fost aşa de târziu. se bărbierise. Nici n-am mai văzut-o. până când a dispărut. un cunoscător al sufletului omenesc. Stătea pe canapea şi fuma. Morosow rupse firul discuţiei cu un gest al mâinii. — Şi înainte de asta? — La început s-a interesat câtva timp de tine şi apoi deloc. şi făcuse o baie fierbinte. Ăsta-i adevărul. Canapeaua roşu pal. Un doctor din Belfort m-a băgat într-un spital. — De ce să ne ascundem după deget? Sunt puţin obosit şi vreau să mă obişnuiesc iarăşi cu lucrurile. vorbeşti cu tata Boris. Nişte calvados ca lumea. N-am avut posibilitatea să mă îngrijesc şi am făcut pneumonie. Silueta albastră a acoperişurilor. în câmp deschis. — Acum e în Paris? — Nu cred. spuse Ravic. — Cum vrei. Sau chiar calvados.

acum optsprezece ani. Ravic se ridică. — Pot să dau un telefon? — Desigur. — Nu-i nimic. Slavă Domnului că Joan nu ştia nimic de acest lucru. — Doamna nu mai e la Paris? întrebă portarul. O ştiuse şi el şi o ştiuse şi Joan. — Mulţumesc. Observă doar că băutura era veche şi bună. Mirosul viu al garoafelor. Pe pervazul ferestrei de sub el se găsea o ladă cu flori. — Da. De ce mai zăbovea acum aici? Poate din cauza aerului. Numai fapte. apoi din ce în ce mai încet până la Hotel de Milan. Trecu pe străzi înguste şi ajunse la Étoile. Slavă Domnului că morala nu avea nici un rol în asta. — Cum merge treaba? întrebă el pe portar. Noaptea eşti. — A plecat de patru săptămâni. altfel decât ziua.. Am lipsit din Paris. Luna se ridica încet. . la Nisa.. Gândul acesta nu-i trezi aproape nici un sentiment. Ravic se opri pe stradă. Scoase din buzunar o hârtie de cinci franci şi o puse pe masă. Aparatul e aici. dar nu chiar aşa de mult. Îi înţelegea pe angajaţii de la hotel fără prea multe aluzii. fără să fie întrebat. — Ba te cred. Ravic scoase o ţigară din pachet. — Ştiu. Nici n-o să mă credeţi că am fost portar la Hotel Ruhl. Ravic se rezemă de pervaz şi privi în jos. Se uită la cerul plin de stele. e bine şi-aşa. Explicaţiile sunt lucruri de mâna a doua. Curtea murdară de peste drum se prefăcu într-un loc de umbre şi de argint. dumneavoastră! Portarul se ridică în picioare. Era un bun portar. Ştia ce se cere de la el. O făcuse şi se terminase. vibra pe Champs Elysées. Portarul îl măsură cu ochii lui mici şi vioi. Noapte bună. domnule! — Chiar mă simt mai tânăr. acest material moale. nu există explicaţii. deasupra acoperişurilor. Se întoarse la hotel. domnule! Petrecere frumoasă! Păreţi tânăr. noaptea. Sticla se goli şi el o aruncă pe geam. dacă mai locuia încă acolo. De ce se dusese la hotel? Tot ce-i mai lipsea acum era să se ducă la Şeherezada şi să se îmbete. domnule. — Cannes! Portarul îşi trecu mâna lui mare peste faţă. de Crăciun. Când e vorba de sentimente. Fusese scutit de o mulţime de reproşuri inutile. — Doamna nu mai este aici. spuse el. Trebuia să fie mulţumit că se întâmplase aşa.. De ce se uita aşa. — A. la pat? Când n-ai femeie trebuie să te duci să cauţi. Domnul n-a fost pe aici de mult. Era mult de atunci. Adică ajunsese până la urmă să-şi dea seama şi ea. totdeauna. Nici o explicaţie. lucrul acesta nu era o problemă. noaptea. Viaţa caldă a oraşului. — E la Cannes. ca un embrion negru. Aparţineau refugiatului Wiesenhoff. Se întoarse. In Paris. Stătea trântită acolo.. bineînţeles. mergând mai repede. — Ce zile! Ce bacşişuri! Ce epocă minunată după război. Ravic îl operase la stomac.băuse împreună cu Joan. ţesut din mai. Anul trecut. fix. Şi din cauza nopţii. Ravic era un bun client. dar nu avem cabină. Parfumul florilor pătrundea prin fereastră. Joan făcuse singurul lucru pe care era nimerit să-l facă. seară şi Paris. Astăzi.

O a doua soră. Ravic se aplecă deasupra pacientului. Eugénie stătea la capul pacientului. de operaţie. — Vom vedea. — E un simplu caz de apendicită mai prejos de demnitatea ta. Ravic. spuse Ravic. dar nu puteţi vorbi acum. O apendictomie urgentă. Veber zâmbi. În sfârşit!" 19 — E aici. neîndurătoare şi bune. atunci te aştept. Deodată totul deveni simplu. Ravic se spălă pe mâini şi-şi puse halatul şi mănuşile. I-am şi spus să vină. cu ajutorul lui Morel. — Bună seara. Sala de operaţii. reci. Era plăcut să treci de la nesiguranţa schimbătoare la precizia clară. Mai ai operaţii? — Da. — Bine. te înţeleg. Duceţi-vă imediat. — Ai aici un lichior bun. — Veber. Am să-l întreb. Oţelul se simţea rece prin mănuşile subţiri. spuse Morosow. Era pentru prima dată că i se adresa lui Ravic în felul acesta. Tu trebuie să fii obosit. Respiră adânc mirosul de eter. Bâzâitul scurt al luminii. Veber râse. Pot s-o fac eu singur. — Da. — Văd că eşti tare grăbit să-ţi reiei lucrul! Bine. Şi să-mi dea un halat şi mănuşi. dar nu cred să vină. — E acolo? — Da. Eugénie. — Bine. Nu sunt obosit şi mă simt cât se poate de bine. aş bea ceva. Putem să ne întâlnim după aceea? — Vin eu la tine. spuse Veber. "Sunt acasă. luminau alb şi intens. Pentru prima dată de când se întorsese se simţea din nou el însuşi. am una peste douăzeci de minute. fă-mi favoarea şi lasă-mă să operez eu. Erau obiective. linia de sânge urmă bisturiul. Nu-i reounoscu vocea şi-şi închipui că e o angajată nouă. răspunse ea. Întrebaţi-l. — Domnul doctor Veber e acolo? o întrebă el pe soră. Ele îndepărtau restul lumii. Peste o clipă Veber veni la telefon. Lămpile puternice. Eugénie era gata să scape din mână fiola cu eter. — Duceţi-vă şi spuneţi-i că e Ravic la telefon. Era plăcut să-l pipăi. Veber trebuia să fie la spital. Subţire şi roşie. repede. — Nu puteţi vorbi acum cu domnul doctor. — Cine? . fie cum zici tu. — Minunat. — Bună seara. tânără şi foarte frumoasă. De fapt. Făcu incizia. administrând anestezicul. — Ravic! Unde eşti? — La Paris. punea instrumentele în ordine. Simte-te ca la tine acasă. gândi el. Am sosit astăzi. Era ora ultimei vizite de seară. spuse sora cu ezitare. Ravic luă bisturiul pe care i-l întinse sora cea frumoasă. Când? — Chiar acum.Ravic se uită la ceas. îndepărtau orice gând. Aştept. Să-i telefonez lui Morel că s-a contramandat. E important. domnule doctor. Uite şi ziarele şi nişte reviste medicale.

Nu mă umili tocmai acum. spuse Morosow când se întoarse. portar guraliv ce eşti! — Ai fi preferat să nu-ţi fi spus? — Sigur că da. — Bine. aşa că de ce nu acum? Termină într-un fel sau altul. — Atunci peste o oră. două . Ravic îl aşteptă până se întoarse. spuse Morosow. dar cu nimic mai puţin eficace. — Atunci pleacă şi vino într-altă seară. Ravic se uită la el. Boris. Mă duc în altă parte. Crezi că nu-mi dau seama de ce ai venit la Şeherezada de trei ori în două săptămâni? O dată însoţit de o minune cu ochi albaştri şi păr negru. Localul era încă aproape gol. Nu fi prost! Du-te. patronul tău. în uşă apăru un tânăr beat. — Atunci pleacă acasă. pe o canapea. — În mucegaiul din salonul palmierilor? Sau în bârlogul meu? Morosow îl lăsă pe Ravic şi păşi în faţa unei perechi care căuta un taxi. — Nu te face că nu ştii despre cine e vorba. — Ce ştii tu de Sigmund Freud? Eşti beat şi am să mă plâng căpitanului Cegeneţe. — E singură? — Nu primim prinţese domnitoare neînsoţite. câţiva vânzători de cocaină falsă aşteptau turiştii. — Şi eu m-am gândit bine. Dumneata ce impresie ai? — Foarte bună. Acesta este sfatul simplu al unui bătrân cu experienţă. Morosow se uită amuzat la Ravic. îmbătrânim. spuse el. dacă simţi neapărat nevoia. — Eşti mai chibzuit decât credeam. Nu-l plictisi pe tata Boris.Morosow îşi netezi uniforma. telefonează-i minunii cu ochii albaştri şi vino înapoi cu ea. băiete. Prostituatele stăteau rezemate de bar. — Căpitanul Cegeneţe era locotenent în acelaşi regiment în care eram eu locotenent-colonel. dar de două ori singur? Omul e slab — altfel ce farmec ar mai avea? — Du-te dracului. ca nişte papagali pe o vergea şi flecăreau. Ar trebui să ştii asta. El n-a uitat asta. — M-am gândit bine. În salonul de sus. — Ei. — Domnule colonel! O maşină de curse! Morosow chemă taxiul următor şi îl ajută pe tânărul care se clătina pe picioare să se suie. Extrem de ieftin. Două ore mai târziu Ravic era aşezat la o masă la Cloche d'Or. spuse el în cele din urmă. când am nevoie de toată tăria mea. Încearcă numai. Totuşi. Lasă-mă să intru. Altfel ai fi intrat de mult. — Nu. aici în stradă. Când nu mai suntem copilăroşi. Nu vreau să mă folosesc de ele. Dar cu maşina de curse ai nimerit-o şi mai bine. Lui Sigmund Freud i-ar fi plăcut întrebarea ta. Morosow se dădu la o parte şi lăsă doi americani să intre. Lângă ele. spuse Ravic. nu râzi? spuse beţivul. află că a fost bună gluma cu colonelul. — Ravic! Morosow îşi puse mâna grea pe umărul lui. Atunci te văd peste o jumătate de oră. Înainte de a putea continua. Trucurile n-au ce căuta aici. Tot o să se întâm-ple odată. — Poate că nu. Intră tu că vin şi eu cu tine. — Bine. spuse Morosow. îmbrăcat într-un smoking alb. Îşi dădu pe ceafă chipiul cu fierturi de aur.

domnule. numai rana deschisă. ca şi cum nu-i venea să creadă. Una din ele. Plecară cu toţii din local ca şi când nimic nu s-ar îi întâmplat. iar cealaltă. cu mâna la piept. asvârli cu un cuţit de masă şi se duse încet. în aşteptările din odăile ascunse. Una din ele era îmbrăcată într-un taior. pe scări strigând şi ameninţând înspre colţul unde stăteau cele două femei. din colţ. — V-a plăcut? îl întrebă cineva pe Ravic. De ce nu m-am dus la Şeherezada? De ce mă tem? Şi pentru ce fug? Sentimentul a sporit. — Ăştia miros imediat. Stătea la masă cu doi bărbaţi. Rochia îi era tăiată pe o lungime de câţiva centimetri şi dedesubt se vedea rana deschisă. femeia care-l oprise pe chelner coborî repede în bar.femei şuşoteau şi beau sherry brandy. pe scaun. "Ce prostie. Dar a mers repede. ou o mână îi ţinu gura. cu un pahar de brandy. O altă femeie îi bară drumul. — Din ce s-au luat? — Din gelozie. Chelnerul se îndepărtă. spuse ea. Chelnerul dădu din umeri şi se întoarse.. Văzu femeia în taior trăgând-o pe roşcată înapoi pe canapea. Venise în timp ce el vorbea cu chelnerul şi n-o văzuse intrând. — De unde au venit ceilalţi aşa de repede? Asta-i telepatie curată. — Nu s-a întâmplat nimic. ridicându-se în picioare. în rochia de seară de un verde care parcă iradia. doi din ei o ridicară pe roşcată şi o ţinură în picioare. dar cealaltă o ţinu într-o strânsoare de oţel. cu o pălărie garnisită cu flori. în toată acea singurătate care picura din nopţile străine. în clipa aceea îl observă şi . Cei mai mulţi dintre clienţi nici n-au bănuit scandalul. iar ceilalţi. fără stele. Nu se zărea nici o bucăţică de piele. Nimeni nu o opri. — S-a făcut. se gândi Ravic. Fără poliţie — asta-i tot ce vor. Ravic o văzu pe femeia cu părul roşu. se gândi Ravic. Totul se petrecu cu extremă iuţeală şi îndemânare. cu părul roşu. Alte două femei ascundeau masa de privirile clienţilor din local. care arăta ca o negresă deschisă la culoare. — Ăştia simt când e ceva. A fost aproape singurul lucru care m-a susţinut în târâşul meu peste frontiere. Nu s-a întâmplat nimic. Femeia cu părul roşu privea fix rana. apoi se lăsă din nou jos. — Mai serviţi unul? Ce-aţi băut până acum? — Calvados. Ravic dădu din cap. În acelaşi timp. Era chelnerul. Ravic ridică ochii şi o văzu pe Joan stând cu câteva mese mai încolo. O formă primitivă de dezinfectant.. cam beată.. Un minut mai târziu. Niciodată nu se denunţă. avea pe ea o rochie de seară scurtă. O deportare era de ajuns. a doua femeie se întoarse de jos. Nu are nici un rost să mă amăgesc. Femeia în taior îngenunchie pe banchetă. Între timp intraseră nişte femei. mai multe femei şi bărbaţi se înghesuiră în local ca printr-o minune. Aceste trei luni nu l-au distrus. Cealaltă îi turnă coniacul pe rană. Perverşii ăştia sunt nişte indivizi foarte ţâfnoşi. iar cu cealaltă îi trase mâna de pe rană. Chelnerul luă paharul lui Ravic de pe masă. Roşcata gemea şi se zbătea convulsiv. dimpotrivă — l-au făcut şi mai puternic. Înconjurară masa din colţ. făcură scut în jurul ei. Aproape că nimeni nu băgă de seamă întâmplarea. ştiu. o femeie veselă. de la bar. spuse chelnerul. în culori ţipătoare. cu cravată la gât şi purta monoclu. Depărtarea l-a întărit mai mult decât ar fi putut-o face ea însăşi. Neînţelegerile şi le rezolvă între ei. În acelaşi timp. Ravic făcu o mişcare involuntară. lăsată pe ceafă. — Probabil că a telefonat una din ele." Un ţipăt ascuţit îl trezi din visare. Desfăcu uşor două degete de la mână şi privi. Şi se ţin unii de alţii ca orbul de olog. râzând şi vorbind. Încă un calvados. şi acum. Un chelner venea pe scară. Roşcata rămase nemişcată.

Îi era proaspătă în minte scena care avusese loc ceva mai înainte. spuse el. Ravic nu răspunse. Goli jumătate din pahar. umerii nu ţi i-ai bronzat la Paris. Credeam că n-ai să te mai întorci. "Ciudat. — De când te-ai întors? întrebă ea. Ravic o privi. Ăsta nu e un motiv. Rămase în picioare lângă el. O jumătate de an închisoare pentru recidivă. La un moment dat. — E vina ta! izbucni ea. De ce n-ai scris? — N-am putut. spuse Ravic calm. tot atât de încet ca mai înainte. se ridică şi veni spre el. — N-ai nici o grijă. — N-ai intervenit? Deodată îşi aduse aminte. Se întrerupse. Deodată ochii ei se umeziră. făcu o mişcare ca şi cum era gata să se arunce de gâtul lui. spuse Ravic.. Chelnerul trecu pe acolo. Păli. A ta! Numai a ta! Se întoarse brusc şi plecă.. Acum ştiu cum merge treaba.ea. — De două — şi eu nu — tu nici n-ai. — Minţi. Fusese calm cât vorbise cu Joan. — De nimic. Nu se mai uita spre ea. Nu înţelegi? — Nu. Ravic îl observă. cu respiraţia tăiată. . — Ba este. muşchii pieptului vibrează sub piele. Atunci n-am vrut. întoarce-te la masa ta. sub pielea bronzată a obrazului. Nici nu dădu mâna cu el. — Te-ai întors? spuse ea încet.. Apoi. Se destinse şi căpătă nişte trăsături noi. În timp ce bea. S-a întâmplat ceva aici cu puţin înainte. spuse el. Aruncă o privire spre Joan şi Ravic. — Aştepţi o femeie? — Da' de unde! A avut loc aici un scandal cu nişte femei. — Joan. Ea rămase cu ochii ficşi la el. Nici la hotel. ochii însă îi rămaseră ficşi şi străvezii ca nişte cristale. — Iar minţi.. Dar n-o făcu. simţi emoţia. De data aceasta n-am intervenit. Rămase nemişcată mai multe secunde. cu o mişcare bruscă. repetă ea. — Te-ai întors? repetă ea. Dar nu bău. — Bine. — De două săptămâni. Aveau o intensitate aproape furioasă. — Credeam că n-ai să te mai întorci. fără să-şi ia ochii de la el. Nu ştiam dacă am să mă mai întorc.. Ravic dădu puţin masa la o parte şi se reaşeză. simţea privirea ei. faţa i se schimba.. — Nu ştia nimeni unde eşti. Nu tremura. Acum. voind să miroase cum stau lucrurile. — De ce să n-aibă nici o grijă? întrebă Joan. nici la Şeherezada. Trebuie să pleci! Nu ştiam că eşti la Paris. gândi el. Luă ca din întâmplare două tacâmuri şi o farfurie de pe faţa de masă în carouri albe şi roşii. Una din ele a fost rănită. Puteam să mă întorc sau puteam să nu mă întorc. — Joan. dintr-o dată. dădu masa la o parte. I se părură lui Ravic mai luminoşi ca oricând. — Şeherezada — dar am fost. Faţa i se schimbă. Ravic nu răspunse. — Nu! Nimic nu-i adevărat! Nimic nu-i adevărat! Nimic! — Joan. Pe măsură ce se apropia. De ce tocmai ei?" Ridică paharul şi-şi observă mâna. Chelnerul trecu pe lângă masă. Ce cauţi aici? Au să te aresteze din nou. Dar de ce să înţeleg că eşti aici de două săptămâni şi n-ai făcut cel mai mic lucru ca să. — Întoarce-te la masa ta. Se uită la paharul de calvados şi făcu un gest ca pentru a-l bea.

Du-te şi te schimbă. — Termină cu prostiile! zise el. — Te aşteptai la altceva? — Da. spuse Morosow. ostaş! Eram gata să te dau dispărut. dar ştia că e acolo. — Am fost astăzi peste tot. Simţi din nou privirea ei.— Ţigări. — Atunci hai la hotel să jucăm şah! — Ce? — Şah. Câteva ferestre erau încă luminate. — Ştiu. Îşi aprinse o ţigară şi goli şi cealaltă jumătate din pahar. — Bun. Ne bucurăm totdeauna când profeţiile noastre se împlinesc. Am întâlnit-o. Te aştept aici. bătrâna florăreasă îşi aduna trandafirii. Nu-i auzea nici măcar respiraţia. Că am să mă îmbăt de amărăciune chiar aici. Dar de ce nu? Câtă dreptate are omul în clipa când atacă! Chelnerii plecau. în haine de toate zilele. Totdeauna te aştepţi la altceva. Ai venit prea târziu. Trebuie să mă schimb. De ce nu? Se trezi şi simţi îndată că Joan era în cameră. "Ce-şi închipuie ea? se întrebă Ravic. Până atunci intră înăuntru şi bea o vodcă. Un joc cu figuri de lemn care în acelaşi timp te distrează şi te face să te concentrezi. Făcea impresia că bătrâna socotea că el n-are nevoie de aşa ceva. Joan vorbea însufleţit cu unul din însoţitorii ei. Ravic se rezemă de zid. În momentul când se ridică. — Nici tu. Ravic se uită la şirul de case. aerul era altul şi chiar şi el însuşi era altul. Faţa-i era aspră şi lipsită cu totul de expresie. deodată. iar zâmbetul forţat. Faţa lui Morosow se ilumină. — Nu te bucura prea devreme. Boris? — Peste câteva minute. în faţa Şeherezadei. — Când termini serviciul. fereastra era alta. dar i-ar fi plăcut să-l întrebe dacă nu vrea să cumpere un buchet. Taxiurile treceau fără grabă. Morosow ieşi ultimul. care-i făceau să pară nişte fiinţe ciudate. Viaţa scorneşte mereu câte o şmecherie nouă. n-o să ne jucăm acum de-a v-aţi-ascunselea. Nu-i oferi lui Ravic nici un buchet. A plecat toată lumea. Acum erau nişte civili obosiţi. . Aprinde lumina şi vino încoace. spuse Ravic. spuse el. — Bună treabă. Morosow se uită la el. Se trăgeau spre casele lor. — Nu. — Ce? — La Cloche d'Or. — Încotro? întrebă el. Nu-şi închipuise că Joan avea să ia iniţiativa. Ea nu se mişcă. Era încă întuneric şi n-o putea vedea. rămânând perplex. Ce aştepta? Nu ştia nici el precis. Camera era alta. Nu ridică privirea când Ravic trecu pe lângă ea. În cursul serii fuseseră caucazieni şi circazieni în haine roşii şi cu cizme. — Cum dracu. în faţa ei?" Chemă chelnerul şi plăti. Ravic cutreieră străzile şi se trezi. — Nu mă joc de-a v-aţi-ascunselea. — Cum te simţi? — Îmi vine să vărs. zise Ravic. Caporal. Era un gând prostesc. — Joan. Lângă el.

Am cunoscut un om care s-a încuiat în camera lui şi a rezolvat probleme de şah din clipa în care i-a murit nevasta şi până au îngropat-o. — Straşnic. — De asta ai jucat şi tu? — Nu. de ce? Ca să-mi dau curaj. spuse Ravic. Tu singură nu vezi? Ea îşi întoarse repede faţa spre el. zise ea. Voiam numai. e o probă că sunt crud şi lipsit de simţire. Atunci să trecem peste asta. îmi plac scenele bune. care şi-a pierdut soţia. Fii atentă să nu-ţi intre aşchiile în picior. Nu ştia că omul poate să facă multe lucruri nelalocul lor şi să fie în acelaşi timp neconsolat. — Credeam că n-ai să te mai întorci. care seamănă cu un acvariu secat. . Jos. S-a suit în pat şi a dormit două zile. Şah! Dar asta-i.. — Uşa mea este aproape totdeauna deschisă. Joan purta o haină uşoară pe care nu o mai văzuse până atunci şi o altă rochie decât cea pe care o avusese pe ea la Cloche d'Or. De fapt a mers bine. dar nu astăzi! — Nu fac nici o scenă. Soacră-sa şi-a ieşit din fire din cauza asta. — Ştiai că am să vin? — Nu. — Eşti cel mai rece şi mai lipsit de sentimente. — Am mai cunoscut un om. Arăta tânără. — La asta nu mă gândisem. Simplu. ca să nu se gândească la ea. Faptul că am jucat şah şi m-am dus să mă culc. Joan stătea acum în mijlocul camerei.. Ravic putea acum să-i vadă desluşit faţa. Ravic. Joan dădu cioburile la o parte cu piciorul. — Ravic. Rămase tăcută o clipă. — Uşa era deschisă. Ea păşi cu grijă peste cioburi şi se aşeză pe pat. Dar a mers. de ce faci asta? — Da. senină şi plină de viaţă. — Credeam că n-ai venit încă. Joan pusese mâna pe un vas şi-l trântise pe podea. Şi-aşa nu puteam suferi mizeria aia. Joan. dar am jucat şah. Pur şi simplu n-a putut face altfel.. răspunse el... spuse ea.. în prima lumină a zorilor. — Şah! Se desprinse din colţul unde stătea. Dormeam când ai venit. — Aveam de gând să beau.. Cineva care poate să joace şah când.— Atunci vino încoace. — Aşa se pare. — Ce? — Şah. — Joan. Rezolva probleme de şah ziua şi noaptea. — Da. spuse ea apoi. — A durat mult timp. Am fost în stare să câştig un joc.. în gaura aceea. Joan. — Bine. fără scene. dar eu ştiu că-şi iubea soţia mai mult de-cât orice pe lume. N-am putut să vin mai devreme. nu? Se auzi un zgomot de lucru spart. Ţi-am spus că acela era alt om. Lumea zice că e lipsit de sentimente. Scenele se pot justifica atunci când cineva este numai în parte nefericit. dormeai! Tu poţi să dormi! Ravic se ridică în capul oaselor. Sunt grozav de nefericită. spuse Ravic. ar fi fost potrivit împrejurărilor. dar cu tine nu poţi niciodată să ştii ce se întâmplă. Era surprins că nu era obosită. Cu Morosow. E ciudat ce etichetă s-a creat nefericirii! Dacă m-ai fi găsit beat mort. mă gândeam că eşti undeva şi bei.

De ce-o îmbrăcase? Era singura rochie pe care i-o dăruise el. N-ai observat? — Nu. Obloanele începură să scârţâie surd. Să nu ne mai gândim la asta. Afară se lumina din ce în ce mai mult. El se uita la şuviţe. Ştiam. silnicia închipuirii şi ameninţarea?" — Credeam că vrei să mă părăseşti. Ea se aplecă peste el.. E bine că am venit. Ravic recunoscu rochia. — Poliţia are tot atât de puţine şanse să mă prindă ca şi mai înainte. restul. Era o privelişte pe care o cunoştea şi pe care . adânc şi neliniştitor. — Ştiam! Ştiam! repetă ea cu convingere adâncă. cu cărţi. Nu se gândea niciodată la asemenea lucruri şi nici nu voia să se gândească. În timp ce bea. Joan. mugetul sângelui. Masa era de proporţii mijlocii. era destul că o ştia acolo. Apoi se uită din nou la el. Atunci a fost un accident nenorocit. Cu siguranţă că voiai. Deodată nu mai voi să se gândească la nimic. Nu m-am gândit imediat la asta.— De ce nu mi-ai scris? — Ar fi ajutat la ceva? Ea privi în lături. Ravic întinse mâna după pachetul de ţigări. — Ei bine că am venit? întrebă ea. haina îi alunecă de pe umeri. Elveţia e prea mică. Stai culcat că aduc eu. Nu ştia de ce venise şi ce voia de fapt — dar. Am ajuns aşa de departe? Dincolo de orice putere de stăpânire? Până la punctul la care începe întunericul. — Ar fi fost mai bine dacă nu mă întorceam. — E bine că am venit. e calvados. — Când te-am văzut. Trebuie să ştii. — Calvados e? — Da. spuse Joan. lângă pat. În lumina mai vie a zorilor. Şi când ai plecat. Se ridica vântul de dimineaţă. Ea luă paharul şi bău. La început am aşteptat să te întorci la Cloche d'Or. Faţa ei era atât de aproape de a lui încât părul îi cădea pe umerii lui Ravic. aşa deodată — spuse ea — n-am putut să mă mai gândesc la mine. Mă gândeam că trebuie să te întorci. — Da. Da. Ravic simţea cum atingerea ei îi străbate prin coaste. Ravic nu putea să sufere noptierele şi consolele acoperite cu imitaţie de marmură şi care stau de obicei lângă paturi. Joan turnă. I-o făcuse el cadou la Antibes.. Nu-şi închipuise că avea să fie destul. într-un mod ciudat. "Ce este cu mine? se întrebă el. Joan stătea lângă el şi era destul pentru acel moment. — Ar fi fost mai bine. — Ştii. Era pe masă. De ce nu te-ai întors? — De ce să mă fi întors? — Aş fi mers cu tine. Ravic. Ravic ştia că nu e adevărat. îl luă pe celălalt şi-l goli. dar nu voia să se gândească acum la asta. Dar pentru mine nu mai există altă ţară sau alt oraş. — Vrei să bei ceva? întrebă el. Joan se uită la el. Spune drept! Ravic rămase tăcut. — Dar aici — poliţia n-o să. — Nu ştiu. La nimic. deodată. ţigări şi alte lucruri pe ea. — Mai dă-mi un pahar de calvados. Îşi sprijini braţul de pieptul lui în timp ce ţinea sticla. am crezut că n-am să te mai văd. peste tot sunt fascişti. Îi dădu lui unul. Aduse sticla şi umplu două pahare.

— De ce te agăţi tot timpul de greşelile mele? Alţi oameni nu mă critică. — Ah. Dar aici. avea putere asupra lui. — Nu poţi să mă laşi singură. Nu vrei să stau cu tine? — Nu. — Da.. chipuri mai bune. Ar fi fost altceva dacă ai fi trăit în altă ţară. de atâtea ori. Cu tine nu ştii cum s-o scoţi la capăt. se schimbau fără întrerupere. Am fi fost numai despărţiţi. De când ai plecat. Fără tine. — Aşa e cum spun eu! zise ea. Nu mă mai iubeşti. devenind deodată mânioasă. Mă faci să spun lucruri pe care n-aş fi vrut niciodată să le spun. La tine fiecare fleac devine imediat o problemă. Pentru totdeauna. spuse el. foarte străină şi foarte familiară. — N-ai spus că nu credeai că am să mă mai întorc? — Asta nu-i totuna. văzu că rujul de pe buzele ei era crăpat. Dumnezeule! spuse Ravic. — Aşa — spuse ea cu vocea sugrumată. şi deasupra lui închipuiri felurite care cred că au voinţa lor şi soarta lor — era oare vina lor? Făcea şi el parte dintre ele? Nu era şi el. Ai răspundere faţă de mine. Ravic simţi pentru o clipă că o urăşte — pentru zâmbetul ei şi pentru felul cum o spusese. Văzu că pielea de pe fruntea ei se cojea. zise ea şi zâmbi.nu o cunoştea.. Joan se îndreptă şi-şi netezi părul. Ei erau cei mai avizi sfărâmători de visuri. Se luminează. Nu vreau nici un fel de spovedanie! Simţeam numai nevoia să ridic nivelul convorbirii noastre. Joan se uită la el. — N-aş fi putut îndura. deschişi. totdeauna aceeaşi şi niciodată aceeaşi. Într-un fel sau altul. Joan.. — Nu vorbi prostii. Dar era oare vina lor? Era într-adevăr vina lor? Creaturi mânate în neştire — un magnet uriaş ascuns undeva adânc. Asta mai lipsea! Cu ce dobitoci ţi-ai petrecut timpul în ultimele luni? — Nu erau dobitoci. uitându-se la el. Şi-acum termină. e bine. În curând va trebui să pleci. Şi după aceea loveşti în mine. Ravic. Ce altceva puteam să fac? Să stau la Hotel de Milan. — Ce? — Să fi stat departe.. — Ce? Joan rămase cu ochii mari. Aş fi putut să vin la tine din când în când. puterea de închipuire — ce repede se puteau schimba! Ei înşişi. ştia că există chipuri mai frumoase. La ce oare se gândea adineauri? Bezna iubirii. — Bun. Ravic sorbi dintr-o dată o înghiţitură zdravănă şi se trânti iarăşi pe spate. de o . — Eşti sigură? — Ai răspundere faţă de mine. Gura şi ochii ei erau rigide. sau m-aş fi mângâiat măcar cu gândul acesta. — Atunci sunt răspunzător şi pentru ocuparea Cehoslovaciei. să mă uit la pereţi şi să înnebunesc? Ravic se îndreptă. Şi chiar el îi dăduse această putere. în pământ. — Eu nu vorbesc. — Fără spovedanii! spuse el. ca nici o alta. mai curate — dar mai ştia că faţa aceasta. tu vorbeşti. Ravic respiră adânc. în acelaşi oraş — nu înţelegi? — Ba da. văzu că nu era fardată cum trebuie — văzu toate acestea pe faţa care era acum atât de aproape de a lui încât în momentul acela absorbea tot restul lumii — o vedea şi ştia că numai fantezia lui o făcea să fie misterioasă.

spuse el. dar. Erai disperată de atâta ploaie. Zorile se prefăcuseră în primul roşu al dimineţii şi străluceau deasupra lor. Şi păsările de acolo. De ce atâta prefăcătorie? Şi de ce jocul acesta de-a v-aţi-ascunselea? Ea a venit. vântul şi sângele? De ce o mai întrebase? De ce voia să ştie? Joan era aici. Nu-i destul? — Da. peste toate curţile murdare şi acoperişurile înnegrite de fum. Joan! Ce zi! Ţi-aduci aminte cum ploua? — Da. — Despre ce s-a întâmplat între timp. prin ferestre. Până şi o grădină. spuse ea. ca un fluture cap-de-mort. — Ia priveşte. Dar mai întâi a trebuit să-mi iei toată bucuria. Ai dreptate. pentru ce ai venit? — Pentru ce mă întrebi? — Da. că-i sunt superior fiindcă a venit. roua de la fereastră. Gerul era cenuşiu şi ploua. cele zece minute de tăcere înainte ca ziua să-şi caşte fălcile. Joan înălţă capul. Ravic? spuse ea. O văzu că plânge. — Joan. — Am întrebat şi-aşa prea mult. — De ce nu-mi pui întrebări. Câţiva nori pluteau ca nişte flamingi adormiţi. Sunt aici. păstrând încă în ea răsuflarea pădurilor şi a câmpiilor. Ea clătină din cap.. şi eu îmi închipui. Joan. Stătea vârâtă strâns în el. Şi-acum. prosteşte. "Bucurie. ca un fluture pestriţ. Roşeaţa dimineţii se ridicase sus. aş fi stat tot în pat. spuse ea. Joan. în acelaşi timp. întocmai ca un fluture de noapte. Ziua proaspătă sufla curat din depărtări.. Ar fi trebuit s-o fac mai demult! Sunt un imbecil. — Nu am ce să întreb. iubitule. Garoafele roşii de la fereastra refugiatului Wiesenhoff. spuse Ravic. E destul. arăta ca o fiinţă care căzuse din lună şi nu ştia ce-i cu ea.. Părea o spălătoreasă frumoasă şi supărată. cerul era de un albastru stins. ce crezi că sunt eu. Tot timpul a plouat. Deasupra. Nu mi-ai spus-o chiar tu? — Asta-i altceva. se gândi Ravic. la piciorul patului. iute — şi acum el stătea în pat şi număra ochiurile şi dungile subţiri din aripile lui şi-i privea amestecul palid al culorilor. — Nu era nevoie să te scoli ca să mă săruţi. — Acum avem totul. Vrei să mă dai afară? — Nu. zburase încoace.prudenţă obositoare şi nu făcea şi el caz de puţin sarcasm ieftin — ştiind însă în străfundul lui ce avea să se întâmple în mod inevitabil? Joan stătea copleşită. — Nu s-a întâmplat nimic. — În sfârşit. fără să se gândească. Şi-acum. Dacă n-ar fi venit. în spatele caselor. din castan. pentru ce te întreb? — De ce pui tot timpul întrebări.. cugetând şi încercând eroic să mă mint pe mine însumi şi în acelaşi timp dorind în taină să vină. Am spus prostii. Ce bine că te-ai întors! În ochii ei se aprinse o lumină. Dar ce dracu înseamnă toate acestea? N-avea ea dreptate? N-avea ea dreptate aşa cum au dreptate vrăbiile. Ea-şi închipuie că în asta constă bucuria! Să fii împins de la spate spre pofta posesiunii — asta se cheamă bucurie? Afară e un moment de bucurie. Uită-te la ce-i a- . — Ploua şi când am plecat. Totul. — Da. îşi săltă picioarele peste marginea patului şi-şi puse papucii. Vreau să te sărut. Zvârli păturile la o parte." . Joan? spuse el. — Dumnezeule. — Ce vrei să faci? îl întrebă Joan surprinsă.

N-am dezamăgit pe nimeni. şi îi simţea pielea caldă şi adormită. Mai era ceva de spus? — Nimic din ce ar putea spune un portar de noapte. Dar în clipa aceasta mor o mie de oameni sau se nasc o mie de oameni.fară. — Morosow. spuse ea. de ce faci duş la miezul nopţii? Joan deschise uşa. Şi tu-mi ceri să-ţi pun întrebări? Ochii tăi. se ridică şi asta-i tot. în definitiv. bârfitorul acela. Dormea agăţată de el ca şi cum n-ar mai fi vrut să-l lase să plece. In hotel începuseră zgomotele de dimineaţă. Picăturile de apă scânteiau pe umerii ei bronzaţi. auriul. Dar majoritatea oamenilor trăiesc în el. Îşi alungă numaidecât somnul. Portarii parcă ar fi garderobiere — bârfitoare de profesie. Arăta ca o amazoană cu coif. Dacă e război în China sau în Spania. Ravic rămase treaz câtva timp. Dar nu bârfesc. în lumina aceasta roşie. Pantofii ei de brocart stăteau lângă fereastră. — Lasă-l în pace pe Morosow. Afară de asta. Unul din ei era trântit pe-o parte. bătrânul Aaron Goldberg îşi făcea tabietul de dimineaţă. — Pentru asta nu pot să-i rămân toată viaţa îndatorată. Eu pot să dorm oricum. — De câtă vreme n-am mai auzit asta! spuse ea. "Să adori sau să părăseşti. şi eu stau să întreb despre lucruri care au trecut? Tu te-ai întors şi eu să rumeg. Robinetele hârâiau. Auzi curgând apa de la baie şi se ridică în capul oaselor. Nimic altceva. Ea îl privi o clipă cu ochi iscoditori. Ravic se uită la ceas. Cine se trezeşte pe dată. Portarii de noapte şi doctorii sunt pesimişti de profesie. tuşind în faţa ferestrei deschise. gândi el. — Joan. nu pentru mine. — De unde ştii? — De la Morosow. Sunt obligaţi să fie discreţi. Era ora zece dimineaţă. strigă el. Întreabă dacă a plouat ieri. Cine putea face asta! Dar cine ar fi vrut s-e facă?" 20 Se trezi. Îşi câştigă existenţa din ce are viaţa noastră mai întunecat. Joan nu mai era lângă el. — N-am vrut să te trezesc. Dar ce te-ai sculat la ora asta? Joan îşi pusese pe cap o bonetă de baie şi apa picura de pe ea. — Ştiu. Dormea adânc şi el simţea respiraţia ei uşoară şi regulată pe pieptul lui. Ce altceva ţi-a mai spus? — Nimic. a făcut-o pentru tine. uşile se trânteau şi dedesubt. — Întunericul vieţii — spuse Joan. Cuvinte mari. Întorcându-şi capul îi văzu faţa complet destinsă adâncită în somn. Roşul. Rochia de seară şi haina Joanei erau aruncate pe jos. — N-are a face. sânf ca marea grecilor. albastrul. — Atunci ai trăit printre cretini. frunzele veştede ale trecutului? Drept ce mă iei. mai poate încă să scape. Învăţase să facă acest lucru în ultimele luni. ca un prost. Femeile trebuiesc adorate sau părăsite. Şi. violetă şi de culoarea vinului. Joan stătea cu umărul pe braţul lui. Există. o faţă curată ca însăşi nevinovăţia. Cine doreşte aşa ceva? — Nimeni. Morosow te-a ajutat să fii angajată la Şeherezada. — Nu mai sunt o pasăre de noapte. Ravic. . Am plecat de la Şeherezada. Joan? Joan nu mai plângea.

că dacă nu. Un coif. ăsta-i motivul. Are un fel aparte de a te privi. Vară. o amazoană. Ea începu. . — Stai aici. — Eşti supărat că sunt geloasă pe prietenii tăi? întrebă ea.. N-am încredere în el şi nici tu n-ar trebui să ai. să râdă. Are o influenţă rea asupra oamenilor şi tu eşti tot timpul cu el. Joan ieşi din baie şi se agăţă de gâtul lui. Urmări linia de la pomeţii ieşiţi în afară până la bărbie. — Nu poţi să te duci nicăieri la ora asta. Fusese atrasă de bună seamă de garoafele roşii ale refugiatului Wiesenhoff şi acum plecase să caute alte flori. — Nu. El clătină din cap. toţi portarii din Franţa sunt o clientelă grasă pentru poliţie. ce? O albină zumzăia afară. deodată. ce stătea pe pervazul ferestrei. — Da. Vară. Ravic stătea. spuse el. — Ţi-a fost dor de mine? întrebă Joan. Ravic simţea că nu era singurul motiv. Zbură de mai multe ori în jurul paharului. asta-i tot. — Eşti supărat? întrebă ea la rândul ei. păstrând încă pe pielea fină mirosul apei şi al tinereţii. ca să se întoarcă la soare şi la garoafele refugiatului Wiesenhoff. o suprafaţă lină în care se răsfrângea o pată zâmbitoare. de calvados. — Dacă nu. de dimineaţă? întrebă el. Albina intră în odaie şi se aşeză pe un pahar nespălat. Mesteceni şi plopi. — Mult? — Da. — Dă-mi drumul. Ea nu răspunse. Hai să dormim. Nu-mi place. Cine ştie dacă. Pleoapele prea grele. spuse Joan rezemându-se de umărul lui. — Ce vrei să mănânci acum. Ce să mă apuce? Nu pot să-l sufăr. El îi simţea pielea udă prin pânza subţire a pijamalei. — Dealtfel ce ai împotriva lui? — Nimic.. păşuni în aerul dimineţii. în rochie de seară. pe fereastră. — Ştiu că nu mă crezi.. Asta-i motivul. Ştii. — Dă-mi drumul. apoi ieşi zumzăind. Gura. Toată lumea de la Şeherezada spune la fel. — Joan! Ravic aruncă pătura într-o parte şi se sculă. Mai era ceva în plus. zise Ravic. Albina se ridică.. — Altceva? întrebă Ravic calm. Trebuie să plec.Ravic întinse mâna după o ţigară. — Aha. se gândi el. N-am dormit destul. lungit lângă Joan. — Nu pot. nimic nu mai era sec şi mort. O naiadă ieşită din valurile oceanului. Timp de un minut luminos. păr plin de mirosul finului şi piele ca frunza de trifoi — sânge recunoscător curgând tăcut ca un pârâiaş şi udând fără poftă locuri nisipoase. ceruri pierdute şi zvâcnirile din vine. Îi simeţa trupul şi îi simţea sângele. — Da. — Ce? — N-ar trebui să ai încredere în el. — Mi-am adus altă rochie. Ravic o urmări cu privirea. Nu vorbi prostii. — Mi-ar plăcea să stau aici. Sânii apăsaţi pe pielea lui goală de sub pijamaua deschisă. murmure tăcute şi moi care veneau ca un ecou din depărtări. Ce te-a apucat? — Nimic.

declară ea cu o voce răguşită. Ştiu eu cum este în mai şi în iunie. Îţi făcea impresia că se pricepe la calvados. Aşeză tava pe masă şi ieşi din cameră. — Uită-te şi tu. Salonul e plin de pe acum! Ce-a intrat în oamenii ăştia.. Ravic? Ravic ridică din umeri. — Aveţi fete mai multe ca înainte. — Poate din cauza vremii. bere sau vin. — Nici noi nu înţelegem cum de merge aşa de bine. Albina reapăru. zise Ravic. — Numaidecât. Ravic puse microscopul la o parte. Rolande îi turnă cafeaua. în iunie? Rolande se aşeză odată cu el.. intră în salon. — Dar la noi nu se scufundă nimic! Afacerile merg straşnic. într-un şorţ de mătase roz. Avea chip de sfântă şi era cea mai căutată prostituată din local. — Da de unde. Poţi să-mi dai nişte cafea. Nu mai zumzăi fără rost încoace şi încolo. cu silueta de băeţandru. unt şi două borcane cu marmeladă. Cafea tare. — Foarte bine. spuse Ravic. Chipul angelic se prefăcu într-o strâmbătură copilărească. — Ştiu o poveste cu un transatlantic care se scufunda. E făcută în casă. Oamenii parcă au înnebunit. Îţi poţi închipui francezi comandând şampanie? — Nu. Când vrei să se obrăznicească şi ele? Marmelada asta ce vrea să însemne? . Se obrăznicesc de cum îşi dau seama că avem nevoie de ele. — Douăzeci în plus. Şi Ravio n-o întrebă. oftă Rolande. — Eşti sigură că voiai să rămâi aici? — Da. Şi pantofi. — Nimic de băut. Începe de după masă. Nici de ce. — Doamna a auzit că domnul doctor bea oafea. Trebuie să fie printre lucrurile mele. de bas. — Astăzi nu. în vârstă de douăzeci şi unu de ani. Zbură drept la pahar şi se aşeză pe gura lui. apoi îşi aprinse o ţigare şi se duse la fereastră. Îţi vine să crezi aşa ceva? — Nu. spuse Ravic. Vă trimite nişte marmeladă s-o gustaţi. Ducea o tavă cu pâine. Joan nu spuse unde trebuia să plece. Te vei convinge singur când o să ne ducem jos. Te asurzeşte. iar seara. — Merge aşa de bine acum. Platanii se îmbrăcaseră în frunziş proaspăt. Chiar la ora asta! N-o să-i mai vezi numai pe experţii care aşteaptă ziua de vizită medicală. Deodată Ninette rânji. spuse Joan fără să se mişte. — Nu vrei nişte vodcă? E Zubrowkă. Uşa se deschise şi Ninette. până nu văd. Sau la zahărul din fructe. Dar francezii! Şi încă parizieni! Şampanie! Pe care o plătesc din gros! În loc de Dubonnet. Rolande aduse cafeaua. Când plecase erau încă goi. sărind într-un picior.— Unde? — Sub haină. — Şi activitatea! spuse ea. Rolande aduse o tavă cu sticle şi pahare. Dar ce se petrece acum e curată nebunie. — Străinii da. Pernod.

Ultima mândrie a unei femei deziluzionate şi care îmbâtrâneşte. — Ce-i mai mulţi vorbesc foarte bine franţuzeşte.— Mândria doamnei. Are să controleze dacă ai mâncat sau nu. Fă-i favoarea asta. N-a fost nimeni toată ziua. Şi Germania a pus embargo pe monedă şi a închis frontierele. — Bine. Îşi cumpărase mai demult . Aparţinea refugiatului Wohlmeyer. nu? Rolande râse. — Nu-i deloc curios. devenise un tiran al familiei. Curioasă treabă cu nemţii ăştia care au o mulţime de bani şi vorbesc aşa de bine franţuzeşte. Copilul se născuse în Franţa şi ei sperau ca din acest motiv să obţină paşapoarte franceze cu doi ani mai devreme. — Nici n-a întrebat de mine? Portarul clătină din cap. În consecinţă. De jos auzeau voci. scoase câteva linguri de marmeladă. Rolande deşurubă capacul de sticlă. obiectul veneraţiei şi speranţelor părinţilor lui. N-aveţi şi o mulţime de bădărani? Recruţi şi soldaţi coloniali? — Toată ziua sunt pe-aici. Ravic se ridică şi deschise uşa. — Şi nemţii cheltuiesc o mulţime de bani. spuse el. Niciodată n-am avut atâţia nemţi ca acum. — M-a căutat cineva? întrebă el pe portar. Ravic dădu din cap. E foarte bună. Ravic se sui sus. Şi nu poţi să iei cu tine mai mult de zece mărci. Toţi sunt francezi? — Da de unde. — Aruncă-l undeva mai târziu. — Nu. Se auzea melodia unui cântec popular german. — Puţin îmi pasă — atâta timp cât plătesc bani buni. în vârstă de un an şi două luni. asta-i curios. cu inteligenţa lui de un an. mai ales când e făcută de milionari. Lucien. râsete şi strigăte. Majoritatea sunt nemţi. — Nici după masă? — Nu. Nu vrei să guşti? — Nu pot să sufăr marmelada. Nu poţi să ieşi decât cu permisiunea autorităţilor. — Mi-am închipuit. — Mai ales soldaţi. Nimeni. Nu aşa cum aveau nemţii obiceiul să vorbească acum câţiva ani. îmi închipui. Ravic se duse la el în cameră să citească. Coridorul mirosea a varză şi a întuneric. La etajul întâi îi auzi pe soţii Goldberg certându-se. de la Frankfurt pe Main. Ajunse acasă după opt. muzică. — Da. La etajul trei cânta un fonograf. o întinse pe o bucată de hârtie groasă. o înfăşură împreună cu o bucată de unt şi câteva felii de pâine prăjită şi întinse pachetul lui Ravic. Era cetăţeanul francez Lucien Silbermann. Fă-o din politeţe. La etajul al doilea plângea un copil. născută Levi. Cinstesc pe toţi care vor să bea cu ei. — Ce iad. în casa ei de pe Riviera. Majoritatea sunt străini. — Americani? — Nu. Ea singură a făcut-o. nu? Rolande dădu din umeri. spuse ea. cafegiul Siegfried Silbermann şi soţia sa Nelly. de curând scăpat din lagărul de concentrare de la Oranienburg.

regi. zise el. Fiecare lucru se petrecuse de zeci de ori înainte. — Unde s-a dus? — La Ambasada Americană. egoişti îmbătaţi de putere. — Dacă mă caută cineva. Juca şah cu un tip roşcat. Coborî scările şi intră în Catacombă. De la fereastra de dedesubt venea zgomot de voci. Ravic dădu din cap. — Astâmpără-te. — Ia uite ce păţesc. toate se repetau mereu — şi mereu popoarele răbdătoare se lăsau mânate unele împotriva altora. — Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. călcările de jurăminte.câteva volume de istorie universală şi le scoase acum din geamantan. fără entuziasm şi se ridică. Împleteau sau citeau. asasini. Aaron se întoarce într-o oră. religii şi maniaci. — Ce se poate face ca să reuşeşti să dormi puţin? Aici nu pot să . spunea Ruth Goldberg. spuse Filkelstein. Numai în primii ani fusese aşa: întrebări grăbite. Vine din Germania. lanţul nesfârşit de războaie — istoria omenirii era scrisă cu sânge şi lacrimi şi printre miile de statui pătate de sânge ale trecutului.. spunea doamna Goldberg. Şirul nu se mai termina niciodată. cu chipuri îndurerate. — Domnul Finkelstein. Era aproape zece. Eu n-am nici o para chioară. — Nu acum. Roşcatul îşi ridică ochii spre el. — Ce mai e pe acolo? întrebă el fără interes. Cine nu-i nebun? Ştiu că e şi bătrân. numai ca să spună ceva. numai puţine purtau aureola argintie a bunătăţii. Wiesenhoff îngăimă ceva. Ravic se duse să-l caute pe Morosow. Nu sunt dispusă. pentru kaizeri. Roşcatul se pricepea bine la şah. paricizi. Pe urmă vine înapoi la hotel. spuse Morosow. — Natural. crimele. Nimic altceva. Minciunile. Nu mai auzise de Joan de când plecase în dimineaţa aceea. masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu. Dealtfel Ravic nici nu se aşteptase să spună ceva. — O oră e o oră. Se uită la telefon şi şovăi. Juca repede şi cu o totală indiferenţă. El e cu banii. Nu era prea vesel să le citeşti. spuse el portarului. Ravic puse din nou cărţile la o parte. Morosow era acolo. spuse ea după un timp. In fiecare seară se duce acolo. Şi toţi oamenii cu cap mai ştiau că un guvern care rezolvă problema şomajului prin crearea unei industrii de armament are numai două posibilităţi: războiul sau catastrofa internă. Câteva femei stăteau prin colţuri. corupţia datorită poftei de putere. — Şah şi mat. Odaia acestuia era încuiată. Se uită la Ravic. Toţi ştiau acum că numai un război putea aduce aşa ceva. Deci războiul. nădejdea înfrigurată că în curând Hitler se va prăbuşi. aşteptare. N-o întrebase dacă avea să se întoarcă seara. înşelători. Wiesenhoff şi doamna Goldberg discutau cu aprindere. Fusese sigur că va veni. Ravic se ridică. Acum nu mai era sigur. stă afară şi se uită la ea. Ravic urmări câtva timp jocul. Ravic dădu din umeri. într-un măcel fără sens. spunea ea. replică Ruth Goldberg pe un ton certăreţ. Cât despre tine. Tot ce câştigai citindu-le era satisfacţia ciudat de deprimantă că ceea ce se întâmpla astăzi nu era nou. — Pentru tine e foarte simplu! Vrei să-ţi faci pofta şi nimic altceva. Morosow pierdea.. sunt jos. profeţi fanatici care predicau iubirea cu spada. Demagogi. — Poate să vină şi mai devreme. Roşcatul dădu din umeri şi nu răspunse. Wiesenhoff spuse ceva ce Ravic nu înţelese.

Portarul de noapte. — Aştept pe cineva. — Vino înapoi. Predecesorii voştri. Ravic îşi dădu seama că Joan n-avea să vină. Morosow se lăsă pe spate şi-l studie pe Ravic. Morosow umplu paharele. ca un val rece şi întunecat. Dintr-o dată totui i se păru limpede şi simplu. — N-ar trebui să-i cunoaştem pe doctori personal. — Clarisse! O sticlă de rosé. — Bea. Nu simţim nimic din răul pe care-l facem altora. Adorm şi mă trezesc imediat. Îi dădu lui Finkelstein mai multe pastile pentru somn. Este şi în asta ceva neomenesc. — Am să-ţi dau nişte tablete. spuse Finkelstein fără să-i tresară un muşchi al feţei şi se retrase ca o umbră. Respiră adânc şi. Se întoarse ca şi când cineva ar fi vorbit în spatele lui. — Nu sunt băutor. Ravic se sui cu Finkelstein în camera lui. Ravic. — Mulţumesc. — Finkelstein ăsta joacă întocmai ca o maşină de cusut. Când sunt operat. clătina din cap. care tocmai sosise. — M-a căutat cineva? întrebă el. — Cum de eşti aici într-o seară ca asta? — Aştept o vizită. În asta constă mizeria omenească. aprinzând lumina. Pur şi simplu. nu pot să dorm. vrăjitoarele şi vracii. spuse el pe un ton plin de reproş. Burgund sau bere multă. Când deschise uşa. — Tu stai aici şi bei. strigă Morosow după el. Se întoarse la Morosow. Încrederea este necunoscutul — o calitate omenească adânc înrădăcinată.dorm. Morosow sună clopoţelul de paracliser. Ne-am îmbătat împreună — cum vrei să mă las operat de tine? Sunt convins că eşti un chirurg mai bun decât altul pe care nu-l cunosc — totuşi i-aş prefera pe acel altul. zise Morosow. Atunci am avea pacea mondială. doresc să cred într-o putere supraumană. aerul nopţii năvăli spre el prin fereastră. şi dincolo victima ta zace în delir. La ce altceva se aşteptase? Că avea să renunţe la tot pentru el? Ce prostie! Sigur că exista un altul. Se simţea nefericit. frate! Câteva femei îşi ridicară privirile. Pierdem ceva din încrederea pe care ne-o punem în ei. Am cutreierat străzile ore întregi până mi s-a părut că sunt obosit mort. şi nu numai un altul. ca şi cum de aceasta depindea viaţa lor. ştiau lucrul acesta. Burgund. privi iute în cameră. dar şi o altă viaţă la care ea nu voia să renunţe! Se duse jos. Morosow juca şah şi privea în jurul lui satisfăcut. E dezgustător! Un matematician. Urăsc perfecţiunea. — Iar te pregăteşti să omori pe cineva în mod ştiinţific? — Am scos ieri stomacul unui om. Hai cu mine sus. Nu voise însă să creadă una ca asta. . Se uită la Ravic. Îşi amintea că prevăzuse aceasta încă de dimineaţă. prietene! Doctorii ar trebui să locuiască în spitale şi să nu iasă în lumea celor neiniţiaţi. spuse Ravic. Între timp femeile dispăruseră pe tăcute. Nu mă lăsa singur aici. Nu este omenească. Să ştii că sunt jos. Nu era nimeni. Ar trebui cel puţin să te doară stomacul. Joan îşi făcuse gustul şi acum îşi vedea mai departe de treabă. Gura îi era plină de cârnat cu usturoi. Dar de ce vrei să porneşti reforma cu doctorii? Ar fi mai bine să începi cu politicienii şi cu generalii. declară el. Nu mi-a ajutat la nimic. — Aşa e. declară el. replică Ravic. apoi îşi văzură mai departe de împletit şi de citit.

Lucrez voios în acest scop. La fel şi animalul. — Trebuie să plec. Omul o ştie. suflete! Zboară! Nu suspina. asasin legal! N-am cântat noi chiar acum cântarea cântării omenirii? Morosow zgâlţâi palmierul cenuşiu şi făcu să se înalţe tot praful de pe el. declară el.— Nici eu nu te-aş opera. De-ar intra acum. În fond. de asemenea. Înalţă-te. găinar al morţii. Tocmai se deschidea. Ai habar care e singurul lucru pe care-l ştie? Că trebuie să moară. Boris. — De ce nu? — Nici unui doctor nu-i place să-şi opereze fratele. cu vin. Asta o spun doctorii. — Nu căuta să scapi de întrebare. nu şi boii.. — Şi să se îmbete. "Joan. Vezi din câte contradicţii suntem formaţi? Şi tu vrei să ştii de ce murim? Morosow ridică ochii surprins. plantă agăţătoare fără sol. vulpile omoară găini. Mă duc să deschid uşile în cetatea culturii. Dacă ne-am fi mărginit la fericirea poftelor şi a mâncării. — Asta o spun măcelarii. gândi ceva în el. — În nici un caz n-am să-ţi fac această favoare. gândi Ravic. Portarul de noapte intră şi se apropie de masa lor. spuse Ravic. apoi trase o duşcă bună. Telefonul. pe Dumnezeu şi reînvierea. Şi care e singura fiinţă din natură capabilă de sinucidere? — Tot fiinţa umană — care a inventat veşnicia. Nu ştiu că trebuie să moară. Asta o spun oamenii de ştiinţă. — Mai întâi să te întreb altceva. Cu rachiu. adio! Fii mândru că eşti un romantic! Îl privi pe Ravic rânjind. greşeala a fost că am început să gândim. să se îmbete de nădejde şi de deznădejde. Morosow se uită la Ravic ca un copil fericit. care e singura rasă de pe pământ. pentru ce trăieşte omul? — Ca să se întrebe pentru ce. "Dacă ar intra acum cu pasul ei legănat. — Simbolul brav şi duios al unei speranţe despre sud. pe uşa aceea de colo cu geamurile murdare!" — Boris. om fără casă. — Aşa e. nu şi cobaii. Planta. adio! Şi ţie la fel. nu şi şoarecii albi. — Bun. Şi animalele de experienţă ar trebui să aibă o mândrie profesională. Bineînţeles că suprema creatură. Cineva face experienţe cu noi — şi se pare că nu a găsit încă formula. hai să bem un pahar în cinstea frumosului — veşnicia bine-cuvântată a momentului! Ştii tu ce altceva mai poate face fiinţa omenească? Să râdă şi să plângă. nu s-ar fi întâmplat toate astea.. Piatra e reală. Boris. dându-ţi totdeauna impresia că merge împotriva unui vânt uşor. Şi nu începe să vorbeşti de transmigraţiunea sufletelor. apoi se ridică. Eu am să mor de apoplexie în timpul somnului. În . Ca antitoxină i-a fost dată imaginaţia. Mai ai de pus vreo întrebare? — Da. cu filosofie şi cu femei. Corespund scopului lor. Leii omoară antilope. Se uită spre uşă. Montmartre. Să nu ne plângem." Trăiască legea raţiunii suficiente! Hai. Ravic se uită la el. — Excelent. păianjenii omoară muşte . Ravic nu-i răspunse. care de când lumea se războieşte cu ea însăşi şi se omoară singură? — Astea sunt întrebări pentru copii. Şarlatanule. fiinţa umană — care a invetat cuvintele iubire. bunătate şi îndurare. plantă de vis a unei proprietărese franţuzoaice. — Sofistule. De ce moare omul tocmai când a ajuns să se întrebe pentru ce trăieşte şi a devenit ceva mai înţelegător? — Unii oameni mor fără să fi devenit mai înţelegători.

domnule Morosow. Ravic privi în jur. mirosind urât şi tăiat în bucăţi şi avea ceva care-l făcea să mişte ochii şi care se numea suflet. — Foarte resemnat. Tocmai le-a adus băiatul. Sora se ridică şi aşteptă. Un bolnav foarte cumsecade. — Da. de tuberculoză. Lângă ea. Ravic. Nu ajută la nimic. dar nu putea să verse. Ravic îi făcu o injecţie. care şi-a zdrobit braţul. Omul acesta nu mai avea şanse să trăiască. sau cu Gaston Perrier din camera alăturată. . Îl întâlni pe Goldberg în faţa uşii de la intrare. Cu bine. Foarte resemnat — ce expresii mai întrebuinţează şi surorile astea! Bietul om lupta cu toate armele corpusculelor lui sangvine şi ale celulelor lui nervoase împotriva morţii — nu era câtuşi de puţin resemnat. şi cu toate injecţiile va avea o noapte groaznică. nemişcat şi cu respiraţia grea — iar eu aştept o femeie şi cred că voi avea o noapte la fel de grea dacă nu vine. spuse ea. murăturile şi rasolul de vacă. cu coşmaruri. Ravic se gândi la femeia din camera lui Wiesenhoff. Acum zăcea aici şi se uita la el şi nu voia să moară. — Mulţumesc. Era aceea care primise pick-up-ul de la Kate Kegstroem. Nu vreţi să mergeţi puţin la plimbare? întrebă el.sfârşit! în sfârşit! Aşteptă fără să se ridice. Inima nu se prezenta prea bine şi unul din plămâni era plin de găuri vindecate. în cui. — Domnul acesta e foarte resemnat. Zăcea acolo. gândea Ravic. Cu bine. domnule Goldberg. era răbdător şi curajos şi nu ştia că avea să fie hrănit prin intestinul gros şi că nu va mai putea să-şi satisfacă una dintre puţinele plăceri ale vieţii lui. de ce?" — Cheamă-mă în caz că se întâmplă ceva. Fii mândru că eşti romantic! Cântarea cântărilor omenirii! Ravic agăţă la loc. se afla un jerseu roşu pe care începuse să-l împletească. Îi era rău. cu dureri. cu tot ce se întâmplă astă-seară în lume — şi totuşi nu ajută la nimic. Era neliniştit. spuse portarul. Se întoarse la hotel. Fişa lui arăta că fusese căsătorit timp de patru ani de zile şi că soţia lui murise din cauza unei naşteri. Morosow băgă pachetul de ţigări ruseşti în buzunar. Era ca un om amputat mai sus de genunchi şi pe care-l dureau picioarele. Ştiu cât de caraghios este în comparaţie cu acest muribund. Andrelele erau înfipte în el şi ghemul se rostogolise pe jos. totul rămâne aşa cum este. De ani de zile suferise de ulcer ia stomac. îi spuse el surorii. Cum a spus Morosow? De ce nu mă doare şi pe mine stomacul? Da. Simţea cum i se încordează braţele. pe scaun. nu schimbă nimic. de tuberculoză şi acum de carcinoma. Firul subţire de lână părea o dâră fină de sânge şi jerseul parcă sângera. Ne vedem mai târziu? — Poate. sau cu atâţia alţii. Nici nu mai avea cu ce să verse. Nu avea rude. "Omul acesta zace aici. Un bătrânel cu barba căruntă şi cu un lanţ gros de aur petrecut peste vestă. — Frumoasă seară. Omul fără stomac se uita la Ravic. Copilul se prăpădise şi el la trei ani. Nu se bucurase de o sănătate bună în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii. Sora nu se putea aştepta să primească ceva în dar. — Cum este? întrebă Ravic uimit. Boris. fişa cu graficul temperaturii şi al pulsului. — Ţigările.

dar se asigură încă o dată.dimineaţă. tăcută şi goală. Ravic luă de la el o sticlă de Hennessy şi o sticlă de Vouvray. Am plecat de mai bine de două ore. Nici cititul nu era o soluţie. pe trotuarul de la Crillon.. Ţinea să ştie ceva. din ce în ce mai multă neîncredere. Portarul nu avea calvados. Se strecura în el. înseamnă că Joan va fi sus în cameră sau are să vină între timp". Lăsă să-i cadă ziarul din mână şi stinse lumina. Nu putea să-i telefoneze lui Joan.. Luă hârtia pe care o pusese pe masă înainte de a pleca şi pe care scrisese că se va întoarce într-o jumătate de oră. Vorbi câtva timp cu portarul şi acesta îi dovedi că Loulou II avea cele mai mari şanse în cursa cailor de doi ani de la Saint-Cloud. Se duse iar jos. Aprinse iar lumina. După câteva minute îl aruncă cât colo şi se aşeză lângă fereastră. ca să aibă o astfel de justificare. Războiul care se apropia. după o zi. spusese avocatul Arensen. Îşi aduse aminte că o lăsase aprinsă. mă aşteaptă nevasta. Se duse la uşă. o corabie a lui Noe. Să plece — acesta ar fi fost cel mai bun lucru. Câteva pisici mieunau prin curţi." Se ridică. Căscă o dată cu zgomot şi se retrase în camera lui luminată. Acolo era Ambasada Americană. Ar fi fost mult mai simplu dacă n-aş mai fi văzut-o. Era aproape douăsprezece şi jumătate. Ravic observă că mai şchiopăta puţin. Noaptea era răcoroasă şi cerul plin de stele. La el în cameră lumina era aprinsă. La naiba . Rămase pe întuneric şi aştepta. Două săptămâni mai târziu. Îl rodea nesiguranţa. Nici asta nu era o soluţie. în 1933. Mă obişnuisem. ceas cu ceas. apoi se duse la portar. Sticla de Hennessy era pe masă.. Timp de trei luni şi jumătate n-am văzut-o şi nu mi-a fost atâta dor de ea ca acum. Până la Concorde şi înapoi. pretenţiile asupra Coridorului. Privea ţintă la telefon. În momentul acela trecu pe acolo spaniolul Alvarez. "Ce prostie. stătea în balconul de vizavi şi se scărpina. tratatul Angliei şi Franţei cu Polonia. Patul lucea ca şi cum ar fi nins pe neaşteptate. în pantaloni scurţi. albă în lumina stelelor. Goldberg stătuse în faţa ei. Un bărbat. Nu ştia nici măcar unde stă. Ştia că nu era încuiată. Ravic îşi zicea: "Dacă-i salvez pe cei doi. Se sculă şi se aşeză din nou lângă fereastră. Probabil că nu-i spusese dinadins. Inevitabile ciocniri. Instrumentul acela negru şi blestemat. Ştia că n-o să poată dormi. Ravic se uită la ceas. N-o destupă. ci numai coniac. Nu mai era nevoie să salveze pe nimeni. El n-o întrebase şi ea nu-i spusese nimic. Începu să citească ziarul. la Berlin. gindi el. Ravic se uită la pat. aştept o femeie care a fost aici azi. în care se găseau ştampile pentru vize la care nu puteai ajunge. Nu ştia ultimul ei număr. De-abia dacă-şi mai amintea ce citise puţin mai înainte. Căută ceva de băut şi nu găsi. Goldberg clătină din cap. Îşi cumpără un ziar şi se întoarse în camera lui. — Trebuie să mă duc sus. Ravic deschise sticla de Vouvray şi luă de pe masă un volum de Platon. Dar unde să se ducă? Îi era indiferent. — Nu vreţi să mai faceţi un tur? Am putea merge până la Arcul de Triumf şi înapoi. Până la Concorde. Tulburări în Polonia. — M-a căutat cineva? — Nu. şi o rupse în bucăţi..— Am şi fost. Îl urmări pe Goldberg cum urcă încet scara. Bău un pahar din vinul acela uşor. pentru că doamna Goldberg se întorsese probabil de mult la ea în odaie. Nici să plece nu voia. dar citea ca prin-tr-un văl. Cât putea să ţină o seară ca asta! Cine nu crede în minuni în materie de dragoste e pierdut. fusese trimis într-un lagăr de concentrare fiindcă-l denunţase iubita. Dar acum. şi privise la uşa de la intrare şi la ferestrele întunecate ca la un Rembrandt sau la diamantul Koh-i-noor.

— Sunt în apartamentul meu. Ea rămase tăcută o vreme. Ea îi dădu adresa şi numărul de telefon. Mai luă o pastilă. Era neclară şi părea să vină de foarte departe. Ravic. Ţi-am spus. Rupse un băţ şi-l aprinse. — Foarte bine. îmi notez. — Joan. Făcea impresia că nu vorbeşte din Paris. Aceleaşi pe care le dăduse roşcatului Finkelstein şi care acum dormea. Aşa i-ar fi venit mai uşor. — Fie cum zici tu. De ce? — Fiindcă mi-ai telefonat la spital. bine. — Aici. luând în mână sticla de coniac şi punând-o la loc. Joan. Ravic îi auzea respiraţia. dar trebuie să mă duc înapoi. Aici te aştepţi tot timpul să auzi de accidente şi boli. Am uitat. Joan nu veni. — Din cauza spitalului. Poate că ai uitat. — Dar ţi-am spus. Vrei să luăm masa împreună deseară? . Joan nu-i mai telefonase până atunci la spital. la Paris? — Sigur că da. Joan. Joan se simţea acum pe un teren sigur. Joan. — Sunt sigură că ţi-am spus. M-a anunţat telefonista. — Joan. — Telefonul. unde eşti? Ravic se aştepta să audă numele unei localităţi de pe Riviera. Unde în altă parte? — Eşti bolnavă? — Nu.— gândi el. spuse ea. — S-a întâmplat ceva? — Nu. Vocea ei era acum mai limpede. — Bine. Ravic împingea chibriturile încoace şi încolo pe muşamaua albă a mesei. Am lăsat pe cineva cu bandajul desfăcut şi trebuie să mă duc înapoi. — Fiindcă nu-ţi cunosc numărul de telefon şi nici nu ştiu unde stai acum. nu pot să stau prea mult la telefon. — Nu sunt bolnavă. — Ştiu precis. dar nu sunt bolnavă. Căută apoi prin buzunare câteva pastile pentru somn. Puse plicul pe masă şi-l ţinu apăsat sub cot. — Am sunat la hotel şi plecaseşi. Joan aştepta la rândul ei. Ravic nu recunoscu de îndată vocea Joanei. De asta îţi telefonez la spital. Dacă ar fi venit Joan s-ar fi trezit. Se îndoia că avea să doarmă. Sunt în pat. 21 Eugénie intră în odaia unde zăcea omul fără stomac. domnule Ravic. N-am întrebat. absolut sigură. — Cine e? — Nu ştiu. Ea voia ca el să înceapă. — De ce n-ai mai dat nici un semn de viaţă? spuse ea în cele din urmă. Ravic scoase o ţigară şi un plic cu chibrituri. Mai spune-mi o dată. ce să se întâmple? Voiam să ştiu ce mai faci. Şi nu veni nici în noaptea următoare. Aştepta să audă ce avea să urmeze. — Nu. Ravic le înghiţi. Uite. — Ba da.

croit bărbăteşte. Melodia pariziană J'attendrai umplea camera cu sunete calde şi vaporoase. — Haide. unul din geamantanele Joanei.Ea rămase un timp tăcută. spuse ea. Altfel de ce aş fi telefonat la spital la ora asta? — Bine. Nu era sigură ce impresie avea să-i facă. El se uită la umerii ei drepţi şi frumoşi. spuse ea. — De ce nu deseară? — Ravic. Pot s-o fac şi pe-asta. O fereastră largă şi înaltă dădea spre grădinile dintre bulevardul Raphael şi bulevardul Proudhon. Erau lucruri sau prea bune sau rele de tot — jumătăţile de măsură nu însemnau nimic pentru el. Era un pick-up în formă de cupă. Faţa-i era mai palidă decât de obicei şi puţin răvăşită. Îl conduse într-o încăpere mare. Cum termin aici vin la tine. cu o cuvertură prea albastră. . Spre dreapta puteai vedea La Porte de la Muette. Joan stătea la ultimul etaj. Să vezi şi tu cum locuiesc. Ce şmecheră era! Era pregătită dinainte pentru orice întrebare. dar riscase. Casa era aşezată la unul din colţurile străzii Pascal. Joan luă câteva în mână şi le aşeză în dispozitiv. Era un studio scăldat acum în lumina vie a după-amiezii. mese prea joase. — E minunat. Ravic îşi dădu seama de calitate şi bănui că trebuie să fi costat cam douăzeci şi cinci de mii de franci. lui Ravic nu-i făcu o impresie prea bună. La opt? — De ce nu vii acum? — Sunt ocupat. Un mare număr de plăci erau aşezate pe o masă alăturată. spuse el. câteva scaune care arătau mai comode decât erau în realitate. Pick-up-ul era excelent. — Bine. zise el în gând. sclipea tremurător un crâmpei din Blois. Lumina îi cădea pe păr. Ridică încet capacul pick-up-ului. verde şi auriu. Nu era nimic ţipător. o plantă tropicală. să asculţi. uneori nu pricepi nici cele mai simple lucruri. într-un colţ. mare şi drăguţ. Deschise ea uşa. O sofa mare. spuse el. spuse ea. Şi nu putea suferi plantele tropicale. deşi ştia. Nu vreau să aştept până deseară. Joan păşea înaintea lui. Astă-seară. Poţi să stai culcat. In spatele ei. — Ştii cum funcţionează? — Nu. — Ravic. Unul din lucrurile care îi plăceau lui Ravic la ea era că nu se îmbrăca niciodată cu fanteziuri şi mătăsuri. — De ce nu vii să mă vezi? întrebă ea. Ravic zâmbi. Cântă ore întregi fără să trebuiască să schimbi plăcile sau să învârteşti de ceva. simplu. dar. Împături gânditor foaia de hârtie şi se întoarse la bolnavul lui. să te uiţi cum se întunecă afară şi să visezi. Ce bine e când te ştiu aici! Intră! Era îmbrăcată într-un capod negru. Ravic simţi că Joan îl observă. cu un schimbător de plăci automat. — Până când? — Cam o jumătate de oră. Te-am aşteptat. Camera era mobilată semimodern. Fiindcă vreau să vii acum. Joan învârti un buton. O frântură de clipă simţi că o iubeşte mult. — Vino atunci imediat ce scapi! "Deseară n-ai timp". cu toate acestea. un patefon american şi. — Drăguţ.

— Haidem. — Îţi place? — E splendid. Ţi se potriveşte de minune. Acum plec. Altfel decât în camerele acelea mizerabile de hotel. Ea aprobă din cap. o imitaţie de oglindă barocă. Printre toate acestea se găsea un scrin florentin. un covor modern Aubusson. Se uită la faţa ei ce părea încântată şi absorbită de muzică. Se sprijinea de el. Ravic îi simţea braţul şi sânul şi fără să se gândească o trase mai aproape. Ravic ştia de ce o făcuse. Joan. Nu se uita la aparat. Tu trăieşti cu altul şi eu nu împart cu alţi bărbaţi femeile pe care le iubesc.Joan stătea aplecată înainte şi asculta. — Da! Pentru că am acest apartament şi nu mai lucrez la Şeherezada! Natural. — Îţi place? întrebă ea. Joan. Ravic făcu din cap că da. fără durere. Fusese împins neglijent într-un colţ.. Pe toaletă erau mai multe sticle de parfum. Ce uşor îi venea ei şi cât o iubise pentru uşurinţa aceasta pe care el n-o avea! S-a terminat. "Ciudat. Dormitorul era mobilat după moda franţuzească. Mi-a făcut plăcere să văd toate acestea." — Păcat că nu poţi avea şi tu aşa ceva. — Ce? Ce spui? Cine ţi-a băgat povestea asta în cap? Se uita ţintă la el. Unul din dulapurile de perete era deschis. Te simţi cu totul altfel.. Joan îl mai ţinea de braţ. Faţa-i era acum calmă şi nu mai păstra nimic din uşoara răvăşeală pe care o avusese la început. mai multe decât avusese înainte. — Ai dreptate. toate în stilul unui decor de film de mâna a doua. spuse ea. Se uita la Joan. gândi el. — Trebuie să-l văd? Ea îl privi o clipă cercetător. Bineînţeles că numai Morosow putea. În el atârnau o mulţime de rochii. Pe capacul lui preţios se găsea o pălărie cu violete şi o pereche de pantofi argintii. Ravic observă locul unde dormise Joan. — Plec. în acelaşi stil. de ce nu? Ea îl mângâie pe faţă şi-l sărută. Umărul ei se atinse de al lui. de triumf. Natural! . O imitaţie de pat vechi stil Ludovic al XVI-lea. Patul nu era făcut. Ea îşi smulse mâna dintr-a lui. scaune. Pentru totdeauna. Un apartament. taburete. Ea i se lăsă în voie. — Nu Morosow. — Haide — nu mi-ai văzut dormitorul. Vrea să mă preschimbe într-un fel de gigolo de mâna a doua şi cu o neruşinare naivă îmi arată până şi locuinţa pe care i-a mobilat-o amantul ei. josnicia stă bine acestor femei. şi iată că acum inevitabilul se întâmplase. zise ea luându-l de braţ. cu sentimentul unuia care pleacă din Italia ca să se întoarcă în ceaţa nordului. — Pleci? Aşa repede? De-abia ai venit! El îi luă mâna. minunat pictat. trebuie să existe cineva care mă întreţine. desigur. Nu era nevoie să-mi spună nimeni. Faţa ei se făcu deodată palidă de mânie. gândi el. care nu se încadra în rest şi-ţi făcea impresia unei prinţese rătăcite printre parveniţi. — Nu vrei să-l vezi? De ce nu? — Ba da. Lucrurile vorbesc de la sine. Era sigură şi senină şi lui Ravic i se păru că e în ea ceva mai mult decât satisfacţia înăbuşită — o umbră ştearsă şi aproape nevăzută. Fusese aşa de sigură. o toaletă în formă de rinichi. Joan se îndreptă şi zâmbi.

— Nu eu am început. — Nu m-ar mira. te-ai culcat cu mine şi nici a doua zi de dimineaţă nu ţi-a păsat.. cu atât e mai bine. Sânul se dezgolise pe jumătate şi un picior îi atârna gol pe marginea patului. cu mâinile sprijinite de canaturi. spuse ea cu o voce joasă şi sugrumată. Acum vii şi-mi reproşezi lucruri pe care le-ai dat la o parte cu un gest atât de măreţ şi pe care le-ai uitat în noaptea când ai vrut să te culci cu mine! Acum dezgropi morţii! Îmi arunci în faţă acuzaţii! Stai înaintea mea ca un înger rănit al virtuţii şi-mi faci scene ca un bărbat . spuse el. o ridică în sus şi o azvârli pe pat. spuse el. Şi eu care credeam că eşti altfel! Ravic stătea în uşa dormitorului. — Joan. Faţa-i era albă şi fără expresie. Mintea lui de şperţar nu pricepe că o femeie poate să muncească şi să ajungă cineva! Şi tocmai tu te-ai găsit să-l crezi! Să-ţi fie ruşine! Ravic se întoarse. Trânti uşa şi se postă dinainte-i. Făcea impresia că nu se mişcase deloc. Credeam că eşti altfel. el n-ar mai putea să doarmă. Era mânios pe el însuşi că spusese ceva. Voiam să nu te mai aud trăncănind. — Nu cumva vrei să mă şi baţi? întrebă ea. ea se şi afla în faţa lui.Altfel nici nu se poate! — N-am spus că te întreţine. dar înainte de a deschide uşa de la studio. De ce-l mai interesau încă toate astea? Scoase o ţigară din buzunar şi o aprinse. — Aşa! spuse ea. repetă ea. Trebuia să fi plecat şi să fi terminat. — J'attandrai. Auzi patefonul care continua să cânte. Deodată nu putu să mai înţeleagă de ce-şi închipuise timp de trei zile că dacă ea nu va veni. Nu m-ar mira! Rămase acolo unde-o trântise şi câteva clipe nu mai scoase nici un cuvânt. în noaptea aceea. cu cât vorbim mai puţin. pe urmă mă laşi singură şi când cineva vorbeşte cu mine sau are grijă de mine înseamnă că acel cineva mă întreţine! Portarul acela are o imaginaţie murdară. El nu răspunse. gura palidă şi ochii-i aveau o lucire de sticlă. — Ştiu. O rupi cu mine şi pleci! Cât se poate de simplu! Dar eu mai am multe de spus! M-ai văzut cu ochii tăi la Cloche d'Or. nu ţi-a păsat de nimic. Însă atunci ar fi venit ea la el şi ar fi fost acelaşi lucru. Lui Ravic îi venea să-i arunce cu o sticlă de parfum în cap. nu te săturaseşi şi te-ai culcat din nou cu mine. — Nu. Repeta aceeaşi placă pe care o cântase la început.. am plâns când dormeai şi te-am sărutat şi eram fericită şi m-am dus acasă şi te adoram — iar acum. o apucă de braţ. — Aşa. — Te chem fără nici o teamă. eu am început şi acum termin. Se întoarse şi plecă. Văzu odaia cu imitaţiile de mobilă. ştiam că aşa eşti tu şi nu altfel. şi acum încetează cu prostiile! Era atât de surprinsă încât rămase în poziţia în care o aruncase el. Erai ultimul de la care m-aş fi aşteptat la aşa ceva. M-ai văzut cu cine eram şi când am venit la tine. o văzu pe Joan trântită pe pat şi văzu cât de bine se potriveau una cu alta.. şi eu te iubeam şi tu nu voiai să ştii de nimic şi eu te iubeam din cauza asta cum nu te iubisem niciodată. Se duse în camera cealaltă şi-l închise. Gura îi era uscată. — Tocmai tu.. numai halatul era desfăcut mai mult decât înainte. Totul era atât de ieftin încât nu mai putea să suporte. — E acelaşi lucru! Înţeleg! întâi mă bagi în nenorocitul ăla de bar. Când se întoarse în dormitor o găsi pe Joan în aceeaşi poziţie. abia aştept să fiu cu tine — şi uite ce se-ntâmplă! Uite repetă ea cu dispreţ.

când ai venit. Credeam că s-a terminat. — Aşa! Cel puţin bine că recunoşti. — Aşa. dar Ravic îşi dădea seama că se preface. am crezut că te-ntorci la mine. Dar m-am înşelat. Unei femei nu i se întâmplă asemenea lucruri.. Tu nu te-ai întors. M-am înşelat însă. Ai ştiut-o tot timpul. — Nu mai sta acolo. Dar asta nu schimbă nimic. n-am să fug. în uşă! Ravic se aşeză într-unul din fotoliile care păreau mai comode decât erau în realitate. din nou. ca să nu se poată spune că trăiesc cu cineva? — Joan. Atunci n-am ştiut asta. Trebuie să fac uz de forţă ca să te dau la o parte din uşă? Joan nu se mişcă. — Ai venit la mine. trăiesc cu altul! Iar începi! Dacă am prieteni înseamnă că trăiesc cu altul! Vrei să stau încuiată în casă toată ziua şi să nu vorbesc cu nimeni. Gâfâia şi-l privea ţintă. să-mi arunci învinuirile în faţă? De ce n-ai făcut-o când am fost eu la tine. Ea veni şovăind spre el şi se lăsă să cadă pe sofa. În noaptea aceea. Atunci pentru ce ai venit astăzi aici. Ştiam şi n-o credeam. — Da? făcu ea plină de mirare. spuse Ravic. în noaptea aceea? Sigur că atunci. dar îi era indiferent. Trăieşti cu altul. Nu fi ridicolă! — Ridicolă? Cine-i ridicol? Tu eşti ridicol! — Fie cum zici tu. — Unde sunt sticlele? întrebă el. — Asta-i prea complicat pentru mine. atunci de ce mă chinuieşti? spuse ea istovită. Să zicem că ştiam. Ravic înţelese că voia să câştige timp.. Chiar n-am vrut să ştiu. Voia să pară obosită. Pot să ştiu şi eu care e deosebirea? — Ştii foarte bine. — Nu e vorba de dreptate sau de nedreptate. Hai.. — Nu m-am întors? Atunci cine s-a întors? Duhul sfânt. aşa deodată! Nu înţelegi? — Ba da. Joan rămase ca o pisică ghemuită într-un colţ.. Joan ezită. Joan tăcu. Eu n-o ştiam atunci. — Joan. Încordarea din ochi îi dispăruse şi umerii i se lăsară în jos. ce te interesează? Tu singur ai spus că nu vrei să ştii. spuse Ravic. — Şi chiar dacă aş avea pe cineva. — Aşa e. Poate că am vrut să mă mint singur. — În dulăpiorul de colo. faptul nu schimbă nimic. dar continui să trăieşti. — Dă-mi ceva de băut.gelos! La urma urmei ce vrei de la mine? Ce drept ai asupra mea? — Nici unul. Faţa ei se înnoură brusc de o teamă sălbatică şi disperată. spuse ea. spuse el. — De ce nu schimbă nimic? De vreme ce recunoşti că n-ai dreptate. Dar nu voiam să ştiu. Astăzi o ştiu. Nu mă privea ce-a fost. Slăbiciune. spuse Ravic. — La urma urmei nu pot să dau cu piciorul cuiva care nu mi-a făcut nici un rău — numai pentru că ai apărut tu. spuse el. Nu voiam să ştiu nimic de trecut. dar nu te-ai întors. . Dacă înţelegi. — Nu minţi! îl întrerupse ea. Şi-atunci. Asta tu nu poţi s-o înţelegi. Şi ai de gând să rămâi cu el. Trebuia să-mi dau seama. Afară de asta. care vrea să sară şi căreia i-a fugit pământul de sub picioare. Era destul. recăpătându-şi brusc calmul. spuse el. Nu numai că ai trăit cu altul. Se uită drept în ochii lui. Veniseşi înapoi. — Fie.

Şi el nu e cu nimic de vină. "Biată nevinovată. degradată sentimental într-o absurdă scenă de adio. chiar fără talent. Acolo te împotmoleşti. — Vezi că am şi nişte calvados. El nu mi-a făcut nici un rău. Prin fereastră. spuse ea. Voiam însă să scap de cluburile de noapte. — Nu vreau coniac. — Da. — Bei peppermint acum? întrebă el peste umăr. — Nu. Dar secundarul. această orhidee de oţel. — Te rog eu să destupi sticla de calvados. Le privi cu dezgust şi le dădu deoparte. mai mulţi decât înainte. continua să ciugulească din punctele cadranului mic. spuse Ravic. răspunse ea de pe sofa. Ravic se uită din nou în dulăpior. Joan se uită la el. în cinematograf. — Ravic. Într-un colţ găsi o sticlă de Martell pe jumătate plină şi una de calvados. obosită şi temătoare. — Nu am prea mult talent. încât aproape că te mişca. Joan îl privea pe când turna rachiul de mere. te rog destupă sticla. ai posibilitatea să ajungi mai departe. în cea mai mare parte cu cremă de mentă. — E cât se poate de uşor de înţeles. se gândi el. spuse ea zâmbindu-i. ce gust! Joan stătea trântită pe sofaua albastră. — Sigur că nu. la care am venit cu gândul să rup orice legătură şi care a fost atât de îndemânatică încât . — Lasă. Cea de calvados nu era destupată. Nu ştiam dacă ai să te mai întorci vreodată. Aceasta era realitatea — se găsea acolo numai de o jumătate de oră. Totul aşa de ordonat. Luă sticla de calvados şi o destupă. E actor. Nu mă mint singură. prima furtună a trecut şi ea mă va ierta. de ce nu? Puţin simbolism. atunci aduc coniac. Scoase două pahare şi se întoarse la masă. — Ştiam. — Nu. Ravic se uită la ceas. crezând că-i stătuse ceasul. La urma urmei. Joan. E liniştită. — Mi-am închipuit. — Ai venit la Paris cu intenţia asta chiar de la început? întrebă el. Zarea era acum mai colorată şi cerul se luminase mai tare. Ea nu-i dădu atenţie. vreau calvados. băutura lor preferată. Nu pot s-o fac imediat. ca un cioc mic de aur. În dreapta era peppermintul pentru celălalt — şi în stânga calvadosul pentru el. am nevoie de câtva timp. Ravic — nu e aşa cum îţi închipui tu. Ea dădu din cap. Era trei trecute. poate câştig bani. O puse la loc şi luă coniacul. Nu chiar imediat. e adevărat! — Înţelegi? — Da. cu care viaţa şi eu ne-am purtat urât. după-amiaza aurie se pierdea în depărtare. spuse ea cu voce moale.Ravic deschise dulăpiorul scund. mai bine coniac. Ia-ţi un termen cât de lung. — Nu. Poate că ţi se pare ridicol. Avea în el mai multe sticle. — Am nevoie de timp. Ştiam. Ravic. A fost tot un truc de-al tău sau e adevărat că înţelegi? — Nu-i nici un truc. şi dacă nu plec mai repede îmi va spune povestea ultimelor două luni în toate amănuntele. Şi apartamentul ăsta. Cremă de mentă. ce delicat mă dojeneşte ea! gândi Ravic. E foarte logic. Am căpătat nişte roluri mici în filme. El m-a ajutat. Se rezemă de pernă. El a aranjat ca să fiu angajată. — Cu altă ocazie. Privi la secundar. însă. — Bine. Vreau să devin independentă.

. Imediat după aceea cineva bătu la uşă şi proprietăreasa năvăli în cameră. — Avem şi stomacuri tari. — Trebuie. gândi el. Joan. I se părea aproape cu neputinţă că bătrânul Goldberg să-şi bată nevasta sau să-i fi aruncat cu ceva în cap.. Repede. dar ştia că-l urmăreşte cu privirea. — Spui drept. — Ca şi femeile. Ravic? — Nu te mai gândi la asta. Ea nu răspunse. Ea nu veni după el. La asta se mărginesc toate raţiunile şi toate drepturile din lume.acum sunt gata-gata să recunosc că are dreptate.. logica e ca de ceară. ca şi când ar fi umblat pe sub apă. — La telefon mi-ai spus că ai terminat la spital. — De ce nu mai stai? — Trebuie să mă întorc la spital. Ravic stătea şi se gândea dacă să-i spună că nu se mai întoarce. Ravic ascultă o clipă. Peste două-trei minute avea să se trezească discutând despre cinematograf.. Ravic? Ravic se ridică. Se duse repede la uşă. repede.. Domnul Goldberg. Se simţi ciudat de greoi. afară de paşi grăbiţi. — Ce? — S-a spânzurat de fereastră. Dar cine-i cere unei pisici să mănânce iarbă?" Ravic se dezlipi de ea. Ieftin şi de efect. — Trebuie să mă întorc la spital. În asemenea chestiuni consultă-ţi mai bine expertul. Ai să vezi singură. Noi supraveghem moartea şi voi supravegheaţi dragostea.. Mă aşteaptă un muribund. În mâna lor. Când alţii leşină. — Doctorii au totdeauna motive serioase. Nu se mai auzea nimic. spuse Ravic. 22 Ţipătul venea de la fereastra familiei Goldberg. — Repede. Până la urmă tot tu eşti cel care pierde. Încearcă să te distrezi. — Pleci aşa de repede? întrebă ea. — Mai stai. zise el. Joan. Încetul cu încetul ai să ajungi departe. fără să se întoarcă. "Niciodată nu trebuie să intri în discuţie cu ele. . Fiinţa asta nu pierde nimic din vedere. Adio. De ajuns şi pentru ea şi pentru el.. Ea îi luă mâna şi-şi ridică privirea spre el. îşi zise el. Joan se ridică şi se lipi strâns de el. Joan.." — N-am vrut să spun chiar aşa. privindu-l în ochi. Vechiul clişeu. — Nu pot. Ravic. Cel mai bun lucru este să termini. "Aha. — Crezi tu aşa ceva? — Sigur. apoi o scurtă conversaţie aprinsă în camera refugiatului Wiesenhoff şi uşi trântite. spuse el.. fără de care n-am putea să ne facem meseria. pe noi începe să ne intereseze. dar socoti că era de ajuns pentru ziua aceea. spuse ca rar. Ea se aplecă înainte." — Minunat.. — Ai să mai vii.

înainte şi înapoi. Ravic mai arătă de câteva ori mişcările şi-i spuse lui Wiesenhoff: — Aşa. — Tăiaţi cravata. Apucă-l de încheieturi. te distrezi aşa de puţin. cu ajutorul lui Wiesenhoff. Din gâtul lui Goldberg ieşi un râgâit. apoi le aduse din nou în faţă şi le apăsă pe piept. În timp ce lucra. Regina Cristina. ca şi când s-ar fi zguduit de un râs îngrozitor şi înmărmurit. tot e ceva. groasă şi grea şi trebuiră câteva secunde până s-o taie. — Să mai încercăm.. — Dă-i drumul. uite. ia un fotoliu sau o lojă. — E. Wiesenhoff şi Ruth Goldberg îl ţineau pe bătrân în braţe ca pe o păpuşă. iar al treilea încerca nervos să desfacă nodul unei cravate al cărei capăt era legat de giurgiuvea. Ruthy". — Probabil că a făcut-o imediat după ce-aţi plecat. Mai întâi respiraţie artificială. Ravic aprinse lumina. îngrozite şi zguduite de suspine şi. Wiesenhoff al ei transpira sub povara trupului care era mai greoi decât fusese vreodată în viaţă. departe de mizerie. cu braţele întinse. Ravic fugi jos pe scări împreună cu ea. — La cinematograf. altfel nu v-aş fi chemat. Două feţe ude. şi tot aşa. Wiesenhoff îngenunchie cu teamă în spatele lui Goldberg. Wiesenhoff năduşea. Cu ochii ieşiţi. Ea îşi vârî pumnul în gură.. Faţa lui Ruth Goldberg era roşie şi scăldată în lacrimi. capul care se bălăbănea uşor şi care. Cravata era făcută din mătase moale. Madam Goldberg l-a descoperit chiar acum. . mi-a spus el. — Nu. — Au tăiat funia? — Încă nu. joacă un film cu Greta Garbo. — N-avem cuţit... ţipă Ruth Goldberg. — A venit poliţia? — Bineînţeles că nu. refugiatul Wiesenhoff şi încă cineva.. Ravic scoase o foarfecă din trusă. cravata verde închis cu picăţele albe care intra adânc în gâtul uscat şi umflat — trupul se legăna în braţele lui Wiesenhoff şi ale lui Ruth Goldberg. făcând-o să se dea înapoi cu un ţipăt şi să lase trupul să se aplece pe o parte. Încearcă şi dumneata. rânjind liniştit spre lumea de dincolo.. de ce nu te duci la Théâtre Courcelle. Ruth Goldberg tăcu. — Nu. mi-a spus el şi eu m-am dus şi când m-am întors. du-te şi ia o ciocolată şi o îngheaţtă de vanilie la cofetăria din Parc Monceau. sau mai bine de antebraţe. În camera luminată de amurg un grup stătea lângă fereastră: Ruth Goldberg. dar îl ţin ridicat în sus. Şi după aceea. — Trăieşte! ţipă femeia. căzu peste Ruth Goldberg. spuse el. de ce nu te duci să-l vezi? Ia un loc bun... cu o mişcare de paiaţă. spuse Ravic impacientat.. Vorbea liniştit şi blând şi m-a mângâiat pe obraz. asta a fost din cauza traheii comprimate. gura căscată. lângă ea. nu prea. Ravic luă braţele lui Goldberg şi le întinse pe spate până la podea.. du-te şi vezi-l.Ravic aruncă jos cartea. bolborosea Ruth Goldberg. "Ruthy. limba groasă. Lărgi nodul de la cravată şi începu să-l examineze pe bătrân. barba subţire şi căruntă. Ravic se ridică. faţa lui Goldberg se afla chiar în dreptul feţii lui Ravic. în momentul când Ravic tăie cravata. Ravic prinse corpul şi-l aşeză pe podea. — Uită-te la mine. Te pricepi la asta? îl întrebă Ravic pe Wiesenhoff. M-a trimis la cinematograf. distrează-te şi tu o dată. două ore. deasupra lor.

l-a găsit. iar din bucătărie venea un miros de untură şi de peşte. Se întoarseră în cameră. — Bine. Ravic nu ştia de ce. Paşapoarte şi carnete de identitate. — Avem timp berechet. La prima vedere se părea că fac amândoi gimnastică pe podea. Alvarez îi zâmbea lui Ravic ca pentru a-i cere parcă scuze. Printre ei se găsea şi spaniolul Alvarez. Spune-le să nu pomenească nimic de mine. cel puţin cei ce sunt aici. un ritual care trebuie îndeplinit şi nimic altceva. Costase cel puţin zece mărci şi data din zilele bune ale lui Goldberg. Ravic cunoştea firma. — Wiesenhoff? — Permis de liberă petrecere. — Mesdames et messieurs. Foerder. — E mort. Făcuse şi el cumpărături acolo. Cei dintre dumneavoastră care n-au acte în regulă ar trebui să-şi strângă lucrurile. Wiesenhoff a tăiat cravata şi a început respiraţia artificială până la sosirea ambulanţei. trebuie să chem ambulanţa şi poliţia. Proprietăreasa dăduse sfoară prin tot hotelul că vine poliţia. spuse Ravic. Nu era decât o precauţie. Se întoarse spre proprietăreasă. E posibil ca poliţia să cerceteze camerele sau să caute martori. într-o cameră boltită de lângă Catacombă. Scoate-i tot aerul din plămâni. lângă cravata tăiată. veritabile. spuse ea. n-are nici un rost. O să fie aici într-o jumătate de oră. Am să chem întâi ambulanţa. — Ce facem acum? — Ce se face de obicei. — Sigur că da. Şi-a prelungit viza. la uşa pivniţei. Erau refugiaţii fără acte. spunea Jean refugiaţilor nervoşi. am eu grijă. Odaia se goli imediat. cel mai târziu. Între timp camera se umpluse de oameni. Se înghesuiau grăbiţi. cu puţinul lor avut. Berlin". Clarisse chelneriţa şi Jean chelnerul indicau locul unde trebuiau aşezate bagajele. Se duse jos la catacombă. Amintirea lui Fernand stăruia încă în mintea lui Ravic. doctor în filolo- . să le ducă în catacombă şi să stea acolo. — Ambulanţa? Salvarea? Asta înseamnă că peste zece minute poliţia e aici. Proprietăreasa îi făcu semn lui Ravic că are grijă să vorbească cu Ruth Goldberg şi Wiesenhoff. Cu siguranţă că poliţia n-avea să-şi bată capul prea mult. Internul sau doctorul care o să vină o să trebuiască să anunţe poliţia imediat. Am să fiu de faţă când o să vină poliţia. Ravic îşi luă trusa şi foarfecile care erau pe jos. Wiesenhoff era aplecat deasupra lui Goldberg şi lucra de zor. Îşi puse repede lucrurile în două geamantane şi le duse în camera lui Morosow. Poţi să faci asta? Proprietăreasa se uită la el cu ochii ei de pasăre. Un om firav se apropie de el. Refugiaţii nu voiau să rişte fiindcă nu erau obişnuiţi cu norocul. — Atunci sunt în regulă. Ar fi un adevărat miracol dacă l-am mai fi putut salva. Brigada ilegală. a ţipat.— Mai tare. spuse el pe coridor. Cravata purta pe ea eticheta "S. Câteva persoane alergau agitate încoace şi încolo. Ce se face acum înăuntru e inutil. Cei doi Goldberg au acte? — Da. Proprietăreasa rămase în pragul uşii. coşurile de pâine aşezate ici şi colo. — Până la urmă tot o să trebuiască să chemi poliţia. Restaurantul se pregătea pentru masa de seară. Mesele erau puse. Madam Goldberg a venit acasă. Ravic îi făcu semn proprietăresei să iasă afară. Poliţia nu e aşa de promptă. dar era mai bine aşa. Era Ernst Seidenbaum.

Seidenbaum dădu din cap. o simţea numai. Ştii ce am făcut la ultima razie? Acum mai bine de doi ani? Sergentul a controlat şi Catacomba. O pisică îi trecu pe dinainte şi se frecă de picioarele lui. — Eu stau aici. — S-a terminat cu balamucul? — Da. Atunci pot să mă sui la mine în cameră. Cazul a fost cât se poate de simplu şi au dat autorizaţie de înmormântare. Se opri în loc. Era cald şi pe străzile înguste. — Manevre. — Mi-e absolut indiferent. A stat aici tot timpul. Nu sunt dispus să fug. Seidenbaum îşi potrivi pince-nez-ul. S-a dat drept avocat şi a spus că vine din partea unei societăţi de asigurare.. firmele hotelurilor ce închiriau camere cu ora străluceau roşiatic în primele ore ale nopţii. Ceilalţi refugiaţi mergeau înaintea lui şi se împrăştiară de cum ajunseră în stradă.gie şi filozofie. — Fiecare ajunge într-o vreme să se sature de a mai fugi. — Bun. un veteran al ultimelor şase ani. dar refugiaţii ilegali vii. I-a luat repede pe cei de la poliţie şi a salvat paşaportul lui Goldberg. — Tocmai mă pregăteam de ducă. Ravic îi văzu dispărând într-un hotel. Avea o servietă în mână şi nelipsitul pince-nez pe nas. Nimic nu se întoarce din drum. Joan aşteptându-l la hotel să-i spună că a terminat cu toate şi că se întoarce la el. Morosow râse. "Poate că o mică operaţie l-ar vindeca". cu siguranţă. — Să-l fi văzut pe Seidenbaum! spuse el. Ravic stătea la o masă în Place de Ternes şi avu deodată presimţirea că Joan trebuia să vină în seara aceea. Nimeni nu vine înapoi. Alvarez şchiopăta puţin. Mi-am pus jacheta albă a lui Jean şi am servit la masă coniac pentru poliţie. Spunea că are nevoie de el şi că poliţia n-are dreptul să-i ia decât carnetul de identitate. Erau tineri. Morosow stătea la o masă. Poliţia nu se mai întoarce. se sparse şi dădu la iveală o privelişte magică ieşită din întuneric. Ravic intră. Era şi Seidenbaum acolo. Nişte marinari urmăreau oâteva femei pe stradă.. Nu putea spune de ce. zgomotoşi şi încinşi din pricina vinului şi a verii. Seidenbaum. Făcu plata şi o porni agale spre hotel. De ce m-am oprit şi de ce mâinile mele mângâie văzduhul ca şi când ar fi linia unui gât şi şuviţele unui păr? Prea târziu. îi spuse el lui Ravic. Ai de gând să stai în Catacombă? — Nu. — Bună idee. Pe cine poate interesa un bătrân evreu german mort? — Asta nu interesează pe nimeni. nu în calitate de chelner. Nu cred că au să facă altceva decât să redacteze un proces verbal. De după perdele ferestrelor se zăreau dâre de lumină. Văzu din prag că restaurantul era plin de lume." Intră în hotel prin curte şi pe uşa din dos a Catacombei. ci de client. Se părea că primejdia trecuse. "Ce-i cu mine? gândi el. se gândi Ravic distrat. A şters-o cu paşaportul. Un gând ca un meteor trecu prin mintea lui Ravic. spuse el. Ravic ieşi în curte prin uşa din dos a Catacombei. ridică din umeri. Repetiţii costumate. De undeva veneau sunetele unei armonici. Se îndreptă calm spre bucătărie să vadă ce era de mâncare la cină. Când ţi-am văzut geamantanele am crezut c-ai plecat iar în Elveţia. după cum nici ora ce a trecut nu se mai întoarce. El are acte? .

Şmecheră şi precaută ca totdeauna. Ravic. Aşa am fost toată ziua. Morosow intră cu două sticle în mână. ţi-ai uitat muniţia. ca să se folosească de un paşaport falsificat. O metodă modernă de transmigraţiune a sufletelor — un paşaport valabil pentru mai multe vieţi. Sunt tristă. Pentru o clipă se zări lumina roşiatică a lumânărilor şi Ravic auzi un bocet straniu.. Deschise uşa de la camera lui Goldberg. Există şi experţi care pentru nimica toată pot schimba şi data naşterii noului Aaron Goldberg. Se simţea luat prin surprindere. Fotografia se schimbă uşor. îmbrăcat cu un caftan negru. Lucrurile tale nu mai erau aici. Pe coridorul unde-şi aveau camera cei doi Goldberg. În noaptea aceea caldă. bocetul de mort. Morosow îi dădu sticlele lui Ravic şi plecă fără nici o vorbă. Când îl văzu sări în sus — În sfârşit! Ce s-a întâmplat? De ce-ţi duci geamantanele cu tine? Trebuie să pleci iar? Ravic puse geamantanele lângă pat. — Prin urmare pe Seidenbaum are să-l cheme de-acum înainte Goldberg? — Nu pe Seidenbaum. E prea fatalist şi prea curios să ştie ce-o să se întâmple cu oamenii de felul lui. Se auzi o bătaie la uşă. aproape sălbatic şi care putea fi melodios. fereastra lui Goldberg era deschisă şi trupul rigid al bătrânului Aaron începea să se descompună încet. Seidenbaum este un Don Quijote printre cetăţenii ilegali ai lumii. Lasă-mă să stau aici. Mai putea să existe aşa ceva? Sau nu era decât Ruth Goldberg? Deschise uşa de la camera lui şi o zări pe Joan stând lângă fereastră. bineînţeles nu în Paris. Bătrânul păşea fără zgomot. Prin fereastră auzi aceeaşi voce pe care o auzise pe coridor. Eu fac parte din tagma lui Seidenbaum. Îşi luă geamantanele şi se duse sus. E valabil pe încă un an de-acum înainte. Bocitoare profesionale. — Am venit într-un suflet. ca şi cum ar fi avut tălpi de cauciuc şi-ţi făcea impresia că pluteşte vag şi şters prin coridorul acela slab luminat. în odaia cu mobilă de mahon. — Nu s-a întâmplat nimic. gândi el. monoton. şi care arăta ca un patriarh biblic. Ravic puse sticlele de calvados şi de Vouvray pe masă. — Ravic.. — Proprietăreasa. Se făcea mai tare. se stingea şi apoi creştea din nou. dacă din întâmplare e mai tânăr. El nu răspunse imediat. Mi-am închipuit. Nici nu vrea să audă de aşa ceva. zise Joan. pe care nu poţi clădi nimic. Un om se poate folosi perfect de el. Vocea îi tremura. Se . Mi-a răspuns cineva că nu mai stai aici la hotel. făcu Morosow. — Ţi-am telefonat. A fost o simplă precauţie. afară de cazul că are îndrăzneala lui Seidenbaum. Este mai prejos de demnitatea lui. Am găsit odaia deschisă şi geală. Ravic făcu un efort să zâmbească. Ravic nu ştia dacă a recunoscut-o. Paşaportul face o avere. Acum nu mai este nici un pericol. Nu ştiu de ce.. se întâlni cu un evreu bătrân.. — Nu-i de mine. — Vezi şi tu — sunt o fiinţă pe care nu te poţi bizui. aproape sugrumat. — Ravic. ou barbă şi favoriţi. O zări pe Joan stând în întuneric şi se făcu că n-o vede. Pe tine nu te tentează? Ravic clătină din cap.— Da de unde! — Straşnic. A murit un bătrân şi trebuia să vină poliţia.

există cineva. nici în viaţa aceasta şi nici în cea de apoi. El nu răspunse. şi totdeauna e la fel. răspunse el şi adăugă fără voia lui. Numai ce e înainte şi după. Plânsul tânguitor se auzea prin fereastra lui Goldberg. Era uşor să te gândeşti că o noapte mai mult n-avea importanţă. — Nu pot să te ajut mai bine decât lăsându-te în pace. te aştept. Se mira cât de calm era. Da. — Trebuie să mă ajuţi. dar aşa avea să se întâmple. Jalea păstorilor Libanului într-o stradă pariziană. Am mai făcut-o de atâtea ori. Simţi foiţa uscată. până când ar fi ajuns o jucărie în mâinile ei şi apoi ea s-ar fi plictisit şi l-ar fi lăsat. Şi tu pe mine. dar nu vreau să rămâi aici.. spuse el. Ce jerpelit poate să ajungă adevărul când îl articulezi. se gândi el. Ravic scoase o ţigară din buzunar. Acum ştia. pierdut şi corupt. Îl forţa prin întrebări să explice. Nu acesta îi era gândul şi ea nici nu-şi dădea seama. Dar e altfel decât cu tine. spuse Joan. ca un avertisment straniu şi groaznic. "Ce banalităţi am ajuns să debitez. păstrându-şi drepturile câştigate şi cerând de fiecare dată ceva mai mult. Şi cel care explică înseamnă că este în defensivă. — Nu e destul. Bocetul de mort. — Nu vreau nimic. — Nu se poate să uităm pentru o clipă? — Nu. dar de fiecare dată pierdea din rezistenţa lui şi din ceea ce n-ar trebui să fie niciodată corupt în viaţă. spuse el. Căldura. fără ca ea să cedeze nimic. zise Ravic. Afară de asta. n-aş fi acum aici. Ştia că dacă se culcă cu ea e pierdut. — Aşa e. — Până când? întrebă el. spuse el. Siguranţa nu doare niciodată. Ea se aşeză pe pat.! — Până mâine. — Ştii foarte bine. o victimă a propriei lui slăbiciuni şi a dorinţelor spulberate. dar Joan îl întrebă calm: — De ce nu? Să stea să-i explice? Era în stare s-o facă? — Locul tău nu mai este aici. Joan. Era ca un cuţit rece care nu doare. Vreau doar să dorm lângă tine. — Nu. Ea avea să vină iarăşi şi iarăşi. — De ce nu? Ce şireată e! se gândi el. Prin urmare era adevărat. Nu în felul ăsta. — Nu-i nimic. Se aştepta ca ea să izbucnească. — Şi nici nu trebuie să te duci la spital. Dacă ar fi fost la fel. — Nu face. Sau lasă-mă să dorm pe sofa. — Nu mă mai vrei? — Nu. Nu întreba aşa de prosteşte. nu aşa direct. dar nu mai vreau. — Ba aici este. Ţi-aş putea spune minciuni. emoţia pe care le simţise pe stradă dispăruseră." . spuse Joan. El rămase o clipă tăcut. trebuie să mă ajuţi. Ea nu-i dădu atenţie. Nu trebuie să mă duc la spital. trebuie să plec la spital. că ele nu vor fi niciodată iertate. — Ravic. şi adăuga în contradicţie cu întreaga lui dogmă.. Paradoxuri gazetăreşti.aşteptase să se întâmple altfel. Era ca şi când ai semna un cec neacoperit. aşa numea catehismul catolic acest lucru. — Niciodată nu e la fel. Păcatele împotriva Duhului Sfânt.

— Ravic. Tu nu vrei. ca să nu-i scapi. — Ba da. De-aceea trebuie să fug de tine. Are să se întâmple mereu. — Sentimentele n-au niciodată nici o vină. dar nu trebuie să te pierd. De asta vin mereu la tine şi de asta nu regret şi de asta nu mă simt vinovată. Şi eu puteam face aşa înainte. Cu tine nu pot. Era ceva adevărat în ce spunea ea. Aşa arătase în apartamentul ei în după-amiaza aceea — ca un înger al Bunei Vestiri. să nu te mai găsesc aici. Şi sunt ceilalţi care trăiesc în confuzie. E acelaşi lucru. dar care încearcă să te răstignească încet. cu ochii întunecaţi. Ravic. A existat totdeauna ceva care pentru mine era interzis.. Ravic fuma şi nu simţea gustul ţigării. Putem folosi cuvinte frumoase şi cuvinte urâte. Ea clătină din cap. dar are să se întâmple din nou. aproape rugătoare. Nu. continuă Joan.. — Totdeauna a fost aşa. Ce te-a făcut să te gândeşti la aşa ceva? — Am cugetat mult. un spasm — ceva prin care trebuie să treci. Totdeauna. — Să zicem că este siguranţă şi aventură. Tu nu eşti soţul. — Ravic. — Ravic. Ravic se străduia să-i vadă chipul în întunericul nesigur din faţa lui.Joan se îndreptă. "Nu vrei să mă pierzi.. Şi nici pe celălalt. Dar — vocea ei se schimbă. Sună mai bine. — Asta şi fac. un înger care pretindea că vrea să te mântuiască. numai pe mine. tăcută. plină de credinţă şi de convingere luminoasă. Palidă. Se întrerupse. Tu eşti orizontul şi toate gândurile mele sfârşesc în tine. Aceia sunt fericiţi. Te prinde. Eşti în stare să faci aşa ceva! De aceea trebuie să fug de tine. Ştiu că nu pot face altceva. ştia cum arăta ea acum." — Crezi că e o situaţie neobişnuită. te iubesc şi am să te iubesc până la sfârsitul vieţii mele. un labirint. N-am fost niciodată sigură. Soţul şi amantul. spuse el. spuse ea din întuneric. Tu niciodată nu m-ai vrut cu totul. Ai să scapi. Ravic îşi aprinse ţigara. cu o voce care-i mişcă inima. nici aşa nu e bine. slabă şi de neînfrânt. Tot ce se întâmplă e înlăuntrul tău. — De ce trebuie să te gândeşti la lucrul acesta? Urmează-l dacă e mai tare. n-ai fost niciodată şi nici n-ai să fii. Fără să se uite la Joan. E în tine. Şi pe urmă a apărut cineva care mă dorea. Tu ştii asta. — Cum poţi spune aşa ceva! Joan sări în sus. E un lucru sinistru. E singurul lucru pe care-l ştiu. Nu eşti fericit când o faci. concentrată. Data viitoare. Acum poate că mai sunt în stare. — Da. este una din scuzele noastre... N-am putut niciodată să pătrund complet în tine. ştii că nu-i adevărat că nu poţi iubi decât o singură fiinţă. mult mai mult decât tine. Nu ştiu de ce. — Nu este adevărat. M-am gândit atât de mult la tine. Celălalt e soţul. A ta e una din ele. că a trebuit să pleci — putea tot aşa de bine să se întâmple în alt fel — să fi plecat într-o zi. Vrei s-o ai pe una şi nu vrei s-o scapi pe cealaltă. Asta este. E cea mai banală din lume. spuse el. Nu pot să-ţi explic. Ai toate scuzele. Ci de faptul că a pus stăpânire pe tine şi nu mai poţi scăpa. asta nu schimbă nimic. şi la mine. Are multe variante. Faptul că poliţia te-a alungat. dar el e mai tare. Joan. Poate că nici tu nu-ţi dai seama. de la tine. — Nu-i nici o scuză. cu totul şi pentru . nu trebuie să te pierd. Şi cât am vrut! Cât am vrut! Mi se părea tot timpul că vrei să pleci. să te fi dus în altă parte. Nu poţi să fugi de el pentru că vine după tine. spuse ea. Nu e vorba de celălalt — asta s-ar putea uita uşor. Sunt unii care pot.. gândea el.

iubirea e pierdută. nu e la Paris. nu vreau să mă duc singură acasă. am rezistat.totdeauna. dar mă împingea. a două trupuri! Ce curcubeu de închipuire. era ca un povârniş lent de care râzi la început şi deodată vezi că n-ai de ce să te mai ţii şi te prăvăleşti. El nu ştie nimic de vorbe. Se uită la el. minciuni. Nu mai putem schimba nimic. crudă. atât de uşor de înlăturat şi apoi. — Nu pot să mă duc acum singură acasă. — Sigur că nu. iubire. — Ravic. Cel puţin eşti sinceră. Locul meu nu e acolo. sunt singură. adio. vorbe dulci. — Nu vreau să schimb nimic. — N-ai să fii singură prea mult timp. — Ba da. indiferent cu cine ai trăi? spuse . mă întorc la tine — vorbe. Se uită la ea. Numai în noaptea asta. — Joan. deodată. Joan. — Just. O simţea cum tremură. De ce vin mereu înapoi? De ce stau în faţa uşii tale? De ce te aştept aici şi tu mă arunci afară şi eu vin înapoi? Ştiu că nu crezi. şi nu toată fiinţa mea dorea. Zbură ca un licurici şi căzu în curte. — Nu de asta am venit. vorbe dulci. Spune-mi şi mie. Caut iubirea. Tu spui că eu nu caut la tine decât siguranţă. nu era locul meu acolo. Ea se dădu un pas înapoi. pierzându-şi răbdarea. Nu este adevărat. n-aş mai fi venit înapoi. Ea se ridică. o constrângere. ce s-a întâmplat. — Crezi că altfel nu te-aş opri aici. adio. nu voiam. Lasă-mă să rămân aici. Ajutor. Câte vorbe există pentru atracţia aceasta simplă. — Vreau să stau aici. Nmic altceva decât vorbe. Dar nu numai pentru asta. Ravic aruncă ţigara pe fereastră. Are să aibă şi-aşa destul de îndurat. — Ai venit aici ca să te convingi de acest lucru? — Da — şi pentru asta. şi-ţi închipui că am alte motive. şi lăsa ploaia aceasta de vorbe dulci să picure peste el.. sentimente şi amăgire de sine sunt închise în ea!" Şi în noaptea asta de adio el stătea calm. era ceva în mine care mă făcea să vreau şi eu. răspuse Ravic. m-am jucat. Am râs.. sălbatică. Lasă-mă să stau aici. Câteva zile. Te-aş fi uitat. — Aşa — răspunse Ravic calm. ce motive? Dacă lucrul celălalt m-ar fi satisfăcut. — N-ar trebui să-l înşeli pe celălalt. — Doamne. Atunci ai auzit una din cele mai candide declaraţii de dragoste. Ravic. dar fără folos. Balsamuri înşelătoare. Ea nu răspunse. Eu ţie-ţi aparţin. El o împinse cu blândeţe. Eu îţi aparţin. Joan. fără nici o complicaţie. Are să treacă. E plecat. Cu tine ştie omul cum stau lucrurile. aparţinem unul altuia. în întuneric. gândi Ravic. — Drept ce mă iei? Crezi că sunt un automat? Joan se sprijini de el. s-a întâmplat. — Nu-i nimic. — N-aveam nevoie să spun. numai o parte din ea. "Vorbe. vorbe care nu spuneau altceva decât adio. — Trebuie să pleci acum. — Atunci am să te conduc eu. a devenit ceva mai mult. El clătină din cap. Când vorbeşti de iubire. părea atât de nevinovat. Zeul iubirii are fruntea pătată de sânge. — Tu nu mă iubeşti — spuse ea încet şi aproape ameninţător.

— Da. Nu te mai gândi la mine. N-ai să mori. Carnea de sub pielea ei era parcă lăsată. în pantaloni Mancester şi în pantofi de rafie. care n-a câştigat nici un război de secole întregi. sau la Cannes. "Trebuia să fie aşa — se gândi el cutremurându-se uşor. — Îţi mulţumesc. a înnebunit de când i s-a permis să câştige în Etiopia şi în Spania." Joan îl sărută. — Credeam că eşti încă la Florenţa. Ţi-aduci aminte cum am căutat să te conving să vii cu mine? Cărţi. îi spuse Ravic. Femeile sunt făcute din lut şi aur. Ravic. ar fi aprins o lampă în ea şi lumina i se ridica treptat în ochi. uitându-se mereu la el. În locul unde el predica păsărilor iubirea. că Anglia trebuie distrusă şi că Nisa. tihnă? Cărţi erau — şi vatra — dar tihna! Ravic. Încet. Ravic. "Ce repede se consolează. — Noapte bună. Acum câţiva ani majordomul meu era încă un bărbat prietenos. Corsica şi Savoia trebuie redate Italiei. Nu mă conduce până acasă. Era cu totul schimbată. încins cu spadă. încoace şi încolo. cuvinte mari şi ură fără de temei. Trăsăturile îi erau mai proeminente şi pielea ca o mătase care stă gata să se rupă. judecând după experienţa pe care am avut-o cu tine. Acum plec. se gândi el. De jos se auzea tânguirea monotonă. Din înşelătorie şi adevăr neruşinat. Trebuia să fii aşa. Şi după câteva clipe îl întrebă temător. naţiunea asta blândă. Prieteni de-ai mei. O femeie care-şi înşelase bărbatul şi-l jeluia fiindcă murise. Sau poate numai fiindcă aşa îi prescria religia. Acum este un erou cu cizme şi cămaşă neagră. Noapte bună. — Am stat tot timpul la Florenţa. până când n-am mai putut să suport. Acum pot să mă duc şi singură. — Nu mai veni. Nu era chiar un zâmbet — era o iradiere înlăuntrul ei ca şi când cineva. îmbătându-se de lăudăroşenie. cred astăzi în mod serios că pot cuceri Anglia în trei luni de zile. ca şi cum i-ar fi fost scoasă de dinăuntru cu instrumente fine. Slăbise. — Ştiam că eşti aşa. spuse ea. care până acum câţiva ani de zile erau oameni foarte cu scaun la cap. Zgomotul e neliniştitor ca toate celelalte de acolo. seri. Ravic m-am întors. Din minciuni şi închipuire.el. focul din vatră. şi ţine discursuri în care spune că Marea Mediterană trebuie să devină italiană. — N-a fost aşa. spuse Kate Hegstroem. Ravic nu înţelegea de ce nu este mai nefericit. Ce se întâmplă pe pământul acesta? Am fugit din Viena de brutalitatea cămăşilor brune. Ţara este în fierbere. până şi oraşul lui Francisc de Assisi a devenit zgomotos. am auzit că în altă parte sunt cămăşi . Ravic. Rămase în uşă. Şi de ce nu? Crede că a câştigat ce a vrut şi fără să rămână aici. la Fiesole. Joan. — Dar totdeauna a fost aşa." Se aşeză lângă fereastră. Kate. Stătea lungită în camera ei din hotelul Lancaster. sau în America. Şi nu te mai gândi la mine. Ravic. cu pas milităresc. Se apropie de perete şi aprinse lumina. acum am plecat din Italia din cauza nebuniei cămăşilor negre. şiruri de oameni în uniformă merg. Joan începu să zâmbească. — Mulţumesc. — N-ai să mă părăseşti? — Pentru ce mă întrebi? — Ai să aştepţi? N-ai să mă părăseşti? — Nu cred că există un pericol prea mare. — Nu.

E unul din puţinii care nu s-au molipsit de ciuma neagră. Kate. Când doreşti. Două războaie în douăzeci de ani — asta-i prea mult. — Nu. Erau fabricate de moluşte cenuşii şi fără formă. — Bine. Am şi eu de gând să apuc ce mai pot. Ce i-o fi spus Fiola?" — Ce mai e pe la Şeherezada? spuse ea. Dealtfel. Kate Hegstroem luă un şirag de perle de pe masă şi le prefiră printre degete. iritate de o substanţă străină. spuse el în cele din urmă. — Vrei să mă duci odată acolo? — Desigur. N-o mai pot găsi nicăieri. spuse ea. Ravic nu răspunse. nu şi învinşii. gândi el. — Numai învingătorii. Morosow spune că în fiecare seară e lume multă. — Nici nu e de crezut. Te surprinde? — Nu. — N-am mai fost de mult pe acolo. când doreşti. în timpul verii când de obicei mai toate erau închise. Victoria te face nepăsător. . — Crezi că eu voi mai avea timp? — De ce nu? Ravic ridică ochii şi ea nu-i ocoli privirea. O frumuseţe care strălucea atât de molcom. de vreo două ori. — Roşul? — Da. dar acum nu mai vreau. fiindcă e ultima vară. Kate? Toţi care pot părăsi Europa ar trebui s-o facă. Dar n-ai spus tu data trecută că vrei să-ţi aranjezi afacerile şi să te întorci în America? — Ba da. — Da. — Ultima? — Da. un grăunte de nisip între valvele lor. — Da. în America argintii — oare lumea trece printr-un delir al cămăşilor? — Aşa se pare. Ravic tăcea. Kate. — Da. în căutare de tihnă. Ravic se uită la perle. Fiecare apucă ce poate înainte de sfârşit. — În timpul verii? — Da. Lumina târzie a după-amiezii se filtra moale şi verde prin frunzişul castanilor. L-ai văzut pe Fiola? întrebă ea. poate. — Aşa credeam şi eu. Se pare însă că am pornit când nu trebuia. Doar aici — a mai rămas ceva din ea. spuse Ravic. Ravic. Se uită la el. Suntem încă prea obosiţi după primul. ieşea dintr-o iritaţie accidentală. Am să mai stau aici câtva timp. ca în celelalte localuri. Roşul ca sângele. — N-aveai de gând să pleci în America. Se uită la ea. Intre degetele ei lungi şi subţiri păreau nişte mătănii scumpe. Aştepta. "Cât de mult ştie? se întrebă el. Atunci n-a mai rămas mult timp. spuse ea. Kate puse perlele la loc. ultima înainte de a pleca înapoi. Dar asta are să se schimbe în curând. E prea târziu pentru altceva. Kate Hegstroem se uită în curte. — Parisul vara este încins şi antipatic.verzi. — Vrei să mă trimiţi departe? — Nu. dar m-am răzgândit. — Mă simt ca Jidovul Rătăcitor. Adică nu încă. Credeam că nu mai vrei să mergi acolo. nu? — Mă tem că nu. Singura culoare va fi roşul. Ar trebui notat acest lucru.

A murit acum o jumătate de oră. urmele agoniei dispăreau şi din faţa aceasta contractată şi comună. spuse el. — Da. Nu primea nici un fel de vizite. nu mai vorbea. ca şi când ar fi întrebat ce vreme era afară. zise Ravic. Ravic ieşi şi se întâlni pe coridor cu sora de noapte care tocmai sosise. Portăreasa pretinde că el i-a promis că-i lasă tot avutul lui. Îi întinse mâna lui Ravic. şi umbra unui zâmbet ironic. firavă. deci două în plus. — De ce nu mi-ai spus ce am? zise ea uşor. care parcă ar fi foşnit dacă ai fi atins-o. — Omul de la camera doisprezece a murit. Kate se rezemă de canatul uşii. Puteau să-l scutească de aceste ultime trei zile. A fost aici portăreasa apartamentului său. Să se ocupe ele de tot şi de înmormântare. Adio. austeră şi tăcută. — Banul. se alcătui. boli venerice şi altele de soiul ăsta. — Pe nimeni? — Pe nimeni. Stătea întins acolo şi faţa i se schimbase într-o oră cum nu se schimbase în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui. decât cataloage de la firme care-şi expediază mărfurile contra taxă şi broşuri despre alcoolism. Mai zicea că a făcut tot felul de cheltuieli pentru dânsul. Dealtfel. N-o făcuseră pentru că există o religie care propovăduieşte iubirea de aproape şi interzice scurtarea suferinţelor lui. Din spasmul înmărmurit al ultimei suflări se năştea treptat faţa rigidă a morţii. — Puteam suporta. În consecinţă m-a blestemat şi a plecat. Toată din argint. . Ravic. De fapt cam prea elegantă pentru un bărbat. — Trebuie să înştiinţăm autorităţile. Sora se uită la Ravic şi-i spuse: — Avea o trusă de voiaj minunată. Ce inventiv îl face pe om! Veber râse. Omul fără stomac murise. Era o persoană foarte rece şi în ultimele zile aproape că nu mai vorbea deloc. Ravic mai aruncă o privire omului fără rude şi fără stomac. — Ai trimis o telegramă familiei? întrebă Ravic. cu pielea ei mătăsoasă şi uscata. Mi-a cerut sâ-i restitui costul celor două săptămâni. care nu avea nici o urmă de reproş în el. Exista şi o lege care s-o sprijine. — Nu are pe nimeni. — Sau vreunei cunoştinţe? — Nu cunoaşte pe nimeni. Când îi văzu expresia de pe faţă o întrebă.Se ridică să plece şi ea îl conduse până la uşă. Gemuse timp de trei zile şi la capătul lor nici morfina nu-l mai putu ajuta. spuse Veber. era un caz care trebuia reclamat la poliţie. fiindcă a avut grijă de el. Nu primea nici un fel de scrisori. — Nu. A plătit dinainte pentru operaţie şi pentru patru săptămâni la spital. I-a plătit şi chiria din banii ei. îi trecu peste faţă. Ravic şi Veber ştiuseră că avea să moară. tuberculoză. Era fierbinte şi uscată. Zicea că a fost ca o mamă pentru el. Nu mai trebuie să stai de veghe. Îmi pare rău că n-ai văzut şi tu cum arăta mama asta. Se potrivea mai degrabă unei femei. I-am spus că plătise aici anticipat şi existau toate motivele să credem că făcuse acelaşi lucru şi cu locuinţa lui. Ravic rămase cu ochii aţintiţi în ai ei şi nu răspunse. Ochii ei erau limpezi de tot şi mai mari decât înainte. spuse ea. masca eternă. — Ţi-a lăsat ceva? Sora ezită. Tot ce era trecător se topea.

Am un apartament dulce şi n-are să-ţi pară rău. Mi-a spus însă că argintul se potriveşte şi unui bărbat. Aştept pe cineva. dar lasă-mă în pace. Aşa. O femeie cu bluză albastră de satin se aşeză la masa lui. Se mai uită la el de câteva ori. — Nu-i nimic. o împături şi o vârî sub jartieră.. Asta era! Nimic care să te tulbure. — Tot argintul îl vor lua autorităţile. — Vino cu mine. apoi veneau alţii. Noaptea era palidă şi înnourată. — Amărât? întrebă ea. atunci când sunt noi şi nu le întrebuinţezi. Şi-apoi. Aştept o luptătoare de la Palais du Sport. — Sunt un bun leac contra amărelii. cel puţin se bucură cineva de ele. Puse o bancnotă de cinci franci pe masă şi spuse: — Uite. — Bine. Tânără. Nici nu vă închipuiţi. ceva mai încolo. — Ce păcat! Are să se înnegrească. Am o prietenă foarte drăguţă. Ravic clătină din cap. Orchestra dinăuntru cânta valsuri vieneze. Muribunzii erau copii răi sau neputincioşi. — Nu. Pe trotuare viaţa se îmbulzea din ce în ce mai densă. alţii nu erau. Şi ce perii! Azi nu se mai găseşte aşa ceva. Nici nu mă aşteptam să-mi dea ceva. domnule doctor. sunt unii care nu dau de ciudă. Cercul strâns care te apără de haos. spuse ea. Sora zâmbi recunoscător. e păcat. — Îmi plăteşti un vermut? întrebă ea. Aveai grijă de ei până mureau. zise Ravic. Adio şi noroc bun. Femeia luă bancnota. Era mai bine dacă le luai dumneata. . Muribunzii nu vor să creadă că au să moară şi din cauza asta nu dau. Şi periile se strică. adăugă ea după o pauză. şi unii pur şi simplu mureau. Restul era o mască albă. Sora dădu din cap cu înţeles. — Da.. Era atât de gros fardată încât surâsul nu i se vedea decât pe buze. Nu dădea nici o atenţie celor ce se întâmplau în jurul ei. Are nişte sâni ca Turnul Eiffel. Muribunzii foarte rar fac cadouri. marţi noaptea. Femeia zâmbi.— Nu i-ai spus? — Am vorbit odată despre asta. Era cald şi în depărtare fulgerele brăzdau. — Prefer singur. — Da. Dealtfel n-a vorbit prea mult. Fulgerele se înteţiră. Ar trebui mai întâi spălate. "De fapt. unii se însănătoşeau şi erau recunoscători. se gândi Ravic. — Altă dată. Ravic privea la mulţimea nesfârşită care trecea pe la marginea meselor. mute. Altfel unde am ajunge?" 23 Ravic stătea pe terasa cafelei Triomphe. ce groaznici sunt muribunzii! Să-i auziţi ce vorbesc înainte de a muri! Faţa ei rumenă de copil era deschisă şi senină. Numai cei care se însănătoşesc. Femeia se ridică şi se aşeză la altă masă. apoi' cumpără o gazetă sportivă şi începu să citească rezultatele de la curse. — Putem aştepta împreună. Omul n-avea rude. atâta timp cât nu afectau mica ei lume. chiar era mai important. orizontul. pe atunci era mai calm. Era mult mai important dacă preţurile de la "Bon Marché" scăzuseră sau dacă vărul Jean trebuia să se căsătorească cu Ana croitoreasa.

da. Ei nu mai trebuia să-i fie teamă de copii. — Într-o seară ca asta? — Da. — Iei un pahar cu mine. spuse Ravic. spuse el. — Cum de nu. îi trimisese nişte bani din buzunarul lui. ultima modă. — Eşti mulţumită? întrebă el. se aşezară în jurul mesei de alături. — Nu mă recunoaşteţi? întrebă ea. desigur. — Sunteţi singur? întrebă ea. I-a salvat viaţa. cocheţi şi zgomotoşi. Pentru ea totul era în ordine. Acum îşi amintea. Lucienne? Încuviinţă din cap şi se aşeză. Era abia la început. Situaţia ei nici nu te înveselea. I se păru cunoscută. Nu speram să mai capăt ceva înapoi. înfăţişarea ei de copilă atrăgea încă pe craii în vârstă — un obiect de porţelan care nu-şi pierduse încă lustrul. într-adevăr. Lucienne bea cu grijă. Arăt oare atât de flămând. — Am timp. Dar s-a schimbat! în bine.. Nimic dramatic. După nereuşita de la madame Boucher.. Lucienne clipea veselă. Un motiv în plus. dar erau atâtea pe care le ştia din vedere. Ce mai faci? — Mulţumesc bine. — Un Cinzano cu sifon. Bobo nu trebuie să afle nimic. Mu am chiar atâta timp. — Da. — Bravo.Un grup de tineri pervertiţi. — Tot cu Bobo eşti? — Da. Mi-aţi salvat viaţa şi acum nu mă mai recunoaşteţi. Ravic văzu că. prin prea multă întrebuinţare. Sigur că da. O fată se opri la masa lui Ravic şi se uită la ei. spuse ea. O umilă croitoreasă devenise o umilă femeie de stradă. — Cum. ca un stol de papagali. — A fost destul şi-aşa. Pentru asta o cususe el la loc. Ce sperietură i-aţi tras atunci lui Bobo! Fata zâmbi. Bobo se ocupase de rest. Astăzi eşti sănătoasă. Lucienne. şi haine prea late în umeri şi prea strimte în talie. alături de el. dar serios nu mă recunoaşteţi? — Nu am memoria numelor. — Cum îţi merge. Erai bolnavă atunci. — A. sfioasă. Purtau bărbi. Ravic se uită la ea. Lucienne. Îmi pare rău că n-am putut scoate toată suma. Se uită la el timidă şi zâmbi. De fapt n-avea habar cine este. Nu avea prea multe lucruri de întrebat. părea mulţumită. — Zău! Vă aduceţi aminte! Mii de mulţumiri pentru cei o sută de franci pe care i-aţi scos de la moaşă. Bobo nu ştie nimic din ce se întâmplă? . Asta este. Ea făcu din cap că da. ca o păsărică. De aceea nu te-am recunoscut de îndată. A trecut multă vreme de când nu ne-am mai văzut. Lucienne? — Foarte bine. Bobo. Moaşa. — Da. încât orice prostituată îmi oferă un pic de dragoste comercializată?" — E prea departe ca să merg până la dumneata. De cunoscut te cunosc. "Ce-i cu mine? se întrebă Ravic. — Dumnezeule eşti Lucienne. dar ochii ei şi începuseră să se uite la unul şi la altul. — Nici n-am putea să mergem la mine. nici nu te umplea de regret.

şi noroc. prinţesa victoriei arătase şovăitoare şi îngheţată. Ceilalţi fac parte din meserie. la femeile cu pălării din anul trecut şi la bătrâneii plictisiţi. mulţumită. Era una din expoziţiile de noapte. Lucienne zâmbi şi făcu din cap că nu. — Totdeauna e gelos? Lucienne ridică privirile mirată. care arăta ca un cavou uriaş de lumină. era o mică gospodină care-şi făcea baia. se ridică Nike din Samotrace. şi multe mulţumiri. Dar acum stătea sus.— Ba da. asta îi omora. străluminată. Şi. zise ea zâmbind. Şi nu-i da toţii banii lui Bobo. N-o văzuse de mult. luminată de reflectoare. Şovăi din nou. apoi chemă chelnerul. în lumina murdară de iarnă.. aer închis şi imortalitate. Se simţea un miros de praf. care stătea uitată pe masă. Ravic scrise ceva pe o bucăţită de hârtie. După granitul şi sienitul verde el egiptenilor. În sala greacă. dar nu pot să mă culc cu femeile pe care le-am operat. — Dragul meu. Uşile erau deschise şi el intră. Ai grijă să nu te îmbolnăveşti. era un homosexual. cu ochi de granit. Ravic umbla prin noaptea caldă. — Prin urmare numai când nu e vorba de bani? Lucienne ezită. O parte din săli erau iluminate. Atunci. trecând. Ravic se opri. Ravic îi luă mâna. Urmărise scena tot timpul. Se uita mereu în jos. omorâtorul de şopârle. Ravic o urmări cu privirea până când dispăru în mulţime. Lucienne. e foarte drăguţ că ţi-ai amintit şi că vrei să mergi cu mine. Trecu prin sala egipteană. care avea nevoie de mai mult exerciţiu fizic. mă duc. — Bineînţeles că nu. Este cea mai bună.. Sala cea mare cu scara ei se apropia întruna de el. Grecii aveau nevoie de soare. — De asta nu trebuie să ştie Bobo nimic? — Nu din cauza asta. a muzeului. — Ia asta în caz că nu ţi-ai cumpărat încă. Venus. E încă atât de tânăr. — Lucienne. — Da. Marmura i se păruse întunecată şi. . Stăteau în săli. Se ridică.. Pe egipteni nu-i omora. Înţelegi? Îşi ridică genele lungi şi negre şi dădu repede din cap. ştie de alţii. cu aripile întinse. apoi roşi. cea cu trupul moale şi bine modulat. — Da. că nu putea face altfel. Ultima oară fusese o zi cenuşie. Ar fi gelos şi când e gelos devine sălbatic. Când crede că este şi sentimentul în joc. spuse ea în glumă. Ştia şi ea şi ştia şi el. — Nu din cauza asta. în faţa lui Venus din Milo. la grupurile de studenţi care se învârteau pe acolo. Îşi închipuie că altfel n-am să-i dau banii. Regii de piatră de acum trei mii de ani stăteau vârâţi unul într-altul şi priveau nemişcaţi. Găsi intrarea de la Luvru luminată. şi-şi arăta gura plină de dinţi falşi. Nu se simţea nici o adiere. sau eşti impotent. — Bine. deodată. Se ţine tot timpul după mine. stăteau nişte fete care şuşoteau şi nu-i semănau deloc. cu mult deasupra tuturor. Îşi făcea vânt cu ziarul împăturit. Adio. Femeia cu bluza albastră trecu pe lângă el. Ravic trecu mai departe. Numai atunci când crede că este altceva la mijloc. Succes. Fulgerele brăzdau cerul pe deasupra acoperişurilor. de aer şi de coloanele prin care strălucea lumina aurie a Atenei.. frumoasă şi fără gândurl Apollo. sau faci pe cocota masculină. ei erau făcuţi pentru cavouri şi temple. spuse el. marmura părea decadentă şi slabă. cu veşmântul lipit strâns.

s-o evite? Şi nu-l urmărise dragostea. ci fugă. decât casa neliniştită şi de scurtă durată din ţara altuia? Nu era oare acesta motivul pentru care dragostea. tocmai de aceea. o faţă ieftină. Văzu că se mişcă ceva. Se uită în jurul lui. dar ghimpii ţineau strâns. Ea nu era tentaţie. dacă înfrângerea nu cunoştea disperarea. decât pe terenul care ţi-e familiar şi cu care eşti obişnuit. Acasă — ce altă casă putea să aibă cineva fără de patrie. fiindcă ascunzându-şi sexul. Spectrul albei Nike. încropit ca o baie. Ea nu avea ţară. orbit de luminile care erau tot atâţia sori necunoscuţi — mulţi şi ameninţători — se refugiase în muzeu. pierdut şi curajos. şi firele de aur se între-ţesuseră în aşa fel. ţineau mătasea. Se opri. Chip! Chip! Cine întreabă dacă eşti ieftin sau de preţ? Unic sau în mii de exemplare? Poţi pune întrebări înainte. o frunză subţire de toamnă prematură.din pricina vântului. Ea cunoştea victoria şi înfrângerea. şi totuşi era mai excitantă decât Venus. Ea nu ştia nimic de furtunile şi ascunzătorile întunecate. Ea nu avea ţară. slăbit. îi zguduia şi punea totul sub stăpânirea ei — pentru că nu aveau altceva? Nu încercase el. aşa cum se prinde un văl indian de ghimpii unui boschet de trandafiri. Nu ştia nimic despre probleme. simbolurile ieftine. uşoară şi gata de zbor. Ce simbol ieftin. pe marginea unei ferestre. de pânza sclipitoare. Venise din straturile calde de trandafiri ale Tuileriilor. dar oând eşti prins nu mai . Era la ea acasă oriunde exista curaj. Snobismul dispare când lucrurile devin o chestiune de viaţă şi de moarte. Studenţii şi oamenii cu Baedeckere plecaseră acasă. sentimentele ieftine. întârzia încă în faţa ochilor lui. era indiferentă. Ea era nu numai zeiţa victoriei. Dar ce te mişcă mai mult decât lucrurile ieftine. gândi Ravic. până când puterea picioarelor delicate şi tenace se va fi sfârsit şi el avea să cadă. atunci când lovea inimile celor fără de cămin. în adăpostul întunecat dindărătul uşilor mari. Era şi zeiţa tuturor aventurierilor şi a refugiaţilor. asemenea vântului. de sus. de trupul ei în mers. valurilor şi orizontului. apoi. şi amândouă erau aproape la fel. îl reliefa şi mai mult. nu-l prinsese şi-l trântise la pământ? Era mai greu să te ridici pe gheaţa alunecoasă a unui pământ străin. ca şi când l-ar fi lovit pumni nenumăraţi. Era asemenea păsărilor şi corăbiilor. Afară îl întâmpină aerul cald. Era un fluture care probabil că intrase pe uşa deschisă. Ravic plecă de la Luvru. Nu era chemare. Aproape că se clătina sub lovituri. şi într-un târziu avea să adoarmă iarăşi pe o marmură milenară. şi acum zbura încoace şi încolo. sau pe umărul unei zeiţe radioase. luptă şi chiar înfrângere. Sentimentele ieftine! Nu era el însuşi la discreţia celui mai ieftin dintre ele? Privi curtea largă unde zăceau umbrele veacurilor şi simţi deodată. "Sentimentalism. dar îndărătul ei ieşea din umbră o altă faţă. Dar nici nu avea nevoie. o faţă care nu era de preţ. Trăgea de el. se gândi Ravic. sfârşit de oboseală şi adormit pe o cornişă de marmură. prin sala spaţioasă unde avea să moară. În spatele ei Marea de la Salamina. din faţă. A doua zi de dimineaţă va căuta trandafirii. Nu avea nici un secret. gata de zbor. parcă mugea. tremurător. Ceva mic. se trezise din somnul lui." Fluturele dispăruse în semiobscuritatea domului. viaţa şi mierea albă a florilor de pom şi nu le va găsi. Nu mai era nimeni în sală. dar în care închipuirea lui se încurcase. şi cerul era întunecat de catifeaua aşteptării. Ea nu ştia nimic despre morală. parfumat de petalele unui trandafir. sentimentalismul ieftin? Ce le-a făcut să fie atât de ieftine? Adevărul lor prea limpede. Era la ea acasă pe orice corabie. Zeiţa victoriei şi fluturele refugiat. încât ochiul nu mai putea deosebi limpede ramura plină de ghimpi. de culoarea vinului. atâta timp cât nu abandonau. alb.

mai sceptic — n-am vrut-o şi n-am crezut în ea. Nu-i plăcea să se întoarcă într-o casă întunecată. Găsi ferestrele de la studioul Joanei. Mireasma pomilor în floare ieşea din întuneric." Se întoarse în grădină. până la cea mai subtilă emoţie a spiritului. aud maşinile. la fel ca mine. ce se numeşte creier. dincolo de logică şi de fapte. şi în labirintele în care zvâcnesc doi pumni de materie cenuşie şi albă. Parfumul era puternic ca înainte de furtună. Eu. Ravic traversă strada. vocile. Automobilele erau un şir de răsfrângeri sclipitoare. neştiind dacă ceasurile sau minutele treceau şi nu se miră când se trezi în grădina de dincolo de aleea Raphael. Cine mai poate să judece. nu mi-am închipuit că are să mai vină — şi acum iat-o stăpână pe mine. Scaune de piele roşie. cu caroseria de automobil de curse. se dă o bătălie nevăzută ce face adevărul să devină închipuire şi închipuirea adevăr. Găsi o bancă şi se aşeză. Dragoste! Câte lucruri cuprinde acest cuvânt! De la cea mai uşoară mângâiere a trupului. până la convulsiile morţii. de care s-a ataşat ea? Gelos pe ceva care nu mă priveşte? Poţi să fii gelos pe o dragoste care s-a îndreptat în altă parte. dulce. o maşină obişnuită. camerele cu ferestre mari. amestecată cu mirosul pământului şi al verdeţii reci. "Sunt gelos? se întrebă mirat. Ravic mergea pe strada Rivoli. iar noaptea era vastă şi răsunătoare. Eşti prizonierul dragostei — nu al fiinţei care din întâmplare îi poartă numele. gândi Ravic. al junglei şi al deşertului şi pot să cunosc o mie de răspunsuri. sau poate că nu era şi lăsase numai luminile aprinse. ceva înlăuntrul meu cheamă un nume. sunt în mijlocul ei şi totuşi mai departe decât luna — pe o planetă. îl strigă într-o tăcere care a existat totdeauna şi în care multe strigăte s-au pierdut şi de la care nu a venit niciodată răspuns. care am trecut prin filtrul atâtor ani. dar cel căutat este dincolo de mine şi nu-l pot atinge niciodată. ştiind aceasta el strigă totuşi. O mulţime densă de oameni îşi croia drum înainte. şi trec încet pe lângă aceste vitrine pline de lucruri preţioase şi sclipitoare. de la simpla dorinţă de a avea o familie. sus de tot. ştiind că nu acela este numele şi totuşi îl strigă tare. Simt braţe care mă ating. ca toată ştiinţa mea s-o facă şi mai arzătoare — căci ce arde mai bine în focul emoţiilor decât cinismul sec şi grămada de lemne a anilor critici? Mergea mereu. un pelerin al serii — şi sângele tremură în mine. Contururile vagi ale etajelor. Erau luminate. orbit de focul închipuirii? Dragostea nu cunoaşte valori. strigătul din noaptea iubirii şi din noaptea morţii. mergea nepăsător. eu care am fost doborât la pământ şi m-am ridicat iarăşi. ochi care mă privesc scrutător. vârtejul realităţii palpabile. "Mă plimb. ca nişte moluşte. până la lupta lui Iacob cu îngerul. cu o mulţime de instrumente inutile — cu siguranţă că era a lui. Printre ele şi un turism. . Poate că aparţinea celuilalt. Joan era acasă. mai rece. Casa din strada Pascal. Vitrinele luminau printre arcade. de la pasiunea nesecătuită. fulgerele mute sfâşiau noaptea de pe norii ca de pucioasă. dar nu pe aceea către care s-a îndreptat. făcând ca toată experienţa mea să nu-mi folosească la nimic. fiinţă printre altele mii. unele luminate. Câteva maşini erau trase în faţa casei. Din când în când. Gelos pe fiinţa aceasta oarecare. Pâcla fără formă şi cu mii de ochi apăsa acoperişurile. tablou de comandă ca cel al unui avion. Maşina unui actor. se gândi Ravic. trecut prin multe şcoli. trupuri care se freacă de mine. întocmai ca şi lui. cu experienţa şi ştiinţa mea. strigătul de extaz şi strigătul conştientului în descompunere. devenind mai călit. cu mâinile în buzunar. eu omul de peste patruzeci de ani. Cerul coborâse mai jos.ştii.

Nu poţi scoate nimic şi pe nimeni din inima altuia. Ravic se îndreptă. Un cristal lipit la loc. Ar fi putut-o păstra? Ar fi putut-o păstra. Deodată tunetul bubui peste oraş. Doar o iluzie. Să-l lipeşti. La ce bun? Ce s-ar fi întâmplat? Pe celălalt nu putea să-l dea afară. n-avea să mai fie niciodată de ajuns. dar nimic mai mult. Lumina mai era aprinsă. o lampă. dar asta nu mă ajută. Un bărbat ieşi din casă. la ea? Ce putea să se întâmple? Încă nu era prea târziu.. dar asta nu-mi potoleşte dorul. Nu era de ajuns? Nu era de ajuns. Nu eu sunt nebunul care şi-ar da ani clin viaţă ca să poată întoarce timpul înapoi şi să recâştige nimicul acela blond. pe o masă de la morgă. De ce nu s-a urcat până sus. gândi el. îndrăgostitul acesta întârziat. Nimic. Ştiu că odată şi odată are să treacă. Puteai. care trăncănea prostii dulci la urechea mea! Nu eu sunt acela care — la naiba cu orice prefăcătorie — stă aici gelos. simţea într-un chip ciudat şi înfricoşător că n-avea să mai fie niciodată de ajuns. Ceva îl sfâşia. Simţi o durere vie. După el urmă o femeie. gândi. fierbând sub simţurile noastre care. să atingi ceva mai mult? Cine ştia ceva de vârtejul negru al vieţii."Nu sunt eu. dar nici asta nu schimba nimic. vreodată. Cercul magic se frânsese. Licărire molcomă. Nu erau ei. intensificată în ea însăşi şi acum raza se proiectase dincolo în sfera neagră a golului şi nimic n-o mai putea aduce înapoi. când ştia totul? S-o fi luat cu el şi să nu-i mai fi dat drumul niciodată! Privi în obscuritate. Chiar dacă Joan s-ar fi întors. să minţi şi să priveşti lumina frântă care fusese odată o minunăţie albă! Nimic nu se-ntoarce. Nu putuse s-o oprească atunci când venise ea la el? De ce n-o făcuse? Aruncă ţigara. cămin. N-ar fi fost de ajuns chiar dacă ea ar fi venit." Îşi aprinse o ţigară. sfâşia lăuntrul lui. dacă el ar fi fost altfel? Dar ce putea să păstreze? Doar o iluzie nu era de ajuns. Ar fi fost în stare să stăpânească situaţia. care nu mai avea formă şi care nu mai putea niciodată să devină un curcubeu în jurul unui cap iubit. Fiindcă nu era de ajuns. care stă aici. zdrobit şi nenorocit şi căruia îi vine să dea foc automobilului de colo." Se uită cu ochii încordaţi la ferestre şi se simţi orbit de ridicol. Nimic nu-şi recapătă forma. Ravic îşi scoase iar o ţigară. aproape nimic altceva. de neîndurat. ca o cometă. iar speranţa era zdrobită. dar niciodată s-o mai aducă înapoi. Se stricase ceva. Îl disec ca pe un cadavru. chiar dacă s-ar fi întors şi toate celelalte ar fi fost uitate şi îngropate. De ce n-a scos-o din casa aceea? Acum. Râdeau. Tu ai dragoste? Era numai o prevestire şi un amurg înspăimântător. Nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Ştiu că dacă aş căpăta din nou ce am avut. Ar fi fost de ajuns numai dacă ai fi crezut în ea. Fum nevăzut. Traiectoria scurtă a chibritului. "Doamne. dar el devine de o mie de ori mai viu. prefăcea mugetul gol în lucruri. Voia mai mult. i-aş da iarăşi drumul să plece. pe o bancă în faţa casei femeii care l-a părăsit. Odată ce cristalul este sfărâmat sub ciocanul îndoielii poţi să-l lipeşti la loc. nici o oglindă şi nici chiar o mie de oglinzi. oglinda care o prindea şi-o trimitea înapoi. Una din maşini porni şi se depărtă. o masă. Ceasul trecuse. într-un anumit punct raza imaginaţiei lui nu mai ajunsese oglinda. acum spectrul ei se mişca stingher prin cercurile goale ale dragostei şi le umplea doar cu o ceaţă luminoasă. lucrul acesta poate să mă facă să sufăr atâta! Mă observ pe mine însumi de la distanţă şi asta nu schimbă nimic.. Asta era. Picături de ploaie pocneau pe . n-ar mai fi fost acelaşi lucru. Nu sunt eu acela care priveşte spre ferestrele ei! Nu sunt eu zguduit de o dorinţă pe care o pot diseca în întregime şi pe care totuşi n-o pot stăpâni. rămăsese jalea. Puteau să prindă numai o parte din rază.

dispreţuindu-te. râzând fără să-şi dea seama că râde. tu. nimic nu mai avea nume şi totul era la fel. stau aici. dorindu-te. Era viu. nefericit şi cu dinţii ascuţiţi ai geloziei înfipţi în stomacul meu. mai inteligente. viaţa simplă. ieşită noaptea în calea mea. găoacea se spărsese. nu mai era pentru el o privelişte. se aruncau în milioanele de braţe deschise ale copacilor şi pătrundeau în pământ ca să-i înlesnească nunta cu milioanele de rădăcini care-l aşteptau. la care te uiţi din afară. fii fericită. care îmi părea ca o crimă în răstimpul acesta dintre două catastrofe! Te salut! Fii binevenită! A trebuit să te pierd ca să învăţ acest lucru! Te salut! Ploaia se prefăcuse într-o perdea de argint. nici fuga şi nici libertatea. fiinţă. fulgerul ascuns în fiecare pântec de femeie. şi nu credeam niciodată că am să mai pot sta aşa. fericirea şi nefericirea erau butoaie goale aruncate de senzaţia covârşitoare de a fi în viaţă şi de a o simţi. tu care te-ai aruncat în mine până când n-am mai rezistat şi apoi ai trecut mai departe. focul negru. ca focul într-un furnal. întâmplare. Ploaia începu să cânte. splendoarea măreaţă a sentimentului nestăpânit îi năvălea iar în vine. noaptea. Văzu strada presărată cu picăţele de argint negru. admirându-te şi divinizându-te. erau acolo fără să le pese de distrugere. deodată. dragostea. mai credincioase şi mai înţelegătoare — tu. Viaţa îl cuprindea din nou. Madonă cu inima schimbătoare. Noaptea scutura ploaia din stele. ea se revărsa peste oraşul de piatră cu aleile şi grădinile lui. un om viu. Mi-ai redat ceea ce nici Platon şi nici crizantemele. Rămase acolo şi se simţi ploaie. dar cu pieptul iarăşi deschis în faţa trăsnetelor vieţii. era viu şi-şi dădea perfect seama că e viu şi asta era de ajuns. vis şi înşelăciune. mai duioase. simţământ necugetat şi posedant care ai fost aruncat la mal şi mi te-ai vârât sub piele pe când dormeam. Îl zgâlţâia. focurile palide de deasupra acoperişurilor. Nike cu accent romanesc. tainică şi rodnică. spuse el către fereastra aprinsă. dacă suferă sau nu — ştia numai că trăia. cea care nu bănuieşti nimic. renăscut în forţa mea simplă! Fii binevenită. Nu mai avea importanţă dacă era fericit sau nefericit. Tu luminiţă. pentru că ai profita fără milă. de colo. natura. te salut! Stau aici. — Tu. Rămase în ploaia care se revărsa asupra lui ca focul unei mitraliere cereşti. ploaia. care nu ştii despre mine aproape nimic altceva decât că am rezistat. milioane de flori îşi întindeau sexele lor multicolore şi concepeau. victorie sau înfrângere. furtună. N-avea nici o importanţă. nici toată poezia şi nici toată îndurarea.frunzele boschetelor. nu rece ca până acum. scânteia vieţii. Boschetele îşi răspândeau miresmele. imediată. pe planeta aceasta unde sunt sute de mii de alte chipuri. element. care suferă dacă vrei. viaţa. pământul care parcă se umfla. oglindă sfărâmată a unui zeu întunecat. ploaia care se revărsa. tu. mai bune. nu ca un mort în permisie ca până acum. nu mai existau frontiere şi el aparţinea tuturor acestora. cu cinismul şi cu sarcasmul meu minor şi cu bruma de curaj pe care-o aveam. . criminali. Ploaia îmi curge prin cămaşă şi este mai caldă şi mai răcoroasă şi mai moale decât mâinile şi pielea ta. viaţa. viaţa binevenită şi binecuvântată. căzută în viaţa mea. Ravic se ridică. el nu mai ştiu dacă este ridicol sau nefericit. erau acolo ca în fiecare an şi în noaptea aceasta el le aparţinea. Cineva se repezi afară din casa de vizavi şi trase capota turismului galben. viaţa ieşea afară. Nimic nu conta. fiindcă tu ai trimis fulgerul care m-a aprins. Picăturile grele izbeau calde în obrazul lui. Şi. moarte. mai frumoase. stau aici. Mirosul pământului era puternic şi binefăcător. Fata Morgana. puternică. chip ce exerciţi o putere stranie asupra mea. căreia n-am să-i spun niciodată. nici deznădejdea şi nici speranţa aprinsă şi răbdătoare nu-mi puteau reda. falşi sfinţi. tu.

Cu neputinţă să facă ceva. Nu avea nici o armă la el şi dacă s-ar fi năpustit asupra lui Haake. ca şi când ar fi căutat pe cineva. Haake indică o bucată de . — N-am înţeles ce-aţi spus. ca şi cum s-ar fi dus să se întâlnească pentru întâia oară cu o femeie. Simţind că Haake continuă să-l privească. Chelnerul stătea în picioare.. Pe masă se găsea o tavă de argint cu cele două jumătăţi ale unei languste şi o sticlă de şampanie într-o frapieră. Strânse resturile langustei. ci cu amândouă. Haake tocmai îşi terminase langusta. În clipa aceea se uită ţintă la Ravic. îi zări inelul pe a cărui piatră roşie era încrustat un blazon. ele se aplecau şi răspundeau. umplu paharul gol şi aduse un serviciu cu brânzeturi. Localul era plin de lume. Încet. prăbuşit lângă masa pe care îl biciuiseră. Haake stătea la o masă de lângă uşă. După două minute ar fi venit poliţia. Ravic închise ochii. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să aştepte şi să-l urmărească pe Haake. Omul era încă acolo. Ravic privi în jur. Se hotărî să fumeze o ţigară şi să nu se uite la Haake până n-o va termina. şi el se simţea din nou tânăr. şi vârfurile pomilor din Bois îl primiră ca un uriaş stup de albine. într-o clipă ar fi sărit zece oameni să-l potolească. Nu se uita înapoi. lângă masă. Ţinea şervetul în mână şi-şi ştergea buzele. După un timp se uită din nou spre masă. Îl văzuse în coşmarul confuz de violenţă metodică. ca o femeie care îşi şterge rujul. după ce.Colindă cu pas iute prin parcuri şi pe străzi. — Pernod? — Da.. întâi una. Nu ştia dacă Haake îl recunoscuse. La masa lui Haake apăruse un al doilea chelner. Până acum n-ai văzut nimic. Operaţia aceasta n-o executa cu o singură mână. răpăia deasupra lor. ca să afle unde stă. Făcuse şervetul ghemotoc şi şi-l trecea uşor peste buze. Chelia lui reflecta lumina. Recunoscu inelul şi mâna albă şi durdulie. De data aceasta nu mai exista nici o posibilitate de îndoială. Ravic îşi fixă privirea în altă parte. Era singur şi mânca. Lui Ravic îi trebui toată tăria ca să rămână pe scaun. Adu-mi ceva. fusese smuls din inconştienţă şi readus în lumina aceea orbitoare. sorbi o înghiţitură şi se sili să privească la farfuria cu salată ca şi cum l-ar fi interesat prepararea ei. îşi simţi spatele leoarcă de sudoare. — Poftim? Ravic nu răspunse. în timp ce Haake — care se dăduse cu grijă câţiva paşi înapoi ca să-şi ferească uniforma impecabilă de apa care curgea peste capul lui Ravic — îi spusese. După câte văd. Ravic vedea toate acestea atât de limpede de parcă ar fi fost o scenă mulată în ceară. preparând langusta şi o salată de roşii. mereu înainte. chemă chelnerul şi mai comandă un Pernod. — Orice. Când Haake scoase sticla din frapieră. Vrei să ne spui numele celorlalţi? Sau să continuăm? Mai avem încă multe posibilităţi. unghiile-ţi sunt intacte! Haake ridică privirea şi se uită drept în ochii lui Ravic. Haake mânca langusta şi se uita la farfurie. Într-o secundă. Ravic privi împrejur. Luă paharul de Pernod. cu vocea lui catifelată şi cu degetul întins spre el: — Ăsta n-a fost decât începutul. mergea înainte. — Adu-mi un. apoi cealaltă. 24 — Ce să fie? îl întrebă chelnerul pe Ravic. zise chelnerul. Îi redeschise încet.

n-avea decât un singur lucru de făcut: să simuleze că el nu-l recunoscuse şi să-l supravegheze mai departe din ascunzătoare. Răsuflă uşurat. cum de eşti aici? — Ce întrebare! Toată lumea vine la Fouquet în fiecare zi.cremă de Brie... Şi chiar dacă ar fi. Dacă Haake îl recunoscuse? Opri chelnerul care tocmai trecea pe acolo. Nu mă mai recunoşti? — Ba da. Aşa n-are să mai fie nici o încurcătură. Trebuie ca până atunci să scap de Joan. Se ridică în aşa fel încât să poată vedea cu coada ochiului masa lui Haake. — Am puţină treabă aici. — Ravic. zise Joan. Paharul pot să vi-l duc pe terasă. Chelnerul şovăi. Chelnerul adusese cafeaua. zise el. Vreau să văd cum arată femeia. Dacă Haake îl recunoscuse. ştiu că este cineva şi am de gând să văd cine este. repetă Joan. — Care femeie? întrebă Ravic. fără să se uite la ea. de asta era sigur. ce dracu te interesează? Nu vezi că eşti caraghioasă? Faci pe geloasa şi te ţii cu actorul tău. spuse ea." — Bine. Ravic mai rămase câtva timp la locul lui. n-am ce să-ţi fac. Ravic făcu semn că nu şi scoase o bancnotă din buzunar. Vrei să mă goneşti. — Nu m-ai recunoscut. să-l urmărească fără întârziere. fără să înţeleagă. — Femeia e cu altul? . Se întoarse în direcţia în care privise el şi încercă să descopere la cine se uitase. Comandă un Pernod şi plăti imediat. spuse el. — Aştept. care era aşezată pe o împletitură de paie. Trebuie să mă laşi singur. spuse el grăbit. spuse el cu greutate. Acum îşi vedea mai departe de masă. Simţi cum i se încreţeşte pielea. Joan era lângă el. Haake ascultase. — Femeia pe care o aştepţi. Joan. După un timp văzu cu coada ochiului că Haake se uita din nou la el. Afară serveşte alt chelner. aşezându-se. Tresări. — Ravic. desigur.. Mulţumesc. Poate chiar zece sau cincisprezece pentru cafea. Ravic îşi goli paharul fără grabă. domnule. Mai avea încă timp. Îşi dădu seama că el stă jos şi ea în picioare. — Atunci cine? Se uită la ea. — Nu face asta. Haake n-avea cum să-l vadă. — Joan. "Cinci minute.. Rămase cu ochii ficşi la ea. Joan nu răspunse. Privirea îi era aţintită spre masa lui Haake. — Prea bine. Voia să fie liber. se gândi Ravic. Haake o să mai fumeze o ţigară. Nu pot să-ţi explic ce. Se oprise din mâncat cât vorbise Ravic. Ravic rămase în picioare până când găsi o masă de unde putea zări o parte din masa lui Haake. ca şi când l-ar fi izbit cineva. — Nu e nici o femeie. — Eşti singură? — Da. spuse o voce lângă el. Ochii i se făcură mai mici şi faţa i se contractă. Asta nu mai era întâmplare. dar Ravic l-ar fi observat când s-ar fi ridicat. — Ar fi mai uşor dacă aţi plăti aici. — Pot să-l beau aici şi să comand altul afară. După câteva minute se ridică şi ieşi agale. Afară aproape toate mesele erau ocupate. Ravic mai aprinse o ţigară. eşti agitat. — Nu-i nici o femeie. Dar aşează-te în altă parte. — Poţi să-mi aduci Pernodul afară? Aş vrea să stau pe terasă. Sau chiar un trabuc. Ea nu răspunse. spuse el.

— Lasă că trece. Din vina ta. — Ştiu. eu beau Pernod. Am de gând să-l părăsesc.Ravic se aşeză brusc jos. — Da. Ce crezi tu. spune ceva. Haake auzise că Ravic are de gând să se ducă pe terasă. dar n-am făcut-o. — Un calvados. Asta-i tot. mai târziu! Mai târziu! Atunci toate s-au întors pe dos. ai văzut că eu te iubesc şi nu m-ai luat în serios. — Cine? Nu ascultase decât pe jumătate. E un om pe care nu l-am văzut de mult timp. "Vorbeşte. — Calvados. plin numai de tine. spuse Joan. Se uită la ea. Acum înţelese. spuse el. Chelnerul turnă din nou cafea. Ravic aruncă o privire spre masa lui Haake. — Joan. — Voi totdeauna aveţi de gând. spuse ea provocatoare. — Fie. — Tu nu iei unul? — Nu. Joan îl studia. dar pe urmă lucrurile s-au schimbat. poţi să stai. Te căutam pe tine. — Asta aşa e. — Ce? — Aşa e. — Mi-e frică de el.. — Tu! Numai tu! Nu m-ai iubit niciodată. zise Ravic. — Nu e vorba de o femeie? — Nu. — Ştiu. Ravic plăti imediat. Vrei să faci asta? — De ce eşti atât de misterios? — Nu sunt misterios. Face parte din repertoriu. — Aş fi putut să neg. Urmări fumul albăstrui din colţ. spuse Ravic fără să se uite la ea. Dacă-l recunoscuse. indiferent ce". Vreau să ştiu unde stă. Chelnerul veni la masă. întinzându-se peste masă ca să ia zahăr. Cu atât mai puţin un actor. Nici măcar nu asculţi ce spun! — Ba da. — Prostii! Cine vorbeşte de asemenea lucruri nu Je face. Vrea să mă împuşte. mâna aceea albă îşi dolofană.. — Eşti rece. Joan tăcu atunci când chelnerul îi puse paharul dinainte. dacă stătea împreună cu o femeie. vorbim de asta altă dată. Mă ameninţă. — Ce vrei să bei? o întrebă Ravic. e bărbat şi nu pot să-ţi spun mai mult. — Dacă ai şti cât te urăsc uneori! — Se poate. Ce-ai spus? — Zice c-o să mă împuşte. e o prostie. În cazul acesta părea mai natural şi mai puţin primejdios. Chelnerul se îndepărtă. . — Tu m-ai adus în situaţia asta. da! Dar nu-l crezi. A. Eu am să mă ridic la un moment dat şi am să plec. — Ce? Ravic se uită deodată la ea. Aş fi putut să spun că am venit aici din întâmplare. O clipă văzu mâna lui Haake. îşi zise el. te-ai jucat cu mine. Tu ai să vii cu mine şi o să luăm un taxi. — Te-ai bătut cu artistul tău? — Da. nu-i aşa? — Are un temperament îngrozitor. Haake părea să-şi trăiască viaţa din plin. avea să fie bănuitor şi să vadă unde este. — Nu-mi vorbi în felul ăsta! Faţa ei era albă şi mânioasă. Atunci a fost prea târziu.

Ravic încuviinţă din cap. Frica puse brusc stăpânire pe el. Deodată simţi cum i se încordează gâtul." Vocea se auzi din nou în spatele lui. Îşi lipi spatele de spătarul scaunului. Tremuratul era în vine. prin spate. — Aşteaptă aici. Nu era în stare să scoată nici un cuvânt. Vreau să mă întorc la tine. — Ce vrei să. Bine. Haake stătea tot acolo. Sângele i se scursese din cap. Ştia că bătrâna vânzătoare de . ca şi când ar fi vrut să se adune sub piele şi sâ-i lase corpul ca pe un sac gol. Şoferul rânji. gândi Ravic. spuse Ravic. — Îmi daţi voie? Nu mai este nici o altă masă liberă. Îl văzu pe Haake stând în pragul uşii. făcându-şi drum printre şirurile de mese de lângă uşă. gata să plângă. Joan se ridică. Dacă Haake se întoarse din drum? îşi suci iute capul. Se uită la bancnotă. Haake trebuia să treacă neapărat prin punctul la care privea el. — Îmi daţi voie? întrebă cineva lângă el. Ravic se căzni să zâmbească. Nu ţinea să aibă o scenă. Ravic se aşeză. Privea spre uşă. Arăta spre scaunul pe care stătuse Joan. Joan plecă repede. — Stai jos. — Uite zece franci. Îl ridică în sus şi bău. Haake nu se întoarse în restaurant. Lichidul lăptos. Îşi întoarse capul şi se uită. Numai o secundă. şi acum stătea lângă el. Era greu. Haake comandă o şampanie fină. Ravic făcu cu ochiul." Băiatul se uită precaut spre intrare. Nu mai era acolo. Haake se apropiase de el. — Am de gând să-l părăsesc. poate să fie prea târziu."Ce tot vorbesc? gândi el.. Aşteaptă-mă o clipă! O secundă!" — Nu. Ce înseamnă toate astea? Ce caută ea aici? O voce. "Dacă ia un taxi o să-mi trebuiască cel puţin câteva secunde până să pot opri altul. Ştii de ce. — Aşează-te în aşa fel. — Asta-i în plus. Haake o urmări cu ochii. Mă întorc numaidecât. trag aici. Haake nu mai era acolo. O ţinea strâns de mână. Observă că Haake mergea încet printre mese. spuse Ravic.. El nu răspunse. Poţi să mă aştepţi câteva minute? Mai am puţină treabă. Ravic îi dădu drumul. Ravic îşi croi din nou drum prin mulţime şi se întoarse la masă. Îl simţea cum gâlgâie. Şoferul îi răspunse la fel. Ce importanţă are pentru mine?" — De ce-mi spui toate astea? întrebă el... Se uită la pahar. — E-n regulă. — Are să-ţi pară rău! spuse ea. Ravic nu auzi. Ravic chemă un băiat cu ziare. Pământul începu să se învârtească. lângă trotuar. Nu auzea ce-i spune Joan." Se ridică. — Nu! Mâna ei se luptă să se elibereze din strânsoare. — "Paris Soir. apoi la Ravic. Paharul era încă plin în faţa lui. încât să poţi porni imediat. gândi el. Îl ţinea fără să-i tremure mâna. Până porneşte maşina. "Sări. Ravic se uită indiferent în direcţie opusă. — Stai! spuse el. Şampanie fină şi veche. Şoferul se uită la bani. Sângele începu să-i zvâcnească în tâmple. apoi din nou în direcţia în care plecase Joan. cu un puternic accent german. — Înţeleg. Traversă strada repede şi chemă un taxi. Aşteptă. Vorbea franţuzeşte. dom'şef. o faţă deasupra mugetului din urechile mele. Îşi scoase portofelul şi simulă că se uită la ceva.. şi du-te după el. îşi întoarse încet privirea spre Ravic. Părea că durează la nesfârşit..

exact. ar fi apucat paharul. Haake habar n-avea cine era el. când îl bătuseră chiar în faţa lui Haake. nu? — Aşa se pare. Ravic dădu din cap. — Da. îl goli şi-l puse liniştit la loc. — Frumoasă seară. — Ce e asta? întrebă Haake. Luă ziarul. Nu vor altceva decât securitate şi trai bun. — Buni ochi. spuse Haake.. Dar poate că Gestapoul ştia asta. Ravic continua să-l privească. Băutura care-i face pe francezi impotenţi. — V-am văzut de când eram înăuntru. Credea că cicatricea de pe frunte era consecinţa unui duel. Merge şi încă fără prea mare emoţie. l-ar fi sfărâmat de marginea mesei şi ar fi răsucit ciobul în ochii lui Haake. prin urmare trebuie să fiţi german sau să fi studiat în Germania. Pentru asta e interzis. Ravic se uită la el. Ravic dădu din cap. Trebui să-şi înfigă unghiile în podul palmei ca să se oprească din râs. Născut aici. spuse Haake. Un popor de rentieri. — Nu este exact? întrebă Haake.. nu impotent. Pernodul e făcut din anis şi are gust de lichiriţă. Un Volksdeutscher. Haake îl privea. Acum nu avea altceva de făcut decât să stea şi să vadă ce voia Haake. îi făcu cu ochiul lui Ravic. Haake zâmbi.. — Absintul este prohibit. — Pernod. Simţea că dacă ar fi vorbit. Totul e putred. — De mult timp? — Dintotdeauna. Acesta este un înlocuitor nenociv. Îi întinse lui Ravic. Altfel de ce-ar fi venit?" Ravic nu se aşteptase la asta. spuse el în nemţeşte. Nu putea să-şi închipuie ce intenţii avea Haake. O căpătase în pivniţa Gestapoului. zise Ravic. — Cicatricea aceea. nu? Haake zâmbi. Râse împreună cu Haake. Se spune că absintul te face steril.. Ravic râse. El n-avea de unde să ştie că Ravic trăia în Franţa ilegal. nu? . Luă paharul. Sunt neputincioşi împotriva noastră. ziarul împăturit. Mai avea timp să afle. ca să poată proceda în consecinţă. "Cu siguranţă că m-a recunoscut.ziare stătea acolo. — A. apucă moneda şi dispăru iute. "Merge. ca din întâmplare. cu mare grija şi cu mare greutate. — Locuiţi aici? întrebă Haake. se gândi el. citi titlurile şi-l puse la loc pe masă. Iertaţi-mă! Nu a fost nici o aluzie personală. — Înţeleg. Băuturi straşnice! Încolo. Înlăuntrul lui era un vârtej negru. Sângele îi intrase în ochi şi în gură.. Sunteţi membru al unei asociaţii studenţeşti. Şi acum Haake o confunda cu o cicatrice primită într-un duel şi era mândru de sine. atent şi indiferent. Haake o mirosi ca un cunoscător. Era încordat la culme. simţindu-se deodată uşurat.. Chelnerul îi aduse lui Haake şampania. Râse. Cicatricea de pe frunte. Un surogat de absint. care mugea — dar suprafaţa părea calmă." Putea să răspundă uşor şi liniştit. — Ba da. Nu! Nu era cu putinţă! Era prea ridicol! Respiră adânc. mândru şi jovial. gândi Ravic. absint.. — V-am recunoscut imediat. zise Haake arătând spre fruntea lui Ravic. — Singurul lucru pe care-l au bun aici! declară el. Ravic nu era în stare să vorbească.

Întâlnise un om de acelaşi rang cu el. nu-i aşa? Comandă încă un pahar. Undeva unde să nu mă stingherească şi să nu mă încurce nimeni. — Foarte drăguţe. foarte bine Parisul. — Horn. Popor corupt. Era unul din fostele lui pseudonime. firmele luminoase. multicolore. nu? — Absolut.. — Nu sunteţi de mult la Paris? — Vin o dată la două săptămâni pentru două-trei zile. Donnerwetter! zise Haake. Haake îşi bău şampania. Dacă l-aş putea prinde în vreun colţ retras. aţi râde cu hohote de aceşti candidaţi la sinucidere. foarte important. desigur. Trădarea ca o formă a patriotismului. chiar în cercurile cele mai influente. nu? întrebă Haake.. îngustă şi pustie — dacă l-aş putea duce într-un asemenea loc. gândea Ravic. trecură pe lângă ei şi-i zâmbiră lui Ravic. — Asta zic şi eu." — Sunt o mulţime de lucruri interesante de văzut. dar — Haake râse — aici poţi cumpăra aproape tot ce vrei. Mesele. fluxul vieţii de noapte. — Cei mai buni dintre oamenii noştri sunt germanii născuţi în ţări străine.Ravic dădu din cap că da. Am realizat câteva lucruri frumoase în ultimul an. — Von Horn? întrebă Haake. Faţa lui Haake radia de satisfacţie. — Nici măcar nu se înarmează. Haake se uită după ele. n-aş vrea să schimb. Ravic imită gestul. Era ziua lor liberă. Deveni deodată mai intim. Un rezultat al politicii de partid. Ravic asculta. nu? — Binişor. din faţa magazinelor — şi înrăitul criminal vorbăreţ care-i ruinase viaţa şi cu care stătea acum la aceeaşi masă. Yvette şi Marthe de la "Osiris". — Îmi daţi voie — von Haake. — Cunoaşteţi. Convingerea politică contează. şirurile line de automobile. Dacă aţi cunoaşte numărul de avioane şi de tancuri pe care le au. O stradă lăuntrică." — Acestea sunt două doamne oare trăiesc din dragoste.. E în avantajul nostru. Nici măcar nu trebuie să alergăm mult după informaţii. Sau în Bois. chelnerii. în Rusia.. în vreun bistro singuratic sau într-un bordel de pe o stradă pustie — îşi făcu el iute socoteala. Se aplecă uşor înainte şi lui Ravic îi făcu impresia că în acelaşi timp îşi lipise călcâiele sub masă. Haake dădu din cap. "O stradă lăuntrică. spuse el. . îşi zise Ravic. Locţiitorul Führerului nostru e născut în Egipt. Merge strună. "Supraomul de rasă ariană vrea să cutreiere lupanarele şi nu ştie unde să se ducă. Două femei.. Rosenberg. Ştim aproape tot ce ne interesează. Avem aici o mulţime de prieteni cu aceleaşi vederi ca ale noastre. — Nu mă refer la muzee. — Da. Haake rânji ca un om de lume.. văzu că e gol şi-l puse la loc pe masă. Darré e din Argentina. Fiecare partid îl trădează pé celălalt şi ţara întreagă pentru profitul personal. Oamenii de aici se pricep la femei. nu pot vorbi prea mult. în taioare scurte. Toată atenţia lui era încordată şi totuşi lucrurile pluteau în jurul lui ca într-un vis înainte de deşteptare.. Un fel de inspecţie. — Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Ni se oferă singure. Îmi faceţi plăcerea să beţi ceva cu mine? — Mulţumesc. luna de deasupra caselor.. se uită la el. — Straşnice. răspunse Ravic... Ridică paharul. Îşi închipuie că n-o să le cerem nimic dacă sunt neînarmaţi.

Cu siguranţă că stă la un hotel şi nu într-un apartament. Haake bău al doilea pahar şi deveni mai prietenos. Creionul era subţire. — Zău? — Da. — Artistă de cinema? — Cam aşa ceva. — Am de gând să dau o raită prin localuri în noaptea asta. spuse Haake. Omul trebuie să ştie de toate. — De acord. Nu era ameţit. Ravic nu răspunse. — Păcat. îşi zise Ravic. Să văd cât de jos poate să decadă un popor. Ravic trebui să se gândească o clipă. chiar mai multe. da — foarte. Peste o oră şi jumătate. aşa că de aici ne ducem direct la tren. — Aveţi dreptate! Aveţi absolută dreptate! Haake îl privi o clipă ţintă. — Unde locuiţi? Pot să vă telefonez când mă întorc. era numai cufundat în gânduri. spuse el. fiindcă altfel s-ar putea interpreta greşit. — La Prince-de-Galles. spuse el. Dacă nu merge altfel. Haake scoase o agendă din buzunar şi-şi notă adresa.." — Păcat. — A.. — Aţi vorbit adineauri cu o doamnă foarte şic. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul. rusească.— Se zice că există nişte bordeluri fantastice pe aici. spuse el în cele din urmă. Haake se uită la ceas. că cele întâmplate în ultimele luni n-au fost decât o halucinaţie? Aş putea să-l împuşc pe stradă şi să încerc să scap într-o intrare a metroului. Mi-ar fi plăcut să vin cu dumneavoastră. Rigiditatea pe care o avea în Germania îl părăsi. — Sunt nevoit să mă întorc la Berlin în noaptea asta." — Aţi fost la vreun bordel? întrebă el. "Să-l îmbăt. Ravic îşi recăpătă răsuflarea. Trebuie să mă duc cu el în camera lui şi sâ termin odată. Localuri cu numere de atracţie şi tot felul de chestii.." — Aştept doi cunoscuţi de-ai mei. Mă distrez şi eu din când în când. "Nu trebuie să mă gândesc la asta. Natural. Probabil informaţii care aveau să ducă la tortură şi la moarte. îşi zise Ravic. Nu e momentul. ca să mă informez. Ravic dădu din cap. de aur. Ravic simţi că nu bănuia absolut nimic.. Ravic rămase complet calm. N-am fost încă în acelea de lux. Bagajele mele sunt la gară. îi spuse el lui Haake. "Trebuie să mă duc cu el." Expresia lui Haake se schimbase.. Călătorim împreună. De ce n-am un revolver la mine? De ce am crezut. — Cunoaşteţi vreuna? — Desigur. Chiar vizavi.. Haake îşi puse agenda la loc în buzunar. Aşa cum sclipiseră cu mulţi ani în urmă în lumina celulei. idiot ce sunt. zise Haake. Sunt case pe unde nu calcă turiştii. — Am fost la mai multe. Ravic se uită la scoarţele elegante de piele roşie. Ochii lui Haake sclipeau. am să-l îmbăt şi am să-l târăsc cu forţa undeva. gândi el. Voia să evite orice lucru care l-ar fi făcut pe Haake bănuitor... Dar poate că o facem data viitoare. În două săptămâni sunt înapoi. . "Am pierdut. gândi Ravic. — Nu trebuie să vă temeţi. Trebuie să fiu atent. flexibilă. Ce însemnări trebuie să aibă acolo.

Ravic stătea înaintea lui. — Donnerwetter. E foarte practic să ai nota de preţuri pe farfurie. ar fi devenit bănuitor. plăti şi plecă în direcţia în care o luase Haake. Haake tresări. spuse el.— O cunoştinţă apropiată? — Da. N-avea nici un rost să se ia după ei. nu-i aşa? — Desigur. — Asta-i marea greutate aici — să faci cunoştinţă cu o persoană drăguţă. Am să vă telefonez peste două săptămâni. să stabilesc legăturile ce există între interior şi exterior.. Puse câteva bancnote pe farfuria de porţelan. Am dori să avem anumite — înţelegeţi — informaţii — chiar plătim pentru ele. — Nu-i rău. Câteo-dată e foarte greu să ajungi la ele. — De pildă. spuse Ravic. — Nici o grijă. după ce adună cifrele de pe notă. Simţea că trebuie să-şi împingă mâna printr-un zid de ciment. Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc. Trebuie să introducem sistemul acesta şi la noi în ţară. E franţuzoaică? — Cred că e italiancă şi o amestecătură de alte câteva neamuri. Nu-mi pot permite să uit. Natural că acasă nu putem avea aşa ceva. — Văd că-mi vin cunoştinţele. E Patria. Stăteau . natural. şi nu uitaţi. Afară de asta. nu-i rău. Nu poţi să ştii — uneori se întâmplă. La noi e altceva. într-o oarecare măsură. — Asta se poate aranja. E o chestiune de onoare. gânditor. Mai stătu puţin. Nici o faţă şi nici o întâlnire. — Natural. doamna cu care aţi vorbit? — Câtuşi de puţin.. asta mi-e meseria. îi spunea Morosow. nu e cazul pentru dumneavoastră! Totuşi... Dar aici suntem incognito. — Ai procedat cât se poate de înţelept. spuse el zâmbind. Haake ridică mâna. Îşi aminti apoi că-i văzuse pe el şi pe ceilalţi doi urcându-se într-o maşină. Se întoarse din drum şi o porni spre Internaţional. — Păcat. — Da? întrebă Ravic.. Haake îşi trase scaunul mai aproape. — Ştiţi. Simţi deodată că începe să tremure. Dacă l-ar fi zărit în acel moment pe Ravic în altă parte. Timpul nu e suficient şi nici n-ai ocazii potrivite. asta este una din atribuţiile mele. Ridică din sprâncene cu înţeles. Haake privi înaintea lui. strict incognito.. apoi spuse rânjind: — Bineînţeles nu pentru oamenii noştri — dar altfel. — Auf Wiedersen. Haake îşi ridică ochii. Apoi simţi mâna lui Haake într-a lui. cel mai mic indiciu. Se ridică în picioare şi-i întinse mâna lui Ravic. spuse Ravic prudent. Avem aici o mulţime de oameni capabili. — Serios? Pe dumneavoastră nu vă interesează? — Ce anume? Haake râse încurcat. încă o clipă şi apoi îl urmări pe Haake din ochi. Discreţie totală. Ravic observă că Haake continuă să-l privească. herr von Horn. Era mică şi surprinzător de moale. — Nu uit niciodată nimic. Haake îşi notase numele hotelului. Rămase pe loc. bine că m-am gândit — aveţi legături printre refugiaţi? — Prea puţin. nehotărât. După aceea se aşeză pe scaun. — E posibil. Haake rânji.

Asta-i minunat. — Da. să văd dacă pleacă. — Fie. Ura! Să te gândeşti la rece. Ştiu că acum te frămânţi că n-ai procedat cum trebuia. Şi-acum hai să vorbim. Vorbeşte până-ţi iese gândul ăsta din tine. Am timp două săptămâni. Dar nu pot să vorbesc despre asta. Distruge colecţia de palmieri de la Internaţional. Mută-ţi gândul! N-ai decât să spargi ceva. — Ravic! Morosow trânti sticla de masă. Cu toate acestea suntem nişte oameni veseli. Am să mă obişnuiesc cu gândul acesta. — Ca să te vadă şi să strici totul. Douăzeci de ani de penitenciar cel puţin. — Atunci vorbeşte. Vara lui 1939. Un tip ca el se întoarce cu siguranţă. dacă ai poftă. Pot să mă obişnuiesc să fiu calm. Vorbeşte despre ce ai pe suflet până ţi se face silă. Noroc că nu erai înarmat. Morosow umplu paharele. Despre trandafirii de colo. puteam să-l duc undeva. cumpănit. Ravic rămase tăcut. Miroase a pucioasă. zise Ravic fără convingere. are să se întoarcă. eu ştiu că şobolanii trebuie exterminaţi şi că nu e cazul să-ţi faci prea mult sânge rău din cauza lor. Nu fi aiurit! — Nu sunt. Ravic se uită la mâna lui dreaptă. Dar poţi în acelaşi timp să te gândeşti la moarte şi să atingi acelaşi scop. Ai putea chiar încerca să-l împuşti acolo. Am să mă gândesc cum trebuie să procedez. — N-are nici un rost. Dar despre altceva. — Trebuia să-l întreb la ce hotel trage de obicei. Nu eşti rus. poţi să vorbeşti şi astfel să devii calm şi calculat. Dar nu înţelegi că-mi vine să turbez? Auzi. Lasă că pui mâna pe el altădată. Lucrezi mai calculat şi mai calm a mia oară decât prima oară. — Ca să-i dai de bănuit. Am să ucid de atâtea ori în gând. — Bea asta! Vodcă.amândoi pe terasa cafenelei din Rond Pont. aş putea să mă conving dacă pleacă sau nu. Trandafirii arată ca zăpada de pe un mormânt în iarna ce vine. dar nu se putuse reţine. Mai ai şi alte idei ca asta? — Da. dacă pofteşti! Uită-te la ei! Arată ca zăpada în noaptea asta îmbâcsită. — Aş mai avea timp să mă duc la gară. zise Morosow. Şi-o spălase cu alcool de nenumărate ori. Pot numai să mă gândesc. — N-avea grijă. e superb. Ai dreptate. Îşi dăduse seama că era o prostie. Pielea îi era acum uscată ca un pergament. Prosit! Ravic îşi goli paharul. Ascultă Ravic. Morosow se uită la el. I-ai sucit complet capul. sau aş fi găsit eu ce să fac. Acum eşti mulţumit? — Nu. — Ar fi fost o nebunie să încerci ceva. spuse Morosow. Ravic se îndreptă. încât are să devină un obicei până în ziua când are să se întoarcă el. nu-i aşa? Trăiască secolul . altfel ai înţelege asta. — Sau deloc. — Nu eşti atât de imbecil încât să vrei să fii judecat pentru asasinat sau pentru încercare de asasinat! Ravic nu răspunse. Ceva mare şi nu prea scump. Morosow umplu iar paharele. în măsura în care se poate pregăti ceva. Vorbeşte până te linişteşti. să scap o asemenea ocazie! Dacă ar fi fost cu două ore mai devreme. Uită-te bine la vara asta. Am să mă pregătesc ca pentru o operaţie. — Am să fiu mulţumit după ce ai să vorbeşti de o sută de ori despre asta. Ca o spumă albă pe valurile agitate ale nopţii. — Sigur că da. — Boris.

neintervenţionismului! Al pietrificării instinctelor morale! Multe omoruri se întâmplă în noaptea asta, Boris. În fiecare noapte! Multe omoruri! Ard oraşe, oameni muribunzi gem pe undeva, alţii pier prin păduri, biciul morţii se strecoară printre lagărele de concentrare, — putem noi să fim ca două femei sentimentale când e vorba de exterminarea unui asasin? Îl vom găsi şi-l vom extermina, asta-i tot, aşa cum a trebuit s-o facem de atâtea ori cu oameni nevinovaţi care nu se deosebeau de noi decât prin uniforma pe care o purtau. — Bun, zise Morosow. În orice caz, mai bine. Ai aflat vreodată ce se poate face cu un cuţit? Cuţitul nu face zgomot. — Nu-mi bate capul cu asta acum. Trebuie să dorm. Dracul ştie dacă am să pot să dorm, cu toate că mă prefac atât de calm. Pe asta o înţelegi? — Da. — In noaptea asta am să omor şi iar am să omor. În două săptămâni am să devin un automat. Problema este cum or să treacă aceste două săptămâni. Ce-am să fac până în noaptea când am să pot dormi? Nu-mi ajută la nimic că beau. Şi nici injecţiile. Trebuie să adorm epuizat Numai aşa am să mă simt bine a doua zi. Înţelegi? Morosow rămase câteva clipe tăcut. — Caută-ţi o femeie, spuse el în cele din urmă. — La ce poate să-mi ajute? — Totdeauna e bine să dormi cu o femeie. Caut-o pe Joan. Are să vină. Joan. Da, o văzuse adineauri. Îi spusese ceva. Uitase ce. — Eu nu sunt rus, zise Ravic. Mai ai şi alte propuneri? — Simple. Numai propuneri din cele mai simple. — Ultima n-a fost simplă. — Dumnezule! Nu fi complicat! Metoda cea mai simplă de a te detaşa de o femeie este să te culci cu ea din când în când. Să nu-ţi laşi fantezia s-o ia razna. Ce nevoie ai să dramatizezi un act natural? — Da, spuse Ravic. Ce nevoie ai? — Atunci mă duc să telefonez, îl întrerupse Morosow. Îţi fac eu rost de ceva. Nu degeaba sunt portar. — Rămâi aici. E mai bine aşa. Hai să bem şi să ne uităm la trandafiri. Feţele moarte în lumina lunii pline, după focul de mitralieră, arată tot atât de albe. Am văzut odată asta, în Spania. Cerul este o invenţie a fasciştilor, spunea pe acea vreme luptătorul metalurgist Pablo Nonas. Avea un singur picior. Se supărase întrucâtva pe mine, fiindcă nu-i păstrasem piciorul tăiat în alcool. Se simţea ca şi cum ar fi fost îngropat pe un sfert. Nu ştia însă că sfertul acesta i-l furaseră câinii şi-l mâncaseră. 25 Veber intră în anticamera sălii de operaţie şi-i făcu semn lui Ravic. Ieşiră apoi împreună. — Te caută Durant la telefon. Vrea să iei o maşină şi să te duci imediat la el. Mi-a spus ceva de un caz special şi de împrejurări neobişnuite. Ravic se uită la el. — Asta înseamnă că a greşit o operaţie şi că vrea să-mi arunce mie în spinare răspunderea, nu? — Nu cred. Era foarte agitat. Am impresia că nu ştie ce să facă. Ravic clătină din cap. Veber tăcea. — Cum de ştie că m-am întors? întrebă Ravic.

Veber ridică din umeri. — Habar n-am. Probabil că de la una dintre surori. — De ce nu-i telefonează lui Binot? Binot e foarte capabil. — Asta i-am spus şi eu. Mi-a explicat că e vorba de un caz deosebit de complicat, de specialitatea ta. — Fleacuri. Există doctori excelenţi în Paris pentru orice specialitate. De ce nu-l cheamă pe Marteau? E unul din cei mai buni chirurgi din lume. — Nu-ţi închipui de ce? — Cum de nu. Nu vrea să se discrediteze în faţa colegilor lui. E altceva un doctor refugiat, care lucrează ilegal. Ăsta trebuie să tacă. Veber se uită la el. — E urgent, te duci? Ravic îşi smulse cordonul de la halat. — Sigur că da, spuse el. Ce altceva pot face? Cu condiţia însă să vii şi tu cu mine. — Bine. Mergem cu maşina mea. Coborî scările. Automobilul lui Veber lucea în soare, în faţa spitalului. Se urcară. — Nu lucrez decât dacă eşti şi tu de faţă, spuse Ravic. De unde ştiu eu că individul nu vrea să mă atragă într-o cursă? — Nu cred că se gândeşte la aşa ceva în clipa de faţă. Maşina porni. — Am văzut tot felul de întâmplări, spuse Ravic. Cunoşteam, la Berlin, un tânăr asistent care avea toate calităţile pentru a ajunge un bun chirurg. Profesorul lui opera; era pe jumătate beat; a făcut o incizie greşită; n-a spus nimic, l-a lăsat pe asistent să continue; după un minut profesorul a început să ţipe şi l-a făcut pe tânărul doctor responsabil de incizia greşită. Pacientul a murit în timpul operaţiei. Asistentul în ziua următoare. Sinucidere. Profesorul a continuat să opereze şi să bea. Trebuiră să se oprească în aleea Marceau; un şir de camioane treceau pe strada Galillée cu un zgomot asurzitor. Veber apăsă pe un buton de pe tabloul de comandă. Acoperişul maşinii alunecă încet spre spate. Veber se uită mândru la Ravic. — Mi l-am instalat de curând. E automat. Extraordinar, la câte lucruri se pot gândi oamenii, nu? Vântul adia prin acoperişul deschis. Ravic dădu din cap. — Da, extraordinar. Ultimă invenţie sunt minele şi torpiloarele magnetice. Am citit despre asta ieri, într-un ziar. Când nu nimeresc ţinta, se rotesc până o ating. Suntem o rasă fabulos de constructivă. Veber îşi întoarse faţa lui roşcovană spre Ravic. Strălucea de bunăvoie. — Îi dai zor cu războiul, Ravic! Suntem tot atât de departe de el ca de lună. Tot ce se vorbeşte nu este altceva decât politică de presiune, atâta tot, ascultă-mă pe mine. Pielea ei avea culoarea fildeşului. Faţa îi era lividă. În jurul feţei, înflăcărat de lumina albă a lămpilor de operaţie, un val de păr roşu-auriu. Ardea împrejurul feţei de culoarea scrumului cu atâta intensitate, încât părea aproape indecent. Era singurul lucru viu, scânteietor de viu, zgomotos de viu — ca şi cum viaţa părăsise trupul şi mai zăbovea încă în păr. Tânăra întinsă pe masa de operaţie era nespus de frumoasă. Subţire, înaltă, cu chip pe oare nici starea adâncă de inconştienţă nu-l putea adormi — o femeie făcută pentru lux şi pentru dragoste.

Nu curgea decât puţin sânge. Prea puţin. — Ai deschis uterul? îl întrebă Ravic pe Durant. — Da. — Şi? Durant nu răspunse. Ravic îşi ridică privirea. Durant se uită cu ochii pironiţi la el. — Bine, spuse Ravic. Nu avem nevoie de surori. Suntem trei doctori şi e destul. Durant încuviinţă din cap şi le făcu semn. Surorile şi asistentul se retraseră. — Şi? întrebă Ravic după ce ieşiră pe uşă. — Vezi foarte bine, răspunse Durant. — Nu. Ravic vedea, dar voia ca Durant s-o spună în faţa lui Veber. Era mai uşor. — Sarcină în a treia lună. Hemoragii. Era nevoie de chiuretă. Chiuretaj. Rană aparentă la peretele exterior. — Aparentă? — Vezi foarte bine. Fie, rană la peretele exterior. — Şi? continuă Ravic să întrebe. Se uită în ochii lui Durant. Erau plini de o ură neputincioasă. "Are să mă urască toată viaţa pentru asta, îşi zise el. Mai cu seamă pentru că aude şi Veber." — Perforare, spuse Durant. — Cu chiure ta? — Natural, spuse Durant după un timp, cu ce altceva? Hemoragia se oprise complet. Ravic examină mai departe în tăcere, apoi se îndreptă. — Dumneata ai făcut perforaţia. N-ai observat. Odată cu ea ai tras şi o ansă intestinală prin deschizătură. Nu ţi-ai dat seama ce este. Probabil că ai confundat-o cu o membrană foetală. Ai raclat şi s-a rupt. Este exact? Fruntea lui Durant se acoperi brusc de sudoare. Barba de sub mască se agita ca şi când maxilarele lui mestecau o îmbucătură prea mare. — Se poate. — Cât timp ai lucrat? — Trei sferturi de oră, în total. — Hemoragie internă. Rană la intestinul subţire. Pericol extrem de mare de infecţie. Intestinul trebuie cusut şi uterul scos. Imediat. — Ce? întrebă Durant. — Asta o ştii şi dumneata, spuse Ravic. Ochii lui Durant fulgerară. — Da, ştiu. Nu te-am chemat ca să mi-o spui dumneata. — Asta-i tot ce pot face. Cheamă-ţi oamenii înăuntru, şi continuă operaţia. Te sfătuiesc s-o faci repede. Durant mestecă. — Sunt prea tulburat. Nu vrei să operezi în locul meu? — Nu. După cum ştii, trăiesc ilegal în Franţa şi n-am voie să operez. — Eşti... Durant începu şi se opri. "Lachei, studenţi care nu şi-au terminat studiile, maseori, asistenţi, toţi pretind aici că în Germania au fost mari medici." Ravic nu uitase cele ce-i spusese Durant lui Levai. — Monsieur Leval mi-a explicat lucrul acesta, spuse el, înainte de a mă deporta. Îl văzu pe Veber că tresare. Durant nu răspunse. — Doctorul Veber poate face această operaţie în locul dumitale,

spuse Ravic. — Ai operat de atâtea ori pentru mine. Dacă preţul... — Preţul nu schimbă nimic. De când m-am înapoiat nu mai operez. Şi nu operez în special pacienţi care nu şi-au dat consimţământul pentru o operaţie de acest gen. Durant îl privi. — Nu poţi să trezeşti pacienta din anestezie, ca s-o întrebi. — Ba poţi. Dar rişti o infecţie. Faţa lui Durant era leoarcă. Veber se uita la Ravic. Ravic încuviinţă din cap. — Ai deplină încredere în surorile dumitale? îl întrebă Ravic pe Durant. — Da. — N-o să avem nevoie de asistent, îi spuse Veber lui Ravic. Suntem trei doctori şi două surori. — Ravic... Durant tăcu. — Trebuia să-l chemi pe Binot, declară Ravic. Sau pe Mallon. Sau pe Martel. Toţi sunt chirurgi de prima mână. Durant nu răspunse. — Eşti dispus să declari faţă de Veber că ai făcut o perforaţie şi că ai rănit parte din intestin, pe care l-ai confundat cu o membrană foetală? Câteva clipe de tăcere. — Da, spuse Durant cu vocea răguşită. — Eşti dispus să declari că l-ai rugat pe Veber să opereze o histectomie şi o anastomoză, avându-mă pe mine ca asistent, numai pentru că mă aflam din întâmplare aici? — Da. — Îţi asumi deplina responsabilitate pentru operaţie şi rezultatul ei, cât şi pentru faptul că pacienta nu a fost înştiinţată şi nu şi-a dat consimţământul? — Da, desigur, cârâi Durant. — E-n regulă. Cheamă surorile. N-avem nevoie de asistentul dumitale. Explică-i că i-ai promis lui Veber şi mie să te asistăm într-un caz special şi complicat. O veche promisiune, sau aşa ceva. E nevoie ca surorile să pregătească sterilizarea? — Nu-i nevoie. Sala de alături e sterilă. — Cu atât mai bine. Cavitatea abdominală stătea deschisă. Încet şi cu cea mai mare grijă Ravic trase afară ansa intestinală din gaura făcută în uter şi o înfăşură, bucată cu bucată, în pansamente sterilizate pentru a o ţine departe de peritoneu, până când locul rănit avea să fie liber. După aceea acoperi complet uterul cu pansamente. — Sarcină ectopică, extrauterină, murmură el în direcţia lui Veber. Uite aici, e jumătate în uter şi jumătate în tub. Nici nu i se poate face o vină prea mare lui Durant. E un caz destul de rar. Totuşi... — Ce? întrebă Durant dinapoia scutului de la capătul mesei. Ce-ai spus? — Nimic. Ravic tăie intestinul şi făcu rezecţia, după care începu să coase repede capetele deschise. Simţea intensitatea operaţiei. Îl uitase pe Durant. Înnodă tubul şi canalul de sânge şi tăie capătul tubului. Începu apoi să scoată uterul. "De ce nu curge mai mult sânge? se întrebă el. De ce nu sângerează un organ ca acesta mai mult decât inima? Atunci când extirpezi miracolul vieţii şi puterea de a trece mai departe..." Femeia aceea frumoasă, care sta acolo întinsă pe masa de operaţie,

era ca şi moartă. Ea putea să trăiască înainte, dar de-acum era ca şi moartă. O ramură moartă din arborele genealogic. În plină floare, dar fără taina fructului. Din pădurile care de-atunci s-au prefăcut în cărbune, oameni uriaşi, pe jumătate maimuţe, şi-au croit drum luptând, prin mii de generaţii, egiptenii au ridicat temple, Hellada a înflorit; în chip tainic, sângele a continuat să curgă în sus, în sus şi să creeze în cele din urmă această fiinţă umană, care acum era seacă precum un spic scuturat şi care n-avea să-şi treacă sângele mai departe unui fiu sau unei fiice. Lanţul se rupsese din cauza mâinii stângace a lui Durant. Dar nu lucraseră mii de generaţii şi pentru Durant, Hellada şi Renaşterea nu înfloriseră ca să producă barba lui ascuţită şi muiată acum de sudoare? — E revoltător, spuse Ravic. — Ce anume? întrebă Veber. — Multe lucruri. Ravic se îndreptă. — Gata. Se uită la chipul frumos şi palid, cu părul lui luminos, dinapoia scutului de anestezie. Se uită la găleată, la organul mânjit de sânge care făcuse chipul acela atât de frumos. Se uită apoi la Durant. Gata, repetă el. Durant opri anestezia. Nu-şi ridică ochii spre Ravic. Aşteptă ca surorile să împingă căruciorul şi le urmă fără să scoată un cuvânt. — Mâine are să-i explice că i-a salvat viaţa, spuse Ravic. Şi are să-i ceară cinci mii de franci în plus. — Nu-mi face impresia, în momentul de faţă. — O zi înseamnă mult. Şi căinţa e un lucru de scurtă durată. Mai ales când poate aduce un profit. Ravic se spălă. La o fereastră de peste drum văzu nişte bujori roşii, pe pervaz. Sub ei stătea tolănită o pisică. Telefonă la spitalul lui Durant la ora unu noaptea. Vorbea de la Şeherezada. Sora de noapte îi spuse că doamna dormea. Cu două ore înainte fusese neliniştită. Veber era acolo şi-i dăduse un sedativ uşor. Totul părea să fie în ordine. Ravic deschise uşa de la cabina telefonică. Îl izbi un miros puternic de parfum. O femeie cu părul blond, oxigenat, se îndrepta, mândră şi provocatoare, spre toaletă. Părul pacientei de la spital era blond natural. Un blond roşcat, luminos! Îşi aprinse o ţigară şi intră în local. Eternul cor rusesc cânta eternul Doi ochi negri. O tragedie care ţine de douăzeci de ani riscă să devină ridicolă. Orice tragedie trebuie să fie scurtă. — Iartă-mă, îi spuse Katei Hegstroem, dar a trebuit să dau un telefon. — E totul în regulă? — Până acum da. "De ce mă întrebă, se gândi Ravic. Cu ea lucrurile nu sunt deloc în regulă." — Îţi place aici? o întrebă el, arătând spre sticla de vodcă. — Nu. — Nu? Kate Hegstroem clătină din cap. — Acum e vară, spuse Ravic. Vara n-ar trebui să stăm în cabarete de noapte. Vara se stă pe stradă. Lângă un copac, oricât de sfrijit ar fi, şi chiar dacă ar fi împrejmuit cu sârmă. Ridică privirea şi dădu de ochii Joanei. Intrase probabil în timp ce telefona. Înainte nu fusese acolo. Stătea la o masă în colţul opus. — Vrei să mergem în altă parte? o întrebă el pe Kate Hegstroem.

îşi zise Ravic. care acum dansezi şi transpiri uşor — vine din colţurile întunecate ale creierului — este numai un contact accidental care face comoţia şi mai puternică atunci când aluneci prin fâşia de lumină.— Nu. Reflectorul mătura parchetul cu o lumină albăstruie. "Nu inima se contractă. ci stomacul. — Vrei să vii cu mine la balul Monfort? Ravic se uită la ea. Kate Hegstroem îl studia pe Ravic. — Ce e asta? E prima oară că aud de aşa ceva. — E frumoasă. nu? întrebă Kate Hegstroem. Şi comoţia nu vine de la tine. spuse ea. la Paris. Are loc vinerea aceasta în locuinţa şi grădina lui Louis Monfort. stând după aceea într-un cabaret? Ca şi cum te-ai fi întors dintr-o bătălie? Sau de la boală la viaţă? — Uneori te simţi pur şi simplu searbăd. Nu vreau să fiu însoţită de nici unul dintre oamenii pe care i-am cunoscut. Înţelegi? — Da. Nu era necesar.. Ravic se uită la ea. dar se gândi că nu-i strica Joanei să-i vadă. — Poate. pot? — Am să-ţi fac rost de o invitaţie. — Vrei să mergi cu mine? — Dar mai întâi. Ravic n-o vedea prea bine. S-au scris mii de poezii despre asta. formă frumoasă de carne. fiindcă acolo nu găsim vodcă bună. — Da. Kate? — Eu ţin să mă duc. Era un zâmbet care putea sfârşi cu lacrimi. Dacă pot. Kate se aşeză pe un scaun lângă imitaţia de cămin. Comoţia se produce în plexul solar. Când se ridică. nu? — Nu. Corul încetă. Tenul ei era mai curat ca oricând. — Cum te simţi. . Ochii Joanei erau străvezii în lumina aceea palidă. Joan se ridică şi se duse pe parchetul de dans. Nu pot să-i mai sufăr. O luă pe Kate de braţ. Orchestra începu să cânte un blues. — Altfel ar trebui să te duci singură? — Da. Arăta fragilă ca o figurină chinezească. palidă şi o prindea în lumină. — Da." — Femeia aceasta cânta înainte aici. Kate. Şi nu vreau să mă duc singură. Şi nici cu cine era. ca apoi s-o lase iarăşi în semiobscuritate. ar fi putut merge şi singură. şi zâmbea. Scaunul era parcă mult prea mare pentru ea. dar tu? Ţii să ne aşezăm sub un copac sfrijit? — Nu. — Balul Monfort este cel mai mare eveniment monden al verii. — Ai avut astăzi o operaţie? întrebă Kate Hegstroem.. ca s-o vadă toţi. — Desigur. Se uita la el. Ravic simţi ochii Joanei. E chiar mai mult decât frumoasă. Asta nu-ţi spune nimic. — Mai toarnă-mi un pahar de vodcă şi hai să plecăm. E un chip pe care scrie viaţă. — Pentru ce. — Acuma nu mai cântă? — Nu cred. — Găseşti? — Da. răspunse Ravic preocupat. spuse ea. cu ochii strânşi. — Vrei să-mi faci o favoare? îl întrebă Kate Hegstroem când ajunse în camera ei de la Hotel Lancaster.

strigătele celor care îl urmăreau — şi mirosul îmbătător de cimbru. — Iată un lucru pe care nu ţi l-am spus. Presupun că e destul să-i anunţi că vii cu cineva. Nici nu e nevoie să-l încerci. — Atunci vin vineri să te iau. Ravic bău coniacul. dincolo de care nu se putea gândi la nimic. Se aplecă mai tare peste faţa transpirată. Îşi aduse aminte. O poiană în munţii Pădurea Neagră şi el târându-se pe brânci. spuse ea. Kate Hegstroem împinse sticla spre el. se gândi Ravic. Un festival de grădină la Curtea lui Ludovic al XIV-lea. se gândi el. Mai sunt douăsprezece zile până la întoarcerea lui Haake la Paris. spuse Ravic. Îţi fac eu rost de costum. Kate. zise ea cu o oarecare şovăire.. Cum te îmbraci? Kate îl privi în ochi.Kate zâmbi. Douăsprezece zile. cum uităm totul afară de mirosuri. Ravic." — Ultimul şi cel mai frumos garden-party din Paris. Douăsprezece zile. Douăzeci de ani de acum încolo mirosul cimbrului avea să smulgă din colţurile prăfuite ale amintirii lui viziunea acelei zile de fugă prin Pădurea Neagră. Nu mai avea miros de eter. Un râs spontan. Cimbrul. Kate Hegstroem râdea. Nu e nevoie să-i rogi să-mi trimită o invitaţie specială. Îţi mulţumesc. la capătul lor se căsca o prăpastie. îl întrerupse ea repede. — Am nişte coniac vechi. "Cap de şopârlă". se gândi Ravic. — Bine. Ea aprobă din cap. E ciudat. iar undeva. — Bun. Îi simţea răsuflarea. Eleganţă suplă. Este ca o plasă subţire şi luminoasă. — Lasă totul în seama mea. bun. În ultimii patru ani n-am lipsit niciodată. gâfâind sub soarele arzător. — Treizeci şi şapte cu cinci. — Asta înseamnă că trebuie să. Nu putea s-o refuze. Să-mi spui ce măsură ai. Ravic se ridică. S-ar fi simţit mai sigură. — Cred totuşi că nu mi-ar strica puţin coniac. — Desigur. viaţa lui nu avea mai mult decât douăsprezece zile. de copil. Simţi nevoia să bei ceva? Ravic clătină din cap. seacă. Ravic. — Acum nu care cumva să spui nu. Ceva simplu. Fruntea ei era plină de broboane de sudoare.. merg. "Nici zâmbetul nu-i mai este acelaşi. Nu conta cum avea să-şi omoare timpul. Un festival costumat — în definitiv ce conta grotescul în aceste două săptămâni de nesiguranţă? — Bine. Nu . E un bal costumat. Kate. Douăsprezece zile prin care trebuia să treacă. — Ce poate să le treacă oamenilor prin cap! — În fiecare an organizează ceva asemănător. mai jos. Vrei să-mi faci favoarea să vii? Ravic ştia de ce ţine să meargă cu el. Părul ei pieptănat strâns reflecta viu lumina. Îndărătul căreia faţa aproape că nu se schimbă. — Dumnezeule! Ravic se aşeză pe scaun. Doamna cu părul roşu-auriu dormea. Nu trebuie să te îngrijeşti de nimic. Încă douăsprezece zile. spuse ea. Era o răsuflare proaspătă ca cimbrul. Se duse iar la spitalul lui Durant. Obrajii îi erau coloraţi şi ţinea gura puţin întredeschisă. formă a perfecţiunii necarnale pe care sănătatea n-o poate niciodată atinge. Am să-i telefonez mâine Sofiei Monfort. — Temperatura? o întrebă el pe soră.

— M-ai păcălit.douăzeci de ani. După câteva minute încetă. Era destul. sau numai pentru că crinii creşteau mai bine în lădiţe de lemn. Urcă scările. era ora trei. Ravic sună la spitalul lui Veber. Ţi-am telefonat din zece în zece minute. — Acuma ai venit acasă. — Era o voce de femeie? — Da. Când ajunse. Sunt obosit. Nici de la spitalul lui Durant. de la Durant — aceasta era a opta minune a lumii. Aprinse imediat lumina din tavan şi rămase în picioare în dreptul uşii. Îl lăsă să sune mult timp. dar atingeau sfere pe care nimic altceva nu le putea atinge. dar te păzeau de disperarea cea de pe urmă. Ravic puse cartea pe masă. Joan. Mergea prin oraşul încins. Îi era adresat lui. că sunt un peşte ordinar pe care-l caută femeile noaptea şi pe care e mai bine să-l eviţi". şi se urcă în pat. În primii ani nu pusese mâna pe nici o carte. — Eşti singur? întrebă ea. zâmbi ea. Ravic îl auzea cum mănâncă. Joan se apropie. puteai măcar să te reazimi de el. Probabil că telefonase de la Şeherezada. — Cu accent străin? — Asta nu ştiu. Acum însă deveniseră un zid. stinge lampa şi pleacă. Joan şovăi o clipă. Peste o oră telefonul sună din nou. chiar dacă nu te apăra. Nu-i telefonase nimeni de acolo. ci două mii. Ravic deschise ochii. — Du-te dracului. şi asta era destul. Nu putea înlocui orice. "Poate că în noaptea asta am să dorm". Refugiatul Wiesenhoff înlocuise garoafele veştede de la fereastră. Ravic se uită la cifră cu indiferenţă. şi-l deschise. — Nu şi-a dat numele. într-un moment când timpul fugea înapoi. sună telefonul. — Nu. Apoi se mai uită o dată. Se sprijini cu coatele de pervaz şi aşteptă. — Obosit? De ce? — Sunt obosit. "S-a culcat cu tipul celălalt. Adio. Nu erau de mare ajutor. Le cumpărase cu două zile în urmă. dar fuseseră gândite şi aveau să rămână vii. Înainte de a începe să citească. Când deschise uşa zări un plic alb. Probabil că bătrânul se speriase rău. Vântul uşor al nopţii îi aducea miros de crini. Se duse apoi şi deschise uşa de la baie. se gândi el. în întuneric. Prin urmare fusese Joan. Se uită la el. Nu erau obişnuitele două sute de franci. l-a trimis acasă şi acuma a venit să mă surprindă şi să-i arate Katei Hegstroem. se sculă şi se duse la fereastră. Îşi schimbase rochia. Ravic nu-i spuse că minte. Ravic ridică receptorul şi-l întrebă pe portar cine telefonase. de bunăvoie. Din el căzu un cec Era de la Durant. Hotelul mirosea acum ca o capelă funerară sau ca o grădină de mănăstire în nopţile calde. Nu ridică receptorul. Gândurile care au fost odată gândite sunt astăzi dispreţuite şi ridicole. Nu-i venea să creadă. îşi zise el. păreau lipsite de viaţă în comparaţie cu cele întâmplate. se gândi el — ci douăsprezece zile. Chemă hotelul Lancaster. Omul continuă să mănânce. către hotel. Telefonul încetă să mai sune. ca să aibă ce citi în caz de insomnie. . dar nu purta nici o marcă şi nici o ştampilă. Joan veni în timp ce el dormea. Ravic nu ştia dacă Wiesenhoff făcuse schimbarea ca un act de pietate pentru bătrânul Goldberg. Două mii de franci. Telefonista îi spuse că nimeni de acolo nu ceruse numărul lui. declară omul. Puse cecul în portofel şi aşeză un teanc de cărţi pe masa de lângă pat. cu crini. pe care o credea aici. Îl luă de jos. Era ceva ciudat cu cărţile — simţea nevoia lor din ce în ce mai mult.

N-aş fi venit încoace pentru o cocotă. — Totdeauna se întâmplă fără să ştie omul cum. Stinge lumina. ştiu că celălalt nu e inteligent şi nu e ca tine. de asta am eu nevoie! Stătea în faţa patului. — Râd. ştiu tot. — Ieşi afară. — Nu vreau să beau. . Zâmbi fără să vrea. Cine era femeia aceea? — O pacientă. O doamnă foarte bolnavă. spuse ea încet. — Sigur că e altceva! izbucni ea deodată. De asta am şi spus. O iubeşti? — Stinge lumina şi pleacă. Nu-mi aduce nici o fericire. — Nu-i adevărat.. Ea nu-i dădu atenţie. Şi pleacă. — Va să zică aşa stau lucrurile! Aţi ajuns atât de departe. sau îţi arunc cu ceva în cap. declară ea. — Cine era cocota cu care te-am văzut? Ravic se ridică pe jumătate. Cum poate fi vorba de dragoste. Din nefericire orice acţiune perfectă îi atrăgea admiraţia. şi gata. Înnebunea omul când te vedea aşa de satisfăcut de tine! Nimic nu te putea face să-ţi pierzi controlul! Îţi uram superioritatea! Cât o uram! Aveam nevoie de entuziasm! Aveam nevoie de cineva nebun după mine? Aveam nevoie de cineva care nu poate să trăiască fără mine! Tu poţi să trăieşti fără mine. spuse el. Du-te înapoi la artistul tău şi lasă-mă-n pace! — Asta e cu totul altceva. atunci? — Am spus numai aşa. — Adineaori i-ai spus cocotă. Am văzut. chiar dacă acţiunea era îndreptată împotriva lui. Ravic întinse mâna să ia o ţigară. Joan? — Mă interesează! Atâta timp cât nu iubeşti pe altcineva.. — Ştii de ce. Joan veni mai aproape. Mi-am dat seama imediat că nu este. — Atunci de ce ai venit încoace? întrebă el. Şovăia. Nu sunt eu răspunzătoare. N-ai fost niciodată al meu. de ce mă mai întrebi? Ravic umplu un pahar şi i-l întinse.. fiindcă ai fost plecat două luni! S-ar fi în-tâmplat aşa chiar dacă stăteai aici! Nu râde! Văd deosebirea. — De ce râzi? îl întrebă Joan înţepat. Ravic puse paharul la loc.. nu în baruri de noapte. — Tu — tu ai fost atât de sigur de tine tot timpul. — Hm! Îl studie atent. S-a întâmplat. Joan îl privea ţintă. — O iubeşti? — Ce te interesează pe tine? — O iubeşti? — În definitiv ce te interesează pe tine.. Arăţi ca o stafie. tot! Te-am minţit când ţi-am spus că s-a întâmplat ce s-a intâmplat. Femeile bolnave stau la spital. Găseşte o minciună mai bună. Ea nu răspunse imediat. Totdeauna ai putut! N-ai avut nevoie de mine.. dar mi se dă. nimic afară de mine nu are însemnătate pentru el. Adevărul pare adesea atât de neverosimil. nu ştiu cum. nu se gândeşte la nimic altceva decât la mine. Trăieşti cu altul şi vii aici să faci pe geloasa. — Ăsta-i adevărul. Ravic întinse mâna după sticla de calvados. răsuflând din greu. Ravic n-avea de gând deloc să mintă. — Mi-am închipuit. — Sigur că da. — Nu fi ridicolă.se gândi el.

De multe ori am simţit la fel. Aerul închis se mucegăieşte. — Nici tu. seminţe purtătoare de rod şi tremuratul celui dintâi verde. Eu am fost punctul de plecare de la care ai pornit spre cetăţile tale de argint. pe care declari că-l iubeşti mai profund şi în alt fel. lucrurile nu sunt aşa cum le spui tu. îşi zise el. Dar tu. ca şi când ar fi uitat de ea. dragoste subită. spuse ea. Nici apa. o cetate în filigran şi cuarţ trandafiriu. Ce ştii tu despre mine? Ce ştii tu despre dragostea care intră într-o viaţă în care totul a devenit problematic? Ce înseamnă beţia ta ieftină faţă de asta? Când căderile nenumărate se schimbă deodată. — Am înţeles. — Eu? repetă Ravic. mânând şi fiind mânată. n-ai să stai cu mine. plină de poftă de viaţă. Joan se aşeză pe marginea patului şi luă paharul. în caz că dobitocului îi convine situaţia. Acum era liniştită şi frumoasă. şi-aşa mai departe. numai pe tine. ca un eden în pauze. carieră — şi celălalt. bea şi tu un pahar şi pe urmă pleacă. când nesfârşitul De ce? devine finalul Tu. spuse ea. încă străină ei însăşi şi totuşi mai familiară cu ea însăşi decât putea fi vreodată un bărbat. N-ai să te întorci niciodată. Ravic râse. gata să se destrame. Nu-i adevărat. Dacă încerci să le închizi. apare deodată simţământul. . Hai. — Nu. fac ravagii. Ravic îşi umplu din nou paharul. Faţa i se schimbase. iubeşti furtuna sângelui înşelător. spuse Ravic. Dar nu este decât o iluzie. Du-te dracului. Ca o oglindă. — Poate că într-adevăr ai vrea. Cresc doar nopţile goale ale singurătăţii. şi acum ceastălaltă. credincioasă într-un fel ciudat şi necredincioasă ca mama ei. — Ce tot vorbesc eu? spuse el. când. Şi-n furtună nu poate creşte nimic. Acum îşi ridică ochii spre ea. Prostii vechi. pentru scurt timp. spuse el aproape duios. Vântul nu se poate încuia. Ravic. Tu nu eşti făcută să stai într-un loc. — Nu-i adevărat. nesocotită. pământ. nu! Am să stau cu tine. fără să vezi lucirea albă a scheletelor. Reflecta mereu ceea ce ţineai înaintea ei. Vreau să mă întorc la tine. fără să privească la Joan. Ce ştii tu de asta? Tu iubeşti beţia. De dimineaţă femeia cu părul auriu.— Du-te dracului. Sunt obosit. cucerirea. apoi Kate Hegstroem. — înţeleg. Natura. O iluzie pe care ţi-ai făcut-o ca să-ţi fie mai uşor. Frumoase perspective de viitor mi se deschid. Du-te dracului cu complexul tău ieftin cu tot. Ce ştii tu? Vorbise rar. strălucind ca răsfrângerea vie a sângelui aprins — ce ştii tu de asta? Crezi că se poate vorbi atât de uşor? Că o limbă volubilă poate s-o toarne într-un clişeu sau chiar în simţăminte? Ce ştii tu de mormintele care se deschid şi de groaza nenumăratelor culori ale nopţilor goale de ieri — şi totuşi mormintele se deschid. E altfel. Am băut prea mult astăzi. Crezi că n-a mai existat aşa ceva niciodată până acum — un bărbat pentru beţie. tot timpul. Am de gând să mă întorc la tine. Apoi are să apară unul care să nu vrea altceva decât pe tine. ci numai pământ. dar inima ta va rămâne goală — fiindcă omul nu poate păstra nimic din ceea ce nu creşte dinlăuntrul lui. voind să ţină strâns şi dând drumul în acelaşi timp. În cel mai bun caz. ca o Fata Morgana deasupra deşertului tăcerii. pe Celălalt Tu care vrea să moară în tine şi care nu va muri niciodată. prinde formă şi halucinaţia sângelui devine un peisaj faţă de care toate visurile par palide şi banale? Un peisaj de argint. — Joan. cu moartea în pântece şi cu pielea ca de mătase. — Ba da! — Ba nu. ai prea multe feluri de iubiri. fără să te mai gândeşti la mine. naivă şi pătrunzătoare. — Eu? Ravic îşi goli paharul. ai uitat adesea că eu sunt iubirea vieţii tale.

. cu aceeaşi fiinţă pe care o iubeşti. Apoi. cuvintele. un simplu zumzet la orizont. — Nici asta nu ştiu. şi. poimâine. Joan. Semăna iarăşi cu una din acele nopţi. lanţul orelor se rupsese şi timpul era atât de tăcut de parcă se oprise în loc. luminată ca şi mai înainte. temei. fiecare pentru ea.Ravic o privi îndelung. suntem ca nişte . Pentru un timp da. Nu pentru totdeauna. Dar cine nu are decât un miel vrea să facă atâtea lucruri cu el. nu-i aşa? — Nu. şi din vibraţiile fără de înţeles ale coardelor vocale şi din reacţiile inexplicabile ale circumvoluţiunilor vâscoase şi cenuşii. creşteau iarăşi ceruri în care se oglindeau nori. pâraie. — Se poate. Apoi zâmbi. clipe trecute. — De ce. O spusese calm. Ea nu-i dădu atenţie. şi sunetele. — E acelaşi lucru. Oraşul era departe. credinţă. ai descoperit atâtea lucruri în tine. — Voiai să clădeşti? — Nu. — Se poate. totuşi. Lucrul cel mai simplu şi tel mai de necrezut din lume se adeverise iarăşi: două fiinţe care-şi vorbeau una alteia. Dar tu nu eşti fiinţa pe care să poţi clădi ceva.. — Tu ştii că ai să mă părăseşti mâine. dar mâna nu mai putea niciodată s-o prindă. Ravic. te găseşti uneori în situaţii foarte ciudate.. spuse ea. Asta o ştii foarte bine. — balustrade solide de care ne puteam sprijini atunci când ne zguduia dragostea. — Da. Şi pe asta o ştii. Asta o ştii şi tu. Uneori dragostea nu e atât de veselă. Nu pot concepe să nu mai fiu niciodată cu tine. Zâmbi scurt. ciudat. puţin curaj. ca şi când nu i-ar fi privit pe nici unul din ei. când dragostea ne aprinde. Ravic? De ce? — Nici eu nu ştiu. când Joan stătuse culcată lângă el. Îşi înălţă privirile. Nu. Ravic puse paharul pe masă. pierdută în eternitate. — Lasă-mă să stau aici. puteai să-ntinzi mâna şi s-o atingi. spuse el. încât eu am rămas la periferia vieţii tale. Înainte aveam multe — siguranţă. Golul din inima timpului. repetă ea. — Da. — Nu pot înţelege ca noi doi să nu fim împreună. El nu răspunse. nu mai era aceeaşi fiinţă. De ce dragostea noastră nu e veselă. — Ai să pleci mâine. Ravic? Ravic dădu din umeri. Şi însăşi acţiunile tale par ciudate. Noaptea se umplu deodată de linişte. Aceeaşi cameră. făureau aceleaşi imagini şi simţăminte în masa aceea cenuşie şi agitată dinăuntrul craniului. ţeluri. — Şi chiar dacă te-ai întoarce — ştii că m-ai părăsi iar. scuturată de un fior. — Niciodată e un cuvânt îngrozitor. — Când sunt aici nu pot concepe că aş putea fi şi în altă parte. Când eşti un refugiat. Nu vreau să mai plec niciodată. — Da. Niciodată. într-o zi — spuse el. Joan îşi plecă încet capul. Ravic — spuse Joan. spuse Ravic după un timp de gândire. şi era numai pe jumătate întrebare. Poate fiindcă nu ne-a mai rămas nimic de ce să ne agăţăm.. sigur că n-am vrut asta. spuse ea uitându-se la el. Joan. Dar am să fac tot ce-mi stă în putinţă să te smulg din mine. plecat de la tot ce este permanent. — Ai fost atât de ocupat cu tine însuţi. iar încolo lucruri străine înăuntru şi în afară. — Mă iubeşti. Astăzi nu avem nimic — în cel mai bun caz puţină disperare. Dar nu pentru totdeauna. creşterea şi decăderea înţelepciunii atât de greu câştigate. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

Nu cred că e ceva de capul meu. Faţa i se lumină brusc de o iradiere sălbatică. Situaţia era impresionant de ironică. scânteie a veşniciei! Pentru cine mă păstrez? Pentru ce tristeţe? Pentru ce atâta nesiguranţă întunecată? Îngropată. Nu-i rău. orice ştiinţă. încă o dată. Comunişti. se vedea că este palidă. Ceva străfulgeră în Ravic. — Nu-i rău. Părea obosită. — E cea mai veche întrebare a omenirii. să-i mai simtă tâmpla adormită pe umărul lui. nu pleca. Pleca. numai noaptea aceasta. — Ba da. o manifestaţie fascistă a Crucilor de Foc acum cinci minute. plutind. Vreau să am posibilitatea să-mi dau demisia în orice moment. de data asta. nu-i aşa? Joan scutură din cap. Goli un pahar de calvados şi se ridică. Nu am nici un fel de ambiţie. Pleca. Gândurile te fac să devii inutil. De ce — întrebarea de care s-a sfărâmat până acum orice logică. piele strălucitoare. Acum o sută de ani. spuse Kate zâmbind. viaţa mea nu mai are decât douăsprezece zile. Joan se întoarse. Dar câştig destul ca să fiu independentă. — De ce toate astea. Nu mai avem altceva decât dragostea — şi dragostea schimbă totul — ea face viaţa mai sălbatică. Scăpă lucrurile din mână şi se aruncă spre el. Kate. Pleca. douăsprezece zile şi noaptea aceasta. Se îndreptă în pat. — O manifestaţie. pe vremea când cântai acolo. Altfel nu ne-am întreba. Era foarte pudrată pe faţă. iulie. Oasele tâmplelor şi ale obrajilor erau proeminente. în costumul ei de doamnă de onare de la Curtea lui Ludovic al XlV-lea. încă o noapte. Pleca. spuse el. — N-ar trebui să ne gândim prea mult la lucruri de felul acesta. Ravic? — O pacientă. înnourată de vise vechi. — Acuma plec. 1939. să-i mai simtă o dată răsuflarea într-a lui. — Ce s-a întâmplat? întrebă Ravic. să mai trăiască o dată iluzia duioasă şi decepţia dulce. mai destructivă. — Ce importanţă are. Am fost odată cu ea la Şeherezada. ce altceva îmi rămâne mie? Ce-mi foloseşte curajul meu rece? Încotro suntem mânaţi? Numai tu eşti reală! Vis luminos! Pajişte de asfodele a uitării! Încă o dată. spuse ea fără să-l privească. Nu trebuia să mai adauge şi reflecţia că orice poliţist putea să-l . Era la uşă. Nu suntem în situaţia de a gândî prea mult. smulsă din stele. orice filozofie. de ce ai străpuns forturile şi baricadele acestei nopţi în care numai noi suntem vii? — Joan! strigă el. Şi noi nu vrem să devenim inutili. "Nu pleca. totul era cu neputinţă. Joan. stătea ghemuită în colţul maşinii. Ravic zâmbi gânditor. Ravic îşi umplu paharul. Ravic se uită la Kate Hegstroem. Ravic se uită la pantofii ei esecarpin. continuă el. şi la capătul lor nimic. Îşi luă lucrurile de pe pat şi se îndreptă spre uşă. Deodată i se păru cu neputinţă. de ce ai venit în noaptea asta. pierdută. Şoferul nu întoarse capul. Cine era femeia aceea. mâine putea să lupte. mai importantă. douăsprezece. fără suflare. Te ocupi cu ceva în prezent? — Joc în nişte roluri mici. 26 Automobilul se opri în colţul străzii Vaugirard. Mică şi firavă. acum una comunistă — şi noi îmbrăcaţi în costume din secolul al XVII-lea.torţe de paie uscate. Ravic? De ce? Trebuie să existe un motiv. Ochii-i erau uscaţi. Cu toate acestea.

Trecu mai departe fără r.. Kate Hegstroem lăsă geamul în jos de tot. În oricare — numai într-al nostru nu. al XVII-lea. Brocardul fin strălucea la încheieturile ei subţiri. Oamenii o luau la fugă. trec ultimele grupuri. De ce? — E bine de ştiut. mai lipsit de culoare. A explodat un pneu. — Mie mi-ar plăcea secolul acesta. — Mână înainte. Balul de la Monfort este evenimentul verii. Şi printre oaspeţi vor fi şi detectivi. Acuma poţi să treci. Costume veritabile cu bijuterii veritabile. Poliţiştii din colţ se suiră imediat pe biciclete. — N-am să mă plictisesc. — Ce-a fost asta? întrebă Kate Hegstroem. O femeie dădu un ţipăt. spuse Ravic. Are să fie băutură destulă? — Cred că da. Se auzeau paşii manifestanţilor pe pavaj. speriată.ă dea vreun semn de uimire.aresteze. — Tot într-acesta. — Ce căldură! Şi ce umezeală! Nu s-a terminat încă manifestaţia? — Ba da.. Dimpotrivă. Sunt prea multe maşini în urma noastră. Înainte nici nu mă gândeam la aşa ceva. spuse el. Într-alt colţ al străzii Vaugirard stătea. neobservat. Casa şi grădina vor fi înconjurate de poliţie. Kate. — Asta mă face să fiu complet liniştit. Îl cunosc destul de bine. Poliţia ştie tot. Nu mergeau în cadenţă. Dar de data aceasta nu ai ce face. Poliţiştii apăsară pe pedale şi se avântară în gloată. Nu cânta nimeni. Ştie despre ce este vorba. Ravic. Îţi făceau impresia unei turme. N-aş fi avut nimic altceva de făcut. Kate Hegstroem zâmbi. îl întrerupse Ravic.. Unul din ei patrula pe stradă. rotind bastoanele de cauciuc. dacă ai putea alege? — În cel prezent. Mulţimea răspunse cu un vaiet spontan. — Are să te plictisească. Înaintau în dezordine. — N-ai să poţi întoarce. Faţa i se schimbase. mai murdar — şi totuşi. Răspântia . Purtau steaguri şi pancarde. ştiu. Poliţia nu vrea să rişte. Manifestanţii treceau liniştiţi pe dinaintea lor. E cel mai zgomotos. spuse Ravic. Se uită în automobilul Katei Hegstroem. mai laş. Se auzi o împuşcătură. Nu cunoaşte nimic din situaţia lui Ravic. Sau şi mai înainte. cu biciclete. — Atâtea bijuterii câte ai să vezi astăzi n-au să se mai adune curând în Paris. N-am ajuns la sentimentul acesta decât de câteva luni. — Nu asta voiam să spun. — Eu nu. Kate Hegstroem îşi frecă mâinile de parcă i-ar fi fost frig. Dar pot să-i arunc o vorbă lacheului. mai sângeros. În secolul nostru. Kate Hegstroem lăsă geamul în jos. În care secol ai vrea să-ţi trăieşti din nou viaţa? Ravic se uită la mâneca hainei lui. venea din direcţia străzi Cambronne. — Costumaţi? — Posibil. Şoferul viră.. — Să încerc să ies pe altă stradă? întrebă şoferul Katei Hegstroem. Kate Hegstroem văzu expresia lui Ravic. Altfel aş fi mort şi un idiot mi-ar purta costumul la balul acesta. — Nu l-a surprins câtuşi de puţin. Îmi pusesem în gând să fur smaraldele Rothschild. alt grup de poliţişti. mai corupt. — În ce secol ţi-ar plăcea să trăieşti. Un mare număr de poliţişti escorta demonstraţia. — Dacă. — Nimic.

Perechi şi grupuri se plimbau agale pe alei. Ravic observă că servitorii erau în costume. speriaţi. roz şi verzi ca marea. — Dă-i drumul! spuse Ravic.era pustie.. Cel puţin de la distanţă. duci. Ciorapii lor de satin contrastau izbitor cu cauciucul hainelor de ploaie. Kate.. — Da. iar gardurile vii de glădice formau un decor întunecat. Doamne. — Asta nu s-a mai întâmplat până acum. De abia ajunseră. Lumina incertă a lumânărilor tremura pe argintul şi aurul brocardelor. Marchize. Nu i-ar fi făcut nici o plăcere să fie arestat de Molière sau de Racine. Ploaia se revărsa. Şoferul îşi văzu de drum. Stăteau pe terasa care dădea spre grădină. Se uită la cer. stilizat. de parcă ar fi măturat-o o rafală de vânt. şi izbucni panica. excelenţe şi mareşali încercau să-şi apere perucile şi se ciocneau unul de altul ca nişte pui multicolori. contrariată. Imposibil. În umbra deasă a pomilor. trandafirii erau în floare. mânerele spadelor sclipeau. spuse ea. Apa curgea prin gulere şi decolteuri. A doua împuşcătură. un havuz arunca apa în sus. Kate.. Doamne. Kate Hegstroem stătea nemişcată sub storurile terasei.. Într-un pavilion. de pildă. în jurul cărora vibrau acordurile delicate ale viorilor. şi un fulger palid inundă grădina cu o lumină imaterială. spălând pudra şi rujul. Lumânările apărate de lampioane răspândeau o lumină caldă şi tremurătoare. — Simpatici? întrebă Kate Hegstroem. Tot tabloul părea un Watteau viu. — Plouă! Fuga! O luă de braţ şi o trase pe terasă. Grădina. — O ocazie minunată să pui mâna pe smaralde. — Nu. lipită de Ravic. spuse el. Servitori în impermeabile fugeau prin grădină cu umbrele în mână. Sub copacii bătrâni şi înalţi se desfăşura un tablou ireal. ducese şi doamne de onoare se îmbulziră spre terasă cu poalele rochiilor lor de brocard ridicate. spuse Kate Kegstroem. Ploaia se revărsa pe mesele goale. — Da. O picătură caldă şi grea îi căzuse pe mână. lumânările se stinseră în sfeşnice. Unul din ei aducea o pereche de pantofi de aur. când începu să toarne cu găleata. Sau de un pitic de la Curte. — Haide să ne plimbăm prin grădină. după câteva secunde feţele de masă atârnau ca nişte cârpe fără culoare. — Serios? — Da. Încăperile erau mult prea mici pentru numărul de oaspeţi. Cerul roşu se întunecase. Dinspre strada Cambronne se auzeau ţipete. Nu s-a mai întâmplat în nici un an. Nimeni . Îşi zise că şi detectivii trebuiau să fie la fel. — Să intrăm înăuntru. câţiva instrumentişti executau un menuet. Însoţiră până la terasă pe ultimele doamne de onoare rătăcite şi apoi se duseră să adune lucrurile pierdute de invitaţi. pe catifelele bleu-pal. urmat de bubuitul puternic al tunetului. — Are să plouă. Răpăia pe storul întins ca şi cum cerul bătea toba deşteptării cu nişte beţe de cristal. lucirea lor slabă cădea pe perucile bogate şi pe umerii goi şi pudraţi. Peste tot se vedeau costume.

Zăpuşeala zilei întârzia încă prin camere. Servitorii n-au cum să străbată prin mulţime. În jurul gâtului cu porii măriţi. Îmbâcseală apăsătoare datorată amestecului mirosurilor de parfum. spuse ea. gras şi zgomotos. Înapoi la hotel? — Încă nu. acesta este balul la care te-am invitat. Peste licărirea lor palidă luminau fulgerele de afară. în fatalism rafinat şi într-o tristă lipsă de scop. care le mângâia umerii plin de apreciere. se gândi el. Lângă ea tuşea un bărbat chel. Ravic îşi aminti că-i scosese ovarele cu doi ani în urmă. o veselă marchiză de Montespan. Costumul Katei Hegstroem arăta de parcă ar fi dormit în el ore întregi. Le trebui mult timp ca să ajungă la ieşire. şi. Două doamne frumoase şi suple. Ştia că o anumită clasă rămăsese aceeaşi de-a lungul secolelor. erau goale sub peruci. — Poate că are să se oprească ploaia. — Şi eu la fel. ironie neputincioasă. purta un pandantiv cu diamantul în formă de pară. după diagnosticul lui Durant. ploaia cădea multă şi dreaptă. — Nu. Ştii-aş vrea? Să plecăm.. De-a lungul pereţilor se găseau mese cu şampanie. Văzu multă frumuseţe. toleranţă a slăbiciunii. Era Biancher. aduse în grabă. Câţiva sud-americani. Semăna acum cu o nevastă de băcan la carnaval. — N-ai să poţi bea nimic. fără bărbie. Să ne învârtim puţin pe străzi. stăteau în faţa lor lângă un baron evreu. Asta seamănă cu epoca dinainte de Revoluţia Franceză. de moarte. în aventuri minore. mai mult decât clacă purtătorii lor ar fi fost dezbrăcaţi de costume. a cărui scânteie se irosea în ironii. odată eu ea. sânge obosit. Ravic privi în jur. Toaletele bogate ale doamnelor erau în dezordine.. Miros de ploaie. — Nu face nimic. Şi chiar dacă încetează — serbarea e ratată. până când lumina molcomă a luminărilor apărea iarăşi. văzu şi spirit şi pătrundere sceptică. cu profiluri de prepelicari. spălate de ploaie. Casele de peste drum erau parcă văzute dindărătul vitrinei udată de apă a unei florării. spirit de dragul spiritului. deghizată în La Vallière. spuse ea uitându-se la Ravic. îşi recăpăta răsuflarea. Promiscuitate rafinată. în pofte meschine. Ravic stătea lângă uşă cu Kate Hegstroem. Automobilul porni. Afară. în costumul lui Colbert. viaţa şi zăpuşeala înăbuşitoare. Aparenţa perfecţiunii nu-l putea înşela uşor. Trenele de mătase fuseseră rupte de picioarele care călcaseră pe ele. Lumea nu va fi mântuită de oamenii aceştia. Aglomeraţia de oameni făcea căldura şi mai insuportabilă. Dar de cine? Se uită la Kate Hegstroem. de piele şi de păr ud.nu se aşteptase la vreme rea. Ravic arătă spre mesele cu şampanie. Între ei stătea contesa Bellin. Feţele. cu cozi. Ravic îl recunoscu. cu o pălărie brodată cu pietre preţioase. dar mai ştia ce înseamnă febra şi decadenţa şi cunoştea simptomele. În faţa lui. — Să-ţi aduc un pahar? — Nu. — Unde vrei să mergi? întrebă Ravic. De abia te puteai mişca. Dar nu putem merge nicăieri în costumele acestea. Fuseseră împinşi treptat în camera cealaltă. Într-un colţ mai ardeau câteva lumânări în sfeşnice. îi observau atenţi şi uimiţi. . dând chipurilor o înfăţişare lividă. spectrală. îmbrăcaţi în paji. Te aştepţi să apară din moment în moment sans-culoţii. îneca vocile. de la Ministerul de Externe. — Bine. domnea şi ameninţa. cu chip de înger decăzut şi cu multe rubine. inteligenţă fără discreţie. Tunetul bubuia. Poftim. e prea cald. dar ochii lui erau obişnuiţi să recunoască şi cel mai mic semn de boală.

cu faţade strâmbe. Se gândi la Haake. Ploaia încetă. grei şi grăbiţi. tremurate. cenuşiu şi tern. Fuma parcă o ţigară imaterială în întunecimea maşinii. cu arcadele ei luminoase. Destul. cu ferestrele lui luminate. Arcul de Triumf se înălţă cenuşiu. Kate Hegstroem spuse şoferului să oprească. în acelaşi timp otravă şi alinare. pe un câmp plin de maci din Flandra — o furtună care se amestecase sinistru cu focul de mitralieră. bulevardele. după care venea Luvru. ciudat transfigurat de gânduri nedeterminate şi de un adio negrăit şi fără de înţeles. Îşi stinse ţigara şi se îndreptă. Parisul întins. biserici. oameni şi prăvălii. trecu în goană înapoi. femeia aceasta al cărei costum sclipea în întuneric. ca în romanele lui Proust. cu uşi adumbrite. vârâte una într-alta. zgomot. oare fusese împuşcat în timpul unei furtuni. femeia tăcută din colţul canapelei. grădina dindărătul lui. Se gândi. Străzi vechi şi înguste. Încercă să-şi facă un plan. nesfârşita ploaie de noiembrie pe acoperişurile barăcilor din lagărul de concentrare. cu curtea lui nesfârşită.Maşina aluneca încet prin noaptea pariziană. ud. monumente roase de vreme. la hotelul Eisenhut. o şosea udă de dincolo de Rouen. ireale. Se gândi la o seară ploioasă din Rothenburg ob der Tauber cu o femeie pe care o uitase. . o procesiune nesfârşită de scene ale trecutului. cu ferestrele în întuneric. Sena. pisoare care se înălţau din pământ ca nişte forturi în miniatură. ca o poezie de Rilke. în ploaia argintie. şi treptat. Felinare care pâlpâiau în întuneric. toate celelalte lucruri deveniră ireale — plimbarea cu automobilul. Roma pe ploaie. Cine se uită prea mult îndărăt poate să se împiedice de ceva sau să cadă de pe o stâncă. înainte de a muri. la femeia cu părul roşu-auriu pe care o operase. ca nişte femei însărcinate care se zoreau să dea naştere unui strop de lună. la care cânta un soldat din batalionul de marină de la Houthoulst. ţărani spanioli morţi. un val de culori vii deasupra tumultului. Vedea focul ţigării. uitat. cu pomi. Place de la Concorde se deschidea întinsă ca un ocean. pieţe tăcute se deschideau surprinzător. podurile. Nori argintii pluteau pe cer. de parcă Dumnezeu se săturase de om şi ploua cu gloanţe pe pământ. drumul spre universitatea din Heidelberg. case. Rond Point mirosea a flori şi a prospeţime. Apoi cheiurile. Îşi aducea aminte de Rosenberg. sclipitor. Se gândea la un acordeon jalnic şi ca o tânguire de dor. Apoi o şalupă. cu parfumul pătrunzător al liliacului — o lanternă magică a trecutului. cu Tritonii şi monştrii ei marini. Automobilul urca acum străzile din Montmartre. un crâmpei din Veneţia. faţa umedă a Clairei. în ploaia măruntă. Champs Elysées. şi la o vioară ce se auzea printr-o fereastră necunoscută. Strada Rivoli se apropie înot. care trecea pe lângă el ca strada de afară. automobilul acesta care înainta fără zgomot prin ploaie. Ravic fuma. mâinile acestea pe care moartea îşi pusese pecetea şi care se odihneau nemişcate pe rochia de brocard ca pentru a nu se mai ridica niciodată — era o plimbare fantomatică prin fantomaticul Paris. Parisul se desfăşura în faţa ochilor lor. cu faţade surâzătoare. străzi lăturalnice cu hoteluri unde puteai închiria camere sau baroc. apoi dispăru. Kate Hegstroem stătea în colţul ei şi nu scotea o vorbă. tăcut. ce ascundea parcă în ea o mie de cămine. cu o lumină caldă. dar nu-i simţea gustul. în ale căror guri deschise se adunase apa de ploaie. Cimitirul Montparnasse. cu autobuze. străzile care treceau pe lingă ei. Ploaia bătea în acoperiş şi acoperea aproape toate celelalte sunete. Coborâră din maşină şi colindară multe străzi pe jos. Gardul de fier de la Luxembourg.

dar asta se vede de la sine.. Parisul cu jerba de bulevarde. cu şesul de la picioarele lui. Zice că sunt de valoare. Cel mai bun apărător împotriva frigului. Ravic văzu că odaia era încă ocupată. am să-i citesc pe filozofi. — Nu vreau să fac schimb. cu o perdea de ploaie dincolo de Sena. care stătea deschis lângă pat. Parisul. — Văd că bagajele lui sunt aici. Îşi ridică ochii şi în faţa lui. — Ce-nseamnă asta? întrebă el. spuse ea. — Vrea să se mute şi nu mi-a plătit chiria pe ultimele trei luni. — Mai toarnă-mi. De ce intraţi aici? — E camera lui Rosenfeld. Îşi goli paharul. în depărtare. N-are decât două. a ploii şi a vuietului prea marei tăceri. şi-are să-mi fie milă de mine. — A anunţat că vrea să plece? — Nu. E mai plăcut decât la toate balurile din lume. Cârciumarul destupă dopul de la sticlă şi-l puse la loc în aşa fel. Silueta ei firavă se profila pe cerul tulbure. Fibre vulcanizate. Luna îi cădea pe umeri. de van Gogh. — Da. văzu atârnat un peisaj din Arles. din cea mai . — Uite. totul este în ordine. Îl izbi un miros cald de cârnaţi cu sânge şi de leberwurst. L-am avertizat că până mâine trebuie să-mi plătească. Şi ce amestec am eu în toate acestea? — Tablourile. Vrea să se mute. Parisul. I-am spus-o în faţă şi a recunoscut. — Aşteaptă-mă un moment. Pe toate astea nu iei nici măcar o sută de franci. ca şi când unul din secolele trecute o uitase în viaţă şi nu era o americană de origine suedeză. Puteţi să le reţineţi. — Aşa e. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Ravic nu dăduse atenţie pereţilor. şi-ai să te schimbi şi tu. am să-mi fac testamentul şi-am să mă comport aşa cum îi stă bine unei persoane de condiţia mea. Kate Hegstroem stătea afară aşa cum o lăsase Ravic. Cămăşi uzate. deasupra patului. Un rând de haine — vedeţi şi dumneavoastră. Atât timp cât recunoşti acest lucru. După aceea o să ne întoarcem. Să bem în cinstea oraşului de la picioarele noastre.Parisul cu străzi. cu poduri sculptate în întuneric şi lumină. — Coniac. cu nenumăratele faruri ale automobilelor. în costumul acela vechi. şi începând de mâine. spuse Ravic. eu am să-mi schimb rochia.. Kate. şi-o să mergem la Şeherezada. smulgându-se semeţ din noapte. Bine am făcut că am venit încoace. Kate. cu pieţe. Luă o sticlă de coniac şi două pahare. Parisul. N-o pot duce la infinit cu chiriaşi care nu plătesc. Proprietăreasa lovi dispreţuitor cu piciorul un geamantan rupt. cu nori şi cu lună. şi-am să-mi iau rămas bun de la toate minunatele nimicuri ale vieţii. Îl conduse până la etajul al doilea şi deschise o uşă cu un şperaclu. Şi încă din cel bun. Sunt ale lui. cancer şi Mona Lisa. un stup uriaş de viaţă tumultuoasă. Pretinde că poate să plătească zece chirii cu ele. Ravic se întâlni cu proprietăreasa pe scara hotelului îl opri şi-i spuse: — Aveţi un moment liber? — Desigur. Vreau să iau ceva. şi-am să fac o orgie de sentimentalism. spuse ea. din Boston. Intră în cel mai apropiat bistro. — Ce are aici? Lucruri fără valoare. Ravic dădu din umeri. cu vânturile de la orizont. — Mă rog. Nimeni nu dădu atenţie costumului lui. încât să poată fi scos uşor. spuse ea luând paharul. cu palida licărire a turnurilor şi a acoperişurilor. pe rochie şi pe faţă.

— Atunci de ce-aţi aşteptat atâta timp? De obicei sunteţi mai strictă. — Ce altceva pot să fac? — Rosenfeld are să facă rost de bani. — Ce gură! Strâmbă. te rog. Fii bună. — Bun. din sufragerie. — Te rog să mă ierţi. Eu sunt proprietăreasă de hotel. Cel neterminat era un portret al doamnei Cézanne. Sunt asigurate? — Nu. Cele trei tablouri nu aveau rame. în contul chiriei pe ultima lună! Dumnevoastră care ziceţi? Cel mare de deasupra patului? — Pe nici unul. Tăcut. N-au nici măcar rame. Aşa păţeşti când eşti prea bun! — Nu cred că veţi rămâne cu tablourile. — Îngrozitor. Proprietăreasa se uită mirată la bancnote. A uitat să-i pună culoare în obraz. Străluceau pe tapetul murdar ca nişte ferestre care dădeau într-altă lume. Nu putea exista nici o îndoială. . Înainte ca proprietăreasa să poată desohide gura el scoase nişte bani din buzunar. în faţa unui peisaj de la tropice. Rosenfeld se uită la Ravic. scund şi calm.. Asta se întâmplă o dată la douăzeci de ani. Dar fleacurile astea — parcă le-ar fi făcut el singur. — I-ai spus? — Nu. Vă schimb numaidecât. spuse Ravic. — Dacă ar avea măcar rame bune. Ieşi pe uşă ca şi cum s-ar fi simţit profund jignită. exacte şi corecte. aurite! Aşa le-aş lua. n-am caseta la mine. Şi faţă tuciurie. Aşteptaţi până se întoarce Rosenfeld. Nimeni nu fură tablouri.bună epocă a lui. Se uită apoi la tablouri şi iar la bani. dar îi pierise graiul. Sunteţi om cult şi vă pricepeţi la asemenea lucruri. — Asta am vrut să ştiu. spuse ea în cele din urmă. Se apropie un pas. Voia să spună multe lucruri. N-am ştiut ce are de gând. tabloul era autentic. Rosenfeld se uită la Ravic cu un zâmbet ciudat. — Poftim — şi uite nota.. — Să vă dau restul. O fată goală din mările Sudului. Cu astea vrea el să mă înşele! Mi-aţi văzut tablourile mele! Alea zic şi eu tablouri! După natură. spuse proprietăreasa. de Cézanne. la câte un muzeu. — De unde? Se uită repede la el şi faţa i se schimbă. — De ce ţii asemenea tablouri aici? întrebă Ravic. Mi-e teamă că am să rămân cu ele şi-am să fiu iar păcălită. Uită-te la ea cum stă! Mai are unul care nu e terminat. Nu sunteţi de aceeaşi părere? — Da. Sunt sigur că are să vină cu bani. şi scrie pe ea achitat. — Da. nu? întrebă proprietăreasa. Rosenfeld apăru deodată în pragul uşii. — Eu nu. — Promisiuni! Ce de promisiuni mi-a făcut! Ştiţi cum merg lucrurile pe-aici. — Te pomeneşti că sunt de valoare? Câteodată tocmai fleacurile astea fac parale! Se vede că îndărătul frunţii ei gândurile se băteau cap în cap: — Pot să-mi iau unul de ăsta fără multă vorbă. — Uite ce picioare. Bătrâna m-a vârât cu forţa aici în cameră. spuse Ravic. Cică strâmbăturile astea sunt copaci! Dar astălaltă! Celălalt era atârnat deasupra lavoarului şi era un Gauguin. Peisajul de iarnă cu cerbul. aproximativ. Voia să afle ce valoare au tablourile. Glezne ca de elefant. poţi să mi-l dai acum? — Tmediat.

o farfurie cu unt şi câteva pungi. — Trebuie să rişti. trebuie să aibă şi bani s-o asigure. — Pleacă şi Pasărea Morţii. Lângă ea. jos. Ravic studie pictura lui van Gogh. biletul de vapor. Nu voia să dea nimeni nimic pe gravuri — două erau de Degas. Eu mă ţin tot timpul după el. dar n-am avut încotro. dar aş fi trăit mai mult timp din el dacă l-aş fi vândut acolo. Trebuie să trăiesc din ele. — Astea sunt ultimele. — Meyer? făcu Ravic. Totdeauna miroase. Acum pleacă în Amercia şi eu mă ţin după el. Tipul acela chel. Meyer a fost mai şmecher. Un peisaj de la Vertheuil. — Care pasăre? — A. un colţ de pâine. Unul mai puţin înseamnă o bucată de viaţă mai puţin. care cântă din când în când la pian. Asigurarea e prea scumpă pentru mine. spuse Ravic. — E timpul s-o ştergem de-aici. Credeam c-o să-l pot lua cu mine. Am mâncat prost. absolut tot. Marea era blocată. — Bună poreclă. Francul nu este încă blocat. Vezi. Aşa am şi reuşit să-mi salvez tablourile. Rosenfeld dădu din umeri. — La Viena — cinci ani n-a fost scump. Din Viena cu trei luni înainte de Anschluss. spuse el. la Catacombă? — Da. Dacă nu trei. Pe o slujbă nu pot conta.— Putea să ardă casa. Din Praga cu şase săptămâni înainte de ocupaţie. nu ştii? Markus Meyer. dar au venit naziştii şi a fost prea târziu. Şi nu-mi place să le vând. o cutie de cafea. — Da. În America aş fi trăit cu ele un an întreg. Probabil că în curând are să trebuiască să-l sacrific pe Gauguin. Astă-seară am fost nevoit să vând un Monet. un creion de Renoir şi două sepia de Delacroix. Camera era mică şi sărăcăcioasă. L-am botezat Pasărea Morţii. Ieri încă mai aveam patru. Stătea abătut în faţa geamantanului. spuse el trist. — Totdeauna simte dinainte. Viza asta mă costă cel puţin doi ani de trai. Nu se mai putea scoate bani din Germania. trăiesc numai din tablouri. — Pleci în America? Rosenfeld făcu din cap că da. am trăit cu puţini bani. — M-am gândit că am s-o pot scoate la capăt. dar m-a costat doi Renoir şi un pastel de Degas. — Sunt o mulţime de oameni care nu au tablouri din care să . — Ştiu la ce te gândeşti. Sub Cézanne. Până acum am plătit tot cu banii ăştia. — Înţeleg foarte bine. acum nu mi-au mai rămas decât aceste trei tablouri. Rosenfeld se juca cu spirtiera. spuse Rosenfeld. o parte din avere peste graniţă. Doar astea trei. dar pe dolari. Şi-a trecut. Le vând unul câte unul. Aveam un milion şi jumătate în investiţii. Ar fi o adevărată minune. — Poţi sa pleci cu restul banilor pe care i-ai luat pe el. prin contrabandă. Rosenfeld îi urmări privirea. pe o măsuţă. La Praga am mâncat un Sisley şi cinci gravuri. Ştie după miros când trebuie să-ţi iei tălpăşiţa. dar pe pereţii ei strălucea splendoarea lumii. Făcea cel puţin un milion de franci. Dar eu n-am. Astea trei au mai rămas. Călătoria cu trenul. — Nu tot trebuia să-l vinzi în altă parte? — Ba da. Ravic se uită la el. se găsea o spirtieră. Aş fi luat de două ori pe-atâta. afară de chiria de pe ultimele trei luni. Am încercat să lichidez. Obţinerea vizei durează prea mult. Îi spuneam Pasărea Morţii încă de la Praga. Păcat de Monet. Eu n-am avut curajul. zise Rosenfeld. Cine are aşa ceva. A plecat din Germania cu două luni înainte de a veni Hitler.

care izbea în urechile lui. — Noua Zeelandă? Cam departe. sunetele unui acordeon într-un subsol şi. Joan îi spusese ceva de o primejdie. Ascensorul cobora ca o insectă . — Ravic. Limbile fosforescente arătau patru şi douăzeci. Şoferul avea cu el un mic griffon. Puse receptorul la loc şi privi înainte în noaptea palidă. O mică republică din America Centrală. Toate chiar Noua Zeelandă. Casa. Ravic ridică receptorul. deodată. Somnul provocat de narcotic atârna încă greu îndărătul frunţii lui. Mi-e teamă! Vino! Vino imediat! Ajută-mă! Ravic! Vino! Telefonul se întrerupse.. Parfumul fin al frunzişului care respira timid. — Ce s-a întâmplat? — S-a întâmplat ceva. Ce s-a întâmplat? — Trebuie să vii! Repede! Numaidecât! — Dar ce este? — Vino. Şi nici măcar nu e sigur că America va fi ferită. printre ele un aeroplan. teama.. cântecul a doi beţivi. Când vira maşina se legăna şi el. şovăiala. Întunericul călduţ şi somnoros. străzi decolorate. orice era posibil! Văzuse cele mai ciudate întâmplări. e drept. Florile ramurilor. — De-acolo unde o să se mai ducă? întrebă Ravic. — Cu tablourile astea trebuie să ies din război. Îşi pregăti în grabă trusa şi se îmbrăcă. o teamă. — Aşa spune Pasărea Morţii... Rosenfeld vorbea cât se poate de serios. Dacă. Veni tonul. Se gândea la Haiti. Ravic nu răspunse. Nu credea că o republică de negri are să intre în război. N-au mai rămas multe locuri de refugiu. Rosenfeld ridică din umerii lui osoşi. roşii şi verzi. ca un bărzăune sinistru şi ameninţător printre licurici. — Asta nu e o consolare. iarăşi sunetul — telefonul. pe alocuri tei. graba: poate că era prea târziu. Haake. spuse Ravic. acesta fusese primul lui gând. San Salvador. nu? — Departe? Rosenfeld surâse trist. Maşina duduia prin npaptea caldă de iulie. Nu mă recunrşti? — Ba da. — Nu. dar ii cunoştea pe şoferii parizieni. Câinele stătea pe gâtul lui ca un guler de blană. — Nu ştie nici el precis. un cer de iasomie brodat cu stele. — Departe de ce? 27 O mare. cu lumini intermitente. un vapor pregătit pentru a fi distrus — şi noapte.. Sări brusc din pat. Şi războiul are să ţină mult timp. Haake — până ce recunoscuse fereastra şi-şi dăduse seama că era la Internaţional şi nu la Prince-de-Galles. Se uită la ceas. — Alo. Îi venea să trântească animalul pe canapeaua maşinii.trăiască. o mare întunecată şi plină de tunete. Joan închisese telefonul. zise Rosenfeld. zumzetul pustiului. În seara în care se întâlnise cu Haa'ke. — Ce e? Cine e? — Eu.. Ravic aşteptă. obişnuita fereastră palidă care apare la sfârşitul somnului. — Sau Honduras. Găsi un taxi la colţul străzii. Ravic simţea că înnebuneşte. Apoi un sunet strident pe coridoare. umbre. Acum da. Ravic! S -a întâmplat ceva.

O lampă. Ea i se aşeză numaidecât în cale. ţi-am telefonat.. repetă el. într-adevăr. A fost primul . spuse ea. imbecil. "Să nu mă minţi! să nu mă minţi! Spune-mi numai adevărul!" Şi când spun adevărul. mi-era frică. răguşite. Era sănătoasă şi-i zâmbea. — Nu. Pe tine nu. Nu-i nevoie să vorbim despre asta. deschise în lături. Ai venit! — Unde e — ai făcut ceva? Joan se dădu înapoi. Cu aşa ceva nu se joacă! Joan îl împinse din dreptul uşii. Trusa cu instrumente atârnă. Împinse grilajul şi sună la uşă. care alunecă pe masă şi căzu în aşa fel încât Ravic putea să vadă a cui era. Printre cioburi era o fotografie. Ceva îi atinsese şi îl supărase. spuse el. — Nu e nimeni la mine când vii tu. — Poftim — o aruncă pe masă. E singurul sfat pe care ţi-l pot da. Puţin îmi pasă cum mă numeşti. El intră în cameră şi privi împrejur. şi-l privi aproape rugător. spuse Ravic.. El privea mai departe. Câteva cioburi de geam. Nici o urmă de sânge — faţa îi era normală. Joan stătea înaintea lui şi-l fixa. Se simţea mişcat. Ravic. — E cineva în dormitor? E cineva la tine? — Nu. — Ce? Ce te-a apucat? — Mincinoasă afurisită. nimic altceva decât un fund cu câteva bare de fier. ca să nu te tai.. Nu era fotografia bărbatului cu care o văzuse pe Joan la Cloche d'Or — Toţi vreţi să fiţi minţiţi. spuse ea plină de dispreţ. — Mincinoasă afurisită. — Ce este? întrebă el. spuse Ravic.. luminată. Puţin îmi pasă că minţi. se răzgândi şi coborî iar la parter. Ravic ajunsese la primul etaj. ca şi cum o ploaie de grindină i-ar fi biciuit faţa. ultimul etaj. spuse ea şi el îşi dădu seama. ca o tonă în mâna lui. scârţâitoare. nimic. cu un bec ars. cu tine nu este nevoie. Şi acum lasă-mă în pace. deschise în partea de sus. că Joan îl crede gelos şi se bucură. — Ravic. — Ravic. — Joan. cu celălalt slab înşurubat şi tremurând trist — în sfârşit. spuse ea cu o voce reţinută. Un scaun era răsturnat pe jos. Faţa i se schimbase. — Bine. şi am să mai mint. — Cum de-ţi vin asemenea idei? Zâmbetul ei se accentuă. Împinse bucăţile de geam cu piciorul şi ridică fotografia. deodată. că mă las păcălit. De ce? Ravic se uită la ea. Îşi luă trusa şi se îndreptă spre uşă. Ascensorul urca mai repede. Unde e. Ascensoarele Parisului ca nişte jucării! Celule şubrede.. — Ravic. O puse pe scaun. Nu mint complet. — Ce vrei să faci? Nu pleca! Nu poţi să mă laşi singură! Nu ştiu ce se întâmplă dacă mă laşi singură! — Mincinoaso! spuse el.. între timp. nu-l puteţi suporta. Se uită la ea. Şi eu. — Nici acum nu mint. bine. cât era el de încet. Împinse fotografia. Nu era nimeni. spuse ea. Nici unul din voi! Pe tine însă nu te-am minţit de multe ori. Noroc că am putut să-l scot pe uşă. Cu tine n-am vrut să. Am minţit de multe ori. — De ce nu te uiţi în jurul tău? Nu vezi că s-a întâmplat ceva? Uite ce-a făcut în furia lui! Mi-e frică să nu se-ntoarcă! Nici nu-ţi închipui de ce e în stare. Am încuiat-o şi el a urlat afară — şi. dar mă dezgustă când văd că foloseşti minciuni atât de ieftine. Te-am chemat fiindcă. — Puneţi pantofi când umbli prin casă. Îi deschise Joan.greoaie. Toţi vreţi asta. — Unde? În dormitor? — Ce să fie? întrebă ea. Nu mai voia să fie atins.

de patru ori — şi tu nu răspunzi. — De ce? Joan continuă să zâmbească. Nu minţi iar! Nu vreau să repet ce-ai spus. — Exact ce-ai spus? Cum exact ce-ai spus? Ce suntem noi. Aşa eşti tu! Ai ştiut atunci că era pentru ultima oară şi trebuia să te opreşti acolo. Joan se uită la el. — Eram sigur că o să urmeze asta. Şi fiindcă eu n-am vrut. — Fiindcă plecase şi fiindcă ştiam că ai să vii să mă ajuţi. Sunt chiar atât de vinovată? — Erai grozav de calmă şi de netulburată când am venit. am spus atunci că s-a sfârşit. Joan zâmbi uşor — Şi eu. decât să stai aici? — Tocmai ce nu vreau eu. nişte automate pe care le poţi închide şi deschide? într-o seară totul este minunat şi plin de iubire. Ea rămase pe loc. Am spus fiindcă aşa ai vrut tu. să nu faci din ceva unic. Ceva ce tu nu poţi înţelege. Ai fost cu mine şi pentru că era ultima oară a fost aşa cum a fost şi a fost bine. Şi să nu mai faci una ca asta. Nu voiai să mai vii. dar ai telefonat. Doamne. El nu răspunse Simţea cum Joan îl învinge. Nu poţi să înţelegi? — Nu. A strigat că are să se întoarcă. Poate că ai dreptate. Ba. spuse Ravic. Încetează! E prea absurd. — Ce să fac? izbucni ea. Şi când se întoarce beat. Tot ce înţeleg e că vrei să te culci cu doi bărbaţi. E prea stupid! Renunţ. Ştiu precis. răspunse ea încet. spuse el în cele din urmă. cine ştie eum avea să se sfârşească? — Asta e o corupţie. — Dar nici n-am venit! Ravic se uită ţintă la ea şi de abia se putea stăpâni.meu gând. Ravic se dădu bătut. — Destul! spuse Ravic. deodată. şi — apoi. — Ravic. — Bun.. te-ai folosit de acest truc dezgustător şi acum trebuie să rumegăm un lucru despre care e o neruşinare chiar să vorbim. Ravic.. — N-am. — Te sun — de trei ori. dar tu n-ai putut rezista să n-o exploatezi ca o afaceristă. nu e ca tine — el nu ştie să bea. — N-ai venit. — Ai ştiut! o întrerupse el. .. — Nimic. Am spus că n-ai să mai auzi de mine. spuse ea venind mai aproape. Dar de ce e altfel decât săptămâna trecută? — Era la fel şi atunci. Eram sigur că ai să profiţi cum ştii mai bine. Nu vezi că nu vreau altceva. — Are să vină înapoi. să n-o transformi într-o nouă cerere. Tăcu şi se uită în ochii lui Ravic. — Puţin îmi pasă de definiţii. spuse el încet. — Ţi-am telefonat fiindcă mi-era frică! — O. Atunci totul e în ordine şi pot să plec.. Acum s-a dus undeva şi bea. replică el aspru. înaripat. Ne-am luat rămas bun şi eram plini unul de altul şi noaptea aceea ne-ar fi rămas în amintire. Ce înseamnă asta? — Exact ce-am spus. o prelungire grotească. Joan refuza pur şi simplu să-l înţeleagă şi dacă ar fi stat să-i explice. — Ba pot. îmi spui să te las în pace. N-ai decât să încui uşa. Mi-e cu neputinţă! Ai ştiut! Amândoi am ştiut.

Nu voiam ca el s-o vadă. Un nor fugar de păsări sclipitoare pe cerul roşcat al nopţii. — Da. . nu se poate fără fotografii. Uneori dă dovadă de percepţie. Umeri care nu de mult se ridicau lângă el. ameţit. Fotografiile trebuiesc ţinute ascunse. Ceilalţi n-au decât. Are vreo importanţă? — Nu. Altfel e de prost gust. A scotocit peste tot. El nu ştia ce-i aceea? Dar era oare ceva ce nu ştia el din imperfecţiunea dragostei? Nu era aceasta o durere mai veche. ca atracţia pământului pentru cel ce se reazimă. Era metoda cea mai simplă de a strica efectul unei femei — să te uiţi la urmaşul tău. Aerul. Bun. A găsit-o el. lumina palidă — toate se umplură deodată de ea. alura. Voia ca sfârşitul să fie precis. gelozia începe cu aerul pe care-l respiră celălalt. coridorul îngust.. Tu nu. — Ai ceva de băut? întrebă el. mai nealinată decât mica supărare personală. Sau fie şi calvados. Joan puse sticla jos. Şi tu niciodată n-ai fost. încet. O amintire. Ravic nu răspunse Joan stătea în faţa lui şi-l privea.. — Sigur că nu. de balustrada unui turn.Ea nu se mişcă — Nu. — Va să zică — altul la rând. A doua zi avea nevoie de limpezime. Am un contract pe doi ani. Mişcările suple. Mi-e totuna. O femeie ar înţelege. — Eşti complet lipsită de tact. ce te interesează pe tine? repetă ea. Dar chiar dacă ar fi aşa. Joan se duse repede la dulăpior. spuse ea apoi. de o forţă gingaşă. Ravic mai bău o înghiţitură de coniac. Nu e destul? — Nu. Te iubesc. Gelozie. — Şi-acum v-aţi certat. — Asta nu era la vedere. ce te interesează pe tine? Ravic rămase cu ochii la ea. Ce vrei? Calvados? — Coniac. Apoi o ridică s-o privească. Aduse o sticlă de coniac. înaintea celuilalt? Joan nu aduse calvados. — Tu n-ai nevoie să fii gelos. în somn. spuse el. — Da. Joan ridică din umeri. — El ţi-a înlesnit să-l obţii? — De ce nu? Era sincer mirată. spuse ea. — În definitiv. nici măcar nu ştii ce înseamnă asta. regulat. Dădu fotografia la o parte ca să-şi pună paharul pe jos. Dacă ar fi plecat. Acum nu se mai gândea să plece. se gândi el. gelozia? Nu începea cu sentimentul că trebuie să mori primul. Plină de aşteptare. Şi-apoi. iradierea invizibilă.. Asta a fost cauza scandalului. Ravic o simţea şi-i rezista. Ravic o urmări cu privirile. vechea şi eterna dezamăgire — ca şi cum sângele poate aduce o pace care să ţină mai mult de-o noapte. dar sunt oameni care pun la inimă asemenea lucruri. Tu nu înţelegi asta. Joan zâmbi. — Dar nu e el. Fiindcă nu fac scene dramatice ca tânărul tău. dar în acelaşi timp imperioasă. — Serios? — Da. Depinzi de el? — Nu. O nostalgie. — Ravic. totul în ea care spunea "aici să ne ridicăm colibele". forţa l-ar fi urmărit. Îl privea şi tăcea. Nu e bine să ţii fotografiile la vedere când îţi vine fostul amant. dacă ai. credeam că arată cu totul altfel. Nu voia să se lase prins de ea. Ravic îşi dădea seama. — Ce memorie slabă am.

Ravic? Ravic râse. se gândea Ravic. Tu nu ştii să te dăruieşti. n-aş alerga după tine. la Fouquet. — Să lăsăm asta. Joan tresări. cu întoarcerile. — N-am reuşit să-i vâr pe toţi sub papuc. Ceea ce o mai reţinea pe Joan şi o făcea să se întoarcă din când în când la el era o parte din el. Odată ce ar fi pătruns. zise Ravic. Apuc. Dacă în seara aceea aş fi. tu ştii că nu-i adevărat. Pe tine nu. mă mulţumeşte pentru scurt timp şi după aceea îmi dă drumul şi mă lasă cu un gol. Cine ar fi avut puterea să aştepte? Pa cine l-ar fi încântat o asemenea aşteptare? Cine ar fi putut să se dea învins? — De ce nu sunt şi eu tare ca tine. "Am pierdut-o. — Nu poţi să vorbeşti serios? — Vorbesc foarte serios cu tine.. într-adevăr. — În schimb tu te dăruieşti tot timpul. Alta acum. Ştiu. aşa cum spui tu.. Nu minţi! Lucrurile însemnate n-au o răsuflare atât de scurtă. Joan sovăia. Una dintr-atâtea milioane. După aceea caut ceva nou. Ţie-ţi dă mâna. mie nu. ca foamea. — Bine. inexorabilă. contabil nevăzut! Este numai îngropată. nu va mai curge nicicând cu aceeaşi forţă. Bine că ştiu acum. Ştiu dinainte că are să se termine la fel. De ce? Ravic sorbi din pahar. ultimele răsfrângeri fugare? Cine poate şti? Ravic luă fotografia de pe masă. Totul nu este decât prea recent. E ca şi când mi-ar lipsi ceva." Chimie tainică. — Tu ştii asta. Nu vezi cum alerg după tine? — E cea mai bună dovadă. nu voia să audă o minciună? — E adevărat şi nu-i adevărat. trebuie să-l prind şi când îl am. Cu totul şi pentru totdeauna. — Tu nu poţi să iubeşti.. Lumina de pe faţa ei se stinse. dar i-am uitat. — De ce întrebi asta? — Nici nu-ţi închipui câte lucruri poate uita omul. Ştii că n-are nici o legătură cu dragostea. cu trezirile. — Poate fiindcă nu m-ai vârât de tot sub papuc. spuse ea. Dacă m-aş putea lipsi de tine. spuse ea. E o ma- . Mă împinge şi mă azvârle. — Nu-i adevărat. Acum câteva zile. S-a terminat cu greşelile. — Nu. în care ea nu pătrunsese. Mă faci să mă tulbur. Apoi dădu din cap. ar fi plecat pentru totdeauna. bine. Am suferit. fără de nădejde! Sângele care a curs odată împreună.. la el. sau acestea sunt. După ce tu n-ai. Şi totuşi i-am uitat. — Atunci de ce nu mă pot lipsi de tine? — Eu văd că te lipseşti foarte bine.Departe? Cât de departe? Vorbeşte. Niciodată. când aburii închipuirii vor tulbura iarăşi lentilele raţiunii. — Nu de mult. Pe unii chiar deloc. — Nu-i adevărat. Se uită o clipă atentă. Ravic ridică mâna. O faţă oarecare. dar nu mă pot reţine. E bine s-o ştiu. Parcă ar fi ceva care m-ar împinge de la spate. ca apoi să se întoarcă iar. Ravic. Asta te salvează. — Ai să mă uiţi şi pe mine. — De când? întrebă ei. Ce voia el să audă? De ce spusese asta? În definitiv. Nu mă pot stăpâni. nu mai este nimic. Lucrăm împreună. Pe alţii i-am uitat. O faţă. — Tu eşti mult mai tare decât mine.

— Nu te-nţeleg. Şi nici n-am să mă mai întorc. Apăsă pe buton. Dincolo de părul ei se vedea coridorul semiobscur. Nu. Joan se ridică brusc. — Nu mergeţi înapoi? întrebă şoferul surprins. — Nu face nimic. însă el nu-l aşteptă să urce. Trebuia să se întâmple mai devreme.. Apoi arătă spre masă. ca până la urmă să fim şi mai nelămuriţi. Se întrerupse. Şoferul duse mâna la pălărie şi zâmbi cu înţeles. — E cam departe. — Nu! spuse el repede. Înţeleg dacă ar fi vorba de o dragoste infimă. o aştepta pe Joan să vină după el. Joan clătină uşor din cap. Închise uşa după el. spuse el. dar nici atunci. — Cât face? întrebă Ravic.. — Nu poţi să mă laşi singură. Putem vorbi mult şi bine. Nici o mişcare. Am plecat.. — Şaptesprezece franci şi cincizeci de centime. — Dar de ce tocmai acum.. negru şi umezit. o peşteră scăldată de lacrimile atâtor generaţii şi de roua atâtor speranţe noi. — Şoferul încerca să aprindă un capăt de ţigară. Când m-am întors din Elveţia. Ascensorul. Vă costă unsprezece franci pe degeaba.. O luă în goană pe scări. Se mira că nu aude uşa. — Ai dreptate. Asta nu.. Dragostea nu trebuie mânjită de prietenie. La al doilea etaj se opri şi rămase să asculte. — Vrei să te culci cu mine? Se uită la el şi tăcu. care îi stătea lipit de buză. — Din cauza asta? — Nu. Ravic plăti. — Atunci nu era nevoie să vă aştept. Ce s-a sfârşit. Mă duc pe jos.re fericire şi o cumplită nenorocire. Dar nimeni nu este atotştiutor. De-aceea s-a şi sfârşit. Era. — Ştiu. — Sper că nu. S-a făcut ziuă. Binecuvântată fie jungia din noi. — E un lucru pe care nici unul din noi doi nu-l poate explica. Noi nu. Nu e ora pentru tragedii. Uitase de el. Formula prieteniei. Mica grădină de zarzavat pe lava emoţiilor moarte. care parcă ducea într-o peşteră unde nădejdile se întunecau. Şi uneori nu vrem să ştim totul. Taxiul era tot în faţa casei. . — Iubire? — Iubire. s-a sfârşit. La urma urmei. — Nu. — Iubire. spuse el. nu putem face aşa ceva. Şi nici tu n-ai să mai vii la mine. — De ce întrebi asta? — Ca să mă înveselesc. Sunt lucruri care nu se pot explica şi altele care nu se pot înţelege. Joan rămase liniştită. — Niciodată? — Niciodată. Du-te la culcare. — Sper că a meritat atâtea parale. putem. — Ce era? Stătea înaintea lui de parcă ar fi fost ceva ce nu înţelegea şi pe care trebuia să-l afle numaidecât. Era palidă şi ochii îi erau străvezii — Ce-a fost cu noi Ravic? şopti ea. Nimeni. — Nu vrei să rămâi? — Nu. — Tot nu mi-ai spus de ce se întâmplă aşa cu noi.

după ce plăti taxiul. Rămase câteva minute pe trotuar. albite de praf. spuse Morosow. Ravic se întoarse pe jos la internaţional. spuse Ravic. Boschete de liliac. — Nu telefonează el cu noaptea în cap. Ce scria în ziar nu-l privea pe el. — Are să-ţi telefoneze mai târziu. Era senin şi liber. — O zi n-are nici o importanţă. Două femei spălau pe jos. Aerul era cald. un oarecare funcţionar de bancă. — Nimic. Nu era să vină Ghiar astăzi. dar era mai bine să-l aştepte pe Haake din timp. Astăzi este a paisprezecea zi. Sub picioarele lui. Iar dedesubt: O spălătoreasă îşi omoară bărbatul cu un fier încins. sau ar fi fost un fluture care stă gata să se avânte spre cer cu ultimele ştiri senzaţionale. Bănci. pantaloni de lână cafenii şi o haină peticită. Strada se umplu deodată de parfum Chanel Cinq. Ravic nu răspunse. Se uită la un taxi din care coborâse un gigolo în frac alb.— Chiar mai mult! spuse Ravic. Pupilele îi erau contractate. apoi opri un taxi şi se duse la Şeherezada. până acum. Doamna şchiopăta uşor. — Acum de dimnieaţă am o operaţie. Alături de ea tresălta o altă fotografie: Chamberlain declară că pacea mai este încă posibilă. Ai stat tot timpul în hotel? — Da. Ajunse la Fouquet. cu litere mici: Sute de evrei mor aşteptând la frontieră. După el se dădu jos o doamnă palidă. În cursul zilei avea să se mute la Prince-de-Galles. Era atât de jos încât nu-l mai interesa — după cum unui peşte din adâncurile oceanului puţin îi pasă de furtunile de la suprafaţă. Era aceeaşi bancă pe care stătuse Ravic în seara aceea ploioasă. decât să fie prea târziu. cu dinţii mari. dar lumina era rece. Ravic trecu grăbit şi fără să-l vadă nimeni. Pe una din ele dormea un om cu faţa acoperită de un exemplar din "Paris Soir". de ieri-dimineaţă. Nici nu mai avea nevoie de ceva. Poate că a fost ocupat sau a amânat cu o zi. Purta nişte pantofi de pânză veche şi rupţi. Un radio portativ cânta în surdină pe ghişeul biroului de primire. Era un suflet. Doamna îl aştepta la uşă. Se închisese de curând. Se vedea fotografia unei femei zâmbitoare. Ziarul se ridica ritmic peste faţa acoperită de un exemplar din "Paris Soir". — Ba da. Cu două zile înainte. Morosow le deschise uşa. 28 Holul hotelului Prince-De-Galles era gol când Ravic coborî scările. Morosow stătea în faţa uşii şi văzându-l îl privi întrebător. — Precis că n-are să-ţi telefoneze la o asemenea oră. Nu lăsase nimic în urma lui. Omul care-şi apăra cu ziarul faţa de rouă dimineţii şi de lumină dormea adânc şi împăcat. — Mi-am închipuit. Tânărul gigolo o urmă leneş. Restaurantul era gol. Titlurile groase respirau uşor! Hitler declară că nu are pretenţii teritoriale în afară de coridorul polonez. Grădinile erau scăldate în lumina rece a dimineţii. Era ora cinci dimineaţa. spuse . Se uită la omul adormit. Se uită la ceasornicul de deasupra uşii. Ochii ei erau verzi în lumina lămpilor. cu umbrelă şi cu chipul unei oi fericite. Nu mai exista nimic care să-l poată tulbura.

— Atunci te văd mai trâziu. Ai cheia? — Da. — Poftim! Cum vrei să intri la tine în cameră la Prince-de-Galles? Lasă uşa deschisă când pled. N-am decât să dorm în patul tău. ovarele de stomac. aşa încât pare că am plecat dis-de-dimineaţă. Ravic refuză. E mai bine să nu mă arăt prea mult pe-acolo. Cred că n-o să telefoneze la ora asta. — Foarte bine. — E adevărat. scoase apoi o cutie de bomboane de mentă şi-i oferi lui Ravic. în caz că poliţia se interesează la biroul de primire. Nu e cazul să fim imbecili. La hotelul la care stai trebuie să şi dormi. — Bun. Ravic nu răspunse. Dacă nu m-aş bizui pe asta aş ajunge o epavă în douăzeci şi patru de ore. Se întoarse. — Dacă-mi dai cheia. Ştiu că n-are să telefoneze nimeni. Din el coborâră o droaie de americani. strigă Morosow după el. Ravic făcu câţiva paşi înapoi. Dă-mi cheia. spuse Ravic. — Chiar mai mult. Bomboanele dispărură după barba lui. la opt. — Da? — Da. Barba ta nu este un lucru obişnuit. zise Ravic luând cheia. spuse el. mă duc eu la hotel. Toate localurile sunt arhipline. De mulţi ani n-a mai fost o astfel de nebunie. — Ar trebui să dormi la Prince-de-Galles. Îi conduse pină la intrare şi le deschise uşa. dacă te interesează. Am aranjat lucrurile la Prince-de-Galles. — Cel puţin încă două ore. ca nişte păsărele albe care intră într-o pădure — Sunt răcoritoare. are să încerce şi în cursul după-amiezii. Dar tu? — Da. prosoapele şi toate celelalte folosite. gata să plece. baia. dar mă duc numai ca să te liniştesc pe tine. Morosow scoase cheia din buzunar. Patul răvăşit.Morosow când se întoarse. Afară de asta. Dacă Haake telefonează de dimineaţă. — Trebuie să te culci. Dar în acelaşi timp e bine să pot dovedi că am stat tot timpul la Internaţional în caz că se întâmplă să se intereseze. — Operaţia ţine până la unsprezece. — Ravic. dacă mă prinde somnul. aşteptând ceva? întrebă Ravic. declară Morosow. Uită-te şi tu ce se întâmplă. Cu alt bărbat. Nu vreau ca de emoţie să-i coşi unei doamne din foburgul Saint-Germain. — Ai stat vreodată o zi întreagă într-o cameră pluşată. Morosow luă câteva şi le aruncă în gură. Morosow puse cheia în buzunar. Atunci dă-mi cheia înapoi. ai dreptate: trebuie să trăiesc şi să procedez ca şi când nu s-ar întâmpla nimic. — Nu dorm la Prince-de-Galles. S-ar putea întâmpla să debordeze un copil. E şi Joan înăuntru. spuse el când se întoarse. Până la câte eşti ocupat aici? Morosow deschise portiera unui taxi. — Nu ţi-ai luat nimic de citit cu tine? — Berechet. Dar nu pentru aşa ceva. Ravic clătină din cap. — Ce-are a face? — Are. Pot să aştept până te întorci. — E mai bine să nu te vadă pe acole. Poftim. Dar n-am citit nici un rând. asta-i acum. — Nu. E mai prudent. — Unde te duci acum? — La culcare. . — Ei. Boris.

ca şi când lumea ar fi fost pierdută pentru totdeauna fără gestul lui. ca şi cum. Îşi desfăcu rochia. fără prea mare însemnătate: dar simţi deodată cât de nemărginit. rezemat de un copac şi se uita la Ravic. Totul depindea de acest act. ca şi cum din fapta lui s-ar fi născut valuri nevăzute şi. Jocul vântului pe la răspântii şi bistrourile ca nişte pisici răsfăţate. ci cu . avea sentimentul că nu le va uita niciodată. zidurile galbene ale unei case. Unul mai mult sau mai puţin dintr-o sută de mii de oameni. m-aş despuia de obsesia aceasta. aş uita. În acelaşi timp îşi dădea seama precis că nu era aşa — dar totuşi. Ce-l mai interesa? Unul mai mult sau mai puţin. Ravic mergea pe bulevardul din spatele Şeherezadei. Se întâmplase ceva cu el. O pânză argintie. după o zi trăită în îmbâcseala unei camere de hotel. cu capetele plecate şi cu muşchii încordaţi sub piele. La opt trebuie să operez. Câteva camioane cu zarzavat trecură pe stradă. Se simţi deodată searbăd şi sfârşit. aşa cum se despoaie şarpele de pielea cea veche! Ce însemnătate are pentru mine această melodramă a unui trecut aproape uitat? Ce mă interesează pe mine omul acesta. culoarea vie a roşiilor. acest instrument neînsemnat şi întâmplător. O secătură cu ţigara lipită de buza de sus stătea. Oameni. încercă să-l atragă. Atunci am să trec după-masă să te văd la Prince-d'e-Galles. Străzile. Se uită mirat în jurul lui. în dreptul unei uşi. Ciorapi lungi. aer proaspăt. În caz că se întâmplă ceva până atunci. îi zvâcnea în sânge gândul întunecat că trebuia s-o facă. Era mai mult decât o simplă răzbunare personală. de important era să-l omoare. cireşe şi ţelină. Unul mai puţin. Zorile atârnau de copaci. Flacăra din golul mâinilor se stinse. Morosow se uită la el cu îndoială. — Fie. Cai. Sper să dorm la ora când ai să termini serviciul aici. coşurile cu fasole. "Dacă aş abandona. în timp ce flacăra galbenă a chibritului îi lumina palmele. aidoma unor creieri pietrificaţi între foile verzi. strada în ceaţa albăstrie. al căpăţânelor de conopidă. Asta era! Simţi cum se înviorează. ceapă. Un tribunal nevăzut ţinuse o şedinţă şi pronunţase o sentinţă. cenuşiul unui gard de fier de lângă el. Cerul roşiatic. care şi începuse să devină fosforescentă. Mirosul puternic al legumelor. ţinută de primul ciripit al vrăbiilor. gata să cadă.— Putem să ne întâlnim undeva mai târziu dacă vrei. din cauză că oamenii se plictiseau. gândea ceva înlăuntrul lui. Şi. S-ar fi simţit vinovat de o crimă îngrozitoare dacă n-ar fi făcut-o. Ravic aruncă chibritul. îşi dădu seama că nimic nu-l putea împiedica să-l ucidă pe Haake. Tremuratul luminilor roşii. — Nu. aş abandona de tot. Oraşul. unul mai puţin — nu era nimic şi era totul! Totul! Îşi scoase încet o ţigară din buzunar şi tot încet şi-o aprinse. orbite negre în întunecimea cărora ochii nu se mai vedeau: carne pângărită. Asta era! Din cauza asta crescuseră. voiau să uite şi-şi ziceau: ce mă interesează pe mine? Asta era! Unul mai puţin! Da. tot atât de răi sau poate chiar mai răi. Pielea palidă lucea nelămurit. Boris. negri. această unealtă fără importanţă dintr-un crâmpei întunecat al Evului Mediu. deodată. dă-mi un telefon la hotel. Se opri brusc. care era astfel croită încât se putea deschide în faţă ca un halat. albe şi albastre în dosul caselor. depăşind orice explicaţie şi orice logică. Vedea pomii în toată limpezimea lor. Şi ştia că-l va ucide pe Haake şi că nu mai era o simplă răfuială a lui. Ştia că Haake era un mărunt slujitor al groazei. descompusă. Pomii dinapoia gardurilor răspândeau şovăitor o amintire de păduri şi de verdeaţă în noaptea de plumb. din timpul unei eclipse solare în Europa Centrală?" Ce-l mai interesa? O prostituată. — Bine. evenimente mult mai mari aveau să se întâmple mai târziu.

în sfârşit? — Da. — Pentru totdeauna? Rolande dădu din cap şi scoase o telegramă din sân. — Mătuşa ta? A murit. Fără un bărbat nu mergea. Aşteaptă să vezi cum merge. Ravic se uită la ea şi se gândi cât de tare. — Poftim! Ravic o desfăcu şi i-o dădu înapoi. atentă. Un început. Nu-i rău. spuse Ravic. — Fac economie de trei sute şaptezeci şi cinci de franci. Rolande se întoarse — Ravic! N-ai mai fost pe la noi de o veşnicie. — Plec de aici. care-i spusese că. voia să-şi petreacă vara la Cannes. — De ce vrei să te căsătoreşti? De ce nu aştepţi câtva timp până te aranjezi? Rolande râse. N-am nevoie de un peşte. — Îţi deschizi café-ul? — Da.mult mai mult. Doamna. Osiris era frecventat de numeroşi turişti germani. E furioasă. Ravic voise să se ducă la hotel. săraca. stăteau cocoşaţi deasupra meselor. dar se răzgândi. Avem nevoie unul de altul. Trebuie să pot să-mi respect soţul. Un bărbat nu mai e bărbat dacă îi ţine nevastă-sa banii. S-a măritat cu un peşte din Toulouse. ce zici? — Splendid. şi-şi aruncă ochii prin aală. rece. de câteva luni. Suntem oameni cu cap. Ravic. — De ce? Se rezemă lângă ea. Înjurară câtăva vreme şi plecară pe jos. doi. Ravic se uită după ei.. . Le prevăzuse pe toate. de sigură şi de liniştită era. Pianul electric răsuna strident în pereţii egipteni. Bine că ai venit. Toată ziua alerg după cumpărături. spuse Ravic fără să fi înţeles. Creton pentru perdele. Ochii le erau sticloşi şi feţele aprinse. spuse Rolande. Ravic trecu pe lângă Osiris. în uniforma ei neagră de gouvernante. I-am spus doamnei că plec. Nu trecea nici un taxi. somnoroşi. Peste o săptămână. spuse Ravic. — Minunat. greoi şi zgomotoşi. Ce zici de desenul ăsta? Scoase din sân un petic de pânză mototolită. de bar. Lucrurile sunt mai ieftine la Paris. Nu mai rămăseseră mulţi consumatori. Vorbeau nemţeşte. Acum trebuie să stea aici. Rolande râse iarăşi. spuse Rolande râzând. Îşi amintea de cuvintele Rolandei. biata de ea. Se opriră la marginea trotuarului.. — Ştiu cum o să meargă. Fără un bărbat nu merge. — Îl iau cu treizeci la sută rabat. Vila ei e plină de pe acum de musafiri. Mai rămân câteva zile aici ca s-o învăţ. Flori multicolore pe un fond galben. Nu pofe să-l respect dacă are să vină la mine toată ziua să-mi ceară bani. Câţiva beţivi ieşriă clătinându-se. — Nu te pricepi la afaceri. Rolande stătea la bar. În locul meu are să fie luată Janette. Înţelegi? — Da. dar înţelege. E din stocul de anul trecut. Ştiu eu ce fac. — Rolande. spuse Ravic. Ştii că acum un an a devenit contesă. Te măriţi? — Da. Intră în local. — Să nu pui banii pe numele lui de la început. Îi dă cinci mii de franci pe lună cu condiţia să nu plece din oraşul lui. Câte unul. Ochii Rolandei radiau căldură şi duioşie.

este ultima mea seară. N-am dormit destul. Eugenie. Cerul gurii îi era parcă de vată. sânii se băteau unul de altul. Sfârşeală. deodată. deschise. Macii din Flandra. Am puţină treabă. Ravic îl ajută automat. Joi — cine era în stare să se gândească atât de departe? — Cu plăcere spuse ei. Flori de mac. Simţea sudoarea curgându-i din subţiori în jos. Trebuie să plec. deschisă. contactul magnetic de la mare distanţă. se gândi Ravic. Am să vin şi eu. Părul li se despletise. spuse Rolande. Doamna dă o serbare în cinstea mea. — O ţigară? întrebă Veber. Numai câteva stăteau pe taburetele aşezate în două şiruri în mijlocul sălii. Rolande făcu un semn discret spre două fete să se ducă la un bărbat care stătea adormit pe o banchetă. — E vară. Şapte zile ca şapte ani. Se întâmplă în timp ce aplica depărtătorul. de la o moarte îndepărtată. Cavitatea abdominală roşie. Trebuie mai întâi să stabilesc acest lucru. o văzu pe Eugénie că-l priveşte cu ochi întrebători. Respira foarte rar. viaţa. Joi. pe parchetul coridorului. lângă copci — apoi. alarmant şi fierbinte. Limba îi era umflată. — Gata! Eugénie coborî piciorul mesei de operaţii. Am de lucru în dimineaţa asta Rolande se uită la el. — Perfect. Ravic. ca să te răcoreşti? . gândi ceva în el. cu toţi porii ei şi cu fiecare fir de păr al mustăţii sub lumina aceea metalica — se reculese şi continuă să lucreze liniştit. Vii şi tu? — Joi? — Da. umerii luceau.— Perfect. Rolande. — De ce te grăbeşti aşa de tare? Nu bei un vermut cu sifon sau altceva. roşii. atât de aproape sub mâna care ţine bisturiul. Am intrat numai în treacăt. Cosea. şi Osiris se transformase într-o scenă arcadiană de o inocenţă clasică. uitându-se la Ravic. sângele care picura din vinele delicate. Maci. O clipă i se păru că sala se clatină. Vrei să bei ceva? — Nimic. Chiar şi celor mai buni dintre noi. spre talie. Noapte bună. sumara lor îmbrăcăminte de mătase nu mai ascundea nimic. Nu vrei o fată? — Nu. — Noapte bun. taina neruşinată. Veber spălă incizia închisă. Celelalte se zbenguiau prin salon. la ora şase. Trebuie să le dăm o oarecare libertate dimineaţa. — Nu. Avu o clipă de ezitare. Unde? — Aici. Veber se uita mirat la Ravic. Mai e ceva de făcut? — Nu. Două din ele ţineau de mâini pe o a treia lăsată pe vine şi o trăgeau de la un capăt la celălalt. spuse el. Ravic surprinse privirea Eugéniei. Nu mai pot să operez. Se întâmplă iute. continuă ea. Veber cosea mai departe. — Văd că eşti treaz. Mâinile lui coseau. Căldura. ţipau de plăcere. zise ea încântată. — Se întâmplă. văzu faţa mare a lui Veber. Trebuie să plec. Joi. Incizia se închidea. o tremurare ce cobora prin braţ. — Vrei să termini tu? îl întrebă pe Veber. Joi — faptul avea să fie consumat. îşi zise el. S-a întâmplat ceva? — Nu. Celelalte se dădeau pe gheaţă. aburul subţire al pan-samentelor ude şi fierbinţi cu care intestinele erau ţinute în sus. Peste şapte zile. — Da.

De aceea m-am mutat noaptea. mai rămase câtva timp după ce termină masa. bine. N-a telefonat nimeni. — Van Horn la aparat. Traversă strada şi străbătu terasa. Se auzi din nou vocea telefonistei. patru zile fără paşaport. — Te fac o partidă? Aşezară figurile în găurile tablei. — Mulţumesc. îşi aprinse: o ţigară fără grabă. Du-te şi îmbucă ceva. — Bine. — Ce mă fac dacă totuşi mă întreabă de paşaport? — N-o să ţi-l ceară chiar acum. în timpul operaţiei. Se observa pe el însuşi în timp ce mânca. Străbătu coridorul larg şi deschise uşa. La Paris nu mănâncă nimeni în cameră. repede!" Un Citroen se apropie şi el îl opri. Morosow se aşeză pe un scaun şi Ravic pe sofa. — Hotelurile mari nu sunt atât de exigente. Mâncă încet. Uneori îţi cere paşaportul la biroul de înregistrare chiar la sosire. am să mă dau drept valetul tău. Înnebunesc dacă la un moment dat. Ascensorului ii trebui o veşnicie până sa ajungă sus. — Cere Vouvray 37 vărsat. se gândi el. Nu deveni nervos tocmai acum. Morosow veni după-masă. — Ai mâncat ceva? întrebă el. Morosow scoase din buzunar un joc de şah în miniatură. decât dacă este bolnav. Ridică receptorul de parcă ar fi avut câteva kilograme. şi se uită împrejur. îşi zise el când ajunse afară. se uită la oamenii de pe stradă. Îşi dădea toată osteneala să remarce că vinul era uşor şi picant. Ravic aştepta. salată. văzu cerul atârnând deasupra Arcului de Triumf ca un steag de mătase albastră. N-ai să primeşti nici un telefon la ora asta. Sunt grăbit! Nu mi-am dat seama că este atât de târziu. "Un taxi. — Ţi l-au cerut? — Încă nu. Mă gândeam să mâncăm împreună aici. — La hotelul Prince-de-Galles! Repede! "Trebuie să-i spun lui Veber să nu conteze pe mine câteva zile. M-a căutat cineva? — Un moment. — Nu. Ieşi în goană. nu voia să se grăbească. spuse el. Te-ai înscris ca american? . Plăti şoferului şi intră în hol. că stau eu aici. apoi se ridică şi trecu strada la Prince-de-Galles. Veber. Haake nu era acolo. Acum toată lumea mănâncă. Telefonul. îi savura gustul amărui. I-am spus că am nevoie de o cameră pentru cinci zile. — A fost bun.— Nimic. — Ai aşteptat destul. am impresia că mă strigă Haake". Te duci la Fouquet? — Da. am să-i iau numărul şi-am să-i spun că te întorci într-o jumătate de oră. în caz că telefonează. — Pe naiba! Asta ar atrage atenţia. Totuşi. Ravic şovăia. Te-am aşteptat. brânză şi Vouvray. vă rog. Nu merge. Portarul de noapte nu m-a întrebat nimic. Ravic coborî. — Nu cred că pot sta aici mai mult de trei. Un taxi. Da revedere. — Nu. Clasa întâi. comandă încă o cafea. Am băut un păhărel adineaori. Apoi intră în restaurant. Sfânt obicei. Se aşeză la o masă goală de pe terasă şi comandă boeuf à la mode. — Cum ţi-a plăcut Vouvrayul? întrebă Morosow.

Simţea că cele ce se petreceau nu erau aievea. Numai în literatura bună nu exista neprevăzut. — Fii serios. În răstimpuri studiau cu toţii două americance. Van Horn. n-o să te deranjeze nimeni. Un domn cu barba ascuţită. Paşaportul meu este la Ambasada Argentinei pentru viză. Te-ai hotărât unde să-l duci? — Da. La e masă de lângă el. Le promit că am să-l cer a doua zi Am să-mi las geamantanul aici şi n-am să mă mai întorc. — Lasă că e mai bine aşa. Cunosc un refugiat care stă la Ritz de cinci ani fără nici un act. Terasele erau aglomerate. luată din profil. Cunosc o mulţime de localuri unde fiecare îşi vede de treaba lui. Nu era atât de mărginit încât să nu creadă în întâmplări neprevăzute.— Nu. nu poliţia. — Du-te şi mănâncă ceva. E destul timp pentru asta. Aşa am salvat certificatul. Eu te aştept până vii şi pe urmă plec. Cum ai închiriat o cameră scumpă. Singurul care-i cunoaşte situaţia este portarul de noapte. Cercetă fiecare masă în parte. nu scotea nici un cuvânt. Mai întâi are să întrebe direcţia hotelului. Unul din ei ţinea cu Crucea de Foc şi altul cu comuniştii. spuse Ravic. Dacă-ţi telefonează individul va trebui mai întâi să bei cu el. Nu se potriveşte exact cu numele nemţesc şi de aceea l-am schimbat ca să fiu mai sigur. care beau vermut. . Ca olandez din Utrecht. — Vreau să spun. — Lasă că are să fie bine. — Acum du-te şi mănâncă ceva. neştampilată şi uşor de schimbat. Numai că — atunci am încheiat-o cu Prince-de-Galles. înfulecă din gros. Haake nu era acolo. Nu vin ei în hoteluri unde se plăteşte peste o sută de franci pentru un apartament. Cred că are să meargă. de unde putea vedea şi uşa şi strada. dacă va dori să vadă sau să bea ceva? — Da. şi lucruri cât mai grase. — Ar fi fost mai sigur. Nu von. cel puţin în ce priveşte poliţia. O să sune cam la fel când o să telefoneze Haake. În timp ce mânca. — Foarte bine. Au jucat până la opt şi jumătate. — Sper. De atunci au mai trăit doi refugiaţi cu actele lui. mai mulţi tineri francezi vorbeau despre politică. Rămase la Fouquet timp de o jumătate de oră. sau asista la un film melodramatic. Fotografia este uzată. două doamne discutau despre Schiaparelli şi Mainbocher. totuşi. tinere şi sigure de ele. — Păcat că ai spus că te cheamă Horn. Se aşeză la o măsuţă aproape de intrare. — Am să mănânc mai târziu aici. Cu siguranţă că le citea într-o carte. iar ceilalţi făceau haz pe socoteala lor. Dar n-are să te caute. care stătea cu ele. În cazul acesta e mai bine să fii mâncat. Ravic traversă din nou strada şi intră la Fouquet. Nici nu-i nume rusesc. Ţi-aş fi putut face rost de un carnet de identitate valabil pe încă un an de acum înainte. în cameră. Te-ai gândit. Pe asta mă bizui. Era al unui prieten de-al meu care a murit acum şapte luni. Puţin îi pasă lui că a fost îngropat undeva sub numele de Josef Weiss. Ravic supraveghea strada. Du-te şi ia o masă ca lumea. Pe şirul celălalt. Horn n-are să mai existe şi n-are să rămână nici un act de pe urma lui. Nu bea nimic. Când am să plec de aici. sau visa. Ivan Kluge. spuse Morosw. — Fie. ce-ai să spui în caz că cei de aici te întreabă de acte? — Sigur că da. viaţa de toate zilele e plină de cele mai absurde coincidenţe. La anchetă am declarat că era un refugiat neamţ fără acte. Străbătu amândouă laturile restaurantului.

Sau poate că nici nu se mai înapoiase la Paris. Mai ales acum când o dezamăgire grea îi apăsa stomacul. cu tiv. Baris. Erau făcute dintr-un material albastru. — Noroc. "Asta-i melodramă. Ravic puse actele lângă cheie. O găseşti acum în strada de Berri. vino la mine la hotel şi trezeşte-mă." — Am să fac cum spui tu. La Antibes am condus tot timpul fără permis. Ravic. Mercedesul era nou şi avea număr italian. Conducea cu mare viteză. Ravic închise uşa după Morosow. Melodramă de proastă calitate. N-am putut să-ţi fac rost de permis de conducere. Îşi pusese în gând să mai aştepte. spuse Morosow. Ravic trase maşina . între un Renault şi un Mercedes. Ajunsese să le cunoască mai bine în două zile. Las-o pe o stradă lăturalnică. Ai acum un Talbot albastru cu canapele de piele. L-am schimbat. aşa că poţi merge cu capota lăsată sau ridicată. decât pe altele cu care trăise în cameră ani întregi. peste drum de Lancaster. O treabă ca asta se face de unul singur. — Uite-ţi cheia de la automobil. numai telefonul nu-l cunoştea. se gândea Ravic. Mulţumesc. — Dacă nu mai sunt pe trotuar la Şeherezada. Odaia se făcu deodată foarte tăcută. Era atât de nervos încât nu dădu prea mare grijă operaţiei. fie că nu. — Îmi pare rău că nu vin şi eu cu tine.Îi venea acum mai uşor decât la prânz. Celelalte erau de pluş. Morosow stătea pe trotuar în faţa Şeherezadei. ca un bulgăre de ciment. — La noapte trage maşina pe altă stradă. Ar fi însemnat să vorbesc cu prea multă lume. Am închiriat-o pe două săptămâni. a scaunelor îmbrăcate — cunoştea totul atât de bine încât îi făcea rău. totul i se păru lipsit de sens. Se uită la draperii. 29 Talbotul fusese lăsat în strada Berri. — Biae. spuse Morosow. Boris. cunoştea mochetele cenuşii de pe jos. Ravic se aşeză pe un colţ al sofalei.Benz. spuse Ravic. cu pata de lângă fereastră. Şi ai grijă ca geamul să fie lăsat. Nu cumva s-o duci la garaj după ce termini. Noroc. ca să n-ai urme de împuşcături în maşină. Puse cheia lângă telefon. dar. În zilele acelea aveau de făcut altele la ei în ţară. Îi făcea bine să se simtă stăpânind volanul. — Poftim şi actele maşinii. E decapotabilă. — Nici n-am nevoie. fie că se întâmplă ceva. — Mie nu. Cunoştea oglinzile. să se aerisească. Nu dădu nici o importanţă şi porni înspre bulevardul Haussmann. Ravic manevră Talbotul şi-l scoase la drum. — Bine. bara din spate a Talbotului atinse aripa stângă a Mercedesului şi-i lăsă o zgârietură. ocheşte în aşa fel încât glontele să iasă prin fereastra deschisă. Făcu o scurtă plimbare pe Champs Elysées şi apoi se întoarse la hotel. Era ora patru dimineaţa. Pielea se spală mai uşor. dintr-o dată. Era cât se poate de probabil ca Haake să fi uitat episodul neînsemnat petrecut cu câtva timp în urmă. cunoştea fiecare linie a mesei. — Am să vin în orice caz. a patului. Dacă trebuie să tragi când portiera este închisă.

după primul colţ şi făcu cei câţiva paşi pe jos. cu toate chemările lui îmbietoare. Îi poţi vedea din uşă. Ravic se opri în prag. Aşteptarea era insuportabilă. Sunt patru nemţi înăuntru. Se îndreptă din nou cu mult înainte de a se fi terminat cântecul.. — Plata. Zidul alb o închidea ca după o perdea. J'attendrai. Ravic întinse gâtul. Veiozele de pe mese îşi aprinseră lumina lor discretă. încât nu se vedea nimic dincolo de ea. Morosow îl privea nerăbdător. — N-aţi consumat nimic. gândurile lor abia schiţate şi veghea lor chinuitoare. Orchestra cânta alene. Muzica. E rezervată de mine. Ceaţa dulce a melodiilor se târa. — Tu ocupă masa de lângă uşă. Scena nu-l mişcă. Chemă chelnerul. Stătu câteva clipe cu pleoapele închise şi apoi se uită. Nimeni nu-ţi este mai străin decât o fiinţă pe care ai iubit-o odată. Ravic fixa masa de lângă orchestră fără să poată deosebi ceva. da. Trebuia să plece înainte de a-l fura somnul. zgomotul surd. Un chelner îi aduse o sticlă de vodcă. dar nu mai aprinde — nici un fluid nu mai răzbate de la unul la altul. Se simţi deodată grozav de obosit... îşi sprijinea capul de umărul unui bărbat.. Al doilea cântec. Apropierea de-o clipă de deasupra prăpăstiilor. frânturi de fulgere mai pot ţâşni de la unul la altul. Ţiganul dădu din cap şi puse mâna pe vioară. — Cum. De ce? — Ţi-am telefonat acum cinci minute. Reflectorul se stinse. Aştepta să se stingă lumina reflectorului. îl învăluiau ca un abur. încet.. Când puntea nepătrunsă şi firească dintre închipuire şi obiectul ei se rupe. — A.. Diseurul se întoarse către orchestră. se gândi el obosit. ca o hipnoză uşoară. Cu faţa întoarsă. Unul din ei seamănă. — Unde? — Lângă orchestră. . ai dreptate. ca un melc. mai pot fiinţa scânteieri prelungi ca de la stelele îndepărtate.. aprinsă şi pătimaşă. — Ţi s-a spus că te-am căutat la telefon? — Nu. Boris. Se lăsă încet pe spate.. In conul de lumină stătea un diseur îmbrăcat în haine argintii. În primul moment nu putu vedea decât contururi nedesluşite. Nici unul din cei patru nu era Haake. Era ca un caleidoscop de vis. Masa la care stau patru bărbaţi. Reflectorul lumina o parte din parchetul de dans. Îşi ţinuse ochii aţintiţi prea mult timp asupra luminii reflectorului. Găsi masa numaidecât. La chapelle au claire de la lune. Întunericul patimei. — Bine. Ravic se îndreptă. vocile când mai tari şi când mai încete. încet. Tulbură. Flori de stele pe o mlaştină care te înghite când încerci să le culegi. Ţambalurile aruncară în aer câteva note în surdină. Fâşia de lumină era atât de puternică. spuse chelnerul. — Nu-i nici o plată. Se aşeză la masa de lângă uşă. Îşi rezemă capul de spătarul canapelei. J'attendrai. La un moment dat o văzu pe Joan în lumina alburie în care se legănau perechile ce dansau. după liniştea camerei de hotel şi după ultima lui dezamăgire. Diseurul se înclină şi izbucniră aplauzele. Ochii îi erau obosiţi. — Bine. Rămase nemişcat timp îndelungat. dar lumina parc-ar fi moartă. ce-i învelea celulele creierului. te rog.

încât să poată vedea un colţ al mesei fără să fie văzut. Ravic se uită la el. — Renunţ. iarăşi spasmul din diafragmă! Ravic îşi înfipse unghiile în palme: Haake nu trebuia să-l vadă acolo. — Cum crezi. — Nu pot să dorm. o patrulă care . fără să înţeleagă ce spune. Ravic. dar nu vrea să se urce sus cu o fată. dar i-e frică. Noapte bună. ca prin ceaţă. Noapte bună. zău. Acum trebuie să plec. nu vrei să bei nimic? — Nu. În clipa aceea se aplecă spre una din ele şi-i apucă amândoi sânii cu mâinile. ai dreptate. Îl izbi freamătul nopţii luminoase. Mi s-a urât cu jocul ăsta caraghios de-a indienii. spuse Ravic. Ravic. — Voiam să ştiu când are loc serbarea ta. Simţea ochii Rolandei asupra lui şi se silea să fie calm. îmi iau bagajul şi plec.. — Să văd. — Noapte bună. Lunea era o zi liniştită pentru bordeluri. — Văd că n-ai prea multă bătaie de cap în noaptea asta.Îi dădu un bacşiş şi plecă. Deodată gândul războiului. — Bei un coniac? Hârâitul strident al pianului. Ravic trecu pe lângă Osiris şi trase maşina după colţ. A plătit consumaţia aşa că n-o să mai stea mult. Casele nu mai existau — un desiş de piatră. Ravic îi văzu faţa. Asta-i tot ce voiam să ştiu. Era mai bine dacă încerca să doarmă câteva ore la Osiris. Aştept de cinci zile. — Da. — Aşteaptă până mâine seară. — Habar n-am. spuse el. spuse Morosow.. Cunoşti tipul. Atunci vin mâine să-ţi fac o vizită acolo. Era Haake. E drăgăstos ca o maimuţă. Cred că ăsta n-a mai fost pe aici. Ravic. Tot neamţ. răspunse Ravic. Sau mai ştii? Poate că nu. Asta înseamnă că a şi plecat. Rolande. Am băut destul. Vorbesc prostii. Şi Rolande nu trebuia să observe că-l cunoaşte. Gândul de a se întoarce în camera lui de la Internaţional îl făcea să se cutremure. spuse Ravic. Vocea Rolandei îi ajunse la urechi. — Unde? — La Prince-de-Galles. Joi sau vineri? — Joi. Dar nu. Ar fi dispus. se auzi el spunând. într-o doară. Boris. Cu siguranţă că nu mai era nimeni înăuntru. Mie mi se pare că toţi seamănă între ei. Numai pisălogul ăla de colo. Rolande făcea inspecţie prin salon. Iarăşi ameţeala. zise Morosow. — Noapte bună. o junglă de ferestre. Ravic se uită nepăsător spre masă. Zici că-i neamţ? Ştii cine e? Rolande dădu din umeri. Tipul şedea cu spatele la el. Am intrat aşa. Mă întorc cu maşina la Prince-de-Galles. — Nimic. Haake mi-a spus că de fiecare dată nu stă mai mult de două-trei zile la Paris. — Du-te de te culcă. Vii? — Am să fiu prezent la ora exactă. — Nu. — Nu? îl întrebă Morosow afară. între două fete. Morosow se uită la el. Portarul nici nu mai stătea în faţa uşii. — Nu. Pianul electric răsuna zgomotos în încăperea aceea aproape goală. Sau poate că nici n-a mai venit. O auzi ca prin ceaţă pe Rolande vorbind. Îşi dădea seama numai că făcuse un pas înapoi şi se aşezase lângă uşă în aşa fel.

nu vezi că maşina e goală? În momentul acela văzu că aparatul de taxat nu era în funcţiune. La ora asta n-ai să găseşti un taxi aşa de uşor. Stau tot la Prince-de-Galles. râse el zgomotos. spuse Haake. credeam că o să ţin minte. Băgă iute în viteza întâia. Ravic îi simţise răsuflarea şi-i vedea faţa roşie. — Beţiv ordinar. — Prince-de-Galles. — Nu. Talbotul porni ca din puşcă după taxi. va să zică asta era! Ţi-am telefonat la George al V-lea. duduitul motorului.. Haake puse piciorul pe scară. Sigur că da! Ce coincidenţă! Unde ai fost până acum. Se uita după el fără să vadă cine era înăuntru.. Fetele trebuiau să se schimbe. Portarul plecase. Prince-de-Galles. Şoferul întoarse capul şi strigă la el: — Hei. pisici rătăcite. de pildă. congestionată. Făcu un viraj brusc şi porni în goană înapoi. care-l văzuse chiar atunci — cuvintele lui Morosow: "Nu risca nimic. o formă care semăna cu un poliţist. — Alo. Şoferul îşi aprinse o ţigară şi căscă cu zgomot. Bănuiala din ochi îi dispăruse. Acuma înţeleg. Haake stătea la marginea trotuarului şi făcea semn cu mâna. — Main Gott — Herr von — von. Hai. Numărul maşinii lui. Aştepta. semnă cu un nume fictiv. Rolande. Scoase o foaie de hârtie din buzunar. — Să-l împuşc când iese? Ravic se uită pe stradă. scrise câteva rânduri. sigur că da. Nu vedea pe nimeni prin geamul din spate. Ţi-ai schimbat hotelul? — Nu. Automobilul. La Morosow. Morosow să nu-l mai aştepte la Şeherezada. circulaţia nu era mare la ora aceea. dar nime! Nu merită". . În clipa când se gândea la asta. Cu neputinţă. — Ţi-am telefonat de mai multe ori.înainta pe strada. taxi. Ravic simţea cum i se contractează pielea. Să-l trimeată undeva cu un comision şi să-i plătească dinainte. — Taxi? întrebă Haake. N-am ştiut că ai să te întorci aşa de repede. scoase alta. Ravic scoase capul afară. în Paris. sub un felinar.. o rupse. Haake se aplecă înainte. Totuşi. Bun. Ce surpriză! spuse el. omul lui Dumnezeu? — Aici. pândirea duşmanului din ascunziş. Depăşi taxiul şi se uită fără să recunoască ceva în întunericul din maşină. Ravic deschise portiera maşinii — Urcă. Lunea. vrei să intri în mine? — E un prieten de-al meu în maşina dumitale. Taxiul ambreie şi porni. Te iau cu mine. trecând foarte aproape de ea. Nici un taxi. urlă şoferul. Rămase în urmă şi depăşi din nou maşina. Nu mi-am adus agenda veche. spuse Ravic în nemţeşte.. era mai bine dacă-l urca pe Haake repede în maşină. Ravic se uita tot timpul la uşa de la intrare. Dar poate că Haake stătea într-o parte. Câteva maşini. Haake făcu ochii mici. Stătea la îndoială dacă să se dea jos şi să-i spună şoferului că nu mai era nimeni înăuntru. — Aveai de gând să intri aici? întrebă Haake pe un ton jovial. urcă. — Horn. — Exact! Exact! Herr von Horn. Le-am confundat. un Citroën trecu zdrăngănind pe lângă el şi opri la intrare. N-avea să iasă nimeni aşa degrabă. un refugiu. idiotule. zgomotul împuşcăturii. Fir-ar al dracului. Poate că Haake se urcase în timp ce el scria. deşartă. faruri galbene. — Ce? — Cred că ne cunoaştem. În depărtare. Ravic trase lângă el şi apăsă pe frână.

— Cum? Chiar doamne din societate? — Da. — Interesant oraş! O mulţime de fete goale. Eu am fost ultimul înainte de închidere. — Zău? . Ravic clătină din cap. — Da de unde. covoarele şi tapetele vechi. Ca la un cocteil sau ceai. spuse el. dar e prea târziu. — Păi. Pe de altă parte. — O cunosc foarte bine pe patroană. Totul este extrem de distins. serviciul impecabil. Proprietăreasa arată ca o ducesă. Casele serioase încep de abia la ora asta. Haake râdea răguşit. o viaţă are omul. Calculase bine. — Cum — doar nu — cum de. respirând încet. Mobila este veritabilă. Femei cu bărbaţi în vârstă. Femei cu bărbaţi plictisitori. Ravic vorbea rar şi calm. Te prezint ca pe un prieten de-al meu. spuse el. — Ce plăcere să ne întâlnim iar. dragă domnule von Horn. — Mai găsim undeva deschis? — Ba bine că nu. În cel mai rău caz câteva bacşişuri — adică mai puţin decât ai plătit la Osiris pe o sticlă de şampanie. Haake pufni tare din nas. Mare plăcere. Îşi strânse mâinile pe volan ca să-şi stăpânească tremuratul. Ăsta e de rând. — Şi eu sunt încântat. — Încotro mergem? — Ce-ar fi să începem la una din aşa-numitele "maison de rendez-vous"? — Ce mai e şi aia? — O casă unde doamnele din societate se due pentru aventuri. Bavic apăsă uşor de mai multe ori pe accelerator. N-aş vrea să mă duc acasă garnisit. Motorul sforăia şi se stingea. Cunosc o casă dintr-astea simpatică în Bois. — Zău? Credeam că ăsta e ceva de mâna întâia. Haake se urcă cu grijă şi se aşeză lângă el. Îmi este îndatorată cu multe lucruri.. nu? — În asemenea case nu poţi fi niciodată sigur. Vom fi primiţi ca nişte oaspeţi deosebiţi. — Nu-i nimic. — Pe cuvântul meu. aşa că mai mult ca sigur că n-o să-ţi dea voie să plăteşti.. ca să devină mai calm. spuse Ravic şi-i întinse bricheta. Hai în altă parte. Sunt altele mult mai bune. Femei ai căror bărbaţi nu câştigă destul. jenat. — Femeile acestea se duc acolo pentru o oră sau chiar pentru mai multe. vinul ales. Se auzea perorând ca un ghid turistic şi se silea să continue să vorbească. — Depinde ce înţelegi prin asta! Noi germanii. Nu e un bordel ca cele din Montmartre. Osiris e numai pentru turişti. şi de elegant. Unele din ele pot fi angajate. amice. Mai e însă o chestiune: cu siguranţă că aşa ceva costă scump? — Te asigur cà nu e scump. La ăsta e plictiseală. — Bine zici.. Şi când te gândeşti că poliţia îngăduie! Cu siguranţă că majoritatea sunt bolnave. — Ai să fii surprins când ai să vezi camerele.. Vinele din braţe îi tremurau. — Sunt case unde poţi fi absolut sigur? Haake muşcă capătul trabucului. cu schimbul nostru limitat. de discret. Ravic întinse mâna peste el şi închise portiera. Haake pufăi fumul de trabuc şi se întoarse spre Ravic.— Mă bătea gândul. tot ce-mi spui e minunat. şi poţi fi absolut sigur în privinţa femeilor.

Plec în dimineaţa asta cu trenul de şapte treizeci. Cât timp rămâi la Paris? Haake râse. Luciul unui mic eleşteu pe stânga. Te bucuri de atâta influenţă pe aici? — Nu tocmai. Tocmai voiam să-ţi spun. — Case de felul acesta au uneori neplăceri cu autorităţile.. Ochii îi luceau ca nişte bile albastre de sticlă în oglinda palidă a tabloului de control.— Ai să vezi. Nici nu se mişcă. Se uită la ceasul maşinii. mai departe. Ai fi dispus să discutăm despre asta într-o zi? — Desigur. smulgând din beznă pomi fantomatici. Se aşeză mai bine în loc şi aţipi. Pajişti acoperite de rouă fosforescentă. . cu falca de jos lăsată. De dincolo de apă venea zvon de voci. ca şi cum n-avea să se mai sfârşească. Haake se foi pe canapea. Valiza e la gară. la Route de Neuilly. Haake nu răspunse. Prin fereastra cu geamul lăsat al portierei năvălea mirosul salcâmilor. Sena. aşa ceva e imposibil. Foarte aproape de Restaurant des Cascades.. Am câţiva prieteni cu situaţii înalte. Trebuie să fiu la gară la timp. Ravic simţi că-l străbate un curent electric. La capătul primului şlep pâlpâia o lumină. palidă. O casă adormită. Vorba îi deveni mai înceată şi mai greoaie. Ravic se uită la el. Tentative de şantaj. ca şi cum ar fi cântărit ceva în gând. Am plecat de azi după-masă de la hotel şi am economisit chiria pe o zi. Farurile zburau ca nişte stafii albe în faţa maşinii. Peste două ore şi jumătate. Nici ochii nu i se mai mişcau. Haake îl privea pe Ravic. — În Bois de Boulogne. O să reuşim? — Foarte uşor. Ravic îşi dădu deodată seama că şi el râdea. Ravic nu opri maşina. şi apoi intră în aleile înguste. continuu. depărtându-se de râu. Coti în strada Ferme. lătra un câine. Cu schimbul nostru limitat — râse el din nou. Mergea cu aceeaşi viteză ca să nu-l trezească pe Haake şi înainta de-a lungul Senei. Are să se întâmple un lucru care să-mi pună beţe-n roate! E cu neputinţă să am atâta noroc! Aerul proaspăt îl făcu pe Haake să se resimtă de pe urma alcoolului. siluetele plopilor care apăreau mai luminoşi decât fagii din spatele lor. la Route de la Porte St. Maşina intră în întunericul tăcut dm Bois. Aerul de râu. Se uită drept în ochii lui. — Te-ai trezit? întrebă el. şi se înapoie în aleea Longchamps. Pe un altul. Două şlepuri pluteau pe apa luminată de lună. Înţelegi cum stau lucrurile. — Unde suntem? întrebă el în cele din urmă. se gândea el. Pari să fii bine informat. — Donnerwetter. Mai ai nevoie să treci pe la hotel? — Nu. conducând atent. Şlepurile erau aproape de mal. Se uita la Ravic. Probabil că i-ai făcut mari servicii femeii aceleia. Merse pe ea până trecu de aleea Reine Margueritte. Ne-ai putea fi de mare folos. Fâşâitul cauciucurilor pe asfalt era fin. — Şi încă cum! Haake rămase o clipă tăcut. — De câte ori te întâlnesc sunt gata de ducă. Zgomotul familiar al motorului. Se uită la Haake şi-l văzu că stătea cu ochii deschişi. La Route de Madrid. Îşi încleştă mâinile pe volan. profund şi catifelat în aerul jilav al nopţii. Ravic mână pe Boulevard de la Seine. — De cât timp mergem? — De zece minute. Imposibil. Asta-i straşnic! Îi zâmbi lui Ravic cu toată gura. James. — E şi asta ceva.

Talbotul încremeni. iar pe celălalt îl proptise în faţă ca să-şi asigure echilibrul. Şi. motive care erau adânc înrădăcinate în mintea lui. lumina albă fără abajur. în camera de tortură a Gestapoului. Nu mai era beat. faţa care i se întipărise pentru totdeauna în amintire. — Trebuie să mă întorc. Căpătase altă faţă. Sunt aşteptat la hotel. indiferent de cele la care încerca să se gândească. ziua şi noaptea. care nu-şi sprijinea picioarele de nimic şi care nu se aşteptase la o oprire atât de bruscă. Haake nu-şi lua ochii de pe Ravic. Ravic colindase de mai mult de zece ori Bois de Boulogne. Tensiunea rămăsese. — Întoarce-te înapoi. — Prea puţin. Mergeam de mai bine de o jumătate de oră. Anii se prefăceau în scrum. — Unde? — La maison de rendez-vous. de piele. joasă. Aroma grea de sub copacii prin care razele soarelui nu pătrundeau. nervozitatea. fu azvârlit înainte. — Acum? — Da. Mai avea câteva minute. şi nimic altceva în afară de asta. Pentru prima oară. precaut. — Ne întoarcem? — Da. încet. Frânele scârţâiră. Era ca un curent care-şi schimbă polii. deodată. nesiguranţa se transformaseră într-un singur curent care avea numai un scop. În clipa aceea Ravic îl izbi în ceafă cu o cheie grea pe care o scoase din . maşina gonea înainte şi după câteva secunde apăsă pe frână cu toată puterea lui. Ravic văzu în oglindă că mâna stângă a lui Haake se retrăgea de pe portieră. spuse el. Haake se foi. — De ce? întrebă Ravic. Ravic ţinea un picior pe frână. Ravic văzu din nou faţa pe care o cunoscuse. ochii deveniseră iarăşi aceiaşi pe care îi văzuse înaintea lui când se trezise din leşin. Lumina vie a farurilor. Capul i se limpezise. ţinu volanul cu mâna stângă. deodată. — Bine. şovăiala. se prefăcu că e aruncat într-o parte din cauza cotiturii apoi acceleră pe aleea dreaptă.— A trecut mai mult. — Înainte de a adormi m-am uitat la ceas. Ceva în Ravic îşi schimbă brusc direcţia. de sudoare. Volanul e în partea dreaptă. Până atunci dusese cu el în maşină un chefliu simpatic şi căutase în zadar motive pe faţa acestui om. În ultimele două săptămâni. Haake. Aceiaşi ochi reci. pătrunzătoare. Ştia în ce punct se află. Nu putu să-şi scoată mâna din buzunar şi fruntea lui se lovi de marginea parbrizului şi a tabloului de comandă. — Da. Uitasem cu desăvârşire. Făcu la stânga şi intră într-o alee îngustă. în chinuri cumplite. aceeaşi voce rece. se gândi Ravic. Dar mai am de aranjat ceva înainte de plecare. am spus. Să ne întoarcem. avea sentimentul că trebuie să omoare un străin care de fapt nu însemna nimic pentru el. Nici nu mi-am închipuit că a trecut atâta timp. Şi acum. Jovialitatea şi buna dispoziţie îi dispăruseră. mirosul de sânge. camera cu pereţii cenuşii reapăruse. Întunericul mai adânc. Ajungem imediat. — Da? făcu Ravic. — Ai spus că ţi-ai dus bagajul la gară. slavă Domnului că Talbotul are volanul în partea dreaptă! Făcu un viraj. stânjeneala pe care o simţise tot timpul de când îl întâlnise pe Haake dispăru. durerea şi frica.

Cerul care se înviorase şi-ţi dădea impresia că se retrăsese spre înalturi. sprijinit de tablou. Pajiştea era scăldată în lumina stinsă a zorilor. Nu-şi închipuise că avea să se întâmple atât de târziu. Umărul lui drept. sări din maşină. Nu era destul loc. pentru că peste puţin avea să se facă ziuă. cu genunchii la gură. o lopată şi un krik pe care le azvârlise pe jos şi le aruncă în faţă. Prin muget. Ravic auzea un sunet strident. Venise atât de brusc şi de nefiresc încât zumzăia. Îşi încordă simţurile ca să audă cât mai bine. Nu voia să rişte nimic. Ravic îl scoase pe Haake din maşină. Gâtul era moale. Ravic îşi strânse pumnii până simţi că-l dor. Ravic îl azvârli înapoi în maşină. stinse farurile şi motorul. şi ţinu capacul deschis cu genunchiul. Luă de pe jos sculele. Cântecul ei era parcă mai tare decât tot ce auzise până atunci. Îl apucă pe Haake de gulerul hainei. Probabil că Haake îl avea în mână înainte ca maşina să fi frânat brusc. atât cât să-şi poată vârî mâna prin deschizătură. Se uită împrejur. Mai avea un drum lung de făcut şi trebuia mai întâi să-l omoare pe Haake. Haake scosese o mână prin portiera deschisă şi râcâia scara maşinii. Ravic simţea cum asudă. deodată. care căzuse de pe canapeaua maşinii pe scară. şi-l lovi de două ori.buzunarul portierei. Peste puţin avea să răsară soarele. Stătea la îndoială dacă să-l scoată pe Haake din maşină şi să-l ascundă după nişte tufişuri. Nu se putea. Tăcerea era ca un zgomot. Ar fi avut timp suficient să târască trupul lui Haake după un tufiş şi să simuleze că avea o pană la maşină. Ravic îşi dădu seama că avea încă în mână cheia cu care îl lovise pe Haake. Zumzetul se transformă într-un muget. Haake nu murise încă. în maşină. În cele din urmă opri lângă o răscruce. Traversă aleea principală şi micşoră farurile. putea să-l vadă şi să-l audă din depărtare. Ravic porni imediat. Era mult. îl ridică în aşa fel încât capul să-i fie liber. Îl scoase apoi pe Haake din maşină şi-l trase spre spate. Se întoarse la spatele maşinii şi întredeschise capacul portbagajului. Ştia că nu-i zumzăia decât sângele în urechi. Era şi timpul. Sunetul creştea metalic — apoi. Se uită peste pajişte. îşi dădu seama că venea de la greieri şi că mugetul încetase. pe o fâşie de pajişte care se întindea în diagonală în faţa ochilor lui. săltă capota. Ravic s-ar fi prefăcut că are ceva de lucru la spatele maşinii şi ar fi putut da imediat drumul la capac. Ravic stătu să asculte. Era un revolver. lăsă canapeaua din faţă şi încercă să-l ghemuiască pe Haake în spate. Greieri. Respira adânc şi rar. Se auzi un zgomot metalic. Haake se lăsă pe o parte şi nu se mai ridică. Geamătul încetă. în caz că s-ar fi apropiat cineva. Dacă ar fi venit cineva. Capul lui Haake era în colţul din dreapta şi se putea vedea prin deschizătură. Se duse la coada maşinii. Ravic tresări. Reuşi în cele din urmă să înghesuie trupul în port-bagaj. mult mai luminată decât înainte. . îl împiedica să cadă. Se uită în jur să vadă dacă nu auzise cineva scârţâitul frânelor. Rămăsese numai ţârâitul greierilor din începutul acela de zi. şi-apoi un geamăt. deschise port-bagajul. Auzise un hârâit. Se răsuci brusc. Era grozav de greu. Haake stătea ghemuit ca un embrion. Dacă ar fi trecut cineva pe acolo. Ravic fixă capota. deschise portiera şi rămase să asculte. Pajiştea. Într-un pom din apropiere începu să cânte o păsărică. şi-l goli de tot ce era în el. arterele mai zvâcneau încă. care devenea din ce în ce mai intens. un râcâit. Puse un picior pe bara din spate. Ravic îşi îndreptă degetele în jurul gâtiejului şi ţinu strâns. Îşi încordă din nou auzul. Pe malul Senei era prea multă lumină. Locul acela nu era bun. Nicăieri în Bois nu era bine.

Cunoştea pădurea de-acolo. se umplea de lumină şi de viziune. Aprinse o ţigară şi trase primul fum. Trebuia să mâne spre Saint-Germain. Lavoarul puţea. la Paris. 30 Peste un ceas opri în faţa unui han de ţară. Ravic rămase pe loc. Nu mai avea nimic de făcut în Bois. Gura se deschise. Bău cafeaua fierbinte. nepăsător. îşi zise el. văzu un om care tăia pajiştea de-a curmezişul. Era cea mai liniştită dimineaţă de vară din câte trăise Ravic în ultimul timp. n-am băut împreună. — Hă recunoşti. Oamenii se duceau la muncă şi o fată. Se holba. Soarele de pe acoperişul maşinii. Gata. dar fără folos. Îi era tare foame şi capul îi vâjâia. părea că se desface de cap şi că vine spre Ravic. cu poalele sumese. Omul se apropie. — Mai târziu. Ravic scuipă şi scoase din buzunar un pachet de ţigări. Poate că am băut. Omul se uita la el. cu mersul lui leneş. Altfel trebuia să se fi petrecut lucrurile. Ravic mai aşteptă câteva clipe. Mult mai târziu. Păşea rar. Trupul încerca să se întindă." Mai bău o ceaşcă de cafea. se rezemă de un pom şi vomită. — Nu. se pierdu după colţul aleii. Pasărea îşi reluă ciripitul ei strident. Se uită la degetele lui. nu-ţi aduci aminte? Nu la Şcoala pregătitoare de ofiţeri. Când ridică ochii. spăla podeaua hanului. Fluturi. Haake. Dar mi-ai spus că ai trăit tot timpul în străinătate. Capul se mai mişca puţin.. Ravic făcu câţiva paşi. Dă-o dracului. doar aici. Haake? Ştii cine sunt? Vedea înaintea ochilor faţa lui roşcovană. Cu toate acestea. Se uită spre locul unde vomitase Ravic. "Proştii.. Se luminase prea tare. Se ridică şi făcu plata. Era îmbrăcat ca un grădinar sau ca un lucrător. Comandă cafea şi pesmeţi şi se duse să se spele.. n-am să încep acum să am complexe. zise el. nu reuşi să mănânce nimic. Ceru un pahar cu apă şi-şi clăti gura. Îi aruncă o privire lui Ravic. Deodată Haake deschise un ochi. Omul traversă aleea. dar nu se putea hotărî să mănânce.. Soarele de deasupra câmpului. Soarele de pe nichelul portbagajului în care stătea ghemuit Haake — care fusese omorât fără să audă de ce şi de către cine. Scoase o ţigară din pachet şi se strădui să nu bage în gură capătul pe care pusese mâna — Nu mai merge aşa. Nu spuse nimic şi Ravic nu reuşi să citească nimic pe faţa lui. O cireadă de vaci.Părea că nu se mai termină. Soarele din parbriz. Limba era umflată şi galbenă. Numai puţin. — Când? Suntem prieteni intimi? La Şcoala pregătitoare de ofiţeri. rândunelele zburau pe lângă acoperişuri şi soarele îşi întinsese perdelele de aur pe zidurile caselor. Trebuie să mănânc. de ce? Cine eşti dumneata? Ne-am mai cunoscut înainte? — Da. Nu voia să atingă nimic cu mâna. poate? Nu-mi aduc aminte. unde erau două mese şi câteva scaune. şi-apoi iar la Ravic. După aceea se spălă pe mâini şi ieşi afară. Masa era pusă. Fumul îi arse gâtul. — Cum. se gândi el. Ravic mai strânse câteva clipe. — Nu. apoi la maşină. Trebuie să termin cu asta. Omul. Parcă-i smulgea cineva stomacul. Trase maşina în faţa casei. Cafeaua fierbinte îi umplea nările. În Germa- . Capacul se închise. Eu n-am ieşit din Germania decât în ultimii doi ani. Încerca să se abţină. Şi nici nu s-a întâmplat aici. Încuie apoi port-bagajul maşinii şi porni motorul.

. Nürnberg.. — Astâmpără-te cu mâinile că te împuşc! Îţi aduci aminte de micul Max Rosenberg care zăcea întins. Un tren uitat. — Da. aruncaţi în celule ca nişte saci. al cărui cap şi spate erau o carne vie şi care ne implora să-i muşcăm arterele fiindcă el nu mai avea dinţi şi n-o mai putea face singur după ce fusese interogat de tine — interogat de ce? Fiindcă era împotriva războiului şi nu credea că cea mai înaltă expresie a culturii sunt bombele şi aruncătoarele de flăcări. Interogat! Mii şi mii au fost interogaţi. nevinovatule. Nu pot să-mi aduc aminte de fiecare în parte. amuzată. cu tratamentul Willmann. — În caz că ai fost vreodată interogat. sticloşi. Haake. care se umpleau de praful ce pătrundea prin crăpături. cu oasele frânte. — Interogat? I-ai bătut până şi-au pierdut cunoştinţa. o să mergem într-o casă cu pereţi groşi şi vom fi numai noi doi. Vagoane de marfă.. Un sat. — În Germania? A. — Pe jăratec. Gestapoul. sfios. şi spuneau tot ceea ce el voia să spună şi ceea ce nu spusese şi ceea ce trebuia să spună. în pivniţă şi care a încercat să-şi sfarme capul de zidul de ciment ca să nu fie interogat din nou — interogat de ce? Fiindcă era democrat! Dar de Willmann. Cai galopând pe păşuni. da — stai liniştit cu mâinile. Ravic îşi dădu deodată seama că maşina luase prea mare viteză. — De unde vrei să-mi aduc aminte? Am interogat atâtea mii. înţeleg! La o întrunire de partid. toate astea sunt pentru tine. la urmă. Ravic vorbea domol în geamul parbrizului şi simţea cum se răsfrânge înapoi spre el valul negru al anilor trecuţi. bicele — da. Dar de Riesenfeld. Haake! O barieră. prietene. spune-mi odată.. cu rinichii zdrobiţi. şi floarea-soarelui. am pus mâna pe tine. — Da. Case. buzele i se mişcau. lângă mine. Şi ochii din port-bagaj. Aşteptarea.. zile întregi. Dacă te referi la poliţia secretă. E în defensivă.. porcule! Şi acum. ce pufăia în dimineaţa aceea nesfârşită. şi am să te interoghez — încet. Haake! Ştii cine sunt eu? Râsetul. — Nu la Nürnberg. . încet. mai nesigur. Haake! Chiar aşa cum spui! Pe jăratec! Un râset. temător.nia. loviturile de picioare în pântece. Parcă-mi amintesc. nesigur. — De unde vrei să ştiu? Cunosc mii de oameni. să aud şi eu cum a fost? Nu mă mai ţine ca pe jăratec! Unde ne-am cunoscut? Valul ieşit din pământ i se urcase până la subţiori. trandafiri mărunţi. prin care luneca tăcut peisajul de ţară cu lanuri. Haake. Pui de găină. — Nu face glume. prietene. care vărsa sânge şi nu mai avea nici un dinte şi-i rămăsese un singur ochi după ce fusese interogat de tine două ore — interogat de ce? Fiindcă era catolic şi nu credea că Führerul vostru este noul Mesia. Haake ridică din umeri. — Hai.. întocmai cum ni le-ai demonstrat! Şi apoi. La Berlin.. scoşi iarăşi afară. bastoanele de cauciuc. în sfârşit. cu tratamentul Rosenberg. cu feţele sfâşiate. — Berlin? Faţa schimonosită din geam dă semne de nerăbdare. — Pe jăratec. Nu cumva la Nürnberg. Horn? — Nu. O grădină. cu maci şi trandafiri sălbateci — o fixa. cu testiculele stâlcite — asta numeşti tu că au fost interogaţi! Geamătul înăbuşit al celor care nu mai erau în stare să ţipe — asta numeşti tu interogare? Scâncetul dintre cunoştinţă şi leşin. interogare! Ravic fixa faţa nevăzută din parbriz. mai sfios. Nu-ţi aduci aminte? Haake ridică iar din umeri. cu tratamentul Riesenfeld. cu gâturile întinse.

în groapă. Sapa. Costumul. O clipă. două veveriţe se fugăreau pe trunchiul unui mesteacăn. Simţea un imbold irezistibil să lase trupul acolo. să vadă dacă nu lăsase vreun corp delict. Apoi puse mâna pe sapă şi începu să sape pământul. Bătători pământul cu picioarele şi-l acoperi cu pătrate de muşchi pe care le tăiase dinainte cu sapa. inunda orizontul şi cuprindea totul — până şi insecta iute şi lucitoare care alerga în zig-zag prin ea. îi veni greu să se întoarcă. Alei de copaci. Lenjeria. ca nişte centauri. Apoi aruncă pământ peste el. Nu se puteau observa marginile decât dacă te aplecai să priveşti peste groapă. Apucă picioarele lui Haake şi i le îndoi peste burtă. Trase apoi maşina până aproape de groapă. Trecuseră două ore. Nu era ca faţa lui Riesenfeld. Maşina alerga acum fără zgomot. Rufe viu colorate atârnau pe frânghii ca nişte steaguri ale fericirii netulburate. de pace. Împletitura neagră de sârmă proiectată pe cer. luă hainele cu el şi trase maşina la loc. Le vârî în portbagaj împreună cu hainele. şi voia să împiedice identificarea. Nu-i trebui mult timp. Copii care se jucau pe prispe. să se urce în maşină şi să fugă. Totuşi. După câtva timp ridică bucata de cârpă. Faţa era de nerecunoscut.cu capetele ridicate. şi apoi copacii. O femeie ducea un coş cu rufe şi râdea. Ravic lăsă maşina la o distanţă de o sută de metri. Lăsă trupul gol acolo. Vedea toate acestea cât se poate de limpede şi totuşi parcă era despărţit de ele printr-un zid de sticlă. deodată. de nevinovăţie. Groapa era prea scurtă. Mai făcu încă o dată drumul până la groapă. Nu simţea nici o părere de rău — aşa se întâmplase şi atâta tot. Îl smulse şi împinse trupul în groapă. Numai faţa către care vorbise. aşa ca să nu lase urme de roţi. Mergea uşor. Ca faţa lui Riesenfeld. pline de frumuseţe. se gândi el. aşa ca s-o poată vedea. dureros de puternice şi pe care el nu le mai putea atinge din cauza acelei nopţi. Dacă trecea cineva pe acolo şi vedea automobilul. Pământul era moale şi acoperit de tufişuri. I se părea că face prea mult zgomot. Inelul din mâna dreaptă. fiindcă omul era încă viu. foarte aproape şi neînchipuit de departe. Rămase un timp să privească împrejur. pe şosea. mai puţin . căutat. Pădurea răsărea. un parc al copacilor. Singura şansă de a fi oprit este să conduci cu viteză prin sate. Ceasul. pădurea. un val verde şi auriu se deschidea larg în dreapta şi-n stânga. Trupul nu înţepenise încă. Scoase atâta pământ cât era nevoie ca să poată acoperi corpul. Parcul. Trupurile morţilor sunt grele. Nu găsi nimic. şi apoi. Umflată. Sinistru: pantofii unui mort. Faţa lui Riesenfeld era mai rău. Umflată şi vânătă. păgâni. Îşi simţi dinţii încleştaţi. Ravic ar fi putut ascunde sapa şi s-ar fi prefăcut că se plimbă prin pădure. Saint-Germain. Nu văzuse nimic. oprise maşina acolo unde se termina pământul tare. Ciocanul. îşi zise el. Bucata de cârpă. Copacii. Îl târî până la groapă şi începu să-l despoaie de haine. La câţiva paşi mai încolo. Locul era departe de şosea. Ravic îşi luă inima-n dinţi şi se întoarse. Conduse încet. Se potriveau exact. Ploaia şi câteva zile de creştere a ierbii aveau să isprăvească treaba. La prima lovitură se opri. Trebuia să se gândească la posibilitatea că cineva putea descoperi din întâmplare cadavrul. o masă de carne mânjită de sânge negru. plini de viaţă. Apoi continuă să lovească. dorit. Puse o bucată de cârpă plină de ulei pe faţa lui Haake şi începu s-o sfarme cu ciocanul. pe care le aşeza într-o grămadă. Era oare cu putinţă? Nu-şi dăduse seama de timp. Ciorapii. Blana lor roşcată strălucea în soare. Treaba era mai uşoară decât se aşteptase. Încuie portierele şi portbagajul şi luă un ciocan.

dar cine ştie ce i se întâmplase înainte? Nu se putea gândi la ea fără să aibă o contracţie în creier. ca să nu le descopere pe amândouă în acelaşi timp. Niciodată mai departe de expresia de groază de pe chipul ei. devenise iarăşi Sybil pe care o cunoscuse. Se simţea gol şi nu voia să se gândească la nimic. care-l făcea să-şi încleşteze mâinile şi să-şi simtă pieptul strâns ca într-o menghine. Găsise nota de plată pentru hotel şi o rupse. dar avea ziare cu care să dea foc la bucăţile de pânză. Restul se ştersese. se ridicase o barieră. zile întregi nu putea scăpa de ceaţa roşie a nădejdii neputincioase de răzbunare. Nu crezuse că era adevărat. şi paşaportul lui Haake. Îl rupse şi-l puse la un loc cu celelalte lucruri. nu găsi nici una. Făcu apoi o legătură cu hainele şi le îngropă. să vadă dacă nu existau urme de sânge. Sybil. Niciodată amintirile lui nu merseseră mai departe de ziua în care Haake dăduse ordin ca Sybil să fie adusă înăuntru. Acum se gândea la ea şi contracţia. În lumina vie de vară. Ceva se eliberase. Zilele — serile — se înălţau ca nişte focuri uitate. care apar deodată dincolo de orizont. de parcă ar fi murit o dată cu omul. indispensabilii — veştede ca nişte strigoi. şi viza era bună pe alţi doi ani de-atunci încolo. Mai găsise încă cinci franci în buzunarele lui Haake. Îşi aduse aminte deodată de ea şi pentru prima oară nu încerca să lupte cu amintirea. Se simţi ispitit să-l ţină şi să-l folosească pentru el. S-ar fi potrivit cu felul de viaţă pe care îl ducea. Luă monogramele şi etichetele pe care le tăiase şi le înfăşură într-o bucată de hârtie. Ravic vedea măreţul castel ridicându-se alb sub cerul etern al veacului al optsprezecelea. încuiată şi pătată de sânge din trecutul lui. s-o înlăture. Îi luă mai mult timp decât se aşteptase. fumând. şi menghinea. pentru a căuta monogramele şi etichetele. Soarele lumina pieziş prin mestecenii înalţi. s-o înăbuşe. Conţinea două bancnote de câte o mie de franci. O uşă zăvorâtă. Ravic luă bancnotele franceze şi le băgă în buzunar. Îşi spălă mâinile cum a putut mai bine. imaginea rigidă a groazei începea să se mişte. ca astfel să şteargă orice urmă din Paris. revolverul şi recipisa pentru bagajele lui Haake. dacă n-ar fi fost periculos. Rupse apoi agenda lui Haake în mii de bucăţi şi cercetă portofelul. Se uită îndelung la paşaport. N-ar fi şovăit. Era cu putinţă. şi culoarea revenea în obrazul ei ca de var. Era înfiorător să trebuiască să pui mâna pe ele. Spre Berlin — cât de ciudat i se părea: spre Berlin. Examină apoi maşina. Abia când ajunse din nou pe drumul care ducea la castel se gândi la Sybil. Îl rupse. cămaşa. Arse tot. Se uită o clipă la biletul de tren. cu care trăise. Păstră cheile. Ravic le găsi repede şi le tăie. şi ceaţa îl părăsiseră. Gura ei căscată începea să se închidă. mai multe foi de hârtie cu adrese. Aruncă cenuşa în pârâu. Şi niciodată mai departe de clipa în care primise vestea că Sybil se spânzurase. Merse înainte până dădu de un pârâu. nu mai era împietrită aşa cum fusese toţi aceşti ani. Ciorapii. se deschidea acum uşor şi încet şi înapoia ei se vedea iarăşi o grădină — şi nu celula Gestapoului. zece mărci. Nu mai era masca eternă a fricii. Îi mai trebuia timp să se hotărască dacă era bine să ridice bagajele de la gară.sinistru. biletul de tren pentru Berlin. ochii îşi pierdeau fixitatea. . la mai mult de zece kilometri de locul unde îngropase cadavrul. Spălă cu grijă ciocanul şi cheia şi le puse la loc în portbagaj. Era valabil pe încă trei ani. Ravic fuma. Tot aşa şi bancnota de zece mărci. scoase o ţigară şi rămase un timp liniştit.

în dreapta lui. Peisajul aluneca pe lângă el. Soarele îl apăsa pe umeri ca o grindă. care curgeau în sus şi în jos. ca nu cumva să sperie simţămintele ce creşteau în el. indiferent. Credea că avea să se simtă gol. se lăsaseră. Îşi închipuise că umbra lui Haake avea să stea lângă el şi să-l fixeze — dar lângă el nu stătea decât propria lui viaţă. liniştit. Conducea o maşină. Vedea toate acestea şi simţea că şi el le aparţine. se încinseseră. Putea acum să odihnească în pace. Cele ce se întâmplaseră cu câteva ore înainte erau nedesluşite — şi tot ce înăbuşise în el. inelul şi revolverul lui Haake. stătea nemişcat şi nu-i venea să creadă. agitat. nu-i mai despărţea nici o prăpastie. Era gata să uite să-şi ia geamantanul. ca şi când un lacăt căzuse din trecutul lui. Era atât de obosit încât se gândi o clipă să amâne pentru mai târziu. câteva veacuri în urmă? Unde era peretele de sticlă. ca apoi să înceapă să se stingă. îngrozite. câmpuri cu maci şi cucută. Lăsă jos capota maşinii şi porni mai departe. . Nu se aşteptase să se simtă uşor şi liber. şi nu îndrăznea să se mişte. în jos. Ceva se topea în el şi se înălţa iarăşi moale şi cald. procesiuni de plopi ridicau spre înalturi verdele lor ca nişte torţe ale biruinţei. dimineaţa. şi nu mai. Opri Talbotul în strada Poncelet. acum mai mult decât cu atâţia ani în urmă. zumzetul albinelor şi o oboseală senină. timp de ani de zile. La bar. După aceea se întoarse cu mare greutate din drum şi luă un taxi care-l duse l-a Prince-de-Galles. se aşteptase să aibă un sentiment de scârbă — tăcută justificare — o poftă de băutură. Stătea în maşină. să se îmbete. Îşi aduse aminte că trebuie să libereze apartamentul de la Prince-de-Galles. care se întorsese şi-l privea. obosit. rămăsese numai cu o poftă avidă de somn. La ce se gândise oare când trecuse înainte pe acolo? Înainte. o gură îşi recăpătase liniştea şi două braţe care se întindeau înainte. Ravic nu-şi dădea seama ce anume se petrece cu el. Aşteptă în holul răcoros. Se uită împrejur. Nu mai simţea sfârşeala de pe drum. Chipul lui Sybil. Se opri pe un pod care traversa Sena dincolo de Saint-Germain şi aruncă în apă cheile. acum câteva ore. câteva persoane beau Martini. În clipa când opri motorul şi se dădu jos. vedea pisicile şi câinii adormiţi. eliberat prin moartea lui Haake de expresia morţii — înviase pentru o clipă. Nu se întoarse direct la Paris. Când îi aduse portarul bagajul. Doi ochi care stătuseră holbaţi atâţia ani de zile. de la brutăriile cătunelor venea miros de pâine proaspătă. puternică. rămânea decât vara. care atârna şiruri lungi de cămăşi. în sfârşit. şi glasurile copiilor dintr-o şcoală se înălţau ca tonurile înalte ale unei viori.Ravic mergea de mai bine de un ceas. n-avea să mai revină. să uite. Uitase de el cu desăvârşire. vedea rufele viu colorate fâlfâind în bătaia vântului. plopii şi teii o înmormântau duios. îşi dete seama cât de obosit era. prin Franţa. şi anii tulburi se retrăgeau treptat spre depărtări. Se duse pe jos până la Internaţional şi trebui să facă un adevărat efort ca să umble. răsărea enigmatic şi se apropia de el. trează. şi pe femeia cu cârlige de rufe în mână. Noaptea era aproape uitată şi rămasă cu zeci de ani un urmă. Ravic era aproape aţipit. unde era sentimentul izolării? Se topiseră ca ceaţa în prima căldură a soarelui. un câmp pârjolit începea să înverzească. aşteptând şi ascunzând tăcut şi inexorabil. ca şi când nu dormise de multe nopţi şi avea să doarmă mult timp sau să nu mai doarmă deloc. Îi dădu un bacşiş şi luă alt taxi. Vedea iarăşi copii jucându-se pe prispele caselor.

Nici nu voia să ştie. în siringă. Camera aproape că nu avea mobilă. Plăti. Am să vin mai târziu. Se simţea ca un tânăr de doisprezece ani. Îmbrăcă rufărie curată şi un alt costum şi se duse jos. Boris. — Bine. De jos veneau glasurile lui Wiesenfoff şi al doamnei Goldberg. Morosow se uită la el. — Am terminat. Deasupra acoperişurilor atârna o fâşie de cer trandafiriu întunecat. Luă un ac hipodermic şi-l steriliză într-o mică autoclavă de pe scaunul de lângă fereastră. — Nu cred. obosit şi singur în ciudata singurătate a creşterii şi a vârstei fragede. Se dezbrăcă şi se mai spălă o dată. Durerea de cap îl lăsase. Îşi aduse aminte de pârâu. Ieşi afară. Spuse şoferului să oprească în colţul străzii Boetie. Ravic se întoarse în camera lui. — Unde e maşina? — În strada Poncelet. Ravic îşi duse geamantanul sus. Crinii refugiatului Wiesenhoff se vedeau albi în lădiţa de pe pervazul de jos. se gândi el. Era ora douăsprezece şi proprietăreasa lua dejunul." Îşi aduse aminte că nu mâncase nimic toată ziua. spuse Ravic. spuse el tare. Eşti sigur că nu mai e nimic de făcut? — Nu mai e nimic.. aproape fără scăpare. Un caz grav. Vreau să dorm. Se spălă îndelung şi după aceea se frecă cu alcool. intră în bistro şi aşteptă să plece taxiul. Pielea de la încheieturile degetelor se făcuse ca pergamentul. Atunci am să vin mai târziu.. Astăzi adormea în neant. Era în dispoziţia unui om care doarme după-masă fără să fie obişnuit — copt pentru o sinucidere bruscă şi nemotivată. "Ce bine ar fi să am acum de făcut o operaţie. E prea devreme. Simţea cum se răcoreşte. După câtva timp îşi luă halatul de baie şi se înveli. Am putea lua masa la Prince-de-Galles — tăcu şi-l privi pe Ravic mai atent. Se dezbrăcă şi dădu drumul la duş. Numai de pârâu. Capul îi era greu şi creierii parcă i se răsuceau ca o bilă. — M-am înşelat cu un ceas. Am avut noroc. Nu mă întreba nimic. Nu mai rămăsese nimic. Azi-dimineaţă. În faţă era zidul cenuşiu cu ferestrele oarbe. — Tocmai voiam să vin la tine. în cameră. Nu înţelegea ce vorbeau. Astăzi sunt liber. dar totul se sfârşise şi nu mai era nimic de făcut. limpede ca apa. A mers uşor. Stătu câtva timp la fereastră. chemă un altul. Nu vreau să mă mai gândesc acum la ce-a fost. Îşi făcu injecţia şi se întinse pe pat. Vreau să dorm. — Bun. Simţi deodată o foame disperată. ca portarul să-l audă desluşit.— La Gara de Est. Nu mai avea nimic înaintea lui. Se îmbrăcă şi se duse jos. — N-ai uitat nimic. Jos nu era decât un băiat adormit. în camera lui Morosow. Mâine era un cuvânt fără înţeles. spuse el. spuse Ravic. Îşi ţinu mult timp mâinile în alcool şi le lăsă să se usuce la aer. — Ai nevoie de ceva? — Nu. Era bine aşa. Totul e în ordine. Morosow şedea în cămaşă la masa din odaia lui şi rezolva o problemă de şah. Nu. Se trezi când se întunecase. Mai târziu. Tu rămâi aici? — Sigur că da. Totul se sfârşise. — Nu mai e nevoie. Am terminat tot. Opreşte în faţa bistroului de colo. O tunică militară . şi se duse la Internaţional. îşi luă geamantanul. Rupse capetele a două fiole şi trase conţinutul lor. M-a apucat o durere de cap îngrozitoare. spuse Morosow. — Nu mai e nimic de făcut? — Nimic.

Morosow se ridică fără să scoată un cuvânt. — Nu vreau să beau nimic. — La Berlin o să se descopere lipsa lui. Mai am nişte bani de la el şi o re-cipisă pentru bagaje pe care le-a lăsat la Gara de Nord. — Dar n-are să plece fără adresă. — Dacă am trimite recipisa la gară şi le-am spune să se expedieze bagajele la Berlin? — E acelaşi lucru. l-am omorât în Bois şi l-am îngropat în Saint-Germain. — E uşor de vorbit. Boris. Eu l-am văzut pe Haake. — Mă duc destul de des pe-acolo. Dacă-i ridicăm bagajele nu mai rămâne absolut nici o urmă. Sunt leşinat de foame. rusească. Mai bine arde-o. Atunci să mergem să mâncăm ceva. — Bun. aduse două pahare şi o sticlă cu vodcă. Nu ne-a zărit nimeni. Marfă bună. le-am ars împreună cu actele. Rolande îşi dă demisia peste câteva zile. M-am întâlnit cu el în faţă la Osiris. Nici măcar în faţă la Osiris. Tu ai fost pe-acolo? — Da. când terminasem.atârna pe un perte. La Osiris. aşa că ne putem aştepta la cercetări. pur şi simplu a dispărut. Refugiat fără acte. cred că ar fi mai bine să dispari pentru câteva săptămâni. Asta nu înseamnă nimic. Am predat camera de la Prince-de-Galles şi mi-am adus lucrurile înapoi. unt şi o cutie mică de icre negre — gustă din asta! Icrele le-am primit cadou de la patronul Şeherezadei. L-am aşteptat afară. Urme de sânge? — Nu. Într-un colţ era o icoană şi sub ea ardea o candelă. — S-ar putea să cerceteze cine era la Osiris în acelaşi timp cu el. Poliţia va face cercetări şi dacă are noroc va descoperi unde a fost văzut ultima oară. Probabil că oamenii cu care a avut de lucru aici or să-şi închipuie că a plecat cu trenul. Deocamdată — Morosow cotrobăi prin frigider şi scoase o bucată de pâine neagră. Nici n-a curs. Lichidase la hotel şi voia să plece astăzi dimineaţă. Morosow umplu paharele. N-a văzut altceva decât maşina şi pe mine vărsând. Rolande ştie unde stai? — Nu. Unde să mă duc? . N-a fost biletul de vagon-lits. — Ravic. — Zubrovka. un frigider modern. Boris. Să lăsăm teatrul. bere şi câte ceva de-ale mâncării. castraveţi. — Mare noroc. În el ţinea vodcă. El e doctorul oficial. n-o să ştie unde a plecat. — Te-a văzut cineva? — Nu. La Paris se poate întâmpla. — Nicăieri? — A trecut un om prin Bois. Nimic extraordinar. Am scos monogramele. Era tot luxul lui Morosow. L-ai ars? — Da. spuse Ravic. Lângă fereastră. dar cunoaşte adresa lui Veber. Lângă pat avea un covor turcesc. Umplu paharele. dar n-am stat decât un minut. Haake era în maşină. Dacă eşti prea şmecher te bănuiesc imediat. o măsuţă cu un samovar. spuse el. dar el nu. Aşa. Rolande o să-şi aducă aminte că ai fost tu. Ravic se uită la el. — Ba da. — Dacă bagajul nu mai este aici. — Ce-ai făcut cu lucrurile lui? — Le-am îngropat. Într-un colţ. Ravic se aşeză la masă. — Boris. — Ar fi mai bine dacă n-ar ajunge să te interogheze. Poate că eram beat sau poate că mi se făcuse rău. — Atunci arde şi recipisa pentru bagaje.

şi asta se numea război şi era demn de cinste. — Unde mâncăm? întrebă Morosow. Ravic scoase hârtia din buzunar. Ravic nici nu se aşteptase la altceva. spuse el.— Într-un loc cu lume multă. o aprinse şi-o lăsă să ardă deasupra scrumierei. Masa era pusă într-o cameră alăturată. Ravic zâmbi. — Arde mai întâi recipisa pentru bagaje. Du-te la Cannes sau Deuville. ci m-am furişat spre ei. 31 Serbarea de adio pentru Rolande începu la şase fix şi ţinu exact o oră. vreo şase. Era o dorinţă prostească. Singurul lucru care a fost respingător în primele clipe a fost că n-am putut să-i spun în faţă lui Haake pentru ce am să-l omor. eu. însăşi fetele voiseră aşa. S-a făcut. pentru prima oară mă simt bătrân. — Tu? — Da. N-aveau nici o însemnare pe ei. Îi luă şi-i examină. Am dormit ca şi când eu n-aş fi fost părtaş. spuse el. Cunoşti localitatea şi acolo nu te întreabă nimenea de acte. ca şi când aş fi citit întâmplarea asta într-un ziar. Se uită la mâinile lui. Rămân pe loc. Am omorât zeci de oameni cu care n-aveam nimic. Anonim. Cunoştea . Sezonul e în toi şi poţi foarte uşor dispărea în mulţime. aşteptând să am un acces de nervi. — Indiferent. — Astăzi. şi pentru asta am fost decorat. Ce gânduri stranii avusese în dimineaţa aceea! Mai luă o bucată de pâine neagră. Nu doamna dăduse ordin în acest sens. — Nu vreau să fug. — Bine. — Schimbă-i mâine şi trimite banii peste două săptămâni. Cum vrei să-i întrebuinţezi? — Aş vrea să-i trimit la comitetul pentru refugiaţi. Sau la Antibes. Nu înţelegi? Morosow nu răspunse. spuse Morosow. Aşa e piesa. — Bun. Şovăi o clipă. În timp ce le împăturea. lămăseseră în salonul cel mare pentru orice eventualitate. Câteva. Era pentru prima oară că zâmbea. Toate prostituatele erau îmbrăcate. îi fu greu să le recunoască. La şapte începea treaba. — Aşa. — Să-i vedem. Eu. Am exterminat o bestie care merita s-o păţească de o mie de ori mai rău. nu te uita la mine ca o doică. i-am pândit din spate când ei nu se aşteptau. Simt nevoia să beau. — Poţi să te scapi uşor de ei. şi nu i-am omorât în faţă. Ravic puse bancnotele în buzunar. — Hai să mergem. Morosow se uită la el. Majoritatea purtau rochii negre de mătase Cum până atunci Ravic le văzuse goale sau cel mult cu câte un voal transparent pe ele. proaspătă. Acestea aveau să se îmbrace la ora şapte şi să fie servite abia atunci. Morosow luă farfuria de aramă şi aruncă scrumul fin pe fereastră. — Boris. Nu mai ai nimic la tine? — Bani. Ravic ridică ochii. Veber şi Rolande pot să mă ţină tot timpul la curent în caz că poliţia te caută ca martor. Nici una nu voise să apară în costumele lor profesionale. Ravic se uită la Morosow. Morosow îşi încheie haina. am terminat cu el şi de-acum încolo n-are să mai tortureze pe nimeni. îşi dădu seama că mâncase din lucrurile pe care le pusese Morosow pe masă.

Nu prea multe. Fetele adunaseră bani şi-i făcuseră cadou Rolandei şase scaune de paie pentru restaurantul ei. Şi singurul bărbat. — Te mai văd. Doamna ieşi — o doamnă din cea mai înaltă societate Ravic luă sticla şi se aşeză lângă Rolande. fără unt şi cu vin. fetele se ridicară ca nişte domnişoare ascultătoare de pension. — Desigur. Purta diamante. Ficat de gâscă de Strassbourg. Rolande. Brigada de sacrificiu care rămăsese în salon intră în camera ospăţului. Era o persoană citită. La masă se vorbea întocmai ca la un pension de domnişoare. Chateaubriand şi Voltaire. Lui Ravic i se servi o sticlă de vodcă. Bun. O broşă şi un inel.. Doamna aşteptă până ce fetele se aşezară şi începură să mănânce calcan. În cameră domnea o atmosferă de melancolie. Hors d'oeuvres-urile erau excelente. Apoi spuse graţios la revedere. — Stă şi logodnicul tău acolo? — Bineînţeles că nu. I se servi o a doua sticlă. iar Ravic două mese de marmoră pentru cele şase scaune. Pietre fine. înainte de a pleca. Plecăm mâine împreună. Calcanul era de aceeaşi calitate cu cel care se servea la Maxim. Discuta cu Rolande şi cu Ravic. Ravic o aprecia. Urmă apoi sparanghel. Ravic îi mulţumi. Doamna mai stătu câtva timp. Nu putea să sufere sherryul. Doamna era în negru. — Pot să las sticla de armagnac aici? îl întrebă ea pe Ravic. — Mâine dimineaţă mai facem câteva cumpărături. Urmau apoi noua gouvernante. — Fetele nu o apreciază. Doamna prezida. uşor albăstrui. — Nu. Mulţumiră politicos doamnei şi-şi luară la revedere de la Raivic. În capul mesei se bău o sticlă de Romanee Conti 1921. — Când pleci? o întrebă el. elegantă şi spirituală. . ajutoarea ei şi şirurile de fete. Scaunele de paie erau împodobite cu panglici. Înţelegi de ce nu poţi veni? — Desigur. Ravic. pui fript. Adusese cu ea nişte armagnac aşa cum Ravic nu mai băuse în viaţa lui. spuse Rolande mirată. salată aleasă cu un gust fin de usturoi. Ravic mâncă o brânză de Brie. fraged şi cu pielea crocantă. doamnă. declară doamna. Nu avea diademă pe cap. Apoi calcan cu Mersault 1923. Cu diamantele puteai fi sigur. Emilion. cu pâine albă. pâté maison şi old sherry. Părul ei alb. şi îmbrăcate în rochii de seară. Dineul începu la şase şi cinci minute. deşi devenise nobilă. curat şi moderat. — Vin şi eu la gară. Doamna îi dăruise un contoar automat. După aceasta urmă o Tichysoise de cea mai fină calitate. La ora şapte. conversaţia ei era amuzantă. Era de părere că rubinele şi smaraldele sunt riscante. Vinul era uşor şi tocmai cât trebuia de nou. la care se servi Château St. Deseară mă mut la Hotel Belfort. strălucea deasupra feţei inteligente şi ironice. mai puţin fardate decât în timpul lucrului..eticheta prostituatelor: era mai stricată decât cea din lumea bună. Împreună cu doamna. În seara asta îmi soseşte logodnicul. Nu suntem căsătoriţi încă. Mesele de marmoră luceau. Doamnei îi plăceau diamantele. Erau spălate. Rolande şedea la dreapta şi Ravic la stânga ei. Contoarul automat scânteia. — Mâine după-masă la ora patru şi şapte minute. Schimbă câteva cuvinte cu fiecare în parte şi-şi exprimă mulţumirile că se sacrificaseră un ceas în salon. Nu se poate. după cafea. Era singurul străin la sărbătorire. albe-albăstrui. Avea gust. În schimb el trecu mai departe şampania şi crema de ciocolată. Cita din Montaigne.

Şi în caz că vei avea vreodată nevoie de ea. logodnicul tău are să fie surprins să mă vadă picând aşa. Să fugi repede. — De unde ştii că sunt refugiat? — Ştiu. N-am spus nimănui. — Nu-mi aduc aminte de nimic. deodată. Poţi veni oricând. — Da? făcu Ravic atent. E bine să ştii că ai un loc unde poţi sta fără să te caute poliţia. Ţi-am dat adresa în eventualitatea că într-o zi va trebui să fugi din Paris. Prostituţia este o profesiune serioasă. Asta le salva de la degradare. E o veche lozincă a casei noastre. există mulţi francezi cărora puţin le pasă de ce se întâmplă unui turist german. Dealtfel nici pe poliţist nu-l interesa prea tare. Rolande. poate. Deocamdată am să stau la Paris. — Adio. Ravic puse foaia de hârtie în buzunar. Se duse să-şi ia rămas bun de la fete. — Nu imediat. Un tip înalt şi chel. Scoase apoi o foaie de hârtie din geantă. — Îţi mulţumesc. cel al logodnicului meu. Ravic aprobă din cap. Poate că nu-ţi mai aduci aminte. — Nu. Rolande se ridică.— Înţeleg. Le şi vedea . Nu ştim niciodată nimic. Adio. Nu avea nici o importanţă dacă fusese vorba de un pension de domnişoare sau de un bordel. Eşti un refugiat. Ravic se uită la adresă. Era aici când ai fost tu ultima oară.. — Sunt sigură că nu i-ai dat nici o atenţie. După aceea. Voia să ştie dacă a fost pe la noi. — În caz că vrei să fugi vreodată din Paris — iată adresa noastră. — Ravic. Şedea acolo cu Yvonne şi Claire. S-a interesat de un neamţ. Ravic ridică ochii. mulţumesc. Ravic. Rolande. spuse ea. La noi n-are să întrebe nimeni detine. zise Rolande. Avem destule griji de ale noastre. Rolande. — Acum două zile a fost aici cineva de la poliţie. În drum stătu să se uite la contoar. Am declarat că nu era nimeni aici. E mai bine. — Sunt scrise două nume. nu un viciu. Şi nici nu e treaba noastră.. Şi refugiaţii sunt uneori la ananghie. Bineînţeles că n-am pomenit nimic despre tine. Pe de altă parte. vino. la scaune şi la mese. Fără tine n-are să mai fie la fel aici. — Da. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu multe dintre prostituate. fără să ducă cu ea nici o umbră din lumea cealaltă. Îşi terminase treaba şi acum se întorcea în lumea ei burgheză. — Natural. — De ce? — Ravic. Poliţistul m-a întrebat dacă mai era cineva aici în timpul acela. spuse ea. — E mai bine aşa. Rolande era o burgheză care avusese o profesiune. spuse Ravic. În felul acesta n-am dat copoilor ocazia să întrebe oameni nevinovaţi dacă au paşaport. — Spui asta fiindcă te-am rugat să nu vii la gară? E cu totul altceva. luă sticla de armagnac şi-i umplu paharul. — Serios? Rolande zâmbi. — Bine. Erau cadouri practice. Rolande surâse. Rolande îi zâmbi lui Ravic. Ţi-a spus ce caută? Rolande dădu din umeri. Pentru asta. Unele deveneau soţii ideale. Ravic ştia că toate acestea nu erau prefăcătorie. Unul este pentru primele două săptămâni. dar în curând. E numele meu. Păstrează adresa. Nimeni de aici n-are nevoie să afle. — Trebuie să plec.

Nu uita ce ţi-am spus. — Şi patru cafele cu meringues! — Trei franci şaizeci. Un Pommery excelent! — Şi patru coniacuri! striga Calul. dincolo de Arcul de Triumf. Adio. spuse ea apoi. E ziua mea de naştere! — Patru franci patruzeci! Contoarul înregistra. madame Rolande? Rolande rupse banda pe care erau marcate cifrele şi începu să adune. Un franc şaptezeci şi cinci. Calul era încântată şi se uita la Rolande. spuse Calul. respirând din greu. fetele se apropiară şi înconjurară aparatul. Scoase câteva monede din geantă. Maşina hârâi. două felinare . — Ce se poate lua la dumneavoastră cu un franc şaptezeci şi cinci? întrebă Marguerite. — Un Dubonnet. care era favorita bărbaţilor căsătoriţi. şi Rolande mai băgă două-trei monede. Rolande stătu să se gândească. apoi nu se mai putu stăpâni. Şedea cu Morosow pe terasa de la Fouquet. — Am dori să ne daţi trei ceaiuri cu biscuiţi englezeşti. securitate. senină — fiindcă viitorul ei era simplu şi viaţa era bună. — Trebuie să dăm mai ieftin ca la Paris. Terasa era aglomerată. dar biscuiţii sunt scumpi. Rolande. sertăraşul ieşi singur afară. Rolande înregistră zero franci şaptezeci. Fetele traseră scaunele de paie în jurul celor două mese de marmoră şi se aşezară cu grijă. Rolande marcă la contoar. madame Rolande. o blondă delicată. marcă doi franci şi cincizeci. Curioase. Nu-i mai venea nimic în minte. — Bun. Bun! Aşa să vă meargă întotdeauna! Rolande se întoarse spre Ravic. — Îmi pare rău. Rolande plecă. Îi era dragă Rolande şi voia să-i arate afecţiunea pe care i-o purta. — Cât e în total. — O sută cinci franci şi optzeci. În depărtare. le vârî în aparatul sclipitor şi începu să lucreze la el. Se câştigă bani mulţi la ea. — Şi care e câştigul? — Cam treizeci de franci. Îşi neteziră rochiile de seară şi începură toate să-şi închipuie că sunt la viitorul café al Rolandei. Contoarul însemna venit. — Şapte franci optzeci. Ochii îi străluceau. Calul. Ravic. Fetele se înghesuiră în jurul contoarului. Era nouă seara. surâzând fericită ca un copil. casă şi proprietate. spuse după mult timp de gândire: — Două sticle de Pommery.instalate în restaurantul ei. — Ieftin. spuse Calul. — Adio. comandă ea triumfătoare. La cealaltă masă Marguerite. — Cât luaţi pe un Amer Picon şi o bere? — Şaptezeci de centime. aşa cum strălucesc ochii atunci când sunt plini de iubire sau bucuria câştigului. explică Rolande. două pahare de Pernod. poreclită Calul. — Nouăzeci de franci. — Nu. Rolande şovăi o clipă. Rolande înregistră a doua oară. voinică. dreaptă. Asta din cauza şampaniei. spuse Daisy. mai ales contoarul.

— Aşa o fi. — Şi tu. Ca şi în celălalt război. Dar ştii ce ţi se poate întâmpla în caz că totul se prăbuşeşte şi tu te afli într-un lagăr de concentrare? O să pună nemţii mâna pe tine. — În ziua de azi şi şobolanii au nevoie de paşapoarte şi de vize. Cu toate astea ai fost la Praga. Cine ştie? — Şi-atunci? Ravic scoase o ţigară din buzunar. — Ce fel de refugiaţi? Am avut ruşi. Nu vreau să mai schimb. Morosow îşi ridică paharul şi văzu că e gol. De fiecare dată poliţia m-a prins după o săptămână şi m-a trimis înapoi în Franţa. Am fost în Elveţia de trei ori. — Unde? făcu Ravic. — Nu e bine să te duci cu gândul prea departe. Viena. . spanioli. — Imposibil. Te prinde în port şi te trimite înapoi în Belgia. Şi nici acolo nu se poate fără să ai acte la tine. — Tu n-ai deloc? — Aveam nişte certificate de punere în libertate de la închisorile la care am stat sub diverse nume din cauza intrării ilegale în ţară. nici nu mai vreau să mai. Zürich. În alte părţi e periculos sau e imposibil de ajuns. — În America nu poţi să te duci. — Încă o sticlă de Pouilly. Chemă chelnerul. — Nu vrei să mai schimbi? — Nu. Se uita la mulţime. Se poate însă întâmpla să ne dea drumul la timp. Din Belgia. — În Elveţia. Nu prea face să porţi aşa ceva la tine. — Francezi. De la frontieră. — Elveţia e prea mică. — Şi-atunci? Ravic dădu din umeri. Turnă vinul în pahare. bătrâne Boris. — Ştii ce te aşteaptă în caz că începe războiul? — Sigur că da.cu o lumină albă şi rece. Dealtfel. Şi-or să fie mizerabile pentru că nu s-a pregătit nimic dinainte. A sosit timpul să dispari de aici. spuse Morosow. Morosow îl privi dojenitor. — Vor veni alţi refugiaţi şi le vor ocupa. — Şobolanii fug din Paris. — Fuga s-a terminat. Ravic? întrebă el apoi. în Franţa. M-am gândit bine. Morosow tăcea. Şi Belgia nu e o ţară pentru refugiaţi. Odată şi odată tot trebuia să se termine. — Anglia. În Spania? Acolo mă aşteaptă falangiştii. Din Franţa nu pot să ies. — Mai bine să nu discutăm astăzi despre asta. — Pe mine şi pe mulţi alţii. Nu pot să-ţi explic. Le rupeam imediat. Un lagăr de concentrare aici. — În calitatea mea de şobolan? — Da. clandestin. Luă sticla pe care o adusese chelnerul. — Ai mai avut tu aşa ceva până acum? Nu. — În Italia? Gestapoul mă aşteaptă la frontieră. La Internaţional sunt trei camere goale. Boris. spuse Ravic. Nu se poate explica. nemţi. Ce-ai zice de Mexic? — Supra-aglomerat. schimb. în Spania şi la Paris. spuse Ravic. Era rece şi aburită. Morosow rămase tăcut. italieni. polonezi. Asta nu s-a mai întâmplat din 1933.

Cine are şaizeci de ani şi aleargă după dragoste e un idiot care speră să câştige. Ridică mâna spre cer. deşi celălalt joacă cu cărţi măsluite. nu prea are gust. mare şi roşiatec. nu. înainte de a se umple de miasme. Lumea le smulgea jurnalele din mână şi peste câteva secunde terasa. Boris. Aşa cum facem aproape toţi. Tu eşti un filozof al plăcerilor simple. sunt paşă. Pouilly rece. bătrâneţe. Morosow rânji. Până la urmă revine la impulsul gol al vieţii. — Înţeleg. cu capetele pe spate. — Bine. Casa pe care o frecventez eu are şaisprezece fete. Atunci să ne golim paharele. ce reprezenta două puncte luminoase care se urmăreau unul pe altul. Nelinişte. Şedea cu un bărbat la o masă mai depărtată dinspre aleea George al V-lea. om cu capul în nori! Omului cu gusturi simple îi plac multe lucruri. Şi că în altă parte a plouat cu sânge. Asta-i tăria ei. — Se poate. Stătură câtăva vreme fără să spună nimic. ca semnele prevestitoare de rele să fie complete. care se aşezaseră lacomi pe victimele lor. Ţiganii cu covoare apărură purtând pe umăr keşshane de mătase. Nimeni nu mai crede că are să îmbătrânească în pace cu micile lui economii. Dar rămâne acelaşi lucru. — Uite-o pe Joan. cu puţni bani. Un bordel bun te linişteşte de minune. Nu râmâne niciodată cu mâinile goale. — Da. de teamă să nu pierdem ceva. Cultura te face mai slab. răspunse Ravic indiferent. Boala ultimilor douzeci şi cinci de ani. Uite ce şi-a pus pe cap! În general. Şi haide să respirăm aerul cristalin al Parisului. Acolo. părea îngropată sub un roi de fluturi uriaşi. Ravic arătă spre firma electrică de pe clădirea unui ziar. Fiecare simte mirosul focului şi încearcă să pună mâna pe ce poate. unde Marte strălucea deasupra acoperişurilor întunecate. Tu însuţi eşti un exemplu magnific. albi. acoperită de ziare desfăcute. Ai observat cum au înflorit castanii a doua oară anul acesta? Morosow dădu din cap. — Nu. — Îi schimbă cam des. Mângâierile pe care le primesc eu sunt mai sincere decât cele după care tânjesc mulţi sclavi ai dragostei. Sclavi ai dragostei. spuse Morosow. şi la mulţimea care se strânsese şi privea tăcută. Morosow râse.. Tu. Totul era liniştit — până la clipa când apărură băieţii cu ziare.. — Asta se poate numi şi altfel.— Uite-o pe Joan. . Un acordeonist se opri la marginea trotuarului şi începu să cânte La Paloma. am spus. spuse Ravic. neînsufleţiţi. — Unde? — În colţul străzii. Tot ce lipseşte este cometa enigmatică din Evul Mediu. Morosow nu răspunse. Cu sufletul la gură. cu aripi bătind fără zgomot. şi zice că individul de colo e mai aproape de pământul nostru aşa cum n-a fost de mulţi ani. — Femeia asta nu se pricepe deloc la pălării. — În curând o să citim că s-a născut un copil cu moţul în formă de sabie. — Uite cometa. Ravic se uită spre el. spuse el. — Aleargă şi ea după viaţă. Un băieţaş vindea alune americane pe la mese. — Haide. — Îl cunoşti? îl întrebă el pe Ravic. bineînţeles. — Lasă-mă cu plăcerile mele de rând.

Ravic zâmbi. — Ştiu. — Să nu crezi că nu înţeleg de ce nu vrei să pleci. Era tânăr şi cu capul descoperit. Îl ucisese pe Haake şi nu plecase din Paris. Mărăcine sau trandafir. — Şi găseşti că e rău? — Nu. cu cele şaisprezece femei ale tale. Nu era totul. Nepăsarea care devenise atitudine egală în faţa sorţii. Erau una. Morosow îşi goli paharul. — Şi tu vorbeşti prea mult. era ca o asigurare tainică pe care ţi-o dădea viaţa. — Vorbeşti prea mult. Râurile se opriseră încremenite. Îi era destul. înaintea unei prăpăstii. Bărbatul care o însoţea ocoli maşina şi se aşeză la volan. Şi ce-i mai rău e că vorbeşti prostii. se preface într-o poveste din O mie şi una de nopţi. sforăind. Morosow trase o înghiţitură de vin. replică Morosow. Ravic. Asta nu însemna resemnare. înalt şi spătos. — Eu mai rămân. Zări în hol un băieţaş abătut. Înţeleg foarte bine de ce nu vrei să pleci. Nu nădăjduise să le mai trăiască vreodată. Soarta şi viitorul. Închipuirea n-are nevoie decât de câteva cuie de care să-şi atârne vălul. Boris. Răceala lui îi străbătu trupul. Ravic strânse în mână paharul îngheţat. Tu. N-avea să plece nici acum. Scoase maşina cu îndemânare dintre celelalte. fatalistule. Ca hotărârea lui de a nu pleca mai departe. Era un Delahaye. îşi amintea. Un lac îşi ascunsese oglinda peste noapte şi aştepta dimineaţa ca să-i spună încotro să curgă. — Frumos automobil. Dinspre Etoile răcoarea venea cu paşi de argint. odată ce-ai atârnat de el vălul clarului de lună. Era îmbrăcat în haine civile şi stătea acum. Nici noi nu ne vom mai întoarce. puţin importă. . De a nu mai pleca. Că sunt de aur. şi nici o lacrimă şi nici o vrajă n-o mai poate aduce înapoi. În întuneric şi Muma Pădurii poate să semene cu o zână. — Vorbeşti prea mult. când îşi dăduse seama că Joan avea să-l părăsească. Cine profită de noroc trebuie să se lase în voia lui. Cetăţeanul strămutat din Europa Centrală. Boris. Boris. spuse Ravic. Numai ziua de azi e veşnică. în picioare. Dacă vălul se agaţă. omul-de-oţel.Joan trecu drumul şi se urcă într-un automobil decapotabil care era parcat în Champs Elysées. spuse el. — Şi ce cauciucuri. Nimic nu mai avea vreo semnificaţie. nu poţi înţelege asta. Nu-l văzuse pe Ravic. Ravic se întoarse devreme la hotel. Mai fusese oare vreodată aşa? La Antibes. de tinichea. — Trebuie să plec. De a nu mai pleca mai departe. Dragostea nu este un afacerist care se uită după profitul investiţiilor lui. — Ca să te bucuri de ultima seară dinainte de Apusul Zeilor? — Exact. sau pline de rugină. Ziua de ieri e pierdută. dar atât cât poate cere omul. — Şi ce-i cu asta? Damă sau sfântă — nu este decât o plăsmuire de-a noastră. Şi inima lui era rece. spuse Morosow. în faţa lui Ravic. Se născuse în respiraţia adâncă a nopţii şi tot atât de adâncă era nepăsarea lui faţă de soartă. Tu nu eşti decât om de bordel. Trăise şi răzbunarea şi iubirea. Nimic din ce trăim acum n-are să se mai întoarcă. Îl aşeză pe masă de parcă ar fi fost dinamită şi-şi şterse barba. rămâne agăţat. Un secol care n-a fost prea bun. Ar trebui să fii recunoscător că asişti la un sfârşit de secol. asta am înţeles eu. Frumos automobil — afurisită damă. Morosow se sculă în picioare. adăugă el mânios. spuse el rar. uitându-se la ceas. Aşa era dat să fie.

Ravic luă pachetul. Sper că are să vă placă ce v-am adus! — La revedere. Nici nu puteai să nimereşti mai bine. plin de înţelegere. spre canapea. unt. Eu ştiam c-o să preferaţi Brie. — Noi nu. — Şi acum. — Jeannot! spuse el surprins. — Desigur. Am obţinut o proteză mecanică. Cum ai scos-o la capăt cu societatea de asigurare? — Binişor. Avem surse bune. Noi vă datorăm totul. sprijinindu-se cu amândouă mâinile de spătar. — Şi cu lăptăria? — De asta am şi venit. Jeannot clipea fericit. domnule doctor! V-am adus să gustaţi şi dumneavoastră. domnule doctor. Ravic se uită la ciotul de lemn. Nu se întâmplă prea des ca pacienţii să-şi aducă aminte de doctorii lor. nu-i aşa? Se uita nerăbdător în ochii lui Ravic. — Domnule doctor. Trebuie să vorbesc cu un furnizor despre nişte Rocquefort. Totul e perfect. — Minunat! De bucurie. Jeannot se întoarse şhiopătând.care în clipa când intră el se ridică grăbit de pe canapea. — Mulţumesc. — S-a întâmplat ceva cu piciorul? întrebă Ravic. — Noroc o să avem! Omuleţul flutură din mână şi plecă şchiopătând. dar nu-i nimic. — Absolut nimic. Ravic se uită la el. E limpede ca ziua. Jeannot făcu cu ochiul. Jeannot. Şi noroc. mă duc. În obscuritatea holului văzu o faţă tânără care zâmbea cu gura până la urechi. La revedere. spuse Ravic. Am plecat cam de mult de-acasă. Tu eşti Jeannot? — Da! V-am aşteptat aici toată seara! Abia după aceea am reuşit să vă aflu adresa. domnule doctor! Ravic se uită mai atent. Jeannot. — Pont l'Evêcque a fost ideea mamei. — Am fost obligaţi să-l tăiem. dar rentează. Nu e nimic extraordinar. Am încercat de mai multe ori să o capăt de la scorpia aceea de la spital. brânză şi ouă. E mică. — Brânza mea favorită. aşa cum mângâi un câine credincios. De cele mai multe ori vin numai să se tocmească asupra notei de plată. şi am aranjat cu magazinul să-mi dea în schimb bani. — Amândouă sunt excelente. Îşi trase şapca mai tare peste ochi. — Cred că are să vă placă brânza. . şi aduse un pachet strâns legat. nu? Dacă mi-ar fi rămas piciorul ţeapăn. Mama vinde şi eu mă ocup cu aprovizionarea şi cu contabilitatea. nu? Jeannot dădu din cap. — Poftiţi. Am deschis-o. — Aşa ceva prinde bine oricând. Bărbaţilor le place mai mult Brie. sigur de sine. dar de fiecare dată îmi spunea că nu sunteţi la Paris. Nişte pâine. — În sfârşit. Îşi închipuie oare că i-am amputat piciorul din curtoazie? se gândi el. Şi-au oprit cincisprezece la sută pentru ei. Jeannot. Jeannot bătu tare în ciotul de lemn. azi după-masă mi-a spus că staţi aici şi am venit numaidecât. Mulţumesc. — Nimic! Jeannot bătu cu palma piciorul de lemn. Observă că-i lipsea un picior. De sub manşeta pantalonului se zărea o bucată de lemn necioplit. direct de la ţară. n-am fi luat aproape nici o despăgubire. Când nu sunteţi dispus să mai ieşiţi seara. — Asta o fac numai cei bogaţi. Am adus Brie şi nişte Pont l'Evêcque. — E adevărat că am lipsit câtva timp. — Văd că a ieşit aşa cum ai vrut. Mă aşteaptă mama. aveţi o gustare. înfăşurat în hârtie de ambalaj. Jeannot dădu din cap satisfăcut.

— Atenţie! Tăblia! N-o zgâriaţi! Tăblia! Uşor. care nu-i înţelegea. Închiriaseră împreună un camion. — Cucoană. Selmale.. De la părinţii mei. Oamenii aduceau acum un bufet de mahon. Tăie apoi pâinea albă şi rumenită.. îşi zise el.. Luă tabletele albe. — Sales boches. Selma Stern. Selma Stern nu ţipă. — Ce-i. cu gura pe jumătate deschisă. De mult nu mai făcuse asta.. — Pufetul de la mama. Unul din ei se suci prea brusc şi un colţ al bufetului se frecă de zidul de la intrarea hotelului. Freca de zor colţurile. Ravic desfăcu pachetul. Fără Moise. le puse sub spirtieră şi le aprinse. Avem deja vizele. Mai era acolo şi o masă enormă de mahon. Căută o spirtieră pe care n-o mai întrebuinţase de mulţi ani şi o găsi. Josef Stern învie. Selma Stern se învârtea în jurul mesei şi a celor doi oameni. cu o totală nepăsare. sparse două ouă. — Pufetul. în după-amiaza aceea luminoasă de august.. le bătu şi puse totul pe spirtieră. familiile Stern şi Wagner şi celibatarul Stoltz îşi încărcau lucrurile.Când ajunse în cameră. — N-ai decât să-ţi încarci singură boarfele. acoperită cu o cuvertură Aubusson. ridicată. Găsi şi un pachet de alcool solidificat. soţul ei. o sticlă de Vouvray şi începu să mănânce. uşor! Tăblia mesei era ceruită şi lustruită. care. o femeie cu chipul şters şi cu ochii de catifea. Mâine am să-mi mai cumpăr nişte pachete de spirt solidificat. Tăblia îi reflecta faţa ca o oglindă neagră — ca şi cum o străbună de-a ei o privea întrebătoare din oglinda timpului. galben.. peste o foaie de ziar. aşa o zgârietură mică. Selmale? Selma nu-l vedea. ca şi când ar fi fost prefăcută într-o stană de piatră în clipa când tocmai voia să-şi bage cârpa în gură. Mobila stătea pe trotuar.. la fel de ceruit şi de lustruit. — Ei. Ravic mâncă în tihnă. Se putea strânge şi vârî într-o cutie de carton. Jeannot avea dreptate. dar care ştia precis despre ce e vorba. scoase bucata de Brie. spuse Seidenbaum. — Noi nu suntem poches — spuse el. cina fusese excelentă. Flacăra albastră începu să tremure. — Asta nu mai iese.. Nu mai poţi ca s-o scoţi. O canapea aurită. o aşezară pe trotuar. Aparţineau familiei Stern. Unul din obiectele sacre pentru care gospodinele îşi riscă viaţa. — Ei. spuse omul celălalt. Ce mai contează acum. cu ochelari şi cu buza de jos lăsată. Noi suntem . după ce am pus mâna pe vize.. Spirtiera putea s-o ia cu el în lagăr. Puse puţin unt într-o tigăiţă. Privea în gol. Nu eu am făcut uşa aşa de îngustă. 32 — Exodul din Egipt. Soarele se reflecta în luciul tăbliei. Rămase pur şi simplu împietrită. Afară. Încercă şi Pont l'Evêcque. Josef Stern. Stătea slab. se apropie de ea. le păzea aşa cum îşi păzeşte cloşca puii. Selmale. doctor în filologie şi filozofie. către Ravic şi Morosow. spuse omul. în uşa Internaţionalului. scund. cu mâna în care ţinea cârpa. puse tigăiţa pe masă.. câteva scaune asortate şi un covor Aubusson nou. Selma Stern luă o cârpă şi începu s-o şteargă.

— Nimic nu-i mai deprimant decât mobila depozitată pe trotuar. patru luni mai târziu. rudele noastre. Era rău proporţionat. din principiu. îl suciră în aşa fel încât partea dreaptă se frecă de camion. De asta şi voia să plece aşa de repede. nu poseda aproape nimic altceva decât cărţi. Bufetul îl urcau la urmă. . Stern nici măcar nu observase. — Ce să facem? întrebă el. — Dă-i bani. Şi apoi aveau să înceapă alte griji. Selma Stern se cutremură. Grijile se ţineau lanţ. fiindcă nu foiai să te tesparţi te el. Terminaseră cu încărcatul. Dacă pleacă vaporul. Berii. Câteva scaune. — Atunci. Se simţea ca o dezertoare. spuse Morosow. auf Wiedersehen. — Rudele. Ne-au trimis bani. Pe geamantane. Începuse să dea mâna cu câţiva din cei de faţă. Va răsufla uşurată în clipa când camionul va dispărea după primul colţ. Grand Hotel Gardon. Îi ajuta pe oameni să-i urce lucrurile în camion. — Sau adio. dar nu spuse nimic. sfios şi cu părul roşu. Era ocupat cu revizia actelor şi a vizelor. Câţiva din cei care rămâneau în urmă se adunară în pragul uşii hotelului. Cei doi hamali se uitară unul la altul şi începură să încarce în camion scaunele Aubusson. — Sales réfugiés. — Asta nu e opiceiul meu. şi atunci totul e pierdut. Cine ocărăşte în felul ăsta e pasibil de şperţ. dându-i un bacşiş. — Pani? Ca să-mi arunce în opraz? — Nici o grijă. Salmale. Îşi întoarse capul spre Morosow şi se uită la el disperat. ce faci? spuse Stern. Râse încurcată. O oglindă turnantă în care se reflecta strada. Ediţii princeps. spuse Morosow. un pat care stătea parcă ruşinat şi trist în mijlocul trotuarului. cărţi noi. Hotel Adlon. — Sau mai bine zis la revedere. De ani de zile. Scoase câteva bancnote şi le întinse celor doi oameni. Stern îşi băgă portofelul la loc în buzunar. Celibatarul Stoltz. Am plătit optsprezece mii te mărci mai mult taxă de refugiaţi! Acuma stă aici pe strată şi fapor nu aşteaptă. diverse etichete — Viareggio. Şi când pleacă? Dacă va avea voie să coboare pe uscat. Omul a adresat o insultă generală. Astăzi nici nu mai ştii ce spui. explică Morosow.. Cine tuce acuma mopila? Asta ţin cauză de mahon al tău! Am plecat te la Coblens. Vize de turişti. Obiecte de bucătărie — te întrebi pentru ce duc oamenii asemenea lucruri în America. Amândoi le luară cu dispreţ. spunea Léonie Wagner. — O insultă nu e o insultă decât în momentul când devine personală. ediţii vechi. După asta trebuie să plecăm în Mexic. Nu făceau altceva decât să privească la lucruri şi la camion. când ştia că ochii celor care rămâneau erau aţintiţi asupra ei. Începură acum să coboare lucrurile familiei Wagner. In timp ce-l ridicau în camion. Cei mai mulţi erau tăcuţi. Întoarce-i insulta.refugiaţi. spuse Ravic. Să fiu inzultat şi să mai şi plătesc pe teasupra. Rudele. Rudele noastre din Chicago au făcut toate astea pentru noi. Două geamantane cu haine.. În ochii lui Stern se aprinse o scânteie. Un geamantan cu haine şi biblioteca. Şi au obţinut vizele. Tot cu dispreţ. pe care le scoase din buzunar şi le răsfoia pentru a nu ştiu câta oară. replică omul. — Vezi. Îi era ruşine. spuse Léonie Wagner nervoasă. — Sales bohes! Sales réfugiés! Tacă eu spun la el acum că noi suntem evrei el are să pună sale juifs.

Seidenbaum îşi puse pince-nez-ul. alţii nu. Să ne-mbătăm turtă. Hai la Catacombă! După o scenă ca asta se impune un calvados. Nu l-am mai văzut până acum. care scotea mereu o oglindă din buzunar. Trăiască viaţa! — Ne-a mai rămas Spania. care până la urmă rămăsese pe loc. Erau tăcuţi.. fatalistul Seidenbaum şi alte câteva perechi. Cu două mii de franci. declară el. Asta înseamnă să te iei la întrecere cu timpul. Şi drum bun. l-ar fi apucat disperarea în zilele noastre — n-ar fi ajuns prea departe fără acte. N-avea acte decât pentru Portugalia. Uită-te la el cum îşi trage firele. Fii liniştită. dar parcă nici unuia din ei nu-i venea să se întoarcă în singurătatea camerei lui. bătrânul rătăcitor. . Să scăpăm o noapte de mizerie. — Nici măcar asta nu putem unii dintre noi. Urmaşii lui Ahasverus. Zâmbea ca şi când îi reuşise o fraudă. Nici măcar atâta. I-a vândut paşaportul răposatului Goldberg. Josef Stern îşi luă rămas bun de la Ravic.. — Cei mai mulţi n-au. Unii au noroc. Morosow şi alţi câţiva. şahistul automat Finkelstein. — Hai. Slavă Domnului că proprietăreasa nu ştie asta. — Cum aşa? Madam Goldberg s-a remăritat aşa de repede? — Nu. Nici nu se aşezară bine când intrară şi ceilalţi. — Spania. că altfel i-ar urca preţul. Sigur că da. Bătrânul Goldberg avea barba căruntă. Poporul ales! Aleşii lui Jehova! Mai ales pentru pogromuri. spuse Morosow.— Rudele. Era prea devreme pentru cină. Cei osândiţi la moarte sau la închisoare pe viaţă. Călătoria lui i se părea prea neînsemnată ca să necesite o scenă de adio. Din cauza fotografiei de pe paşaport. — Fii liniştită. de asta îşi lasă barbă şi noul Aaron. spuse ea. Seidenbaum clătină din cap. Şi pe el. Flutură din mână în clipa când maşina se puse în mişcare. Rosenfeld.. Doctorul Ernst Seidenbaum o bătu pe umăr. — Cine ştie ce ne aşteaptă acolo? Poate că o să ne pară rău că nu mai suntem la acest hotel. aproape resemnaţi. Selma Stern se şi instalase în camion. proprietarul impresioniştilor.. Doi iepuri palizi. Stătea cu şahul în faţă şi rezolva problema din Le Matin. Seidenbaum îşi ţuguie buzele. spuse refugiatul Wiesenhoff. ca nişte frunze de toamnă aduse de vânt. Zglobia chelneriţă alsaciană aduse calvados. Wiesenhoff şi Ruth Goldberg. Se lipeau unul de altul. Când i-or veda fasciştii pe evrei. câţiva tineri imberbi şi mai mai mulţi bătrâni. — Nu beau. ne-am întrunit aici. Repeta operaţia la fiecare două minute. vreo şase copii. replică Finkelstein. Calvadosul e bun. Se opri deodată. Ravic se uită la un om nebărbierit. spuse Seidenbaum. — Cine-i ăsta? îl întrebă el pe Seidenbaum. Celibatarul Stoltz nu-şi luă rămas bun de la nimeni. — Bea un pahar cu noi. El nu pleca în America. — Aristocraţia a plecat. îi spuse Morosow lui Ravic. Trecuseră toţi prin atâtea nenorociri încât nimic nu-i mai mişca prea tare. Noi singuri n-am fi putut. se privea în ea şi apoi studia un paşaport. o să-i pupe şi mai multe nu. Nu îndrăzneşte să folosească paşaportul până nu-i creşte o barbă asemănătoare. Rudele noastre de acolo. Cei rămaşi stăteau acolo ca nişte curci plouate... — Ăsta-i noul Aaron Goldberg.

Am să-i propun. Becurile bolnăvicioase atârnau veştede şi galbene pe pereţi şi făceau ca lucrurile să pară şi mai jalnice. ce era de făcut şi ce nu. căutarea actelor care fuseseră răsfoite de o mie de ori. Ştiai de ce era aşa. spuse Morosow. — Poate foarte uşor să spună că i-a ars barba. Femeia nu răspunse. — Mi-a plăcut "efectul demonic al actelor". covârsitoare şi finală. Efectul demonic al actelor. La New York. le puteai vedea şi puteai încerca să le combaţi. — Plec şi eu. mizerie. Se ridică şi se duse la masă. nu? Veber aruncă ziarul jos. O femeie cu cărare la mijloc şi un bărbat. — Ce-i prea mult. un fost antisemit. Astăzi însă Wiesenhoff începe să fie gelos şi Ruth Goldberg nu ştie ce să facă.. Vaporul are un doctor bun. la capătul lănţişorului. îngrozită că nu mai poate merge mai departe — simţi deodată toate acestea. Acum două săptămâni era altceva decât o simplă afacere.. Urcară treptele. Ravic avu deodată sentimentul că toată mizeria lumii era încuiată în sala aceea de subsol prost luminată. aşteptarea deznădăjduită a sfârşitului. din paturi. — Macabră treabă. mână-n mână şi parcă niciodată n-aveau să se mai poată scula de acolo. spuse el. aşteptarea mută. — De ce suntem noi evrei? o întrebă el pe femeie.. ridică din umeri şi-şi goli paharul. După acte.Ravic se uită la omul acela care-şi trăgea nervos firele din barba-i prizărită şi o compară cu cea din paşaport. Amândoi şedeau nemişcaţi. Spitalul era vesel în comparaţie cu Catacomba. Ravic se uită la Morosow. cel puţin aveau o oarecare logică şi un sens. Ravic se uită peste umărul lui. Poate să facă ce-i pofteşte inima. Ce faci astă-seară? — Kate Hegstroem pleacă deseară cu "Normandie". în lagărele de concentrare spre care oamenii erau mânaţi de pe străzi. Ascultase pe ia mese şi acum se întorcea la ei. reexaminarea lor. mirosea frica. — Poate suporta călătoria? — Natural. măruntele izbucniri spasmodice-de curaj. — Lucrurile merg minunat. o mirosea şi ştia unde o mai mirosise o dată... La spital. Aerul din Catacombă era închis şi îmbâcsit. Seidenbaum îşi scoase pince-nez-ul şi-l legănă. În faţa lor.. — Bandă de tâlhari! Cincizeci la sută din politicienii noştri ar trebui . spuse Morosov întorcându-se spre Ravic. tipul de colo e soţul ei. un băieţel de vreo opt ani stătea în picioare. şoaptele. La masa de lângă el şedea o altă pereche. viaţa de o mie de ori umilită şi împinsă acum într-un colţ. Sub palmierul artificial şi plin de praf şedea o pereche. Asta ţi-o declar eu. unde stătea noul Aaron Goldberg. Şi aici era durere. Mergem cu maşina ei şi pe urmă o predau proprietarului garajului căruia i-a vândut-o. Tăcerea. dar aici toate acestea. O conduc până la Cherbourg. boală. Amândoi erau cufundaţi într-o tristeţe care-i înconjura ca un zid. — Bună idee. e prea mult. şi unde erau băgaţi în barăci ca să-şi aştepte soarta. îl izbea mirosul lor. Erau fapte. Veber şedea în camera lui de consultaţie şi citea un ziar. zâmbi el. frica mută. — Trebuie să plec.

Ravic. Ai mai aflat ceva de doamna de la spitalul lui Durant? — S-a făcut bine. Uitase să-şi aprindă trabucul. Franţa n-are să închidă pe refugiaţi. — Iartă-mă. Am fost ieri acolo. ce-ai aranjat cu tine. vorbesc prostii. — Tipic. Plec. Nici nu pot să vorbesc despre asta. — Cine ţi-a spus? — Am trecut pe-acolo azi după-masă. . — Fii pe pace. întocmai ca anul trecut. Le-au dus de-acolo fiindcă au amenajat un aerodrom în apropiere. Mă întorc la miezul nopţii. Refuz. Veber se întinse nervos după un trabuc. — Da. în orice caz.. izbucni Veber. — Imposibil. Toţi. — Toţi. E mai bine. O excursie sentimentală. Auzise asta de o mie de ori. mă aşteaptă Kate Hegstroem. — Om trăi şi-om vedea.spânzuraţi! — Nouăzeci. spuse el ridicându-se. Ravic. Rămase câteva clipe tăcut. Au înlocuit cristalurile cu geamuri ordinare. — Nu e el singurul. decât într-unui nemţesc. Chiar şi industriaşii şi politicienii care fac astăzi afaceri cu nemţii. Veber se uită la Ravic cu ochi obosiţi. — Vezi.. Nici atunci nu s-a întâmplat nimic. Va rămâne acolo fiindcă e prea grea şi nu se poate transporta.. În faţa primejdiei toţi se vor uni. Veber se stăpânea. avem linia Maginot. şi-a băgat banii în dolari şi-i ţine în seif. Umbrela păcii e tot la Londra şi zeiţa Victoriei e tot la Luvru — dar fără cap. Veber îşi şterse fruntea. — Ce. Discuţiile dintre francezi se terminau de obicei cu această remarcă. dar eu sunt francez. E normal să fie aşa şi n-avem. — La urma urmei. spuse el aproape rugător. Cumnatul meu şi-a schimbat obligaţiunile franceze în titluri americane "Gaston Nerée". — Cum vrei tu. Pur şi simplu. Se zice că Dupont şi-a ascuns în grădină câţiva saci cu aur. Voiam să le mai văd o dată. Nu se poate să fie război.strălucind în noapte cu miile de lumini. Siguranţa pe care o avusese până atunci îl părăsise. Ravic? — Nimic. Pentru tine e simplu. "Normandie" era tras la chei . spuse Ravic. E imposibil. Mi-a spus secretara lui. în timpul Conferinţei de la München. dreptul să spunem nimic. A fost vâlvă mare şi pe urmă a venit Chamberlain cu umbrela lui. Astăzi o conduc pe Kate Hegstroem la Cherbourg. Ştii că au început să evacueze Luvrul? Tablourile cele mai de preţ sunt trimise în Franţa Centrală. — Eu nu sunt nimc. fără să zâmbească. — Ravic. Veber ridică ochii. — Ravic. declară Ravic. Nu doresc însă altceva decât ca Germania să fie tot atât de coruptă ca şi Franţa. — Durant şi-a transferat averea în America. nu se poate! Astea nu sunt decât lătrături şi ameninţări. agăţându-se de un fir de pai. Până la urmă are să se întâmple ceva. Veber răsuflă din greu. Cristalurile albastre de la catedrala din Chartres au fost şi ele împachetate. să vorbim mai bine despre altceva.. Să sperăm că ai tu dreptate. răspunse Ravic fără convingere. — Fireşte. Ne vor trimite pe toţi într-un lagăr de concentrare francez. Nu se poate ca Franţa să fie trădată şi vândută.

Ravic o privi în ochi. Acum discutau întâmplarea. fugăriţi. curând. jucând table. — Desigur." Toate acestea erau lipsite de sens. Fugă. "Parcă n-aş pleca. Ravic. Silueta ei.. Pentru refugiaţii de la Hotel Internaţional. Kate. închişi. O fâşie îngustă de apă. ridicol de ieftin când plăteai în dolari. el era Fata Morgana a milioane de oameni. pentru toţi cei hărţuiţi. bând whisky — iar în faţa consulatului cozile lungi de oameni necăjiţi. Acum câteva ore erau la celebrul local Maxim. Faţa-i era numai oase pe care pielea stătea întinsă. nu? — Nu. şi numele lui nu mai era "Normandie". — Adio. s-ar fi prăbuşit suspinând şi ar fi sărutat pasarela. pasarela era viu luminată. chinuiţi. un secretar de legaţie care clătina din cap tot timpul şi spunea: "Nu. mai subţire decât toate celelalte de lângă ea. leoarcă de năduşeală. rece şi sărat. bine conturată. Acum mă duc. zău! Parfumul. ultima arcă dinainte de potop. Ultimii călători.. nici o viză. Dintre salvare şi dezastru. Îţi mulţumesc pentru tot. Sosi un grup de americani. Urcă încet pasarela. Ochii înspăimântător de mari păreau nişte lacuri întunecate. . Profilul îi era neted ca un cap de pisică de pe un bronz egiptean — numai contur. Kate. Pasarela începu să se ridice încet. era o arcă. Îmi vine atât de greu. — Da? Adio. cu o haină de blană pe braţ. veseli. potopul de care scăpaseşi o dată şi care acum era gata să te ajungă. — Parcă n-aş pleca. ar fi crezut într-o minune dacă ar fi avut ei biletul care flutura în mâna obosită a celei care călătorea spre moarte şi care spunea nepăsător: "Parcă n-aş pleca". numele lui era Evadare. imposibil". gălăgioşi. oamenii se revărsau prin ea. osândirea tăcută a tăcutei nevinovăţii... Tu stai aici până porneşte vaporul şi flutură din mână. Doi metri de apă numai — frontiera dintre Europa şi America. Păcat. Lângă ei se înălţa vaporul gigantic.. — E timpul să urci. Scânteierea diamantelor. aproape lipsită de carne. Mântuire: în mii de oraşe. Kate. mulţi dintre ei grăbindu-se ca şi cum le-ar fi fost teamă să nu ajungă prea târziu. avea eleganţa sumbră a morţii neîndoielnice. câţiva funcţionari surmenaţi. Ei aveau timp berechet. Un evreu. de hoteluri murdare şi de beciuri din Europa. Frontiera.Vântul venea dinspre mare. spuse ea... respiraţie şi ochi. Afectaţi. nu.. pentru miile de Internaţionale din Europa. În definitive ce putea să li se întâmple? Ambasadorul! Ei erau neutri! Păcat.. — Bine. Lângă ei se înălţa un castel sclipitor. Bijuteriile. Kate Hegstroem îşi strânse blana în jurul trupului. Era grozav de slabă. — Adio. "Normandie" era pământul făgăduinţei. ţipa şi fugea după doi hamali. Sfârşitul. Ultimii americani. — Vino şi tu. — Nu e nevoie să ne minţim unul pe altul. Ravic. Trupul i se legăna atât de uşor. Ravic fixa vaporul care nu mai era un vapor. şi fiinţa aceasta în ale cărei măruntaie rodea moartea spunea cu vocea ei subţire şi duioasă. Kate. irevocabil.. De sus. curând. am să-ţi fac semn cu mâna. şi apoi ultima instanţă.. Ar fi fost interesant să mai stea să vadă cum se desfăşoară lucrurile. în mii de camere. Consulatul îi sfătuise să plece. aproape isteric. Ce sentiment straniu! Se ridică.. mirosul groazei plutind ca un nor deasupra lor. şi beau un Croton 29 sau un Pol Roger 28 — în clipa aceasta erau pe vapor şi aveau să-şi petreacă timpul în bar.

cu forţa simplă a experienţei care-l întărise fără să-l sfarme. Plutea pe apele întunecate. stânjeniţi sau cu o veselie falsă. Alerga ca şi cum gravitatea nu avea nici o putere asupra ei. în noapte. Ravic mai trăise de multe ori sentimentul acesta. nici ea nici ceilalţi. Ravic trecea şi-i lăsa în urmă. luciul unui râu. o moară. Soarta nu este mai puternică decât curajul senin cu care o priveşti în faţă. era o lume necunoscuta. Peisajul. fără nici o dorinţă şi fără nici o durere. puternic şi dominant. cerul care se boltea deasupra lui ca interiorul unei cochilii uriaşe pe al cărei sidef lăptos strălucea perla lunii. Avea . Totul era în ordine. Totul era lipsit de greutate şi plutea. Coloane de umbre pe partea dreaptă a şoselei. Totul era în ordine. când se întorcea de la Ararat în mirosul de sânge al dezastrului care avea să vină.. Urâse pe cineva şi-l ucisese. dar satul tăcea. ca să lase loc pentru maşini. îl pătrundea şi nu-i mai putea opune rezistenţă. Gardurile şi livezile Normandiei zburau pe lângă el. E bine să ştii că nu eşti de tot pierdut atâta timp cât mai ai viaţă în tine. Dacă era să fie începutul. Nu mai rămăsese decât peisajul. pleca fiecare pe drumul lui. Vaporul era uitat. Trecutul şi viitorul se uneau. Cai. spuse omul de la staţia de benzină. Casele lunecau în goană înapoi. Prima îi însufleţise iarăşi simţămintele. Orizonturile erau la echilibru şi. Ca în 1914. Aproape imperceptibil. Numai puţin. Oamenii priveau. Era la sfârşitul unei împliniri. al doilea îi smulsese din rădăcină trecutul. timp de o clipă. Dacă era să fie sfârşitul. Ceea ce fusese şi ceea ce avea să vină. şi apoi iarăşi conturul neted al şesului. cu cutii de carton. pregătit pentru orice. Nici un lucru nu era mai important sau mai tare decât altul. bisericile. cai fantomatici în lumina lunii. Kate Hegstroem nu se mai desluşea. Maşina alerga aproape fără zgomot. tăcerea şi pacea adâncă a inevitabilului. mirosul fânului şi al merelor coapte. nici o ură şi nici o jale. spre Paris. cai. Iubise o fiinţă şi o pierduse. bine. Ravic îi răspunse. acesta era. Cei rămaşi în urmă se priveau tăcuţi. proiectat pe cerul negru. în ceasul acela. Nu rămânea nimic neîmplinit. Organele paralizate reînviaseră. Conducea automobilul prin noapte. ştia încotro merge şi că a doua zi avea să reziste din nou — dar. Se mai zăreau câteva lumini la ferestrele din sat. cântarul existenţei lui era egal. Cinismul îşi recăpătase forţa. Dincolo de Caen întâlni caii. şi apoi grăbiţi sau şovăitori. Se opri la o staţie de benzină şi-şi umplu rezervorul. Cenuşa fusese curăţată. cu pachete. dar acum devenise întreg. Era de ajuns. Cai. Dacă nu-i mai poţi rezista. se gândea el. Luna atârna mare şi ovală pe cerul învăluit în ceaţă. Începutul mobilizării. Avea să pornească fără speranţe. cai. Primejdia era primejdie şi nu era primejdie. stătea rezemată de balustradă şi flutura din mână. Şi oameni. — Mâine plec şi eu... cu traiste. petele aurii ale estaminetelor şi bistrourilor. în noaptea aceea.. Nu rămânea nici o dorinţă. Îţi făcea impresia că pământul se retrage. Şi deodată vaporul iluminat se eliberă. Ravic cunoştea primejdia. Nici un tanc. şi nu mai puteai ajunge la el. satele. toate lucrurile îşi pierdură numele. nici unul nu flutura din mână.Ravic o căută din ochi pe Kate Hegstroem. poţi să te omori. Iar Mâine. soarta era în acelaşi timp un sacrificiu şi zeitatea căreia îi aduceai sacrificiul. Coloane lungi. Una din coloane pătrunsese în el. Se eliberase de amândoi. deodată. Vaporul parcă nu se mişca.

jumătate mort. Toată lumea asculta şi nimeni nu credea. de alb. spuse patroana. Patroana îi spuse că nu-i mai rămăsese nimic de mâncare. Coloane. — Douăzeci şi opt de franci şi optzeci.. havuzurile erau golite de luminile apelor lor. Camuflaj. Sena.trăsături vânjoase. Împotriva atacurilor aeriene. şi cu totul inutilă. Parisul. Ravic nu ştia ce altceva să spună. Nu putem să schimbăm nimic. chioare. altădată strălucitor. Eu plec mâine. ghirlandele de lumină se stinseseră. — Să dea Dumnezeu. Iarăşi peisajul. O voce. Pe drum venea o altă coloană. aleea Montaigne era în agonie. Aleea George al V-lea nu mai era luminată. Aşa a spus la radio. cercul ei larg murise şi el între timp. şi — cu licăriri murdare — se răspândeau ca o tuberculoză cosmică peste oraşul ce se stingea în . Parisul avea să fie camuflat. În spatele lui. Cai. ca petele de pârleală de pe blană. ca şi cum nişte viermi negri se târâseră pe la case şi înghiţiseră toată lumina. A anunţat adineauri la radio. mici. Facem treaba asta de sute de ani. Mergea prin oraş şi. ridicându-se şters. trebuie să mergem şi noi. Mereu acelaşi lucru. pe delfinii lor. Aşa că e mai bine să-l facem acum. de abastru şi de verde. — Adevărat? — Da. Tata a murit în războiul trecut. se târau becurile albastre. Zarva de pe străduţele care se văr-sau în bulevardul ce curgea direct spre Arcul de Triumf. ale apărării pasive. Pe urmă altceva. Cina era cină şi în Franţa o omletă cu brânză nu înseamnă cină. Jumătate din aleea Victor-Emanuel al III-lea era camuflată şi cealaltă jumătate luminată. Ravic stătea singur în faţa restaurantului zugrăvit în roz şi mânca. Dumneavoastră ce credeţi? — Nu cred că are să fie război. Ravic mergea cu maşina pe bulevard. Ici şi colo se zăreau locuri de lumină. Dar ce rost are? Germania are să ocupe Polonia. Afară erau aşezate două mese. mângâietoare. în plină lumină şi strălucire. Ravic opri în faţa unui mic restaurant. Tăcere. că e numai o măsură de precauţie. Boala se întindea pretutindeni şi când Ravic se întoarse în Place de la Concorde. Până la urmă o convinsese pe femeie şi-i aduse salată. se înălţa plumburiu ca un deget uriaş şi ameninţător al veşniciei. până când o să trebuiască să cedăm sau să facem război. Suburbiile. în 1870.. cafea şi o carafă de vin obişnuit. Bunicul. dar încă iluminat de lumina ceţoasă de la Etoile. şi pretutindeni. domnule. Parisul camuflat. pe cerul întunecat. Evreux. Ceaţa plutea pe deasupra pajiştilor. De fiecare dată mai mult. ca nişte microbi. Unele străzi erau gata moarte. în agonie. N-are să fie război. Champs Elysées. De la etajul de sus al casei se auzi deodată un aparat de radio. Ca şi cum lumina lunii avea să fie camuflată. îşi dădu seama că întunericul începuse să coboare asupra Parisului. Era pace deplină. căsuţa de lângă el şi pe femeia care stătea tăcută alături. O simplă precauţie. Privirea lui îmbrăţişă pompa deteriorată. Jocul multicolor al firmelor electrice fusese înghiţit de umbre care se lăsau ameninţătoare peste stropi înspăimântaţi de roşu. Blocurile care aruncaseră noaptea cascade de lumină spre stele. Broaştele orăcăiau. ca un corp paralizat. încrezătoare. dar suna bizar. de ţăran. Aceeaşi voce. Luna. Ministerele zăceau palide şi fără culoare. Reflecţia roşietică a Parisului la orizont. Lisieux. Pe urmă o să ceară Alsacia şi Lo-rena. Tritonii şi naiadele dansatore din nopţile de spumă albă împietriseră ca nişte cioturi fără formă. deodată. Pe urmă coloniile. Era firesc. obeliscul.. Sunt gata să înceapă negocieri. jumătate viu. Patroana intră agale în casă. te priveau acum cu faţade oarbe. — La Paris se introduce camuflajul. Făeu plata.. Şi Arcul.

Peste câteva minute are să doarmă. mamă. doamnă.. A înnebunit o cucoană de la numărul şapte. Vin din toate părţile! Şi put! Ce groaznic put. Ravic duse maşina la garaj. E elegant. şi domnul doctor. cu picioarele ridicate. Încerc mereu. lumină. Ravic se uită la ea. — De când durează asta? îl întrebă Ravic pe om. pe masă. nu-i nimic în colţuri. Aprindeţi lumina. Când însă începe o nebună să urle. — Gândacii! Gândacii! Vin încoace. aprindeţi lumina. Bărbatul ei încerca să-i apuce mâinile. Ravic îşi pregătise seringa. uite şi două lumânări pe masă. lumină! Uite-i că vin! Gândacii! — Lumina e aprinsă. — Gândaci. În faţa intrării. — Lumină. — Nu ştiu. Toate becurile erau aprinse şi. Vedeţi că sunt o femeie bună. că vin. Poate că a visat gândaci . — "naţional". N-a înnebunit de mizerie. lumină. Nebuna era femeia al cărui fiu întrebase de ce e evreu. Omul scoase o lanternă din buzunar şi îndreptă fascicolul de raze spre colţurile luminate ale camerei. E drept că şi câştig ceva. Dacă nu se potoleşte. Se ghemuise într-un colţ al patului. mari.tăcere. Un prinţ. Am fost la consulatul Republicii Haiti şi l-am luat şi pe băiat cu mine.. uite-i cum vin. pe deasupra. s-a înnegrit podeaua de gândaci. îl întrerupse femeia. se urcă pe zid. cu braţele întinse înainte. Camera era viu luminată. — Slavă Domnului că aţi venit. băiatul proprietăresei se cocoţase pe o scară şi schimba becul alb cu unul albastru. spuse Ravic. Şi Siegfried e aici. dar prea puţin. şuieră femeia. — Nu-i nimic în colţuri. Numai de s-ar linişti. Ravic îi făcu injecţia. Le-am spus s-o ducă de aici. Eu nu eram acasă. o dau afară! Chiriaşii ceilalţi trebuie să doarmă. Luă un taxi şi se întoarse la hotel. — A dormit după-masă? Omul se uită la el neputincios. mii de gândaci. Mamă. Toţi refugiaţii s-au strâns la mine. Buclucul ăsta îmi lipsea mie acum! Dacă nu se potoleşte. Gândaci! Gândaci negri. lumina.. două lumânări ardeau în sfeşnice.. cu mâinile la ochi. — De când s-a lăsat întunericul. A înnebunit omul din cauza sângelui stătut. — Trebuie s-o înţeleg. cad pe mine din tavan! Femeia începu să horcăie şi-şi ridică mâinile deasupra capului. încât nu reuşea să lumineze decât firma. o dau afară. — Dar nu e nimic. şi când m-am întors. lipită de zid. asta-i prea mult. — Văd că înţelegeţi viaţa. şi asta numai dacă-ţi dădeai osteneala să citeşti. — Zilele trecute a mai înnebunit cineva la Ritz. toţi americanii au vrut să se mute în apartamentul lui. ies din colţuri. N-avem nici.. lumina. — Să nu-i mai amintiţi de asta. Cel mai bun lucru ar fi s-o ducem la balamuc. mamă. îi spuse proprietăreasa de îndată ce-l zări.. dar nu vor. Lumina de la intrarea hotelului fusese totdeauna atât de slabă. nimic. După ce l-au transportat la sanatoriu. N-avem bani de azil. — Asta-i altceva. nevasta stătea ghemuită în colţul patului şi ţipa. becul albastru făcea să apară doar jumătate din numele hotelului. Toate luminile-sunt aprinse. actele noastre nu sunt suficiente. — Gândacii. Tot timpul a fost liniştită. uite poţi să vezi şi tu că nu-i nimic.. N-am reuşit să fac nimic. suntem toţi aici. — Poate că nu a înnebunit şi e vorba numai de o criză nervoasă. peste mine! Urla.. lucioşi! Uite-i pe la colţuri. are să doarmă obosită. Nu-i nici un gândac. cu ochii sticloşi şi holbaţi. — E acelaşi lucru! Nebunii la balamuc.

Telefonul nu mai sună.. — Vino. Faptul că o avea asupra lui şi putea s-o folosească în orice moment făcuse calvarul mai uşor de suportat. se gândi el. Lasă-mă în pace şi vezi de altul. spuse ea. spuse Ravic nervos. Numaidecât. Avea cel puţin o siguranţă. Trânti receptorul fără să mai aştepte răspuns şi încercă să doarmă. Li Po. — Joan... spuse omul. Seneca. N-avea nici .. — Nu. suna în noaptea cenuşie şi dezolantă. Otrava din medalion. Cinci ani de viaţă. pentru cei ce pleacă cu multe cărţi la drum. Faceţi aşa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. multe din ele în ediţii tipărite pe hârtie subţire.. Am să trec mâine pe la unsprezece să văd cum îi este. Vocea Joanei era sfârşită. Şi le alese pe cele pe care voia să le ia cu el. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla.. Trei luni de închisoare.. Uşor de spus. — Nu.. Lao-Tze.. murmura femeia. Nu reuşi. Lasă-mă în pace. Mi-ai mai făcut-o o dată şi m-am prins... Cafea. numaidecât. Ravic luă perna şi o trânti peste aparat. Se uită la ceas. — Aveţi nevoie să ţineţi toate luminile aprinse? — Le-am aprins fiindcă ţipa după lumină.. se gândi el. Nu credeţi. — Trebuie. Puse medalionul în buzunar. Aprinse lumina. Are să doarmă. un halat — aveau să-l ajute ca nişte prieteni. A fost bine. — Da. Na vreau să vin. O pătură veche. Rilke. o Biblie. Cunoştea un bistro care ţinea deschis toată noaptea. Restul de calvados stătea pe masă. pe care o luase cu el în lagărul de concentrare din Germania." 33 Suna telefonul. — Vă mulţumesc.. Se uită prin lucrurile lui. — Nu pot să te ajut.şi s-a speriat. Gestapoul poate să pună iar mâna pe tine. Nu prea avea ce să arunce. Ravic aşteptă. se gândi el în timp ce se urcă în camera lui. — Ajută-mă. Sorbi o înghiţitură şi puse paharul la loc... De patru ori expulzat. Se ridică şi-şi luă o ţigară. Schopenhauer. — S-a întâmplat ceva. — Ravic. Îşi turnă un pahar. Vorbea rar şi încet. Cafea caldă. Era Joan. Nu-i arătaţi prea mult grijile dumneavoastră. Nu sunt singur. — Stingeţi becurile din tavan şi lăsaţi-le pe celelalte până ce adoarme.. Telefonul suna... Negri.. "Franţa. Ravic ridică somnoros receptorul. Platon. Pe masă stătea o jumătate de sticlă de calvados. alte cărţi — grele şi uşoare. Tot atâtea întoarceri. graşi. Lucruri de astea se întâmplă des în zilele noastre. zbârnâitul surd se mai auzi un timp şi apoi încetă. Chifle proaspete cu unt. O stinse fiindcă nu-i simţea gustul. şedere legală. Ravic. Puţină prudenţă timp de câteva zile. Dumneavoastră să nu-i amintiţi. Purta cu el strictul necesar..... Dormise două ore dar nu mai era obosit. Trebuie. Pe pat erau câteva cărţi.. — Gândacii. I-am dat o doză destul de mare. Heraclit. aşa ca să poată fi ridicat în orice moment. Pascal. E foarte posibil să se trezească mâine şi să nu-şi mai aducă aminte de nimic. Era mai bine să-l aibă la îndemână. Nu-ţi mai pierde vremea cu teatrul. Cinci ani de viaţă neliniştită. Acuma ştiu ce-ţi poate pielea. — Nu..

. Ascensorul urca. Bătaia devenea din ce în ce mai tare. — Mă îmbrac în maşină. şopti omul. — Dacă dumneavoastră sunteţi doctorul Ravic.. — E rănită? întrebă Ravic zâmbind. Privea nervos în noapte. Se duse la baie şi dădu drumul la duş. Era îmbrăcat într-un smoching alb. La unul din etajele de sus. Bun.. Acesta conducea cu mare viteză şi cât se poate de atent. e. am economisit câteva minute... Probabil o încercare de sinucidere. Şovăi o olipă înainte de a se duce să deschidă.. plutitor. Mai repede! Maşina opri în faţa casei. Câţiva poliţişti strigară după ei la intersecţii.. Nu era Joan.. dar de care îşi amintea de undeva. N-avea timp să vorbească. — De ce? — A suferit un accident.. Uşa nu era încuiată. e pe moarte. — Dumneavoastră sunteţi domnul doctor Ravic? — Spuneţi-mi mai bine ce doriţi. Ravic îşi puse pantofii şi celelalte lucruri. . trebuie să veniţi imediat la Joan Madou. nici cravată. — Doamne. — Sunteţi cu taxiul? — Cu maşina mea. cineva suna furios. Telefonul? Închise robinetul. N-avea nici ciorapi.. Cincisprezece minute pierdute. Îl măsură atent. se gândi Ravic. şi să nu care cumva să rătăcească drumul prin întunecimea cu care nu era obişnuit. ca să-l sperie pe bietul om. hai repede. Dumnezeule. să facă loc altora. Halatul cu care fugise jos îl ghemui în colţul canapelei.. — Cu un revolver. — Mai repede. pantofii. spuse el. drăcie. Ravic îşi aruncase halatul de pe el şi începu să se îmbrace. cămaşa şi costumul. se gândi Ravic. Singura lui preocupare era să se strecoare cu maşina. O bătaie în uşă. Maşina gonea prin noaptea ca de lapte. se gândea el. Se opri la etajul al patrulea. Probabil că omul nu închisese uşa când plecase în goană. să evite accidentele.. — Nu pot. Trebuie să veniţi! E pe moarte! Eu am împuşcat-o! — Cum? — Da. — Domnul doctor Ravic? Ravic nu răspunse. Afară stătea un bărbat pe care nu-l cunoştea. Ravic îşi puse din nou halatul de baie pe umeri. din cauza camuflajului... N-avea nici un rost să pună întrebări omului de la volan. — Ce doriţi? întrebă el. Ravic îşi puse halatul.. cu uşa deschisă. fără faruri. apucă trusa.. Cel puţin cincisprezece minute. S-a descărcat. Străzile mu mai existau — numai un spaţiu ceţos. — Ce fel de accident? Ravic surâdea neîncrezător. Oraşul era complet camuflat. Dacă era poliţia. fiindcă ea ar fi intrat înăuntru.un rost să mai adoarmă acum şi să se trezească mahmur. Ascensorul era la parter. — Atunci aprinde farurile! Omul aprinse farurile mari. Un Renault zăpăcit de întuneric era gata să se ciocnească cu ei. Un zgomot. — Ei. — Înainte. prin care luminile albastre ale apărării pasive se zăreau — ca şi cum maşina alerga pe fundul mării. Un bărbat deschise uşa şi se uită înăuntru. Deschise uşa.

spuse Ravic. In jurul chipului ei strălucea părul... Ravic examină locul unde pătrunsese glontele. Nici o arteră nu fusese tăiată. cu ei cu tot. E spitalul. — Passy 2741. — Telefonează la Auteuil 1357... Poate că nici n-o să fie nevoie. Joan stătea întinsă pe pat.. Injecţia îşi făcea efectul. Faţa-i era unsuroasă. — E. Bărbatul se întoarse. Nu-i nimic grav. Ravic? — Nimic grav. Numai că aici n-avem instrumentele necesare. iar cealaltă jumătate. Imbecilul o aşezase în pat şi plecase. Ascensorul îşi reluă urcuşul. Probabil că glontele nu-i atinsese laringele. — Fii liniştită! zise Ravic. Înfipse acul şi apoi îl scoase. rimelul de pe gene se întinsese pe pleoape şi rujul îi mânjea un colţ al gurii. Se întoarse către celălalt.— Ce înseamnă să ţineţi atâta ascensorul jos? Era persoana care apăsase pe buton. Citi teama în ochii Joanei. — Nu vreau să mă doară. — Bineînţeles... nu te teme. Argint pătat cu sânge. Tăie platca rochiei şi o trase în jos. Sânii erau neatinşi. spuse Ravic. Ravic o examină cu grijă. Vocea i se stingea... Injecţia era pregătită. Omul de la etajul patru apăsă furios pe buton. Fii liniştită! Lasă că nu e nimic. ca cea a unei prostituate obosite. Repede! — Ce e? întrebă Joan. Bărbatul rămas la etajul al patrulea înjura. — N-are să te doară. Jumătate de obraz arăta ca cel al unui saltimbanc de rând. — Gata. Joan se uită la el.. — Te doare? — Da.. — Un moment! Să ne urcăm noi mai întâi. Bărbatul se execută docil. Telefonează la Passy 2741. nu pot să suport. Ravic ieşi înainte ca ascensorul să pornească din nou. Cere o ambulanţă cu doi infirmieri. — Nu pot. Ravic îi dădu un brânci şi închise uşa. — Nu vreau să fiu operată. în locul în care căzuse. Dă-mi mie să vorbesc. Aici nu te putem examina. Ascensorul se opri. — Ai să mă ajuţi? şopti Joan. — Pentru examinare. Trebuie să te ducem la spital. — Nu. — Nu-ţi fie frică. forţându-se să vorbească.. — Tare? — Da. Adormea. Sânge pe covor. Imediat! Du-te şi telefonează. cu unsoarea neagră de la ochi. Peste o clipă n-are să te mai doară. Nu e grav. — Instrumente. Rana era la gât. extenuate.. E numai ca să-ţi calmez durerea. Nici unul din vasele . Era îmbrăcată într-o rochie de seară închisă la gât. — Ambulanţa e pe drum. altfel n-ar fi putut telefona. şopti ea. — Are să-ţi treacă în curând.. — Ce e. Joan se opri. — Să vedem.. Acum am să. Ochii ei îşi pierdeau fixitatea.. că n-are să te doară. în jos.

apoi spuse pe şoptite: — Pregătiţi totul. Ce mă face să mă simt în felul acesta? se întreba el.. nenorocit. părul lins şi pomădat. Ravic? — Nimic. Lacrimi! Până şi asta! — N-am făcut-o cu intenţie. — Ai să mă ajuţi. praful de pe genunchii pantalonilor.. nici nu se putea altfel. totul părea fantastic. prostituata zâmbea din greu. Natural.... Ravic se uită la faţa lui. Surâsul se şterse. Pleacă. îngrozitoare.. cuvintele i se revărsau din gură. Un accident. Sau mai bine zis. pahare. — Te-ai. — Du-te! îi spuse Ravic. Fii gata cu ascensorul. Saltimbancul rânjea. da. — Bébée. Ai mers singură? Înfricoşaţi. Nu se poate să fi tras cu intenţie. Vezi. Am chemat o ambulanţă. Ravic se uită nervos . apoi deschise ochii. Trebuie să operăm imediat. şi. Totdeauna sunt liniştită când eşti cu mine. — Eşti aici. domnule! Jur că n-am vrut s-o rănesc.. n-auzi? Joan rămase liniştită câtva timp.. spuse ea cu o limpezime surprinzătoare. Îşi scutură. — L-am provocat.. date cu atâta precizie nu reuşesc decât când tragi în neştire şi n-ai intenţia să nimereşti. a tras la întâmplare. da. Nu spuse de ce îi era teamă. Agăţă receptorul şi rămase oâtva timp pe loc. Se uită spre Joan. — E un imbecil.. distrat. Ravic.. — Cine te-a urcat în pat? Ai. spuse bărbatul din pragul uşii. Faţa unsuroasă surâdea. spuse Ravic. aproape drăcească.. — N-am crezut că are să tragă — l-am provocat să. Accident orb! În curând are să înceapă să vorbească în versuri albe! — Ştiu asta. Bărbatul se sculă docil. — Cine e? Eugénie? O cameră — da — şi telefonează-i lui Veber.. În ochi i se aprinse o lumină ciudată.. n-am putut să mişc piciorul.mari nu fusese atins. Sigur că îngenunchease. Nu se zărea rana pe unde ieşise glontele. spunea Joan somnoroasă.. — El... Acuma du-te jos şi aşteaptă ambulanţa. cu un revolver pe covor. Bărbatul îngenunchease lângă pat. — N-ai voie să vorbeşti. Bărbatul voia să spună ceva. Ochii i se închiseră de tot. că n-a făcut-o cu intenţie.... Ravic nu spuse nimic.. O sticlă de cremă de mentă. aşa sunt eu.. — Ieşi! strigă Ravic." Se întoarse la Joan. Dumnezeu ştie cum o să ducem brancarda jos. nici nu mi-a trecut prin gând! A fost un accident.. "A nimerit bine.... Soârboasă băutură. Tot ce s-a întâmplat era adevărat — şi în clipa aceea îşi dădu seama că cel care venise să-l cheme era celălalt. — Ridică-te. Piciorul — ce e... — Ce? Nu. Era ca într-un film prost. mirosul discret de apă de colonie care-l enervase — acesta era actorul de ale cărui ameninţări îşi bătuse joc.. săracul — a vrut numai să mă sperie. n-am. ţigări parfumate. Stomacul lui Ravic se contractă. sânge.. răspunse el. Ai să-ţi revii repede. peste zece minute. Vorbea. se jeluia. Ravic se repezi la telefon. vorbea. Ravic — viaţa mea — n-a vrut să nimerească. bine. Mi-am închipuit. — Da. Spitalul.. un accident orb. se gândi el. Costumul cu umeri largi. Bărbatul intră în odaie.. asemenea lovituri. Ochii i se făcură mici cât o geană. Masa. fără speranţă. ochii se dezveliră de vălul tulbure.

aprins. Lumina se aprinse iar. — Caut-o şi încuie uşa. peste balustradă. la început de tot. Trebuiau să ridice brancarda mult deasupra capetelor. — Lumina! Ravic căută butonul. cămăşi de noapte. Actorul stătea în cuşca de sârmă. Făcuse foarte bine. — Fifi. verzi. ca o apariţie. Pijamale. Mâinile nu-i mai asudau în . La fiecare etaj se găsea câte un buton. ceva i se frecă de picioare. în jos şi se cufundă în întuneric. Dar trebuie să fie o cheie pe undeva. Arăta ca un mops obez pe un pat de dantelă. sinistru şi înfiorător. Brancarda se legăna la picioarele lui. trecu. brancarda zgâria tencuiala de pe perete. — Nu. Găsise uşa de la ascensor deschisă şi coborâse cu el ca să-i ajungă pe ceilalţi.. Internii mergeau cu destulă uşurinţă între etaje. Ravic se repezi câteva trepte în sus. O pisică. Femeia se aplecă şi-şi dezgoli genunchii monumentali. Ravic trecu mai departe. În momentul acela ascensorul începu să zbârnâie. De fălci îi atârnau pungi de grăsime. În cel mai bun caz trebuie s-o ţinem pe jumătate aplecată. Se auzi un miorlăit strident şi nişte pufnituri. Îl izbi o răsuflare care mirosea urât. feţe umflate de somn.. Apoi îşi aduse aminte. fără zgomot. Văzu capul Joanei. se gândi Ravic. Joan era între vis şi viaţă. deconcertat. — Mă. La cotituri era mai greu. Fifi. O legară. Nu putea să-i vadă ochii. — Ia şi revolverul cu dumneata." Internii îşi strigau unul altuia în ce direcţie să se mişte. Poţi să-l arunci undeva. Tremuratul îl lăsase. E grav rănită? — Da.. Alunecă în jos pe lângă brancardieri. Lumina se stinse iar. Internii bombăniră în întuneric şi se opriră... Ar fi bine s-o legăm de brancardă. E prea strâmt. irezistibil. care se clătina după mişcările brancardei. Trebuie s-o ridicăm pe sus. obrazul îi era uns cu cremă şi cu mâna stângă ţinea poala unei robe-de-chambre de mătase.. uşile se întredeschiseră şi feţe curioase apărură. Umbrele lor uriaşe dansau pe pereţi. — Poate că da.spre uşă.. de parcă ar fi coborât din cer. cu flori tropicale. Scara era luminată de becuri care ţineau numai trei minute după ce apăsai pe buton şi-apoi se stingeau. Din când în când scotea câte un geamăt. — Nu.. Internii ieşiră din apartament. Bărbatul începu să năduşească. "Cu Raszinsky. "Unde am mai văzut eu asta? Am mai văzut-o undeva". dar producea un efect comic. scumpo. Etajul întâi. am să mă predau poliţiei. — Puteţi întoarce la colţuri? Internul se duse afară să vadă. de ce? — Ca să intri în apartament. O femeie cu părul blond se uita la el. te-au călcat? Ravic coborî scările. afară. Internii erau ocupaţi la primul cot al scării.. Ravic îşi ridică ochii. — A murit? întrebă ea cu ochi scânteietori. păr zbârlit. purpurii. Intră cu mâna într-un sân de femeie. ca să găsească butonul.. cu mii de creţuri. — Ai cheie de la uşă? îl întrebă Ravic pe actor. — Eu. am să mă. nu... Lumina se stinse din nou. — Nu intră brancarda în ascensor.

. Canalul rănii. — Uite. — Acum? Mai bine? — Mai bine. cheamă-l pe Marteau. Tamponul. Ca şi cum cineva trăgea draperiile deja ferestre şi lăsa camera în întuneric. — Ca prin urechile acului. Veber se aplecă deasupra inciziei. Viaţa revenea. Ravic aplică pansamentul.. Ar fi putut să-l cheme pe Marteau. aici. câteodată nu. acum când totul atârna de ele. Nu putea face nimic. — Sânge. — Fii gata cu adrenalină şi cu aparatul de oxigen! Sângele se întuneca. Stătea şi se uita la rana roşie. Nu mai este nici o speranţă.. Poate să vină într-un sfert de oră.. Se mişcau în mănuşile de cauciuc. ca şi cum un suflu de întuneric trecuse peste ea. — Pulsul scade. o şansă dintr-o sută — şi-acum. — Coramină. erau neputincioase. Aparatul de oxigen bâzâia. Canalul care duce la. mai regulat. Ai văzut unde a pătruns glontele. Ar slăbi-o. spuse Veber. — Nu-i nimic. O piele. Veber stătea în faţa lui. Se îndreptă lent. Sângele se făcea iarăşi sânge. Marginile rănii îşi pierdeau culoarea lor cenuşie. Picături groase. — Nu se poate face nimic? întrebă Veber. de parcă nişte nori treceau pe deasupra lui şi-l acopereau cu umbra lor. dacă vrei. spuse Eugénie. Mai departe. — Nimic. Sânge. strigă Ravic disperat. Erau mâini puternice. mâini bune.. Nimeni n-ar mai fi putut face nimic. Marteau i-ar fi spus acelaşi lucru. a şaptea vertebră. Mai departe. Aparatul de oxigen începu să lucreze. e prea târziu. Pielea Joanei Sânge. operaseră de o mie de ori şi cususeră la loc trupuri sfârtecate. în câteva rânduri făcuseră aproape imposibilul. Ravic simţi cum i se goleşte capul. Muşchiul zdrobit. — Stăm prost. Foarte slab.mănuşile de cauciuc. Nu mai e nimic de făcut. Mai departe. O operaţie era cu neputinţă. Umbrele se şterseră. — Nu. Ravic simţi că-l apasă ceva pe pleoape. Pielea. Nici măcar nu pot să-l scot. ca oricare altă piele. Aşchii. — Cum e acum pulsul? — Neschimbat. Ravic îşi privi mâinile.. Sângele era tot ca de plumb. care duce la. Poate să se trezească. Rana se făcu mai cenuşie. Ravic respiră adânc. — Ravic. Se îndreptă. O scamă de brocard de argint.. de cele mai multe ori reuşiseră. Albă. — Pulsul e neregulat şi se ridică — o sută treizeci — spuse Eugénie de după paravan. Sânge ca oricare altul. El operează şi tu îl asişti. — Cum e pulsul? — Mai regulat. Se liniştise şi începu să lucreze. Schimbase mănuşile de două ori. . Fire. Oxigenul lucra. Ravic avea injecţia cu cofeină gata pregătită. Tamponul. Ar însemna să-i scurtăm viaţa. Atenţie. Transfuzie de sânge. repede! Opreşte anestezia! Făcu o a doua injecţie. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi învingă nervozitatea. uite. Sângele Joanei. O sută douăzeci.. Era sudoarea. — Nu prost. — I se zbat pleoapele.

Ai de gând să anunţi poliţia? — Da.. mă doare. am văzut-o.. numai cafea. făgăduieşte-mi. murmură ea.. Încercă să mişte capul. — Ai să stai cu mine? — Da. Ravic se duse la uşă. Eu am să stau aici. Eugénie îi spălase faţa. De unde luăm sânge pentru transfuzie? întrebă Eugénie.. cu toate că n-are să ajute la nimic. Joan începu să se mişte. Mâna dreaptă. Mai avea de trăit câteva ore sau câteva zile. Ravic se duse după o siringă şi fiole. Joan. — Destul. Joan încercă să-şi mişte capul.. Picioarele îi erau grele. N-a fost nevoie. spuse Ravic. te rog. Am spălat numai rana. Joan. Se trezi de tot. În curând avea să se trezească. — M-ai operat? — Nu. Pulsul îi bătea regulat. fuma şi se uita pe fereastră.. Se uită la faţa Joanei. Ochii trebuiau să se forţeze ca să-l vadă pe Ravic. zise Ravic. — Capul.. Nu murise încă.. Durerile aveau să sporească. — Încă puţin şi ai să te mişti mai bine. — Îţi făgăduiesc. din dimineaţa aceea luminoasă. Buzele abia i se mai vedeau. Eugénie. — Mă simt ca de plumb. Sora trecu pe lângă el cu nişte pansamente pline de puroi. slab şi precis.. Ţii neapărat? — Nu.. Mişca. nu i-a ajutat la nimic. — Ravic. Vrăbiile se jucau pe streşini.. — Bine. spuse ea. Dimineaţa se înălţa. Ravic sorbea.. Ocoli masa de operaţie şi rămase un timp la picioarele Joanei. spuse Veber. Era foarte palidă. pe sală. Dormea. — I-am luat mostră de sânge. Mişcase mâna... — Trebuie să încercăm.. o cafea. Se mişcase. Se întoarse şi deschise fereastra. spuse Veber.. Ravic se aşeză lângă fereastră şi aprinse o ţigară. Când se întoarse din nou.. — Nu mă durea aşa de rău înainte. îi spuse el surorii de zi.. Se ridică în picioare şi se uită la Joan. Tâmplele Joanei îşi recăpătaseră puţin culoarea. afară. Mirosea a ceară de parchet şi a puroi. — Şi chifle? — Nu. Închise ochii şi adormi iar. limpede şi strălucitoare deasupra acoperişurilor. bunica mea. nu vreau să sufăr. Îi prelungeşte agonia. nu vreau. Joan deschise ochii în clipa în care Ravic se întorcea. în chinuri pe care nici o injecţie nu mai putea să i le adoarmă.. atâta tot. Aproape deloc. — Ravic. Îi făcu injecţia.. .— Ţine-l mereu. Sora aduse cafeaua. şopti ea. sala i se păru întunecoasă. Ne mai gândim noi după-masă. Trebuie s-o trimitem la laborator. Cu dureri de cap din ce în ce mai mari.. Ravic aşteptă. Sunt obligat. — Adu-mi. Nu se gândea la nimic. N-are să te doară prea tare. — Putem s-o ducem înapoi. Nu mai pot. — Da. Albul-cenuşiu prinsese o nuanţă trandafirie. Undeva bâzâia un aspirator de praf. Ravic duse tava cu serviciul de cafea. Dar asta înseamnă că peste câteva minute ai să dai ochii cu doi comisari.. Stânga nu se mişca. — De la spitalul american. Făgăduieşte-mi că n-am să sufăr.

sau fără să ştiu eu. Vocea ei era monotonă şi greoaie.. Ai fi făcut acelaşi lucru. A fost. — Nimic. pentru totdeauna.. când n-are să-mi mai rămână. nu e nevoie. — Capul. Joan. Joan ştia. Orice cârpaci. N-avea nimic de spus. Amiaza aurie stătea la fereastră Draperiile erau trase. trupul ei părea că se subţiază. — Şi piciorul... Privirea înspăimântată se stinse. — N-are să fie nimic.. Eu nu vreau asta... — Îţi făgăduiesc.. fără tine? — Da. câteodată perfect lucidă. făgăduieşte-mi! — Îţi făgăduiesc..— Are să-mi ajute imediat? — Da. într-o parte şi-ntr-alta.." La prânz. Joan. ca totdeauna. Orice doctor de două parale ar fi făcut acelaşi lucru Nimic.. De-atunci — de când ne-am întâlnit — atunci nu mai ştiam.. Ravic nu răspunse. Ai să-ţi revii... nici n-aş mai fi în viaţă. Începu să geamă. Ravic. dar ea îşi dăduse deodată seama.. — Ce e.. şopti ea. Cele câteva ore o devoraseră ca nişte lupi. Ravic îi făcu o injecţie. Poate că era adevărat.. murmură ea.. Nici unul nu se mai mişcă. — Nu vreau să fiu şchioapă. chiar dacă eu nu vreau. Dar n-are să fie nevoie.. — Tu ai dreptul s-o faci. A fost un dar din partea ta. Rămase întinsă acolo şi era liniştită.. să-mi dai. e-n zadar.. m-aş fi făcut. dar lumina pătrundea prin părţi. imediat. dar piciorul nu se mişcă. şi urla.... să-mi dai ceva.. nu trebuie să mă laşi să stau aici. Joan era într-o somnolenţă provocată de narcotic Aproape că nu mai rămăsese nimic din ea. Mă doare mai tare....... De ce n-am stat cu tine? — A fost vina mea. — Dacă vezi că e rău de tot. Îşi întoarse capul spre el. — Ei! Ce tot vorbeşti? — Nu. Ravic. Joan. Plutea între somn şi viaţă.. tu mi-ai dat. şopti ea.. anul acesta de viaţă. cu braţul meu. nu ştiu. de îndată ce ai să te dai jos din pat. Joan mişcă din cap. — Nu. că ai venit... decât durerea.. Câteodată era aproape inconştientă... se gândi el deznădăjduit... — Ba da... — Nimic. N-are să te doară prea tare. — Când n-am să mai pot. Trebuie să-mi dai.. Ai să-ţi revii în curând... — Tot aşa. — Ce bine. — Când am să mă dau jos din pat? De ce minţi? Nu e nevoie să minţi... Fără tine.. fă cum îţi spun acum... Încerca să-l ridice. Nu face nici un efort.. Nu poţi să-l mişti. Ravic. El nu-i spusese nimic. Orice cârpaci s-ar fi priceput tot atât de bine... — Tocmai îmi pusesem în gând să trăiesc altfel. Ce-i cu picioarele mele?.... . Acum. Sub pătură. Ai să umbli bine... După aceea. Ce. ceva tare..... Făgăduieşte-mi.. piciorul drept. Vlaga se scurgea din ea. Cine n-are de gând să trăiască altfel? Joan îşi clătină capul agitat. "Acelaşi lucru........ trebuie.. când am cea mai mare nevoie de ştiinţa mea şi de tot ce-am învăţat. Bunica mea a zăcut cinci zile.. — Nu mint. Durerile se înteţiseră. Peste câteva minute...

Ravic îi luă mâinile lipsite de viaţă. Nu eram altceva decât o bucată de piatră. Pupilele erau foarte mari.. — Ti amo.. Ochii îi erau cu totul umbriţi.. Ravic se duse la fereastră şi lăsă rulourile.. Ceva se rupea în el. Până atunci fiecare din ei vorbise într-o limbă împrumutată. Ravic se aplecă asupra ei. Joan încetă o clipă să mai respire... — Joan.. Nu e de ajuns. nu pot. E cu mult mai mult. Sânul abia mai sălta.. — Da. Joan..După un timp începu iar să vorbească. Atâtea lucruri.. indiferent dacă te-am iubit.. Nu era decât întunericul şi faţa Joanei.... .... şopti ea. — Cred că ştiu aproape tot... — Ştii? — Cred că da. Vorbea limba copilăriei sale..... Îi deschise.. vorbeau amândoi limba lor..... Joan. pentru prima oară. ai fost tot timpul în mine.... prea multă lumină. te-am urât sau mă arătam nepăsător — asta n-a schimbat niciodată nimic. — Durează atâta. un strop dintr-un râu. Apoi strânse draperiile. Braţele la fel. o frunză de pe un copac.. Amândouă picioarele erau acum paralizate. spuse ea desluşit. braţele mele nu vor mai putea niciodată... să-ţi spun. după toate celelalte. Ravic o văzu cum se luptă să-şi ridice mâna.. fără să-şi dea seama. — Ciudat... nu mai ajută. Acuma. Şi eu într-ale tale.. lângă ea. — Mai târziu... tu? Era întrebarea unui copil care stătea gata să adoarmă. Era prea obosită pentru cealaltă... Ravic nu ştia dacă mai vede. Se întoarse şi se aşeză pe pat. nu mai e timp. Camera era acum aproape în întuneric. — Lumina.. că poţi să mori. să te îmbrăţişeze. — Trebuie. Câteva clipe tăcu. — Nu. — Ai fost tot timpul cu mine.. iubirea e un cuvânt prea slab... — N-am fost bună cu tine. spuse ea. — Vreau.. să-ţi explic. — Tu m-ai făcut să trăiesc..... Respira greu. Ravic. totdeauna. Tu m-ai făcut să trăiesc... — Sono stata — sempre con te. obstacolul cuvintelor căzute şi se înţelegeau mai bine ca oricând. Joan.. — Ştii că eu.. Tu m-ai făcut să trăiesc. Era ultima oboseală... ştiu. Acum. Valurile. când iubeşti. — Peste câteva minute. Joan. Ravic îi ţinea mâinile care nu le mai simţeau pe ale lui. spuse el fără să-şi dea seama că începuse să vorbească nemţeşte. Joan îşi mişcă buzele. E numai o părticică. numai pe tine. Ravic vedea valurile convulsive care-i străbăteau trupul. Vorbea chipului aceluia cu ochii înţepeniţi. — Celălalt era o întâmplare... — Mi ami.. Mâinile stăteau moarte pe pătură. — Tu ai fost viaţa mea.. — Da. — Eşti în braţele mele. — Bacciami. atâtea. mă arde. Ai fost tot timpul cu mine. Ciudat. spuse el.. Joan zăcea inertă.

. Asta e destul. începuse să gâfâie. Biata Franţă.Îi sărută buzele uscate şi fierbinţi. Ravic nu răspunse. — Ravic. gâtlejul era în spasme. Ravic se aşeză pe un scaun. Bolnava cu uterul se însănătoşeşte. Să nu sufere fără rost.acum! Ravic avea acul pregătit. Ravic străbătu coridorul şi intră în camera lui Veber. şi gura şi răsuflarea. Acesta-i sfârşitul. totul era mort. — Numărul doisprezece a murit. De ce zici că e ultima zi? — Ne vor strânge de îndată ce se declară războiul. Acum de abia mai putea să vorbească. Buzele se întredeschiseră. Ravic puse ziarul jos.. Veber rămase cu privirile în jos. Răsuflarea încetă. Trupele germane invadaseră Polonia. — Da. se sforţa încă să vorbească. Ore întregi. În război e nevoie de spitale. — Ultima zi de spital. Nu mai avea înaintea ei decât durerea. o a doua operaţie e inutilă. înainte de a veni spasmul următor.... — Pentru mine e Franţa. mereu. — Doctorul Veber e la dânsul în cameră? — Cred că da. — Pacienta de la numărul doisprezece a murit. bâlbâi ea. Ajutor. şi m-ai redat mie însumi.. Se întoarse la pat. poate. — Son' stata perduta senza di te. are să preia cineva spitalul.. N-o să te ia nimeni de aici. făcu un gest. — Nu vreau să stau aici... spuse Ravic. cu din ce în ce mai puţin aer. horcăitul. Mă prezint la regiment. — Asta-i. chinuitor. — Eu am fost mai pierdut fără tine. — Ce? Veber îi arătă o ediţie specială din Le Matin. şi Ravic ştia că muşchii auxiliari aveau să cadă pradă paraliziei. — De ce? întrebă Veber cu glasul duios. Veber. pe tine. Îl luă repede de pe măsuţă şi i-l vârî sub piele.tot timpul. — E mai mult decât Franţa. Ravic se uită în jur.. Apoi rămaseră nemişcate... Eugénie şedea la o masă şi completa nişte fişe. numai ochii îi erau vii. tu m-ai zguduit şi mi te-ai dat. cu cancerul nu mai e nici o speranţă. — Ai fost tot timpul cu mine. Dădu draperiile la o parte şi ridică ruloul. cazul cu vezica biliară merge spre bine. Închise uşa după el şi se duse în birou. Ravic observă că Veber e gata să spună ceva. horcăitul adânc şi sinistru. faţa i se schimonosea. Ravic o privea. — Poliţia are altceva de făcut acum. Eugénie dădu din cap fără să ridice ochii. şi apoi un ţipăt. Tu ai fost toată lumina şi dulceaţa şi amărăciunea. interminabil. Acuma poţi să anunţi poliţia. Astăzi se declară războiul. spuse el apoi. Cred că totul e în ordine. Totul era searbăd. Asta-i tot.. Aici.. — Nu ştiu. Joan. Veber se uită la el. Pleoapele i se zbătură. — M-am interesat la Minister. buzele-i tremurau. dinţii îi scrâşneau. Repede. Membrele ei erau moarte. Să nu se sufoce lent. — Ai să rămâi pe loc. — Ce-ai de gând să faci? întrebă el după un timp. Faţa Joanei era rigidă şi străină. Veber. .

La şapte plecă. Pe stradă se vindeau ediţii speciale. încât rolul îi intrase în sânge. Dacă ar fi continuat să trăiască ilegal ar fi fost bănuit de spionaj. Nimeni. îi spuse Ravic enervat. Stăteau ca ciorchinii în faţa buletinelor electrice de pe clădirile ziarelor. Ravic rămase acolo mult timp. — Desigur. Începuse războiul. Poate. — A murit? Îşi duse mâna la inimă cu un gest tragic şi se clătină. — Ascultă. Femeia e moartă şi nu se mai poate schimba nimic. nu toamna care veştejeşte. Ravic se ridică în picioare. parcul ce se întuneca. Dădu copilul surorii. Prin faţa lui treceau siluete. Voia să fie singur câteva ore înainte de a fi arestat. odată ce se declarase războiul.— Să nu discutăm degeaba. Bărbatul rămase cu ochii holbaţi. Bărbatul şovăi o clipă. — Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Ravic se duse în Jardin de Luxembourg. Nici Rolande. — Nu te aşteptai să mă mai vezi? întrebă el. La opt. — Nu. Grădina era goală. La uşă se întoarse: — Bestie nesimţitoare: Sale boche! Străzile erau pline de oameni. şi atâta tot. Era . Vedea lumina schimbându-se şi umbrele alungindu-se. apoi se întoarse la spital. Poate însă că era sincer şi că gesturile lui profesionale atârnau absurd de durerea lui adevărată. sări în sus. trecând repede mai departe.. Poate că nici n-au să lupte. Ravic ieşi. — Nu înţelegeţi! Trebuie. — Mai trec deseară pe-aici.. Siluete şi ani. Rămase în grădină până seara. se gândi Ravic. Vor închina ţara. Ieşi afară! Idiotule! Îl îmbrânci spre uşă. Pe culoar se întâlni cu actorul. gândi el. răspunse ea. în lumina caldă a după-amiezii târzii de toamnă. ". Probabil că jucase de atâtea ori în genul ăsta. peste câţiva ani. Fă ce vrei şi du-te dracului! Nu-i pasă nimănui dacă ai să iei un an de închisoare sau ai să fii achitat dramatic. Ravic se uită la faţa aceea roşie şi la degete. cu borul tivit cu mătase. Pe sală se întâlni cu Eugénie Rămase împietrită când îl văzu. Copacii sugerau subtil toamna. Copilul scâncea. Avea lacrimi în ochi. — Ce face? — A murit. Cu siguranţă că ne trimit într-un lagăr. Oricum. în caz că sunt liber. îi făceau baie. ci toamna care pârguie. — Pot s-o văd? — Pentru ce? — Trebuie s-o mai văd o dată! Bărbatul îşi duse amândouă mâinile la piept. Ştia că acestea erau ultimele lui ore de libertate.. Şi apoi ultima siluetă nemişcată. Veber se aşeză pe scaunul lui. Uitase de el cu desăvârşire. Ai face bine să dispari. — Vrei să faci o cezariană? Chiar acum a sosit. ai să te foloseşti de întâmplarea asta ca să-ţi dai aere în faţa femeilor şi să le cucereşti. Când îl văzu pe Ravic. Proprietăreasa nu mai putea adăposti pe nimeni.. Veber îi ieşi înainte. Al dracului comediant. Plecă din ultimul loc al păcii.Nu venim pe lume zimbind". Nu mai ştiu nimic. Într-una din ele ţinea un Hombourg maron deschis. Se duse să se schimbe. Luă masa într-un bistro care n-avea radio. Lumina era aurie şi albastrul era ultima flamură de mătase a verii. Nu era trist. Se gândi la Rolande.

De altfel. Fără tine n-am fi putut face multe operaţii. Hai cu mine la Şeherezada să schimbăm fotografiile. Ravic? întrebă Morosow. În orice cimitir. — În orice caz n-or să mă extrădeze. — Atunci ce ai de gând? — Mă duc la hotel. — Mi-am închipuit. Am să las aici numele şi adresa ei.. Ravic clătină din cap. În străinătate sunt cetăţenii ţării lor de origine. Mă gândeam numai. — Poliţia e în hotel. Herr Ravic. nu. — De ce? Fiindcă eşti german? Eşti refugiat. nimic. — Gândul acesta e îngrozitor.băiat. Pe urmă poţi să stai la alt hotel ca refugiat rus. — A naibii treabă! Cine ştie unde or să te ducă. Ravic. — A. Vrei să-mi faci o favoare? Îngrijeşte de înmormântarea Joanei. spuse Ravic. rusul care a murit. Nici nu te gândi. Aş vrea să-ţi mai las nişte bani. Ieşiră împreună. foarte bine. — Nu ştii că refugiaţii sunt copiii nimănui? Pentru ţara lor sunt trădători. şi cine ştie ce fel de război. — Da. Unde vrei să fie înmormântată? — Nu ştiu. — Natural. — Adio. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu tine. carnetul de identitate al lui Ivan Kluge. — Adio. Vrei să uzezi de numele meu? — Dacă ţii. E valabil încă un an şi jumătate. Mai ai ceva să-mi dai în grijă? A avut proprietăţi sau aşa ceva? — Să lăsăm asta în seama poliţiei. — Bine. — Vă duceţi la hotel? — Da. Ştii. Nici . Eugénie. — Adio. Îşi puse haina. spuse el. Se uită la el. Cu Germania s-a terminat. Ravic îşi şterse mâinile. Boris. Ravic. Nici nu ştia dacă are rude. Ravic ştia că n-avea s-o facă. — Dacă se întâmplă să fii arestat — îi spuse Veber în timp ce se spălau amândoi — vrei să mă anunţi imediat unde eşti? — De ce vrei să-ţi creezi dificultăţi? E mai bine să nu cunoşti pe nimeni din categoria mea. În faţa hotelului stătea un camion. — Pentru mine n-are nici o importanţă. — Trece-o în contul înmormântârii. — A venit la timp pentru război. Ce-ai să faci acolo? — Pentru doctori se găseşte oriunde ceva de făcut. Ravic le scrise pe un formular de reţetă al spitalului. — Prea riscant. — Nici nu te gândi. Trebuie să ne socotim cu cezariana. Şi-aşa are să te coste mai mult. în timp de război e nevoie de mai multe acte. — Boris? Ravic se opri.. Cred că peste câteva zile plec şi eu. De ce? — A. Veber. Ravic. — Adio. Era întuneric. — Ravic. Vreau însă să ieşi de acolo cât mai repede cu putinţă. ieşind de sub uşa un case de lângă hotel. Mai bine n-ai deloc. — Te-ai gândit bine. Veber puse hârtia sub o greutate de cristal în care era fixată o foaie de argint. Ravic zâmbi trist. Eu nu mai am timp să mă ocup de asta. nu prezintă nici o importanţă. spuse Morosow.

— Medic? întrebă el şi-i întinse lui Ravic o bucată de hârtie. — Alte acte? — Nu. — Profesiunea? — Medic. — Sunt informat că locuieşte aici. Primii europeni. Boris. — Prenumele? — Ludwig. — De ce? — Am fugit din Germania. Boris. spuse Ravic. — Numele dumitale? — Fresenburg. — Boris. spuse el apoi. E acum la spital. — Paşaport? îl întrebă omul în haine simple pe Ravic. — Poate că ne vor pune curând în libertate. Vrei tu să te îngrijeşti? Nu mă întreba nimic. se gindi Ravic. Mi-a fost imposibil să-mi procur acte. la Veber. idiotule! Îl sărută pe Ravic pe amândoi obrajii. Adio. O singură dată l-am mai folosit aici — acum cinci ani. — Merde! spuse Morosow. Ia din boarfele mele tot ce crezi că poate să-ţi folosească. — Da. La revedere. Nu te-ngriji de mine. Doi poliţişti păzeau intrarea prin care nimeni n-avea de gând să fugă. şi scria numele şi datele personale ale tuturor. Ne-ntâlnim după război. Se-ndreptă spre hotel. — Boris. Eugénie îl întrebase dacă se întoarce la hotel şi . A trebuit să vină războiul ca să ajungem aici. Ravic se uită la el. Bărbatul scria. — Pentru prima oară. — Ce nume ai să-ţi dai când te arestează? — Cel adevărat.măcar în Elveţia nu mă mai trimit. spuse Morosow. — Fie. şi trebuie înmormântată. Morosow se trăgea de barbă. — Ilegal? — Da. Mereu ziceai că vrei să-mi iei baia Acum mă duc. — Cunoşti un medic care-şi spune Ravic? — Nu. Un bărbat în haine simple şedea la un birou. Vino-ncoa. Boris. — Pe care parte? Champs Elysées sau George al V-lea? — George al V-lea. Ca primii creştini. În război e nevoie de doctori. — Merde! zise Morosow. dar nu ştiu dacă n-are să-l concentreze înainte. — Bine. spune da şi gata. Nişte eroi mucoşi. Morosow nu răspunse. A împuşcat-o un tip. Ravic simţi barba şi mirosul de tutun de pipă. de şapte ani de zile. Nu era plăcut. Am primit un denunţ împotriva lui. Joan a murit. La revedere. — Se zvoneşte că se înfiinţează un lagăr de concentrare la Longchamp. — Evreu? — Nu. Şi mută-te la mine în cameră. Nici măcar nu-ndrăznim să ne luăm răams bun ca lumea. sub palmierul artificial. La Fouquet. Refugiaţii stăteau la Catacombă. poliţia o să vrea să ne ţină. — Uite pentru ce ai fugit de lagărul nemţesc — ca să intri acum într-unui franţuzesc. Veber mi-a promis că o să se ocupe de asta. — Nu. Ravic rămase un timp tăcut. Ravic zâmbi. Suntem nişte dobitoci.

A expirat înainte de a. — Dar nici oamenii ăştia. — Gata? Luaţi-i. Sub celălalt. proprietăreasa stătea în prag şi le făcea semn cu mâna. Ia-ţi lenjerie şi mâncare pentru o zi. spuse el. spuse omul morocănos. Aproape că nimeni nu vorbea. Camionul merse pe aleea Wagram şi coti în Place de l'Etoile. — Restul lucrurilor le lăsaţi aici? — Restul lucrurilor le las aici. Băiatul târa şi el un bagaj. — Pasărea Morţii a plecat. — Dumneata să taci. spuse el. — Şi asta. care stătea în picioare lângă uşa de la bucătărie. Nu eu am declarat război. — Da. dacă ai. — Altceva nimic. O să vă fie foame. Ravic îl zări pe omul cu soţia care văzuse gândaci. — Nu vorbi prea mult. Cézanne şi Gauguin. Nu se zărea nici o lumină. — Ceva de-ale gurii. Grupul sumbru începu să se mişte. oamenii rezistă la multe. — Unde ne ducem? întrebă cineva pe unul din poliţişti. — Tot acolo am ajuns.. Ravic căută o ţigară. Îşi aduse aminte că avea destule în geamantan. Omul o sprijinea cu braţul lui liber. Şi o pătură.. Piaţa era toată în beznă. Motorul duduia. — Nu ştiu. Porniră. Ravic îl zări pe fatalistul Seidenbaum. Mai toate uşile de la camere erau deschise. — Altceva nimic? îl întrebă poliţistul. avea un geamantan şi mai ducea unul în mână.. Rosenfeld se opri. Dacă omenia se pedepseşte. dar nu găsi. — Lasă-mă în pace. Se duseră jos. — Fă-ţi bagajul. Se urcară în camion. spuse acesta enervat. Se uită spre poliţist. Avea protecţie şi nu-i era teamă. Omul se uita rugător la Ravic. Ravic observă că şi ceilalţi aveau pachete asemănătoare. zise proprietăreasa. Stătea înghesuit într-un colţ. nicăieri. Sunt sigură că acolo nu vă aşteaptă cu masa întinsă. Un poliţist îl însoţi până sus. Şedeau toţi lipiţi unul de altul. — Viza spaniolă. Proprietăreasa îl fixă provocator. Obrajii îi zvâcneau. servitoarea alsaciană îi întinse lui Ravic un pachet. —------------------- . declară proprietăreasa. — Şi asta? Poliţistul arată cu mâna spre Madona de lemn pe care Joan i-o trimisese la Internaţional după prima lor întâlnire. Markus Meyer a plecat ieri în America. — V-am spus că nu locuieşte aici nimeni cu numele ăsta. dar se opri cu un gest nepăsător. Ravic dădu din cap. îi spuse bărbatul lui Ravic. Ai să-ţi iei pedeapsa că nu i-ai denunţat pe oamenii ăştia. Era atât de întuneric. Se uită ţintă la bărbatul în haine simple. Ravic stătea lângă Rosenfeld şi lângă falsul Aaron Goldberg. — Sunt mândră de asta.fusese surprinsă să-l vadă în libertate. Clarisse. — Am instrumente şi doctorii la mine. spuse el. zise el. încât nici Arcul de Triumf nu se mai vedea.. Camionul îi hurduca. Rosenfeld ţinea un sul sub braţ. Nu-ţi fie teamă. spuse el apoi. atunci n-ai decât! Bărbatul era gata să răspundă.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->