Universitatea Transilvania din Braşov

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

FACULTATEA DE INGINERIE TEHNOLOGICĂ ŞI MANAGEMENT INDUSTRIAL PROGRAMUL DE STUDII: FIZICĂ

LUCRARE DE ABSOLVIRE - PORTOFOLIU

Coordonatori:

Dr.MONICA FLORESCU Dr. ATTILA BOER Conf. Dr. NICOLAE CONSTANTIN CREŢU

Absolvent:

NEACŞU (ANTOCHI) GABRIELA

Braşov, 2012

1

Universitatea Transilvania din Braşov

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

FENOMENE MOLECULARE METODE NUMERICE DE REZOLVARE A ECUAŢIEI SCHRÖDINGER MIŞCAREA ÎN CÂMP DE FORŢE CENTRALE. LEGILE LUI KEPPLER

Coordonatori:

Dr.MONICA FLORESCU Dr. ATTILA BOER Conf. Dr. NICOLAE CONSTANTIN CREŢU

Absolvent:

NEACŞU (ANTOCHI) GABRIELA

Braşov, 2012

2

CUPRINS
Partea I. FENOMENE MOLECULARE
Introducere în structura lichidelor ...................................................5 1. Fenomene superficiale ……………………………..…...6 -11
1.a. Forţa de tensiune superficială……………………………………7 1.b. Fenomene la contactul a două lichide…………………………...8 1.c.Fenomene la contactul dintre un lichid şi un solid………………10 1.d.Presiunea sub o suprafaţă curbă de lichid………………………..11

2. Fenomene capilare ………………………………….…...12 3. Aplicaţii …………………………………………………..14-16 Bibliografie …………………………………………..........................16

Partea II. METODE NUMERICE DE REZOLVARE A ECUAŢIEI SCHRÖDINGER
Introducere…………....…………………………………….................17 1. Funcţia de undă şi interpretarea ei statică……………......18-19 2. Tipuri de ecuaţii Schrödinger …………………………….20-22
2.1. Ecuţia Schrödinger temporală………………………………………20 2.2.. Ecuţia Schrödinger atemporală…………………………………….21-22

3. Oscilatorul armonic cuantic ………………………………..23-26 (Ecuaţia lui Schrödinger în cazul oscilatorului cuantic, rezolvarea ecuaţiei prin metoda polinomială)
3.1.Oscilatorul armonic............................................................................23 3.2. Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger prin metoda polinomială........23-26

4.Algoritmul Numerov………………………………................27-28 Concluzii………………………………………………………...........29 Bibliografie…………………………………………………................29

3

Partea III. MIŞCAREA ÎN CÂMP DE FORŢE CENTRALE. LEGILE LUI KEPPLER
1. Forţe de tip central................................................................30 1.1.Forţa de atracţie universală……………………………..30-35
1.1.a.Intensitatea câmpul gravitaţional..............................................30-34 1.1.b.Forţa de atracţie universală.......................................................35

1.2.Forţa de interacţie electrostatică.....................................35
1.2.a.Intensitatea câmpului electric....................................................35 1.2.b.Forţa de interacţie electrostatică................................................35

2. Legile Lui Keppler...................................................................36-40 2.1.Enunţul legilor lui Keppler................................................36 2.2. Demonstrarea legilor lui Kepler.........................................37-40

Bibliografie...................................................................................40

4

I. FENOMENE MOLECULARE ÎN LICHIDE

Introducere în structura lichidelor
Din punctul de vedere al structurii, lichidele ocupă un loc intermediar între gaze şi solide. Iniţial, s-a considerat că lichidele au o structură dezordonată, similar gazelor, dar din cercetarile ulterioare s-a stabilit ca pe distanţe mici, în lichide există ordine, gradul de ordonare crescând la scaderea temperaturii.Datorită faptului că se manifestă pe distanţe foarte scurte, de ordinul a câteva straturi moleculare, ordinea din lichide poartă numele de ordine locală. Dacă în solide, relaţia de ordine se pastrează practic pe distanţe foarte mari, în lichide ea nu este efectivă decât pe distanţe scurte. Studiind structura la nivel local, pentru un numar mic de molecule, aceasta pare ordonată, însa mărind domeniul studiat, relaţia de ordine se pierde.Acest tip limitat de ordine din lichide se datorează faptului că forţele de interacţiune dintre molecule sunt foarte slabe, de tip Van der Waals. Aceste forţe sunt suficient de slabe pentru ca moleculele să se poată deplasa şi suficient de puternice pentru a limita această deplasare. Acest tip de legatura asigură şi proprietaţile specifice ale lichidelor şi anume: -lichidele sunt izotopice, -lichidele sunt practic incompresibile -lichidele au volum propriu dar nu au forma proprie prezentând proprietatea de curgere.¹

5

1. Fenomene superficiale
Fenomenele legate de existenţa suprafeţei de separare dintre lichid şi mediul înconjurător se numesc fenomene superficiale. Moleculele aflate în regiunea ce separă lichidul de celelalte corpuri cu care vine în contact, se vor afla în condiţii de interacţie diferite decât moleculele din interiorul lichidului. Moleculele din interiorul lichidului sunt înconjurate din toate părţile de acelaşi număr de molecule şi datorită interacţiei simetrice se găsesc în echilibru.(Fig.1.a) Mişcarea acestor molecule are loc fără consum de lucru mecanic. Moleculele de lichid, aflate la suprafaţa de separare, având vecine molecule de natură şi în concentraţie diferită, vor interacţiona cu acestea diferit. Forţele care acţionează asupra unei molecule, aflată la suprafaţa de separare, vor da o rezultantă îndreptată sau spre interiorul lichidului sau spre interiorul mediului care îl mărgineşte. În cazul unui lichid mărginit de vaporii săi, rezultanta forţelor ce acţionează asupra moleculelor de la suprafaţa de separare este îndreptată spre interiorul lichidului unde concentraţia este mai mare.(Fig.1.b). Forţa rezultantă, diferită de zero, acţionează asupra tuturor moleculelor cuprinse într-un strat din apropierea suprafeţei libere, având grosimea comparabilă cu raza de acţiune moleculară (Fig.1.c). Acest strat a primit denumirea de strat superficial.

Fig.1.1

Pentru a aduce o moleculă din interiorul lichidului în stratul superficial trebuie să consumăm din exterior lucru mecanic, iar energia potenţială a moleculei va fi mai mare decât în interiorul lichidului. Invers, când moleculele se deplasează din stratul superficial în interiorul lichidului, energia ei potenţială se va micşora cu aceeaşi valoare. Deoarece orice corp tinde să ocupe o poziţie în care are energie potenţială minimă şi moleculele de lichid din stratul superficial vor tinde să coboare în interiorul lichidului. Această mişcare a moleculelor

6

din stratul superficial spre interiorul lichidului determină o tendinţă de micşorare a mărimii suprafeţei libere. Se ajunge la următoarea concluzie: orice lichid sub acţiunea forţelor intermoleculare tinde să-şi micşoreze suprafaţa liberă dacă nu există forţe care să se opună acestei micşorări. În cazul în care moleculele din interiorul lichidului sunt aduse în stratul superficial este necesar să se consume lucru mecanic, iar suprafaţa liberă a lichidului creşte. Deci, lucrul mecanic consumat este proporţional cu variaţia suprafeţei stratului superficial. Dacă variaţia suprafeţei are loc într-o transformare reversibilă, atunci lucrul mecanic elementar are expresia: &L=-бdS , unde semnul minus indică faptul că lucrul mecanic este consumat din exterior.Coeficientul de proporţionalitate:б>0 se numeşte coeficient de tensiune superficială. Semnificaţia fizică a coeficientului б se obţine din &L=-бdS Într-adevăr făcând dS = 1 unitate de suprafaţă, rezultă:б=-&L adică coeficientul de tensiune superficială б a unui lichid este o mărime fizică numeric egală cu lucrul mecanic cheltuit pentru a mări suprafaţa lichidului cu o unitate. Unitatea de măsură a lui este

1.a.Forţa de tensiune superficială
Micşorarea suprafeţei libere a lichidelor datorită forţelor de interacţie dintre molecule, o putem explica macroscopic prin existenţa unor forţe ce acţionează la suprafaţa lichidului, care determină această micşorare. Aceste forţe au primit denumirea de forţe de tensiune superficială. Ele sunt tangente la suprafaţa liberă a lichidului în orice punct. Forţele de tensiune superficială sunt rezultatul macroscopic al forţelor de interacţie ce se manifestă între moleculele de lichid. Existenţa forţelor de tensiune superficială poate fi pusă în evidenţă prin mai multe experienţe făcute cu lichid gliceric (apă + săpun + glicerină). Considerăm un cadru de sârmă dreptunghiular având o latură mobilă,(Fig 1.2), de lungime I . Formăm pe cadru o peliculă de lichid. Datorită forţelor de tensiune superficială, pelicula tinde să-şi micşoreze suprafaţa şi latura mobilă AB este trasă în sus. Presupunem că sub acţiunea forţei de tensiune superficială, latura mobilă s-a deplasat pe distanţa dx. Lucrul mecanic efectuat va fi: &L=-fdx Deoarece pelicula de lichid este mărginită de două suprafeţe libere, avem:

dS=2Idx .
7

Din dS=2Idx

, &L=-fdx, &L=-бdS, f  
2l sau pentru o singură suprafaţă:

rezultă:

Fig.1.2

Deci, dacă l=

unitate de lungime, rezultă б

F sau: coeficientul de tensiune

superficială este o mărime fizică numeric egală cu forţa de tensiune superficială ce acţionează pe unitatea de lungime a conturului ce delimitează suprafaţa liberă a lichidului. Valoarea coeficientului de tensiune superficială depinde de natura lichidului şi pentru acelaşi lichid scade o dată cu creşterea temperaturii.

1.b. Fenomene la contactul a două lichide
Considerăm două lichide în contact care nu se amestecă. De exemplu, ulei în apă. Fie o picătură din lichidul 2 în contact cu lichidul 1 şi ambele lichide în contact cu mediul 3 (format din vaporii celor două lichide şi aer), Forma picăturii de lichid 2 depinde de forţele de tensiune superficială. Asupra unui element Ox a conturului ce separă cele trei medii vor acţiona trei forţe de tensiune superficială, fiecare fiind tangentă la suprafaţa de separare a două medii. La echilibru: Proiectăm ecuaţia pe axele Ox şi Oy şi avem: Fig .1.3.

Dar, forţele de tensiune superficială pot fi definite prin: Unde б12 , б13 şi б23 sunt tensiunile superficiale stabilite la suprafeţele de contact respective dintre mediile considerate şi se numesc tensiuni interfaciale.

Înlocuind relaţiile

în

avem: 8

Ridicăm relaţiile la pătrat şi le adunăm membru cu membru şi obţinem: unde θ= θ1 + θ2 Unghiurile θ1 şi θ2 formate de tangentele la suprafeţele picăturii de lichid 2 şi suprafaţa lichidului 1 se numesc unghiuri de racordare. Valorile lor depind de interacţiile din interiorul lichidelor şi de interacţiile dintre lichide. Relaţiile şi

determină valorile unghiurilor θ1, θ2 şi θ. Unghiul θ este determinat din relaţia În funcţie de proprietăţile lichidelor în contact se pot realiza situaţiile reprezentate în figura 4. Dacă б13 = б23 + б12 , atunci θ = 0 şi lichidul 2 se întinde sub formă de peliculă la suprafaţa lichidului 1 (benzină pe apă), -fig .4, a. În acest caz se spune că lichidul 2 udă total lichidul 1. Dacă: şi picătura lichidului 2 atinge o anumită formă şi se scufundă parţial în lichidul 1 (fig.4-b şi c). Se spune că lichidul 2 udă parţial respectiv nu udă parţial lichidul 1. Dacă б13 = б23 - б12 => θ = π, picătura 2 are un singur punct de contact cu suprafaţa lichidului 1 (fig. .4, d). Lichidul 2 nu udă total lichidul 1. Stările întâlnite cel mai frecvent, în cazul lichidelor cunoscute, sunt de udare totală, când un lichid formează peliculă la suprafaţa liberă a altui lichid, sau de udare parţială, când se formează o picătură de o anumită formă, scufundată parţial.

Fig.1.4

9

1.c.Fenomene la contactul dintre un lichid şi un solid
Când un lichid se găseşte în contact cu suprafaţa unui solid, forma suprafeţei libere a lichidului depinde de forţele gravitaţionale, de forţele de interacţie dintre moleculele lichidului şi de forţele de interacţie dintre moleculele lichidului şi ale solidului.

Fig.1.5 Considerăm lichidul 2 pe suprafaţa unui solid 1, mărginit de mediul 3 (aer
şi vaporii lichidului),

figura 5..Condiţia de echilibru se scrie:

sau pe componente:F13=F12 + F23 cos θ. Componenta verticală se compensează cu greutatea. Unghiul de racordare θ este unghiul dintre tangenta la suprafaţa lichidului şi suprafaţa solidului şi se exprimă:

În cazul în care σ13-σ12=σ23 rezultă cosθ=1 şi θ=0. Se spune că lichidul udă complet solidul (apă pe sticlă). În cazul în care σ12=σ13+σ23, adică θ=π se spune că lichidul nu udă deloc solidul (apă pe parafină). În majoritatea cazurilor din natură, se întâlneşte fie fenomenul de udare parţială, când (Fig. 6.a), fie fenomenul de neudare parţială când ( (Fig. .6.b). În orice caz real, pentru ca un lichid să se afle în echilibru stabil pe suprafaţa unui solid, trebuie să fie îndeplinită o anumită condiţie ce rezultă din inegalitatea cosθ ≤ 1. Această condiţie de echilibru se exprimă astfel:

a

b

Fig.1.6

10

Când un lichid se află într-un vas, suprafaţa liberă a lichidului este plană şi orizontală. Lângă pereţii vasului suprafaţa liberă a lichidului se curbează formând menisc (fig.7). Forţele de tensiune superficială la echilibru sunt legate prin relaţia: În cazul în care F13>F12 (σ13>σ12), cosθ>0, adică unghiul de racordare este ascuţit (Fig. .7.a). În acest caz lichidul formează menisc concav şi se spune că udă pereţii vasului în care se găseşte. Dacă F13<F12 (σ13<σ12), cosθ<0 şi unghiul θ este obtuz (Fig.1 .7.b). În acest caz lichidul nu udă pereţii vasului şi formează menisc convex.

1 .d.Presiunea sub o suprafaţă curbă de lichid

Fig.1.7

Rezultanta forţelor de interacţiune dintre moleculele din stratul superficial şi moleculele din interiorul lichidului raportată la unitatea de arie a stratului superficial, se numeşte presiunea internă a lichidului. Ea depinde şi de forma suprafeţei libere a lichidului. Forţele de tensiune superficială, în cazul stratului superficial curbat, determină o presiune suplimentară faţă de presiunea când stratul este plan, numită presiune superficială sau suplimentară. În cazul unei picături sferice, de rază R=R1=R2, presiunea suplimentară va fi dată de ecuaţia lui Laplace: Relaţia este adevărată şi în cazul unei bule de aer, când aceasta se află în

interiorul lichidului. Dacă suprafaţa liberă este un cilindru, avem: Presiunea suplimentară, exprimată prin formula lui Laplace, este îndreptată întotdeauna spre centrul de curbură al suprafeţei. În cazul unei suprafeţe convexe presiunea suplimentară este îndreptată spre interiorul lichidului şi se va adăuga la presiunea internă, iar în cazul unei suprafeţe concave presiunea suplimentară este îndreptată spre exteriorul lichidului şi se va scădea din presiunea internă. Deci, presiunea într-un lichid cu suprafaţa convexă este mai mare, iar presiunea într-un lichid cu suprafaţa concavă este mai mică decât presiunea într-un lichid având suprafaţa liberă plană.

11

2. Fenomene capilare
Când lichidele se află în vase largi, suprafaţa liberă a lor este plană. Ea se curbează numai în apropierea pereţilor. Dacă vasul este îngust, lichidul formează menisc. Când distanţa dintre pereţii vasului este de acelaşi ordin de mărime cu raza de curbură a meniscului, vasele se numesc capilare. Într-un tub capilar datorită curburii suprafeţei libere, apare presiunea suplimentară Laplace care determină fenomenul de ridicare sau de coborâre a lichidului în acest caz. Considerăm un tub capilar de rază r introdus vertical într-un vas cu lichid care udă pereţii tubului. În acest caz, lichidul formează un menisc concav (fig.8), având raza de curbură R. Datorită concavităţii meniscului, presiunea sub menisc va fi mai mică decât presiunea sub suprafaţa plană din exteriorul capilarului. Din această cauză lichidul va urca în tubul capilar până la o înălţime h după care rămâne în echilibru.

Condiţia de echilibru se va scrie sub forma: ,unde cu Pi s-a notat presiunea internă sub meniscul plan. Din relaţia se obţine următoarea expresie pentru Fig.2.1

înălţimea h la care lichidul urcă în tubul capilar:

Dar, R poate fi exprimat cu ajutorul razei r a capilarului, care este uşor de măsurat. Din Fig.8 se vede că r=Rcosө şi relaţia devine:

Dacă în lichid introducem un capilar ai cărui pereţi nu sunt udaţi, meniscul va avea o formă convexă, iar presiunea sub menisc va fi mai mare decât presiunea sub suprafaţa plană din exteriorul capilarului. În capilar nivelul lichidului va coborî sub nivelul lichidului din vas cu distanţa h1 .

12

Fig.2.2

Condiţia de echilibru se scrie: din care se exprimă h1:

Relaţiile:

şi

reprezintă expresia

matematică a legii lui Jurin potrivit căreia înălţimea la care urcă sau coboară un lichid întrun tub capilar este invers proporţională cu diametrul lui. Valoarea maximă a urcării sau coborârii capilare se obţine în cazul umezirii sau neumezirii perfecte a pereţilor, când
(umezire perfectă)

Ө=0

sau Ө=π (neumezire perfectă) şi legea lui Jurin devine:
Semnul plus se referă la ridicarea lichidelor, iar semnul minus la coborârea lichidelor în tuburile capilare.

[ ²]

13

3.Aplicaţii 3.a.Experienţe asupra tensiunii superficiale
a) Două sârme BA şi CD sunt unite cu două fire de aţă AC şi BD (fig.3.1), apoi sunt cufundate în apă cu săpun şi glicerină.La scoaterea din lichid,pelicula de lichid formată (ABDCA din fig.3.1) deformează firele de aţă , punând în evidenţă tensiunile superficiale T şi T’ , care tind să micşoreze suprafaţa peliculei, ca pe o membrană elastică. b)Un inel din sârmă, care are un ochi de aţă legat de el (fig.3.2.a) este introdus în soluţie de apă cu săpun şi glicerină , apoi este scos. Se sparge pelicula în interiorul ochiului de aţă: acesta ia imediat forma unui cerc (fig.3.2.b); aria peliculei de lichid rămasă a devenit minimă, cercul fiind figura cu arie maximă la perimetru constant . c)Picăturile de apă sau mercur , aşezate pe o masă ori un geam unsuros , iau formă sferică (fig.3.3).Când sunt mai mari , forţele de greutate le turtesc . Picăturile de ploaie au de asemenea formaă sferică.

Fig.3.1

Fig.3.2

Fig.3.3

14

3.b.Aplicaţii ale fenomenelor de capilaritate
Deşi s-ar părea că fenomenele de capilaritate,fiind datorate forţelor din stratul superficial,ar putea fi neglijate şi nu ar influenţa activitatea noastră zilnică,lucrurile se prezintă astfel: -după cum o sită metalică poate pluti pe apă,tot aşa apa nu pătrunde prin ochiurile ţesăturii care formează pânza cortului. -datorită capilarităţii seva se urcă în plante prin vasele capilare din trunchiul plantelor şi le asigură hrana. -lampa de petrol arde datorită fenomenului de capilaritate, care face ca petrolul să se urce prin porii fitilului ca prin tuburi capilare extreme de subţiri. -la fel se urcă lichidele de vată, hârtie sugătoare,cretă sau alte corpuri poroase. Pentru a împiedica urcarea apei prin porii cărămizilor şi a împiedica astfel formarea iegrasiei , se pune un strat de smoală deasupra unui rand de cărămizi în zidurile casei. În agricultură , capilaritatea este un fenomen de care trebuie să se ţină seama.Prin porii solului , care formează adevărate tuburi capilare, apa se ridică din adânc spre suprafaţă , la rădăcinile plantelor. În caz de secetă, apa iese astfel din pământ, care se usucă şi plantele pier. Pentru a împiedica acest lucru , se face o praşilă puţin adâncă a pământului.În felul acesta,tuburile capilare formate în sol,se întrerup şi apa nu se mai urcă la suprafaţă,ci rămâne în pământ. Tehnica vopsitoriei foloseşte de asemenea fenomenele capilare sub formă de absorţie.Aceasta constă în fixarea pe suprafaţa unui solid a moleculelor unei substanţe lichide sau gazoase. Experienţa a arătat că pelicula superficială a unei bule de gaz , ca de exemplu un balon de săpun , se contractă ,creînd în interior o creştere de presiune. Cu cât bulele sunt mai mici , cu atât presiunea din interiorul lor este mai mare.Acest fapt are o consecinţă neaşteptată în tehnica navală. Prin rotaţia elicei sau paletelor turbinei hidraulice se naşteîn lichid un nor de bule gazoase foarte mici.Contracţia peliculei lor superficiale face să se nască în interiorol lor presiuni de mii de atmosfere. Ele plesnesc şi produc lovituri microscopice asupra metalului , pe care-l distrug cu timpul.Acest fenomen se numeşte cavitaţie şi cauzează uzura elicelor sau a paletelor turbinelor hidraulice. Unele substanţe dizolvate în apă îi reduc tensiunea superficială (ex.săpunul).Alte substanţe , ca zahărul şi sarea , măresc tensiunea superficială a apei în care sunt dizolvate.

15

Flotaţia este o metodă de îmbogăţire a minereurilor utile , bazată pe variaţia tensiunii superficiale, folosind anumite substanţe. Minereul se macină în formă de praf. Acesta se agită cu puţin ulei, cu ajutorul unor elice (Fig.3.4). Se formează o spumă din băşicuţe de aer într-o peliculă de ulei.Prin această peliculă aderă firişoare de mineral util, care sunt ridicate de către băşicuţele de aer (Fig.3.5). Firişoarele de gangă(minereu nefolositor) nu aderă şi se precipită, adunându-se la fund într-o cameră de precipitare C. În felul acesta se pot separa diferitele minerale ca: galena, calcopirita,grafitul, caolinul,etc din diferite minereuri. [³]

Fig.3.4

Fig.3.5

BIBLIOGRAFIE [¹]-Gh.Criste,I.Ardelean, Elemente fundamentale de Fizică-pag.371, Ed.Dacia Cluj-Napoca,1980 [²]-Dorin Borşan,Simona Talpoş-Fizica moleculară-pag.111-117, Politehnica Press,2011 [³]-N.Stănesc,P.Vieru,M.Petrescu,O.Constantinescu , Fizică-manual pentru anul III licee economice –pag.44,47,48, Ed.Didactică şi Pedagogică-Bucureşti,1971

16

II. METODE NUMERICE DE REZOLVARE A ECUAŢIEI SCHRÖDINGER
Introducere
Erwin Schrödinger s-a născut în 1887, la Viena (Austria). In perioada anilor 1921 1927 a fost profesor ordinar la Zurich. In 1927 el s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a preluat catedra de fizică teoretică a lui Max Planck. Inflamarea politică a Germaniei, pe fondul venirii lui Hitler la putere, a influenţat parcursul profesional al acestui mare om de ştiinţă . Astfel, în 1933 a plecat în Anglia, ca profesor asociat la Universitatea din Oxford , în 1936 a revenit în Austria, ca profesor la Universitatea din Graz ,1938 (anexarea Austriei de către Germania), după ce s-a refugiat în Italia, a plecat în S.U.A., unde a predat pentru scurt timp la Universitatea din Princeton.Apoi s-a reîntors în Europa, unde a primit postul de director al Scolii de fizică teoretică din cadrul Institutului de studii avansate (din Dublin, Irlanda) . În 1955, după ieşirea la pensie, s-a reîntors în Austria, stabilindu-se în oraşul natal (Viena). Pentru a descrie miscarea unei particule in spatiu si in timp este necesar sa gasim o ecuatie diferentiala ale caror solutii sa reprezinte miscarea particulei. Aceasta ecuatie nu poate fi dedusa , ci trebuie postulata si confruntata cu rezultatele experimentale. Ecuaţia lui Schrodinger sau ecuaţia de undă este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice în acelaşi sens în care legea a doua a dinamicii este ecuaţia fundamentală a mecanicii newtoniene. Ecuaţia lui Schrödinger are mai multe forme depinzând de condiţiile externe în care se află microparticula : dacă este particular liberă, dacă se mişcă înintr-un câmp extern de forţe, dacă se mişcă nerelativist sau relativist etc.

17

1. Funcţia de undă şi interpretarea ei statistică
În mecanica cuantică se opereaza cu funcţia de undă , care descrie cuantică a microparticulei. Pătratul valorii absolute a funcţiei de undă, sau starea , este

proporţional cu probabilitatea de localizare a microparticulei într-un punct din spaţiu, la un moment dat. Din această afirmatie rezultă că problema fundamentală a mecanicii cuantice este de a stabili expresia funcţiei de undă microparticulei într-un câmp de forţe. Probabilitatea să găsim microparticula în elementul de volum coordonate , la momentul va fi în consecinta: care descrie starea cuantică a ca prin efectuarea unor măsurători centrat pe punctul de

Faptul că microparticula se află, cu certitudine, într-un punct oarecare din spaţiu se exprimă prin condiţia de normare a funcţiei de undă
:

În cazul în care

este densitatea de probabilitate ca la un moment , se poate calcula valoarea

microparticula să aibă o poziţie determinată de raza vectoare medie a razei vectoare astfel:

Formula vectorului de pozitie :

poate fi scrisă pentru componentele

ale

În acelaşi mod se poate calcula valoarea medie pentru orice marime fizică care este o funcţie de coordonate Dacă funcţia de undă :: este dată în funcţie de coordonatele şi de timpul , se

spune ca funcţia de undă este dată în reprezentarea coordonatelor. În cele mai multe cazuri când cunoaştem funcţia de undă
Ψ

în reprezentarea

coordonatelor, se poate calcula probabilitatea cu care, in urma unor masuratori, vom obţine diferitele valori ale unor variabile dinamice, funcţie de coordonate, precum şi valorile medii ale acestora. Pentru a stabili ecuaţia pe care trebuie să o satisfacă funcţia de undă -ecuţia

Schrödinger- este necesar să stabilim inainte toate proprietatile acestei functii. În primul rând

18

în mecanica cuantică se impune să fie satisfacut principiului superpozţiei stărilor. Acesta afirmă că dacă un sistem cuantic oarecare se poate afla fie în starea caracterizatăde funcţia de unda , în care valoarea unei variabile dinamice este , fie în starea caracterizata de este , atunci există şi

funcţia de undă

, în care valoarea aceleiaşi variabile dinamice

starea caracterizata de functia de unda:

unde C1 şi C2 sunt numere pentru microsistemul . De aici are valori

nenule, în general complexe. În urma măsurarii valorilor variabilei aflat în starea vom obţine fie valoarea

, fie valoarea

rezulta ca prin suprapunerea stărilor cuantice în care variabila dinamica determinate, se obţine starea caracterizată de funcţia de unda nu are valori determinate. Daca funcţiile de undă Ψ1 si Ψ2 sunt identice, (Ψ1Ξ Ψ2) atunci Starea descrisa de functia de unda

, în care variabila dinamica

este identica cu starea descrisa de se obtine in ambele , respectiv , unde

functia de unda ψ1, in sensul ca prin masurarea valorii variabilei "stari" valoarea . Asadar, starile descrise de o functie de unda

, sunt identice.Pe de alta parte, deoarece

reprezinta densitatea de propbabilitate ca

microparticula sa se afle intr-un punct oarecare din spatiu, se impune ca microparticula sa se gaseasca intr-un punct oarecare din spatiu, se impune ca functia de unda sa satisfaca

urmatoarele conditii, denumite si conditiile standard: să fie univocă; să fie continuă; să fie finită; să aibă derivatele de ordinul întâi continue şi finite în raport cu variabilele spaţiale.[1]

19

2.Tipuri de ecuaţii Schrödinger 2.1. Ecuţtia Schrödinger temporală
Să considerăm mişcarea liberă a unei microparticule în direcţia si în sensul pozitiv al axei , care poate fi descrisa de functia de unda: şi o dată în raport cu timpul :

Derivăm de două ori în raport cu coordonata

În cazul relativist energia totală a microparticulei este: Înmultind formal cu funcţia de undă , relaţia devine:

Înlocuind obţinem:

şi

din

în

În cazul tridimensional, ecuaţia se generalizează în mod simplu:

sau într-o scriere echivalentă:

Am obţinut astfel, printr-o "deducere" nu foarte riguroasă, ecuaţia Schrödinger temporala.

Ecuaţia

trebuie privită ca un postulat fundamental al

mecanicii cuantice, care îşi găseşte justificarea numai în concordanţă cu datele experimentale.

20

2.2.. Ecuţia Schrödinger atemporală
În cazul în care energia potenţială Ep a microparticulei nu depinde de timp în mod explicit, soluţia ecuaţiei Schrödinger poate fi cautată sub forma unui

produs de doi termeni, dintre care unul va depinde numai de coordonate, iar celălalt numai de timp:

Introducând ,

în

=>

şi împărţind în ambii membri prin

pentru separarea variabilelor obţinem:

Ecuaţia

este satisfăcută

pentru oricare valori ale coordonatelor şi timpului numai dacă cei doi termeni sunt egali cu una şi aceeasi constantă, care din considerente dimensionale trebuie sa fie o energie.

Însă într-un câmp de forţe care derivă dintr-o energie potenţială

energia

totală a microparticulei se conservă, fapt care ne sugerează să luăm constanta de separare a variabilelor din microparticulei . Se obţin astfel două ecuaţii diferenţiale: drept energia totală a

21

Soluţia ecuaţiei

este:

unde

este o constantă.

Aşadar, la mişcarea unei microparticule într-un câmp conservativ de forţe, funcţia de undă

are forma: iar densitatea de probabilitate

, nu depinde de timp.

Stările cuantice descrise de funcţia de undă se numesc stări cuantice stationare. [2]

22

3.Oscilatorul armonic cuantic (Ecuaţia lui Schrödinger în cazul oscilatorului cuantic,rezolvarea ecuaţiei prin metoda polinomială) 3.1.Oscilatorul armonic
Din punct de vedere clasic oscilatorul armonic liniar este sistemul format dintr-o particulă care se miscă pe o axă, fie aceasta Ox, sub acţiunea unei forţe F = -kx (k > 0). Energia potentială a oscilatorului are expresia:

, unde ω este pulsaţia clasică a oscilatorului. În cazul acestui sistem ecuaţia :

se scrie astfel:

23

3.2. Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger prin metoda polinomială:
Pornind de la forma ecuației cu valori proprii pentru hamiltonianul oscilatorului classic:

Pentru simplificarea formei ecuației, se introduce o notație ajutătoare dată de relația: , această schimbare este echivalentă cu alegerea unei unități naturale de lungime pentru exprimarea elongațiilor.Avantajul acestei alegeri constă în aceea că exponențialele din expresiile funcțiilor de undă vor avea exponenții adimensionali și va permite separarea variabilei temporale de cea spațială.

Cu această notație, forma ecuației

devine: Ecuația de mai sus este o ecuație diferențială liniară de ordinul al doilea și ea admite două soluții liniar independente, oricare ar fi valoarea parametrului real E. Se poate arăta, că în general, soluțiile analitice cresc nemărginit pentru cazul în care variabila tinde la ± .

Un asemenea comportament neasimptotic nu este convenabil din punct de vedere al mecanicii cuantice din cauza faptului că nu îndeplinește condiția de normare. Pentru anumite valori însă ale parametrului E, se pot obține soluții particulare ce respactă limitările impuse de condiția de normare. Coeficienții ecuației nu prezintă singularități

pentru valori finite ale variabilei , probleme pot apărea numai la infinit, datorită prezenței termenului din expresia ecuației; acest termen provine de la energia potențială a câmpului

de forțe ce acționează asupra microparticulei. Studiul influenței acestui termen se poate face pornid de la constatarea că funcțiile de tipul satisfac ecuațiile de forma:

24

Relație care practic coincide cu ecuația: mari ale termenului

pentru valori

, atunci când termenul constant din paranteză devine neglijabil.

Soluția acceptabilă pentru ecuația: forma , unde funcția încât să nu compenseze exponențiala. Prin înlocuirea expresiei: pentru funcția ia forma:

se caută sub trebuie să se comporte astfel la infinit,

în ecuația:

se obține

ecuația: cu aceste notații, ecuația

În vederea simplificării scrierii se introduc următoarele notații ajutătoare: , cu aceste notații, ecuația:

ia forma: Această ecuație este invariantă la schimbarea semnului variabilei, din acest motiv, dacă este o soluție, atunci și Prin urmare, datorită este o soluție. liniarității și omogenității ecuației rezultă că și

sunt soluții ale ecuației. Prima este invariantă la schimbarea semnului variabilei, în timp ce a doua își schimbă semnul: se zice că prima este pară iar a doua impară. Cele două soluții se scriu sub forma unor serii de puteri, astfel, prima ca o serie de puteri pare, iar cea de a doua ca serie de puteri impare:

25

Prin înlocuirea acestor serii în ecuația:

se găsesc de

asemenea serii care, pentru a satisface ecuația, trebuie să fie identic nule. Prin urmare, coeficientul fiecărei puteri a variabilei permit găsirea coeficienților și se anulează și se obțin relațiile de recurență ce :

Relații din care se deduc expresiile:

În relațiile de mai sus numă rul natural n poate lua succesiv valorile 0,1,2,... . Cele două relații se pot reuni în una singură, sintetică, ce ia forma: Pentru relația de recurență: respectiv, pentru relația : coeficienții a și b au valorile: devine:

Utilizând relația de recurență sintetică:

, prin înlocuirea succesivă a

valorilor posibile pentru numărul n, se obține o formă explicită pentru coeficienții sintetici:

[3]

26

4. Algoritmul Numerov
Metoda Numerov este o metoda numerica pentru a rezolva ecuatii diferenţiale ordinare de ordinul al doilea, în care primul termen de ordine nu apare.Metoda este implicită, dar poate fi făcută în mod explicit în cazul în ecuaţia diferenţială este liniară. Metoda Numerov poate fi folosit pentru a rezolva ecuaţii diferenţiale de forma:

Funcţia

este eşantionat în intervalul [a .. b], la poziţii echidistante şi

. valorile

Pornind de la valorile funcţiei puţin două eşantioane consecutive funcţiei rămase pot fi calculate ca:

unde

şi

sunt valorile funcţiei de la poziţiile

şi

este distanţa dintre două eşantioane consecutive. metoda este dată de

Pentru ecuatii neliniare de forma

Aceasta este o metodă implicită liniară cu mai multe etape , care se reduce la metoda de explicit dat de mai sus, dacă funcţia f este liniară în y. Metoda numerică în fizicaă este utilizată pentru a găsi soluţii de radial a ecuaţiei Schrödinger pentru potenţiale arbitrare.

Ecuaţia de mai sus poate fi rescrisă în forma

cu Dacă vom compara această ecuaţie cu ecuaţia definirea metodei Numerov vedem

.

şi, astfel, poate rezolva numeric ecuaţia Schrödinger radial.

27

Derivarea Pornind de la extinderea Taylor pentru prelevare adiacente vom primi pentru cele două puncte de

Suma acestor două ecuaţii dă

Am rezolva această ecuaţie pentru

şi înlocuirea acestuia cu expresia

pe care le obţine din ecuaţia diferenţială definire.

Ne ia derivata a doua a ecuaţiei diferenţiale şi definitorie a obţine

Am înlocui derivata a doua

cu al doilea ordinea coeficientului diferenţa şi se introduce

acest lucru în ecuaţia noastră pentru

Am rezolva pentru

pentru a obţine

Această metodă produce Numerov, dacă ignorăm termen de ordine de convergenţă (presupunând că stabilitate) este de 4. [4]

. Rezultă că ordinea

28

CONCLUZII
Mecanica cuantică susţine că tot ceea ce se poate spune despre o particulă în mişcare se reduce la cunoaşterea unei funcţii matematice complexe numită funcţie de undă sau funcţie proprie a particulei. Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger este posibilă numai pentru anumite valori ale energiei totale a sistemului numite valori proprii obţinute cu ajutorul numerelor cuantice , notate simbolice n , 1 şi m. Soluţiile obţinute câte una pentru fiecare număr cuantic se numesc funcţii de undă orbitale (funcţii proprii sau mai simplu orbitali atomici şi definesc fiecare o stare posibilă a electronului de atom. Metoda analitică de rezolvare a ecuaţiei lui Schrödinger pentru oscilatorul armonic cuantic numită şi metoda Schrödinger este un procedeu mathematic de rezolvare a ecuaţiei care descrie comportamentul dinamic al unui sistem oscilant armonic microscopic. Metoda dezvoltată de Schrödinger are la bază teoria ecuaţiilor diferenţiate şi utilizarea polinoamelor hermite. Procedeul acesta alături de metoda algebrică a lui Dirac şi Fock,respective metoda polinomială datorată lui Sommerfeld permite găsirea sistemului complet de funcţii proprii care redau comportamentul oscilatorului şi observarea relaţiei de cuantificare a energiei oscilatorului.

BIBLIOGRAFIE [1]-http://ro.wikipedia.org/wiki/Erwin_ Schrödinger# Oscilatorul_armonic [2]-Messiah, Mecanica cuantica, vol I, Editura stiintifica, Bucuresti, 1974 [3]-Țițeica, Șerban: Mecanică cuantică, Editura Academiei R.S.R., București, 1984 [4]-B. Numerov, Publ. de l’Observ Astrophysique Central de Russie,  Dafinei,C. Davidescu- Surse de lumină şi optoelectronică,2011

29

III. MIŞCAREA ÎN CÂMP DE FORŢE CENTRALE. LEGILE LUI KEPPLER
1. Forţe de tip central
Include forţele care au un centru de acţiune şi acţiunea câmpurilor fizice. Câmpul este forma de existenţă a materiei din jurul corpurilor care păstrează are loc prin intermediul

proprietăţile specifice acelui corp. Ex.1. planetele, respectiv corpurile de mase considerabile sunt caracterizate prin câmp gravitaţional, câmp care se manifestă prin forţa de atractie exercitată asupra altor corpuri. Ex.2. corpurile electrizate (cu sarcina electrică) sunt caracterizate de câmpul electric, câmp care electronic). Elemente comune: Intensitatea câmpului este determinată de mărimea interacţiunii şi nu depinde de corpul de probă ! Interacţiunea este dependentă de pătratul distanţei sursă-corp de probă şi de mărimile caracteristice (masă-sarcină electrică) corpurilor care interacţionează. se manifestă prin interacţiuni cu alte corpuri electrizate (nucleu şi înveliş

1.1.Forţa de atracţie universală
1.1.a.Intensitatea câmpul gravitaţional • Mărime care nu depinde de masa corpului de probă

Intensitatea câmpului gravitaţional. Potenţialul câmpului gravitaţional

30

Energia potenţială a unei particule de masă m aflată în câmpul gravitaţional al particulei de masă M se determină din formula de definiţie a energiei potenţiale:

Câmpul gravitaţional este un câmp conservativ • Energia potenţială a particulei de probă raportată la masa acesteia (m) este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului pentru a deplasa unitatea de masă din acel punct la infinit şi defineşte potenţialul câmpului gravitaţional într-un punct situat la distanţa de centrul câmpului.

Observaţii : 1. Energia de interacţiune a unui sistem de particule, luată cu semn schimbat, reprezintă energia de legătura a sistemului; 2. Legătura dintre intensitatea câmpului şi potenţialul său într-un punct este dată de relaţiile:

31

3. Intensitatea câmpului gravitaţional are componentele:

4.Intensitatea câmpului gravitaţional este un vector perpendicular pe suprafeţele echipotenţiale (caracterizate de V = const) şi îndreptat în sensul descreşterii potenţialului (semnul "-"):

Intensitatea şi potenţialul câmpului gravitaţional în apropierea Pământului, M şi R, pentru un corp de masă m situat la altitudinea h:

32

h << R , energia potenţială a corpului de masă m

-acceleraţia gravitaţională

33

-Sateliţi artificiali ai Pământului

La nivelul mării, h = 0, se determină prima viteză cosmică:

A doua viteză cosmică –părăseşte câmpul de atracţie terestru

34

1.1.b.Forţa de atracţie universală -două corpuri se atrag cu o forţă direct proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.

-semnul minus arată caracterul atractiv al forţei, este constanta gravitaţională

1.2.Forţa de interacţie electrostatică
1.2.a.Intensitatea câmpului electric Intensitatea câmpului electric într-un punct din spaţiu este mă-rimea fizică vectorială numeric egală cu forţa ce acţionează asupra unui corp de probă cu sarcină electrică egală cu unitatea, adus în acel punct. 1.2.b.Forţa de interacţie electrostatică Interacţiunea electrostatică se manifestă prin existenţa unor forţe de interacţiune între corpurile electrizate. Studiul experimental al sarcinilor electrice ne relevă următoarele proprietăţi ale acestora : -sarcina electrică totală a unui sistem fizic izolat de exterior este constantă în timp. Această proprietate are importanţa unui principiu al fizicii, denumit principiul conservării sarcinii electrice. -sarcina electrică conţinută de un corp electrizat este întotdeauna egală cu un multiplu întreg al sarcinii electrice elementare e. Există două tipuri de sarcini electrice, denumite convenţional sarcini pozitive sau sarcini negative. Sarcina electrică poate fi măsurată, mărimea fizică corespunzătoare se numeşte cantitate de sarcină electrică, are simbolul Q şi unitatea de măsură coulomb. Coulombul se defineşte ca fiind cantitatea de electricitate transportată de un curent electric cu intensitatea de un amper în timp de o secundă : 1C = 1A ⋅ 1s. Sarcina electrică elementară are valoarea : e = 1,6⋅10
-19

C.

35

2. Legile Lui Keppler 2.1.Enunţul legilor lui Keppler
În urma observaţiilor astronomice J. Kepler a stabilit în anul 1619 legile care descriu mişcarea planetelor în jurul Soarelui. Acestea, numite şi legile lui Kepler, sunt urmatoarele: 1. Legea orbitelor eliptice-planetele se mişcă pe elipse ce au Soarele situat într-unul dintre focare. 2. Legea ariilor -raza vectoare a planetei descrie arii egale in intervale de timp egale . 3.Legea pătratelor-pătratele perioadelor de revoluţie sunt direct proporţionale cu cuburile semiaxelor mari,adică: T² = CR³, unde prin perioada de revoluţie T se înţelege timpul în care planeta descrie o elipsă completă.

Dacă raza vectoare a planetei descrie ariile SAA' şi SBB' în intervale egale de timp, conform legii a două a lui Kepler, aceste arii sunt egale. În cele ce urmeaza vom trata Soarele si planetele ca pe niste puncte materiale, având în vedere că dimensiunile lor sunt neglijabile în comparaţie cu distanţele ce le separă. În anul 1687 I. Newton a reuşit sa explice legile mişcării planetelor presupunând că Soarele exercită o forţă de atracţie asupra planetelor. Aceasta forţa de atracţie se manifestă ca o forţă centripetă ce obligă fiecare planetă în parte să se mişte după o curbă închisă, de forma unei elipse. Newton a demonstrat că dacă se admite ca forţa de atracţie F din partea care acţionează asupra planetei P este proportională cu produsul dintre masele acestora şi invers proporţională cu patratul distanţei r dintre ele, fiind îndreptată către Soare după direcţia PS, atunci pot fi explicate cele trei legi ale lui Kepler. S-a presupus deci ca forţa este dată de relaţia:

Fk

MSM P r2

,

unde MS este masa Soarelui, MP este masa planetei iar k o constantă de proporţionalitate.

36

2.2. Demonstrarea legilor lui Kepler
a)Prima lege- Legea orbitelor eliptice Pentru a scrie pe

F sub forma vectorială, să considerăm vectorul r îndreptat de la S la

P şi să avem în vedere că forţa are direcţia lui

r , dar sensul contrar acestuia. Prin urmare:

F  k

MSM P r M M   k S 3 P r . 2 r r r

Momentul acestei forţe faţă de punctul S este:

M F  r  F  k
Folosind ecuaţia

MS MP r r  0 . r3

s L0 st

 0 , rezultă că momentul cinetic

L r p

este constant în

timp, păstrând aceeaşi mărime, direcţie şi sens în tot timpul mişcării. Din produsul vectorial

L  r  p se observă că

L r

şi

Lp

, ceea ce înseamnă că vectorii

r
şi

şi

p sunt

perpendiculari în tot cursul mişcării pe vectorul constant L , adică traiectoria, se află în planul perpendicular pe

r

v

, deci şi

L , plan care trece prin S.

Traiectoria mişcării este o curbă care se găseşte în acelaşi plan. Determinarea formei geometrice a acestei traiectorii plane necesită calcule mai complicate care arată că traiectoria este fie o elipsă, fie o parabolă, fie o hiperbolă, după cum viteza iniţială a corpului aflat sub acţiunea forţei

F

este mai mare sau mai mică.

În cazul planetelor, viteza iniţială corespunde condiţiilor de mişcare pe elipse. În concluzie, forţa

F

explică prima lege a lui Kepler.

37

b)A doua lege- Legea ariilor Să considerăm acum o porţiune din traiectorie. Aria dată de modulul vectorului:

ΔS

a triunghiului haşurat este

ΔS 

1 r  Δr 2
.

Împărţind cu intervale de timp

Δt , în care Pământul s-a deplasat din A în B, obţinem:
ΔS 1 Δr  r Δt 2 Δt

şi dacă presupunem

Δt

foarte mic (

Δt = 0) rezultă:

ΔS 1 1 1  r v  r p  L, Δt 2 2mr 2mr
deoarece pentru

Δr

foarte mic arcul AB coincide cu coarda AB (în limita

Δt = 0).

ΔS 

1 LΔΔ 2m r

este tocmai aria suprafeţei măturate de raza vectoare în intervalul de

timp

Δt . Deoarece L

= const., pentru orice interval de timp

Δt

putem scrie:

ΔS 

1 LΔΔ . 2m r

Se vede imediat din ultima relaţie că în unitatea de timp, indiferent de poziţia instantanee a planetei pe traiectorie, raza vectoare a acestuia descrie o suprafaţă de aceeaşi mărime,

ΔS/Δt  L/2m p .
Prin urmare, în intervale de timp egale, raza vectoare a planetei descrie arii egale, am obţinut deci şi a doua lege a lui Kepler.

38

c) A treia lege- Legea pătratelor Deoarece demonstraţia legii a treia a lui Kepler este mai dificilă din punct de vedere matematic, vom simplifica lucrurile, presupunând că traiectoria planetei este circulară (această situaţie corespunde sateliţilor artificiali care se mişcă pe orbite circulare). Egalând forţa de atracţie cu forţa centripetă, obţinem:

k

MS MP  MP ω 2R , 2 R

unde am avut în vedere că distanţa de la planetă la Soare este egală cu raza R a cercului.

4π 2 3 Rezultă de aici relaţiile: kM S  ω R  2 R , T
2 3

4π 2 3 R . deci:T  kM S
2

Notând constanta

4π 2 kM S

cu c, obţinem a treia lege a lui Kepler:

T 2  CR 3 ,
deoarece, în mişcarea circulară, distanţa de la un punct oarecare de pe circumferinţă până la centru este egală cu raza cercului. Cercul poate fi considerat ca un caz particular de elipsă cu semiaxele egale între ele şi egale cu raza R a cercului. Dacă ţinem seama de dimensiunea Soarelui şi planetelor, toată expunerea de mai sus rămâne valabilă, prin planetei. După cum se remarcă din relaţia Fext = F0 cos ω t, direcţia forţei de atracţie trece întotdeauna prin centrul Soarelui. O astfel de forţă, a cărei direcţie trece printr-un punct fix se numeşte forţă centrală. Pe lângă atracţia Soarelui, planeta noastră este supusă şi atracţiei din partea celorlalte planete din sistemul solar.

r

înţelegând însă vectorul ce uneşte centrul Soarelui cu centrul

39

Dintre toate acestea, cea mai importantă este însă forţa de atracţie totuşi de 127 de ori mai mică decât atracţia solară (mai exact

FL a Lunii, care este

FL 1   0,0058 ). F S 127 ,415

Forţele de atracţie FS a Soarelui şi FL a Lunii sunt dirijate respectiv după direcţiile ce unesc centrul Pământului cu centrul celor două corpuri cereşti, situate la distanţele D şi respectiv d . Forţa totală care acţionează asupra Pământului este:

F  FS  FL  k

MS MP MM D k L 3 P d 3 D d

,

deci, în mişcarea M de revoluţie, Pământul are acceleraţia:

a

MS M F  k 3 D  k 3L d MP D d
.

BIBLIOGRAFIE  N. Barbulescu – „ Elemente de fizica generala”  Uliu Florea-Mecanică analitică şi electrodinamică,2011  Wikpedia

40

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful

Master Your Semester with Scribd & The New York Times

Special offer: Get 4 months of Scribd and The New York Times for just $1.87 per week!

Master Your Semester with a Special Offer from Scribd & The New York Times