Specializarea

Forma de învăţământ ID - semestrul I
FIZICĂ
MECANICĂ FIZICĂ
Corneliu Apostol STĂNESCU Simona TALPOŞ
Adrian DAFINEI
2010
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni!
Formarea profesională a cadrelor didactice
din învăţământul preuniversitar
pentru noi oportunităţi de dezvoltare în carieră
Program de conversie profesională la nivel postuniversitar
pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar



















FIZICĂ

Mecanică fizică







Corneliu Apostol STĂNESCU Simona TALPOŞ

Adrian DAFINEI









2010
© 2010 Acest manual a fost elaborat în cadrul "Proiectului pentru Învăţământul
Rural", proiect co-finanţat de către Banca Mondială, Guvernul României
şi comunităţile locale.

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al
Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.













































ISBN 973-0-04252-7
Introducere

i

INTRODUCERE

Ştim că adresăm cursul de "Mecanică fizică " unui grup (grupul ţintă) cu
o pregătire iniţială foarte diferită de aceia a unui "auditoriu" tradiţional.
În acelaşi timp, fiind un curs strict scris, respectiv fără participare în sala
de curs şi seminar (fără partea ascultată a lui), unele aspecte "vorbite"
nu pot fi transmise cu uşurinţă. Aceste motive au condus la structurarea
cursului pe trei nivele.

Un prim nivel îşi propune să răspundă exigenţei ca programa să fie
conformă programului facultăţii de fizică (de la Măgurele). Partea
construită la acest nivel nu îţi este de utilitate directă dacă urmează să
te adresezi unor elevi din clase de început în ale fizicii. Dar această
parte este utilă, totuşi, sub două aspecte: îţi asigură o legătură cu
materia care stă la baza predării fizicii şi totodată ţi-ar putea permite să
răspunzi la întrebările unui elev mai curios (sau mai îndrăzneţ). De fapt
acest mod arată calea ce ar trebui căutată pentru a putea răspunde
unor exigenţe ce îţi depăşesc necesarul imediat. Sub acest aspect,
cursul se înscrie în modul de prezentare "mecanică vectorială", cu
unele subcapitole şi chiar cu unele deduceri mai speciale, "cedate"
capitolelor de mecanică analitică sau de electrodinamică.

Un al doilea nivel conţine câteva "pachete" în care lucrurile
(cunoştinţele) sunt expuse mai aproape de cum ar putea fi ele predate
unor elevi. Cursul nu a putut să se axeze numai pe acest mod de
prezentare cel puţin din motivele expuse anterior. Am încercat în acest
mod şi unele exprimări mai moderne, mai la zi, inclusiv ale unor
cunoştinţe de bază care au rămas câte odată prea istorice. Pentru
cursanţii care vor dori să aleagă acest curs, sub conducerea celor care
l-au redactat, există pregătită o dezvoltare a acestui mod precum şi un
pachet de posibile lucrări practice foarte la îndemâna profesorului de
fizică. Aceste lucrări practice sunt gândite astfel încât să poată fi
realizate doar cu puţină iniţiativă, ceva entuziasm şi mijloace (materiale)
care se găsesc în apropierea noastră. Modulul de "mecanică" permite
din fericire acest lucru, care fără îndoială nu este la îndemâna
modulului de „ fizică nucleară"! Din acest punct de vedere apropierea
de cursant a mecanicii este mai mare, mai tot ce ne înconjoară la o
primă percepţie, fiind "mecanică". (Dar nu numai mecanică). Varietatea
de întrebări şi varietatea de probleme pe care o permite mecanica,
precum şi multe din răspunsuri, pot face din această ramură şcolară o
activitate prietenoasă. Prin caracterul intuitiv şi uşor de vizualizat, de
perceput, poate fi într-adevăr prietenoasă.

Un al treilea nivel a stat la baza redactării foarte detaliate a câtorva din
problemele propuse. Ştiind că "problemele" pun de regulă probleme şi
celor care rezolvă problemele şi celor care trebuie să convingă prin
soluţiile propuse, s-a încercat un fel de lecţie de rezolvare, poate unora
potrivită, poate altora departe de metoda pe care ar folosi-o. Oricum
acest mod ţi-ar putea da unele sugestii. Şi acest mod merită o
dezvoltare mai amplă prin participarea la activitatea propusă de curs. În
acest mod au fost introduse unele detalii care sunt legate de expunerea
orală a materialelor.
Introducere

ii
Chiar dacă apar în mică măsură, cu ponderea posibilă a dezvoltării
materialului, am dorit să sugerăm o grijă pentru pronunţia unor noţiuni
sau nume proprii, o anume metodă de citire a unor expresii sau relaţii
etc. Chiar dacă unora pot părea "în plus", am încercat în absenţa
cursului vorbit şi ascultat, doar să sugerăm că şi la exprimarea celor
predate pot să apară probleme speciale. Dacă ai fost conştientizat, mai
departe poţi face apel la mentorul tău sau la un coleg mai vechi în
domeniu dar şi la informarea modernă prin "internet" sau prin
suporturile electronice ori digitale care îţi sunt la îndemână (casete
video ori audio, CD-uri, DVD-uri etc.).

Noi am încercat să te avizăm şi sub acest aspect. În paralel, ţi-au fost
sugerate unele date din istoria fizicii sau a descoperirilor respective. În
funcţie de auditoriu, accentuarea unor aspecte istorice (amplificate de
cel care predă) ar putea să capteze mai uşor atenţia unor elevi obişnuiţi
mai mult cu disciplinele umaniste.

Poate că unele din cele introduse în curs meritau să fie în cantitate
dublă ori triplă, dar cine s-ar mai fi apropiat de un curs cu un număr de
pagini triplu?

Pentru a da un aspect mai prietenos (mai simpatic), mai puţin
descurajant textului principal, au fost adăugate unele figuri pe banda
laterală, (marginea exterioară a paginii ). Această margine albă este
destinată, în principal, unor notiţelor şi observaţiilor tale şi le poţi face în
tot timpul parcurgerii modulului. Ca un îndemn la aceste însemnări
rapide, autorii au adăugat şi ei unele comentarii, sublinieri etc. De
asemenea au fost adăugate sau reluate unele desene care ar putea
deveni un fel de reflexe în modul cum trebuie făcute. Şi, pentru
decorarea textului au fost folosite tot figuri, desene, micşorate, preluate
din textul principal.

Spaţiile albe lăsate după întrebări şi după problemele propuse sunt
destinate rezolvării pe loc, soluţionării imediate a respectivei probleme.
Totuşi, atunci când o rezolvare ar fi putut ocupa o pagină sau chiar 2-3,
nu am mai lăsat locuri libere, pe măsură, ci te îndemnăm să apelezi la o
ciornă, alăturată.

De altfel dimensiunea spaţiilor însoţitoare unui răspuns este proiectată
pentru un scriitor care foloseşte „un font” obişnuit, şi guma şi un creion
de 0.5!!!. Cine se ştie că are un scris mare, cu un „zoom” exagerat, nu
va avea un reper corect în ceea ce priveşte amploarea unei rezolvări.
Dimensiunea acestor spaţii sau în alte sisteme indicaţia numărului de
cuvinte este o informaţie despre... cât de mult ar trebui să te „întinzi”.
Dar, fiind la fizică, un desen ori nişte calcule pe o foaie alăturată
reprezintă cel mai bun mod de a te apropia de învăţarea unui curs de
fizică.

Fiecare unitate de învăţare are o aceeaşi structură. La început sunt
prezentate (pe scurt) principalele obiective ale sale. La finalul
parcurgerii (studierii) unităţii de învăţare poţi să încerci să vezi dacă ţi-ai
atins obiectivele. Cele cuprinse în această casetă reprezintă puţin din
cele din textul principal. Imediat urmează o tablă de materii locală, a
unităţii de învăţare, modulul având şi o tablă de materii generală. În
fiecare unitate de învăţare vei găsi 1-2 teste de autoevaluare care îţi
Introducere

iii
permit să ai un control (un autocontrol) al nivelului intermediar de
percepere. Răspunsurile la aceste întrebări le găseşti în cadrul fiecărei
unităţi de învăţare împreună cu trimeteri la text, adică unde ar mai
trebui insistat.

Acelaşi mod de abordare există pentru problemele propuse. În cadrul
unităţii de învăţare găseşti 1-2 probleme rezolvate pe care le poţi lua ca
lecţii de soluţionare. Pentru cei mai avizaţi aceste rezolvări mai lungi
poate vor părea plicticoase, dar am dorit ca cititorul mediu pregătit să
aibă nu numai răspunsul dar şi unele detalii. Să nu uităm că este un
mod de învăţare lipsit de contactul faţă în faţă profesor-elev/student.
Adică lipsit de toate informaţiile care se transmit prin viu grai.

Fiecare unitate de învăţare are în cuprinsul său nişte sugestii de lucrări
practice, la care
ne-am gândit că le poţi realiza pentru tine şi viitorii tăi elevi, cu mijloace
„locale”. Suntem siguri că de la caz la caz poţi mult mai mult. Dacă
doreşti să faci mai mult în această direcţie, tutorele, poate să te
îndrume. Avantajul mecanicii şcolare este că poate fi asociată cu
fenomene şi întâmplări de zi cu zi şi astfel poate aduce elevul mai
repede, aproape de fizică.

Bibliografia recomandată, cu paginaţia asociată fiecărei unităţi de
învăţare, este numai în limba română. Sunt cărţi şi manuale relativ
răspândite în bibliotecile şcolare sau pe la cei mai vechi în acest
domeniu.

Formulele mai ample precum şi demonstraţiile mai lungi, sunt puse într-
un spaţiu (de)marcat. Acestea le poţi „sări”, omite la o primă parcurgere
a textului, dar îţi recomandăm să le asimilezi mai târziu la o a doua
parcurgere a textului, a unităţii de învăţare, dacă faci această
parcurgere! Altfel, un profesor „înghesuit” de întrebările elevilor mai
silitori, mai curioşi ori chiar răutăcioşi va fi, uneori, în dificultate. Desigur
că accentuarea acestei pregătiri nu se face doar prin citirea textului
unităţii de învăţare ci şi prin nişte ani de exercitare a aceste discipline.

Fiecare unitate de învăţare are o probă de verificare în relaţia cu
tutorele. Punctajul asociat problemelor sau întrebărilor este o bună
orientare a ponderii lor în tema respectivă. Am mers pe ideea de nota
10 cu un punct din oficiu, pentru că acesta este sistemul cu care
suntem cel mai mult obişnuiţi. Modulul este conceput, ca toate modulele
din acest pachet, independent. În cadrul modulului, am încercat şi o
evoluţie cantitativă de la unitate de învăţare la unitate de învăţare, ele
fiind oarecum în progresie aritmetică.

Avantajul modulului Mecanică Fizică este că se situează la începutul
studiului, dar fiind la fizică, este greu să ne lipsim de puţină algebră,
puţină geometrie, puţină trigonometrie sau chiar puţină analiză
matematică. Aceste noţiuni le regăseşti în celelalte module, dar şi în
manualele şcolare mai vechi (sau mai noi). Există (cel puţin) o unitate
de învăţare mai dificilă. Ca şi în cazul formulelor mai ample, poate fi
evitată la o primă parcurgere. Am încercat în cadrul unităţii de învăţare
o buclă: prezentarea unei idei, deduceri asociate şi revenirea la ideea
iniţială. Nu de fiecare dată s-a putut sau s-ar fi potrivit.

Introducere

iv
Şi mai intervine dimensiunea pe care ar fi putut-o lua modulul scris.
Dacă tot ce am fi dorit să-ţi transmitem ar fi fost pus în pagină, am fi
ajuns la, poate, 3-400 de pagini. Utile. Dar cine s-ar mai fi apropiat de
un curs de 400 de pagini
Forma de evaluare este de Examen. Tutorele va evalua activitatea din
întregul semestru, luând în considerare răspunsurile la testele de
evaluare propuse la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare. De asemenea,
la sfârşitul semestrului, vei prezenta un proiect pe care-l vei construi pe
o temă propusă de tutore. Lucrările de verificare de la sfârşitul fiecărei
unităţi sunt concepute astfel încât răspunsurile să constituie proiecte
care să îţi aparţină şi care se vor regăsi în proiectul final. În aprecierea
finală a activităţii, activitatea din timpul semestrului şi calitatea
proiectului, vor contribui în proporţii egale. Absolvirea acestui modul îţi
va aduce 6 credite.

Cursul conţine şapte Unităţi de învăţare . Fiecare Unitate de
învăţare are scopuri definite la început în cadrul Obiectivelor unităţii. Ţi
se spune ce competenţe se aşteaptă să capeţi prin parcurgerea fiecărei
Unităţi.

Această pictogramă marchează competenţele pe
care trebuie să la capeţi.
Încadrarea laterală a unor porţiuni de text sau de calcule, indică un grad
sporit, dar nu de neînţeles, de dificultate, fără de care înţelegerea
unitară a temei nu este posibilă.

Pagina este prevăzută cu o manşetă albă, în care cel mai adesea este
plasată o pictogramă sugestivă pentru subiectul tratat, sau vei găsi o
adnotare a autorilor, conţinând o precizare, o definiţie sau o
generalizare a problemei tratate. Nu te sfii, ca în această manşetă să
treci propriile-ţi adnotări, care să conţină demonstraţii, întrebări, obiecţii.
Acestea vor constitui pretextul contactului permanent cu tutorele.

La sfârşitul fiecărei Unităţi de învăţare ai teste de verificare, uşoare
dacă ai citit cu atenţie întregul capitol.

Pictograma alăturată este plasată în dreptul testului de verificare.
Fiecare test are răspunsuri corecte. Dacă răspunsurile tale nu coincid
cu acestea, trebuie să reciteşti întregul capitol, sau numai paragrafele
indicate de autor. La sfârşitul fiecărei. Unităţi ţi se propune o lucrare de
verificare, pentru care nu ai răspunsuri, deoarece trebuie să la găseşti
singur. După ce le-ai găsit şi eşti sigur de ele, trimite-le tutorelui pentru
verificare.

În zona Lucrării de verificare o să întâlneşti o pictogramă cu semnul
scrisorii electronice. Fiecare Unitate de învăţare se încheie cu o
Bibliografie, pe care o considerăm suficientă pentru obiectivele
propuse. Pentru lămuriri suplimentare, ca şi pentru dorinţa de a elucida
probleme care depăşesc cadru cursului, ne va face plăcere să oferim
consultaţii, dacă vom fi solicitaţi la adresele :
"Cornel Stănescu" apocas@yahoo.com,
"Talpos Simona" stalpos@yahoo.com,
„Adrian Dafinei” asdafinei@yahoo.com

Bibliografie

v


Bibliografie generală

1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a)

2.A. P. Hristev, V. Fălie, D. Mande, Fizica, Manual pentru clasa a IX-a,
Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984

3.***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983
4. David J.McGill, Wilton W.King, Engineering MECHANICS, an
Introduction to Dynamics, PWS Engineering, Boston
5.Frank S. Crawford, Waves, BerkeleyPhysics Course, McGraw, Hill
6. Raymond Serway, Physics for Scientist and Engineers, Saunders
Golden Sunburst Series
7. OHanian, Physics, Norton Company
8. http://www.referat.ro/referate/fizica/
Cuprins

vi

Cuprins
CINEMATICA 1
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1- Cinematica 2
1.2. Scalari şi vectori 2
1.3. Sistem de referinţă 6
1.4. Ecuaţia de mişcare 8
1.5. Viteza 9
1.6. Problemă rezolvată 13
1.7. Test de autoevaluare 1.1 14
1.8. Lucrare practică 15
1.9. Răspunsuri la testul de autoevaluare 15
1.10. Lucrare de verificare 1 16
1.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 17
1.12. Bibliografie 18

MIŞCAREA CURBILINIE 19
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 20
2.2. Acceleraţia 20
2.3. Problemă rezolvată 24
2.4. Mişcarea circulară 25
2.4.1 Mişcarea circulară uniformă 25
2.4.2. Mişcarea circulară neuniformă 26
2.5. Test de autoevaluare 2.1 29
2.6. Produsul scalar şi produsul vectorial 30
2.7. Derivata unui vector. Formulele Poisson 31
2.8. Pendulul conic 32
2.8.1. Problemă rezolvată 33
2.9. Aruncarea pe oblică 33
2.9.1. Probleme rezolvate 35
2.10. Cinematica solidului rigid 36
2.10.1.Translaţia şi rotaţia 37
2.10.2.Distribuţia vitezelor 37
2.11. Lucrare practică 39
2.12. Test de autoevaluare 2.2 40
2.13. Răspunsuri la testele de autoevaluare 41
2.14. Lucrare de verificare 2 43
2.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 44
2.16. Bibliografie 44

PRINCIPIILE DINAMICII 45
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 46
3.2. Principiul I al dinamicii 46
3.3. Principiul II al dinamicii 49
3.4. Principul III al dinamicii 52
3.4.1. Problema rezolvată 1 53
3.5. Forţe de frecare 57
3.5.1. Problema rezolvată 2 58
3.5.2. Problema rezolvată 3 60
3.6. Test de autoevaluare 3.1 66
3.7. Lucrare practică 67
3.8. Răspunsuri la testul de autoevaluare 68
3.9. Lucrare de verificare 3 69
3.10. Bibliografie 69
3.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie. 70
Cuprins

vii

DINAMICA 71
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare numărul 4 72
4.2 Teorema impulsului 72
4.3 Teorema momentului cinetic 73
4.4 Teorema energiei cinetice 75
4.5 Conservarea energiei mecanice 78
4.6 Sistemul mecanic 79
4.6.1 Dinamica sistemului mecanic 80
4.7 Test de autoevaluare 4.1 84
4.8 Ciocniri 85
4.9 Sistem cu masă variabilă 88
4.10 Test de autoevaluare 4.2 89
4.11 Lucrare practică 90
4.12 Răspunsuri la testele de evaluare 91
4.13 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 92
4.14 Lucrare de verificare 4 94
4.15 Bibliografie 94

SOLIDUL RIGID 95
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare 5 96
5.2 Mişcarea plan-paralelă 96
5.3 Mişcarea elicoidală 98
5.4 Dinamica solidului rigid 99
5.4.1 Energia cinetică de rotaţie 99
5.4.2 Momentul de inerţie 100
5.5 Problemă rezolvată 101
5.6 Exemple de calcul al momentelor de inerţie 109
5.7 Test de autoevaluare 5.1. 115
5.8 Lucrări de laborator 116
5.9 Răspunsuri la testul de autoevaluare 117
5.10 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 118
5.11 Lucrare de verificare 5 119
5.12 Bibliografie 120

ATRACŢIA GRAVITAŢIONALĂ 121
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare 6 122
6.2 Forţa Coriolis şi rotaţia Pământului 122
6.2.1 Căderea corpurilor şi forţa Coriolis. Devierea spre est 125
6.3 Legea atracţiei gravitaţionale 129
6.3.1 Firul cu plumb 134
6.4 Interacţiuni. Introducere 138
6.4.1 Câmpul de forţe 139
6.4.2 Intensitatea câmpului 139
6.4.3 Câmpul gravific. 139
6.4.4 Masa gravifică, masa inerţială 140
6.4.5 Forţa masică 140
6.5 Statica 141
6.5.1 Compunerea forţelor paralele 142
6.5.2 Problemă rezolvată 142
6.6 Mişcarea pe planul înclinat 144
6.7 Sisteme echivalente de forţe 146
6.8 Mecanică relativistă 148
Cuprins

viii
6.9 Transformările lui Lorentz 150
6.9.1 Consecinţe ale transformărilor lui Lorentz: 153
6.10 Elemente de dinamică relativistă 154
6.11 Test de autoevaluare 6.1 156
6.12 Lucrări practice 156
6.13 Răspunsuri la testul de autoevaluare 157
6.14 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 158
6.15 Lucrare de verificare 6 159
6.16 Bibliografie 160

OSCILAŢII, UNDE, ACUSTICĂ 161
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 Oscilaţii. Unde. Acustică 162
7.2. Oscilatori. Oscilaţii armonice simple 162
7.2.1. Descrierea oscilaţiilor 162
7.2.2. Mişcarea armonică simplă 168
7.2.3. Mişcarea armonică 171
7.2.4. Exerciţii 174
7.3. Oscilaţii amortizate 176
7.4. Oscilaţii forţate sau oscilaţii întreţinute 178
7.5. Rezonanţa 180
7.6. Compunerea oscilaţiilor armonice. 181
7.6.1. Test de autoevaluare 7.1 184
7.6.2. Lucrare practică 185
7.7. Unde elastice 186
7.7.1. Unda plană progresivă neatenuată 188
7.7.2. Deformaţia solidelor produsă de unde 189
7.8. Ecuaţia undelor 191
7.8.1. Viteza undelor în solide 192
7.8.2. Densitatea şi fluxul de energie al undelor 193
7.9. Interferenţa 195
7.9.1. Dispersia. Viteza de grup 197
7.10. Absorbţia undelor 198
7.11. Acustica 199
7.12. Coarda vibrantă 200
7.13. Tuburi sonore 202
7.13.1.Nivelul sonor 203
7.13.2.Intensitatea sunetului 204
7.13.3.Testul de autoevaluare 7.2 211
7.14. Răspunsuri la testele de autoevaluare 212
7.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 213
7.16. Bibliografie 214
7.17. Lucrare de verificare 7 214





Cinematica

1
Unitatea de învăţare 1
.CINEMATICA

Cuprins Pagina
1. 1.CINEMATICA 1
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1- Cinematica 2
1.2. Scalari şi vectori 2
1.3. Sistem de referinţă 6
1.4. Ecuaţia de mişcare 8
1.5. Viteza 9
1.6. Problemă rezolvată 13
1.7. Test de autoevaluare 1.1 14
1.8. Lucrare practică 15
1.9. Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1 15
1.10. Lucrare de verificare 1 16
1.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 17
1.12. Bibliografie 18










Gândeşte-te cum se mişcă automobilul urmărit faţă de marginile şoselei; gândeşte-te
şi la mişcarea maşinii poliţiei. Gândeşte-te cum se mişcă cele două maşini una faţă
de alta. Gândeşte-te şi la felul în care se mişcă omul şi la modul în care se mişcă
umbra acestuia.


Cinematica

2
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1- Cinematica



1.2. Scalari şi vectori
În practică (şi în fizică, desigur) se constată că unele noţiuni sau unele
efecte nu sunt suficient caracterizate prin "mărimea" mărimilor
respective. Este cazul cel mai evident al vitezei. Este important cât de
repede se mişcă un autoturism, dar nu ne este indiferent dacă vine spre
tine sau se îndepărtează. La fel cum nu este indiferent dacă vine direct
spre tine sau va trece pe alături.

Te va interesa deci - pentru o caracterizare completă a unor mărimi - şi
direcţia, dar şi sensul său (al vitezei în exemplificarea de mai sus).
Acest fel de mărimi fizice, caracterizabile neapărat prin modul (fără
modul restul discuţiei dispare, un vector zero nu are nici direcţie, nici
sens) dar şi prin direcţie şi prin sens, şi câteodată şi prin punctul de
aplicaţie, sunt mărimi vectoriale.










În fizica şcolară vectorii la care punctul de aplicaţie este important am
putea spune că nu apar. Totuşi greutatea este prin excelenţă un vector
Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :

să descrii o mişcare uniformă folosind limbajul adecvat

să defineşti viteza medie

să ştii ce este viteza momentană

să defineşti mişcarea accelerată

să poţi face măsurările necesare şi să calculezi viteza
medie a unui vehicul.

Scalarii sunt mărimi perfect caracterizate printr-un singur număr
– valoarea lor
Vectorii sunt mărimi fizice care sunt caracterizate prin modul
direcţie şi sens. Uneori descrierea presupune cunoaşterea
punctului de aplicaţie al vectorului
Cinematica

3
care se aplică în centrul de greutate chiar dacă în mai toate
problemele este perfect reprezentat ca un vector alunecător.

Un vector alunecător este vector care poate fi aşezat oriunde pe
dreapta lui suport (dar nu pe o dreaptă paralelă cu aceasta - o
dreaptă translatată) fără a modifica efectul său. Greutatea este din
acest punct de vedere un perfect vector alunecător pentru problemele
din şcoală. Însă greutatea se aplică în acelaşi punct şi dacă rotim
corpul, şi anume în centrul său de greutate, invariant pentru o
anumită geometrie a corpului.

Dar cel mai frecvent vector cu punct de aplicaţie, chiar dacă trece
nebăgat în seamă, este vectorul de poziţie, a cărui origine porneşte
din originea axelor alese.

În oricare domeniu de activitate există un „jargon specific”. Cuvintele
pot avea înţelesuri speciale. Scrierea este una dintre „sculele” cele mai
importante pentru meseria de profesor. Să nu pierzi niciodată din
vedere proprietatea cuvintelor pe care le foloseşti când vorbeşti sau
scrii.
În şcoala românească vectorii se notează cu săgetă superioară. Merită
"un răgaz" pentru acest detaliu, care creşte eleganţa exprimării dar şi
impune o anumită ţinută. Pe de altă parte o simplă liniuţă deasupra
înseamnă altceva, valoarea medie.

Pentru a evita multe confuzii dar şi din observaţia că prescurtările sunt
adeseori sursele unei învăţări mai dificile, am folosit indicii explicativi
exprimaţi complet. Acolo unde am considerat util – dar neapărat numai
acolo – am pus paranteze însoţite de indicii explicativi, de exemplu
(v
2
)
mediu

sau altceva.
Adeseori în aceeaşi expunere sau în aceeaşi rezolvare apare T,
tensiunea în fir şi T, perioada de oscilaţie, dar poţi nota, fără jenă,
T
tensiune
respectiv T
perioadă
L

, aceasta pentru a nu strica unele notaţii
tradiţionale şi sugestive de altfel. Situaţii asemănătoare , care trebuie
semnalate pentru a elimina confuzia sunt numeroase. De exemplu L
pentru lucru mecanic şi L pentru modulul vectorului moment cinetic,
etc. (Densitatea şi rezistivitatea, sunt ambele notate de regulă cu litera
grecească rho ρ ; viteza luminii, căldura specifică şi viteza sunetului se
notează toate cu c, etc.) De regulă se acordă prioritate notaţiei proprii
capitolului respectiv iar celelalte mărimi se notează diferit ori cu indicii
explicativi până la eliminarea oricărei confuzii.

Abuzul de "o aceiaşi literă" repetată pentru diferite mărimi poate fi şi cu
efecte negative. Trebuie o măsură, un echilibru. Chiar dacă ar putea fi
un "conflict" cu alte stiluri, stilul ermetic sau grăbit nu este pentru acest
nivel de pregătire, încă! Scrierea cu calculatorul, în "office" aduce acest
stil, lax şi imprecis, foarte la îndemână.

În textele tipărite se foloseşte adesea litera îngroşată (bold, al din)
pentru vectori, dar acest mod este în mod evident un handicap pentru
scrierea cu creta pe tablă (şi la fel pentru cel care transcrie şi îşi ia
notiţe). Pentru eleganţa demonstraţiilor sau rezolvărilor, pentru
Asigură-te
de fiecare
dată că ai
clarificat
notaţiile
până la
eliminarea
oricărei
confuzii
V


Vector
Pentru
caracterizare
- Modul
- Direcţie
- Sens
- Punct de
aplicaţie
Vectorul
alunecător
poate
aluneca pe
dreapta lui
suport
dar nu pe o
dreaptă
paralelă cu
aceasta
M

Valoare
medie
Cinematica

4
consecvenţă şi coerenţă, este preferabil ca şi pe figuri mărimile
vectoriale să fie desenate ca vectori. Astfel mărimile vectoriale vor fi
mai bine ancorate în cunoştinţele elevilor.
Mărimile scalare le operezi cu regulile de calcul algebric. Cu vectorii
lucrurile sunt un pic mai complicate. Îţi reamintesc că – de exemplu –
pentru vectori ai trei tipuri de înmulţiri.
 Înmulţirea cu un scalar – operaţie în care rezultatul multiplicării
vectorului v

(care are modulul v )cu scalarul λ produce un vector
cu aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu vectorul multiplicat dar cu
modulul multiplicat.
λ λ ⋅ = ⋅ v v

( 1.1)
 Înmulţirea scalară a doi vectori – operaţie care la aplicarea între
vectorii
1
v şi
2
v ale căror direcţii fac unghiul θ produce un scalar
a cărui valoare este
θ cos
2 1 2 1
⋅ ⋅ = ⋅ v v v v ( 1.2)
 Înmulţirea vectorială a doi vectori - operaţie care la aplicarea
între vectorii
1
v şi
2
v având acelaşi punct de aplicaţie, ale căror
direcţii fac unghiul θ , produce un vector perpendicular pe planul
vectorilor înmulţiţi, cu sensul dat de regula burghiului drept şi cu
modulul
θ sin
2 1 2 1
⋅ ⋅ = × v v v v ( 1.3)










Produsul vectorial, acolo unde se poate aplica este un mod de tratare
foarte util, foarte "puternic". Pentru că oferă în formule răspunsul
referitor nu numai la mărimea cerută dar şi la direcţie şi sens. Dacă
"locul" o permite acest mod de învăţare poate fi util şi mai departe.
Produsul vectorial a fost definit de matematicieni pentru aşezarea
"coadă-coadă" a vectorilor. Pentru fizician este ceva mai comod
deoarece sensul de rotaţie pe care l-ar provoca forţa din momentul
forţei (prin momentul forţei) coincide chiar cu sensul produsului
vectorial. Sub acest aspect şi profitând de această "facilitate" produsul
vectorial poate fi mai uşor asimilat.
M r F b F = × = ×
�  � ��
�
( 1.49

Totuşi, măcar la un moment dat, definiţia adevărată – integrală –
trebuie enunţată. Este cazul cu orice noţiune pe care o introducem şi o
folosim în formă prescurtată.
Regula burghiului drept
Roteşte primul vector din produs către al doilea vector
din produs pe drumul cel mai scurt. Sensul de
deplasare al unui burghiu obişnuit (sau şurub
obişnuit) rotit în acelaşi sens este sensul vectorului
produs vectorial

Cinematica

5
Elevul nu trebuie să rămână pentru mai târziu cu un izvor de confuzii. Şi
nici să creadă că a fost înşelat de cel care l-a instruit. Cu riscul să nu
înţeleagă imediat el trebuie să "audă" adevărata exprimare, desigur la
nivelul său sau cât mai pe limba lui.
Ia ca pildă momentul forţei – cauza rotirii volanului de automobil. Pentru
această situaţie produsul vectorial se defineşte ca acel vector de modul
α sin ⋅ ⋅ = r F M
de direcţie perpendiculară pe planul definit de vectorii r (vectorul de
poziţie al punctului de aplicaţie al forţe) şi forţa F (două drepte definesc
un plan) şi de sens dat de sensul de înaintare al şurubului (sau
burghiului) drept dacă rotim primul vector peste al doilea, pe drumul cel
mai scurt. Drumul cel mai scurt se referă la unghiul mai mic de 180
grade dintre vectori. Urmăreşte ilustrarea produsului vectorial din figura
de mai jos

Figura 1.1




A B B A × − = × ( 1.5)

Primul pest e al doi lea, se referă la ordinea în care sunt scrişi în
formula vectorială. Primul peste al doi lea arată că altfel s-ar schimba
sensul vectorului produsul vectorial. Produsul vectorial este
anticomutativ şi deci este important să păstrăm şi în exprimarea orală
ordinea factorilor: momentul forţei este produsul (vectorial) dintre braţ
şi forţă.







Produsul vectorial este anticomutativ
Cinematica

6









Burghiul stâng este mai rar, dar se întâlneşte în trusele pentru
extragerea şuruburilor rupte. Şurubul stâng este ceva mai răspândit, şi
poate fi exemplificat la întinzătoarele de la plasa de volei sau de tenis
dar şi ca piesă utilă în gospodărie. Dar cel mai sigur mod de exersare a
rotaţiei în sensul "drept” este permis de tirbuşon. Tirbuşonul stâng nu
există decât doar ca şotie.
În zilele noastre robinetul care era sursa principală de rotaţii drepte a
cam dispărut, dar a apărut butelia de apă minerală care poate fi iar o
sursă de a exersa rotaţia dreaptă. O definiţie lungă dar cu anumită
morală a ei. Permite implementarea unui mod riguros de exprimare sau
cel puţin mai atent.
Uite, că mai pot fi şi capcane!

1.3. Sistem de referinţă

Cinematica studiază mişcarea în spaţiu şi timp, abstracţie făcând de
cauzele mişcării. Deplasarea unui corp are loc în raport cu alte corpuri.
Fără aceste alte corpuri nu se poate vorbi de deplasare, care este
întotdeauna relativă. Nu se poate vorbi de poziţie într-un spaţiu absolut,
independent de corpurile aflate în el, ci numai de poziţie faţă de alte
corpuri. Corpul, care se consideră prin convenţie fix şi faţă de care se
studiază deplasarea altor corpuri, se numeşte corp de referinţă, de
exemplu, Pământul sau Soarele.
În figura 1.2 poţi observa mişcarea Pământului într-un sistem de
referinţă legat de Soare.

Figura 1.2
De corpul de referinţă este legat rigid un sistem de coordonate, de
exemplu, un sistem cartezian (ortogonal) de trei axe.
Punctul P din camera figurată în imaginea 1.3 are poziţia determinată
de cele trei coordonate carteziene ale sale.
Burghiu dr ept sau şurub drept se înşurubează la rotirea spre
dreapta. Este şurubul normal. Există şi burghiu st âng sau şurub
stâng care avansează la rotirea spre stânga. Caută un pix sau un
stilou şi înşurubează-i capacul . Obiectul tău este aproape sigur un
şurub drept

Cinematica

7

Figura 1.3
Bornele unei şosele reprezintă un sistem de referinţă cu o singură
dimensiune. legat de Pământ .
Reţine că am imaginat un sistem în care putem analiza mişcarea
Pământului dar că pentru mişcarea automobilelor am considerat un
sistem de referinţă pentru care Pământul este referenţialul fix.

Figura 1.4
Sistemul de coordonate pentru măsurarea poziţiei şi ceasornicul pentru
măsurarea timpului constituie un sistem de referinţă sau reper.







Referenţial = Sistem de coordonate pentru determinarea
poziţiei + ceasornic pentru măsurarea timpului
Cinematica

8
Mişcarea unei corp arată diferit în sisteme de referinţă diferite, de
exemplu în sistemul de coordonate propriu, adică în sistemul de
coordonate legat rigid de corp, acesta este în repaus. Practic, se alege
întotdeauna un sistem de referinţă astfel încât fenomenul studiat să
arate cât mai simplu.
Din punct de vedere al dinamicii, se evidenţiază o clasă foarte
importantă de sisteme de referinţă, numite inerţiale.

O primă simplificare în studiul mişcării corpurilor materiale este
neglijarea deformării corpului, adică considerarea corpului rigid
(distanţele mutuale dintre părţile corpului sunt presupuse fixe). A doua
simplificare este neglijarea dimensiunilor şi rotaţiilor proprii. Acesta este
punctul material, caracterizat numai prin masa sa.
În cinematică, masa nu interesează, de aceea punctul material devine
mobil, adică un punct geometric în mişcare. Un corp oarecare poate fi
considerat ca un sistem de puncte materiale.
În mişcarea de translaţie, toate punctele corpului se mişcă identic, ca
pe nişte linii paralele între ele, de aceea mişcarea unui singur punct al
corpului caracterizează pe deplin mişcarea întregului corp, indiferent de
dimensiunile acestuia, deci poţi aplica modelul punctului material.
1.4. Ecuaţia de mişcare

Se numeşte traiectorie linia sau curba descrisă de mobil în timpul
mişcării sale, adică locul geometric al punctelor prin care trece mobilul.
Poziţia mobilului la un moment dat t este determinată de coordonatele
sale, de exemplu x, y, z într-un sistem de coordonate ortogonal sau
altfel, de vectorul de poziţie r

, ale cărui proiecţii (componente) pe axele
Oxyz sunt tocmai coordonatele x, y, z:
k z j y i x r
  

+ + = , ( 1.6)
2 2 2 2
z y x r + + = ( 1.7)
unde k , j ,
  
i sunt versorii axelor - vectori cu direcţia şi sensul axelor şi
de modul unitar
1 = = = k j i
  
. ( 1.8)
Conform principiului perfectei localizări, se presupune că punctul
material descrie o traiectorie continuă bine determinată, că în fiecare
moment ocupă pe traiectorie o poziţie bine determinată şi că aceasta
variază continuu în timp. Aceasta înseamnă că coordonatele punctului
material x, y, z sunt funcţii finite, uniforme şi continue de timp:

) ( ) ( ) ( ) (
3 2 1
t r k t f j t f i t f k z j y i x r

     

= + + = + + = . ( 1.9)

Ecuaţia de mai sus se numeşte ecuaţia cinematică a mişcării şi
reprezintă ecuaţia parametrică a traiectoriei, în care parametrul este
timpul. Mişcarea poate fi descrisă de asemenea de relaţia: s=f(t), unde
s este coordonata curbilinie a mobilului, adică lungimea arcului de
traiectorie.
Cinematica

9
1.5. Viteza

Viteza medie pe o porţiune de traiectorie de lungime ∆s, parcursă în
intervalul de timp ∆t, se defineşte prin raportul:
t
s
v


= . ( 1.10)
Viteza instantanee sau momentană la momentul t se obţine trecând la
limită:
s
dt
ds
t
s
v
t
def

= =


=
→ ∆ 0
lim , ( 1.11)
adică se obţine prin derivarea coordonatei curbilinii s în raport cu timpul.
Dacă pe o traiectorie oarecare se parcurg distanţe egale în intervale de
timp egale, mişcarea se numeşte uniformă pe traiectorie sau curbilinie
uniformă. În figura 1.5 este prezentată mişcarea uniformă a unei maşini
pe un drum cu dealuri şi văi

Figura 1.5
În figura 1.6 este prezentată o mişcare uniformă pe o traiectorie
rectilinie

Figura 1.6
În cazul mişcării uniforme :
( )
∫ ∫
− + = ⇒ = ⇒ = = =


0 0
s s(t) vdt ds t t v
dt
ds
v const
t
s
, ( 1.12)
unde s
0
este coordonata la momentul iniţial t
0
Acest : (t + t
.
0

) reprezintă durata efectivă a respectivei mişcări şi de cele
mai multe ori putem nota cu t.
Fixarea convenabilă a poziţiei unui punct material este legată de o
alegere bună a coordonatelor. Sistemele de coordonate nu sunt
neapărat carteziene, cu trei axe reciproc perpendiculare. Figurile 1.7 şi
1.8 prezintă posibilitatea fixării poziţiei aceluiaşi punct prin coordonatele
sale carteziene (proiecţiile ( ) z y x , , ale poziţiei sale pe cele trei axe
Cinematica

10
reciproc perpendiculare) care au versorii ( ) k j i
  
, , dar şi în coordonate
cilindrice ( ) z r , ,θ în sistemul cu versorii ( ) k e e
r
, ,
θ



Figura 1.7


Figura 1.8
Direcţiile axelor de coordonate alese, permit şi urmărirea altor
caracteristici ale mişcării unui punct material. În figura de mai jos este
prezentată traiectoria unei pietre pe care o arunci oblic. În imagine sunt
prezentate de asemenea
 Viteza pietrei (şi pe componente) la diferite momente ale mişcării
 Acceleraţia gravitaţională imprimată de Pământ pietrei în timpul
mişcării


Cinematica

11

Figura 1.9


Figura 1.10
În figura 1.10 este prezentat modul în care - grafic – sunt corelate
poziţia, distanţa parcursă şi viteza unui mobil aflat într-o mişcare
oarecare.
Vectorul deplasare este prin definiţie
r r r
  
− = ∆ ' . ( 1.13)
Vectorul viteză medie v

se defineşte prin raportul:
t
r
v


=


( 1.14)
şi are direcţia vectorului deplasare. La limită, obţii vectorul viteză
instantanee sau momentană:
r
dt
r d
t
r
v
t
def


 

= =


=
→ ∆ 0
lim . ( 1.15)
Vectorul viteză este derivata vectorului de poziţie în raport cu timpul.
Cinematica

12
Vectorul viteză momentană are direcţia tangentei la traiectorie (este
tangent la traiectorie).

Figura 1.11
În desenul de mai sus ţi se sugerează o kinogramă a paşilor pe care îi
faci când studiezi o mişcare
 Alegi sistemul de referinţă pe care îl socoteşti potrivit
 Reprezinţi vectorul de poziţie al poziţiei de plecare şi cel al
poziţiei de sosire.
 Analizezi în ce măsură modulul diferenţei vectorilor de poziţie
coincide cu distanţa parcursă
 Defineşti vitezele utile
Pentru mingea care „ţopăie„ în figura 1.12, deplasarea pe orizontală
este complet diferită de distanţa parcursă.

Figura 1.12
Pentru bila care cade pe verticală reprezentată în figura 1.13 vitezele
determinate la momente diferite diferă între ele. Cu cât distanţa
parcursă este mai mare cu atât viteza are modul mai mare.

Figura 1.13
Cinematica

13
La limită lungimea arcului de curbă ds coincide cu lungimea coardei
subîntinse r d

, De exemplu la cerc de raza R:
1
2
sin 2
lim
2
sin 2
lim lim
0 0 0
=


=


=


=
→ ∆ → ∆ → ∆
θ
θ
θ
θ
θ θ
R
R
s
r
ds
r d
s
 
, ( 1.16)

unde ∆θ este unghiul la centru (în radiani) al coardei de lungime
2
sin 2
θ ∆
R care subîntinde arcul de lungime R∆θ,. Din acest motiv
rezultă că derivata
ds
r d

, având modulul 1, trebuie să fie un versor notat
t

, şi anume versorul direcţiei tangente la curbă în sensul creşterii
coordonatei s:
t
ds
r d

 
= =
dt
r d
, 1 . ( 1.17)
Prin urmare:
t v
dt
ds
ds
r d
dt
r d
v

 

= = = , ( 1.18)
vectorul viteză este tangent la traiectorie şi îndreptat în sensul mişcării.
Viteza pe traiectorie s

este componenta vectorului viteză v

pe direcţia
tangentei t

:
v s v unde ,




± = = = t v v . ( 1.19)

1.6. Problemă rezolvată

În mişcarea rectilinie direcţia vectorului viteză este fixă. Fie mişcarea
rectilinie uniformă, const v =

. Atunci:
( )

− + = + = ⇒ = ⇒ =
t
t
t t v r dt v r r dt v r d
dt
r d
v
0
0 0 0
      


. ( 1.20)
Aceasta este forma vectorială a legii de mişcare rectilinie uniformă. Pe
componente, proiectând ecuaţia vectorială pe axe într-un sistem de
coordonate cartezian, avem:
( )
( )
( )





− + =
− + =
− + =
0 0
0 0
0 0
z
,
,
t t v z
t t v y y
t t v x x
z
y
x
( 1.21)
care reprezintă ecuaţiile cinematice ale mişcării uniforme şi în acelaşi
timp ecuaţiile parametrice ale traiectoriei, o linie dreaptă în spaţiu, sau
în plan, după caz.


Cinematica

14




1. Ce este punctul material?
2. Cum defineşti traiectoria?
3. Defineşte viteza medie şi viteza momentană.
4. Care este unitatea de măsură a vitezei în SI? Ce unităţi
derivate mai cunoşti?



5.
Pietonul din figură se deplasează rectiliniu uniform . Umbra
capului lui se deplasează rectiliniu uniform? Are umbra lungime
constantă?
1.7. Test de autoevaluare 1.1
Răspunde la următoarele întrebări:









Răspunsurile le găseşti la pagina 15

Cinematica

15



1. Punctul material este un model utilizat în fizică, atunci când putem
neglija dimensiunile unui corp. Punctul material este un punct (deci
fără dimensiuni) care conţine întreaga masă a corpului

2. Se numeşte traiectorie linia sau curba descrisă de mobil în timpul
mişcării sale

3. Viteza medie pe o porţiune de traiectorie de lungime ∆s, parcursă
în intervalul de timp ∆t, se defineşte prin raportul:
t
s
v


= . Viteza
instantanee sau momentană la momentul t se obţine prin derivarea
coordonatei curbilinii s în raport cu timpul:
def
ds
v s
dt
= = =  .

1.8. Lucrare practică
Această lucrare o poţi realiza la tine acasă, pe câmp, pe şosea sau
într-un laborator. Scopul ei este să determini viteza medie a unui mobil
(un vehicul, o bicicletă, un tractor, un autobuz etc., un melc!!!).

Prin definiţie viteza medie este spaţiul total parcurs, aşa cum este el
făcut, din bucăţele, împărţit la durata totală a parcursului (la timpul
total).

A. Dacă eşti într-un vehicul, un mod eficient ar fi să te raportezi la
nişte distanţe cunoscute, - cele dintre bornele kilometrice.
B. Atunci viteza medie va fi distanţa parcursă împărţită la timpul
dintre două borne, consecutive sau nu.
C. În cazul când observi mişcarea din afară, - mişcarea melcului de
pildă, poţi alege noi repere. Două linii, doi copaci, Este esenţial
să poţi măsura distanţa dintre repere.
D. Cronometrul poate fi un ceas, un telefon mobil sau chiar un
cronometru.
E. O recomandare ar fi să calculezi viteza atât în metri pe secundă
cât şi în kilometri pe oră.
F. Care crezi că ar fi cea mai potrivită unitate în cazul melcului?
G. Care ar fi modul de a apropia viteza medie de cea instantanee?

1.9. Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1





Cinematica

16



























1.10. Lucrare de verificare 1
Rezolvă cerinţele de mai jos şi trimite tutorelui rezultatele pe care le
consideri corecte.


























C
C
C
o
o
o
n
n
n
t
t
t
i
i
i
n
n
n
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


4. Unitatea de măsură în SI a vitezei este ms
-1
. O unitate de
măsură uzuală este kmh
-1
. prin derivarea coordonatei
curbilinii s în raport cu timpul. Transformarea dintr-o unitate
în cealaltă se face:


1000m km m
h 3600s s
1
1 1
3, 6
= = .

1000m km m
h 3600s s
1
1 1
3, 6
= = .
5. Da. Viteza sa este
om
om stâlp
stâlp
v
h h
h


Nu. Lungimea umbrei creşte uniform după regula
t v
h h
h
l
om
om stâlp
om


=


1. Pornind de la acceleraţia constantă, găseşte :
Legea de mişcare x = x(t); (1 punct)
Legea vitezei v = v(t) ; (1 punct)
Prin particularizare legea pentru mişcarea uniformă. (1 punct)

2. Un mobil, pornind fără viteză iniţială, parcurge in prima
secundă 1m, in a doua secundă 2m, … , în a n-a secundă parcurge n
metri. Este această mişcare uniform accelerată? (3 puncte)

3. Efectuează lucrarea practică. Redactează – folosind un
program de editare de texte – un protocol al lucrării tale în care
prezintă rezultatele măsurătorilor şi calculele asociate . (3 puncte)

Notă: Se va acorda un punct din oficiu
Total 10 puncte
Cinematica

17
1.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie


















































Termeni şi expresii cheie

 Mărimi scalare;mărimi vectoriale;
 Sistem de referinţă;
 Solid rigid;punct material;
 Traiectorie;
 Ecuaţie de mişcare;
 Viteză medie; viteză momentană;
Formule cheie
 Produsul scalar a doi vectori θ cos
2 1 2 1
⋅ ⋅ = ⋅ v v v v ;

 Produsul vectorial a doi vectori
2 1
v v ×
θ sin
2 1 2 1
⋅ ⋅ = × v v v v ;
 Vectorul deplasare r r r
  
− = ∆ ' ;

 Vectorul viteză medie
t
r
v


=


;

 Vectorul viteză momentană r
dt
r d
t
r
v
t
def


 

= =


=
→ ∆ 0
lim ;
Cinematica

18
1.12. Bibliografie

1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a),
pag. 9-15

2. A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a
IX-a, Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 5-9

3. ***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 3-4, 9-13

Mişcarea curbilinie

19
Unitatea de învăţare 2
2. MIŞCAREA CURBILINIE

Cuprins Pagina
MIŞCAREA CURBILINIE 19
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 20
2.2. Acceleraţia 20
2.3. Problemă rezolvată 24
2.4. Mişcarea circulară 25
2.4.1 Mişcarea circulară uniformă 25
2.4.2. Mişcarea circulară neuniformă 26
2.5. Test de autoevaluare 2.1 29
2.6. Produsul scalar şi produsul vectorial 30
2.7. Derivata unui vector. Formulele Poisson 31
2.8. Pendulul conic 32
2.8.1. Problemă rezolvată 33
2.9. Aruncarea pe oblică 33
2.9.1. Probleme rezolvate 35
2.10. Cinematica solidului rigid 36
2.10.1.Translaţia şi rotaţia 37
2.10.2.Distribuţia vitezelor 37
2.11. Lucrare practică 39
2.12. Test de autoevaluare 2.2 40
2.13. Răspunsuri la testele de autoevaluare 41
2.14. Lucrare de verificare 2 43
2.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 44
2.16. Bibliografie 44





Trenuleţul din montagne russe, bila atârnată de un fir sau un satelit care se roteşte în jurul
Pământului se află în cursul mişcărilor pe traiectorii circulare sau care pot fi asimilate unor
cercuri. Gândeşte-te la vitezele pe care le au obiectele desenate . Gândeşte-te la aceste
viteze ca la vectori – adică descrieţi-le cu modul, direcţie şi sens

Mişcarea curbilinie

20
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2


Viteza este tangentă la traiectorie . Pentru mişcarea pe traiectorii
liniare, o eventuală variaţie a vitezei nu se poate referi decât la modulul
acesteia. Dacă mişcarea unui mobil se face pe o traiectorie curbilinie ,
viteza variază chiar dacă – de exemplu – modulul său rămâne constant.
Mărimea care descrie variaţia vitezei, acceleraţia, devine esenţială
pentru descrierea mişcării.

2.2. Acceleraţia

Măsura variaţiei, atât ca mărime cât şi ca direcţie, a vectorului viteză
este vectorul acceleraţie. Analog vectorului viteză, se defineşte
acceleraţia medie şi instantanee (momentană), astfel:
v
dt
v d
t
v
a
t
v
a
t
def


 



= =
A
A
= ¬
A
A
=
÷ A 0
lim ( 2.1)
r
dt
r d
dt
r d
dt
d
dt
v d
a
2
2
 

  

= =
|
.
|

\
|
= = ( 2.2)
sau
¦
¹
¦
´
¦
= =
= =
= =
z v
y v
x v a
z
y
x x
  
  
  
z
y
a
, a
,
( 2.3)
adică acceleraţia este derivata de ordinul întâi a vitezei sau derivata de
ordinul doi a vectorului de poziţie în raport cu timpul t. În timp ce viteza
este întotdeauna tangentă la traiectorie şi are sensul mişcării,
acceleraţia în mişcarea curbilinie este întotdeauna orientată spre
Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :
să caracterizezi o mişcare circulară folosind un limbaj
fizic adecvat;

să determini perioada de rotaţie, frecvenţa şi
viteza unghiulară în mişcarea circulară uniformă;

să cunoşti expresia matematică a acceleraţiei centripete;

să descrii mişcarea circulară neuniformă;

să deduci caracteristicile mişcărilor în câmp gravitaţional
uniform, pe traiectorii parabolice, datorate aruncării
corpurilor;

să descrii diverse mişcări reale pe traiectorii curbilinii.
Mişcarea curbilinie

21
"interiorul" traiectoriei, adică spre partea concavă a traiectoriei, partea
spre care se roteşte vectorul viteză.
Numai în mişcarea circulară uniformă, acceleraţia este strict
perpendiculară pe traiectorie – şi spre interior, desigur; numele
său pentru această situaţie – acceleraţie centripetă – înseamnă
„orientată către centrul traiectoriei”.
Dacă viteza pe traiectorie v variază cu cantităţi egale în intervale de
timp egale, mişcarea se numeşte uniform variată pe traiectorie sau
curbilinie uniform variată şi acceleraţia a
tangeţială
este constantă; se poate
determina viteza, după cum urmează. Din
cons a
dt
dv
t
= = ( 2.4)
rezultă
( )
} }
÷ + = ¬ =
0 0
t t a v v dt a dv
t t
( 2.5)
şi de asemenea
( ) ( )
} }
÷ + ÷ + = ¬ =
2
0 0 0 0
2
1
t t a t t v s s vdt ds
t
( 2.6)
Eliminând timpul t, între expresiile de mai sus, vei obţine formula
generală a lui Galilei:
( )
0 t
2
0
2
s s a 2 v v ÷ + = , ( 2.7)
Poţi găsi o relaţie utilă eliminând acceleraţia:
( ) ( )
2
v v
v , t t v s t t
2
v v
s s
0
0 0 0
0
0
+
= ÷ + = ÷
+
+ = . ( 2.8)
Unitatea de măsură în S.I. pentru acceleraţie este egală cu acceleraţia
unui mobil în mişcare uniformă variată, a cărui viteză creşte cu o unitate
(1ms
-1
) într-un interval de timp egal cu unitatea (1s):
| |
| |
| |
SI in
s
m
1
t
v
a
t
v
a
2
= = ¬
A
A
= . ( 2.9)

Figura 2.1
Mişcarea curbilinie

22
În figura 2.1 este reprezentat un mobil aflat pe traiectoria sa în două
poziţii succesive , apropiate, caracterizate prin vectorii de poziţie
a
r şi
respectiv
b
r . Tangentele la traiectorie în cele două puncte sunt figurate
ca vectorii
a
t respectiv
b
t . Pentru traiectoria curbă, prin definiţie,
curbura este:
| |
m
rad
C ,
d
ds
C
1
R
ds
d
s
lim C
0 s
def
=
u
= = ¬
u
=
A
u A
=
÷ A
( 2.10)
unde Au este unghiul (în radiani) dintre două tangente duse în două
puncte aflate la distanţa curbilinie As între ele, iar R este raza de
curbură. Ai putea considera că dacă punctele de pe traiectorie sunt
foarte apropiate, există cu certitudine un cerc care se suprapune perfect
pe traiectorie – pentru zona celor două puncte. Cercul despre care se
poate spune că reprezintă local traiectoria se numeşte cerc oscilator.
Centrul cercului oscilator este centrul local de curbură al traiectoriei.
Raza acestui cerc este raza de curbură locală a traiectoriei. Nu
confunda punctul O cu centrul sistemului de axe de coordonate.
Originea sistemului este fixă. Pentru fiecare mică porţiune din traiectorie
există o rază de curbură şi un centru local diferite de cele ale altor mici
zone de traiectorie.
Normala la curbă (adică perpendiculara pe tangenta la curbă), se
numeşte normala principală (versorul normalei n

fiind îndreptat spre
centrul de curbura C). Normala la curbă, perpendiculară pe planul
curbei, se numeşte binormală, versorul ei se alege conform produsului
vectorial:
n t b
def

 
× = . ( 2.11)
Astfel, în fiecare punct al curbei poţi defini un triedru ortogonal ( ) b n t



, ,
numit triedru principal, natural sau triedru Frenet.

Figura 2.2

Imaginează-ţi în figură două poziţii succesive foarte apropiate ale
punctului P. Desigur, poţi înţelege că
Mişcarea curbilinie

23
0 cand 1
2
2
sin
2
sin 2
÷ A ÷
A
A
=
A
A
=
A
A
u
u
u
u
u
u
t
t


, ( 2.12)
prin urmare derivata
u d
t d

, având modulul 1, este un versor. Prin urmare,
în modul, direcţie şi sens:
n
d
t d t

 
= =
A
A
÷ A
u u
u 0
lim , ( 2.13)
R
n
n C
ds
d
d
t d
ds
t d


 
= = =
u
u
. ( 2.14)
Relaţia este cunoscută ca prima formulă a lui Frenet.

Un vector variabil u

, de modul constant, de exemplu un versor, nu se
poate decât roti, deci ducându-l dintr-un punct fix, vârful său descrie o
curbă situată pe o sferă de rază egală cu modulul vectorului. La limită,
variaţia u

A a vectorului de modul constant, devine du

, deci
perpendiculară pe vector. Poţi înţelege afirmaţia de mai sus dacă ai în
vedere că triunghiul isoscel care are două laturi de lungime u şi o latură
de lungime foarte : mică du are - practic – unghiul din vârf extrem de
mic şi , implicit la bază , unghiuri (ambele) drepte - ca în figura 2.3..


Figura 2.3
u u d deci , 0
     
± = ÷ = · u d u const u u . ( 2.15)
Analog demonstraţiei date pentru versorul t

rezultă că diferenţiala
oricărui versor este egală în modul cu unghiul de rotaţie a versorului
( u d t d =

), iar ca direcţie este perpendiculară pe versor, adică derivata
unui versor în raport cu unghiul de rotaţie este un versor perpendicular
pe versorul iniţial

|
|
.
|

\
|
± = t n
d
t d



u
. ( 2.16)
Derivând, avem:
Mişcarea curbilinie

24
n t
a a n
R
v
t v s
ds
t d
v t v t v t v v a
  

 



 


 
+ = + = + = + = =
2
( 2.17)
Vectorul astfel definit este acceleraţia instantanee care are
componentele figurate în imaginea de mai jos

Figura 2.4

¦
¹
¦
´
¦
÷ =
= =
0 a , a
,
b
2
n
R
v
s v a
t
  
( 2.18)
Prin urmare, în fiecare moment vectorul acceleraţie se află în planul
traiectoriei şi se descompune într-o componentă tangenţială, adică
paralelă cu vectorul viteză, şi o componentă normală la traiectorie,
îndreptată spre centrul de curbură, numită şi acceleraţie centripetă.
Componenta a
t
se datorează variaţiei modulului vitezei, iar componenta
a
n
se datorează variaţiei direcţiei vitezei. O mişcare curbilinie este
întotdeauna accelerată din cauza variaţiei direcţiei vitezei.











2.3. Problemă rezolvată

Încearcă să descrii mişcarea uniform încetinită a unui mobil care se
deplasează pe o traiectorie rectilinie, utilizând cunoştinţele dobândite în
studiul mişcării curbilinii.
Raza care apare în formule
este raza locală de curbură a
traiectoriei. Traiectoria nu
este neapărat circulară
Mişcarea curbilinie

25
Ţi se propune o analiză a mişcării rectilinii uniform variate ca un caz
particular de mişcare curbilinie.
În mişcarea uniform variată rectilinie traiectoria este un cerc cu rază
infinită ,R÷· şi deci, a
normala
=0, astfel încât a
tangenţiala
coincide cu a
totală
.
În cazul a
tangentiala
<0 şi v
0
>0, mişcarea este uniform încetinită pe
traiectorie, existând un moment t
maxim
şi o distanţă maximă parcursă
s
maxim
la care corpul se opreşte (v=0):
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
+ = ÷ =
= ÷ =
¬ = + =
t t
m
t t
m
t
a
v
s
a
v
s s
a
v
a
v
t
t a v v
2 2
0
2
0
0
2
0
0
0 0
0
. ( 2.19)
2.4. Mişcarea circulară
Dacă mişcarea studiată se desfăşoară astfel încât traiectoria este un
cerc, mişcarea este numită circulară.
2.4.1. Mişcarea circulară uniformă
Dacă viteza mobilului aflat în mişcare circulară este constantă în modul,
vei numi tipul de mişcare corespunzător mişcare circulară uniformă.

Figura 2.5
Deliberat, în figura 2.4 sunt marcate numai modulele vectorilor de
poziţie şi ai vitezelor pentru mobilul aflat în mişcare circulară uniformă.

Figura 2.6
Mişcarea curbilinie

26
Viteza pe traiectorie sau viteza liniară este (R=const, este raza
traiectoriei iar u este măsurat în radiani):
R R
dt
d
dt
R d
dt
ds
v e
u u
= = = =
) (
, ( 2.20)
unde

dt
d
def
u
= e ( 2.21)
este viteza unghiulară instantanee sau momentană.
2.4.2. Mişcarea circulară neuniformă

Pentru cazul în care viteza mobilului aflat în mişcare pe o traiectorie
circulară nu are modulul constant, acceleraţia tangenţială este:
R R
dt
d
dt
dv
a
t
c
e
= = = , ( 2.22)
unde
2
2
dt
d
dt
d
def
u e
c = = ( 2.23)
este acceleraţia unghiulară instantanee în mişcarea circulară
neuniformă.
Acceleraţia normală sau centripetă este:
R v
R
v
a
n
2
2
e e = = = ( 2.24)
şi , corespunzător, acceleraţia totală:
4 2 2
n
2
t
R a a a e + c = + = . ( 2.25)
Viteza şi acceleraţia pot fi scrise vectorial dacă introducem vectorul
viteză unghiulară e

situat pe axa cercului – perpendicular pe planul
cercului – în sensul dat de regula burghiului, drept, aţa cum am mai
comentat. Atunci, vectorul acceleraţie unghiulară
dt
de
c


= va fi situat pe
aceeaşi axă, e c
 
ll
prin urmare
R v

 
× = e ( 2.26)
şi
¦
¹
¦
´
¦
÷ = ÷ = × =
× =
R
R
v
R v a
R a
n
t
 
  

 
2
2
2
e e
c
. ( 2.27)
În cazul mişcării circulare uniforme mobilul parcurge arce egale în
intervale de timp egale, Figura 2.7. reia ideile ilustrate de figura 2.4
aplicându-le cazului mişcării pe traiectorie circulară.

Mişcarea curbilinie

27
const v
t
s
= =
A
A
. ( 2.28)
Atunci
const
R
v
= = e , ( 2.29)
0 = =
dt
de
c , ( 2.30)
0 = = R a
t
c , ( 2.31)
dar
0
2
= =
R
v
a
n
: ( 2.32)
( )
0 0
t t dt
dt
d
÷ + = = ¬ =
}
e u e u e
u
. ( 2.33)

Figura 2.7
Unitatea de măsură a vitezei unghiulare este egală cu viteza unghiulară
a unui mobil care într-o mişcare circulară uniformă descrie un unghi la
centru de 1rad într-o secundă:
| |
| |
| |
SI in s
t
1 ÷
=
u
= e . ( 2.34)
Frecvenţa v sau turaţia n se exprimă cu ajutorul lui e prin:
tv = e ¬
t
e
= = v 2
2
n , ( 2.35)
| | Hz 1 s 1
1
÷ = v
÷
. ( 2.36)
Perioada (timpul unei rotaţii complete) este:
| | s 1 T ,
2 1
T =
e
t
=
v
= . ( 2.37)
Mişcarea curbilinie

28
În mişcarea circulară neuniformă e este variabil, funcţie de timp. De
exemplu, în mişcarea circulară uniform variată poţi deduce uşor relaţii
analoge celor din mişcarea liniară uniform variată :
( ),
0 0
t t const
dt
d
÷ + = ¬ = = c e e c
e
( 2.38)
( ) ( )
2
0 0 0 0
2
1
t t t t dt
dt
d
÷ + ÷ + = = ¬ =
}
c e u e u e
u
, ( 2.39)
( )
0
2
0
2
3 u u c e e ÷ + = , ( 2.40)
( ) ( )
2
unde ,
2
0
0 0 0
0
0
e e
e e u
e e
u u
+
= ÷ + = ÷
+
+ = t t t t . ( 2.41)
Numărul de rotaţii efectuate este
t
u u
2
0
÷
= N . ( 2.42)
Unitatea de măsură a acceleraţiei unghiulare este egală cu acceleraţia
unghiulară a unui mobil aflat în mişcare circulară uniform accelerată a
cărui viteza unghiulară creşte cu o unitate (1s
-1
) într-o secundă:
| |
| |
| |
2
s 1
t
÷
=
e
= c . ( 2.43)
În mişcarea circulară oarecare, forţa are componentele,
a m F


= ( 2.44)
de unde
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= = = =
= = = = = =
v m R m
R
v
m ma F
R
dt
d
m R
dt
d
m R m
dt
s d
m
dt
dv
m ma F
n n
t t
e e
u e
c
2
2
2
2
2
2
( 2.45)
iar vectorial:

¦
¹
¦
´
¦
÷ = ÷ = × =
× =
R
R
v
m R m v m F
R m F
n
t
 
 




2
2
2
e e
c
( 2.46)
şi
2
n
t
a
a
tg
e
c
= = | . ( 2.47)
În mişcarea circulară uniformă v=const, dar const v =

, deci a
t
=0 şi
F
t
=0, dar
0
2
= =
R
v
a
n
, ( 2.48)
(|=0), acceleraţia este centripetă, deci şi forţa este centripetă.
Mişcările descrise până în acest moment nu epuizează nici de departe
situaţiile posibile. Pentru amuzament , gândeşte-te cum sunt combinate
mişcări circulare şi liniare pentru furnicile din imaginile 2.8 şi 2.9.
Mişcarea curbilinie

29




1. Ce traiectorie descrie un mobil în mişcarea circulară?
2. Cum defineşti viteză unghiulară? Care este unitatea sa de
măsură în S.I.?


3. Defineşte perioada şi frecvenţa de rotaţie. Care este relaţia
dintre ele?



4. Există acceleraţie în mişcarea circulară uniformă?


5. Descrie acceleraţia unghiulară pentru mişcarea circulară
uniform accelerată










Figura 2.8

Figura 2.9
Descrierea unor mişcări mai complicate cere aprofundarea câtorva
noţiuni matematice referitoare la vectori.
2.5. Test de autoevaluare2. 1

Răspunde la următoarele întrebări:








Răspunsurile le găseşti la pagina 41
Mişcarea curbilinie

30
2.6. Produsul scalar şi produsul vectorial

a) Expresia analitică a produsului scalar într-un sistem de coordonate
ortogonal se obţine astfel:
( )( )
z z y y x x z y x z y x
b a b a b a k b j b i b k a j a i a b a + + = + + + + = ·
      

, ( 2.49)
deoarece
0 i k k j j i si 1
2 2 2
= = = = = =
        
k j i . ( 2.50)
Pe de altă parte, notând
b a a = = b si


, ( 2.51)
poţi scrie:
( ) ( )
ab
b a
b a b a ab b a








·
= = · , cos unde de , , cos . ( 2.52)
Produsul scalar a doi vectori perpendiculari este nul.

b) Poţi obţine expresia analitică a produsului vectorial într-un sistem de
coordonate ortogonal ca mai jos
( ) ( )
( ) ( ) ( )
¦
¹
¦
´
¦
÷ + ÷ + ÷ = ×
= + + × + + = ×
k b a b a j b a b a i b a b a b a
k b j b i b k a j a i a b a
z y y x z x x z y z z y
z y x z y x
   

      

( 2.53)
sau sub forma de determinant:
z y x
z y x
b b b
a a a
k j i
b a
  


= × , ( 2.54)
( ) b a ab b a




sin = × , ( 2.55)
deoarece:
j i k , i k j , k j i si 0
              
= × = × = × = × = × = × k k j j i i . ( 2.56)
Doi vectori paraleli au produsul vectorial nul.

c) Cu ajutorul formulelor de mai sus poţi demonstra expresia
produsului mixt, care este simetric la permutări circulare:
( ) ( ) ( ) ( ) c b a b a c a c b
c c c
b b b
a a a
c b a
z y x
z y x
z y x




   




, , = × · = × · = = × · ( 2.57)
şi dezvoltarea dublului produs vectorial:
( ) ( ) ( ) b a c c a b c b a

   




· · ÷ · · = × × . ( 2.58)
Produsul mixt este numeric egal cu volumul paralelipipedului construit
cu cei trei vectori.
Mişcarea curbilinie

31
2.7. Derivata unui vector. Formulele Poisson
Consideraţiile următoare îşi pot părea prea sintetice dar, dacă le vei
asimila, mai toate deducerile care se găsesc în primele 4-5 unităţi de
învăţare devin foarte simple.

Derivata unui vector variabil, dar de modul constant, este
perpendiculară pe vector:
u d
dt
u d
dt
u d
u
dt
u d
const u u u

 


  
± ¬ = = ¬ = = · 0 2
2
2
. ( 2.59)

Într-adevăr, vectorul fiind constant, ca mărime, singura lui schimbare ar
putea să fie doar ca direcţie, ca orientare. Adică pe un cerc de rază cât
vectorul sau pe o sferă, în spaţiu.
Derivata
dt
u d

are semnificaţia vitezei de variaţie a vectorului u

sau a
vitezei de deplasare a vârfului vectorului u

. De aceea se poate
introduce viteza unghiulară momentană e

de rotaţie a vectorului u

:
u
dt
u d  

× = e ( 2.60)
Dacă
dt
u d
const u

 
± ¬ = e . ( 2.61)
Vectorul e

nu este complet determinat, dar trebuie să fie situat într-un
plan perpendicular pe
dt
u d

. Ţinând seama că derivata unui vector de
direcţie fixă, variabil doar în modul, este paralelă cu vectorul, putem
concluziona că derivata unui vector este în general oblică faţă de vector
şi se descompune într-o componentă longitudinală, paralelă cu vectorul
dat, determinată de variaţia modulului vectorului şi o componentă
transversală, normală pe vectorul dat, determinată de variaţia direcţiei
vectorului.
Derivatele versorilor unui sistem de coordonate ortogonal mobil se
exprimă în fiecare moment prin produsele vectoriale:
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
÷ = × =
+ ÷ = × =
÷ = × =
j i k
dt
k d
k i j
dt
j d
k j i
dt
i d
x y
x z
y z
  


  


  


e e e
e e e
e e e
, ( 2.62)
unde e

este un vector unic determinat, adică rezultă dintr-o rotaţie
infinitezimală cu viteza unghiulară momentană e

. Relaţiile de derivare
a versorilor unui sistem de coordonate poartă numele de formulele lui
Poisson.
În paragrafele care urmează vor fi analizate, folosind cunoştinţele
acumulate, câteva mişcări observate în mod comun.
Mişcarea curbilinie

32
2.8. Pendulul conic
Un corp mic cu masa m, suspendat de un fir inextensibil de lungime L
se roteşte descriind un cerc orizontal cu raza r ca în figura 2.10. Dacă
firul este tot timpul generatoare a unei pânze de con, sistemul este
denumit pendul conic.

Figura 2.10

Aşa cum rezultă din figură, corpul se află în interacţiune cu Pământul –
care-i imprimă greutatea mg, şi cu firul care-l susţine cu tensiunea T.
Rezultanta acestor două forţe, situată în planul traiectoriei şi orientată
către centrul cercului îndeplineşte rolul unei forţe centripete. Pe
componente poţi scrie că:
¦
¹
¦
´
¦
=
=
r
mv
T
mg T
2
sin
cos
u
u
( 2.63)
Prin împărţirea celor două relaţii rezultă
g r
v
tg
·
=
2
u ( 2.64)
Din motive geometrice
u sin · = L r ( 2.65)
şi prin urmare
u u u sin · · · = · · = tg g L tg g r v ( 2.66)
Perioada revoluţiei pendulului T
r
( care nu trebuie confundată cu
tensiunea din fir T) are expresia
g
L
tg g r
r
v
r
T
r
u
t
u
t t cos
2
2 2
=
· ·
·
=
·
= ( 2.67)
Relaţia (2.66) îţi arată că mărirea vitezei determină creşterea unghiului
dintre fir şi verticală. Prin consecinţă din prima relaţie (2.63) îţi rezultă
că mărirea vitezei determină creşterea tensiunii în fir.
Mişcarea curbilinie

33
2.8.1. Problemă rezolvată
O bilă cu masa de 0,5 kg este legată de un fir de lungime 1,5 m . Bila
se roteşte într-un plan orizontal ca în figura 2.11. Dacă firul rezistă la o
tensionare maximă de 50N, găseşte viteza maximă pe care o poate
avea bila fără ca firul să se rupă.

Figura 2.11
Forţa centripetă este – în acest caz – tensiunea T din fir.
r
v m
T
2
·
= ( 2.68)
Determinarea valorii vitezei din datele problemei conduce la
¦
¹
¦
´
¦
=
·
=
s m v
m
r T
v
im
im
im
/ 2 , 12
max
max
max
( 2.69)
2.9. Aruncarea pe oblică
O situaţie curentă de mişcare pe o traiectorie curbilinie, este aceea a
aruncării pe o oblică în câmp gravitaţional uniform. În continuare vei
analiza mişcarea unei mingii de golf, lansată cu viteza
0
v sub unghiul u
faţă de orizontală . Vei neglija rezistenţa aerului.

Figura 2.12
Pentru rezolvarea problemei, sistemul convenabil de referinţă este unul
rectangular cu versorii ( ) k j i
  
, , ; se poate presupune că, la momentul
iniţial, mingea se află în originea acestui sistem. Dacă ( ) z y x r , , =

este
Mişcarea curbilinie

34
vectorul de poziţie al centrului de masă, acceleraţia corpului are
expresia
j g k z j y i x
 
 

 

 
÷ = + + ( 2.70)
Pentru mişcările pe cele trei direcţii poţi scrie
¦
¹
¦
´
¦
=
÷ =
=
0
0
z
g y
x
 
 
 
( 2.71)
şi prin integrare îţi rezultă pentru viteze
¦
¹
¦
´
¦
=
+ ÷ =
=
3
1
1
C z
C gt y
C x



( 2.72)
Dacă ţii seama de condiţiile iniţiale vei obţine
¦
¹
¦
´
¦
=
=
=
0
sin
cos
3
0 2
0 1
C
v C
v C
u
u
( 2.73)
şi printr-o nouă integrare,
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
+ + ÷ =
+ =
6
5 0
2
4 0
sin
2
cos
C z
C t v
gt
y
C t v x
u
u
( 2.74)
Forma finală a legilor de mişcare în care ai ţinut seama de condiţiile
iniţiale este
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
+ ÷ =
=
0
sin
2
cos
0
2
0
z
t v
gt
y
t v x
u
u
( 2.75)
Aceste relaţii descriu o parabolă în planul xOy determinat de viteza
iniţială şi acceleraţia gravitaţională verticală.
u
u
tg x
v
gx
y · + ÷ =
2 2
0
2
cos 2
( 2.76)
Dacă vei nota cu
1
t timpul la care se atinge înălţimea maximă (pentru
care ( ) 0
1
= t y

) rezultă
Mişcarea curbilinie

35
( )
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
= =
=
+ ÷ =
g
v
t y y
g
v
t
v gt
im
2
sin
sin
sin 0
2 2
0
1 max
0
1
0 1
u
u
u
( 2.77)
Dacă vei nota cu
2
t timpul la care mingea atinge din nou Pământul
( )
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
=
=
+ ÷ = =
g
v
x
g
v
t
t v
gt
t y
im
u u
u
u
cos sin 2
sin 2
sin
2
0
2
0
max
0
2
2 0
2
2
( 2.78)
Poţi uşor că, mingi lansate din acelaşi punct, sub unghiuri
complementare cad în acelaşi loc. „Bătaia” maximă se realizează
pentru lansarea sub un unghi de 45
0
.

2.9.1. Probleme rezolvate
a. Cât de departe poate fi aşezată cutia din figura de mai jos, pentru ca
tunarul să poată trimite o ghiulea în ea? Consideră ca viteza ghiulelei la
ieşirea din tun este de s m/ 30 şi că acceleraţia gravitaţională este
2
/ 10 s m g = .


Figura 2.13
Distanţa maximă la care poate fi trimisă ghiuleaua se realizează pentru
cazul în care unghiul de aruncare o respectă condiţia
1 2 sin = o
Corespunzător, din ultima relaţie din ansamblul (2.78) rezultă
¦
¹
¦
´
¦
=
=
m x
g
v
x
im
im
90
cos sin 2
max
2
0
max
o o
( 2.79)

b. Găseşte unghiul de lansare cu care este lansat proiectilul din figură
pentru a putea lovi în dreptul unui punct aflat la distanţa d de tun
Mişcarea curbilinie

36
bombardierul care zboară cu viteza constantă
bomb
v la înălţimea
constantă H. Consideră că proiectilul nu poate urca mai sus de
înălţimea H. Determină, de asemenea, distanţa pe orizontală dintre
avion şi tun la momentul în care se execută tragerea.

Figura 2.14
Punctul de înălţime maximă al traiectoriei proiectilului trebuie să aibă
coordonatele ( ) H d, .
Prin urmare
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
=
=
=
=
d
H
tg
H
d
H
g
v
d
g
v
2
sin
cos
2
2
sin
cos sin
2 2
0
2
0
o
o
o
o
o o
( 2.80)
Se poate ţine seama de relaţia
o
o
o
2
1
sin
tg
tg
+
= ( 2.81)
dar se poate calcula şi direct timpul de zbor al proiectilului
g
d
t
zbor
2
= ( 2.82)
În acest timp avionul parcurge distanţa t v
bomb

Distanţa pe orizontală dintre tun şi avion este
g
d
v d D
bomb
2
+ = ( 2.83)
2.10. Cinematica solidului rigid
În mişcarea lor, majoritatea obiectelor din natură sunt departe de a
putea fi considerate puncte materiale. Ele sunt „colecţii de puncte”.
Mişcarea curbilinie

37
Fiecare punct al unui solid se mişcă după reguli proprii. Este esenţială
determinarea unor metode de descriere cât mai economică a
ansamblului. De exemplu, în mişcarea unei roţi de bicicletă în jurul
axului propriu toate punctele oricărei spiţe au aceeaşi viteză unghiulară.
Apare o simplificare importantă a studiului dacă poziţiile relative ale
punctelor din solid rămân neschimbate în cursul mişcării adică dacă
obiectul este nedeformabil. Toate corpurile din natură sunt mai mult sau
mai puţin deformabile. Atunci când în problema considerată poţi neglija
deformările corpului, te afli în aşa numita aproximaţie a solidului rigid.

2.10.1. Translaţia şi rotaţia

Mişcarea de translaţie a solidului reprezintă acea mişcare în care
orice dreaptă legată rigid de solid se deplasează paralel cu ea însăşi.
Toate punctele corpului au traiectorii, viteze şi acceleraţii identice, de
aceea mişcarea de translaţie este complet determinată de mişcarea
unui singur punct arbitrar al corpului (deci se aplică modelul punctului
material).
Viteza şi acceleraţia de translaţie sunt vectori liberi, ale căror puncte de
aplicaţie pot fi alese în orice punct al corpului.
Mişcarea de rotaţie a solidului este acea mişcare în care toate punctele
solidului descriu cu aceeaşi viteză unghiulară cercuri paralele ale căror
centre sunt situate pe o dreaptă numită axa de rotaţie.
Viteza unghiulară
dt
du
e = , aceeaşi pentru toate punctele rigidului, se
reprezintă printr-un vector de modul e, situat de-a lungul axei de rotaţie
în sensul dat de regula burghiului. Vectorul e

este vector glisant sau
alunecător, al cărui punct de aplicaţie poate fi ales în orice punct al axei
de rotaţie.
2.10.2. Distribuţia vitezelor
În figura 2.15 este prezentată mişcarea punctelor unui disc care se
rostogoleşte de-a lungul unei linii drepte astfel încât viteza de translaţie
a centrului discului să fie constantă.

Figura 2.15
Mişcările unor puncte de pe circumferinţă sunt diferite, dar între vitezele
lor există corelaţii. Pentru analiza unor mişcări complexe poţi introduce
un sistem de coordonate S' legat rigid de corp şi care se mişcă deci
solidar cu corpul, numit sistem de coordonate propriu.
Mişcarea curbilinie

38

Figura 2.16
În aceste sisteme un vector de poziţie se scrie
' ' ' ' ' i x' ' r , '
0
k z j y r r r
  
   
+ + = + = , ( 2.84)
unde ' r

este fix faţă de S' (adică x', y', z' fixe), dar se mişcă faţă de
sistemul de coordonate notat S, odată cu S'. Prin derivare vei obţine:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
+ + =
= = + =
dt
k d
z
dt
j d
y
dt
i d
x
dt
r d
v
dt
r d
v
dt
r d
dt
r d
dt
r d
dt
r d
'
'
'
'
'
'
'
, iar ,
'
0
0 0
  




   
, ( 2.85)
unde v

este viteza punctului P, iar
0
v

este viteza punctului O'. Dacă
aplici formulele lui Poisson, vei avea :
' ' ' ' ' ' '
'
r k z j y i x
dt
r d
 







× = × + × + × = e e e e , ( 2.86)
Observă că ai obţinut în urma acestor calcule formulele lui Euler:
( )
rot
v v r r v r v v
         
+ = ÷ × + = × + =
0 0 0 0
' e e , ( 2.87)
( )
¹
´
¦
÷ × = × =
=
0
0
' r r r v
v v
rot
tr
     
 
e e
, ( 2.88)
ceea ce înseamnă că deplasarea infinitezimală a solidului
dt v r d
 
= ( 2.89)
se descompune în fiecare moment într-o translaţie infinitezimală
dt v r d
0 0
 
= ( 2.90)
şi o rotaţie infinitezimală
dt v r d
rot
 
= ' ( 2.91)
în jurul unei axe trecând prin O', cu viteza unghiulară e

(
0
v

şi e

sunt în
general funcţii de timp).
În fiecare moment viteza oricărui punct P al rigidului este egală cu
viteza unui alt punct oarecare O' al rigidului,
0
v

, plus o viteză de rotaţie
Mişcarea curbilinie

39
în jurul unei axe trecând prin punctul O' ' r v
rot
  
× = e . Prin urmare
mişcarea rigidului se descompune în mişcarea de translaţie a unui
punct oarecare al acestuia şi o rotaţie în jurul unei axe trecând prin acel
punct.

1) Viteza unghiulară e este o caracteristică intrinsecă a mişcării
corpului, adică modulul şi direcţia vectorului e

sunt independente de
sistemul de coordonate S' propriu ales, doar axa de rotaţie se
deplasează paralel cu ea însăşi în noul pol ales. Cu alte cuvinte, prin
schimbarea polului vectorul e

se deplasează echipolent în noul pol.
Într-adevăr, putem trece de la S' iniţial la oricare altul S'' în două etape.
Întâi rotim S' astfel încât axele să devină paralele cu S', atunci e


devine ' e

faţă de S' rotit, dar din condiţia
' ' '
0 0
r v r v v
      
× + = × + = e e , ( 2.92)
rezultă
( ) ' 0 ' r ' e = e ¬ = × e ÷ e
    
, ( 2.93)
deoarece ' r

este arbitrar. La trecerea sistemului rotit la cel final S'',
printr-o translaţie, derivatele vectorilor nu sunt afectate şi deci ' e e
 
= .

2) Toate punctele corpului au în fiecare moment aceeaşi proiecţie
(componenta longitudinală) a vitezei pe axa de rotaţie, independentă de
S' propriu ales. Înmulţind relaţia de mai sus scalar cu e

şi ţinând
seama că ' r v
rot
  
× = e este perpendicular pe e

şi deci produsul lor
scalar este nul, obţii
0
v v
   
e e = , ( 2.94)
de unde:
( ) ( )
0 0 0
, cos , cos v v v v v v
ll ll
   
e e = = = . ( 2.95)
Deoarece viteza de translaţie este viteza punctului ales drept pol şi
deoarece axa de rotaţie se poate deplasa doar paralel, oriunde am
alege polul obţinem aceeaşi componentă longitudinală a translaţiei,
rotaţia generând numai viteze perpendiculare pe axa de rotaţie.
Deci, putem deplasa vectorul e

paralel cu el însuşi schimbând polul şi
schimbând corespunzător doar componenta transversală a vitezei, cea
longitudinală neputând fi schimbată. Produsul scalar v
 
· e este un
invariant al mişcării.

2.11. Lucrare practică

Determinarea perioadei unei mişcări de rotaţie.
Prin definiţie perioada este durata unei rotaţii complete.

A. Poţi determina perioada prin cronometrarea unei singure rotaţii, o
tură cum s-ar zice dacă e vorba de un sistem mai lent ( un carusel
de pildă, roata mare la un tractor care merge la pas etc.)

Mişcarea curbilinie

40




1. Care este definiţia razei de curbură pentru un punct de pe
traiectorie?



2. Care este valoarea acceleraţiei normale pentru o mişcare
curbilinie în punctul în care viteza mobilului are valoarea de
s m/ 10 iar raza de curbură este de 2m ?




3. Calculează expresiile
( )
( )
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
× ×
· ·
× ·
× ·
k j i
k j i
k j j
k j i
  
  
  
  


4. Calculează unghiul sub care a fost lansat un corp cu viteza
iniţială
0
v şi care ajunge la distanţa D de punctul de lansare.
Acceleraţia gravitaţională este g. Consideră ca acel corp pleacă de
la nivelul zero şi ajunge la nivelul zeroşi că acceleraţia gravitaţională
este g.
B. Dacă rotaţia este mai rapidă sau vrei să măsori mai exact,
cronometrează durata mai multor rotaţii, (10, 20, 50 sau chiar 100)
şi împarte această durată la numărul de rotaţii.
Poţi alege o roată de fântână, o roată de la o bicicletă ţinută ridicată
pe care ai pus o pată de vopsea sau chiar un motoraş mai lent.
C. Folosind un editor de texte, scrie un protocol în care descrie
mişcările circulare pe care ţi-ai propus să le analizezi. Descrie
măsurările pe care le-ai făcut şi tabelează rezultatele acestor
măsurări. Analizează sursele de eroare şi estimează aceste erori.


2.12. Test de autoevaluare 2.2
Răspunde la următoarele întrebări:






Mişcarea curbilinie

41


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


2
2
2
.
.
.
2
2
2


-
-
-


c
c
c
o
o
o
n
n
n
t
t
t
i
i
i
n
n
n
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


5. Calculează distanţa maximă la care poate stropi grădinarul
din figură, dacă apa iese din furtun cu viteza de s m/ 10 sub
un unghi de 45
0
(
2
/ 10 s m g = ).




T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e
2
2
2
.
.
.


1
1
1


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i

1. În mişcarea circulară, traiectoria unui mobil este un cerc.
2.
dt
d
def
u
= e este viteza unghiulară instantanee sau
momentană şi reprezintă unghiul la centru parcurs de un
mobil în mişcare circulară în unitatea de timp. Ea se măsoară
în rad ·s
-1
.

3. Perioada de rotaţie T reprezintă timpul necesar efectuării
unei rotaţii complete. Frecvenţa de rotaţie v reprezintă
numărul de rotaţii efectuate în unitatea de timp (secundă,
minut, oră). Relaţia dintre cele două mărimi este
1
T
v =






Răspunsurile le găseşti la paginile 42-43.

2.13. Răspunsuri la testele de autoevaluare





Mişcarea curbilinie

42


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


2
2
2
.
.
.
2
2
2
.
.
.


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


1. Raza de curbură este limita raportului arcului de curbă şi
unghiul tangentelor în capetele arcului când lungimea
arcului tinde spre zero | |
m
rad
R = = C ,
d
ds
u

2. Conform definiţiei.
2
2
/ 50 , s m a
R
v
a = = - de mai mult de
5 ori mai mare ca acceleraţia gravitaţională.
3.
( )
( )
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
÷ = × ×
= · ·
= × ·
= × ·
k k j i
k j i
k j j
k j i
   
  
  
  
0
0
1





T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


2
2
2
.
.
.
1
1
1


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i

Continuare

4. Da. Acceleraţia normală datorată schimbării direcţiei
vitezei ce are modul constant 0
2
= =
R
v
a
n

5. Acceleraţia unghiulară c se datorează variaţiei
modulului vitezei. Are direcţia tangentă la traiectorie în
punctul la care se referă. Expresia sa este
2
2
dt
d
dt
d
def
u e
c = =
Acceleraţia unghiulară este corelată cu acceleraţia
tangenţială R R
dt
d
dt
dv
a
t
c
e
= = =





















































Mişcarea curbilinie

43






























2.14. Lucrare de verificare 2

Trimite tutorelui răspunsurile pe care le consideri corecte


















1. Pornind de la reprezentarea grafică găseşte expresia acceleraţiei
centripete. (1 punct)
2. Un mobil se mişcă uniform variat pe un cerc de rază R=10cm. Află
acceleraţia normală a
n
a mobilului după t=20s, ştiind că după N
0
=5 rot de
la pornire viteza mobilului este v
0
=10cms
-1
. (2 puncte)
3. Găseşte viteza la cădere şi unghiul format de direcţia acestei viteze cu
orizontala pentru ghiuleaua din problema 2.9.1. (2 puncte)
4. Descrie mişcarea unui pendul conic într-o navă cosmică în care atracţia
gravitaţională este neglijabilă. (1 puncte)
5. Efectuează lucrarea practică propusă. Protocolul redactat adaugă-l
acestei lucrări. (3 punct)

Notă: Se va acorda un punct din oficiu Total 10 puncte


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


2
2
2
.
.
.
2
2
2
.
.
.


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


c
c
c
o
o
o
n
n
n
t
t
t
i
i
i
n
n
n
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


4. Din expresia traiectoriei u
u
tg x
v
gx
y · + ÷ =
2 2
0
2
cos 2
, pentru
punctul de cădere care are coordonatele ( ) 0 , D în sistemul
de coordonate cu originea în punctul de lansare se poate
scrie
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
|
|
.
|

\
|
= =
|
|
.
|

\
|
+ ÷ = · + ÷ =
2
0
2
0
2
0
2 2
0
2
arcsin
2
1
; cos sin 2
sin
cos 2
0 ;
cos 2
0
v
gD
v
gD
v
gD
D tg
v
gD
u u u
u
u
u
u

5. Ecuaţia traiectoriei pentru situaţia descrisă este
,
10
2
x
x
y + ÷ = şi pentru punctul de cădere de
coordonate ) 1 , ( ÷ x se poate scrie
0 10 10
2
= ÷ ÷ x x adică
s m x / 11 ~
Mişcarea curbilinie

44
2.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie









































2.16. Bibliografie
1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a),
pag. 41-49
2.A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-
a, Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 34-59, 96-107
3.***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 25-26

Termeni şi expresii cheie
 Acceleraţie medie; acceleraţie momentană;
 Acceleraţie tangenţială; acceleraţie normală;
 Acceleraţie unghiulară;
 Mişcare circulară uniformă; mişcare circulară
neuniformă;
 Frecvenţa mişcării circulare; perioada mişcării
circulare;
 Aruncare pe oblică;
 Mişcarea de translaţie a solidului rigid; Mişcarea de
rotaţie a solidului rigid;
Formule cheie
 Acceleraţie medie
t
v
a
A
A
=


;
 Acceleraţie momentană v
dt
v d
t
v
a
t
def


 

= =
A
A
=
÷ A 0
lim ;
 Curbură
ds
d
s
C
s
def
u u
=
A
A
=
÷ A 0
lim ;
 Raza de curbură
u d
ds 1
= =
C
R ;
 Acceleraţie unghiulară
dt
de
c


= ;
 Acceleraţie tangenţială R a
t

 
× = c ;
 Acceleraţie normală R
R
v
R v a
n
 
  
2
2
2
÷ = ÷ = × = e e ;
 Acceleraţie totală
n t
a a a
  
+ = ;
 Formulele lui Poisson etc k j i
dt
i d
y z
,
  


e e e ÷ = × =
 Formulele lui Euler
( )
rot 0 0 0 0
v v r r v ' r v v
         
+ = ÷ × e + = × e + = ;
Principiile dinamicii

45
Unitatea de învăţare 3
3. PRINCIPIILE DINAMICII


Cuprins Pagina

3. PRINCIPIILE DINAMICII 45
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 3 46
3.2. Principiul I al dinamicii 46
3.3. Principiul II al dinamicii 49
3.4. Principul III al dinamicii 52
3.4.1. Problema rezolvată 1 53
3.5. Forţe de frecare 57
3.5.1. Problema rezolvată 2 58
3.5.2. Problema rezolvată 3 60
3.6. Test de autoevaluare 3.1 66
3.7. Lucrare practică 67
3.8. Răspunsuri la testul de autoevaluare 68
3.9. Lucrare de verificare 3 69
3.10. Bibliografie 69
3.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie. 70

















În Principiul 1 apar 0 forţe

În principiul 2 apare 1 forţă

În principiul 3 apar 2 forţe
Principiile dinamicii

46
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare





















Principiile dinamicii

Dinamica clasică (newtoniană) se bazează pe trei principii, formulate de
Isaac Newton în anul 1687.

3.2. Principul I al dinamicii

Experienţa îţi arată că un corp în repaus sau în mişcare rectilinie
uniformă faţă de Pământ rămâne în repaus sau în mişcare rectilinie
uniformă atât timp cât asupra lui nu acţionează alte corpuri, care să-i
modifice această stare. Prin abstractizare, se ajunge la principiul sau
legea inerţiei (prima lege a lui Newton), cunoscută încă de Galilei
(1632): un punct material rămâne în repaus sau în mişcare
rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu acţionează alte
corpuri care să-i schimbe această stare de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă.

Proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă, în absenţa acţiunilor exterioare, sau de a se opune
la orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de mişcare,
se numeşte inerţie. Astfel, corpurile sunt inerte în sensul că nu-şi pot
schimba de la sine starea lor de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă. În virtutea inerţiei, corpurile se mişcă rectiliniu uniform în
absenţa acţiunilor exterioare şi datorită inerţiei tind să-şi menţină
această stare de mişcare, opunându-se sau reacţionând la acţiunile
exterioare.
Inerţia este o noţiune calitativă, dar se obişnuieşte a se spune că
masa corpurilor este o măsură a inerţiei. Dar evident, masa
este...masa.

Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :
să enunţi principiile dinamicii;

să enunţi legile frecării;

să explici într-un limbaj fizic adecvat fenomenele mecanice
studiate;

să aplici noţiunile, legile şi principiile studiate în rezolvarea
de probleme;

să realizezi conexiuni între fenomenele mecanice din mediu
şi noţiunile studiate;


Principiile dinamicii

47
Conform principiului inerţiei, mişcarea rectilinie uniformă se
autoîntreţine, adică nu necesită nici o acţiune exterioară pentru
menţinerea ei. Dimpotrivă, orice acţiune exterioară strică o astfel de
mişcare, curbând traiectoria sau modificând valoarea vitezei, adică
produce o mişcare accelerată.

Figura 3.1
Galileo Galilei 1564-1642. Matematician, astronom şi fizician italian
profesor al Universităţilor din Pisa şi Padova. A demonstrat
experimental că acceleraţia este identică la căderea tuturor corpurilor.

Este evident că, mişcarea rectilinie uniformă faţă de un sistem de
referinţă nu mai este astfel faţă de alte sisteme de referinţă care se
mişcă accelerat faţă de primul.
Dacă principiul inerţiei este valabil într-un sistem de referinţă dat, atunci
el va fi valabil în toate sistemele de referinţă care se mişcă rectiliniu
uniform faţă de acesta.
Sistemele de referinţă în care este valabil principiul inerţiei se
numesc sisteme de referinţă inerţiale.
Cunoşti că un sistem de referinţă legat de "planeta" Pământ nu este
riguros inerţial, din cauza rotaţiei diurne a Pământului, dar într-o primă
aproximaţie poţi considera sistemul de referinţă legat de Pământ ca
fiind practic inerţial. Din punct de vedere al principiului inerţiei toate
sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut echivalente, nici unul nu
poate fi considerat fix sau absolut.

Figura 3.2
Sir Isaac Newton,1642-1727. Matematician şi fizician englez, profesor
la Cambridge, preşedinte al Royal Society. A stabilit legile mişcării şi ale
atracţiei gravitaţionale aplicându-le şi în astronomie.
Principiile dinamicii

48
O formulare generală a principiului inerţiei este următoarea: corpurile
suficient de îndepărtate unele de altele (izolate între ele) se mişcă unele
faţă de altele rectiliniu uniform.

Există multe formulări ale acestui principiu, depinzând de traducere dar
şi de nivelul de adresare.
O formulare uzuală este cea care conţine afirmaţia „dacă asupra lui nu
acţionează alte corpuri”, dar să remarcăm că este suficient ca
acţiunea acestor corpuri să se anuleze reciproc, respectiv forţa
rezultantă să fie nulă.

Este important să stabileşti legătura dintre coordonatele unui eveniment
faţă de diferite sisteme de referinţă, adică transformările de coordonate
care exprimă trecerea de la un sistem de referinţă la altul. Astfel, poţi
stabili care aspecte ale fenomenelor şi legilor sunt relative, adică depind
de sistemul de referinţă ales, şi care sunt absolute sau invariante, adică
independente de alegerea sistemului de referinţă.
Ceea ce vrei să deduci este legătura dintre coordonatele ( ) t r ,

,
poziţie/timp, măsurate în sistemul S şi coordonatele ( ) ' , ' t r

măsurate
într-un alt sistem S', aflat în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de S.
Consideră două sisteme de referinţă notate cu S şi S'. Presupune că S'
se mişcă faţă de S rectiliniu uniform cu viteza constantă u

. Faţă de
sistemul S, aplicând regula adunării vectoriale, vei avea: t u r r r
   
− − =
0
' ,
0
' t t t − = , unde ut reprezintă distanţa OO' dintre originile celor două
sisteme de referinţă şi toate mărimile sunt măsurate în sistemul S. În
mecanica clasică newtoniană se consideră că distanţele şi intervalele
de timp, măsurate în diferite sisteme de referinţă, sunt aceleaşi, adică
au un caracter absolut sau invariant.


Figura 3.3
Relaţiile de mai sus se numesc transformările lui Galilei şi îţi permit
determinarea coordonatelor ( ) ' , ' t r

ale unui eveniment din sistemul S'
dacă se cunosc coordonatele ( ) t r ,

ale aceluiaşi eveniment în sistemul
S, care se deplasează rectiliniu uniform faţă de S.
Principiile dinamicii

49
Scriind transformările inverse, de trecere de la sistemul S' la S,
( )
0 0
' ' t t u r r r + + + =
   
, ( 3.1)
0
t ' t t + = , ( 3.2)
diferenţiindu-le
' ' dt u r d r d
  
+ = , ( 3.3)
' dt dt =
şi împărţindu-le membru cu membru
u
dt
r d
dt
dt u r d
dt
r d

   
+ =
+
=
'
'
' '
, ( 3.4)
vei obţine legea clasică de compunere a vitezelor:
u v v
  
+ = ' , ( 3.5)
Viteza unui corp faţă de sistemul S este egală cu viteza "relativă" faţă
de sistemul S' plus viteza de "transport" a sistemului S' faţă de S.

Diferenţiind relaţiile de compunere a vitezelor şi împărţindu-le la dt=dt',
vei obţine legea de compunere a acceleraţiilor:
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
= =
=
⇒ =
0 u d si const u
deoarece
, '
'
 
 
 
a a
dt
v d
dt
v d
, ( 3.6)
Acceleraţia este aceeaşi în toate sistemele de referinţă care se
mişcă uniform unele faţă de altele, adică acceleraţia este invariantă
faţă de sistemele de referinţă aflate în translaţie relativă uniformă. Dacă
acceleraţia este nulă într-un sistem S ( corpul este în repaus sau se
mişcă rectiliniu uniform faţă de S), atunci acceleraţia va fi nulă în orice
sistem care se mişcă rectiliniu uniform faţă de primul.
Dacă principiul inerţiei este valabil faţă de un sistem de referinţă, deci
acesta este inerţial, atunci acest principiu este valabil în toate sistemele
de referinţă aflate în mişcare de translaţie uniformă faţă de primul, şi
care vor fi de asemenea inerţiale. Reciproc, dacă două sisteme de
referinţă sunt inerţiale, atunci ele se află în translaţie.

3.3. Principiul II al dinamicii

Noţiunea de forţă are la origine senzaţia de efort care apare atunci când
ridici sau susţii o greutate, când tragi sau împingi un corp pe o
suprafaţă. Totodată poţi indica direcţia şi sensul în care îndrepţi efortul,
precum şi punctul unde aplici acest efort.
De aici vei obţine noţiunea/conceptul de forţă ca vector. Forţele pot
produce efecte statice de deformare a corpurilor sau de echilibrare a
altor forţe şi efecte dinamice de modificare a vitezei, adică de producere
a acceleraţiei. Măsurarea forţelor se face pe baza efectelor lor.
Instrumentul utilizat pentru măsurarea forţelor se numeşte
dinamometru.
acceleraţia
este
aceeaşi în
toate
sistemele
de referinţă
care se
mişcă
uniform
unele faţă
de altele
Principiile dinamicii

50
Dinamometrele cele mai simple sunt nişte resorturi elastice prevăzute
cu riglă gradată pentru măsurarea alungirilor, şi deci indirect, a forţelor
respective. Dinamometrele moderne pot folosi alte fenomene fizice şi
se numesc în general traductoare. În acest caz este vorba de
traductoare forţă – deformaţie.
Un obiect elastic poate fi folosit foarte bine ca di namometru, dacă
este etalonat.

Figura 3.4
Experienţele arată că forţele se compun după regula
paralelogramului
Regula p aralelogramului est e un post ulat car e pr ovine di n
matematica vectorilor.
, adică sunt mărimi vectoriale. De aici se poate
enunţa principiul independentei acţiunii forţelor: un corp, sub
acţiunea simultană a două forţe, descrie diagonala unui
paralelogram având ca laturi aceste forţe în acelaşi timp în care ar
descrie separat fiecare latură sub acţiunea forţei corespunzătoare.


Figura 3.5
Vectorii A

şi B

(a) sunt adunaţi cu regula triunghiului (b) şi cu regula
paralelogramului (c).
Principiul 2
Dacă aplicăm unui punct material diferite forţe F

, punctul material
capătă acceleraţii a

coliniare şi proporţionale cu forţele aplicate:
Regula
paralelo-
gramului
este un
postulat
care
provine
din
matematic
a
vectorilor.

Principiile dinamicii

51
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= =
=
dt
v d
m a m F
m
F
a





, ( 3.7)




















unde m este un parametru pozitiv, caracteristic punctului material, numit
masă.
Ecuaţia (3.7) reprezintă legea fundamentală a dinamicii. Masa este o
mărime scalară, o caracteristică internă a corpului, o măsură a cantităţii
de substanţa conţinută de corp. Cu cât masa unui corp este mai mare,
cu atât acceleraţia produsă de o forţă dată, este mai mică. De aici
rezultă că masa unui corp este o măsură a inerţiei sale, adică o măsură
a gradului de opunere sau reacţiune a corpului la acţiunea forţelor
exterioare care îi schimbă starea de mişcare rectilinie uniformă sau de
repaus. În aceasta calitate de măsură a inerţiei, masa m se numeşte
masă inertă sau inerţială şi se manifestă deci, sub dublu aspect: în
absenţa forţelor exterioare corpul îşi păstrează mişcarea rectilinie
uniformă, conform principiului inerţiei, şi sub acţiunea unei forţe
exterioare admite o acceleraţie invers proporţională cu masa sa inertă,
conform principiului II.

Figura 3.6

Masa este o caracteristică a corpurilor care exprimă
proporţionalitatea dintre acceleraţia pe care o capătă un
corp şi forţa care acţionează asupra corpului ( masa
inerţială)
a m F ⋅ =

Masa este o caracteristică a corpurilor care determină
mărimea interacţiunii gravitaţionale. Pentru corpuri cu
dimensiuni mici în comparaţie cu distanţa dintre ele, modulul
forţei de atracţie este direct proporţională cu masa acestora
şi invers proporţională cu distanţa dintre acestea . (masa
gravitaţională).
2
2 1
r
m m
k F
gravitaţra

=

Principiile dinamicii

52
Măsurarea masei se face cu ajutorul balanţei. Unitatea de măsură în a
masei, numită kilogram (kg), este egală cu masa prototipului de platina-
iridiu păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sevres
(Franţa).

Figura 3.7

În SI masa este mărime fundamentală, forţa fiind atunci o mărime
derivată. Unitatea de măsură a forţei este:
| | | || | | | SI in 1 1
2
N
s
m
kg F a m F = = ⇒ = . ( 3.8)
Reţine că 1N reprezintă valoarea unei forţe care aplicată unei mase
egale cu 1kg îi imprimă acesteia o acceleraţie egală cu 1ms
-2

.
Te poţi gândi că de fapt nu se măsoară mase ; de fapt, cu ajutorul
balanţelor nu faci altceva decât să compari forţele produse de acele
mase sau şi mai exact, momentele acelor forţe !!!
3.4. Principul III al dinamicii

Experienţa îţi arată că acţiunea unui corp asupra altui corp are
întotdeauna caracterul unei interacţiuni - corpurile acţionează unul
asupra celuilalt. Principiul III afirmă că fiecărei acţiuni i se opune
întotdeauna o reacţiune, egală în modul şi de sens contrar, sau
altfel, acţiunile reciproce a două corpuri (puncte materiale) sunt
întotdeauna egale în modul şi orientate în sensuri opuse.
Cele două forţe, acţiunea şi reacţiunea, se aplică simultan, dar la
corpuri diferite.

Figura 3.8
Cele trei principii ale dinamicii sunt suficiente pentru studiul mişcării
mecanice. Principiul I (al inerţiei) este valabil în toate sistemele inerţiale,
fiind folosit la definirea acestor sisteme. Al doilea principiu (al acţiunii
forţei) este de asemenea valabil în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Principiile dinamicii

53
Deoarece acceleraţia este un invariant al mişcării, iar în mecanica
clasică masa unui corp se consideră independentă de sistemul de
referinţă, forţa a m F


= este un invariant. Deci, ecuaţia fundamentală a
dinamicii are aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Principiile mecanicii newtoniene fiind aceleaşi în toate sistemele de
referinţă inerţiale, rezultă că toate l egile m ecanicii (care sunt
consecinţe ale acestor principii) sunt aceleaşi în toate sistemele de
referinţă inerţiale. Acesta este conţinutul principiului relativităţii în
mecanică, stabilit de Galilei în 1632.

Cu ajutorul transformărilor lui Galilei, acest principiu se poate enunţa
astfel: legile mecanicii clasice sunt invariante la transformările lui
Galilei, pe scurt sunt G-invariante. De aici rezultă că din punct de
vedere mecanic toate sistemele de referinţă inerţiale sunt absolut
echivalente. Prin urmare, nici o experienţă mecanică efectuată în
interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu ne permite să determinăm
mişcarea sa rectilinie uniformă faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale.
Lucrurile se schimbă radical într-un sistem de referinţă neinerţial. În
acest caz, legile lui Newton nu mai sunt valabile şi cu ajutorul
experienţelor mecanice efectuate în interiorul sistemului putem
determina acceleraţia acestuia faţă de sistemele de referinţă inerţiale.

3.4.1. Problema rezolvată 1

Pe cât este cu putinţă, enunţul unei probleme trebuie să descrie clar o
situaţie fizică „reală”. Studiază cu atenţie enunţul de mai jos.

Pe un plan înclinat cu unghiul α faţă de orizontală se află două corpuri,
mici, practic două puncte materiale de mase diferite. Coeficienţii de
frecare dintre cele două corpuri şi suprafaţa planului înclinat sunt µ1 şi
respectiv µ2.
Află cât timp durează mişcarea şi viteza cu care corpurile ajung la baza
planului înclinat.

Nu este clar din enunţ dacă cele două corpuri pleacă de la aceeaşi
distanţă de bază şi dacă se mişcă sau nu pe o aceeaşi dreaptă şi dacă
se mişcă simultan sau nu.
Textul problemei ar putea fi mai precis exprimat astfel:

Pe un planul înclinat de unghi α=45
0
se află două corpuri, primul la
distanţa L=2m de bază, având coeficientul de frecare cu planul înclinat
µ
1
< µ
2
iar cel de al doilea la distanţa L/2=1m de bază, având
coeficientul de frecare cu planul înclinat µ
2
=0,6. Să se afle vitezele cu
care corpurile ajung la baza planului înclinat, dacă, la capătul cursei,
ambele corpuri plecate simultan în mişcare, fără viteze iniţiale, ajung la
baza planului în acelaşi moment, fără să se fi ciocnit pe drum.
Acceleraţia gravitaţională este g=10ms
-2
.
.


Principiile dinamicii

54
În forma detaliată a problemei, cele două corpuri se aflau la distanţe
bine definite de baza planului înclinat şi se precizează că cel mai rapid
se află mai jos.

Să urmărim împreună "inconvenientele" problemei primare.
Dacă nu considerăm o greşeală de exprimare, întrebarea referitoare la
"viteza" corpurilor (ca şi cea referitoare la "timpul") la singular,
reprezintă
• fie o licenţă de limbă care include un plural colectiv distribuibil
fiecărui corp, evident un caz nefericit de exprimare
• fie o afirmaţie deliberată a autorului care a ştiut ce întreabă – (şi
este regula care trebuie luată ca ipoteză principală) - şi anume
cele două corpuri ajung jos cu o singură viteză, adică după o
ciocnire plastică undeva pe parcurs.
Constatăm că în enunţ s-a strecurat o aserţiune implicită, fără de care
problema nu este rezolvată corect, şi anume că cele două corpuri se
vor ciocni - şi anume plastic.
O ciocnire elastică ar implica o ricoşare şi cele două corpuri ar ajunge
separat jos, deşi ar mai fi o posibilitate care face problema şi mai
complicată.
Tot din textul primar reiese, dat fiind că nu se specifică lungimea
planului, că avem µ
1
< µ
2
Deoarece eşti la o lecţie de rezolvare atât "citirea" atentă a textului cât
şi luarea în seamă a tuturor variantelor fac parte din obiective. Acest
mod de gândire şi de analiză, cu firul despicat în patru, este şi o lecţie
de viaţă unde nu toate sunt simple, clar explicate sau cu un profesor
alături care să dea sfaturi ori să facă el analiza problemei.
şi că spaţiul de alunecare este suficient
pentru ca punctul material de sus să îl ajungă din urmă pe celălalt.

În continuare vei rezolva problema clară, cu aplicaţie de calcul numeric.
Întotdeauna, înainte să începi să rezolvi problema va trebui să faci un
desen şi să apoi să răspunzi la întrebările simple ale problemei.

Figura 3.9
Odată antrenaţi cu "problema simplă" îţi va fi uşor să vezi faţetele
ascunse ale unor probleme complicate de care poate că te-ai feri,
preferând o anumită citire, convenabilă, simplificatoare a textului.
Este adesea mai sugestiv să lucrezi cu componentele greutăţii - în
probleme de genul corp pe planul înclinat.
Principiile dinamicii

55
Trebuie să remarci că, în mod deliberat, nu am mai desenat şi vectorul
"Greutate" deoarece este substituit de prezenţa celor două componente
ale sale.
Totuşi, acest procedeu (cu componente) dublează numărul de "săgeţi"
pe desen ceea ce la o problemă mai complicată ar putea fi tare greu de
urmărit (dar dacă ai păstra şi vectorul nedescompus şi componentele -
s-ar tripla numărul de "săgeţi" ).
În rezolvarea sugerată nu vei desena forţele pentru ambele corpuri,
diagrama fiind aceeaşi.
După aceste desene şi alegerea axelor este evident că cea mai simplă
alegere a axelor este cea folosită, respectiv axa Ox paralelă cu direcţia
de mişcare, direcţia planului, iar axa Oy perpendiculară - alegeri care
conduc de altfel şi la reprezentarea cu G
normal
(G
n
) şi G
tangenţial
(G
t
În continuare trebuie să scrii ecuaţiile de mişcare pentru fiecare direcţie.
Vei prefera o ecuaţie "master", vectorială pentru început, aşa, să fie şi
imediat proiecţiile acestei ecuaţii (acestora după caz) pe axele de
coordonate.
).
Pentru corpul 1, poţi scrie:
1 1 1 , 1 1
a m F N G
frecare
⋅ = + +

( 3.9)
sau
1 1 1 , 1 1 1
a m F N G G
frecare t n
⋅ = + + +

( 3.10)
Viteza unui corp care alunecă accelerat cu frecare (sau fără frecare) pe
un plan înclinat se poate determina ca pentru orice mişcare accelerată,
fie direct din formula lui Galilei fie considerând cinematica mişcării,
calculând şi timpul în care se realizează această viteză. În ambele
cazuri este necesară calcularea acceleraţiei fiecăruia din corpuri.

Proiectând relaţiile pe axele de coordonate alese, vei avea:
pe Ox, direcţia de mişcare, direcţia tangenţială cum se mai spune -
observând că unghiul vectorului G cu Ox sau cu planul, este
complementul lui α - şi deci:
¹
´
¦
= =
= =
α α
α α
cos cos
sin sin
1 1 , 1
1 1 , 1
g m G G
g m G G
n
t
( 3.11)
Din relaţia „pe componente” pentru direcţia normală va rezulta
¹
´
¦
= =
=
α µ µ
α
cos
cos
1 1 1 1 1 ,
1 1
g m N F
g m N
frecare
( 3.12)
şi prin urmare, pentru direcţia de mişcare”tangenţială”
( )
( )
¹
´
¦
− =
= −
α µ α
α µ α
cos sin
cos sin
1 1
1 1 1 1
g a
a m g m
( 3.13)
Legile de mişcare pentru corpul 1 sunt
Principiile dinamicii

56
( )
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦

=
⋅ =
− =
2
) (
) (
cos sin
2
1
1
1 1
1 1
t a
t x
t a t v
g a α µ α
( 3.14)
Timpul în care corpul parcurge o distanţă dată este
1
1
) ( 2
a
t x
t = ( 3.15)
Relaţii absolut asemănătoare, dar indiciate cu 2 se pot obţine pentru al
doilea corp.
Pentru datele problemei
( )
¦
¹
¦
´
¦

− ⋅ =
2
2
2
/ 82 , 2
6 , 0 1
2
2
10
s m a
a
( 3.16)
Timpul în care corpul al doilea ajunge la baza planului este
¦
¹
¦
´
¦
=
=
s t
a
L
t
84 , 0
2
2
2
( 3.17)
Viteza corpului al doilea la baza planului va fi
( ) ( )
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦

⋅ =
− ⋅ ⋅ ⋅ = ⋅ =
s m t v
t v
g L a L t v
/ 37 . 2
4 2
1 cos
2 2
2 2
2 2 2 2
µ α
( 3.18)
Pentru ca ambele corpuri să ajungă la baza planului în acelaşi interval
de timp,
( ) ( )
( ) ( )
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦

=

− ⋅ ⋅

=
− ⋅ ⋅

=
1 2
1 2
1 2
1
2
1
1
1 cos
2
1 cos
2
µ µ
µ α µ α g
L
g
L
a
L
a
L
( 3.19)
prin urmare
¹
´
¦
=
− =
2 , 0
1 2
1
2 1
µ
µ µ
( 3.20)
În consecinţă
Principiile dinamicii

57
( )
¦
¹
¦
´
¦

− ⋅ =
2
1
1
/ 65 , 5
2 , 0 1
2
2
10
s m a
a
( 3.21)
Viteza primului corp la baza planului înclinat va fi
( ) s m t v / 74 , 4
2 1
= ( 3.22)

3.5. Forţe de frecare

Deja, în problema anterioară, am început să vorbim despre foarte
cunoscuta frecare. La contactul dintre două solide apar forţe de frecare.
Chiar dacă cele două corpuri nu alunecă unul faţă de celălalt există
forţe de frecare între solide, numite forţe de frecare statică sau de
aderenţă. În cazul alunecării ele se numesc forţe de frecare cinetică sau
de frecare la alunecare. Forţă de frecare statică sau de aderenţă
maximă, f
s
, este mai mare decât forţa de frecare cinetică sau la
alunecare, adică f
c
<f
s
.

Figura 3.10
Fata din figură nu se deplasează pe direcţia pe care este trasă
deoarece forţa de frecare este egală cu forţa de tracţiune în modul şi de
sens opus acesteia.

Experienţele conduc la următoarele legi ale frecării:
1. Forţă maximă de aderenţă f
s
şi forţa de frecare la alunecare f
c
2. Forţă maximă de aderenţă f
între
două corpuri nu depind de aria suprafeţei de contact dintre corpuri.
s
şi forţa de frecare la alunecare f
c
sunt
proporţionale cu forţa de apăsare normală care se exercită între corpuri
la suprafaţa lor de contact:
Principiile dinamicii

58
¦
¹
¦
´
¦
> ⇒ >
=
=
c s c
c
s s
f
N
N f
µ µ
µ
µ
s
c
f
, f
,
( 3.23)
unde µ
s
este coeficientul de aderenţă, iar µ
c

este coeficientul de frecare
la alunecare.
Dacă aşezăm un corp pe un plan înclinat, atunci unghiul maxim de
echilibru ϕ
s
s s
tg µ ϕ =
este dat de
( 3.24)
şi se numeşte unghi de aderenţă. La fel, unghiul planului înclinat pentru
care corpul alunecă uniform ϕ
c
c c
tg µ ϕ =
este dat de
( 3.25)
şi se numeşte unghi de frecare la alunecare. În probleme de statică
(echilibru cu frecare) sau de rostogolire fără alunecare intervine µ
s
, iar
în probleme de cinematică în care apare alunecare intervine µ
c

.
3.5.1. Problema rezolvată 2

Problemele cu frecări trebuie analizate cu atenţie. Lucrul mecanic al
forţelor de frecare este negativ şi contribuie la diminuarea energiei
mecanice .
Cum urcă un automobil pe un plan înclinat (pe o şosea în pantă)?

Figura 3.11
În acel caz ridicarea este asigurată de, forţa de tracţiune (care este
reacţiunea planului - şoselei asupra vehiculului sau altfel spus frecarea
statică).
a m F G N F
falunecare tracţracţ

   
= + + + ( 3.26)
Forţa de frecare la alunecare provine din frecarea părţilor ne-tractoare
ale vehiculului (remorci, puntea din spate etc.). În absenţa acestora,
flunecare
F nu mai există. Frecarea are roluri diferite în deplasarea maşinii.
Dacă tracţiunea maşinii este „pa faţă”, realizată de roţile din faţă,
frecarea roţilor din faţă pe şosea este forţa care „agaţă” maşina de
Principiile dinamicii

59
şosea şi reacţiunea şoselei face maşina să urce. Forţa maximă de
tracţiune nu poate depăşi frecarea la nivelul roţilor din faţă. Aşa cum
ştii, dacă se încearcă o accelerare prea mare a maşinii la plecare, roţile
motoare patinează, scârţâie.
Frecarea roţilor din spate pe şosea „împiedică” maşina – se opune
urcării acesteia. Pe direcţia paralelă cu direcţia de deplasare, mişcarea
este descrisă de ecuaţia
deal tracţracţ
ma G G F = − − α µ α cos sin ( 3.27)
După determinarea acceleraţiei poţi scrie legile de mişcare ale maşinii
¦
¹
¦
´
¦
+ ⋅ + =
⋅ + =
2
) (
) (
2
,tan 0 0
,tan 0
t a
t v x t x
t a v t
deal
gent
deal gent
( 3.28)
Relaţii similare vei scrie şi pentru coborâre. În cazul coborârii însă
trebuie să ai în vedere faptul că greutatea tangenţială nu se mai opune
mişcării ci o ajută . Modalitatea naturală de alegere a axelor de
coordonate este una în care o direcţie este paralelă cu direcţia de
mişcare şi are sensul acestei mişcări, iar cealaltă direcţie este
perpendiculară pe prima. Acest mod de tratare face însă ca expresiile
acceleraţiilor pentru urcare şi coborâre să nu poată fi comparate direct
deoarece se referă la sistem de axe diferite. Este totuşi preferabil să
deducem, rapid, de fiecare dată acceleraţia corespunzătoare problemei
propuse.

Figura 3.12
vale tracţracţ
ma G G F = − + α µ α cos sin ( 3.29)
Legile de mişcare corespunzătoare sunt
¦
¹
¦
´
¦
+ ⋅ + =
⋅ + =
2
) (
) (
2
,tan 0 0
,tan 0
t a
t v x t x
t a v t
vale
gent
vale gent
( 3.30)

Principiile dinamicii

60
3.5.2. Problema rezolvată 3

Pe o suprafaţă plană, orizontală, se află un stâlp cilindric de rază R ,
aşezat vertical. De acest stâlp este ataşată o sfoară lungă (un fir, întins)
de lungime iniţială
0
 fir a cărui lungime curentă o vom nota cu  , pe
măsură ce firul se va înfăşura pe stâlp. La capătul depărtat de stâlp se
află un corp (mic, de masă m), care poate aluneca fără frecare pe
suprafaţa orizontală. Corpul este lansat cu o viteză iniţială
0
v perpendicular pe direcţia firului şi corpul începe o mişcare de rotaţie,
în acelaşi timp firul înfăşurându-se pe stâlp.

Figura 3.13

Analizează puţin enunţul încercând să obţii cât mai multe informaţii din
enunţul acestei probleme. Rezolvarea problemei trebuie să-ţi permită
să determini traiectoria corpului de la capătul firului, să calculezi cu ce
viteză se mişcă acesta şi cum evoluează în timp, şi - în particular -
când, (după cât timp) se înfăşoară integral pe stâlp.
Dacă pe parcursul rezolvării se vor apare alte întrebări încearcă să le
rezolvi
















Prin acest mod de a începe o problemă, cu o situaţie
poate mai puţin suficient descrisă, cu întrebările formulate
mai vag, îţi propun o metodă interactivă, care ar putea
deveni şi o sugestie pentru modul de lucru cu elevi sau cu
alţi cursanţi. Aspectul interactiv constă în faptul că pe
măsură ce rezolvarea avansează ar putea să survină şi
alte idei sau şi alte întrebări.

Principiile dinamicii

61
Întrebarea î ntâi: dacă viteza iniţială
0
v nu ar fi orientată perpendicular
pe direcţia firului care ar fi continuarea "problemei", respectiv, cum ar
începe să se mişte corpul?
Întrebarea 2: în poziţia iniţială de pornire firul este tangent la cilindru?
Un fir întins ar putea să fie "altfel"? Pe măsură ce se "roteşte" şi se
înfăşoară firul rămâne oare, tangent?
Întrebarea 3: ("cu efecte mai târzii") Care din datele problemei ar fi
afectate ori modificate, dacă mişcarea ar avea loc cu frecare? Am putea
rezolva problema? Sau, care părţi ale problemei ar avea aceeaşi
rezolvare?
Pentru o bună vizualizare a problemei vei considera un desen "văzut de
sus". Asupra corpului acţionează următoarele forţe: greutatea, G, o
reacţiune, normală din partea planului suport, N ,- aceste forţe sunt
orientate pe direcţia verticală, deci nu sunt evidente, vizibile în desenul
"văzut de sus"- apoi, din partea firului de legătură o tensiune (în fir), T ,
care are rolul de forţă centripetă pentru mişcarea corpului, şi – în funcţie
de cum ne decidem să continuăm rezolvarea problemei – o forţă
centrifugă de inerţie,
inertie cf
F
,

(sau nu). (Acest "sau nu" depinde de faptul
dacă în rezolvarea unor probleme dorim să folosim forţele de inerţie.
Din punct de vedere sintetic, teoretic acest lucru nu este necesar,
întotdeauna existând o rezolvare fără forţe de inerţie. Din punct de
vedere didactic, autorul (şi evident, nu numai el) consideră că forţele de
inerţie şi rezolvările într-un sistem de referinţă neinerţial pot fi mai
sugestive, mai uşor de asimilat, de vizualizat, mai potrivit scopului
didactic al realizării unui cadru cât mai "prietenos" rezolvărilor.







Este mişcarea corpului uniformă pe traiectorie? Adică modulul
vectorului viteză rămâne constant? (Pentru că, în mod evident viteza ca
vector nu rămâne constantă, schimbând permanent direcţia). Dacă nu
există frecări, şi am convenit să examinăm pentru început această
posibilitate, în decursul mişcării nu există forţe disipative, nu există
pierdere de energie mecanică. Atunci energia mecanică se conservă, şi
dacă vei scrie că o eventuală variaţie a energiei cinetice este dată de
lucrul mecanic al tuturor forţelor care acţionează asupra corpului rezultă
forte cinetica
L E = ∆
În cazul aflat în discuţie, forţele care acţionează asupra corpului de
masă m sunt:
greutatea, G, normala din partea planului suport, N , aceste forţe fiind
orientate pe direcţia verticală, şi, din partea firului de legătură,
tensiuneaT . Dar greutatea şi normala sunt perpendiculare pe planul
mişcării deci unghiul făcut de fiecare din ele cu deplasarea (cu viteza)
este de π/2, cosinusul acestui unghi este zero, şi lucrul mecanic al
acestor forţe (sau contribuţia lor la modificarea energiei potenţiale) este
nul.
Ori de câte ori o soluţie "clasică", fără forţele de inerţie, este la
îndemână, aceasta va fi prezenta în paralel, pentru a compara
cele două căi şi pentru a consolida introducerea forţelor de
inerţie.

Principiile dinamicii

62
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= ⋅ ⋅ = ⋅ =
= ⋅ ⋅ = ⋅ =
0
2
cos
0
2
cos
π
π
s N s N L
s G s G L
N
G





dar şi
2
cos
π
Ts s T L
T
= ⋅ =



deoarece deplasarea este perpendiculară pe fir şi deci şi tensiunea pe
viteza corpului. Aceasta înseamnă că variaţia de energie cinetică este
zero. Energia cinetică se conservă, rămâne constantă, atunci şi
"pătratul" vitezei rămâne constant, respectiv viteza ca modul.
Răspunsul este, da, viteza este constantă, mişcarea este uniformă pe
traiectorie.
Şi avem şi un al doilea răspuns, dacă sunt frecări, energia mecanică şi
energia cinetică nu se mai conservă şi mişcarea nu mai este uniformă,
viteza o să scadă, corpul ar putea să se oprească înainte de
"terminarea" firului, înainte de a ajunge la stâlpul central. Dacă am
cunoaşte traiectoria şi o modalitate de a aprecia lungimea traseului
parcurs pe această spirală, (pentru că aşa pare să arate traiectoria), am
putea spune unde se opreşte corpul. Şi cu şi mai multă strădanie, după
cât timp se opreşte corpul.
Observă că firul se scurtează (cu  d ) pentru că se înfăşoară pe axul
central, deci porţiunea înfăşurată (notatădb ) coincide cu scăderea
lungimii firului şi, pentru un interval de timp scurt, dt:
db d − =  ( 3.31)
dar
α d R db ⋅ = ( 3.32)
α d fiind unghiul la centru măturat în timpul, scurt, dt. Semnul minus ne
arată că în timp ce unghiul măturat, unghiul la centru α creşte, lungimea
 a firului scade. Între direcţiile firului , după trecerea timpului dt unghiul
este de asemenea α d .
Înseamnă că spaţiul parcurs de mobil (în timpul dt, scurt) este identic cu
cel descris pe un arc de cerc de rază  , un cerc cu centrul în punctul
de "desprindere" a firului
α d ds ⋅ =  ( 3.33)
dar ds este parcurs cu viteza
0
v v = , deci
dt v ds ⋅ = ( 3.34)
viteza ori timpul. Astfel ai reuşit să introduci timpul în ecuaţiile care
descriu mişcarea. Egalând expresiile pentru α d rezultă

 dt v
R
d ⋅
= − ( 3.35)
pentru început o relaţie diferenţială, o ecuaţie diferenţială care mai
poate fi scrisă sub forma
Rvdt d = ⋅ −   ( 3.36)
care "integrată" conduce la
Principiile dinamicii

63
℘ + ⋅ ⋅ − = t v R
2
2

( 3.37)
unde ℘ este o constantă de integrare. Dar la momentul iniţial 0 = t
0
  = ( 3.38)
şi deci
2
2
0

= ℘ ( 3.39)
rezultă rearanjând că
t v R ⋅ ⋅ = − 2
2 2
0
  ( 3.40)
Prin urmare, durata totală a mişcării ”până când se consumă firul”
( ) 0 =
total
t  ( 3.41)
este:
Rv
t
total
2
2
0

= ( 3.42)
Dacă frecările există? Forţa de frecare de alunecare este constantă,
G N F
frecare
⋅ = ⋅ = µ µ ( 3.43)
Şi în acest caz, este îndreptată împotriva mişcării producând o
acceleraţie:
¦
¹
¦
´
¦
⋅ − =
⋅ = ⋅ ⋅ −
⋅ = −
g a
a m g m
a m F
gential
gential
gential frecare
µ
µ
tan
tan
tan
( 3.44)
atunci durata totală a mişcării în ipoteza că firul nu reuşeşte să se
înfăşoare integral, este timpul scurs până la anularea vitezei. Dar
( ) t g v t v ⋅ ⋅ − = µ
0
( 3.45)
şi deci timpul până la oprire este:
g
v
T
oprire

=
µ
0
( 3.46)
iar spaţiul, de-a lungul traiectoriei, se poate obţine cu ajutorul formulei
lui Galilei (aplicabilă dacă acceleraţia este constantă şi în această
problemă aceasta este situaţia) sau, cu ajutorul teoremei energiei
cinetice.

Principiile dinamicii

64
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦

=
⋅ ⋅ ⋅ − =
(
¸
(

¸


⋅ ⋅ ⋅ − = ∆
= ∆
g
v
S
S g m
v m
S g m E
L E
oprire
oprire
oprire cinetica
frecare de forta cinetica
µ
µ
µ
2
2
0
2
0
2
0
( 3.47)
Soluţia este corectă numai după ce se confirmă că T
oprire
este mai mic
decât t
total
, şi anume t
total
Ecuaţia (3.36)se rescrie,
pentru cazul mişcării cu frecare.
( )dt gt v R Rvdt d µ − = = ⋅ −
0
  ( 3.48)
care după desfacerea parantezei se poate integra la fel de uşor ca
aceea din situaţia cu frecare neglijabilă şi:
℘ +
⋅ ⋅ ⋅
+ − =
2 2
2
0
2
t g R
t Rv
µ 
( 3.49)
sau
2
0
2 2
0
2 t g R t Rv ⋅ ⋅ ⋅ + − = − µ   ( 3.50)
anularea lui  , lungimea firului, conducând la t
total

.






În cazul despre care vorbim, soluţia corectă ar fi aceea care pentru µ =
0, (absenţa frecărilor), conduce la soluţia 3.46.

Rezolvă şi vei constata că "alegerea" nu este chiar imediată.
Te-ai descurcat?
Această problemă, dincolo de rezolvarea ei, poate fi un model al
discuţiei care să te conducă la concluziile privind mişcarea uniformă.
Adică pornind de la teoreme.
( )
( )
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
+
=
+

=
+ ±
=
g R v R Rv
t
g R v R Rv g R
g R
t
g R
g R v R Rv
t
µ
µ µ
µ
µ
µ
2
0
2
0
2
2
0
2 , 1
2
0
2
0
2
2
0
2 , 1
2
0
2
0
2
0
2 , 1
2
4 4 2
 

 


( 3.51)
Pentru 0 = µ Soluţia devine
( ) Rv Rv
t


2
0
2 , 1
= ( 3.52)
Ori de câte ori întâlneşti o ecuaţie de gradul doi, în t, ar trebui
să te întrebi care din soluţii este cea a problemei-sau dacă nu
cumva amândouă au sens. Acest „amândouă” este totuşi
destul de rar, mai ales la mecanică.

Principiile dinamicii

65
Evident, soluţia corectă este
( ) g R v R Rv
t
µ
2
0
2
0
2
2
0
2 , 1


+ +
= ( 3.53)

În activitatea şcolară această problemă se poate întâlni pornind de la un
stâlp central prismatic, adică având ca secţiune transversală un poligon
regulat: pătrat ca primă figură, dar de ce nu şi un triunghi echilateral, ca
a doua opţiune, şi apoi pentagon, hexagon - până la generalizarea
poligonului cu un număr infinit de laturi – cercul .

A rămas de discutat câte ceva despre traiectorie, ecuaţia (ecuaţiile) ei,
şi poate şi altele. Desenele care însoţesc problema, "au pregătit
terenul" pentru o descriere a traiectoriei. Preferabile ar fi o descriere
carteziană – cu două ecuaţii
( )
( )
¹
´
¦
=
=
t y y
t x x
( 3.54)
dar acestea nu sunt imediate. Descrierea foarte potrivită este o
descriere parametrică, folosind coordonate polare – lungimea firului şi
unghiul la centru, unghiul α, care se "leagă" şi cu poziţia firului şi cu
poziţia punctului de contact. Ar fi ar fi de căutat de asemenea
descrierea
( )
( )
¹
´
¦
=
=
α
α
y y
x x
( 3.55)

Figura 3.14
Când raza vectoare a punctului de contact al firului cu cilindrul este T,
lungimea firului PT are expresia
α ⋅ − = R
0
  ( 3.56)
Din considerente geometrice evidente,
Principiile dinamicii

66




1. Ce este inerţia?


2. Care este enunţul principiului II al dinamicii?



3. Cum se enunţă principiul III al dinamicii?



4. Care este relaţia de definiţie a forţei de frecare?



5. Punctul B al blocului se deplasează în sus cu acceleraţia
constantă de 10m/s
2
. În situaţia prezentată în figura din
stânga, între nivele punctelor A şi B sunt 30m. În acest
moment vitezele corpurilor sunt nule. Determină vitezele
corpurilor când trec unul prin dreptul celuilalt

¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
⋅ − + ⋅ =
⋅ =
=
α α
α
α
R tg R PM
tg R TM
R
OM
0
cos

( 3.57)
Prin urmare
¹
´
¦
⋅ =
⋅ =
α
α
cos
sin
PM QP
PM QM
( 3.58)
şi coordonatele carteziene ale punctului P în care se află corpul mic
sunt
( )
( )
¹
´
¦
⋅ − + ⋅ =
⋅ − + ⋅ − =
α α α
α α α
cos
sin
0
0
R tg R y
R tg R R x


( 3.59)
3.6. Test de autoevaluare 3.1.
Răspunde la următoarele întrebări:





Răspunsurile le găseşti la pagina 68
Principiile dinamicii

67
3.7. Lucrare practică
Verificarea principiului trei al dinamicii.

Figura 3.15 Peşte şi pescar
Principiul trei, al acţiunii şi reacţiunii, spune că dacă un corp
acţionează cu o forţă asupra altui corp, acesta la rândul lui
reacţionează cu o forţă egală dar de sens contrar.

Ia două „dinamometre” care pot fi foarte bine două cântare de piaţă
din cele cu resort, fie cu ac rotativ sau cu cursor. Agaţă cele două
dinamometre unul de celălalt, în serie am zice, şi trage de ele. Cu
ajutorul celorlalţi participanţi, notează indicaţiile celor două
dispozitive.
Dacă cele două cântare sunt bine etalonate cum vor fi indicaţiile?
Dar dacă legi trei sau patru cântare?

Găseşte arcuri identice – de exemplu de la pixuri identice. Verifică
faptul că se deformează la fel sub aceeaşi acţiune.

Imaginează experimente cu resoarte înseriate sau puse în paralel.



Figura 3.16



Principiile dinamicii

68

1. Inerţia este proprietatea corpurilor de a-şi păstra starea de
echilibru sau de mişcare rectilinie uniformă atât timp cât asuprea lor
nu acţionează forţe externe.
2. Dacă aplicăm unui punct material diferite forţe F

, punctul
material capătă acceleraţii a

coliniare şi proporţionale cu forţele
aplicate:
dt
v d
m a m F
m
F
a





= = ⇒ = , unde m este un parametru
pozitiv, caracteristic punctului material, numit masă.
3. Fiecărei acţiuni i se opune întotdeauna o reacţiune, egală
în modul şi de sens contrar, sau altfel, acţiunile reciproce a două
corpuri (puncte materiale) sunt întotdeauna egale în modul şi
orientate în sensuri opuse.
4. F
f
=µN Forţa de frecare este proporţională cu apăsarea
normală şi depinde de natura corpurilor în contact.

5.
1 2
8m m = ; s m v s m v
B A
/ 10 ; / 20 = =



Figura 3.17 Emisferele de Magdeburg, închise şi apoi vidate, nu au
putut fi desfăcute deşi s-a tras de ele cu multe perechi de cai.

3.8. Răspunsuri la testul de autoevaluare3.1.


Principiile dinamicii

69
3.9. Lucrare de verificare 3
Rezolvă cerinţele de mai jos şi trimite tutorelui rezultatele pe care le
consideri corecte.































3.10. Bibliografie




1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a),
pag. 52-90

2.A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-
a, Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 60-100

3,***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 4-9




1. Arată cum se pot deduce prevederile principiului unu din aplicarea
principiului doi. (1 punct)

2. Formulează un comentariul propriu privitor la principiul 3.
(1 punct)
3. Formulează comentariul propriu privitor la principiul 2 în sisteme
neinerţiale (1 punct)

4. Scrie expresia matematică a principiului 2 explicând semnificaţiile
mărimilor folosite (1 punct)

5. Un corp de masă m=100 kg este tras de o forţă F = 400 N sub un
unghi α=30
0
faţă de orizontală. Care este acceleraţia corpului, dacă
unghiul de frecare este φ=15
0
? Sub ce unghi trebuie să tragem corpul
astfel încât acceleraţia să fie maximă? (2 puncte)

6. Efectuează lucrarea practică. Folosind un editor de texte scrie un
protocol al observaţiilor şi măsurărilor efectuate. Notează datele
numerice şi comentează-le. (3 puncte)

Notă: Se va acorda un punct din oficiu
Total 10 puncte
Principiile dinamicii

70
3.11. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie.


















































Formule cheie

 Transformarea lui Galilei ( )
0 0
' ' t t u r r r + + + =
   


0
t ' t t + =
 Expresia matematică a legii clasice de compunere a
vitezelor u v v
  
+ = ' ;

 Expresia matematică a legii clasice de compunere a
acceleraţiilor '


a a = ;

 Expresia matematică a principiului fundamental al
dinamicii
dt
v d
m a m F



= =


Termeni şi expresii cheie
 Inerţia;
 Sisteme de referinţă inerţiale; sisteme de
referinţă neinerţiale;
 Efectele statice ale forţelor; Efectele dinamice
ale forţelor;
 Coeficient de aderenţă; coeficient de frecare la
alunecare;
 Unghi de aderenţă; unghi de frecare;
Principii şi legii cheie

 Principiul I - principiul inerţiei;
 Principiul al II-lea - principiul fundamental;
 Principiul al III-lea – principiul acţiunilor
reciproce;
 Legile frecării;
Dinamica

71
Unitatea de învăţare 4
4 DINAMICA


Cuprins Pagina

4 DINAMICA 71
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare numărul 4 72
4.2 Teorema impulsului 72
4.3 Teorema momentului cinetic 73
4.4 Teorema energiei cinetice 75
4.5 Conservarea energiei mecanice 78
4.6 Sistemul mecanic 79
4.6.1 Dinamica sistemului mecanic 80
4.7 Test de autoevaluare 4.1 84
4.8 Ciocniri 85
4.9 Sistem cu masă variabilă 88
4.10 Test de autoevaluare 4.2 89
4.11 Lucrare practică 90
4.12 Răspunsuri la testele de evaluare 91
4.13 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 92
4.14 Lucrare de verificare 4 94
4.15 Bibliografie 94












Dinamica

72
4.1 Obiectivele unităţii de învăţare numărul 4



Dinamica studiază mişcarea corpurilor ţinând seama de forţele care o
produc. Din legea fundamentală a dinamicii
p F
&
r
r
= ( 4.1)
rezultă trei teoreme privind mişcarea mecanică: teorema impulsului, a
momentului cinetic şi a energiei cinetice.

4.2 Teorema impulsului

Legea fundamentală a mecanicii:
( )
v m
dt
p d
dt
v m d
F
r r
r r
r def
p , = = = , ( 4.2)
unde v m
r r
= p este impulsul punctului material (cantitatea de mişcare),
afirmă că forţa aplicată punctului material este egală cu derivata
impulsului punctului material în raport cu timpul. Din această ecuaţie
rezultă:
( ) p d v m d dt F
r r
r
= = , ( 4.3)
( )
1 1 2 2 1 2
2
1
v m v m v m p p p dt F H
t
t
def
r r r r r r
r r
- = D = D = - = =
ò
. ( 4.4)
În mecanica clasică, masa este constantă, de aceea:
1 2
2
1
v m v m dt F H
t
t
r r
r r
- = =
ò
. ( 4.5)
Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :
să deduci şi să enunţi teoremele de v ariaţie p entru imp uls,
energie cinetică şi moment cinetic p entru un p unct material şi
p entru un sistem de p uncte materiale;
să enunţi legile de conserv are a imp ulsului, energiei şi
moment cinetic p entru sistemele de p uncte materiale;
să ap lici teoremele de v ariaţie, legile de conserv are studiate
şi relaţiile deriv ate din acestea în studiul unor p rocese mecanice;
să exp lici într-un limbaj fizic adecv at fenomenele de ciocnire;
să ap lici noţiunile, legile şi teoremele studiate în rezolv area de
p robleme;
să utilizezi cunoştinţele dobândite în analiza unor sisteme
tehnologice şi biologice;
să realizezi conexiuni între fenomenele mecanice din mediu şi
noţiunile studiate;

Dinamica

73
Integrala H
r
se numeşte impulsul forţei.






Conform p rincip iului III, forţa F
r
este efectul interacţiunii p unctului
material cu alte corp uri, asup ra cărora se exercită acţiunea F F
r r
- = ' din
p artea p unctului material. Putem astfel scrie:
ò ò
D = = - Þ = - p dt F dt F F F
r
r r r r
' ' , ( 4.6)
prin urmare, creşterea vectorială a impulsului punctului material se
obţine pe seama scăderii corespunzătoare a impulsului corpurilor cu
care interacţionează. Avem deci un transfer de impuls în procesul
interacţiunii, de la un corp la altul, realizat prin intermediul forţei.
Impulsul este o măsură vectorială a mişcării. Teorema impulsului
exprimă o lege de conservare a mişcării materiei. Existenţa mărimii
fizice impuls şi a legii fizice de conservare a impulsului este legată de
proprietatea de omogenitate a spaţiului (simetria la translaţii).






4.3 Teorema momentului cinetic

Dacă un rigid are un punct fix (o articulaţie) în jurul căruia se poate roti
liber, atunci aplicând o forţă rigidului, el se va roti în jurul unei axe ce
trece prin articulaţie, perpendiculară pe planul definit de articulaţie şi
forţă.

Figura 4.1

Dacă suportul forţei trece prin articulaţie, rigidul nu se roteşte. Efectul
de rotaţie este determinat de forţă şi de distanţa suportului său până la
articulaţie, numit braţul forţei – (notat cu b în figura 4.1). Ţinând seama
Teorema impulsului.
Impulsul forţei rezultante aplicate punctului material este
egal cu variaţia impulsului punctului material.

În S.I. impulsul se măsoară în
s
m
kg Ns = ,

Dinamica

74
de direcţia axei şi sensul rotaţiei, putem spune că efectul de rotaţie este
dat de momentul forţei faţă de polul O, definit de produsul vectorial:
Fb rFsin M , = = ´ = a F r M
def r
r
r
, ( 4.7)
unde r
r
este vectorul de poziţie al punctului de aplicaţie al forţei, iar b
este braţul forţei, adică distanţa de la articulaţie la dreapta de acţiune a
forţei. Momentul forţei se măsoară în Nm. Momentul forţei nu se
schimbă dacă forţă alunecă pe suportul său. Dacă rigidul are o axă fixă
în jurul căreia se poate roti liber, atunci o forţă paralelă cu axa de rotaţie
sau concurentă cu aceasta nu produce rotaţie. Efectul de rotaţie este
produs numai de componenta transversală pe axă a forţei, înmulţită cu
braţul ei, adică momentul forţei în raport cu axa:
b F M
def
ll ^
= . ( 4.8)
În mod analog definirii momentului forţei, se defineşte momentul
oricărui vector, de exemplu momentul impulsului, numit moment cinetic:
v m r p r J
def
r r r r
r
´ = ´ = . ( 4.9)




Mişcarea unui titirez de exemplu este determinată de momentul său
cinetic

Figura 4.2
Dacă deriv ezi relaţia (4.8) în rap ort cu timp ul şi înlocuieşti deriv ata
imp ulsului p rin forţă, conform ecuaţiei fundamentale, v ei obţine:
M F r
dt
p d
r p
dt
r d
dt
J d
r r
r
r
r r
r
r
= ´ = ´ + ´ = , ( 4.10)
deoarece
0 = ´ = ´ v m v p
dt
r d
r r r
r
, ( 4.11)
fiind vectori paraleli şi deci:
Momentul cinetic se măsoară în SI în J .s.
Dinamica

75
( ) J
dt
J d
p r
dt
d
p r M
&
r
r
r r r r
r
= = ´ = ´ = , ( 4.12)
J M
&
r r
= . ( 4.13)
Momentul forţei este egal cu derivata momentului cinetic în raport cu
timpul. Momentul forţei şi momentul cinetic se consideră faţă de acelaşi
punct fix (pol), într-un sistem de referinţă inerţial.










J J J H d r dt M K
t
t
def r r r r
r
r r
D = - = ´ = =
ò ò
1 2
2
1
. ( 4.14)

Dacă nu există o forţă care să determine un moment care să acţioneze
asupra unui corp, momentul cinetic al acestuia este invariabil.
Observ aţie. În mecanica cuantică se arată, şi experienţa confirmă, că în
domeniul atomic se manifestă caracterul discret, cuantificat al
momentului cinetic.
Modulul acestui vector nu poate avea ca valori decât multipli ai unei
cantităţi elementare
h j J = . ( 4.15)
unde
ï
ï
î
ï
ï
í
ì
× = =
=
-
Planck) constanta - (h
10 0545 , 1
2
h
, 0,1,2, j
34
J s
p
h
K
( 4.16)
4.4 Teorema energiei cinetice

O măsură a efectului util al forţei care produce deplasări este dată de
lucrul mecanic, definit de produsul dintre deplasare şi componenta forţei
pe direcţia deplasării, deoarece componenta normală a forţei nu poate
contribui la deplasarea dată (fapt observat încă de Euler). Astfel, lucrul
mecanic este definit prin produsul scalar dintre forţa care acţionează
asupra punctului material şi deplasare:
( ) ( )
ï
î
ï
í
ì
+ + = + + = =
= =
ò ò ò
dt v F v F v F dz F dy F dx F r d F L
dt v F r d F dL
z z y y x x z y x
def
def
r
r
r
r
r
r
,
. ( 4.17)

Pol.
Punct fix
faţă de care
într-un
sistem
inerţial se
consideră
momentul
forţei şi
momentul
cinet ic
Teorema momentului cinetic.

Imp ulsul momentului (sau momentul imp ulsului) forţei
ap licate p unctului material este egal cu v ariaţia momentului
cinet ic al p unctului material
Dinamica

76
În cazul forţei constante:
( ) ( ) const F , , cos
1 2
= = D = - = = =
ò ò
r r r
r
r
r r
r
r
r
r
r
d F Fd r F r r F r d F r d F L . ( 4.18)
Într-o mişcare curbilinie numai componenta tangenţială a forţei
efectuează lucru mecanic şi nu, componenta normală.
Pentru unitatea de lucru mecanic rezultă:
[ ] [ ][ ] SI in 1 1
2
2
J
s
m
kg d F L = = = . ( 4.19)








O unitate des folosită este kilowattora (kWh):
J h kW kWh
6
10 6 . 3 1 1 1 × = × = . ( 4.20)


Figura 4.3 Forţele interne nu au rol în accelerarea sistemului. Când
baronul Munchhausen se trage de p ăr acţiunea mâinii şi reacţiunea
p ărului sunt forţe interne. Nu există acceleraţie chiar dacă cele două
forţe ar face lucru mecanic
Definim puterea medie în intervalul de timp Dt prin raportul dintre lucrul
mecanic L efectuat în acest interval şi intervalul Dt:
t
L
P
D
= ( 4.21)
şi puterea instantanee sau momentana:
dt
dL
t
L
P
t
def
=
D
=
® D 0
lim . ( 4.22)
Ţinând seama de relaţia de definiţie a lucrului mecanic, rezultă:
v F
dt
r d
F
dt
dL
P
r
r
r
r
= = = , ( 4.23)
Unitatea de lucru mecanic în SI, (1J ) este
egală cu lucrul mecanic efectuat de o forţă
unitate (1N) p e un drum egal cu unitatea
(1m) în direcţia forţei.

Dinamica

77
adică puterea dezvoltată de o forţă este egală cu produsul scalar dintre
forţă şi viteză. Pentru unitatea de putere rezultă:
[ ]
[ ]
[ ]
SI in , 1 1 1
3
2
W
s
J
s
m
kg
t
L
P = = = = . ( 4.24)

Figura 4.4 Forţa externă de interacţiune cu cop acul, dublul forţei cu
care omul trage de funie are rol în accelerarea sistemului. Se face lucru
mecanic
Înmulţind scalar formula fundamentală (4.1) cu dt v r d
r r
= , obţinem:
( )
( )
ï
î
ï
í
ì
+ = + =
= = =
mv dv dm v d v m dm v dL
v m d v dt v
dt
v m d
r d F dL
2 2
r
r r
r r r
r
r
r
( 4.25)
unde
2 2
v v v v = =
r r r
, ( 4.26)
care prin diferenţiere dă
v dv v d v =
r r
( 4.27)
şi cu m=const, rezultă:
c
dE mv d mv dv r d F dL = ÷
ø
ö
ç
è
æ
= = =
2
2
1
r
r
, ( 4.28)
2 1
2
1
c c c
E E E r d F L - = D = =
ò
r
r
, ( 4.29)
unde:
m
p
mv E
def
c
2 2
1
2
2
= = , ( 4.30)
se numeşte energia cinetică a punctului material.






Teorema energiei cinetice.
L ucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă, ap licată p unctului
material, este egal cu v ariaţia energiei cinet ice a p unctului
material.


Dinamica

78

Energia cinetică este egală cu lucrul mecanic necesar pentru a aduce
corpul din repaus până la viteza v sau altfel spus, cu lucrul mecanic
restituit de corp la oprirea sa de la viteza v. Energia cinetică este o
mărime scalară a mişcării. Existenţa mărimii fizice energie cinetică şi a
legii fizice de conservare a energiei cinetice este legată de proprietatea
de omogenitate a timpului (simetria la translaţii temporale).

Mişcarea mecanică se transmite de la un corp la altul în procesul
interacţiunii lor prin intermediul forţei. Impulsul forţei
ò
=
2
1
dt F H
r r
, ( 4.31)
impulsul momentului forţei
( )
ò ò
´ = = dt F r dt M K
r
r
r r
2
1
( 4.32)
şi lucrul mecanic al forţei
ò
=
2
1
r d F L
r
r
( 4.33)
măsoară cantitativ mişcarea mecanică transmisă, fiind egale respectiv
cu variaţia impulsului v m p
r r
= , a momentului cinetic v m r p r J
r r r r
r
´ = ´ =
şi a energiei cinetice
2
2
mv
E
c
= a punctului material.
4.5 Conservarea energiei mecanice

Consideră mişcarea particulei într-un câmp de forţe conservativ. Atunci,
aplicând teorema energiei cinetice, obţii:
ï
ï
î
ï
ï
í
ì
= = +
Þ = + D
Þ D - = D = =
ò
const E U E
U E
U E r d F L
c
c
c
0 ) (
r
r
. ( 4.34)
Relaţia ultimă din acolada de mai sus exprimă teorema conserv ării
energiei mecanice. Într-un câmp de forţe conservativ are loc în timpul
mişcării o transformare reciprocă a energiei cinetice şi potenţiale, suma
lor rămânând constantă.
Pentru un câmp de forţe neconservativ (disipativ), când lucrul mecanic
depinde de traiectorie şi de modul de mişcare, nu există energie
potenţială, şi atunci energia mecanică nu se conservă, ci se transformă
în alte forme de energie. De exemplu, în cazul forţelor de frecare, când
lucrul mecanic depinde de lungimea drumului şi nu este nul pe un drum
închis, energia mecanică se transformă în căldură.
L ucrul mecanic
al forţelor
conservative
- este
indep endent
de drum
- este egal cu
diferenţa dintre
v alorile finale
şi iniţiale ale
unei funcţii
numită energie
p otenţială
- este comp let
recup erabil

Forţele
neconservative
se numesc
disipative
Dinamica

79

Figura 4.5 L a ev oluţia într-un câmp de forţe conserv ativ între p unctele P
şi Q p e drumurile Q P ® ®1 sau Q P ® ®2 v ariaţia energiei p otenţiale
a corp ului este aceeaşi( Imaginea (a)). L a ev oluţia corp ului p e drumul
închis P Q P ® ® ® ® 2 1 (imaginea(b)) energia p otenţială nu v ariază
- lucrul mecanic se consumă şi se recup erează.

Poţi presupune că punctul material se află într-un câmp de forţe
conservativ ( ) r F
r
r
care derivă deci dintr-un potenţial ( ) r U
r
şi este supus
în acelaşi timp la o forţă neconservativă (disipativă) ' F
r
. Aplicând din
nou teorema energiei cinetice, obţii pentru acest caz:
ï
î
ï
í
ì
+ D = =
Þ + D - = + = D = + =
ò
ò ò ò
) ( ' '
' ' ) ' (
U E r d F L
L U r d F r d F E r d F F L
c
c
r
r
r
r
r
r
r
r r
( 4.35)
deci, lucrul mecanic al forţelor neconservative (disipative) aplicate
punctului material este egal cu variaţia energiei mecanice a punctului
material.
Pentru câmpul gravitaţional terestru în apropierea suprafeţei
pământului, lucrul mecanic efectuat de forţa de greutate g m
r
între două
puncte P
1
Şi P
2
depinde numai de diferenţa de nivel:
mgz dz mg U
z
= - - =
ò
0
) ( . ( 4.36)
Câmpul gravitaţional este conservativ. Suprafeţele echipotenţiale sunt
plane orizontale, liniile de forţă sunt drepte verticale, iar forţa de
greutate este îndreptată în jos, în sensul descreşterii energiei potenţiale
U.
4.6 Sistemul mecanic

Prin sistem mecanic vei înţelege un sistem de puncte materiale, care nu
sunt independente, ci supuse la legături reciproce, astfel încât formează
un "întreg" mai mult sau mai puţin deformabil. Principiile şi legile
mecanice pentru sistemul de puncte materiale se deduce din principiile
formulate pentru punctul material.
Dinamica

80
4.6.1 Dinamica sistemului mecanic

Asupra fiecărui punct m
k
din sistem se exercită, pe de o parte, forţe
interne
kl
F
r
din partea celorlalte puncte materiale m
l
ale sistemului şi, pe
de altă parte, forţe externe
k
F
r
din partea corpurilor externe, care nu fac
parte din sistem. Conform principiului III, forţa (acţiunea)
kl
F
r
exercitată
de particula m
l
asupra particulei m
k
este egală în modul şi de sens opus
cu forţa reciprocă (reacţiunea)
lk
F
r
exercitată de particula m
k
asupra
particulei m
l
:
) 0 ( , 0 º = + Þ - =
kk lk kl lk kl
F F F F F
r r r r r
, ( 4.37)
adică forţele interne sunt întotdeauna perechi, două câte două egale în
modul şi de sens opus (forţe de interacţiune), de aceea însumate fiind
pentru întregul sistem dau rezultanta nulă:
0 = =
å
l k,
kl
F F
r r
. ( 4.38)
Forţa internă rezultantă asupra particulei m
k
este:
å
=
N
l
kl k
F F
r r
, ( 4.39)
unde N este numărul total de particule din sistem, şi prin însumarea
asupra tuturor particulelor din sistem regăsim:
0 = = =
å å
l k,
kl k
F F F
r r r
k
. ( 4.40)
Momentul rezultant al forţelor interne este de asemenea nul:
å å
= ´ = ´ =
k l , k
kl k k k
0 r r F F M
r
r
r
r
r
. ( 4.41)
Într-adevăr, ultima sumă este formată din perechi de termeni nuli:
( ) 0
12 2 1 12 2 12 1 21 2 12 1
= ´ - = ´ - ´ = ´ + ´ F F F F F
r
r r
r
r
r
r
r
r
r
r
r r r r r r , ( 4.42)
deoarece
12 2 12 1
F F
r
r
r
r
´ = ´ r r ( 4.43)
reprezintă momentul aceleiaşi forţe
12
F
r
faţă de acelaşi pol, sau
deoarece
2 1
r r
r r
- este paralel cu
12
F
r
.






Lucrul mecanic al forţelor interne nu este, în general, nul:
ï
î
ï
í
ì
= =
= - = +
å å
l k
kl
k
k
kl l k l k
r d r d
r d r r d r d r d
,
2
1
) (
r
r
r
r
r
r
r r
r
r
r
r
r
kl k
kl kl lk kl
F F L
F F F F
. ( 4.44)
Teoremă.
Rezultanta forţelor interne şi momentul rezultant al forţelor interne
faţă de orice p ol sunt nule.

Dinamica

81
În cazul corpurilor rigide (nedeformabile), distanţele reciproce r
kl
sunt
constante:
0 0 0 = Þ = Þ = L
kl kl
r d r
r r
. ( 4.45)
Pentru corpurile rigide, nedeformabile, lucrul mecanic al forţelor interne
este nul. Pentru corpurile deformabile, forţele interne pot face lucru
mecanic.
Poţi aplica ecuaţia fundamentală fiecărui punct material al sistemului:
( )
k k
k
k k
F
dt
p d
v m
dt
d
r r
r
r
+ = = F . ( 4.46)
Prin însumare asupra tuturor punctelor materiale din sistem, obţinem:
F F F
dt
P d
p
dt
d
k
k
k
k
k
k
k
k
r r r r
r
r
= = + = =
å å å å
F , ( 4.47)
deoarece, suma forţelor interne este nulă.






Dacă rezultanta forţelor externe este permanent nulă, impulsul total al
sistemului se conservă. Sistemul nu-şi poate schimba impulsul total
decât sub acţiunea unei forţe exterioare. Forţele interne pot doar
redistribui impulsul între părţile componente ale sistemului. Sub formă
integrală poţi scrie:
P dt F H
r r r
D = =
ò
, ( 4.48)
analog teoremei impulsului pentru punctul material.
Poţi aplica ecuaţia fundamentală fiecărui punct material al sistemului:
( )
k k k k k k
k
k k
M F r r
dt
J d
p r
dt
d
r r r
r
r
r
r
r r
+ = ´ + ´ = = ´ M F . ( 4.49)
Însumând după toate punctele sistemului rezultă:
ï
ï
ï
î
ï
ï
ï
í
ì
=
=
= ´ = =
å
å
å å
k
k
k
k
k k
k k k
M
J
M F r
dt
J d
J
dt
d
r r
r r
r r
r
r
r
M
J
,
def
( 4.50)
deoarece momentul forţelor interne este nul.







Teoremă. Deriv ata în rap ort cu timp ul a imp ulsului total P
r
al
sistemului este egală cu rezultanta F
r
a forţelor externe
ap licate sistemului.

Teoremă.
Deriv ata în rap ort cu timp ul a momentului cinetic total J
r
al
sistemului faţă de un p unct dat (p ol) este egală cu momentul
rezultant M
r
al forţelor externe faţă de acelaşi p unct (p ol).
Dinamica

82

Forţele interne pot doar redistribui momentul cinetic între particulele
componente ale sistemului. Prin integrare se obţine:
J dt M K
r r r
D = =
ò
, ( 4.51)
analog teoremei momentului cinetic pentru punctul material.


Figura 4.6 Mişcarea rotită a mingiei de rugbi p e traiectoria p e care este
aruncată
Se poate scrie teorema energiei cinetice pentru fiecare punct material al
sistemului:
( )
k k k k k k k
dL d r d F v m d + = + = ÷
ø
ö
ç
è
æ
L F
r
r r
2
2
1
. ( 4.52)
Însumând pentru toate punctele sistemului şi integrând, obţinem:
( ) L r d F v m
2
1
d
k
k k k
k
2
k
k
+ = + =
÷
ø
ö
ç
è
æ
å å
L F
r
r r
, L E
c
+ = D L . ( 4.53)







În cazul solidului rigid, lucrul mecanic al forţelor interne este nul şi
numai forţele externe pot schimba energia cinetică a sistemului.

Un alt caz important este acela când forţele interne sunt conservative,
atunci se poate introduce energia potenţială a sistemului, funcţie numai
de poziţiile tuturor punctelor materiale ale sistemului, adică funcţie
numai de configuraţia sistemului:
U r d
def
k
k k
D - = =
å
ò
r
r
F L . ( 4.54)
Teorema energiei cinetice devine în acest caz:
( ) L U E L U r d U E
c
k
k k c
= + D Þ + D - = + D - = D
å
ò
r
r
F . ( 4.55)
Teoremă
Variaţia energiei cinetice totale a sistemului este egală cu
lucrul mecanic efectuat de toate forţele, atât externe, cât ş
interne.


Dinamica

83
Prin urmare, variaţia energiei mecanice, cinetice şi potenţiale, a unui
sistem conservativ este egală cu lucrul mecanic al forţelor externe
aplicate. De aici rezultă teorema conservării energiei mecanice (cinetice
şi potenţiale a unui sistem conservativ izolat.

Se numeşte centru de masă a unui sistem mecanic punctul definit prin
vectorul de poziţie:
å å
= =
= =
N
k
k k
def
CM
r m
m
r
1
N
1 k
k
m m unde ,
1
r r
, ( 4.56)
sau pentru o distribuţie continuă a masei:
ò ò
= = dV r
m
dm r
m
r
def
CM
r
r r r
1 1
. ( 4.57)
Dacă sistemul se descompune în părţi cu masa M
s
şi cu centrele de
masa
CMs
R
r
, atunci grupând sumele pentru aceste părţi, rezultă:
å å
= =
s s
CMs s
def
CM
R M
m
r
s
M m unde ,
1
r
r
. ( 4.58)
Centrul de masă (CM) este un anumit punct geometric asociat
sistemului mecanic. În acest punct pot să nu existe particule sau masă
distribuită, de exemplu cazul CM al unui inel sau a unei pături sferice.
Derivând formula de mai sus obţii:
å å
= = = =
k
k
k
k k CM CM
P p v m v m r m
r
r r r
&
r
. ( 4.59)









În raport cu un sistem de referinţă inerţial, centrul de masă al unui
sistem izolat se mişcă rectiliniu uniform sau este în repaus. Aceasta
este legea inerţiei p entru un sistem.
Derivând relaţia de definiţie a impulsului sistemului, obţii:
å
= = = = =
k
k CM CM CM
F F P a m v m r m
r r
&
r
r
&
r
& &
r
. ( 4.60)







CM al sistemului se mişcă ca un punct material cu masa egală cu masa
sistemului şi asupra căruia se aplică rezultanta forţelor externe
(teorema de mişcare a CM), ca şi cum toate forţele externe s-ar aplica
Teoremă. Impulsul total P
r
al sistemului este egal cu masa m a
sistemului înmulţită cu viteza
CM
v
r
a centrului de masă, ca şi
cum întreaga masă a sistemului ar fi concentrată în CM şi s-ar
mişca cu viteza acestuia.

C.M.

Acronim
pentru

centru
de masă
Teoremă.
Rezultanta forţelor externe F
r
este egală cu masa sistemului
înmulţită cu acceleraţia CM.

Dinamica

84

1. Ce este centrul de masă?


2. Care sunt cele trei teoreme ale mecanicii pentru puncte
materiale?


3. Scrie teorema impulsului.




4. Ce este momentul cinetic?

5. Când se conservă momentul cinetic?
în CM ; întreaga masă a sistemului ar fi concentrată în CM şi s-ar mişca
cu acceleraţia acestuia. Forma integrală a enunţului este
ò
D = =
CM
v m dt F H
r
r r
. ( 4.61)
Impulsul forţelor externe este egal cu masa sistemului înmulţită cu
variaţia vitezei centrului de masă, deci forţele interne nu pot schimba
mişcarea CM. Un cuplu de forţe, oriunde ar fi aplicat, nu poate schimba
mişcarea centrului de masă, ci doar roteşte corpul în jurul CM.
4.7 Test de autoevaluare 4.1





Răsp unsurile la acest test le găseşti la p agina 91

Dinamica

85
4.8 Ciocniri

Figura 4.7 Ciocnire comp lexă între două solide rigide
Prin ciocnirea a două sau mai multe corpuri se înţelege, în general, un
proces de interacţiune în care atât înainte cât şi după interacţiune
corpurile se găsesc la distanţa mari unele faţă de altele, adică nu
interacţionează, deci interacţiune durează un timp finit. Dacă în urma
ciocnirii starea internă a fiecărui corp nu se schimbă, ciocnirea se
numeşte elastică.
Vom considera ciocnirea corp urilor macroscop ice. În momentul atingerii
corpurile încep să se deformeze, viteza lor relativă se reduce la zero,
energia cinetică relativă se transformă în energie de deformare şi în alte
forme de energie. Ciocnirea este plastică

Figura 4.8 Berbecul de asediu este folosit p entru „deformarea”
încuietorilor p orţii
În ciocnirea elastică, în final, deformaţiile se anulează şi energia
cinetică relativă se restituie integral, fără a se transforma în alte forme
de energie.

Figura 4.9 Ciocnire „ap roap e elastică”, unidimensională a 2 maşini
Dinamica

86
În ciocnirea total inelastică (plastică) corpurile se cuplează, formează
un singur corp şi continuă mişcarea cu o viteză comună.

Figura 4.10 Ciocnire bidimensională , inelast ică , a două maşini

Dacă faci descompunerea vitezei relative
2 1 r
v v v
r r r
- = ( 4.62)
(a corpului 1 faţă de corpul 2) după linia de ciocnire, atunci ambele
componente se schimbă în general prin ciocnire, deoarece corpurile nu
sunt nici perfect elastice şi nici absolut rigide. Componenta vitezei
relative, normală pe planul de contact, v
rn
, îşi schimbă semnul prin
ciocnire, deoarece înainte de ciocnire corpurile se apropiau unul de
altul, iar după ciocnire se îndepărtează unul de altul. Componenta
vitezei relative, v
rt
, reprezintă viteza de alunecare a unui corp peste
celălalt în momentul ciocnirii. Dacă linia de ciocnire trece în momentul
ciocnirii prin centrele de masă ale celor două corpuri, ciocnirea se
numeşte centrală. Dacă înainte de ciocnire corpurile se mişcă după linia
de ciocnire (v
rt
=0), ciocnirea se numeşte frontală, în caz contrar, oblică.

În procesul de ciocnire se exercită forţe de interacţiune între corpuri,
deci forţe interne, care nu pot schimba impulsul total şi momentul
cinetic total al sistemului. De aceea, impulsul total şi momentul cinetic
total ale corpurilor care se ciocnesc, imediat înainte de ciocnire sunt
egale cu impulsul total şi momentul cinetic total ale corpurilor imediat
după ciocnire, adică impulsul total şi momentul cinetic total ale
sistemului de corpuri care se ciocnesc se conservă în procesul ciocnirii.
Pentru fiecare corp separat poţi scrie:
ï
î
ï
í
ì
D = ´ =
D = =
å
å
J P
v m P P
s
s
CM s
r r
r
r
r
r r
s
s
r K

. ( 4.63)
În cazul ciocnirii total inelastice (plastice) a două corpuri, ele se
cuplează astfel încât conservarea impulsului total dă:
( )
ï
î
ï
í
ì
+
+
=
+ = +
2 1
2 2 1 1
2 1 2 2 1 1
'
'
m m
v m v m
v
v m m v m v m
r r
r
r r r
, ( 4.64)
Peretele este
un corp p lan
cu masă mult
mai mare
decât masa
obiectului
care îl
ciocneşte.
Peretele
unei clădiri
este perete
pentru o
minge de
tenis şi nu
este perete
pentru bila
imensă,
balansată cu
macaraua a
unei maşini
de dărâmat
case .
Dinamica

87
unde ' v ,
2 , 1
r r
v sunt vitezele centrelor de masă. Energia cinetică pierdută,
adică transformată în alte forme de energie (căldură) va fi:
( )
( )
ï
ï
î
ï
ï
í
ì
= -
+
=
+ - + = = D -
2
2
2 1
2 1
2 1
2
2 1
2
2 2
2
1 1
2
1
2
1
'
2
1
2
1
2
1
r
c
v v v
m m
m m
Q
v m m v m v m Q E
m
r r
( 4.65)
unde
ï
î
ï
í
ì
- =
+
=
2 1 r
2 1
2 1
v

v v
m m
m m
r r r
m
( 4.66)
sunt respectiv m masa redusă a celor două corpuri şi
r
v
r
viteza relativă
a corpului 1 faţă de corpul 2.
În cazul ciocnirii perfect elastice, pe lângă impulsul total se conservă şi
energia cinetică totală. Considerând ciocnirea centrală şi frontală,
corpurile înainte şi după ciocnire se mişcă în aceeaşi direcţie (cazul
unidimensional) şi ai:
ï
î
ï
í
ì
+ = +
+ = +
2
2 2
2
1 1
2
2 2
2
1 1
2 2 1 1 2 2 1 1
'
2
1
'
2
1
2
1
2
1
' '
v m v m v m v m
v m v m v m v m
( 4.67)
un artificiu matematic care evită rezolvarea sistemului ca sistem de
gradul al doilea, este de a muta tot ce este cu corpul unu în stânga şi
corpul doi în dreapta egalului şi:
( ) ( )
( ) ( )
î
í
ì
+ = +
- = -
2
2
2
2 2
2
1
2
1 1
2 2 2 1 1 1
' '
' '
v v m v v m
v v m v v m
( 4.68)
şi împărţind membru cu membru:
r r
v v v v v v v v - = - = Þ + = +
2 1 2 2 1 1
' ' ' ' ' , ( 4.69)
adică viteza relativă îşi schimbă doar semnul.
Din sistemul de ecuaţii de mai sus rezultă:

ï
ï
ï
î
ï
ï
ï
í
ì
+
+
=
- =
- =
2 1
2 2 1 1
2 2
1 1
m
v'
, ' 2 v'
' 2 '
m m
v m v
v v
v v v
( 4.70)
În cazul ciocnirii perfect elastice centrale şi frontale cu un perete, adică
un corp de masă foarte mare, m
2
>>m
1
,
2 2 1 2 1
v' si 2 ' v v v v = - = ( 4.71)
În particular, pentru un perete în repaus, v
2
=0 şi
2 2 1 1
v' si ' v v v = - = ( 4.72)
adică corpul 1 se întoarce cu aceeaşi viteza, în modul. În cazul ciocnirii
perfect elastice oblice cu un perete în repaus, avem:
Dinamica

88
v' v =
 
( 4.73)
adică viteza incidentă v
r
şi viteza reflectată ' v
r
sunt în acelaşi plan cu
normala şi unghiul de reflexie a ' este egal cu unghiul de incidenţă a .
Dacă notăm cu t durata ciocnirii, atunci forţa medie exercitata de perete
asupra particulei va fi:
( )
t
a
t t
cos 2 ' mv
f
v m v m v m
f = Þ
-
=
D
=
r r r
r
, ( 4.74)
perpendiculară pe perete.

4.9 Sistem cu masă variabilă

Dacă într-un timp infinitezimal dt un corp câştigă sau pierde o cantitate
infinitezimală de masă dm, forţele de alipire sau de expulzare sunt forţe
interne şi nu pot schimba impulsul total al sistemului.

Figura 4.11 Racheta din figură are masa v ariabilă, în scădere. Imp ulsul
gazelor ejectate determină forţa care p rop ulsează racheta în sus
Notând cu F
r
forţa externă asupra corpului de masă m, cu v
r
viteza CM
a acestuia şi cu u
r
viteza masei dm, aplicând teorema impulsului total în
cazul alipirii (dm>0), obţinem:
( )
( )
v - u ' v unde , '
) ( ) (
r r r r
r
r
r
r
r r r r
r
= - = - =
Þ + - + + =
dt
dm
v
dt
v d
m
dt
dm
u
dt
v m d
F
dm u v m v d v dm m dt F
, ( 4.75)
unde ' v
r
este viteza relativă faţă de corp a particulelor alipite. Termenul
infinit mic de ordinul doi v dmd
r
este neglijabil. Aceeaşi ecuaţie se obţine
şi în cazul expulzării, dm<0:



Dinamica

89

1. Prin ce se deosebeşte ciocnirea plastică de cea elastică?



2. Ce legi de conservare sunt valabile în cazul ciocnirii elastice?




3. Dar în cazul ciocnirii plastice?

Figura 4.12Vagonul din figură are masa v ariabilă, în creştere. Variaţia
comp onentei orizontale a imp ulsul materialului care curge în v agon
determină o forţă care acţionează p e orizontală asup ra acestuia.
( )
( )
( )
ï
ï
ï
ï
ï
î
ï
ï
ï
ï
ï
í
ì
=
= +
Û = +
- - + + =
- - + - =
v - u ' v
, '
) (
) ( ) (
r r r
r
r
r
r
r
r
r r r r
r
r r r r
r
dt
v d
m
dt
dm
v F
dt
v m d
dt
dm
u F
v m dm u v d v dm m dt F
u dm v m v d v dm m dt F
( 4.76)

4.10 Test de autoevaluare 4.2

Răspunde la întrebările:



Dinamica

90
T
TT e
ee s
ss t
tt d
dd e
ee a
aa u
uu t
tt o
oo e
ee v
vv a
aa l
ll u
uu a
aa r
rr e
ee 4
44 .
.. 2
22 –
–– C
CC o
oo n
nn t
tt i
ii n
nn u
uu a
aa r
rr e
ee
4.Prin ce se caracterizează ciocnirea elastică cu un perete?




5.Cum este propulsat un avion cu reacţie sau o rachetă?






Răsp unsurile le găseşti la
p agina 92
4.11 Lucrare practică
1.
¨ Dintr-o planşetă sau o scândură sau– cel mai bine– dintr-o riglă
transparentă mai lungă (50 cm) alcătuieşte un plan înclinat, rezemând
capătul superior, pe un teanc de cărţi sau altfel.
¨ Lasă să alunece un corp mic, o gumă de pildă sau o monedă,
şi cu un cronometru sau un ceas, determină timpul, momentele
când trece prin dreptul unor anume diviziuni (în cazul că te-ai
hotărât pentru o riglă).
¨ Este bine să repeţi experimentul de mai multe ori (10 ori) .
¨ Notează toate rezultatele măsurărilor
¨ Ştiind că mişcarea este uniform accelerată, determină
acceleraţia Folosind rigla află şi valoarea atracţiei gravitaţionale

2.
¨ Reia experimentul precedent, dar modifică înclinarea planului,
scoţând sau introducând cărţi. Poţi afla înclinarea planului cu un
raportor mai mare sau măsurând cu o altă riglă catetele triunghiului
dreptunghic şi calculând tangenta.

¨ Dacă determini durata alunecării şi ştii spaţiul, poţi afla
acceleraţia dar şi viteza medie (spaţiul pe timp).

¨ Încearcă să confirmi formula care dă acceleraţia ca funcţie de
înclinarea planului şi coeficientul de frecare.

¨ Cu puţină strădanie se poate calcula coeficientul de frecare
din datele a cel puţin 2 înclinări.




Dinamica

91
T
TT e
ee s
ss t
tt u
uu l
ll d
dd e
ee a
aa u
uu t
tt o
oo e
ee v
vv a
aa l
ll u
uu a
aa r
rr e
ee 4
44 .
.. 1
11 R
RR ă
ăă s
ss p
pp u
uu n
nn s
ss u
uu r
rr i
ii

1. Se numeşte centru de masă a unui sistem mecanic punctul
definit prin vectorul de poziţie:
å å
= =
= =
N
1 k
N
1 k
k k k
def
CM
m m unde , r m
m
1
r
r r
.

2. Cele trei teoreme pentru puncte materiale sunt: teorema
impulsului, teorema energiei cinetice şi teorema momentului cinetic.


3. Impulsul forţei rezultante aplicate punctului material este
egal cu variaţia impulsului punctului material.


4. Momentul impulsului, numit moment cinetic:
v m r p r J
def
r r r r
r
´ = ´ = , este o mărime fizică egală cu produsul vectorial
dintre braţul impulsului (distanţa dintre centrul de rotaţie şi punctul
de aplicaţie al vectorului impuls) şi impuls.


5. Momentul cinetic se conservă când momentul forţei
aplicate este zero.









3.
¨ Modifică înclinarea planului astfel încât guma sau mai
bine moneda să alunece uniform (aprecierea uniformităţii mişcării
este la latitudinea ta). Tangenta unghiului pentru care alunecarea
este uniformă, este chiar egală cu coeficientul de frecare la
alunecare. Acest unghi se mai numeşte unghi de frecare.

¨ Determină astfel coeficientul de frecare pentru mai multe
perechi de suprafeţe. Compară cu valorile obţinute prin altă
metodă. Compară preciziile metodelor propuse.

¨ Întocmeşte un protocol al lucrării. Foloseşte un editor de
texte şi descrie metodele alese. Tabelează rezultatele. Descrie
prelucrările pe care le-ai făcut şi rezultatele pe care le-ai obţinut.
Adaugă toate detaliile pe care le consideri importante.
4.12 . R ăspunsuri la testele de evaluare



































Dinamica

92





4.13 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie












T
TT e
ee s
ss t
tt u
uu l
ll d
dd e
ee a
aa u
uu t
tt o
oo e
ee v
vv a
aa l
ll u
uu a
aa r
rr e
ee 4
44 .
.. 2
22 R
RR ă
ăă s
ss p
pp u
uu n
nn s
ss u
uu r
rr i
ii

1. În timpul ciocnirii a două corpuri ele se deformează. La
ciocnirea elastică deformarea dispare după ce procesul de
interacţiune (ciocnirea) încetează, la ciocnirea plastică deformarea
nu dispare.

2. La ciocnirea elastică se conservă şi energia cinetică şi
impulsul.

3. La ciocnirea plastică se conservă numai impulsul, variaţia
energiei cinetice fiind egală cu lucrul mecanic de deformare a celor
două corpuri.

4. La ciocnirea elastică cu un perete modulul vitezei corpului
după ciocnire este egal cu modulul vitezei înainte de ciocnire, iar
unghiul dintre direcţia vitezei incidente şi direcţia normală la perete
este egal cu unghiul dintre direcţia vitezei după ciocnire şi direcţia
normală la perete.

5. Un avion cu reacţie sau o rachetă reprezintă un sistem cu
masă variabilă. Prin expulzarea gazelor de ardere a combustibilului
cu viteză extrem de mare şi datorită conservării impulsului total al
sistemului, avionul este propulsat în direcţie opusă direcţiei de
expulzare.









Termeni şi expresii cheie
v Impulsul forţei;
v Forţe interne; forţe externe;
v Energie cinetică; energie potenţială;
v Momentul forţei în raport cu un pol; momentul
cinetic;
v Centrul de masă al unui sistem de particule;
v Ciocniri plastice ;ciocniri perfect elastice;
Dinamica

93





















































Teoreme şi legi cheie

v Teorema de variaţie a impulsului pentru un
punct material şi pentru un sistem de puncte
materiale;
v Legea conservării impulsului;
v Teorema de variaţie a energiei cinetice pentru un
punct material şi pentru un sistem de puncte
materiale;
v Legea conservării energiei mecanice;
v Teorema de variaţie a momentului cinetic pentru
un punct material şi pentru un sistem de puncte
materiale;
v Legea conservării momentului cinetic;



Formule cheie

v Expresia matematică a teoremei de variaţie a
impulsului unui punct material

1 2
2
1
v m v m dt F H
t
t
r r
r r
- = =
ò
;
v Expresia matematică a teoremei de variaţie a
momentului cinetic al unui punct material
J J J H d r dt M K
t
t
def r r r r
r
r r
D = - = ´ = =
ò ò
1 2
2
1

v Expresia matematică a teoremei de variaţie a
energiei cinetice a unui punct material

2 1
2
1
c c c
E E E r d F L - = D = =
ò
r
r

v Expresia matematică a vectorului de poziţie a
centrului de masă

ò ò
= = dV r
m
dm r
m
r
def
CM
r
r r r
1 1

v Expresia matematică a căldurii degajate într-o
ciocnire plastică
( )
2
2
2 1
2 1
2 1
2
1
2
1
r
v v v
m m
m m
Q × = -
+
= m
r r

Dinamica

94


1. Găseşte poziţiile centrelor de masă pentru con, emisferă şi
placă semicirculară. (3 p uncte)
2. Găseşte momentul de inerţie al unui cilindru faţă de axa
proprie şi faţă de o generatoare (2 p uncte)
3. Explică de ce creşte viteza de rotaţie a patinatorilor când îşi
strâng mâinile pe lângă corp (1 p unct)

4 Răspunde la cele trei cerinţe ale lucrării de laborator.
Redactează protocolul şi adaugă-l lucrării. (3 p uncte)

Notă: Se v a acorda un p unct din oficiu Total 10 p uncte


4.14. Lucrare de verificare 4






4.15 Bibliografie

1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a), pag.
145-157
2. A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-a,
Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 101-148
3.***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 13-25, 27-30, 35-51














Solidul rigid

95
Unitatea de învăţare 5
5 SOLIDUL RIGID


Cuprins Pagina
SOLIDUL RIGID 95
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare 5 96
5.2 Mişcarea plan-paralelă 96
5.3 Mişcarea elicoidală 98
5.4 Dinamica solidului rigid 99
5.4.1 Energia cinetică de rotaţie 99
5.4.2 Momentul de inerţie 100
5.5 Problemă rezolvată 101
5.6 Exemple de calcul al momentelor de inerţie 109
5.7 Test de autoevaluare 5.1. 115
5.8 Lucrări de laborator 116
5.9 Răspunsuri la testul de autoevaluare 117
5.10 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 118
5.11 Lucrare de verificare 5 119
5.12 Bibliografie 120




♦ Bicicliştii, militarul, maimuţa şi bananele se translatează liniar
♦ Scripetele maimuţei se roteşte
♦ Roţile bicicletelor şi cele ale tancului se rototranslează în plan
paralel
♦ Gândeşte-te la mişcarea punctelor de pe şenila tancului.
Compară mişcarea şenilei cu mişcarea lanţului bicicletei. Găseşte
asemănări şi deosebiri

Solidul rigid

96
5.1 Obiectivele unităţii de învăţare 5


5.2 Mişcarea plan-paralelă

În această mişcare traiectoriile punctelor solidului sunt paralele cu un
plan fix. Toate punctele solidului situate pe o normală la acel plan se
mişcă identic. De aceea mişcarea plan-paralelă se reduce la
mişcarea unei figuri plane în planul său. Condiţia suficientă pentru
ca solidul rigid să aibă o mişcare plan paralelă este ca trei puncte
necoliniare care-i aparţin să rămână într-un plan fix în tot timpul
mişcării. Vectorii a , v ,
  
r sunt conţinuţi în planul figurii (OXY), iar
vectorii ω

şi ε

sunt perpendiculari pe plan. Dacă alegi axa de rotaţie
pe direcţia Oz ω
z
=ω, ε
z
k z j y i x r OO
  

0 0 0 0
' + + = =
=ε., o convenţie firească este ca ω>0 să
însemne rotaţia în sens trigonometric. Un sistem mobil solidar cu solidul
rigid, foarte convenabil este cel care are originea din O’ şi axele O’X’ şi
O’Y’ conţinute tot timpul în planul XOY ( Figura 5.1).Dacă vectorul de
poziţie al originii sistemului mobil este
( 5.1)
cunoaşterea mişcării corpului revine la cunoaşterea dependenţelor
temporale
( )
( )
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
=
=
=
t
t z z
t y y
t x x
θ θ
0 0
0 0
0 0
( 5.2)


Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil :

Să identifici un solid rigid şi tipul mişcării sale
Să descrii cu termenii potriviţi mişcarea plan paralelă şi de
alte tipuri a solidului rigid
Să defineşti şi să calculezi momente de inerţie faţă de
diferite axe de rotaţie
Să înţelegi care este efectul rezultantei forţelor asupra unui
corp rigid
Să înţelegi care este efectul momentului rezultant asupra
unui corp rigid
Să utilizezi viteza şi acceleraţia unghiulară pentru
descrierea mişcării soldului rigi
Să determini energia cinetică a unui corp solid
Solidul rigid

97
Deoarece direcţia O’Z’ rămâne tot timpul perpendiculară pe planul
O’X’Y’ , vectorii viteză şi acceleraţie ai centrului sistemului mobil faţă de
sistemul fix sunt conţinuţi în planul O’X’Y’ iar viteza unghiulară ω

şi
acceleraţia unghiulară ε

au direcţia OZ Prin urmare
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
⋅ =
⋅ =
+ = =
+ = =
k
k
j y i x r a
j y i x r v

 





 

 
 
 





 
θ ε
θ ω
0 0 0 0
0 0 0 0
( 5.3)
în sistemul fix şi respectiv
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
⋅ =
⋅ =
+ =
+ =
'
'
' '
' '
0 0 0
0 0 0
k
k
j a i a a
j v i v v
y x
y x

 




 

 

θ ε
θ ω
( 5.4)
în sistemul mobil.

Figura 5.1
Pentru punctul oarecare al corpului rigid notat cu P, al cărui vector de
poziţie în sistemul mobil este
' ' ' PP R r + =


( 5.5)
se pot scrie - folosind notaţiile din figură – relaţiile
) ( ' ) ( ) (
0
t r t r t r
  
+ = ( 5.6)
Deoarece XOY PP ⊥ ' rezultă că mişcarea punctului ' P este identică
mişcării punctului P. Viteza lui este
'
0
R v v

  
× + = ω ( 5.7)

Solidul rigid

98
Din analiza situaţiei alese, rezultă câteva observaţii.
• Există puncte aparţinând corpului ale căror viteze instantanee
sunt nule. Aceste puncte se află pe o dreaptă paralelă cu OZ . Această
dreaptă se numeşte axă instantanee de rotaţie
• Distribuţia vitezelor punctelor corpului aflat în mişcare plan-
paralelă este identică distribuţiei vitezelor de rotaţie în jurul axei
instantanee de rotaţie
• Punctul în care axa instantanee de rotaţie înţeapă planul ' ' ' Y O X
se numeşte centru instantaneu de rotaţie.
Relaţia (5.7) se poate rescrie sub forma
'
0
r v v
   
× + = ω ( 5.8)
din derivarea căreia rezultă acceleraţia punctului solidului rigid în
mişcare plan paralelă sub forma
( ) ' '
0
r r a a
   

  
× × + × + = ω ω ω ( 5.9)
Pot exista puncte pentru care acceleraţiile instantanee în raport cu
sistemul fix sunt nule. Aceste puncte sunt situate pe o dreaptă paralelă
cu OZ . Punctul în care această axă înţeapă planul XOY este numit
polul acceleraţiilor.
5.3 Mişcarea elicoidală
În fiecare moment mişcarea solidului rigid se descompune într-o rotaţie
infinitezimală în jurul unei axe instantanee şi o translaţie infinitezimală
de-a lungul acestei axe. (mişcare elicoidală instantanee).
Componenta translaţiei, conţinută în planul perpendicular pe axă, poate
fi desfiinţată, mutând axa convenabil într-un punct C numit centru
instantaneu de rotaţie (în sistemul fix) sau centrul vitezelor (în sistemul
mobil).
Vectorul de poziţie sau coordonatele centrului instantaneu C sunt date
de:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
× =
× + =
0
2
0
2
0
1
'

1
v r
v r r
c
c
  
   
ω
ω
ω
ω
, ( 5.10)

Figura 5.2
Solidul rigid

99
deoarece viteza acestui punct
c
v

, în cazul mişcării plane, este nulă
( 0
0
= ⋅ v
 
ω ). Luând pe C drept pol, ai
' r v
rot
  
× = ω ( CP r = '

), ( 5.11)
adică vitezele tuturor punctelor figurii sunt în fiecare moment
perpendiculare pe razele care le unesc cu centrul instantaneu C şi au
modulul ωr'=ωCP, ceea ce corespunde rotaţiei momentane a figurii în
jurul centrului C cu viteza unghiulară ω.
Formula acceleraţiilor devine în cazul plan:
' '
2
0 0
r r a a a a a
       
ω ε
ω ε
− × + = + + = , ( 5.12)
unde ε ω
 
si sunt perpendiculari pe plan, deci
ε
a

este perpendicular pe
' r

, iar
ω
a

este centripet către pol. În fiecare moment acceleraţia oricărui
punct este egală cu acceleraţia polului ales arbitrar (
0
a

) plus
acceleraţia datorita rotaţiei momentane în jurul polului
' ' n t
a a a a
   
+ = +
ω ε
. ( 5.13)
Există în fiecare moment un punct W a cărui acceleraţie este nulă în
acel moment, numit centrul acceleraţiilor. Din relaţia de mai sus rezultă
pentru acest punct:
4 2
0 0
2
2
4 2
0
4 2 2
0 0
'
a
a
tg si '
' ' ' 0
ω ε
ε ω
ω
ε
β
ω ε
ω ε ω ε
ω
ε
ω ε
+
× +
= ⇒ = =
+
= ⇒
⇒ + = − × = ⇒ − − = ⇒ =
a a
r
a
r
r r r a a a a a
w w
  

       
. ( 5.14)
În cazul rostogolirii uniforme (ε=0) centrul acceleraţiilor se numeşte
centrul geometric al acceleraţiilor (G). Cele două centre, ale vitezelor şi
acceleraţiilor sunt distincte (C≠W).

5.4 Dinamica solidului rigid

Mişcarea solidului rigid se descompune într-o mişcare de translaţie şi o
mişcare de rotaţie în jurul unei axe momentane:
'
0 0
r v v v v
rot
     
× + = + = ω . ( 5.15)

Dinamica mişcării de translaţie coincide cu dinamica punctului material.
Vei studia dinamica mişcării de rotaţie.
5.4.1 Energia cinetică de rotaţie

Alegând un sistem de coordonate cu originea O pe axa de rotaţie,
calculăm energia cinetică de rotaţie a rigidului, ca suma energiilor
cinetice ale părţilor:


= ⇔ = dm v E v m E
rot rot
k
rotk k rot
2 2
2
1
2
1
. ( 5.16)
Ţinând seama că vitezele particulelor sunt:
Solidul rigid

100
¦
¹
¦
´
¦
= ⇔ =
× = × =
R v R v
R r v
rot k rotk
k k rotk
ω ω
ω ω

   
, ( 5.17)
unde
k
r

sunt vectorii de poziţie şi R
k
distanţele particulelor m
k

= =
k
k k rot
I R m E
2 2 2
2
1
2
1
ω ω
până la
axa de rotaţie, obţinem:
, ( 5.18)
unde

=
k
k k
def
R m I
2
( 5.19)
este momentul de inerţie al rigidului faţă de axa de rotaţie.

În cazul distribuţiei continue de masă, suma de mai sus se înlocuieşte
cu integrala (integrală de volum):
( )
∫ ∫
ρ = ρ = = dV dm , dV R dm R I
2 2
def
, ( 5.20)
unde R este distanţa elementului de masă dm până la axa de rotaţie.

5.4.2 Momentul de inerţie

Momentul de inerţie este o mărime aditivă în sensul că este egală cu
suma momentelor de inerţie ale particulelor/părţilor componente ale
corpului. Momentul de inerţie al unui punct material faţă de o axă este
egal cu produsul dintre masa punctului material şi pătratul distanţei sale
până la axa: mR
2

= ⇒ =
k
k k k k
I I R m I
2
:
. ( 5.21)
Pentru a obţine un moment de inerţie cât mai mare pentru aceeaşi
masă, aceasta trebuie distribuită la distanţă cât mai mare faţă de axă,
de exemplu momentul de inerţie al unui cilindru gol este mai mare decât
momentul de inerţie al unui cilindru plin, cu aceeaşi masă.
Se numeşte raza de inerţie sau de giraţie faţă de o axă, distanţa R,
definită conform relaţiilor de mai jos ( pentru o configuraţie discretă de
puncte materiale şi respectiv pentru o distribuţie continuă)
¦
¹
¦
´
¦
= =
= = =

∑ ∑
2 2
k
k
2 2
) m (m ,
g
k
g k k
mR dm R I
mR R m I
( 5.22)
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
=
=
=


m
I
R
dm R
m
R
R m
m
R
def
g
g
k
k k g
2 2
2 2
1
1
( 5.23)
Solidul rigid

101
adică raza de inerţie R
g

este distanţa de la axa dată unde ar trebui
concentrată, aşezată, toată masa corpului pentru a da acelaşi moment
de inerţie faţă de acea axă.
Dacă cunoaştem masele părţilor componente M
j
şi razele lor de giraţie
r
gj
∑ ∑
= =
j
gj j
j
j
r M I I
2
faţă de o axă, atunci momentul de inerţie al corpului faţă de acea axă
este:
. ( 5.24)






.
Aşa cum pentru mişcarea de translaţie masa unei corp este măsura
inerţiei sale, momentul de inerţie faţă de o axă este măsura inerţiei
corpului în mişcarea de rotaţie în jurul acelei axe.

Momentul de inerţie al unui corp depinde de axa faţă de care se
calculează, de aceea momentul de inerţie faţă de un sistem de
coordonate este un tensor. Pentru a calcula momentele de inerţie faţă
de un sistem de coordonate cu originea pe axa de rotaţie, să deducem
expresia analitică a energiei cinetice de rotaţie faţă de acest sistem de
coordonate. Pentru distribuţia discretă respectiv continuă ale masei
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
× = =
× = =
∫ ∫
∑ ∑
dm r dm v E
r m v m E
rot rot
k
k k
k
rotk k rot
2
2
2
2
2
1
2
1
2
1
2
1
 
 
ω
ω
. ( 5.25)

5.5 Problemă rezolvată

Doi cilindri – iniţial în contact – din acelaşi material, plini, omogeni, cu
aceleaşi dimensiuni dar cu o prelucrare a suprafeţelor diferită, se pot
rostogoli pe un plan înclinat. Studiază mişcarea celor doi cilindri. Vei
nota cu α unghiul de înclinare al planului.

1. Un prim caz, banal pentru problemele celor doi cilindri, dar existent
pentru rezolvarea completă, este acela când cilindrul din faţă, cilindrul
aflat mai jos, se rostogoleşte mai repede (decât celălalt).

2. Poate că, înainte chiar de studiul mişcării s-ar putea pune problema
unei posibile poziţii (sau condiţii) de echilibru, care, dacă este evident
că nu se poate realiza în cazul unui singur cilindru, nu mai este atât de
evident imposibilă în problema cu doi cilindri. În sprijinul acestei
abordări se poate aduce imaginea a două rotiţe dinţate, angrenate şi
aflate pe o cremalieră (şină dinţată), înclinată - modelare care poate
duce cu gândul la existenţa unei poziţii de echilibru.
Dimensiunile momentului de inerţie sunt:
| | | || | SI in
2 2
kgm R m I = = .
Solidul rigid

102

3. O altă discuţie va trebui făcută în legătură cu alunecarea,
rostogolirea fără alunecare respectiv rostogolirea cu alunecare a celor
doi cilindri, separat sau în tandem.

4. În sfârşit, trebuie să-ţi pui problema mărimilor fizice care ar
caracteriza răspunsul la întrebarea, cum se mişcă cilindri? În mod sigur,
fiind vorba de o rostogolire, deci rotaţie şi translaţie, trebuie să afli
acceleraţiile celor doi cilindri şi acceleraţiile lor unghiulare. Alte mărimi
interesante se vor contura, poate, pe parcursul rezolvării.

În continuare va trebui să examinezi cazurile în care cei doi cilindri se
mişcă în contact, cu toate variantele care se întrevăd deja, respectiv
amândoi nu alunecă, unul alunecă iar celălalt nu şi în sfârşit cazul când
alunecă amândoi. Am considerat că-ţi este cunoscută rezolvarea unor
probleme de rostogolire cu şi fără alunecare
Deoarece problema presupune mai multe cazuri - neenunţate explicit -
este necesar să fie alcătuit un plan al abordării situaţiilor previzibile de
la început, urmând ca alte cazuri care se conturează pe parcursul
rezolvării să fie examinate ulterior. Deoarece prelucrarea mecanică,
desigur, a suprafeţelor laterale - căci numai acestea intervin în decursul
rostogolirii, este diferită vom avea trei coeficienţi de frecare diferiţi:
pentru frecarea dintre fiecare cilindru şi planul înclinat respectiv pentru
frecarea dintre cilindri.
De ce atât de multe precauţii ? Pentru că problema are câteva variante
de evoluţie a mişcărilor cilindrilor şi este preferabil să le luăm în seamă
întâi gândind şi apoi muncind.

Pentru început rezolvă cazul mişcării separate a celor doi cilindri, adică
de două or mişcarea unui cilindru pe un plan înclinat - în aşezarea unei
posibile rostogoliri, după cum precizează enunţul. (Nu exagerăm cu
analiza dincolo de menţiunile enunţului, nefiind nici necesar şi nici
eficient).


Figura 5.3
Cei doi cilindri se deplasează separat. Pentru fiecare este corectă o
reprezentare de tipul celei prezentate în Figura5.3. În acest caz este
deci suficient să studiezi mişcarea unui singur cilindru. Deoarece este o
Solidul rigid

103
mişcare de translaţie şi de rotaţie simultană, vei aplica prima teoremă a
lui Euler pentru mişcarea rigidului conform căreia acceleraţia centrului
de masă a corpului (rigid sau nu - dar şi a unui sistem de puncte
materiale ori de puncte materiale şi corpuri) este dată de suma
vectorială a forţelor externe. După cum se ştie suma vectorială a
forţelor interne este nulă.
Cea de a doua teoremă Euler, restrânsă la mişcarea de roto-translaţie a
unui rigid, respectiv a unui corp al cărui moment de inerţie nu se
schimbă în timpul acestei mişcări, mişcare denumită şi mişcare plan-
paralelă, ne dă acceleraţia unghiulară - a rigidului – care , multiplicată
cu momentul de inerţie este egală cu suma momentelor forţelor
externe. Suma vectorială a momentelor forţelor interne este, de
asemenea, zero.

Factorul de proporţionalitate, în prima teoremă, este masa corpului sau
a sistemului. Era necesar să insistăm asupra cărei acceleraţii se aplică
teorema, deoarece un corp în rotaţie are mai multe acceleraţii (un
câmp, vectorial, al acceleraţiilor). În cea de a doua teoremă, pentru
rigid, factorul de proporţionalitate este momentul de inerţie, I, al
corpului. În acest caz, acceleraţia unghiulară este un invariant al
mişcării, adică avem o singură valoare pentru tot corpul. Viteza
unghiulară ω,este, de asemenea, un invariant. În schimb, să remarcăm,
că atât momentele forţelor cât şi momentul de inerţie depind de punctul
(polul) respectiv prin care trece axa faţă de care sunt calculate. Pentru
a evita alte teoreme şi pentru că nu există un câştig major în evoluţia
calculelor, vom prefera să luăm ca referinţă centrul de masă şi axa care
trece prin centrul de masă.

Deci, produsul dintre masă şi acceleraţia centrului de masă este dat de
rezultanta forţelor iar produsul dintre momentul de inerţie şi acceleraţia
unghiulară este egal cu momentul rezultant.
¦
¹
¦
´
¦
⋅ =
⋅ =

CM REZ
CM i
a m F
a m F




( 5.26)
şi
¦
¹
¦
´
¦
⋅ =
⋅ =

ε
ε




I M
I M
REZ
i
( 5.27)
De asemenea
ε
  
⋅ = = R a a
CM g tan
( 5.28)
Presupunerea noastră implicită - prin relaţia dintre acceleraţia centrului
de masă şi acceleraţia tangenţială, dar şi indirect, prin relaţia cu
acceleraţia unghiulară - a fost că nu avem alunecare sau altfel spus,
cilindrul înaintează pe măsură ce se rostogoleşte, întocmai ca o roată
dinţată pe o şină dinţată (pe o cremalieră). Acest tip de abordare
implică, prin inexistenţa oricărei alunecări, că nici forţa de frecare
introdusă nu este produsă de o frecare de alunecare. Dacă facem apel,
din nou, la imaginea cu roata dinţată - pe cremalieră - simţim că totul
este ca şi cum roata se propteşte în dinţii (în asperităţile suprafeţei)
cremalierei, care împing roata (cilindrul). Această forţă este deseori
Solidul rigid

104
numită impropriu dar sugestiv, frecare statică şi o regăsim ca forţă de
tracţiune la propulsarea vehiculelor cu roţi. De fapt nu este decât banala
reacţiune definită de legea a treia a dinamicii. Dar pentru ca această
forţă să nu devină forţa de frecare la alunecare este necesar să fie mai
mică decât µN, valoarea forţei de frecare la alunecare. Condiţia aceasta
implică, în cazul cilindrului pe plan înclinat,
cm
a m N G F G ⋅ = ⋅ − ⋅ = −
1 1 1
sin sin µ α α ( 5.29)
şi
ε ⋅ = ⋅ I F R
1
( 5.30)
dar
I
N R
1 1
⋅ ⋅
=
µ
ε ( 5.31)
şi deci
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
=
R
g
g
a
CM
3
sin 2
3
sin 2
α
ε
α
( 5.32)
Cum
¦
¹
¦
´
¦
=
=
α
α µ
sin
3
1
cos
1
1 1
mg F
mg F
( 5.33)
îţi rezultă
¦
¹
¦
´
¦


1
1
3
cos sin
3
1
µ α
α µ α
tg
( 5.34)
sau altfel spus, trebuie să nu existe o înclinare prea mare a planului. În
caz contrar, rostogolirea nu mai este solidară cu înaintarea şi apare o
alunecare. Pentru unghiul de alunecare µ α = tg , )5.32) se rescrie
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
+
⋅ ⋅
=
+
⋅ ⋅
=
+

=
+

=
+

=
+

=
2
1
1
2
) ( max, , 0 , 1
2
1
1
2
max , 0
2
1
1
2
max , 0
1 3
2
1 3
2
1 3
2
1 3
2
1 3
2
1 3
2
µ
µ
α
α
µ
µ
α
α
ε
µ
µ
α
α
g m
tg
tg g m
F
R
g
tg R
tg g
g
tg
tg g
a
alunecare
( 5.35)
Depăşind cadrul problemei pe care o rezolvăm, putem imagina situaţiile
în care cilindrul se poate roti mai repede decât înaintează - este cazul
roţilor de maşină iarna pe gheaţă, sau se poate roti mai lent ori deloc -
cum se petrece la o frânare prea bruscă, atunci când un automobil
patinează.

Solidul rigid

105
Dacă în cazul nealunecării forţa de frecare este o necunoscută, inclusiv
sensul ei, la alunecare sensul forţei de frecare este opus mişcării
relative a celor două suprafeţe în contact. În acelaşi timp valoarea forţei
este dată de relaţia lui Coulomb (Amonton): F = µ
x

N. Această relaţie
este necesară, deoarece s-a pierdut o ecuaţie, aceea care stabilea
legătura dintre acceleraţia tangenţială şi acceleraţia unghiulară. În acest
fel în locul necunoscutei F apare a ccelera ia unghiulară, celelalte
relaţii rămânând practic aceleaşi.
Este important să verificăm dacă sensul forţei de frecare a fost bine
propus, chiar dacă în acest caz nu există prea mari îndoieli. Ne mai
propunem să vedem valoarea raportului dintre acceleraţia liniară şi cea
unghiulară, raport care ne va spune cine alunecă mai repede. De
asemeni vom calcula valorile (maxime ale) necunoscutelor, la limita
trecerii în alunecare. Ceea ce confirmă sensul forţei de frecare. O
relaţie Rε>a, ar fi însemnat o rotaţie rapidă, “în loc“, cu frecarea spre
înainte.
1
2
1
2
3
2
1
2 cos 2
cos sin
1 1
1
= − ≥ − =

=
µ
α
α µ
α µ α tg
R
a
( 5.36)
Deoarece acceleraţia centrului de masă este mai mare decât
acceleraţia tangenţială (ωR) rezultă clar sensul forţei de frecare –şi
anume spre în sus, adică cilindrul alunecă la vale, mai mult decât se
rostogoleşte, ceea ce era oarecum previzibil deoarece odată cu o mai
mare înclinare a planului apare alunecarea.
Tratarea tuturor situaţiilor în care cei doi cilindri sunt în contact se poate
face folosind reprezentarea grafică din Figura 5.4.


Figura 5.4
Chiar dacă va părea evident după rezolvare că echilibrul nu este
posibil, merită să verifici acest detaliu, mai ales că impresia este aceea
a unei şanse ca cele două corpuri să rămână în repaus, dacă înclinarea
nu este prea mare. Ecuaţiile în acest caz sunt mai simple, respectiv
Solidul rigid

106
condiţia pentru echilibrul forţelor şi cea pentru echilibrul momentelor, cu
restricţia ca cele trei (patru) forţe de frecare să fie mărginite de valorile
respective de alunecare. Vei avea şase necunoscute, trei forţe normale
şi trei forţe de frecare.
( )
( )
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
⋅ <
⋅ <
<
= −
= −
= − −
= − −
= + −
= − +
2 2 2
1 1 1
2
1
2
2
1
1
0
0
0 cos
0 cos
0 sin
0 cos
N F
N F
N F
F F R
F F R
N F G
N F G
N F G
N F G
µ
µ
µ
α
α
α
α
( 5.37)
Şi similar pentru al doilea cilindru.
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
− =
+
− −
= =
3
sin
1
1
1
6
2
3
2
sin
1
2 1
α
µ
µ
α
mg
F
mg F F
( 5.38)
Se observă destul de uşor că cele trei F - uri (forţele de frecare) sunt
egale– din relaţiile privind momentele – şi
¹
´
¦
− =
+ =
F G N
F G N
α
α
cos
cos
2
1
( 5.39)
dar
0 sin = α G ( 5.40)
presupune o înclinare zero.
Deci, o poziţie de echilibru nu există pe planul înclinat.
Impresia, să spunem experimentală, provine din, pe de-o parte,
idealizarea acestei frecări statice împreună cu prezumţia unei totale
nedeformabilităţi a celor două suprafeţe în contact, prezumţie ireală,
căci implică un contact - pe o linie fără dimensiuni - pe o suprafaţă zero
deci cu o apăsare de presiune (efort unitar sau tensiune) infinită (!) iar
pe de altă parte din desconsiderarea frecării tehnice la rostogolire,
bazată tocmai pe deformabilitatea suprafeţelor în contact.
Dacă cilindri se rostogolesc astfel încât rămân în contact - dar fără
alunecare, faţă de plan desigur, căci între ei avem neapărat alunecare,
se impune evaluarea valorii normalei dintre cilindri care condiţionează şi
existenţa unei forţe de frecare, asociată acestei apăsări. Să remarcăm
că avem o singură acceleraţie liniară, comună şi, datorită nealunecării o
singură acceleraţie unghiulară.
Deoarece pentru cilindru
2
2
mR
I = ( 5.41)
Solidul rigid

107
rezultă
( )
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
= = ⋅ = ⋅ − −
⋅ = + + −
⋅ = + +
2 2
sin
sin
2
1
2
1
maR mR
I N F R
a m F G N
a m F G N
CM
CM
ε ε µ
α
α
( 5.42)
şi rezolvând în continuare:
|
|
.
|

\
|
− = +
|
|
.
|

\
|
+
|
|
.
|

\
|
+ = +
|
|
.
|

\
|


− =
=
µ
α
µ
µ
α
µ
µ µ
2
1
1 sin
1
1
2
1
1 sin
1
1
2
2
1
1
2 1
ma G F
ma G F
a m F
N
F F
( 5.43)
din care poţi deduce că
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
= |
.
|

\
|
− =
− =
+
− −
= =
0
3
1
3
1
sin
1
3
sin
1
1
1
6
2
3
2
sin
1
2 1
α
µ
α
µ
µ
α
mg N
mg
F
mg F F
( 5.44)
dar mai ales că această constatare se putea reţine şi din observaţia că
întruna din relaţii acceleraţia avea un coeficient (factor) care conţine un
semn minus, deci s-ar fi putut anula, ce a ce este absurd. Constatare
care se întrevedea fie din egalitatea acceleraţiilor cu valoarea de la
rostogolirea unui singur cilindru, fie din ultima pereche de relaţii.
Deci cei doi cilindri nu se jenează, reciproc, deloc.
α sin
3
2
⋅ = g a ( 5.45)
Dacă amândoi cilindri alunecă în timpul rostogolirii, din examinarea
soluţiilor obţinute deja, se remarcă necesitatea ca cilindrul înaintaş să
fie cel care prezintă o frecare mai mare. Într-adevăr, acceleraţia mai
mare apare la corpul cu frecare mai mică, deci numai aşa vor rămâne
în contact. Reluând ecuaţiile, cu o normală, ca interacţiune între cilindri,
vom avea drept necunoscute o acceleraţie şi două acceleraţii
unghiulare care ne dau valorile normalelor. Şi după înlocuiri succesive,
folosind:
Solidul rigid

108
( )
( )
( )
( )
( )
( ) ¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
⋅ = −
⋅ = −
− −
+ + −
=
− −
+ +
=
2 2
1 1
2 1
2 1
2
2 1
2 1
1
2
2
cos
2
2
cos
ε
ε
µ µ µ
µ µ µ
α
µ µ µ
µ µ µ
α
I F F R
I F F R
G N
G N
( 5.46)
vei avea
( )
( )
( ) ( )
( )
( ) ( )
( )
( ) ¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦

|
|
.
|

\
|


⋅ ⋅ =
− −
+ − + ⋅ + −
=
− −
+ − + ⋅ +
=
− −
+
⋅ ⋅ =
− −
+
=
µ
α
µ µ µ
α
µ µ µ
µ µ µ µ µ µ µ µ
α ε
µ µ µ
µ µ µ µ µ µ µ µ
α ε
µ µ µ
µ µ
α µ
µ µ µ
µ µ
α
cos
1
2
sin
2
2
cos
2
2
2
cos
2
2
cos
2
cos
2 1
2 1
2 1 2 1 2 2
1
2 1
2 1 2 1 1 1
1
2 1
2 1
2 1
2 1
g a
R
g
R
g
G F
G N
( 5.47)
Se remarcă unele dificultăţi, care fac problema, oarecum, neliniară, în
sensul mai modern al fizicii neliniare (dinamică neliniară )- căci aceste
expresii de la numitor care se pot anula, din jocul valorilor coeficienţilor
de frecare, obligă la reluarea problemei. De fapt, regăsim soluţiile de la
cazurile când cei doi cilindri se mişcau la fel.

În încheiere ar mai trebui examinate cazurile când numai unul din
cilindri alunecă - şi celălalt nu - sau cazurile în care mişcarea cilindrilor
este de natură să schimbe sensul uneia din forţele de frecare. În
aparenţă 2+8 cazuri, în fapt mult mai puţine
Câteva observaţii finale:
La alunecare, centrul instantaneu de rotaţie - centrul vitezelor ar putea
să nu mai fie în punctul de contact.
Deoarece factorul acceleraţiei conţine un minus la numitor, puteam
anticipa că normala dintre cilindri este nulă la o rostogolire identică a
acestora.
S-ar putea pune şi întrebarea dacă al doilea µ ar putea să fie negativ -
dar să remarcăm că în această situaţie sensul forţelor de frecare nu se
schimbă! Reţine că rezolvarea detaliată a unei probleme referitoare la
un solid rigid real poate fi extrem de delicată. Şi reţine de asemenea că
înainte de a începe –tehnic - rezolvarea problemei este necesară o
bună modelare a fenomenelor şi o analiză detaliată a tuturor situaţiilor
imaginabile.


Solidul rigid

109
5.6 Exemple de calcul al momentelor de inerţie
Aşa cum ai constatat din problema anterioară, în studiul dinamicii
solidului rigid cunoaşterea momentului de inerţie este esenţială.
Momentele de inerţie pot fi calculate, din aproape în aproape, pornind
de la formele cele mai convenabile, pentru care intuiţia permite o
rezolvare imediată.

Putem spune direct, fără nici o sumare sau i ntegrare cât este
momentul de inerţie al unui cerc subţire, faţă de o axă care trece prin
centrul său şi este perpendiculară pe planul cercului. Într-adevăr,
toate părţile cercului se află la aceiaşi distanţă (R), de axa aleasă (de
centrul cercului, prin care trece axa), astfel că dacă l-am imagina făcut
din particule (elemente de masă, mase elementare), toate vor contribui
la I
zz
, momentul de inerţie axial, faţă de axa Oz, cu:

Figura 5.5

( )
2
R dm dI = ( 5.48)
şi deci
zz
I nu poate fi decât
2
mR I
zz
= ( 5.49)
Atunci îţi poţi imagina că un disc este realizat din multe inele
concentrice, aşezate unul lângă altul (o mulţime de coroane circulare),
toate de aceiaşi lăţime, dr, şi a căror masă o poţi deduce pornind de la
masa discului, prin regula de trei simplă.
Dacă la o suprafaţă a discului S =π R
2
dr r dS ⋅ ⋅ = π 2
corespunde masa m, atunci la o
suprafaţă dS, a unei coroane circulare foarte înguste corespunde dm.
Aria unei coroane circulare se poate calcula simplu din produsul
lungimii sale (2πr) cu lăţimea (dr). Prin urmare aria coroanei circulare
elementare este
( 5.50)
Solidul rigid

110
şi atunci, regula de trei simplă te conduce la

Figura 5.6

2 2
2
2
R
dr r m
dr r
R
m
dm
⋅ ⋅
= ⋅ ⋅ = π
π
( 5.51)
cu un moment de inerţie, (parţial) al coroanei circulare, dI
2
3
2
2
R
dr r m
r dm dI
⋅ ⋅
= ⋅ = ( 5.52)
Sumarea aceasta se poate face, la mare nevoie şi prin mijloace
elementare, dar totuşi o "integrală" este mai la locul ei.
Calculul momentului de inerţie presupune deci o integrală definită, de
unde încep inelele şi până unde se termină, adică pentru raze ale
coroanelor circulare elementare în domeniul [0,R], respectiv astfel încât
coroanele circulare să "acopere" integral suprafaţa discului. În concluzie


=


=
⋅ ⋅
=
R
R m
R
R m
R
dr r m
I
0
2
2
4
2
3
2 4
2 2
( 5.53)
Expresie care reprezintă momentul de inerţie al unui disc, plin, faţă de o
axă care trece prin centrul său şi este perpendiculară pe planul discului.
Deoarece grosimea discului nu a intervenit în calcul putem trage
concluzia că dacă punem mai multe discuri de aceiaşi rază, unul peste
altul, astfel încât să constituie un cilindru (ca la un teanc de monezi!),
momentul total (momentul de inerţie al unui cilindru), va fi suma
momentelor de inerţie ale discurilor, care au aceleaşi raze, R:
2
2
1
mR J
plin cilindru
= ( 5.54)
Solidul rigid

111
desigur, masa, m fiind acum masa acestui disc "gros" care este
cilindrul nostru . Figura 5.7.

Figura 5.7
Din aproape în aproape, am putea calcula momentul de inerţie al unui
con, drept, faţă de axa lui de simetrie, axa conului. O idee ar fi să "tăiem
acest morcov" în feliuţe transversale (cam cum se taie în mod uzual un
morcov!), care înseamnă un teanc de discuri, dar de raze diferite şi deci
de mase diferite. Câteva indicaţii: masele feliilor, sunt proporţionale cu
suprafaţa lor, πr
2
. Razele "feliilor", r, sunt proporţionale cu distanţa
feliilor la vârful conului. Dacă vizualizăm conul ca un morcov cu vârful în
jos, asemănarea triunghiurilor care se formează, este mai uşor de
urmărit.

Figura 5.8
Solidul rigid

112
Cu aceste indicaţii şi folosind metodica deja aplicată pentru disc, poţi
încerca un calcul al momentului de inerţie al conului faţă de axa proprie
de simetrie. Vei obţine dacă lucrezi corect, valoarea
2
10
3
mR I
con
= ( 5.55)
Volumul unui con este: aria bazei ori înălţimea supra trei, de altfel orice
formă "piramidală", fie piramidă, fie con, fie chiar şi sferă (considerată
ca un ansamblu de piramide cu vârful spre interior, cam cum este
alcătuit ananasul!!!): V
con
= πR
2
h /3; I
con
= 3m R
2
Cine se mai încumetă la un calcul, după atâtea detalii ?
/(10).

Momentul de inerţie al unei bare se poate calcula (în raport cu o axă
perpendiculară pe bară), faţă de o axă care trece prin capăt, prin mijloc
sau printr-un punct oarecare de pe bară– ori din afara ei!


Figura 5.9
Cu regula de trei simplă, masa porţiunii elementare din bară va fi
L
dx m
dm

= ( 5.56)
astfel că momentul de inerţie al porţiunii elementare de bară este
dx x
L
m
dm x dI
2 2
= ⋅ = ( 5.57)
Integrala care permite calculul momentului de inerţie integral al barei
faţă de un capăt ( ca în imaginea din dreapta în Figura 5.9) este

=
L
dx x
L
m
I
0
2
( 5.58)
astfel că valoarea acestui moment este
3
2
mL
I = ( 5.59)

Ce ar trebui modificat ca să obţii momentul de inerţie faţă de o axă care
trece prin centrul barei şi este perpendiculară pe bară? Poate alte limite
de integrare?

Solidul rigid

113
Într-adevăr, noul moment de inerţie corespunzător situaţiei barei din
imaginea din stânga din Figura 5.9. este
( )
2
2
2
2
3
2
2
2
12
1
3
2
8 3
mL
L
m
x
L
m
dx x
L
m
I
L
L
L
L
= = = =



( 5.60)
Observaţie. În mod tradiţional axele de rotaţie se desenează punctat,
cel mai des în succesiunea "liniuţă punct liniuţă punct" etc.

Figura 5.10
Solidul rigid

114
Înseamnă că momentul de inerţie al unei plăci plane are aceeaşi
expresie cu cel al unei bare. Dar în cazul unei sfere, cum ar trebui să
procedăm? Poate să "tăiem" sfera în discuri subţiri, paralele– ca pe o
lămâie – (perpendicular pe axa de simetrie) felii de grosimi "dz", de raze
diferite "r", de mase "dm" şi, evident de momente de inerţie "dI".
Ce alte momente de inerţie am mai putea calcula? Poate o placă
dreptunghiulară?
(Pentru momentele de inerţie există tabele şi culegeri de expresii
pentru diferitele forme mai răspândite sau mai frecvent întâlnite în
aplicaţiile tehnice. Tabelele din Figurile5.10 şi 5.11 cuprind date despre
momente de inerţie la cele mai diferite obiecte


Figura 5.11
Solidul rigid

115
5.7 Test de autoevaluare5.1.
Răspunde la întrebările testului de mai jos

Răspunsurile la întrebările testului le găseşti la pagina 117


1. Prin ce se caracterizează mişcarea plan-paralelă?

2. Care este energia cinetică de rotaţie a unui solid rigid?

3. Cum se defineşte momentul de inerţie al unui punct material?







4. Calculează momentul de inerţie al unui sfert de cerc faţă de centrul
cercului din care a fost tăiat. Firul din care este făcut sfertul de cerc are
masa m şi raza r





5 Calculează momentul de inerţie al unui sfert de disc cu masa m şi
raza r faţă de centrul cercului din care a fost tăiat
Solidul rigid

116
5.8 Lucrări de laborator
A. Conservarea impulsului
Caută o planşetă cu rotile, sau ceva similar. Caută o maşinuţă de
jucărie, cu arc sau chiar electrică, în stare de funcţionare!
Aşează„vehiculul” la marginea planşei şi porneşte-l.
• Planşeta ar trebui să se deplaseze în sens opus. De ce ?
• Măsoară deplasarea planşetei, şi a maşinuţei faţă de un reper
exterior planşetei precum şi lungimea planşetei.
• Cu o balanţă cântăreşte cele două obiecte. Deplasările şi masele
intră într-o relaţie astfel încât centrul de masă la început şi la
sfârşit trebuie să fie în acelaşi loc. De ce ?

• Verifică afirmaţia de mai sus.

• Dacă ai putea dispune de două maşinuţe, identice ai putea
face o experienţă pornindu-le de la capetele opuse de-o dată,
una spre cealaltă. Ce se va întâmpla?


B. Determinarea coeficientului de frecare la rostogolire.

• Caută un cilindru, o cutie de bere, un deodorant, un spray sau
o cutiuţă de vitamina C umplută cu nisip ca să fie mai grea. Cutia
de bere va fi mai utilă, la fel, umplută cu nisip şi sigilată cu ceva
(un leucoplast sau bandă adezivă).
• Caută o foaie de burete de la un ambalaj pentru mobilier.

• Aşează foaia buretoasă pe un plan înclinat şi modifică înclinarea
planului până obţii rostogolire uniformă. Atunci: tgα = coeficientul
de frecare la rostogolire, α fiind unghiul la care începe
rostogolirea. Ţi-am sugerat aceste materiale deoarece coeficientul
de frecare la rostogolire este mic şi doar pe o suprafaţă
deformabilă creşte astfel încât unghiul să aibă valori mai uşor de
măsurat.

• Dacă aşezi corpul cilindric cu generatoarea în lungul planului,
putem prin aceeaşi metodă să aflăm coeficientul de frecare la
alunecare.

• Compară cele două rezultate . Discuţie.

• Refă experimentul cu mai multe suprafeţe deformabile dar şi cu un
corp deformabil – o minge mai dezumflată sau o minge
medicinală sau altceva.

C. Determinarea centrului de greutate

• Ia o riglă mai lungă şi aşeaz-o pe muchia unei prisme
triunghiulare sau pe generatoarea unui semi cilindru, astfel încât
să fie în echilibru. Poţi folosi un corp cilindric dar ţinut fix pe
masă.
• Notează diviziunea riglei care se află pe linia de sprijin.
Solidul rigid

117
• Pentru o riglă omogenă ar trebui să fie la mijloc. De ce?
• Aşează la capetele riglei două gume la fel sau mai bine două
bucăţi de cretă egale astfel încât să realizezi echilibrul.
• Apoi, păstrând una din crete nemişcată, pune două crete în
cealaltă parte şi notează noua poziţie care realizează echilibrul.
• Apoi trei crete etc.
Dacă ai efectuat cu grijă echilibrările, produsul dintre distanţele
cretelor la linia de echilibru cu numărul de crete, ar trebui să fie
constant. De ce ?
• Verifică această presupunere.

5.9 Răspunsuri la testul de autoevaluare

R
RRă
ăăs
ssp
ppu
uun
nns
ssu
uur
rri
ii l
lla
aa T
TTe
ees
sst
ttu
uul
ll d
dde
ee a
aau
uut
tto
ooe
eev
vva
aal
llu
uua
aar
rre
ee 5
55.
..1
11
1. În această mişcare – plan paralelă – traiectoriile punctelor solidului
sunt paralele cu un plan fix. Toate punctele solidului situate pe o
normală la acel plan se mişcă identic. De aceea mişcarea plan-
paralelă se reduce la mişcarea unei figuri plane în planul său.
2. Energia cinetică de rotaţie a unui solid rigid este

ω = ω =
k
2 2 2
k
k rot
I
2
1
R m
2
1
E , unde

=
k
2
k
k
def
R m I este momentul de
inerţie al rigidului faţă de axa de rotaţie.
3. Momentul de inerţie al unei punct material faţă de o axă este egal
cu produsul dintre masa punctului material şi pătratul distanţei sale
până la axa: mR
2
.
4. Masa porţiunii elementare din arc este θ
π
d r
r
m
dm ⋅ =
2
. Momentul
de inerţie este
2
2 /
0
2
2
mr d
m
r J = =

θ
π
π
. Firesc, nu?
5.Masa „dreptunghiului elementar de laturi θ d x ⋅ şi dx
este θ
π
d dx x
r
m
dm ⋅ ⋅ =
2
4
. Momentul de inerţie „elementar” este
θ
π
d dx x
r
m
dJ ⋅ ⋅ =
3
2
4
iar momentul sfertului de disc este
2
4
2
0
2 /
0
3
2
mr
d dx x
r
m
j
r
=

=
∫ ∫
π
θ
π


Solidul rigid

118
Dacă n-ai ales răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragrafele
5.1, 5.2 şi 5.6
5.10 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie







































Termeni şi expresii cheie

 Solid rigid.
 Mişcare plan paralelă
 Centrul vitezelor, centrul acceleraţiilor
 Mişcare elicoidală instantanee
 Efectul forţelor şi momentelor asupra mişcării solidului rigid
 Moment de inerţie


Formule cheie

 '
0
R v v

  
× + = ω viteza în sistemul mobil


= =
k
k k rot
I R m E
2 2 2
2
1
2
1
ω ω Energie cinetică de rotaţie

¦
¹
¦
´
¦
= =
= = =

∑ ∑
2 2
k
k
2 2
) m (m ,
g
k
g k k
mR dm R I
mR R m I
Moment de inerţie

2
12
1
mL I = Momentul barei faţă de centru
Solidul rigid

119
5.11 Lucrare de verificare 5

Rezolvă problemele de mai jos.
Fiecare din aceste probleme îşi are răspuns în materialul expus în
această Unitate de învăţare. Pentru detalii suplimentare sau lămuriri,
consultă Bibliografia sau contactează autorii la adresa de e-mail
oferită în Introducere. Răspunsurile corecte la această lucrare nu
trebuie să depăşească două pagini A4.
Trimite tutorelui soluţiile pe care le consideri corecte.



































1. Calculează momentul de inerţie al unui cilindru faţă de axul propriu
(1 punct)
2. Calculează momentul de inerţie al unui cilindru faţă de o
generatoare (1 punct)
3. Calculează momentul de inerţie al unui con. Faţă de axul propriu
(1 punct)
4. Calculează momentul de inerţie al unei pânze de con faţă de axul
propriu (1 punct)
5. Calculează momentul de inerţie al unei sfere faţă de un diametru
(1 punct)
6. Determină poziţiile centrelor de masă pentru con, emisferă şi placă
semicirculară (2 puncte)

7. Împlineşte cerinţele lucrării practice din 5.8. Descrie într-un protocol
măsurările făcute şi prezintă rezultatele obţinute. (2 puncte)

din oficiu, (1 punct)
Total (10 puncte)
Solidul rigid

120
5.12 Bibliografie

1.A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a), pag.
94-134

2.A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-a,
Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 172-220

3.***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 52-65









Atracţia gravitaţională

121
Unitatea de învăţare 6
6 ATRACŢIA GRAVITAŢIONALĂ

Cuprins Pagina
ATRACŢIA GRAVITAŢIONALĂ 121
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare 6 122
6.2 Forţa Coriolis şi rotaţia Pământului 122
6.2.1 Căderea corpurilor şi forţa Coriolis. Devierea spre est 125
6.3 Legea atracţiei gravitaţionale 129
6.3.1 Firul cu plumb 134
6.4 Interacţiuni. Introducere 138
6.4.1 Câmpul de forţe 139
6.4.2 Intensitatea câmpului 139
6.4.3 Câmpul gravific. 139
6.4.4 Masa gravifică, masa inerţială 140
6.4.5 Forţa masică 140
6.5 Statica 141
6.5.1 Compunerea forţelor paralele 142
6.5.2 Problemă rezolvată 142
6.6 Mişcarea pe planul înclinat 144
6.7 Sisteme echivalente de forţe 146
6.8 Mecanică relativistă 148
6.9 Transformările lui Lorentz 150
6.9.1 Consecinţe ale transformărilor lui Lorentz: 153
6.10 Elemente de dinamică relativistă 154
6.11 Test de autoevaluare 6.1 156
6.12 Lucrări practice 156
6.13 Răspunsuri la testul de autoevaluare 157
6.14 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 158
6.15 Lucrare de verificare 6 159
6.16 Bibliografie 160



Atracţia gravitaţională

122
6.1 Obiectivele unităţii de învăţare 6



6.2 Forţa Coriolis şi rotaţia Pământului

Imaginează-ţi un eschimos care şi-a construit igloo-ul exact deasupra
polului nord. Dimineaţa, înainte să plece, face să oscileze un pendul pe
direcţia intrării în coliba sa din blocuri de gheaţă. Oare ce găseşte la
întoarcere după "o jumătate de zi" (6 ore)?

Pendulul are o mişcare circulară, în planul lui de oscilaţie şi, în absenţa
unor momente ale forţelor externe, îşi va conserva momentul cinetic.
Dar singura legătură a pendulului cu "exteriorul" este firul, care, perfect
flexibil, nu poate să transmită un moment al vreunei forţe. Prin urmare
momentul cinetic se conservă atât ca mărime cât şi ca orientare,
iar planul de oscilaţie va rămâne acelaşi.

(Pentru cârcotaşi. Există la capetele "cursei" respectiv la capătul
fiecărei semioscilaţii un moment – de timp – de viteză zero, când şi
momentul cinetic este zero, dar atât de scurt timp încât nu poate
influenţa problema!

În realitate există un moment al forţelor externe care influenţează
mişcarea, cel al forţelor de frecare cu aerul , dar pentru discuţia noastră
este neimportant, deoarece el este perpendicular pe planul de oscilaţie,

Când vei termina de studiat acest capitol vei fi capabil să:

identifici mărimile şi noţiunile specifice câmpului
gravitaţional;

identifici noţiuni şi concepte necesare formulării teoriei
relativităţii restrânse;

explici unele elemente de cinematică şi dinamică relativistă
rezultate din postulatele teoriei relativităţii şi transformările
Lorentz;

stabileşti corelaţii între mărimile fizice caracteristice
fenomenelor studiate,în scopul rezolvării unor probleme sau
al unor aplicaţii teoretice şi/ sau practice;

utilizezi cunoştinţele dobândite în analiza unor sisteme
tehnologice;





Atracţia gravitaţională

123
respectiv paralel cu momentul cinetic "de bază". Frecările vor influenţa
doar amplitudinea oscilaţiilor, micşorând-o.

Mai există un moment al unei forţe externe care influenţează mişcarea,
cel al greutăţii, aici – la pol — identificabilă cu forţa de atracţie
universală din partea Pământului. Dar şi acest moment cinetic este
neimportant discuţia noastră, pentru că este tot perpendicular pe planul
de oscilaţie.
Prin urmare, dacă planul de oscilaţie rămâne acelaşi, eschimosul va
regăsi pendulul oscilând pe o direcţie perpendiculară celei de
"dimineaţă". Ar putea crede că cineva, ca să îl necăjească, a oprit
pendulul şi l-a făcut să oscileze altfel!
Dacă însă este conştient că se află într-un sistem în rotaţie, un sistem
de referinţă neinerţial, îşi va spune că, probabil, există o forţă de
inerţie – şi nu greşeşte!

Forţa de inerţie care apare în sistemul neinerţial prezentat mai sus, aflat
în rotaţie, poartă denumirea de forţă Coriolis, de la numele inginerului
francez Coriolis.

În exemplul prezentat mai sus poţi considera, fie că pământul s-a rotit
şi odată cu el tavanul casei, pendulul păstrându-şi planul de oscilaţie şi
deci modificându-şi poziţia relativă în casă, fie că în sistemul
neinerţial a acţionat o forţă din familia forţelor de inerţie, forţa Coriolis.
Perioada de rotaţie a pendulului este de aproximativ 24 de ore, cât
perioada de rotaţie a Pământului de sub casă, mai exact 23 ore 56
minute şi 4 secunde.

Reţine că pentru un observator aflat într-un sistem de referinţă
neinerţial, care se roteşte cu viteza unghiulară ω

faţă de un sistem de
referinţă inerţial, asupra unui punct material de masa m şi viteză relativă
rel
v

acţionează o forţă complementară numită forţă Coriolis
rel
v
 

× − = ω m F
Cor
2 ( 6.1)
Dacă notezi cu ω viteza unghiulară de rotaţie a Pământului, iar cu θ
latitudinea locului (la pol, θ = 90 grade),atunci asupra corpurilor aflate în
mişcare relativă faţă de Pământ acţionează o forţa Coriolis care are
modulul:
θ ω sin 2 ⋅ ⋅ ⋅ =
rel
v m F
Cor
( 6.2)
Inginerul francez Gaspard Coriolis nu a realizat experimentul de la polul
nord, dar compatriotul lui Leon Foucault, a realizat un pendul, lung de
67 m, cu o bilă de circa 28 kg, suspendat de tavanul cupolei
Pantheonului din Paris, pendul care de altfel s-a numit „pendulul lui
Foucault” . La Paris, locul experimentului, perioada cu care planul de
oscilaţie se învârte în jurul verticalei locului este ceva mai complicat de
dedus, dar este de 31 ore şi 47 minute.
Expresia perioadei la o latitudine θ ca funcţie de perioada la pol este :
θ
θ
sin
pol
a latitudine
T
T = ( 6.3)
în care θ are aceeaşi semnificaţie de latitudine a locului.
La Bucureşti,
cât ar fi
această
perioadă ?
Dar în
localitatea în
care este
şcoala în care
lucrezi?
Atracţia gravitaţională

124
Crezi că ai putea construi un pendul Foucault, care să facă
experimentul posibil şi în şcoala ta?

Consideră un punct material ce se deplasează de-a lungul unui
meridian ca în figura următoare şi observă orientarea forţei Coriolis în
funcţie de sensul lui
rel
v

şi de emisfera în care se deplasează acel punct
material.
























Figura 6.1
Concluzia ta va fi că:
- în emisfera nordică, indiferent de sensul mişcării forţa Coriolis este
mereu orientată spre dreapta în raport cu sensul mişcării
- în emisfera sudică, indiferent de sensul mişcării forţa Coriolis este
mereu orientată spre stânga în raport cu sensul mişcării

De aceea râurile şi fluviile din emisfera nordică erodează întotdeauna
malul lor drept (în raport cu sensul de curgere), la fel cum toate trenurile
uzează mai mult şina din dreapta căii lor de rulare. În schimb, în
emisfera sudică râurile şi fluviile erodează întotdeauna malul lor stâng
(în raport cu sensul de curgere)

Traiectoriile proiectilelor cu bătaie lungă sunt şi ele deviate, suficient de
mult, cât să nu nimerească ţinta.






Crezi că acest fel de deviere de la planul
traiectoriei teoretice, ar putea fi motivul mingiilor
şutate care parcă ocolesc portarul de la fotbal?

Atracţia gravitaţională

125
6.2.1 Căderea corpurilor şi forţa Coriolis. Devierea spre est

Atunci când un corp cade liber, acesta are o mişcare relativă faţă de
sistemul în rotaţie solidar legat de Pământ şi deci, asupra corpului
acţionează o forţă Coriolis. Deoarece această forţă provine dintr-un
produs vectorial este perpendiculară pe vectorul viteză din timpul
căderii. Această forţă transversală faţă de direcţia iniţială de mişcare, va
implica o acceleraţie ce va devia corpul de la o cădere strict verticală:
t g v a
Pamant rotatie cadere Pamant rotatie
⋅ ⋅ = ⋅ = ω ω 2 2 ( 6.49
În aceste condiţii, viteza de deviere laterală este
|
|
.
|

\
| ⋅
⋅ =
2
2
2
t g
v
Pamant rotatie deviere
ω ( 6.5)
şi devierea propriu-zisă apare din integrarea relaţiei de mai sus sub
forma
|
|
.
|

\
| ⋅
⋅ =
|
|
.
|

\
| ⋅
⋅ =
3 2 3
1
2
3 3
t g t g
D
Pamant rotatie Pamant rotatie
ω ω ( 6.6)
Întrucât spaţiul de cădere este
2
2
t g
h

= ( 6.7)
poţi scrie D în forma:
( )
2 / 1
2
3
2 h g
h
D
Pamant rotatie
⋅ ⋅ = ω ( 6.8)
deviaţie care la căderea în emisfera nordică, este conform produsului
vectorial, îndreptată spre est. Acestei deviaţii i se spune scurt „devierea
spre est”.

















Figura 6.2
Ce cântărim? Este o discuţie la care sunt implicaţi mereu profesorii.
Dar în emisfera sudică? Dacă avem deviere spre est, vom avea şi o deviere
la deviere? Şi aşa mai departe!
Dar la lansarea unei rachete pe verticală?
Atracţia gravitaţională

126
Dacă foloseşti o balanţă de piaţă gen dinamometru, este evident că vei
măsura forţa deformatoare de la capătul resortului – fie el liniar sau de
torsiune. Dar această forţă este chiar greutatea corpului !
Dacă foloseşti o balanţă cu un taler, cum sunt cele moderne cu afişaj
(cu cristale lichide), aceasta are în construcţia sa tot un dinamometru
Dacă foloseşti o balanţă cu două talere, fie cea de „farmacie, de
laborator” , fie cea de „piaţă” , Robertwall, fie cea „romană” cu
contragreutate compari momentul forţei de greutate a corpului de
cântărit cu momentul forţei corespunzător greutăţilor marcate.
În toate aceste exemple, la cântăririle de zi cu zi se măsoară direct sau
indirect greutăţile corpurilor.

Figura 6.3
Masa se măsoară greu. Cele două moduri de definire a masei, ca
inerţie a corpurilor sau ca sursă a atracţiei universale între corpuri pot
sta la baza metodelor de a măsura masele.
Masa care se opune accelerării poate fi măsurată cu dispozitive numite
accelerometre.
Masa care intervine în forţa de atracţie universală se poate măsura cu o
balanţă foarte specială şi foarte sensibilă, dat fiind că forţa produsă
asupra unor corpuri „pământeşti de mici” este mică.
Savantul englez Cavendish a propus un mod de a măsura direct efectul
forţei atracţiei universale. Cavendish a folosit o balanţă de torsiune, o
bară orizontală, cu două bile la capete, suspendată la mijloc cu o
panglică subţire de cuarţ. Rotirea barei produce un moment de torsiune
în panglica de cuarţ.

Figura 6.4 Balanţă de torsiune
Atracţia gravitaţională

127












Figura 6.5 Balanţa Cavendish
Dacă de bilele balanţei de torsiune se apropie, simetric, două mase
mari, (de plumb, pentru că este mai dens dar şi mai ieftin decât aurul
sau uraniul) de circa 5 kg, masele mici vor fi atrase şi pendulul se va
roti până când cuplul forţelor de atracţie este echilibrat de momentul
produs de torsiunea firului. Cu destul de multe precauţii, acest sistem
poate permite măsurarea constantei atracţiei universale k. Sau cel puţin
ar permite vizualizarea atracţiei universale. "Astăzi" devierea sistemului,
se poate urmări trimiţând fasciculul unui laser (fie el şi de jucărie) pe o
oglinjoară ataşată sistemului mobil, anume bara cu cele două corpuri
mici. De ce mici, pentru ca să putem utiliza un fir subţire şi deci cu
constantă de torsiune mică. Un fir de plastic poate servi la fel de bine ca
şi firul de cuarţ. Te încumeţi să construieşti o astfel de balanţă?

Coulomb, aproximativ un secol după Newton şi Cavendish, a considerat
că între sarcinile electrice, forţa electrostatică trebuie să aibă o expresie
similară atracţiei universale, soluţie care s-a confirmat. Forţele
electrostatice sunt mai mari, ele sunt vizibile la electrizări de zi cu zi, şi
o măsurare similară celei propuse de Cavendish nu ar fi la fel de dificilă.

Câteva date "geometrice" despre planeta Pământ:
Distanţele la Soare:
Maximă – 152.109 m
Minimă – 147.109 m
Medie – 149,2.2.109 m
Excentricitatea orbitei eliptice – 0,017
Viteza medie pe orbită – 29.800 m/s
Viteza de scăpare (a doua viteza cosmică) 11,3 km/s
Perioada de rotaţie (evoluţie) – 365,26 zile
Perioada de rotaţie (revoluţie în jurul axei proprii) – 23,93 ore
Masa – 5,972.2.1024 kg
Densitatea medie – 5520 kg/m3

Înclinarea axei faţă de normala la planul orbitei – 23,45 grade de arc
Acceleraţie gravitaţională la ecuator – 9,78 m/s2
Depărtarea polilor magnetici faţă de polii geografici – aproximativ 1.600
km
Deschiderea conului de precesie al axei pământului 53 grade de arc
Durata precesiei, perioada de precesie, 222.000 ani
Atracţia gravitaţională

128
Efectul Soarelui în "precesie" aproximativ 1/3, (16 secunde de arc
anual)
Contribuţia Lunii la precesia Pământului aproximativ 2/3 (34 secunde de
arc anual, ca viteză unghiulară de precesie)
Perioada nutaţiei aproximativ 305 zile

Pământul se mişcă în jurul Soarelui pe o elipsă (ecliptica). Totodată,
Pământul se roteşte în jurul propriei axe de rotaţie – notată R în Figura
6.6. Dar axa proprie de rotaţie a Pământului nu rămâne paralelă cu ea
însăşi în de cursul mileniilor, ci execută o mişcare care descrie o pânză
conică. În figură. „drumul” axei de rotire este marcat cu litera P. Această
mişcare se numeşte mişcare de precesie sau precesia axei Pământului.
Pentru această modificare de moment cinetic sunt necesare momente
ale unor forţe externe şi "responsabilitatea" revine atât Soarelui cât şi
Lunii şi, dat fiind raportul distanţelor, mai mult Lunii. Pe acest con de
precesie axa terestră are o tendinţă de a descrie un al doilea con, mult
mai mic ca deschidere la vârf , mişcare care poartă numele de nutaţie
marcată în imagine cu N. Acest fel de comportare se poate sesiza şi la
un titirez care este ceva mai bine construit, mai mare şi mai echilibrat.
Totul seamănă cu folia obţinută la ascuţirea unui creion cu o ascuţitoare
clasică.

Figura 6.6 În Figură proporţiile NU sunt respectate

Câteva date "geometrice" despre Lună :
Distanţele la Pământ:
Maximă – 402.2.697 km
Minimă – 352.2.410 km
Medie – 384.000 km

Viteza medie pe orbită – 3680 km/oră
Viteza de scăpare (a doua viteza cosmică) – 2,38 km/s
Atracţia gravitaţională

129
Perioada de rotaţie în jurul axei proprii – 27 zile 7 ore 43 minute 11,5
secunde
Perioada de rotaţie pe orbită în jurul Pământului – 27 zile 7 ore 43
minute 11,5 secunde
Perioada de repetare a fazelor Lunii– 29 zile 12 ore 44 minute 2,8
secunde
Masa – (1/81) 5,972.2.1024 kg
Densitatea medie – (0,6) 5520 kg/m3
Înclinarea axei faţă de normala la planul orbitei – 1,53 grade de arc
Înclinarea planului orbitei faţă de cea a Pământului – 5,15 grade de arc
Acceleraţie gravitaţională la ecuatorul lunar – (1/6) din 9,78 m/s2
Unghiul sub care se vede Luna de pe Pământ – 0,518 grade de arc
Unghiul sub care se vede Pământul de pe Lună – aproximativ 0,987
grade de arc

6.3 Legea atracţiei gravitaţionale

Fizicianul englez Isaac Newton a fost preocupat de ideea că dacă pe
Pământ acţionează o forţă asupra oricărui corp, acelaşi fel de forţă
trebuie să existe atât în apropierea Pământului cât şi mai departe de
acesta . Newton a considerat că forţa gravitaţională se exercită atât
asupra unui măr care cade cât şi asupra Lunii pe orbita ei staţionară.
Lucrările lui Newton datează din anii 1667, dar publicarea lor a întârziat
deoarece Newton a ezitat asupra ipotezei sale că atât Pământul cât şi
un corp mic pot fi considerate puncte materiale, sau altfel spus, că
Pământul poate fi considerat ca şi cum toată masa lui este concentrată
în centrul său.
Isaac Newton, a determinat pe baza observaţiilor anterioare existente la
acea epocă, că forţa de atracţie dintre două corpuri suficient de
depărtate pentru a fi considerate puncte materiale este are modulul:
2
2 1
r
m m
k F = ( 6.9)
relaţie în care constanta k, constanta atracţiei universale ale valoarea
k= 6,67 ⋅ 10
-11
unităţi S.I., r este distanţa dintre punctele materiale de
mase m
1
şi m
2

, iar forţa F se află pe dreapta suport care trece prin cele
două puncte materiale.









Figura 6.7 Mişcarea Pământului în jurul Soarelui determinată de atracţia
gravitaţională
Atracţia gravitaţională

130
Vectorial relaţia o poţi scrie:
r
r
r
m m
k F
e


2
1
− = ( 6.10)
unde
r
r

este un vector orientat în lungul dreptei care trece prin cele
două puncte, orientat spre exterior. Deoarece
1 = = =
r
r
r
r
r
r


, ( 6.11)
r
r

este vector unitar
Dacă vrei să fii mai explicit vei scrie:
12
12
2
12
2 1
1 sup 2
r
r
r
m m
k F
lui ra a lui atractia


= ( 6.12)
şi
21
21
2
21
2 1
2 sup 1
r
r
r
m m
k F
lui ra a lui atractia


= ( 6.13)
şi este evident că
12 21
r r
 
− = ( 6.14)
Scrierea este corectă
,
12 21
F F
 
− = ( 6.15)
cele două forţe reprezentând acţiunea-reacţiunea.
Urmărind imaginea de mai jos, reţine că:
Forţa de atracţie universală dintre două corpuri punctiforme are
modulul direct proporţional cu produsul masele acestora şi invers
proporţional cu pătratul distanţei dintre centrelor lor.
Legenda spune că I. Newton stătea la umbră sub un măr şi a avut
inspiraţia referitoare la această lege atunci când i-a căzut unul din mere
în cap.
Istoriografii lui Newton spun că legenda cu mărul nu este reală, dar că
lui Newton i-a plăcut foarte mult şi a lăsat-o să circule fără să o nege!













Figura 6.8
Atracţia gravitaţională

131
Pentru corpuri sf erice această prezumţie se dovedeşte adevărată.
Newton a publicat în 1687 studiile sale asupra forţei gravitaţionale
exprimând în cuvinte ce a ce astăzi se scrie
r
e
d
m m
k
r
r
d
m m
k F





− = ⋅

− =
2
2 1
2
2 1
( 6.16)
sau scalar
2
2 1
d
m m
k F

− = ( 6.17)
La acea vreme erau cunoscute rezultatele lui Galileo Galilei asupra
căderii corpurilor (aproximativ anul 1600) dar şi lucrările lui Johanes
Kepler (1571-1630) care în 1609 publicase " legile lui Kepler".

Kepler s-a bazat pe datele "experimentale" ale astronomului danez
Tycho Brahe (1546-1601), care după 20 de ani de măsurători
astronomice cu ajutorul unui telescop, strânsese suficiente date cât,
mai târziu să îi permită lui Kepler să stabilească faptul ca planetele se
mişcă pe orbite eliptice (prin "fitarea", cum am zice astăzi, a datelor
astronomice).
Kepler a făcut aceste afirmaţii şi calcule în opoziţie cu modelul mai
simplu al lui Nicholaus Copernic (din 1543) care fixa Soarele în centrul
"sistemului solar" şi considera orbitele planetelor strict circulare.
Modelul lui Copernic a fost contestat la vremea lui de către biserica
catolică şi în 1633 Galilei a trebuit să retracteze afirmaţiile despre o
posibilă mişcare a Pământului.

Dacă pentru Lună şi Soare rezolvarea este mai simplă, încercaţi să
vedeţi care ar fi traiectoria – faţă de pământ – a unei planete oare
care? Tare complicat!

Modelul lui Copernic se potriveşte foarte bine Pământului a cărui orbită
este practic circulară. Fitarea datelor astronomice dar şi calculele
astronomice s-au făcut doar cu răbdare, adică fără nici-un fel de
mijloace de calcul moderne. Astăzi cu sprijinul principiilor dinamicii lui
Newton şi a legii atracţiei universale, legile lui Kepler sunt obiect de
studiu la clasa a 9-a .





Această lege se deduce ceva mai greu, mai ales faptul că traiectoriile
sunt strict eliptice, bucle închise. Dacă masa nu ar fi constantă,
respectiv dacă masa planetei ar depinde de viteza pe orbită, atunci
buclele eliptice nu s-ar mai închid perfect şi axa mare a elipsei s-ar roti
încet.
Această rotire se mai numeşte avansul per iheliului planetei
respective.
Avansul periheliului planetei Mercur, bine cunoscut de astronomi, a
servit drept unul din "experimentele" capabile să susţină teoria
relativităţii a lui Einstein.
Legea întâia a lui Kepler spune că orbitele planetelor sunt
elipse – plane, având Soarele într-unul din focare.
Atracţia gravitaţională

132
Periheliu este punctul cel mai apropiat de Soare pentru o planetă, pe
orbită.
Apheliu este punctul cel mai depărtat de Soare pentru o planetă, pe
orbită (se citeşte "afeliu”).
Perigeu este punctul cel mai apropiat de Pământ pentru un satelit pe
orbită în jurul Pământului.
Apogeu este punctul cel mai depărtat de Pământ pentru un satelit pe
orbită – eliptică – în jurul Pământului sau, privind lucrurile de la
suprafaţa planetei noastre, punctul cel mai înalt.




.
Prin viteze areolare sunt înţelese ariile măturate de razele vectoare ale
planetei într-un anumit timp, scurt. Aceste viteze areolare diferă de la
planetă la planetă.





















Figura 6.9 Viteza areolară
Legea a doua a lui Kepler evidenţiază faptul că mai aproape de Soare
planetele au viteze liniare mai mari şi se vor mişca mai repede, iar la
apheliu acestea au viteze mai mici. Aceleaşi concluzii se aplică oricăror
corpuri care respectă acest fel de legitate, inclusiv electronilor pe orbite
în jurul nucleului, dacă un asemenea model este acceptat.







Dacă vei considera teorema momentului cinetic, care precizează că
t M L
extern
∆ ⋅ = ∆ ( 6.18)
Legea a doua a lui Kepler spune că vitezele ar eolare pe
orbite ale planetelor sunt constante
Legea a treia a lui Kepler spune că pătratul anului planetelor
(anul pl anetei) variază ca şi cubul distanţelor la soare (raza
vectoare).


Atracţia gravitaţională

133
respectiv că variaţia momentului cinetic este determinată de momentul
forţelor externe, poţi remarca faptul că în cazul mişcării planetelor, forţa
de atracţie gravitaţională are o direcţie ce trece prin centru – focarul,
ales ca pol – şi, având braţ zero, va determina ca momentul forţei să fie
de asemenea zero.
Dacă momentul forţei este zero se conservă momentul cinetic
0 = ∆L ( 6.19)
atât ca modul/mărime cât şi ca orientare( direcţie, sens).
Păstrarea aceleiaşi direcţii pentru vectorul moment cinetic, implică o
traiectorie plană, pentru că doar astfel produsul vectorial dintre r

şi v


ar putea rămâne constant.
Astfel poţi demonstra o parte a primei legi a lui Kepler. Dacă se
conservă momentul cinetic, inclusiv ca modul atunci
α sin ⋅ ⋅ ⋅ = v r m L
este constant şi cum unghiul lui r cu v este un unghi drept, cel puţin la
periheliu şi apheliu, produsul rv este constant.
Dar
ds r dt v r ⋅ = ⋅ ⋅
ds fiind deplasarea pe arc, şi pentru timpi scurţi, de două ori aria
"măturată" de raza vectoare.
( ) ( )
( ) ( )
¹
´
¦
⋅ = = ⋅
= = ⋅ ⋅ ⋅ = ⋅
dt areolara viteza m maturata aria m dt L
ds r m dt v r m dt L
2 2
2 / 1 2
( 6.20)
( ) ( ) areolara viteza m maturata aria m L 2 2 = = ( 6.21)
Cea de a treia lege o vei deduce prin particularizarea la cazul unui
satelit terestru, artificial şi anume satelitul geostaţionar.
Revenind la legea lui Newton a atracţiei universale, generalizarea lui
Newton a constat în aceia ca a considerat că între orice două corpuri se
exercită o forţă de atracţie a cărei expresie este cea din relaţia propusă
de el sau mai modern scrierea ei vectorială.
Expresia forţei de atracţiei universală poate fi considerată sursa
greutăţii, în "zona " planetei Pământ. Atunci

2
R
m M
k g m
Pamanat

= ⋅
sau
2
R
M
k g
Pamanat
=
Dacă un corp se află la suprafaţa pământului atunci
0
R R =
iar dacă ne aflăm la o înălţime oarecare, h, atunci
h R R + =
0

Variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea devine:
( )
2
0
h R
M
k g
Pamanat
h
+
= ( 6.22)
( )
( )
2
0
2
0
h R
M
R g g
Pamanat
o h
+
⋅ = ( 6.23)
exprimare care nu te mai obligă să iei în considerare masa Pământului.
Atracţia gravitaţională

134
6.3.1 Firul cu plumb

Firul cu plumb este un fir flexibil, care are la capătul său inferior o
bucăţică dintr-un corp greu, în mod tradiţional plumb, dar tot atât de
bine rolul plumbului poate fi luat de o piuliţă de oţel. Firul cu pl umb se
orientează după direcţia verticală, "verticala locului".
Verticala ar trebui să reprezinte normala la suprafaţa terestră,
considerând forma geometrică a "locului" respectiv. Dat fiind forma de
"geoid" a Pământului, „raza” sau vectorul de poziţie în sistemul de
referinţă cu originea în centrul Pământului, nu coincide cu normala
(perpendiculara pe planul tangent) decât cel mult la poli şi la ecuator!

Dar este firul cu pl umb o rientat r ealmente pe vr euna di n acest e
direcţii?


Figura 6.10 În figură proporţiile nu sunt respectate. De firul prins la
capătul de sus este suspendat „plumbul” reprezentat prin discul negru
Asupra "plumbului" pentru a fi în echilibru, acţionează forţa de atracţie
din partea Pământului,
at ade
G
var

şi tensiunea din fir T

. Rezultanta lor
trebuie să fie forţa centripetă
[ centripet
F

care să egaleze centrifuga
centrifuga
F

datorată rotirii firului cu plumb împreună cu Pământul pe un
cerc de rază r corespunzător latitudinii ϕ . Între direcţia razei locale
(care ar fi direcţia verticalei „adevărate” – în absenţa rotaţiei
Pământului) şi direcţia firului cu plumb – care este direcţia verticalei
aparente apare o înclinare caracterizată de unghiul α .

Dacă, ţii seama şi de rotaţia Pământului, atunci trebuie să consideri că
toate corpurile de pe Pământ şi din apropierea lui care se mişcă solidar
cu Pământul, au mişcare de rotaţie şi deci acceleraţie centrifugă care
compusă cu atracţia gravitaţională le determină o greutatea aparentă
.
Locul în care
"verticala
locului"
înţeapă bolta
cerului se
numeşte
"zenit" iar cel
opus l ui
"nadir".

Atracţia gravitaţională

135
În cazul sateliţilor geostaţionari, forţa de atracţie gravitaţională şi forţa
centrifugă sunt coliniare, egale în modul şi de sensuri opuse. Greutatea
este zero. Şi nu pentru că ne-am depărtat prea mult ci pentru că cele
două forţe opuse sunt egale.

Atunci, înseamnă că firul cu plumb se va orienta după rezultanta
dintre forţa atracţiei universale şi forţa centrifugă de inerţie. Cum cele
două forţe nu sunt coliniare, firul cu pl umb, va devia de la direcţia
razei terestre.
Forţa care este efectivă asupra corpurilor, pe Pământ, poartă numele
de greutate. Greutatea este rezultanta dintre forţa atracţiei universale
şi forţa centrifugă de inerţie. Se foloseşte adeseori apelaţiunea "forţa
de gr eutate", dar deoarece este cea mai importantă forţă pentru
percepţia noastră, i se cuvine un nume "propriu", greutatea, de altfel
mai scurt, mai direct.

Rezultă că şi acceleraţia gravitaţională va îngloba aceleaşi consideraţii
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
=
m
G
g
m
G
g


( 6.24)
Greutatea unui obiect de masă dată se va modifica la deplasare a
pe suprafaţa Pământului. Schimbarea latitudinii determină
modificarea forţei centrifuge şi schimbarea altitudinii locului în
care se face măsurarea greutăţii determină modificarea atracţiei
gravitaţionale

Dacă am dori să construim un turn de televiziune foarte înalt, care să
permită acoperirea unei mari părţi de teritoriu, eventual mai multe
continente?
O soluţie ar fi să lansăm un satelit care, ca şi vârful turnului să stea
mereu deasupra aceluiaşi punct de pe pământ, pentru ca beneficiarii să
nu îşi reorienteze mereu antenele de recepţie. Acest satelit, deci,
trebuie să aibă aceiaşi perioadă de rotaţie cu cea a pământului şi va
purta numele de "satelit geostaţionar" sau geosincron.

O primă întrebare ar fi "unde deasupra Pământului" să fie plasat. Cel
mai convenabil şi firesc pentru noi, ar fi deasupra României. Dar ca să
fie fix, în repaus în sistemul neinerţial pământ, suma forţelor trebuie să
fie zero, adică rezultanta dintre forţa atracţiei universale şi forţa
centrifugă de inerţie să fie zero, adică greutatea lui trebuie să fie
zero!
Cele două forţe, forţa atracţiei universale şi forţa centrifugă de inerţie
trebuie să fie coliniare şi egale. Există un singur plan unde cele două
forţe sunt coliniare şi anume planul ecuatorial şi numai acolo!


Toţi sateliţii geostaţionari formează o centură (centura Clarck) în jurul
Pământului, longitudinea lor putând fi aleasă în funcţie de interesele
telespectatorilor vizaţi, respectiv de aria de acoperire dorită.

Atracţia gravitaţională

136



















Figura 6.11 Poziţionarea unui satelit geostaţionar de comunicaţii S în
planul ecuatorial al Pământului


La ce distanţă trebuie instalat, astfel încât şi cea de a doua condiţie să
fie îndeplinită?
inertie de centrifuga universala atractie
F F = ( 6.25)
Sau:
( )
( ) h R m
h R
m M
K
Pamant
+ ⋅ ⋅ =
+

0
2
2
0
ω ( 6.26)
adică
( )
2
3
0
2
|
|
.
|

\
|
=
+
Pamant Rotatie
Pamant
T
h R
M
K
π
( 6.27)
sau
( )
( ) ¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
|
|
.
|

\
|
=
+
|
|
.
|

\
|
=
+ ⋅

2
3
0
2
0
0
2
3
0
2
0
2
0
2
2
Pamant Rotatie
Pamant Rotatie
Pamant
T
h R
R
g
T
h R R
M R
K
π
π
( 6.28)
care după înlocuirea datelor "geometrice" conduce la o "înălţime"
turnului de televiziune astfel constituit de circa 36.000 km. Aproape 6
raze terestre. Distanţa la centrul pământului va fi circa 42.000 km!
Centura Clarck are o lungime de aproximativ 265.000 km, deci ar mai fi
loc pentru ... câţiva sateliţi, chiar fără să se înghesuie!

Atracţia gravitaţională

137
Greutatea scade cu depărtarea de pământ. Dar ce se întâmplă cu cei
care „călătoresc” spre centrul pământului? Ce se întâmplă cu firul cu
plumb dintr-un tunel care merge spre centrul Pământului? La prima
vedere forţa atracţiei universale creşte, îngrijorător chiar, datorită
scăderii razei de la numitor!
Dar, o teoremă sau o proprietate a câmpurilor de forţe care depind de
1/r
2
Toate forţele datorate maselor exterioare sferei imaginare pe care se
află punctul în discuţie se compensează, reciproc. Într-adevăr,
consideră o pătură sferică, exterioară punctului material, şi masele
aflate în unghiul de deschidere a două conuri opuse la vârf, adică
cuprinse în acelaşi ungi solid.
este aceea că numai masele interioare sferei imaginare pe
suprafaţă căreia se află punctul material atras, produc efecte .














Figura 6.12
2
tan
tan
tan
ga s
ga s
ga s
R
M m
K F

= ( 6.29)
2
dreapta
dreapta
dreapta
R
M m
K F

= ( 6.30)
Dar masele sunt proporţionale cu volumele, şi la aceeaşi grosime a
păturii sferice cu suprafeţele
¦
¹
¦
´
¦
⋅ ⋅ =
⋅ ⋅ =
dreapta dreapta
ga s ga s
S d M
S d M
ρ
ρ
tan tan
( 6.31)
Dar prin însăşi definiţia unghiului solid
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= Ω
= Ω
2
2
tan
tan
dreapta
dreapta
ga s
ga s
R
S
R
S
( 6.32)
cele două unghiuri solide centrate în vârful comun al conurilor fiind
egale ca opuse la vârf.
Rezultă că forţele datorate celor două elemente de masă ale păturii
sferice sunt egale, şi de sens opus şi pe aceiaşi dreaptă suport şi au
rezultantă zero. Numai masele interioare vor avea efect în valoarea
dS
1
dS
2
dΩ

dΩ


Imagine
meteo din
satelit
Atracţia gravitaţională

138
rezultantei forţei atracţiei universale din partea "Pământului" în acest
exemplu.
Atunci, cum masa interioară este proporţională cu volumul sferei
interioare
ρ
π
3
4
3
int
r
M
erior

= ( 6.339
greutatea în interiorul pământului va fi
ρ
π
3
4
2
int
r
m k
r
M m
K G
erior

⋅ =

⋅ = ( 6.349
o forţă proporţională cu depărtarea la centrul Pământului, şi dat fiind că
este de atracţie, respectiv îndreptată spre originea axelor, este o forţă
de tip "elastic". Toate acestea, desigur, presupunând că densitatea
Pământului nu variază spre interior.






Cea mai mică greutate se realizează la ecuator. Înseamnă că este cel
mai potrivit să cumperi aur dintr-o localitate ecuatorială şi să îl vinzi la
eschimoşi ! Dacă găseşti cumpărător, disponibil. La o tonă de aur poţi
câştiga valoarea a trei kilograme de aur, minus cheltuielile cu
transportul, desigur. Totuşi, o corecţie de 0,3 % nu este de loc
neglijabilă la măsurători mai precise.


6.4 Interacţiuni. Introducere

Ai întâlnit în paragrafele precedente forţe datorate mai ales acţiunii
“directe” dintre corpuri:
- un fir de legătură produce asupra punctului material o forţă centripetă;
- contactul unui corp cu suprafaţa de sprijin produce o reacţiune
(normală) asupra corpului;
- deplasarea unui corp pe o suprafaţă aspră , rugoasă dă naştere unei
forţe de frecare la alunecare.
Observaţia arată încă să există şi alte feluri de forţe - forţe care se
manifestă la distanţă, forţe care acţionează şi produc reacţiune, chiar
dacă corpurile sunt depărtate.

Astfel, se ştie de la lecţiile de geografie, că pământul se învârte pe o
orbită aproape circulară în jurul soarelui. Forţa centripetă necesară
curbării traiectorii sau aşa cum se menţiona în capitolul precedent, forţa
necesară pentru a produce o modificare a vectorului viteză este
acţiunea Soarelui asupra Pământului.


Firul cu plumb aflat la centrul Pământului va fi în echilibru
indiferent deoarece şi forţa de atracţie universală şi forţa
centrifugă de inerţie sunt zero.

Atracţia gravitaţională

139
6.4.1 Câmpul de forţe

Înseamnă că oriunde, în apropierea unui corp (de masă M) este
suficient să aducem un alt corp pentru a constata existenţa unei forţe
(de atracţie între cele două câmpuri). Un corp foarte mic, care ne
serveşte spre a evidenţia prezenţa unei forţe (în acest caz) se numeşte
corp de probă (sondă). Pentru a descrie efectul prezenţei corpului M,
care ar putea fi evidenţiat prin corpul de probă, se introduce noţiunea
de câmp de forţe. Corpul de probă este foarte mic, pentru ca prezenţa
lui acolo să nu producă la rândul ei alt câmp.

Legenda spune ca Newton a descoperit atracţia gravitaţională privind
un măr căzând din pom. Aşa, între noi, crezi că dacă îţi cădea un obiect
în cap – ai fi putut descoperi legea atracţiei universale?

6.4.2 Intensitatea câmpului

Intensitatea câmpului de forţe (masice), Γ

este definită astfel încât
oricând să putem afla forţa . F


Γ =
 
m F , ( 6.35)
m fiind masa corpului aflat în câmp.
Noţiunea de câmp (de forţe) precum şi intensitatea Γ

,a câmpului
permite să analizezi efectele făcând abstracţie de sursa (corpul) care
creează câmpul.

4.3. Liniile de câmp

Curba care are drept tangente forţele (sau intensităţile câmpului) în
fiecare punct se numeşte linie de câmp. Linia de câmp reprezintă
traiectoria unui punct care s-ar deplasa lăsat liber în câmp.
Voi vedea în continuare că şi alte acţiuni ale corpurilor pot fi
caracterizate cu ajutorul noţiunii de câmp.

6.4.3 Câmpul gravific.

Intensitatea într-un punct al câmpului gravitaţional este mărimea fizică
exprimată prin forţa care acţionează asupra unităţii de masă a corpului
de probă adus în acel punct al câmpului gravitaţional .
r
r
r
m
k
m
F
1
1
2
− = = Γ


( 6.36)
m
2
m
- masa corpului de probă plasat în câmpul gravitaţional
1

- masa care creează câmpul gravitaţional
Cunoscând intensitatea unui câmp de forţe care acţionează asupra
maselor, poţi oricând să reconstitui forţa asupra unui corp
Γ ⋅ =
 
corp
m F
Atracţia gravitaţională

140
indiferent de modul cum a fost creat Γ , sau indiferent de faptul dacă ştii
unde se află sursa (masa, masele) care creează câmpul.
Reţine că intensitatea câmpului este o mărime vectorială. Expresia
matematică a intensităţii câmpului poate să difere în funcţie de corpul
care generează câmpul, dar expresia
Γ =
 
câmp în aflat corp
m F
rămâne aceeaşi.
Noţiunea de câmp se referă la proprietăţile spaţiului în care se
manifestă intensitatea câmpului . Γ


La modul general, câmpul reprezintă un continuu, o prezenţă punct cu
punct a unei mărimi. Într-un solid care se roteşte avem un câmp al
vitezelor. În fiecare punct avem definită o viteză care poate fi diferită de
a punctului vecin. Aceeaşi proprietate este mai sugestivă la curgerea
unui lichid.
În cazul câmpului de forţe din apropierea pământului vei avea câmpul
greutăţilor corpurilor.
g
m
G
g



≡ = Γ
Intensitatea câmpului greutăţilor este chiar acceleraţia gravitaţională
g

.
Remarcă însă că în această expresie g

îşi are ca sursă atracţia dintre
Pământ şi corp, în timp ce denumirea ei (acceleraţie gravitaţională)
provine din considerarea principiului doi al dinamicii (acceleraţia
produsă de greutate asupra unui corp în cădere liberă).
Şi, ca să fii consecvent, acest g conţine şi efectul rotaţiei Pământului.

6.4.4 Masa gravifică, masa inerţială

Cele două moduri de a defini sau istoric vorbind, de a introduce masa
ca noţiune sunt complet distincte.
Masa introdusă de legea atracţiei universale, - masa care
interacţionează - se numeşte masa gravitaţională sau masă gravifică;
Masa introdusă prin principiul doi al dinamicii - masa care se opune
accelerării corpurilor - se numeşte masă inerţială (masă inertă). Nu
există încă nici un temei ştiinţific, încă, să concludem că cele două
mase sunt identice. Din punct de vedere experimental cele două mase
sunt egale până la o abatere mai mică decât
11
10
000 . 000 . 000 . 100
1

=
adică . 10
11 −
<

i
g i
m
m m
, conform unui experiment efectuat la începutul
anilor 70.
6.4.5 Forţa masică

Noţiunea de câmp se poate aplica şi altor feluri de forţe: forţe care
acţionează asupra unor mase (numite forţe masice) cum ar fi forţa
centripetă, forţele de inerţie, dar şi forţele care depind de alte mărimi
decât masa corpului.




Ce alte forţe masice
cunoşti?

Atracţia gravitaţională

141

Reţine următoarele relaţii referitoare la câmpul gravitaţional:
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
=
=
=
= Γ
=
2
2
2 1
1
1
1
2
2 1
mv
E
r
m m
k E
r
m
k V
r
m
k
r
m m
k F
cin
pot
( 6.37)

6.5 Statica

Statica studiază echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor.
În continuare vei separa problemele staticii punctului material de cele
ale a solidului rigid. Dar pentru început ar trebui să examinezi axiomele
şi noţiunile specifice acestui domeniu.
Principalele probleme practice de statică se referă mai ales la echilibrul
în câmpul gravitaţional terestru.
Vom profita de „simplitatea” – aparentă a acestui capitol, în care nimeni
nu se mai mişcă, şi îl vom încărca cu câteva concepte care trebuiau,
poate, lămurite mai înainte

Axiome.
1. Pentru ca două forţe aplicate unui solid rigid să fie în echilibru este
necesar şi suficient să: fie de modul egal, de sensuri contrare şi să aibă
ca dreaptă suport dreapta care uneşte punctele lor de aplicaţie.
Corolar - ca să echilibrăm o rezultantă avem nevoie de o forţă egală şi
opusă ca vector.
2. Putem adăuga unui sistem de forţe al unui rigid oricâte forţe care
sunt în echilibru.
Corolar - putem deplasa pe dreapta suport punctul de aplicaţie
3. Două solide interacţionează conform principiului III al lui Newton.
4. Dacă un sistem de forţe este în echilibru asupra unui solid, atunci
este asupra oricărui alt solid rigid.
5. Dacă un corp este în echilibru fiind deformabil, atunci este şi după
solidificare. Nu şi invers neapărat.

Regula paralelogramului postulează că rezultanta a două forţe egale
aplicate în acelaşi punct este în planul forţelor pe direcţia bisectoarei şi
în acelaşi punct.
La mai mult de două forţe se aplică regula paralelogramului încă odată,
ca o iteraţie sau poligonul funicular.
Consecinţă - trei forţe în echilibru trebuie să fie coplanare, neparalele şi
concurente. Dacă un corp este în echilibru sub acţiunea a trei forţe
coplanare şi neparalele atunci ele trebuie să fie concurente.
Există şi inversul compunerii forţelor, descompunerea forţelor.
Atracţia gravitaţională

142

Axioma legăturilor. Orice solid cu legături îl putem presupune liber
înlocuind legăturile cu reacţiuni (şi bineînţeles păstrând forţele
existente).
Exemple de legături - reazem, contact cu suprafeţe, articulaţie axială,
articulaţie sferică, tije, fire, încastrări.
1. Deplasarea unei forţe pe dreapta suport prin introducerea unei
perechi acţiune - reacţiune. F
a
şi F
c
2. Paralel cu ea însăşi (echipolent), astfel încât
cel mult deformează rigidul (îl
alungesc).
( )
b a
F - , F
 
formează un
cuplu.
3. Momentul unui cuplu (R
F
( ) ( )
( ) ¦
¹
¦
´
¦
× ∆ ≡ × − =
× − × = × + × =
F r F r r M
F r F r F r F r M
b a
b a b b a a



 










=0) este, indiferent de polul ales:
( 6.389
( ) bF F r M = ∆ = α sin , ( 6.399
unde b este braţul forţei, perpendicular pe forţă
6.5.1 Compunerea forţelor paralele
Regula paralelogramului pare neputincioasă la compunerea unor forţe
paralele fie ele de acelaşi sens sau de sens opus.
Într-adevăr, acestea nu pot fi aduse/reduse în acelaşi punct !!!
Cu ajutorul axiomelor precedente putem aduce problema la a folosi
regula paralelogramului.
Introducem f , f
 
− , şi rezultantele sunt concurente, şi le putem deplasa
pe dreapta lor suport şi în mod evident dau rezultanta
2 1
F F
 
+ .
2 2 1 1
2
2
1
1
b
f
si F b F b
h
F
h
F
b
f
= ⇒ = = ( 6.40)
a) sau folosind concluzia din relaţia precedentă: le mutăm
echipolent într-un pol în care cuplurile să se anuleze, adică în locul cu
b
1
F
1
=b
2
F
2
Acest mod de rezolvare grafică este valabil şi la forţele paralele, dar
opuse ca semn.
. Se observă că cele două momente rotesc invers.

6.5.2 Problemă rezolvată

Care este forţa cu care pământul acţionează asupra unui corp mic
(punct material) aflat la suprafaţa pământului?



Soluţie propusă

Consideră un corp mic (un punct material) pe suprafaţa Pământului,
considerat ca sistem de referinţă neinerţial. Într-adevăr, un sistem de
referinţă solidar legat de suprafaţa Pământului are permanent o
acceleraţie centripetă.
Atracţia gravitaţională

143
În acest sistem de referinţă neinerţial vei lua în considerare forţa
centrifugă de inerţie.
α cos
2 2
R
mv
r
mv
F
efi
= = ( 6.41)
dar
¹
´
¦
⋅ =
⋅ =
ρ ω
ω
cos R v
r v
( 6.42)
deci
ρ ω cos
2
⋅ ⋅ = R m F
efi
( 6.43)
Proiecţia forţei centrifuge de inerţie în lungul forţei de atracţie universală
( )
au
F

este:
ρ ω ρ
2 2
,
cos cos ⋅ ⋅ = = R m F F
efi r efi
( 6.44)
Iar devierea de la direcţia către centrului Pământului, O, a greutăţii (a
firului cu plumb cu plumbul în punctul M) este dată de:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦

=
=
ρ ω
ρ ρ ω
θ
θ
2 2
0
2
cos
cos sin
R m mg
R m
tg
MO lui lungul de componenta
MO pe lară perpendicu componenta
g
t ( 6.45)
unde ρ este latitudinea geografică a locului, iar ω viteza unghiulară a
Pământului:
s rad
T
/
3600 24
2 2

= =
π π
ω ( 6.46)
Pentru latitudinea României (aproximativ 45
o
( )
289
1 cos
cos
1 cos
0
2 2
0
0
2 2
0
2 2
0
≈ =

|
|
.
|

\
|
− = − =
g
R
G
G
g
R
mg R g m G
ρ ω
ρ ω
ρ ω
nord), modificarea
greutăţii datorită rotaţiei pământului:
( 6.47)
devierea este
6
1
' 11 ≈ ≈ θ grade de arc










Atracţia gravitaţională

144
6.6 Mişcarea pe planul înclinat

Planul înclinat poate fi considerat un dispozitiv simplu, deoarece, de
exemplu, serveşte la ridicarea corpurilor (rampa) sau la distanţarea a
două corpuri (pana) ori la apropierea lor (şurubul). În acelaşi timp,
planul înclinat este un mod de deplasare pentru a urca sau coborî
gradat, treptat, la sau de la o înălţime: coborârea cu sania, cu schiurile,
sau urcarea unei pante pe şosea sunt, astfel de exemple ale aplicaţiilor
planului înclinat ca mod de deplasare.

Ce alte aplicaţii ale planului înclinat ca dispozitiv simplu cunoşti?

Dacă un corp alunecă liber pe un plan înclinat fără frecări, atunci poţi să
afli acceleraţia de mişcare. Asupra corpului acţionează două forţe:
greutatea sa G

şi o reacţiune (normală) din partea planului (înclinat) . N


Indicatorul rutier care arată o pantă de 7% ne spune că la fiecare 100 m
parcurşi urcăm cu 7 m, respectiv sin α = 0,07.
Deoarece rezultanta lor (şi deci şi acceleraţia a

) este în lungul planului
înclinat vei alege un sistem de axe de coordonate cu una din axe
paralelă la plan şi cu cea de a doua axă, perpendiculară pe planul
înclinat. Atunci:
a m G N

 
= + ( 6.48)
pe direcţiile Ox respectiv Oy
¹
´
¦
⋅ = +
⋅ = +
y y y
x x x
a m G N
a m G N
( 6.49)
dar a
y
= 0, corpul nu se desprinde de plan şi deci a = a
x
¹
´
¦
=
=

¹
´
¦
= −
=
α
α
α
α
sin
sin
0 cos
sin
g a
ma mg
G N
ma G
,
( 6.50)
Mişcarea este uniform accelerată, spre în jos.
Dar dacă lansăm un corp în lungul unui plan înclinat? Poţi constata cu
uşurinţă că în absenţa frecărilor ai exact acelaşi sistem de ecuaţii, deci
¹
´
¦
⋅ =
⋅ =
α
α
sin
cos
g a
G N
( 6.51)
cu observaţia că acceleraţia va fi opusă sensului de mişcare (şi vitezei),
deci mişcarea este uniform încetinită.
Considerând sensul de mişcare ca sens pozitiv poţi scrie relaţiile din
Tabelul prezentat în Figura 6.13.

la urcare la coborâre
V = V
0
V = V – (g sin α) t
0
s = S
+ (g sin α)
t
0
+ V
0
2
2
t
t – (g sin α)

s = S
0
2
2
t
+ Vot +
Figura 6.13
Atracţia gravitaţională

145
Dacă vei considera un singur sistem de axe, care să descrie de
exemplu o lansare spre în sus, până când corpul se opreşte şi apoi
revine spre baza planului înclinat, sistemul (1) poate descrie şi urcarea
şi coborârea. Poziţia până la care ajunge corpul (şi se opreşte) este
dată de
V
final
( )
oprire
t g v ⋅ ⋅ − = α sin 0
0
= 0. ( 6.52)
( 6.53)
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
=
α
α
sin
sin 2
0
0
g
v
t
g
v
S
oprire
oprire
( 6.54)
Constaţi că la revenirea în punctul de plecare
V
coborâre
= V
0
deoarece energia mecanică totală se conservă (nu există lucru mecanic
al forţelor disipative).
, ( 6.55)
¦
¹
¦
´
¦
=
=
final cinetic total cinetic
final total initial total
E E
E E
( 6.56)

Dar dacă apar forţe d frecare ? În primul rând, mai apare o forţă
orientată împotriva mişcării (forţa de frecare la alunecare F
frecare la
alunecare
La urcare
) care însă pentru cele două cazuri va avea sens diferit raportat
la acelaşi sistem de axe.
urcare alunecare de frecare
a m F G N

  
= + + ( 6.57)
La coborâre

coborâre
alunecare de frecare a m F G N

  
= + +
*
( 6.58)
sau, pentru axele cu orientare în sus:
¦
¹
¦
´
¦
= −
= − −
0
y y
u x frecare x
G N
ma F G
( 6.59)
¦
¹
¦
´
¦
= −
= + −
0
y y
c x frecare x
G N
a m F G

( 6.60)
Dacă ţii cont că
alunecare la frecare
alunecare la frecare
F N F
*
= ⋅ = µ ( 6.61)
componentele forţelor fiind aceleaşi.
α µ cos
*
⋅ ⋅ = = G F F
fa fa
( 6.62)
( ) α µ α cos sin ⋅ + − = g a
u
( 6.63)
mişcare încetinită spre în sus
Atracţia gravitaţională

146
( ) α µ α cos sin ⋅ − − = g a
c
( 6.64)
mişcare cu acceleraţia orientată spre în jos, mişcare accelerată.

Un caz aparte este dacă mărimea forţei de frecare la alunecare
α µ µ cos ⋅ ⋅ = ⋅ G N ( 6.65)
este mai mare decât componenta Gx
α sin ⋅ = G G
x
( 6.66)
Acceleraţia de coborâre ar putea deveni pozitivă (adică spre în sus)?
Concluzia ar fi absurdă pentru că ar însemna că după oprire corpul ar
continua să urce! Rezultă că după oprire, corpul nu mai poate coborî.
deoarece forţa activă, G sin α, nu poate determina alunecarea. Forţa de
frecare capătă semnificaţia frecării statice şi este mai mică decât F
fa
α sin
,
⋅ = G F
static f
,
deci mai mică decât µ G cos α şi egală, evident, cu G sin α.
( 6.67)
în această aplicaţie.

6.7 Sisteme echivalente de forţe

Dacă forţa rezultantă are ca efect accelerarea sistemului (translaţie), iar
momentul rezultant are ca efect rotaţia corpului sau a punctului material
- în jurul unei axe, înseamnă că pentru a înlocui mai multe forţe cu o
rezultantă aceasta trebuie să producă acelaşi rezultat atât la translaţie
cât şi la rotaţie.






Consideră un sistem de (două sau mai multe) forţe paralele, cu acelaşi
sens. Rezultanta este :

  
+ + =
2 1
F F R ( 6.68)
şi deoarece forţele sunt paralele cu aceeaşi axă:
 + + =
2 1
F F R ( 6.69)
Momentul rezultantei respectă relaţiile
¹
´
¦
+ ⋅ + ⋅ + ⋅ =
+ + + =


3 3 2 2 1 1
3 2 1
F b F b F b M
M M M M
R
F F F R
( 6.70)
Echivalenţa a două sisteme de forţe presupune aceeaşi rezultantă şi
acelaşi moment rezultant indiferent de felul sau orientările forţelor.




Două sisteme de forţe sunt echivalente dacă au aceeaşi
rezultantă şi acelaşi moment rezultant (calculat faţă de
acelaşi pol ).


Atracţia gravitaţională

147


9. Centrul forţelor paralele. Centrul de greutate. Centrul de masă

Dacă vei considera un punct de referinţă, şi două forţe paralele plasate
în poziţiile x
1
respectiv x
2
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
Σ
Σ
=
+ + +
+ +
=
+
+
=
i
i i
R
R
F
F x
F F F
F x F x F x
x
F F
F x F x
x
...
3 2 1
3 3 2 2 1 1
2 1
2 2 2 1
faţă de O, atunci relaţia dedusă pentru aflarea
poziţiei acestui suport al rezultantei, devine:
( 6.71)
Dar, acesta este şi cazul greutăţilor părţilor unui sistem de corpuri (sau
corpuri şi puncte materiale), care pot fi glisate astfel încât să aplicăm
relaţia de mai sus:

i
i
i
i i
i
i i
greutate de centru
m
m i x
g m
g n x
G
G x
x
Σ
Σ
=
Σ
Σ
=
Σ
Σ
=

( 6.72)
Relaţie care se scrie mai elegant
totală masa
x m
mi
x m
x x
i i i i
masă c greutate c
Σ
=
Σ
Σ
= ≡ ( 6.73)
Dacă vei considera şi poziţia referitoare la o axă Oy
m
y m
m
y m
y y
i i
i
i i
masă c greutate c
Σ
=
Σ
Σ
= ≡ ( 6.74)
Centrul forţelor paralele este acelaşi indiferent de sistemul de axe
considerat. Centrul de greutate respectiv centrul de masă se află în
acelaşi loc, pentru acelaşi corp sau sistem de corpuri fixe.
Stewin, pe la 1600, fără să cunoască noţiunile de funcţii trigonometrice,
sinus or cosinus sau proiecţiile forţelor, descompunerile, a imaginat
echilibrul acestui lanţ, pornind de la ... catetele triunghiului dreptunghic.
Este poate , prima experienţă mentală exceptând un posibil raţionament
mintal al lui Arhimede
















Atracţia gravitaţională

148
Figura 6.14
















Figura 6.15 Echilibristul din imagine poate sta pe o singură roată pentru
co centrul său de greutate cade în interiorul suprafeţei pe care roata se
sprijină.

6.8 Mecanică relativistă

Conform principiului inerţiei, mişcarea rectilinie uniformă se
autoîntreţine, adică nu necesită nici o acţiune exterioară pentru
menţinerea ei. Dimpotrivă, orice acţiune exterioară strică o astfel de
mişcare, curbând traiectoria sau modificând valoarea vitezei, adică
produce o mişcare accelerată.

Reaminteşte-ţi transformările „Galilei”!

Dacă principiul inerţiei este valabil într-un sistem de referinţă dat, atunci
el va fi valabil în toate sistemele de referinţă care se mişcă rectiliniu
uniform faţă de acesta. Sistemele de referinţă în care este valabil
principiul inerţiei se numesc sisteme de referinţă inerţiale. Un sistem de
referinţă legat de "planeta" Pământ nu este riguros inerţial, din cauza
rotaţiei diurne a Pământului, dar într-o primă aproximaţie putem
considera sistemul de referinţă legat de Pământ ca fiind practic inerţial.
Din punct de vedere al principiului inerţiei toate sistemele de referinţă
inerţiale sunt absolut echivalente, nici unul nu poate fi considerat fix sau
absolut.
O formulare generală a principiului inerţiei este următoarea: corpurile
suficient de îndepărtate unele de altele (izolate între ele) se mişcă unele
faţă de altele rectiliniu uniform.

Este important de stabilit legătura dintre coordonatele unui eveniment
faţă de diferite sisteme de referinţă, adică transformările de coordonate
care stabilesc trecerea de la un sistem de referinţă la altul. Astfel, poţi
stabili care aspecte ale fenomenelor şi legilor sunt relative, adică depind
de sistemul de referinţă ales, şi care sunt absolute sau invariante, adică
independente de alegerea sistemului de referinţă. Ceea ce doreşti să
Atracţia gravitaţională

149
stabileşti este legătura dintre coordonatele ( ) t r ,

măsurate în sistemul S
şi coordonatele ( ) ' , ' t r

măsurate în sistemul S', aflat în mişcare rectilinie
uniformă faţă de S.
Consideră două sisteme de referinţă notate cu S şi S'. Presupune că S'
se mişcă faţă de S rectiliniu uniform cu viteza constantă u

. Faţă de
sistemul S, aplicând regula adunării vectoriale, vei avea:
t u r r r
   
− − =
0
' ,
0
' t t t − = ,
unde ut reprezintă distanţa OO' dintre originile celor două sisteme de
referinţă şi toate mărimile sunt măsurate în sistemul S.
În mecanica clasică newtoniană consideri că distanţele şi intervalele de
timp, măsurate în diferite sisteme de referinţă, sunt aceleaşi, adică au
un caracter absolut sau invariant.

Relaţiile de mai sus se numesc transformările lui Galilei şi dau relaţiile
de trecere de la un sistem de referinţă la altul care se mişcă rectiliniu
uniform faţă de primul. Aceste relaţii permit determinarea coordonatelor
( ) ' t , ' r

ale unui eveniment din sistemul S' dacă se cunosc coordonatele
( ) t , r

ale aceluiaşi eveniment în sistemul S.

Figura 6.16

Scrie transformările inverse, de trecere de la sistemul S' 'a S,
( )
¹
´
¦
+ =
+ + + =
0
0 0
'
' '
t t t
t t u r r r
   
, ( 6.75)
şi diferenţiază-le
¹
´
¦
=
+ =
'
' '
dt dt
dt u r d r d
  
( 6.76)
Dacă împarţi relaţiile de mai sus termen la termen
u
dt
r d
dt
dt u r d
dt
r d

   
+ =
+
=
'
'
' '
( 6.77)
vei obţine foarte uşor legea clasică de compunere a vitezelor
u v v
  
+ = ' , ( 6.78)
z
l
y
rel
x
rel
x
z
y
r
0
r
0

r
r’
∆r
Atracţia gravitaţională

150
adică viteza unui corp faţă de sistemul S este egală cu viteza "relativă"
faţă de sistemul S' adunată vectorial cu viteza de "transport" a
sistemului S' faţă de S.
Diferenţiind relaţiile de compunere a vitezelor şi împărţindu-le la dt=dt',
vei obţine legea de compunere a acceleraţiilor:
¦
¹
¦
´
¦
=
⇒ =
, '
'
a a
dt
v d
dt
v d

 
( 6.79)
deoarece
0 u d si const u = =
 
( 6.80)
adică acceleraţia este aceeaşi în toate sistemele de referinţă care se
mişcă uniform unele faţă de altele. Acceleraţia este invariantă faţă de
sistemele de referinţă aflate în translaţie relativă uniformă. Dacă
acceleraţia este nulă într-un sistem S, adică, corpul este în repaus sau
se mişcă rectiliniu uniform faţă de S, atunci acceleraţia va fi nulă în
orice sistem care se mişcă rectiliniu uniform faţă de primul. Dacă
principiul inerţiei este valabil faţă de un sistem de referinţă, deci acesta
este inerţial, atunci acest principiu este valabil în toate sistemele de
referinţă aflate în mişcare de translaţie uniformă faţă de primul, şi care
vor fi de asemenea inerţiale. Reciproc, dacă două sisteme de referinţă
sunt inerţiale, atunci ele se află în translaţie uniformă unul faţă de
celălalt.
În 1863 J.C. Maxwell a formulat legile electromagnetismului şi teoria
electromagnetică a luminii. Ecuaţiile lui Maxwell nu sunt invariante la
transformările lui Galilei, deci legile fenomenelor electromagnetice şi
optice ar trebui să difere de la în sistem de referinţă inerţial la altul.
Numeroase experienţe au pus în evidenţă că nici prin mijloace optice,
nici electromagnetice nu se poate determina mişcarea unui sistem
inerţial şi că viteza luminii în vid este independentă de mişcarea
inerţială a sursei sau observatorului. Aceasta contrazice legea clasică
de adunare a vitezelor şi transformările lui Galilei.
Contradicţia a fost rezolvată în 1905 de Albert Einstein (1879-1955) prin
formularea teoriei relativităţii. Pe baza rezultatelor experimentale,
Einstein a enunţat postulatele teoriei relativităţii:

1) Toate legile fizicii, nu numai cele mecanice, sunt aceleaşi în toate
sistemele de referinţă inerţiale.

2) Viteza maximă de propagare a interacţiunilor sau a energiei este
finită şi aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale, deci o
constantă universală. Această viteza absolută coincide cu viteza luminii
în vid.

Din al doilea postulat rezultă inexistenta corpurilor absolut rigide,
deoarece cu o bară absolut rigidă, prin simpla ei împingere, s-ar
transmite instantaneu energie altui corp.
6.9 Transformările lui Lorentz

Albert
Einstein
Atracţia gravitaţională

151
Consideră sistemele de coordonate din Figura 6.17 y şi z nu sunt
afectate de mişcarea reciprocă a sistemelor, fiind transversale pe
direcţia de mişcare, deci y'=y şi z'=z. Pentru coordonatele x' şi x trebuie
să existe o relaţie liniară de forma:

Figura 6.17
( ) ut x x − = α ' ( 6.81)
unde α nu depinde de coordonate, ci eventual de viteza u de transport
dintre cele două sisteme de referinţă. Analog, vei avea:
( ) ' ' ut x x + = α . ( 6.82)
Coeficientul α trebuie să fie acelaşi, în virtutea echivalenţei sistemelor
inerţiale şi a primului postulat al teoriei relativităţii. În cazul
transformărilor lui Galilei α=1.
Foloseşte postulatul al doilea pentru determinarea lui α. Presupune că
în momentul iniţial, când originile celor două sisteme de referinţă
coincid, se emite un semnal luminos din origine în direcţia axei Ox. Un
punct oarecare în care ajunge semnalul are coordonata x=ct în sistemul
S şi x'=ct' în sistemul S'. Aplicând transformările de coordonate pentru
acest punct, vei obţine:
¹
´
¦
+ =
− =
' ) (
) ( '
t u c ct
t u c ct
α
α
, ( 6.83)
de unde, înmulţind membru cu membru:
2
2
2
2 2 2 2
1
1
1
1
) (
β
α α

=

= ⇒ − =
c
u
u c c ( 6.84)
unde
c
u
= β , deci:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦

+
=


=
2
2
1
' '
1
'
β
β
ut x
x
ut x
x
( 6.85)
şi
Atracţia gravitaţională

152
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦

+
=


=
2
2
2
2
1
'
'
1
'
β
β
c
ux
t
t
c
ux
t
t
( 6.86).
Relaţiile de mai sus se numesc transformările Lorentz,
Transformările lui Galilei se obţin la limita c→∞ sau când u<<c.
Conform primului postulat, toate legile fizicii sunt invariante la
transformările lui Lorentz. Viteza maximă c, egală cu viteza luminii în
vid, nu poate fi depăşită.
Diferenţiind transformările lui Lorentz, vei obţine:
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦

+
=
= =

+
=
2
2
2
1
c
udx'
dt'
dt
dz' dz , dy' dy ,
1
' '
β
β
udt dx
dx
( 6.87)
Împărţind primele trei ecuaţii la ultima, poţi obţine relaţiile de compunere
a vitezelor în mecanica relativistă
2 2
'
1
'
'
'
' '
c
u v
u v
c
udx
dt
udt dx
dt
dx
v
x
x
x
+
+
=
+
+
= = ( 6.88)
2
2
2
2
'
1
1 '
'
'
1 '
c
u v
v
c
udx
dt
dy
dt
dy
v
x
y
y
+

=
+

= =
β
β
( 6.89)
2
x
2
z
2
2
z
c
u ' v
1
1 ' v
c
' udx
' dt
1 ' dz
dt
dz
v
+
β −
=
+
β −
= = . ( 6.90)
sau relaţiile
2
1
'
c
u v
u v
v
x
x
x


= , ( 6.91)
2
2
1
1
'
c
u v
v
v
x
y
y


=
β
, ( 6.92)
2
2
1
1
'
c
u v
v
v
x
z
z


=
β
. ( 6.93)
Atracţia gravitaţională

153
Pentru cazul limită, u<<c, vei regăsi formulele de compunere a vitezelor
din mecanica clasică. Compunerea vitezelor în mecanica relativistă
arată că viteza c nu poate fi depăşită.

6.9.1 Consecinţe ale transformărilor lui Lorentz:

1) Contracţia lungimilor. Un acelaşi corp are lungimi diferite dacă
sunt măsurate în sisteme de referinţă diferite. Fie o riglă aşezată în
direcţia axei Ox în repaus în sistemul de referinţă S, având lungimea
l
0
=x
2
-x
1
( ) ( ) ( )
( ) ¦
¹
¦
´
¦
< − = − − =
= − − − − − = − =
0
2
0
2
1 2
2
1
2
2
'
1 2
1 1
' 1 ' 1 ' '
l l x x l
ut x ut x x x l
t
β β
β β
. Lungimea riglei, măsurată în S', va fi dată tot de diferenţa
coordonatelor capetelor riglei luate în acelaşi moment de timp t':
( 6.94)
Deci, lungimea măsurată în sistemul de coordonate propriu (faţă de
care rigla este în repaus) este maximă. Acelaşi rezultat se obţine şi
dacă se consideră rigla în repaus faţă de sistemul S'.

Deoarece coordonatele transversale nu se modifică (y=y' şi z=z'),
volumul se contractă în acelaşi raport ca şi lungimea, adică:
2
0
1 β − =V V .
2) Dilatarea duratelor. Duratele aceluiaşi proces au valori diferite
dacă sunt măsurate în sisteme de referinţă diferite. Fie un proces care
are loc în sistemul S, într-un punct de abscisă x, ce are durata τ
0
=t
2
-t
1
( )
0
2
0
2
1 2
2
2
1
2
2
2
1 2
1 1 1 1
' ' τ
β
τ
β β β
τ >

=


=





= − =
t t
c
ux
t
c
ux
t
t t
x
.
Durata aceluiaşi proces, măsurată în S', în acelaşi punct de abscisă x
este:
( 6.95).
Deci, durata măsurată în sistemul de referinţă propriu este minimă.
Acelaşi rezultat se obţine şi dacă procesul are loc în punctul x' din
sistemul S'.
Rezultă astfel caracterul relativ al simultaneităţii, adică două
evenimente simultane în sistemul S, nu mai sunt simultane în sistemul
S'.

Din relaţiile de mai sus rezultă că produsul dVdt este un invariant faţă
de transformările Lorentz:
0 0
2
0 2
0
1
1 dt dV
dt
dV dVdt =

− =
β
β ( 6.96)





Atracţia gravitaţională

154
6.10 Elemente de dinamică relativistă

Primul postulat al mecanicii relativiste afirmă că toate legile fizicii sunt
invariante, deci şi legea conservării impulsului definit prin v m p
 
= . Prin
urmare, dacă impulsul este definit de produsul dintre masă şi viteză şi
în mecanica relativistă, la fel ca în mecanica clasică, atunci, pentru ca
legea de conservare a impulsului să fie invariantă la transformările
Lorentz, masa trebuie să depindă de sistemul de referinţă faţă de care
o măsurăm, adică: ' v ' m v m
 
= . Dacă relaţia este valabilă vectorial, atunci
ea trebuie să fie valabilă şi pentru fiecare componentă în parte.
Scrie această relaţie pentru componenta în direcţia axei Oy a unui corp
de masă m în sistemul S şi masa m' în sistemul S' şi să ţine seama de
relaţiile de compunere relativistă a vitezelor:
2
2
2
2
'
1
1
'
'
1
1 '
' '
c
u v
m m
c
u v
v
m mv v m
x x
y
y y
+

= ⇒
+

= =
β β
. ( 6.97)
Consideră sistemul de referinţă S' ca fiind sistemul de referinţă propriu,
adică sistemul în care corpul este în repaus: v'
x
=0. Atunci masa
corpului în sistemul de referinţă S' este m'=m
0
2
2
0
2
2
0
1
1
c
u
m
m
c
u
m m

= ⇒ − =
şi se numeşte masă de
repaus. Cu aceste presupuneri, relaţia de mai sus devine:
. ( 6.98)
Deci, masa unui corp este minimă în sistemul propriu de referinţă.
Atunci când u=c, m
0
În continuare vei considera sistemul S ca fiind sistemul de referinţă
propriu şi viteza de transport a sistemului S' fiind egală cu v. În acest
caz, vei utiliza indicele "0" pentru sistemul de referinţă propriu. Cu
aceste notaţii, impulsul relativist se va scrie:
=0, adică un corp care se mişcă cu viteza luminii
are masă de repaus nulă.
v
c
v
m
v m p
  
2
2
0
1−
= = . ( 6.99)
Legea a doua a dinamicii pentru mecanica relativistă este:
( )
2 2
2
3
2
2
2
0
2
2
0
1
1
v c
v a v m
a m
c
v
a v
c
v m
a m
c
v
v m
dt
d
dt
p d
F

+ =
|
|
.
|

\
|

+ =

= =
  

  

 

, ( 6.100)
deci forţa nu este coliniară cu acceleraţia. Dacă particula se mişcă cu
viteză apropiată de viteza luminii, atunci forţa aplicată produce o
acceleraţie mai mică decât în cazul clasic şi deviată spre normala la
traiectorie. Este din ce în ce mai greu de modificat modulul vitezei în
comparaţie cu direcţia vitezei.

Atracţia gravitaţională

155
Teorema de conservare a energiei cinetice, trebuie să fie aceiaşi şi în
mecanica relativistă, adică lucrul mecanic al forţei aplicate punctului
material trebuie să fie egal cu variaţia energiei cinetice:
( )
( ) mvdv dm v v v m d dt v
dt
v m d
dt v F r d F dL + = = = = =
2
  





( 6.101)
unde s-a utilizat legea a doua a dinamicii în exprimarea forţei.
Dar,
( )dm v c mvdv
v c
mvdv
dm
2 2
2 2
− = ⇒

= , ( 6.102)
astfel încât
( )
c
dE dm c dm v c dm v dL = = − + =
2 2 2 2
( 6.103),
de unde după integrare vei obţine:
2
0
2
c m mc E
c
− = , ( 6.104)
unde E
0
=m
0
c
2
este energia de repaus, iar E=mc
2
În mecanica clasică, energia totală se defineşte până la o constantă
arbitrară, în mecanica relativistă energia de repaus precizează această
constantă în mod univoc.
este energia totală.
Prin urmare, orice variaţie de energie este însoţită de o variaţie
corespunzătoare a masei, şi reciproc, adică legea de conservare a
energiei este şi o lege de conservare a masei.
Cunoşti că în mecanica clasică
m
p
E
2
2
= şi vrei să determini relaţia
analogă în cazul mecanicii relativiste.
Din relaţiile de definiţie ale impulsului şi energiei, poţi determina viteza
particulei în funcţie de impuls şi energie:
E
c p
v
mc E
v m p
2
2


 
= ⇒
)
`
¹
=
=
. ( 6.105)
Înlocuind această valoare în expresia energiei, vei obţine
2 2
0
2 2
c m p c E mc E + = ⇒ = . ( 6.106)
Pentru particule cu masă de repaus nulă, E=pc.
Teoria relativităţii a fost verificată şi se aplică în cazul particulelor
elementare (electroni, neutroni, protoni, etc.) accelerate la viteze mari,
în cazul reacţiilor nucleare, în cazul fotonilor, etc












Atracţia gravitaţională

156

1. Ce este forţa de atracţie gravitaţională?
2. Ce este energia potenţială gravitaţională?
3. Cum se compun două forţe concurente?
4. Care sunt postulatele teoriei relativităţii?

5. Cum variază masa la viteze mari?










6.11Test de autoevaluare 6.1
Răspunde la următoarele întrebări:




Răspunsurile le găseşti la pagina 157
6.12 Lucrări practice

1. Foloseşte un lănţişor de pus la gât, ori un fir flexibil sau chiar un
lanţ subţire, cu zale mai mici. Dacă aşezi lanţul pe masă acesta
este în repaus. Dacă o porţiune din lanţ atârnă peste marginea
mesei, există o situaţie când lanţul începe să alunece. Măsoară
şi notează lungimile porţiunilor din lănţişor aflate pe verticală şi
pe masă.

2. Raportul lor, în această ordine, este chiar coeficientul de frecare
la alunecare, dintre lanţ şi suprafaţa de pe masă. Repetă
experienţa cu altă suprafaţă, o faţă de plastic, o pătură, o faţă de
masă şi calculează de fiecare dată coeficientul de frecare la
alunecare, dintre lanţ şi suprafaţa de pe masă.

3. Lăsă lanţul să alunece, cronometrează durata mişcării până la
desprindere şi calculează viteza medie. A fost mişcarea
uniformă? A fost mişcarea uniform accelerată ?


Atracţia gravitaţională

157




R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


l
l
l
a
a
a


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


6
6
6
.
.
.
1
1
1







1. Forţa de atracţie dintre două corpuri suficient de depărtate pentru a
fi considerate puncte materiale este:
1 2
2
m m
F k
r
= .
2. Energia potenţială gravitaţională este energia unui corp în câmpul
gravitaţional numeric egală cu lucrul mecanic necesar ridicării unui
corp în câmpul gravitaţional.

3. Două forţe concurente se compun după regula paralelogramului.

4. Toate legile fizicii, nu numai cele mecanice, sunt aceleaşi în toate
sistemele de referinţă inerţiale.

Viteza maximă de propagare a interacţiunilor sau a energiei este finită
şi aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale, deci o constantă
universală. Această viteza absolută coincide cu viteza luminii în vid.

5.
0
2
2
m
m
u
1
c
=



4. Ai putea face un semn la jumătatea porţiunii de pe masă şi dacă
mişcarea nu e prea rapidă şi lanţul prea lung, poţi cronometra
timpul de parcurgere a primei jumătăţi şi al celei de a doua (sau
treimi, sau sferturi – dacă alunecarea e pe o pătură mai aspră).
Din compararea timpilor menţionaţi vei putea eventual aprecia ce fel
de mişcare este mişcarea lanţului.

6.13 Răspunsuri la testul de autoevaluare












Atracţia gravitaţională

158
6.14 Termeni şi expresii cheie. Formule cheie




















































Termeni şi expresii cheie

 Forţa Coriolis;
 Câmp gravitaţional;
 Intensitatea într-un punct al câmpului gravitaţional;
linii de câmp
 Masă gravifică; masă inerţială;
 Sisteme echivalente de forţe;
 Centrul forţelor paralele; centru de greutate; centru
de masă;
 Contracţia lungimilor; dilatarea duratelor;relativitatea
simultaneităţii;
 Masă de repaus; masă de mişcare;
 Energie de repaus; energie totală;


Formule cheie


r
r
r
m m
k F
e


2
1
− =

¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
β −
+
=
β −

=
2
2
1
' ut ' x
x
1
ut x
' x


¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
β −
+
=
β −

=
2
2
2
2
1
c
' ux
' t
t
1
c
ux
t
' t



2
2
0
1
c
u
m
m

= ; v
c
v
1
m
v m p
2
2
0
  

= =

2
0
2
c
c m mc E − =
Atracţia gravitaţională

159










6.15 Lucrare de verificare 6
Rezolvă cerinţele de mai jos şi trimite tutorelui rezultatele pe care le
consideri corecte.






































Legi cheie

 Legea atracţiei universale
 Legile lui Kepler
 Postulatele teoriei relativităţii restrânse






Rezolvă problemele propuse. Efectuează lucrarea de laborator.
Folosind un editor de texte redactează o scrisoare cu răspunsurile pe
care trimite-le tutorelui.

1. Cum se compun vitezele în mecanica relativistă? (1 punct)

2. Cum variază masa în mecanica relativistă? (1 punct)

3. Care este deosebirea – cantitativă – dintre greutate şi forţa
de atracţie universală. (1 punct)

4. Calculează durata traversării pământului, printr-un tunel imaginar,
prin centrul pământului, în cădere liberă (3 puncte)

5. Efectuează lucrarea practică. Redactează – folosind un program
de editare de texte – un protocol al lucrării tale în care prezintă
rezultatele măsurătorilor şi calculele asociate (3 puncte)

Notă: Se va acorda un punct din oficiu (1 punct)

Total 10 puncte
Atracţia gravitaţională

160
6.16 Bibliografie

1. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-
a), pag. 161-175
2. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-
a, Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 113-122
3. ***, Probleme de Fizică pentru clasele IX-X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1983, pag. 32-35




































Oscilaţii, unde, acustică
161
Unitatea de învăţare 7
7. OSCILAŢII, UNDE, ACUSTICĂ
Cuprins Pagina
OSCILAŢII, UNDE, ACUSTICĂ 161
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 Oscilaţii. Unde. Acustică 162
7.2. Oscilatori. Oscilaţii armonice simple 162
7.2.1. Descrierea oscilaţiilor 162
7.2.2. Mişcarea armonică simplă 168
7.2.3. Mişcarea armonică 171
7.2.4. Exerciţii 174
7.3. Oscilaţii amortizate 176
7.4. Oscilaţii forţate sau oscilaţii întreţinute 178
7.5. Rezonanţa 180
7.6. Compunerea oscilaţiilor armonice. 181
7.6.1. Test de autoevaluare 7.1 184
7.6.2. Lucrare practică 185
7.7. Unde elastice 186
7.7.1. Unda plană progresivă neatenuată 188
7.7.2. Deformaţia solidelor produsă de unde 189
7.8. Ecuaţia undelor 191
7.8.1. Viteza undelor în solide 192
7.8.2. Densitatea şi fluxul de energie al undelor 193
7.9. Interferenţa 195
7.9.1. Dispersia. Viteza de grup 197
7.10. Absorbţia undelor 198
7.11. Acustica 199
7.12. Coarda vibrantă 200
7.13. Tuburi sonore 202
7.13.1.Nivelul sonor 203
7.13.2.Intensitatea sunetului 204
7.13.3.Testul de autoevaluare 7.2 211
7.14. Răspunsuri la testele de autoevaluare 212
7.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie 213
7.16. Bibliografie 214
7.17. Lucrare de verificare 214

Oscilaţii, unde, acustică

162
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 7 Oscilaţii. Unde. Acustică




















7.2. Oscilatori. Oscilaţii armonice simple
În 1581, după studiul mişcării „ de legănare” a unui candelabru în
catedrala din Pisa,Galileo Galilei a descris pentru prima dată o mişcare
de oscilaţie. El a făcut observaţia că mişcarea se repetă. Măsurând
intervalul de timp al unei curse complete a candelabrului, a observat că
acesta rămâne constant chiar dacă lungimea cursei mişcării
candelabrului se micşorează lent.

Figura 7.1 Mişcarea descrisă de imagine este un exemplu tipic de
oscilaţie.
7.2.1. Descrierea oscilaţiilor

Ce este o oscilaţie? Sau, când vom spune că un corp sau un sistem,
oscilează?

Când vei termina de studiat acest capitol vei fi
capabil :
să identifici şi să descrii cu cuvinte potrivite mişcarea
oscilatorie simplă.
să faci deosebirea dintre oscilaţiile armonice simple
oscilaţiile forţate şi cele amortizate
să descrii rezonanţa şi efectele ei
să determini perioada unui pendul gravitaţional şi
a unui pendul elastic
să identifici şi să descrii cu cuvinte potrivite undele .
să descrii producerea, recepţionarea şi calităţi
le sunetelor
să foloseşti cunoştinţele acumulate pentru descrierea
fenomenelor oscilatorii şi a undelor din jurul tău.

Oscilaţii, unde, acustică
163
Un leagăn oscilează, o creangă în vânt oscilează, apa dintr-un vas
clătinat oscilează, şi putem găsi sute de exemple de sisteme care
oscilează : pendulul, coarda vibrantă, un diapazon, un pod , o clădire
înaltă etc. Primul gând în realizarea unei definiţii a oscilaţiilor ar fi că
sistemul, corpul care oscilează se depărtează de o poziţie iniţială pentru
ca apoi să revină spre acea poziţie iniţială, şi după aceea reluând acest
ciclu . Un al doilea gând ar fi că duratele mişcărilor care se repetă sunt
sau trebuie să fie egale. Şi ar mai fi ideea că şi „cursa” mişcării trebuie
să fie aceiaşi. Totuşi leagănul care oscilează se opreşte în cele din
urmă , dacă nu este ajutat, ce a ce ne duce cu gândul că amplitudinea
mişcării se modifică, scade.
Dacă am cronometra atent, am vedea şi că duratele mişcărilor diferă de
la oscilaţie la oscilaţie.
Mai jos poţi urmări o trecere succintă în revistă a principalelor noţiuni cu
care vei opera în această unitate de învăţare.
Sistem oscilant.
Un sistem este oscilant sau oscilează dacă după ce se depărtează de
o poziţie de echilibru revine spre aceasta şi, eventual, reia mişcarea
(oscilatorie).
Nu am cerut ca mişcările să fie întocmai, să se repete identic şi, prin
acest „eventual”, subliniem că o oscilaţie, o „oscilare”, nu presupune
nici măcar reînceperea unei a doua oscilaţii !!!
Elongaţie.
Depărtarea la un moment dat de la poziţia de echilibru poartă numele
de elongaţie. Elongaţia, (depărtarea), trebuie considerată de a lungul
drumului parcurs şi nu neapărat ca depărtare sau distanţă în sensul de
la geometrie
Amplitudine.
Amplitudinea este elongaţia sau depărtarea maximă pe traiectorie, de la
poziţia de echilibru. Elongaţia ca şi amplitudinea sunt definite pentru
oscilaţia unidimensională, pe o singură direcţie.
Deci, distanţa între extremele oscilaţiei este de două ori amplitudinea!
Perioada.
Durata unei oscilaţii complete, (adică dus şi întors), de la poziţia de
echilibru, la cele două extremităţi şi înapoi până în poziţia de echilibru,
dus şi întors se numeşte perioadă. Semiperioada se mai denumeşte
"oscilaţie simplă".
Este bine să exprimăm perioada ca durata mişcării de la o extremă
până la revenirea în acea poziţie extremă.
Dacă duratele la care diferite poziţii ale mobilului în mişcare se repetă
sunt egale, mişcarea este periodică. Matematic vorbind, înseamnă că
funcţiile care descriu mişcarea sunt funcţii periodice. O funcţie
periodică, f, având perioada T respectă pentru orice valoare a variabilei
sale x relaţia
( ) ) x ( f T x f = + ( 7.1))
Oscilaţie

Elongaţie
Amplitudine
Perioadă
Frecvenţă

Oscilaţii, unde, acustică

164
Inversul perioadei este frecvenţa. De regulă, frecvenţa este notată cu
litera grecească niu ν .
T
1
= ν ( 7.2)
Pulsaţia, marcată cu litera grecească omega, ω , definită ca în relaţia
de mai jos, serveşte de asemenea pentru descrierea temporală a
oscilaţiei.
T
2
2
π
ν π ω = ⋅ = ( 7.3)
Dacă duratele care se repetă nu sunt egale mişcarea este cuasi-
periodică sau în traducere liberă - aproape periodică. Dacă mişcarea se
rezumă la un fragment de oscilaţie, adică nici măcar nu reuşeşte să
revină în poziţia iniţială, mişcarea este aperiodică.
Între mişcarea periodică şi aperiodică există o situaţie "critică", (este o
uzanţă în fizică de a denumi astfel, critic/critice, diverse "praguri" care
schimbă un comportament).

Figura 7.2 Arcele BA sau BC sunt amplitudinea oscilaţiei copilului. Arcul
corespunzător oricărei alte poziţii – măsurat faţă de B- este elongaţia
corespunzătoare poziţiei. Timpul în care copilul plecat din punctul A
ajunge din nou în acest punct este perioada oscilaţiei
Oscilator armonic. Există nenumărate funcţii periodice care să descrie
poziţia unui mobil ca funcţie de timp. În Figura 7.3 sunt reprezentate
câteva. Vei numi oscilator armonic (şi respectiv modul de a oscila,
oscilaţie armonică) un sistem a cărui elongaţie urmează o lege
sinusoidală.

Figura 7.3 Mişcări periodice
) t sin( A x ϕ ω + ⋅ ⋅ = ( 7.4)
Oscilaţii, unde, acustică
165
adică este funcţie periodică aşa cum este funcţia sinus (sau cosinus),
având perioada π 2 . În expresia ω este pulsaţia, πν = ω 2 , ν- frecvenţa.
Ansamblul
ϕ + ωt ( 7.5)
este numit fază, iar „unghiul” ϕ (marcat cu litera grecească fi - faza
iniţială).
Deşi oscilaţia armonică nu presupune o definire naturală, de multe ori
sistemele care oscilează se apropie de comportarea armonică.
Pendulul el astic, este format dintr-un corp cu masa m aflat la capătul
unui resort, (care, desigur, este fixat la celălalt capăt) şi care poate
oscila fără frecări pe orizontală.
Pendulul elastic se identifică cu oscilatorul armonic.
Esenţială pentru mişcarea oscilatorie, este existenţa în cursul mişcării a
unei „forţe de revenire” , o forţă care să tindă să readucă obiectul în
„centrul mişcării”, poziţia pe care sistemul ar adopta-o la echilibru.
Cum forţa determină acceleraţia, specificul mişcării oscilatorii este că
poziţia şi acceleraţia sunt de semne opuse.
În Figura 7.4 sunt prezentate două poziţii ale unui sistem arc – corp de
masă m . Aşa cum se vede atât la comprimarea cât şi la întinderea
arcului forţa elastică

Figura 7.4 Forţa elastică, de revenire, are sensul opus direcţiei
deformării.
x k F
sp


⋅ − = ( 7.6)
este o forţă de revenire îndreptată tot timpul spre poziţia de echilibru de
sens opus direcţiei în care s-a făcut deformarea.
Dacă poziţia corpului legat de arc este descrisă de relaţia (7.4), atunci
ca pentru orice altă poziţie dependentă de timp, viteza v sau acceleraţia
a se obţine printr-o derivare succesivă a poziţiei în raport cu timpul
adică:
( ) ( ) ϕ ω ω + ⋅ ⋅ ⋅ = = = t cos A x
dt
dx
t v

( 7.7)
( ) ( ) ϕ ω ω + ⋅ ⋅ ⋅ − = = = = t sin A x
dt
x d
dx
dv
t a
2
2
2
 
( 7.8)
Aşa cum este uşor de observat, pentru cazul pendulului elastic,
acceleraţia şi poziţia sunt proporţionale şi de semene opuse.
Oscilaţii, unde, acustică

166
Pentru descrierea completă a mişcării pendulului elastic ai putea
calcula şi energia mecanică a sistemului.
Energia potenţială acumulată în arc, este o energie potenţială elastică a
cărei expresie este
( )
2
t sin kA
2
kx
E
2 2 2
elastica potentiala
ϕ ω +
= = ( 7.9)
iar energia cinetică a corpului de masă m depinde de timp conform
relaţiei
( )
2
t cos mA
2
mv
E
2 2 2 2
[ cinetic
ϕ ω ω +
= = ( 7.10)
Energia potenţială este maximă atunci când deformaţia este maximă, la
capetele cursei corpului. În aceste poziţii elongaţia este maximă şi
egală cu amplitudinea. În aceleaşi puncte corpul „stă”. Viteza lui este
schimbată de sens şi are valoare instantanee nulă.
Pentru capetele cursei,
( )
( )
¦
¹
¦
´
¦
=
=
0 cursei capatul E
2
kA
cursei capatul E
cinetica
2
elastica potentiala
( 7.11)
Când trece prin centrul mişcării, poziţia de echilibru a resortului
nedeformat, corpul are viteza sa maximă şi deci
( )
( )
¦
¹
¦
´
¦
= =
=
2
mA
2
mv
miscarii centrul E
0 miscarii centrul E
2 2 2
im max
cinetica
elastica potentiala
ω
(7.12)
Sistemul fiind izolat, energia sa totală , suma dintre energia potenţială şi
cea cinetică, se conservă.
Scriind energiile în poziţiile descrise mai sus,
( ) ( )
( )
2
kA
cursei capatul E
cursei capatul E cursei capatul E
2
cinetica
elastica potentiala totala
= +
+ =
( 7.13)
( ) ( )
( )
2
mA
2
mv
miscarii centrul E
miscarii centrul E miscarii centrul E
2 2 2
im max
cinetica
elastica potentiala totala
ω
= = +
+ =
( 7.14)
şi luând în considerare conservarea energiei mecanice rezultă
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
=
=
m
k
2
mA
2
kA
2 2 2
ω
ω
( 7.15)
Cu o foarte mică strădanie poţi să demonstrezi că energia se conservă
pentru oricare poziţie intermediară a sistemului.
Oscilaţii, unde, acustică
167
( ) ( )
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
=
=
+
+
+
=
= + = + =
2
kA
E
2
t cos mA
2
t sin kA
E
2
mv
2
kx
E E E
2
totala
2 2 2 2 2
totala
2 2
cinetica elastica potentiala totala
ϕ ω ω ϕ ω
( 7.16)
În Figura 7.5 sunt prezentate corelaţiile dintre mărimile care descriu
mişcarea pendulului elastic la diferite momente

Figura 7.5
Observaţie. Studiul oscilatorului armonic şi a oscilaţiilor armonice este
foarte justificat de posibilitatea – demonstrată matematic – a
reprezentării oricărei funcţii, altfel decât armonică, prin o sumă de funcţii
armonice, (reprezentare prin serii Fourier). O mişcare oarecare poate fi
descrisă ca o sumă de oscilaţii armonice ceea ce permite folosirea
tehnicilor de analiză pentru oscilaţii armonice în situaţii care la prima
vedere par să nu aibă nici o legătură cu acest tip de mişcare.

Pentru că în cazul mişcării oscilatorii mărimile variază în timp, se
folosesc adeseori valori medii, medii temporale, pentru toate mărimile
mecanice de interes: energie cinetică, impuls, moment cinetic etc. De
exemplu, se poate calcula forţa medie care acţionează asupra
pendulului elastic.
Oscilaţii, unde, acustică

168
∫ ∫


⋅ − ⋅ = ⋅ =
=
2
1
2
1
dt
dt ) t ( f
mt F
dt ) t ( x k
1
dt ) t ( f
1
2
1
2
1
τ
τ
τ
τ
τ ∆ τ ∆
τ
τ
τ
τ .
Pentru o perioadă
( )
( )
( ) ( )
( ) ( )
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
= − + − =
− + − =
|
.
|

\
|
+ − =
+ − =

0 cos 2 cos
T
kA
F
cos T cos
T
kA
F
t cos
kA
T
1
F
dt t sin kA
T
1
F
medie
medie
T
0
medie
T
0
medie
ϕ ϕ π
ω
ϕ ϕ ω
ω
ϕ ω
ω
ϕ ω
( 7.17)
7.2.2. Mişcarea armonică simplă

Dacă asupra unui punct material acţionează o forţă de tip elastic, F = –
kx), principiul doi al dinamicii permite să scriem
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= +
= −
=
0 x
m
k
a
ma kx
ma F
( 7.18)
Scrisă sub forma
0 x x
2
= +ω
 
( 7.19)
ultima relaţie din (7.18) este cunoscută sub denumirea de „ecuaţia
oscilatorului armonic”. Soluţia evidentă a ecuaţiei este poziţia dată de
ecuaţia (7.4). Esenţial, soluţia ecuaţiei oscilatorului este descrisă de
două constante : amplitudinea A şi faza iniţială ϕ . Valorile celor doi
parametri ai soluţiei sunt fixate de datele iniţiale ale problemei.
Un alt tip de mişcare armonică simplă este mişcarea pendulului

Figura 7.6 Pendulul gravitaţional
Oscilaţii, unde, acustică
169
gravitaţional – pendulul matematic simplu – aşa cum este el prezentat
în figura de mai jos. El este alcătuit dintr-un fir inextensibil cu lungimea
 ,legat fix la unul din capete şi care are la celălalt capăt un corp mic,
greu, cu greutatea mg În câmp gravitaţional, dacă i se aplică un mic
impuls, ansamblul oscilează armonic.
Asupra corpului acţionează greutatea şi tensiunea din fir. Componenta
„de-a lungul firului” a greutăţii îşi anulează efectul datorită tensiunii din
fir. Rămâne să acţioneze asupra corpului componenta „perpendiculară
pe fir” a greutăţii, componentă care, se scrie (pentru unghiuri suficient
de mici pentru ca α α ≈ sin ) sub forma
α α ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ =

g m sin g m F ( 7.20)
Forţa descrisă de relaţia (7.20) are caracterul unei forţe de revenire
deoarece este proporţională cu deplasarea faţă de centrul mişcării şi
îndreptată către acest centru. Lungimea s a arcului descris pe
traiectorie de corp este
α ⋅ =  s ( 7.21)
astfel că acceleraţia tangenţială a corpului se poate scrie
α  
 
⋅ = = s a ( 7.22)
Legea a doua a dinamicii se scrie pentru situaţia analizată
a m g m T
 

= + ( 7.23)
sau, pentru componenta de interes , de-a lungul traiectoriei
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= +
= +
− =
0
g
0 g a
mg ma
α α
α
α

 
( 7.24)
Comparând ultima relaţie din (8.24) cu relaţia (7.19) rezultă că unghiul
făcut de fir cu verticala este o mărime care oscilează armonic cu
pulsaţia
l
g
= ω ( 7.25)








Perioada pendulului elastic
k
m
2 T π =
Perioada pendulului gravitaţional
g
l
2 T π =
Oscilaţii, unde, acustică

170
7.2.2.1. Determinarea parametrilor oscilaţiei armonice simple din condiţiile iniţiale
Încearcă să descrii mişcarea pendulului elastic dacă la momentul iniţial
corpului aflat în origine i se imprimă viteza iniţială
0
v . Din relaţiile (7.4)
şi (7.7) rezultă
¹
´
¦
= =
= =
0
v cos A ) 0 ( x
0 sin A ) 0 ( x
ϕ ω
ϕ

( 7.26)
Din prima relaţiile din ansamblul de mai sus rezultă 0 = ϕ şi deci
ω
0
v
A = ( 7.27)
Mişcarea pendulului elastic, aşa cum este ea determinată de condiţiile
iniţiale, se desfăşoară după legile
( )
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
− = =
= =
=
t sin v ) t ( x ) t ( a
t cos v x ) t ( v
t sin
v
) t ( x
0
0
0
ω ω
ω
ω
ω
 

( 7.28)
Dacă la momentul iniţial pendulului elastic se află în repaus la distanţa
0
x de poziţia de echilibru, relaţiile /7.4) şi (7.7) conduc la
¹
´
¦
= =
= =
0 cos A ) 0 ( x
x sin A ) 0 ( x
0
ϕ ω
ϕ

( 7.29)
Relaţia a doua din ansamblul de mai sus conduce la
¦
¹
¦
´
¦
=
=
2
0 cos
π
ϕ
ϕ
( 7.30)
şi în consecinţă,
0
x A = ( 7.31)
Mişcarea pendulului elastic, aşa cum este ea determinată de noile
condiţiile iniţiale, se desfăşoară după legile
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
´
¦
|
.
|

\
|
+ ⋅ ⋅ − = =
|
.
|

\
|
+ ⋅ ⋅ = =
|
.
|

\
|
+ =
2
t sin x ) t ( x ) t ( a
2
t cos x x ) t ( v
2
t sin x ) t ( x
2
0
0
0
π
ω ω
π
ω ω
π
ω
 

( 7.32)
Oscilaţii, unde, acustică
171
7.2.3. Mişcarea armonică

Mişcare rămâne armonică (dar nu simplă armonică) şi atunci când
asupra corpului nu acţionează numai o forţă elastică ci şi o forţă
constantă sau . de exemplu – o forţă proporţională cu viteza. Aceasta
este situaţia unui corp suspendat pe verticală de un resort, supus
acţiunii greutăţii (constante) şi unei forţe de rezistenţă la deplasarea
prin aer(forţă Stokes). Forţele de rezistenţă, de tip Stokes, proporţionale
cu viteza, şi având sensul opus vitezei de deplasare se scriu
v r F
Stokes
⋅ − = ( 7.33)
Poţi scrie ecuaţia de mişcare pentru sistemul din figura de mai jos –
folosind notaţii evidente sub formele succesive
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= + +
= + +
+ − − =
g x x x
g x
m
k
x
m
r
x
mg kv kx ma
2
ω γ
  
  
( 7.34)
Oscilatorul armonic simplu oscilând pe orizontală apare pentru
0 g , 0 = = γ iar pentru oscilaţia pe verticală - 0 = γ .
Rezolvarea presupune fie calea matematică de rezolvare a acestui tip
de ecuaţie diferenţială, fie o cale intuitivă, şi anume să găseşti acea
soluţie care, derivată (o dată, respectiv de două ori) şi înlocuită în
expresie, să satisfacă ecuaţia ultimă din (7.34). Rezolvarea acestei
ecuaţii presupune găsirea soluţiei generale a ecuaţiei omogene care i
se poate ataşa.
0 x x x
2
= + + ω γ
  
( 7.35)
Soluţia generală a ecuaţiei de oscilaţie este suma dintre soluţia
generală a ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene.
Ecuaţia (7.35) este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, omogenă, cu
coeficienţi constanţi, care admite ca soluţie o exponenţială depinzând
de parametrul p
t p
Ae ) t ( x

= ( 7.36)
Evident,
¦
¹
¦
´
¦
=
=


t p 2
t p
e Ap ) t ( x
Ape ) t ( x
 

( 7.37)
şi ţinând seama de relaţia (7.35) rezultă că p trebuie să satisfacă
ecuaţia (numită ecuaţie caracteristică)
0 p p
2 2
= + + ω γ ( 7.38)
Oscilaţii, unde, acustică

172
Ecuaţia (7.38) are soluţiile
2
4
p
2 2
2 , 1
ω γ γ − ± −
= ( 7.39)
astfel că putem admite că soluţia (7.36) are de fapt forma unei sume a
celor două soluţii posibile adică
t
2
4
2
t
2
4
1
2 2 2 2
e A e A ) t ( x
ω γ γ ω γ γ − − − − + −
+ = ( 7.40)
Expresia (7.40) este evident „neprietenoasă” dar sensul său poate fi
uşor revelat analizând câteva situaţii particulare.
Dacă nu există frânare a oscilatorului, adică dacă 0 = γ , soluţia de mai
sus se scrie ( i este unitatea imaginară, 1 i − = )
t i
e A e A ) t ( x
2
t i
1
⋅ ⋅
− ⋅ ⋅
+ =
ω
ω
( 7.41)
Aşa cum probabil îţi aminteşti de la cursul de matematică,
exponenţialele imaginare sunt corelate cu funcţiile trigonometrice
elementare prin relaţiile Euler
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
+
=

=


2
e e
x cos
i 2
e e
x sin
ix ix
ix ix
( 7.42)
respectiv
¦
¹
¦
´
¦
− =
+ =

x sin i x cos e
x sin i x cos e
ix
ix
( 7.43)
Ţinând cont de relaţiile Euler şi de faptul că
2 1
A , A sunt nişte constante
încă nedeterminate soluţia (7.41) se scrie
( )
( )
¦
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
¦
´
¦
+ =
+ =
+ ⋅ =
|
|
.
|

\
|
+ =
+ =
) t sin( A ) t ( x
) t sin(
cos
C
) t ( x
t sin t cos tg C ) t ( x
t sin t cos
C
C
C ) t ( x
t sin C t cos C ) t ( x
2
2
2
1
2
2 1
ϕ ω
ϕ ω
ϕ
ω ω ϕ
ω ω
ω ω
( 7.44)
Ultima relaţie din (7.44) ne indică faptul că, trebuie să corelăm
exponenţiala imaginară parte a soluţiei (7.40) de comportamentul
oscilator. Exponenţiala reală, cu exponent negativ, exprimă evident o
diminuare a amplitudinii oscilaţiei.
Prin manipulări matematice simple poţi arăta că soluţia generală a
ecuaţiei (7.35) se scrie
Oscilaţii, unde, acustică
173
( ) ( )
¦
¹
¦
´
¦
− =
+ =

4 / '
t ' sin Ae ) t ( x
2 2
t
2
γ ω ω
ϕ ω
γ
( 7.45)
Reprezentând o oscilaţie cu amplitudine variabilă, modulată de pre
exponenţiala reală
2 / t
e
γ −
care determină scăderea amplitudinii.
În lipsa completă a frânării, pentru 0 y = este regăsită oscilaţia
armonică simplă a pendulului elastic sau a pendulului gravitaţional.
Trebuie să-ţi reaminteşti ca la studierea oscilaţiilor pendulului
gravitaţional ai plecat de la condiţia oscilaţiilor de foarte mică
amplitudine pentru care α α ≈ sin ceea ce revine la a cere ca unghiul
αsă fi de maxim 5
o
α sin mg
. Dacă această condiţie nu este satisfăcută, forţa de
revenire nu ,ai este „elastică” ci are modulul - ca în figura de
mai jos

Figura 7.7
Pentru acest caz, la amplitudini unghiulare mai mari perioada
pendulului are expresia
|
|
.
|

\
|
+ + + = 
2
sin
4
3
2
1
2
sin
2
1
1
g
l
2 T
max 4
2
2
2
max 2
2
α α
π ( 7.46)
Dacă frecvenţa (sau perioada) de oscilaţie nu depinde de amplitudine
oscilaţiile se numesc izocrone, de aceeaşi durată.
Încercă să calculezi (folosind relaţia (7.46)) perioadele pentru
amplitudini variind din grad în grad de la 1
0
la 6
0
. Vei constata că,
practic, oscilaţiile rămân izocrone. Pentru unghiuri mai mari apar
diferenţe astfel că pentru 15
0
¦
¹
¦
´
¦
=
=
g
l
2 T
izocron
π
izocron
1,005T T
perioada creşte la valoarea
( 7.47)
Oscilaţii, unde, acustică

174
. Apare deci o diferenţă de o perioadă la 200 de oscilaţii – evident dacă
reuşim să menţinem amplitudinea la 15
o
7.2.4. Exerciţii
.
1. Încearcă să regăseşti ecuaţia pendulului gravitaţional şi perioada
acestuia corelând momentului M care acţionează asupra corpului cu
momentul de inerţie J, al acestuia respectiv cu acceleraţia sa
unghiulară ε printr-o relaţie de tipul
M J = ε ( 7.48)
Soluţie propusă
Pentru pendulul simplu, pendulul matematic momentul forţei care
acţionează asupra corpului suspendat este
α sin mgl M
a
− = , ( 7.49)
astfel că o relaţie de tipul
α ε sin mgl I − = , ( 7.50)
momentul de inerţie I, al punctului material aflat la capătul firului, l fiind,
aşa cum este cunoscut
2
ml I = ( 7.51)
rezultă
0 sin mgl ml
2
= + α α  ( 7.52)
adică aceiaşi ecuaţie de oscilator ca şi în expresia (7.24).

2.Încearcă să găseşti ecuaţia de oscilaţie pentru pendulul fizic (pendulul
compus) care este constituit de orice corp cu posibilitatea să oscileze în
jurul unei axe fixe, de obicei orizontală. Determină şi perioada oscilaţiei
dacă momentul de inerţie al obiectului faţă de axa de oscilaţie este I.

Soluţie propusă
Scriind momentul forţei de greutate care determină mişcarea corpului şi
ecuaţia variaţiei momentului cinetic rezultă
α ε sin mgl I
CM
− = ( 7.53)
deci:
0 sin
I
mgl
CM
= + α α  ( 7.54)
astfel că pentru mici oscilaţii,
CM
mgl
I
2 T π = ( 7.55)
3. Încearcă să găseşti ecuaţia de oscilaţie şi perioada unui pendul
elastic pe un plan înclinat.
Oscilaţii, unde, acustică
175

Figura 7.8
Soluţie propusă
Ecuaţia de mişcare pentru un resort oscilând pe un plan înclinat se
scrie:
¦
¹
¦
´
¦
= +
+ − =
α
α
sin g x
m
k
x
sin mg kx x m
 
 
( 7.56)
O soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale cu coeficienţi constanţi care
apare în (7.56) este constanta dată de
α sin
k
mg
) t ( x
particular
= ( 7.57)
Conform principiului deja enunţat mai sus, soluţia generală a ecuaţiei
diferenţiale neomogene( cu termen liber) este suma dintre soluţia
generală a ecuaţiei omogene (fără termen liber, 0 x
m
k
x = +
 
) i o soluţie
particulară a ecuaţiei neomogene. Ţinând seama de afirmaţie de mai
sus, poţi scrie soluţia generală a ecuaţiei de oscilaţie a pendulului
elastic sub forma
( ) α ϕ ω sin
k
mg
t sin A ) t ( x + + = ( 7.58)
Expresia descrie o oscilaţie care se petrece în jurul unei noi poziţii de
echilibru, definită de alungirea α sin
k
mg
datorată deformării resortului
în câmp gravitaţional. Dacă resortul aflat pe planul înclinat ar fi adus
foarte lent în starea în care de el este atârnat corpul de masă m poziţia
de echilibru a sistemului ar fi una în care resortul ar fi alungit cu
α sin
k
mg
. Oscilaţia pendulului elastic în jurul acestei poziţii de echilibru
se face cu pulsaţia
m
k
= ω identică celei de la oscilaţia pe orizontală.

Oscilaţii, unde, acustică

176
De altfel, cu notaţia
¦
¹
¦
´
¦
=
+ − = −
x y
sin g x
m
k
y
m
k
   
α
,
ecuaţia ultimă din (7.56) devine:
0 y
m
k
y = +   ,
relaţie formal identică celei care descrie pendulul elastic orizontal.
Deducerea ecuaţiilor care caracterizează oscilaţiile pendulului elastic,
pentru diferite situaţii arată că modul de oscilare şi perioada de oscilaţie
nu depind de faptul că pendulul este pe o suprafaţă înclinată că este
orizontal sau vertical.

7.3. Oscilaţii amortizate

Dacă r≠0, adică dacă există o rezistenţă la deplasarea în mediul
respectiv şi deci şi o pierdere de energie, atunci amplitudinea scade.
Rescriind ecuaţia oscilaţiei în acest caz sub forma
0 x x b 2 x
2
0
= ω + +    ( 7.59)
în care se foloseşte notaţia oarecum tradiţională
m
r
b 2 = ( 7.60)
soluţia (7.45) se poate rescrie
¦
¹
¦
´
¦
− =
+ =

2 2
0
bt
0
b '
) t ' cos( e A x
ω ω
α ω
, ( 7.61)
A, amplitudinea, este, acum variabilă şi are expresia
t
m 2
r
0
bt
0
e A e A A


≡ = ( 7.62)
scăzând după o lege exponenţială;i observă că pentru două oscilaţii
succesive, la interval de o perioadă (pseudo-perioadă):
' bT
' bT bt
0
bt
0
e
) ' T ' t ' cos( e e A
) t ' cos( e A
) ' T t ( x
) t ( x
=
+ +
+
=
+
− −

α ω ω
α ω
( 7.63)
' bT D = ( 7.64)
este numit decrementul logaritmic iar timpului
'
2
' T
ω
π
= ( 7.65)
i se spune pseudo-perioadă (iar lui ω' pseudo-pulsaţie). Evident
Oscilaţii, unde, acustică
177
) ' nT t ( x
) t ( x
ln
n
1
D
+
= ( 7.66)
Dacă
¹
´
¦

<<
' T T
' b ω
( 7.67)
1
mk
r
m
k
m 2
r 2
b
2
bT D <<

= = = =
π π
ω
π
( 7.68)
elongaţiile şi respectiv amplitudinile evoluând după un grafic de tipul
celui de mai jos

Figura 7.9
Energia totală a oscilatorului amortizat dependentă de timp, este
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= = =
+ = + = + =
− − bt 2
0
bt 2 2
0
2 2 2
T
2 2 2 2
pot cin T
e E e A ' m
2
1
A ' m
2
1
E
x m
2
1
kx
2
1
mv
2
1
kx
2
1
E E E
ω ω

( 7.69)
Această energie rămâne constantă numai în absenţa disipării adică
numai dacă b = 0.
În discuţiile referitoare la tipul mişcării rezultate din integrarea unei
ecuaţii de mişcare de tipul (7.59) a rămas neatinsă situaţia în care
0 b
2 2
= − ω adică situaţia în care ecuaţia caracteristică de tipul (7.38)
are soluţie dublă. În conformitate cu teoria ecuaţiilor diferenţiale, în
această situaţie ( numită uneori situaţie de degenerare), ω'=0,
2
2 2
0
m 2
r
m
k
b
|
.
|

\
|
= ⇒ = ω ( 7.70)
şi soluţia ecuaţiei diferenţiale ( expresia care dă poziţia în funcţie de
timp )se scrie:
Oscilaţii, unde, acustică

178
( )
¦
¹
¦
´
¦
=
+ ⋅ =

b
1

τ
τ
, e C t C x
t
2 1
. ( 7.71)
Un alt caz care trebuie detaliat puţin este acela al soluţiilor p
1,2
|
.
|

\
|
+ =
⋅ −
− ⋅ − −
t
2 2
b 2 2
e C e C e ) t ( x
2
t b
1
bt
ω
ω
ale
ecuaţiei (7.38) reale. În acest caz soluţia conţine numai exponenţiale
reale şi are forma
( 7.72)
Această soluţie nu reprezintă o oscilaţie.
Dacă forţa de rezistenţă depinde de altă putere a vitezei decât puterea
întâia ecuaţia
2
v * r kx x m − − =   ( 7.73)
nu mai este accesibilă o soluţie analitică dar se poate rezolva numeric,
utilizând calculatorul.

7.4. Oscilaţii forţate sau oscilaţii întreţinute
Dacă vrem să ajutăm pe cel care se dă în leagăn, e bine să ne decidem
să intervenim la momentul potrivit, adică în fază. Este evident că nu
putem „întări” o oscilaţie acţionând cu o excitare periodică de perioadă
foarte diferită de perioada sa. Dacă alegem o forţă periodică, t cos F
0
⋅ Ω
care să compenseze (prin lucrul mecanic efectuat) pierderile de energie
(o mişcare ideală nu are nevoie de ajutor - pentru că nu pierde energie),
ecuaţia de mişcare se scrie
¹
´
¦
⋅ = + +
⋅ + − − =
t cos F x r kx x m
t cos F x r kx x m
0
0


  
  
( 7.74)
pentru care încercăm soluţia:
) t cos( B ) t ( x β Ω + ⋅ = ( 7.75)
pentru care
¦
¹
¦
´
¦
+ ⋅ ⋅ − =
|
.
|

\
|
+ + ⋅ ⋅ = + ⋅ ⋅ − =
) t cos( B x
2
t cos B ) t sin( B x
2
β Ω Ω
π
β Ω Ω β Ω Ω
 

( 7.76)
Ecuaţia (7.74) devine astfel
) t cos(
m
F
) t cos( B
2
t cos B b 2 ) t cos( B
0 2
0
2
β Ω β Ω ω
π
β Ω Ω β Ω Ω
+ ⋅ = + ⋅ +
+
|
.
|

\
|
+ + ⋅ + + ⋅ −
( 7.77)
Oscilaţii, unde, acustică
179
sau
0 ) t sin( sin
m
F
B b 2
) t cos( cos
m
F
B B
0
0 2
0
2
= + ⋅ |
.
|

\
|
− − +
+ + ⋅ |
.
|

\
|
− + −
β Ω β Ω
β Ω β ω Ω
( 7.78)
Întrucât ) t sin( ), t cos( β Ω β Ω + ⋅ + ⋅ sunt funcţii linear independente,
relaţia de mai sus are loc numai dacă
( )
( )
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= −
= −
β Ω
β Ω ω
sin
m
F
b 2 B
cos
m
F
B
0
0 2 2
0
( 7.79)
şi prin urmare
2 2
0
b 2
tg
Ω ω

β

− = ( 7.80)
( )
2 2
2
2 2
0
0
b 4
m
F
B
Ω Ω ω + −
= ( 7.81)
Ţinând cont de (7.79) şi (7.1) soluţia generală a oscilaţiei „forţate” de
sursa exterioară este
( )
|
.
|

\
|
− ⋅
+ ⋅
+ −
=
Ω Ω

Ω Ω ω
/ k m
r
arctg t cos
b 4 m
F
) t ( x
2 2
2
2 2
0
0
( 7.82)
Astfel că soluţia generală completă este dată de suprapunerea
oscilaţiilor proprii şi a oscilaţiilor forţate adică
( ) ( ) β Ω α ω + ⋅ + + ⋅ =

t cos B t ' cos e A ) t ( x
bt
0
( 7.83)
Intervalul de timp când există atât oscilaţiile proprii cât şi oscilaţiile
forţate, numit regim tranzitoriu, este finit; datorită amortizării oscilaţiile
proprii devin neglijabile după un timp
b
1
= τ ( 7.84)
(În acest interval de timp amplitudinea oscilaţiilor proprii se diminuează
de e ori)
După stingerea oscilaţiilor proprii în sistem rămân numai oscilaţiile
forţate de sursa exterioară.




Oscilaţii, unde, acustică

180
7.5. Rezonanţa

În funcţie de frecvenţa de excitare Ω, amplitudinea B poate varia.
Maximul său apare dacă
( )
( ) | | 0 b 4
d
d
2 2
2
2 2
0
2
= + − Ω Ω ω

( 7.85)
adică pentru
( ) 0 b 4 2
2 2 2
0
= + − − Ω ω ( 7.86)
de unde rezultă că amplitudinea este maximă pentru
2 2 2
0
2
' ' b 2 ω ≡ − ω = Ω . ( 7.87)
Situaţia amplitudinii maxime a oscilaţiei forţate este numită „rezonanţa
elongaţiilor”. Curbele prezentate în Figura 7.10 se numesc curbe de
rezonanţă. Cu cât curbele dependenţei de frecvenţă a amplitudinii
(având atenuarea ca parametru) sunt mai înalte cu atât sunt mai
ascuţite.

Figura 7.10
Valoarea maximă a amplitudinii are expresia
' mb 2
F
B
0
max
ω
= ( 7.88)
Este interesant de comparat această amplitudine „de rezonanţă” cu
elongaţia statică
static
B produsă de forţa
0
F . Raportul
' b 2 F ' bm 2
k F
B
B
2
0
0
0
static
max
ω
ω
ω
= =
(rezonant)
( 7.89)
poate fi enorm în anumite condiţii pentru că b este de regulă puternic
subunitar iar ' ω ω ≈ ;acest raport mai poartă numele de factor de
calitate Q,
Oscilaţii, unde, acustică
181
static
max
B
B
Q = ( 7.90)
Deoarece amplitudinea în apropierea rezonanţei poate fi foarte mare,
rezultă că uneori, ducerea la rezonanţă a sistemului poate duce la
distrugerea acestuia.






7.6. Compunerea oscilaţiilor armonice.

Specificul descrierii oscilaţiilor este că pentru caracterizarea lor sunt
necesare două cantităţi: amplitudinea şi faza.
Orice tratament matematic apt să manevreze simultan aceste două
caracteristici este util pentru descrierea şi operarea (compunerea)
oscilaţiilor.
Imaginează-ţi situaţia în care, pe un vagon care oscilează pe orizontală
se află un alt vagon, mai mic, aflat de asemenea în oscilaţie pe o
direcţie paralelă cu direcţia de oscilaţie a vagonului. Şi imaginează-ţi că
pe vagonetul mic stai tu. Nu este interesant să compari oscilaţii cu
perioade foarte diferite. Restrângând problema, imaginează-ţi că ai de
comparat oscilaţii cu perioade identice – dar cu faze iniţiale diferite.
Evident că dacă amplitudinile şi fazele celor două oscilaţii sunt diferite,
rezultatele sunt foarte diferite. Dacă – de exemplu – amplitudinile
mişcării vagonului şi vagonetului sunt identice, să zicem 1metru – dar
oscilaţiile se fac în opoziţie de fază (unul pleacă într-o direcţie şi celălalt
în direcţia opusă) tu rămâi pe loc faţă de Pământ . Transporturile pe
care ţi le fac vagonul şi vagonetul sunt de lungimi egale dar pe direcţii
diferite şi se anulează reciproc. Dacă însă vagonul şi vagonetul se
deplasează în fază „transporturile” pe care ţi le asigură vagonul şi
vagonetul se sumează iar tu vei oscila cu amplitudine de doi metri.








Consideră două oscilaţii pentru care poziţiile depind de timp după legile
( ) ( ) t A t A t A t x ω ϕ ω ϕ ϕ ω cos sin sin cos ) sin( ) (
1 1 1 1 1 1 1
+ = + = ( 7.91)
În 1860 la Auger, în Franţa, un pod s-a prăbuşit după ce a intrat în oscilaţii la
rezonanţă, ca urmare a marşului unei trupe de soldaţi. De la acest accident, soldaţii
care mărşăluiesc pe poduri sunt lăsaţi în pas "de voie" pentru ca tropăitul aleatoriu
să evite fenomene la rezonanţă. În 1940 un pod a intrat în oscilaţii de torsiune
datorită vântului (autooscilaţii), şi s-a rupt, în SUA, la Tacoma Bay.

Reaminteşte-ţi!
( ) β α β α β α sin cos cos sin sin ⋅ + ⋅ = +
0 cos sin ≡ + ⋅ x B x A pentru orice x numai dacă
A=0 şi B=0
Oscilaţii, unde, acustică

182
( ) ( ) t A t A t A t x ω ϕ ω ϕ ϕ ω cos sin sin cos ) sin( ) (
2 2 2 2 2 2 2
+ = + = ( 7.92)
Dacă cele două oscilaţii se compun ( ca în exemplul de mai sus)
rezultatul trebuie să fie o oscilaţie cu aceeaşi perioadă dar cu
amplitudine şi fază diferite
( ) ( ) t A t A t A t x ω ϕ ω ϕ ϕ ω cos sin sin cos ) sin( ) ( + = + = ( 7.93)
Evident, pentru oscilaţia rezultantă trebui ca la oricare moment t
) ( ) ( ) (
2 1
t x t x t x + = ( 7.94)
ceea ce revine la
( ) ( )
( ) ( )
( ) ( ) t A t A
t A t A
t A t A
ω ϕ ω ϕ
ω ϕ ω ϕ
ω ϕ ω ϕ
cos sin sin cos
cos sin sin cos
cos sin sin cos
2 2 2 2
1 1 1 1
+
+ +
= +
( 7.95)
adică
( )
( ) 0 cos sin sin sin
sin cos cos cos
2 2 1 1
2 2 1 1
= − −
+ − −
t A A A
t A A A
ω ϕ ϕ ϕ
ω ϕ ϕ ϕ
( 7.96)
Deoarece t ω poate lua orice valoare, relaţia (7.96) conduce la
¹
´
¦
= − −
= − −
0 sin sin sin
0 cos cos cos
2 2 1 1
2 2 1 1
ϕ ϕ ϕ
ϕ ϕ ϕ
A A A
A A A
( 7.97)
Dar dacă asociem fiecărei oscilaţii un fazor (un vector) cu lungimea
egală cu amplitudinea oscilaţiei şi cu unghiul de înclinare faţă de
orizontală egal cu faza iniţială a oscilaţiei, corespondenţa dintre
oscilaţie şi fazor este bijectivă – Figura 7.11.

Figura 7.11
Mai mult, compunând cu regula de compunere vectorială (regula
triunghiului) fazorii corespunzători oscilaţiilor (7.91)şi (7.92), rezultă un
fazor care corespunde reprezentarea de mai jos ne arată că vectorul,
(fazorul) rezultant, desenat cu linie dublă, corespunde , ţinând seama
de relaţiile (7.97), oscilaţiei (7.93). Afirmaţiile de mai sus sunt ilustrate
de Figura 7.12.
Oscilaţii, unde, acustică
183

Figura 7.12
Pentru mai multe oscilaţii relaţia (7.97) se scrie
¹
´
¦
= + + +
= + + +
ρ δ χ β α
ρ δ χ β α
cos sin sin sin sin
cos cos cos cos cos
R D C B A
R D C B A
( 7.98)
Aşa cum rezultă din Figura 7.13, procedura de găsire a unei oscilaţii
rezultate din compunerea mai multor oscilaţii de frecvenţe egale este
echivalentă cu sumarea vectorială a fazorilor ataşaţi şi pentru mai multe
oscilaţii.

Figura 7.13

Aşa cum ştii, şi numerele complexe sunt apte să poarte prin partea lor
reală respectiv imaginară, două informaţii „care nu se amestecă”.
Între numerele complexe şi vectori există o legătură pe care imaginea
din Figura 7.14 o ilustrează
Oscilaţii, unde, acustică

184


Pentru itemii 1-5 găseşte răspunsul corect :

1. Ce este amplitudinea unei oscilaţii?
2. Cum defineşti perioada unei oscilaţii?

3.Un bloc ataşat de un resort de constantă elastică necunoscută
oscilează cu perioada de 2s. Care este perioada oscilaţiei dacă masa
corpului se înjumătăţeşte


Figura 7.14
Un număr complex Z se poate scrie
¹
´
¦
⋅ + =
+ = ⋅ + =
ϕ ϕ sin cos
Im Re
A i A Z
iy x Z i Z Z
( 7.99)
Un vector de lungime A şi înclinat cu unghiul ϕ faţă de Ox are proiecţia
pe Ox identică părţii reale a numărului complex de modul A şi argument
ϕ ; proiecţia pe Oy a vectorului este identică părţii imaginare a aceluiaşi
număr complex. Reprezentările matematice pentru oscilaţii cu
sinusoide, fazori sau numere complexe sunt echivalente.

7.6.1. Test de autoevaluare 7.1
Răspunsurile le găseşti la pagina 212 .
Oscilaţii, unde, acustică
185


7.6.2. Lucrare practică

• Confecţionează un pendul, aproape de cel matematic, dintr-un fir
lung, fixat de tavan dacă se poate, având la capătul liber de jos un corp
mic, un inel sau ceva similar.
• Determină perioada de oscilaţie, a oscilaţiilor complete (dus şi
întors) cronometrând în cât timp sunt efectuate, să zicem 10 oscilaţii
sau chiar 50 ori 100 şi împărţind la numărul de oscilaţii complete.
• Compară acest rezultat cu cel dat de formula perioadei
pendulului gravitaţional
• Încercă să modifică lungimea firului şi compară perioada
experimentală cu aceea dată de formula.
• Pentru o aceiaşi lungime, cea mai mare de preferat, agăţă de
inel mase suplimentare şi de fiecare dată determină perioada. Verifică
afirmaţia că, în limitele erorilor experimentale pendulele au aceeaşi
perioadă.
• Pentru firul cel mai lung, determină perioada pentru diferite
deviaţii iniţiale (amplitudini) mici. La un fir de 2 m îţi propunem 5 cm, 10
cm, 15 cm, 20 cm iar la un fir de 3m îţi propunem 5 cm, 10 cm, 15 cm,
20 cm, 25 cm, 30 cm.
Perioadele ar trebui să fi cam egale, în limitele erorilor experimentale.
De ce ar putea să nu fie? Ce criteriu stă la baza alegerii amplitudinii
celei mai mari, pentru această verificare.


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


7
7
7
.
.
.


1
1
1


-
-
-


C
C
C
o
o
o
n
n
n
t
t
t
i
i
i
n
n
n
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


4.Un corp de masă necunoscută suspendat de un fir de lungime l
oscilează cu perioada de 2s. Cât devine perioada dacă masa corpului
este dublată. Dar dacă lungimea firului este dublată?



5. Un corp paralelipipedic poate oscila orizontal fără frecare ca un
pendul elastic cu perioada de 1,5s. Deasupra lui se aşează un alt corp.
Determină coeficientul de frecare dintre cele două corpuri dacă
alunecarea corpului de deasupra începe atunci când amplitudine
oscilaţiei pendulului elastic este de 40cm.
2 2
/ s m g π ≈
Oscilaţii, unde, acustică

186
7.7. Unde elastice
Într-un mediu de oscilatori cuplaţi într-un fel oarecare starea de oscilaţie
a unui oscilator se transmite celorlalţi. Evident „trecerea” stării de
oscilaţie de la un oscilator la altul, de la un punct al mediului de
oscilator la alt punct necesită timp. Din acest motiv diverşi oscilatori din
mediu vor oscila cu faze diferite.





La propagarea undei se deplasează starea de oscilaţie şi nu oscilatorul
sau orice alt obiect material.
Există două direcţii caracteristice pentru o undă
• Direcţia de oscilaţie – care este direcţia pe care se petrece
oscilaţia oscilatorului
• Direcţia de propagare – care este direcţia pe care se propagă
unda
Undele pentru care cele două direcţii coincid sunt unde longitudinale.
Undele pentru care cele două direcţii sunt perpendiculare sunt unde
transversale.

Figura 7.15 Filmul propagării unei unde longitudinale într-un resort
Imaginează-ţi un arc netensionat având un capăt fixat la un perete (cel
din dreapta în figură) şi un capăt prins de un piston. Situaţia este
prezentată pe rândul de sus al figurii 7.15. Imaginează-ţi ca aplici o
lovitură scurtă pistonului din stânga, producând o comprimare a arcului
(care rămâne liniar şi orizontal) pe o lungime e – situaţie prezentată în
rândul 2 din figura de mai sus. Zona comprimată se va deplasa de-a
lungul arcului aşa cum se vede în ultimele trei rânduri din desen.
Undă
Propagarea stării de oscilaţie a unor oscilatori dintr-un mediu de
oscilatori
Oscilaţii, unde, acustică
187
Direcţia de propagare şi direcţia de oscilare a porţiunilor de arc
comprimate sunt paralele. Arcul nu se deplasează. Propagarea stării de
oscilaţie pentru porţiuni de arc este o undă mecanică longitudinală.

Figura 7.16
Imaginează-ţi o coardă elastică pe care o ţii întinsă – ca în imaginea de
pe rândul unu din figura 7.16. Dacă faci o mişcare verticală bruscă,
producând astfel o oscilaţie a capătului coardei ( ca în imaginea din
rândul doi al figurii de mai sus), vei constata că un puls de oscilaţie
transversală se va deplasa de-a lungul coardei – ca în rândurile trei,
patru şi cinci ale figurii.

Figura 7.17
Dacă vei mişca încontinuu pe verticală capătul coardei elastice, vei
constata apariţia unei unde transversale pe coarda elastică. Situaţiile
coardei elastice la momente diferite sunt prezentate în Figura 7.17.
Punctele de pe coardă oscilează transversal, cu defazaje faţă de
oscilaţia capătului coardei.
Oscilaţii, unde, acustică

188

Mediile continue, gaze, lichide şi solide, sunt sisteme de particule care
interacţionează între ele. Oscilaţiile se vor propaga în mediu de la
particulă la particulă sub forma unei unde, numite unde elastice.
Propagarea undei nu se face instantaneu, ci cu o viteză finită c. O undă
este o perturbaţie care se propagă.

Şoricelul, de la desene animate, care intră sub covor şi înaintează, este
poate cel mai plastic exemplu de undă. Umflătura covorului, care
înaintează este o undă singulară. Viitura care provoacă inundaţiile este
de asemenea o undă, singulară. Valul tsunami, este o undă, dar dat
fiind că este însoţit de unde mai mici, de valuri mai mici, reprezintă un
tren de unde. Undele provenite din epicentrul unui cutremur, undele
seismice, aşa cum le arată şi numele, sunt trenuri de unde de durate
mai lungi sau mai scurte. În modul ideal, unda înseamnă propagarea
stării de oscilaţie într-un mediu de oscilatori presupus nesfârşit. Foarte
adesea însă infinitul este conceput (neadevărat) doar ca ceva foarte
mare. Când privim marea, spunem că e vălurită şi vorbim despre unde
de suprafaţă chiar dacă vedem valuri (unde de suprafaţă) numai până
la orizont. Dacă între două valuri sun 10 metri, în cei 12 kilometri sunt
cam 1200 de bucle. Suntem uşor dispuşi să admitem 1200 este infinitul
şi că valurile reprezintă o distribuţie infinită de unde de suprafaţă ceea
ce nu este corect.
7.7.1. Unda plană progresivă neatenuată

Dacă toate particulele situate într-un plan perpendicular pe direcţia de
propagare a undei oscilează identic, unda se numeşte plană. Fie o
undă plană care se propagă fără atenuare în direcţia axei Ox cu viteză
constantă c. Dacă în originea x=0, elongaţia χ a particulei urmează o
anumită lege:
) t ( f ) t , 0 ( = χ , ( 7.100)
atunci în orice punct x de pe axa Ox elongaţia χ(x,t) a particulei,
măsurată de la poziţia de echilibru, va parcurge aceleaşi valori ca în
origine, dar cu o anumită întârziere
c
x
t = , ( 7.101)
dată de timpul necesar undei ca să ajungă din punctul de origine în
punctul x considerat. Prin urmare, în punctul x la timpul t elongaţia
trebuie să fie aceiaşi ca în origine în timpul
c
x
t − :
) ( , 0 ) , ( ct x F
c
x
t f
c
x
t t x − = |
.
|

\
|
− = |
.
|

\
|
− = χ χ , ( 7.102)
Kinograma
propagării
unui puls
de undă
transversal
Oscilaţii, unde, acustică
189
reprezintă ecuaţia undei plane progresive care se propagă fără
atenuare în sensul pozitiv al axei Ox cu viteza c. Elongaţiile χ(x,t) pot fi
atât în direcţia de propagare a undei – pentru undă longitudinală, cât şi
într-o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare – pentru undă
transversală. Particulele situate într-un plan perpendicular pe direcţia de
propagare a undei oscilează identic, de aceea unde se numeşte plană.
În unda plană monocromatică, oscilaţiile în fiecare punct sunt sinusoide
de o anumită frecvenţă ω:
¦
¹
¦
´
¦
|
.
|

\
|
− = |
.
|

\
|
− =
= =
c
x
t A
c
x
t f t x
t f t A t
ω χ
ω χ
cos ) , (
) ( cos ) , 0 (
. ( 7.103)
Elongaţia este periodică în timp cu perioada
ω
π
=
2
T ( 7.104)
şi în spaţiu cu perioada spaţială λ
ν ω
π
λ
c
cT
c
= = =
2
, ( 7.105)
numită lungime de undă. Lungimea de undă este egală cu distanţa
parcursă de undă în timpul unei perioade T. Numărul de undă este egal
cu numărul de unde care se cuprind în 2π unităţi de lungime, adică:
πν =
ω
=
λ
π
= 2
c
2
k . ( 7.106)
Orice undă poate fi descompusă în unde plane monocromatice.
7.7.2. Deformaţia solidelor produsă de unde

În mediul continuu reprezentat de solid, este posibilă propagarea d
unde longitudinale şi transversale. Propagarea undelor mecanice în
solide se produce datorită proprietăţilor elastice ale acestora.

Unda plană longitudinală.

Din cauza deplasării particulelor în direcţia propagării, mediul elastic
este în fiecare moment deformat. Vei calcula deformaţia relativă ε(x,t) în
punctul P(x) la momentul t. Pentru aceasta consideră un punct infinit
apropiat Q(x+dx)- ca în Figura 7.18. Coordonatele x, x+dx reprezintă
poziţiile de repaus ale punctelor în discuţie, astfel încât PQ=dx este
lungimea nedeformată a stratului dintre cele două puncte. La momentul
t particula din P(x) are elongaţia χ(x,t) şi deci se află deplasată în
P'(x+χ), iar particula Q(x+dx) se află atunci deplasată în
|
.
|

\
|

χ ∂
+ χ + + dx
x
dx x ' Q , deoarece elongaţia acestui punct este
Oscilaţii, unde, acustică

190
x
) t , x ( ) t , dx x (

χ ∂
+ χ = + χ . Lungimea segmentului PQ devine deci, la
momentul t, egală cu

Figura 7.18
dx
x
dx Q P


+ =
χ
' ' . ( 7.107)
Alungirea absolută va fi
dx
x
PQ Q P


= −
χ
' ' , ( 7.108)
iar deformaţia relativă:
x
t x


=
χ
ε ) , ( . ( 7.109)
Derivata în raport cu timpul a elongaţiei este evident viteza particulei:
t
t x v


=
χ
) , ( ( 7.110)

Unda plană transversală.

În acest caz, particulele au deplasări perpendiculare pe direcţia de
propagare, Ox. Două puncte infinit vecine cu poziţiile de echilibru P(x),
Q(x+dx) se vor afla deplasate la momentul t în poziţiile P'(x,χ) şi
respectiv |
.
|

\
|


+ + dx
x
dx x Q
χ
χ , ' . Unghiul de forfecare γ al planului Q faţă
de planul P, este:
x
tg t x


= ≈
χ
γ γ ) , ( - ca în Figura 7.19. Deformaţia
elastică produsă de undele longitudinale şi de cele transversale este
egală cu derivata parţială a elongaţiei în raport cu coordonata.
Oscilaţii, unde, acustică
191

Figura 7.19
7.8. Ecuaţia undelor

Ecuaţia undelor şi mai general proprietăţile undelor mecanice, în medii
materiale, nu diferă de undele din alte domenii ale fizicii .
Undele mecanice sunt cel mai adesea unde longitudinale, adică
oscilaţia se face în lungul direcţiei de propagare.
Fenomenelor referitoare la unde se regăsesc în mecanică la fel ca şi în
celelalte capitole. A scrie ecuaţia unei unde înseamnă a găsi legea
după care oscilează un anumit punct din mediul de oscilatori –
cunoscând eventual modul în care oscilează oscilatorul din origine.
Ecuaţia undelor se obţine derivând parţial în raport cu coordonatele x, y
sau z funcţia f care descrie elongaţia oscilatorului generic din mediul
descris. Unidimensional,
|
|
.
|

\
|


= |
.
|

\
|




− =
∂ ∂

− = |
.
|

\
|


− = |
.
|

\
|




=


2
2
2
2
2
2
1 1 1 1
t c x
f
t c t x
f
c t
f
c x
f
x x
f
f
, ( 7.111)
sau
0
1
2
2
2 2
2
=
|
|
.
|

\
|





t c x
f
f
. ( 7.112)
Această expresie reprezintă ecuaţia undelor unidimensionale. Prin
urmare, undele
|
.
|

\
|
± =
c
x
t f t x ) , ( χ ( 7.113)
verifică această ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale, şi reciproc,
soluţia generală a acestei ecuaţii este o suprapunere a celor două
soluţii,
|
.
|

\
|
+ +
|
.
|

\
|

c
x
t f
c
x
t f
2 1
, ( 7.114)
unde semnul "-" se referă la unda care se propagă în sensul invers al
axei Ox.
Oscilaţii, unde, acustică

192
În cazul propagării undelor într-o direcţie oarecare în spaţiu, ecuaţia
undelor se obţine prin însumarea derivatelor după cele trei coordonate,
şi anume:
f
z
f
y
f
x
f
t
f
c
∆ =


+


+


=


2
2
2
2
2
2
2
2
2
1
, ( 7.115)
unde ∆ este operatorul lui Laplace sau laplacean.

7.8.1. Viteza undelor în solide

Poţi calcula viteza undelor longitudinale într-o bară. Legătura dintre
tensiunea elastică
0
S
F
) t , x ( = σ ( 7.116)
şi deformaţia longitudinală ε(x,t) este dată de legea lui Hooke
x
E t x E
S
t x F
t x


= = =
χ
ε σ ) , (
) , (
) , (
0
. ( 7.117)
Un strat infinit de subţire dx cu masa
dx S dm
0
ρ = ( 7.118)
(ρ- densitatea corpului în absenţa undei) va fi supus la forţa rezultantă
0
dxS
x
dF


=
σ
. ( 7.119)
Conform legii fundamentale a mecanicii:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦


=





= =


x t
dxS
x
dF
t
dm
σ χ
ρ
σ χ
2
2
0
2
2
, ( 7.120)
de unde:
2
2
2
2
x
E
x t x
E E


=


=





= =
χ σ χ
ρ
χ
ε σ , ( 7.121)
Din relaţia de mai sus, în virtutea ecuaţiei undelor, rezultă viteza
undelor longitudinale în bară:

ρ
=
E
c
l
( 7.122)
(formula lui Newton).
Pentru undele transversale forţa rezultantă asupra elementului de masă
dm este perpendiculară pe direcţia propagării, fiind dată de efortul
elastic tangenţial datorat forfecării:
Oscilaţii, unde, acustică
193
dxdS
x
dF


=
τ
. ( 7.123)
Scriind legea fundamentală a mecanicii pentru elementul de masă dm,
obţinem analog undelor longitudinale
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦


= =


=


x
G G
x t
χ
γ τ
τ χ
ρ
2
2
, ( 7.124)
de unde rezultă
2
2
2
2
x
G
t ∂

=

∂ χ χ
ρ ( 7.125)
Corespunzător, viteza undelor transversale:
ρ
G
c
t
= , ( 7.126)
unde G este modulul de forfecare.

7.8.2. Densitatea şi fluxul de energie al undelor

Energia cinetică a particulelor care oscilează raportată la unitatea de
volum nedeformat este
2
2
0
2
1
2
v
v
dV
dm
w
c
ρ = = ( 7.127).
Energia elastică de deformare pe unitatea de volum într-un solid este
2
2
1
ε E w
p
= . ( 7.128)
Ţinând seama de expresia vitezei undei elastice
ρ
E
c =
2
( 7.129)
şi de expresia deformaţiei
c
v
− = ε ( 7.130)
în unda progresivă, energia elastică sau potenţială de deformare pe
unitatea de volum, devine:
c p
w v E w = = =
2 2
2
1
2
1
ρ ε , ( 7.131)
şi deci coincide cu energia cinetică a unităţii de volum. Prin urmare,
energia cinetică şi cea potenţială a undei plane progresive variază în
Oscilaţii, unde, acustică

194
concordanţă de fază. În cazul undei plane monocromatice, energia
totală medie pe unitatea de volum este:
2 2
2
1
ω ρA w = . ( 7.132)
Unda transportă energie, dar fără a fi însoţit de transport de masă. Să
calculăm energia transportată de undă progresivă într-un interval de
timp dt printr-un element de arie dS

aşezat perpendicular pe direcţia
de propagare a undei. În intervalul de timp dt vor fi deplasate din
poziţiile lor de echilibru toate particulele cuprinse într-un cilindru cu aria
dS

dt c S wd cdt wdS dW


= =

şi lungimea cdt, prin urmare:
. ( 7.133)
Fluxul de energie reprezintă energia care trece printr-o suprafaţă
oarecare în unitatea de timp,
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= = Φ
= = Φ
W
s
J
S d i S d c w
dt
dW
d
] [
  

, ( 7.134)
Densitatea fluxului de energie, adică fluxul de energie prin unitatea de
arie perpendiculară pe direcţia de propagare este
:
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
= =
= = ⇒ =

s
W
s m
J
i
cv wc
dtdS
dW
i c w i
2
2
] [
ρ


, ( 7.135)
Valoarea medie a densităţii fluxului de energie se numeşte intensitatea
undei:
2 2
ef
cv v c i I ρ ρ = = = , ( 7.136)
unde v
ef
ef s
cv p ρ =
este viteza efectivă a undei. Vom numi presiune a undei (sau
presiune sonoră în cazul sunetelor) valoarea efectivă a variaţiei de
presiune:
. ( 7.137)
Atunci intensitatea undei se rescrie
ef s ef
v p cv I = =
2
ρ . ( 7.138)





Oscilaţii, unde, acustică
195
7.9. Interferenţa
Dacă în mediu există mai multe surse de oscilaţii, atunci în mediu se
propagă mai multe procese ondulatorii. După cum arată experienţa,
elongaţia rezultantă a particulei se compune vectorial din elongaţiile
produse separat de fiecare oscilaţie. Acesta este principiul suprapunerii
undelor, adică a suprapunerii independente a proceselor oscilatorii.
Principiul suprapunerii este o consecinţă matematică a liniarităţii
ecuaţiilor diferenţiale care descriu procesele ondulatorii. Fenomenul
suprapunerii undelor se numeşte interferenţa undelor. Interes deosebit
îl prezintă cazul a două surse care oscilează cu aceeaşi frecvenţă şi au
diferenţa de fază a oscilaţiilor constantă, numite surse coerente.
Presupunem de asemenea că elongaţiile sunt pe aceeaşi direcţie. În
acest caz tabloul de interferenţă este staţionar, adică amplitudinile
oscilaţiilor în diferite puncte sunt constante în timp.
Ecuaţia undei este o expresie care descrie legea de oscilaţie a unui
oscilator aflat la distanţă x de sursă. Dacă sursa oscilează după regula
) cos( t A ω χ = ( 7.139)
oscilatorul din mediul de oscilatori aflat la distanţa λ de sursă oscilează
în fază cu aceste adică este defazat cu π 2 . Putem scrie că proporţia
defazaj – distanţă se păstrează pentru orice situaţie, adică defazajul ϕ
al oscilaţiei oscilatorului aflat la distanţa x de sursă are expresia
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦

=
=
λ
π
ϕ
ϕ
λ
π
x
x
2
2
( 7.140)
Ecuaţia de oscilaţie pentru oscilatorul aflat la distanţa x de sursă este
) cos( )
2
cos( kx t A
x
t A − = − = ω
λ
π
ω χ ( 7.141)
dacă ai defini un „vector de undă” k

având direcţia de propagare a undei
şi modulul
λ
π 2
= k ( 7.142)

Figura 7.20
Oscilaţii, unde, acustică

196
Fie două surse S
1,2
care oscilează în fază şi un punct P situate la
distanţele r
1,2
de surse ca în Figura 7.20. Elongaţiile χ
1,2
) cos( ) cos(
2 2 1 1 2 1
kr A kr t A - t - ω ω χ χ χ + = + =
produse de
fiecare undă şi presupuse pe aceeaşi direcţie se adună atunci algebric:
, ( 7.143)
Din relaţii analoge cu (7.97) rezultă că amplitudinea rezultantă va fi:
( )
1 2
2
2
2
1
2
2
2
1
cos 2 r r k A A A A A − + + = . ( 7.144)
Mărimea amplitudinii depinde de diferenţa de fază
( )
1 2
r r k − = ∆φ ( 7.145)
sau de diferenţa de drum
1 2
r r r − = ∆ ( 7.146)
a celor două oscilaţii care se suprapun. Amplitudinea este maximă când
diferenţa de drum este un multiplu întreg de lungimi de undă sau un
multiplu par de semiunde şi minimă când diferenţa de drum este un
multiplu impar de semiunde.
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦
+ = ∆ ⇒
= ∆ ⇒
intreg - n ,
2
) 1 2 (
intreg - n ,
2
2
min
max
λ
λ
n r A
n r A
. ( 7.147)
Rezultatul este extrem de interesant. Două surse de oscilaţii de
amplitudini egale, vor determina în unele puncte din mediul de oscilatori
oscilaţii cu amplitudini de două ori mai mari decât amplitudinile surselor
în timp ce alte puncte nu vor oscila.

Un caz interesant de interferenţă este suprapunerea undei incidente cu
aceeaşi undă după o reflexie pe aceeaşi direcţie Ox. În general unda
reflectată va fi defazată faţă de undă incidentă cu unghiul β, dependent
de condiţiile în care se realizează reflexia. Considerând amplitudinile
celor două unde egale,
¦
¹
¦
´
¦
|
.
|

\
|
+ |
.
|

\
|
+ =
+ + + − =
2
cos
2
cos 2 ) , (
) cos( ) cos( ) , (
β
ω
β
χ
β ω ω χ
t kx A t x
kx t A kx t A t x
( 7.148)
Se obţine astfel o undă staţionară. Fiecare particulă oscilează armonic,
sinusoidal, conform factorului temporal |
.
|

\
|
+
2
cos
β
ωt ,
dar cu amplitudinea
|
.
|

\
|
+ =
2
cos 2 '
β
kx A A ( 7.149)
variabilă de la punct la punct. În punctele în care
Dacă de
exemplu ai să
arunci o
albină cu
aripile în jos
pe apă,
bătăile
aripilor vor
determina pe
suprafaţa
apei o situaţie
de valuri cu
amplitudini
foarte mari în
unele poziţii
în timp ce în
alte zone apa
va fi netedă.

Oscilaţii, unde, acustică
197
1
2
cos ± = |
.
|

\
|
+
β
kx , ( 7.150)
amplitudinea este maximă (ventre) şi egală cu 2A, iar în punctele pentru
care
0
2
cos = |
.
|

\
|
+
β
kx , ( 7.151)
amplitudinea este nulă (noduri). Particulele situate în noduri nu
oscilează, cele situate între două noduri succesive oscilează în fază, la
traversarea unui nod faza oscilaţiilor se schimba cu π.
În unda staţionară, locurile în care oscilaţia are amplitudine maximă sau
minimă sunt fixe în spaţiu.

Pentru fixarea comportamentului undei la „peretele” pe care se reflectă
reţine că dacă mediul pe care se reflectă unda este mai dens decât
mediul în care se propagă unda, atunci unda îşi schimba prin reflexie
faza cu π β = , obţinându-se un nod în punctul de reflexie. Dacă mediul
pe care se reflectă unda este mai puţin dens decât cel prin care se
propagă, atunci faza undei nu se schimbă prin reflexie, obţinându-se un
ventru în punctul de reflexie.

7.9.1. Dispersia. Viteza de grup

Dacă viteza de propagare a undei depinde de lungimea de undă sau de
frecvenţă, se observă fenomenul de dispersie: undele de diferite
frecvenţe se propagă cu viteze diferite.








Semnalele, formate dintr-un grup de unde cu frecvenţe ω apropiate
între ele şi vectori de undă k

apropiaţi între ei, limitate în timp şi spaţiu
datorită fenomenului interferenţei, se propagă cu viteza de grup v
g
r
3


. Fie
un grup de unde cu frecvenţele într-un interval infinitezimal ∆ω şi
vectorii de undă cuprinşi în intervalul . Raţionează asupra unui
mediu izotrop, în care proprietăţile nu depind de direcţie pentru care
deci k k =

. Maximul amplitudinii se va găsi la momentul t
0
0
r

în punctul
pentru care trebuie să ai:
Dispersia înseamnă că un mediu se poartă
diferit pentru unde cu frecvenţe diferite.
Gândeşte-te la un om şi la o pasăre ca la
două unde de frecvenţe diferite. Deplasarea
lor prin aer se face evident diferit
Oscilaţii, unde, acustică

198
0
0 0
= − = dk r d t d ω ϕ . ( 7.152)
La momentul t
0
r d r
 
+
0
+dt, centrul grupului se va găsi deplasat în
( dt v dr
g
= ), unde de asemenea fazele coincid
0 ) ( ) (
0 0
= + − + dk dr r d dt t ω . ( 7.153)
Prin urmare avem condiţia:
0 0 = ⋅ − ⋅ ⇔ = ⋅ − ⋅ dk dt v d dt dk dr d dt
g
ω ω , ( 7.154)
atunci viteza de grup este:
dk
d
v
g
ω
= . ( 7.155)
7.10. Absorbţia undelor
În procesul propagării undelor are loc întotdeauna o transformare
ireversibilă a energiei undei (disipare), adică a energiei mecanice a
oscilaţiilor particulelor, adică intensitatea undei scade pe măsura
propagării ei – Figura 7.21. Pe o porţiune infinitezimală dx, amplitudinea
undei A

Figura 7.21
scade cu o cantitate proporţională cu distanţa parcursă în mediu şi cu
amplitudinea. Altfel spus, scăderea relativă a amplitudinii undelor este
proporţională cu grosimea dx a stratului străbătut:
dx
A
dA
κ − = , ( 7.156)
unde κ este constanta de atenuare, măsurată în m
-1
x
e A A
κ −
=
0
. Prin integrare
rezultă:
, ( 7.157)
unde A
0
x
e I I
κ 2
0

=
este amplitudinea iniţială, iar x este distanţa străbătută de
undă. Intensitatea undei, fiind proporţională cu amplitudinea la pătrat,
se va atenua după legea:
. ( 7.158)
Oscilaţii, unde, acustică
199
7.11. Acustica

Toate „dispozitivele” din Figura 7.22 vibrează, dar pasărea nu se aude
bătând din aripi iar lama numai în anumite condiţii. De ce ?

Figura 7.22
Sistemele acustice sunt sisteme oscilante, care generează unde sonore
percepute de urechea umană sau de a altor vieţuitoare (ca sunete).
Undele sonore sunt unde mecanice care se propagă în medii elastice,
şi de regulă sunt unde longitudinale, vibraţiile sunt în lungul direcţiei de
propagare, "un fel de du-te vino care şi înaintează!". (Urechea
omenească este un receptor, care analizează sunetul făcând o
descompunere a sa în oscilaţii armonice simple). Urechea umană
detectează un spectru de frecvenţe de la câteva zeci de herzi la câţiva
kiloherzi. Evident, frecvenţele auzite depind de calitatea urechii celui
care ascultă.

Vei vedea în continuare cum lucrează două feluri de "dispozitive simple,
surse sonore" coarda şi tuburile, care pot fi un model pentru
instrumentele cu coarde (vioară, violă etc. dar şi pian, ţambal) respectiv
pentru cele de suflat (nai, orgă dar nu numai, fluier,).

Oscilaţii, unde, acustică

200
7.12. Coarda vibrantă

Într-o coardă de lungime l întinse de o forţă F. apar vibraţii. Vei
presupune că oscilaţiile tuturor punctelor coardei se produc într-un
acelaşi plan fix, Oxχ. Presupune coarda elastică, omogenă şi absolut
flexibilă, adică forţa F, nu este altcineva decât tensiunea din fir şi este în
lungul firului şi deci este tangentă în fiecare punct al coardei. De
asemenea presupune că este valabilă legea lui Hooke. (7.117)
Vei considera numai oscilaţiile mici, astfel încât unghiul dintre tangenta
la coardă şi axa Ox este mic, adică
¦
¹
¦
´
¦



≈ ≈ ≈
α
χ
α α α α α
x
t x
tg
) , (
1 cos , sin ,
( 7.159).
Consideră forţele în direcţia transversală pe coardă care acţionează
asupra elementului de coardă de masă dm şi de lungime ds, forţe care
tind să readucă coarda în poziţia de echilibru. (În aproximaţia făcută,
ds≈dx, F'≈F, adică tensiunea este aceiaşi de-a lungul coardei).
Rezultanta forţelor pe direcţia transversală corzii, direcţia de revenire,


Figura 7.23
( ) ( ) ( )
( ) ( ) | |
¦
¦
¹
¦
¦
´
¦


= − +


=
=
(
¸
(

¸



− +


≈ − ≈ −
dx
x
F t x t dx x
x
F
t x
x
t dx x
x
F F F F
2
2
, ,
, , ' sin ' sin '
χ
χ χ
χ χ α α α α
( 7.160)
va fi conform ecuaţiei fundamentale a dinamicii (F
rezultantă
2
2
2
2
2
2
2
2
2
2
x t F
S
dx
t
S
t
dm dx
x
F


=





=


=

∂ χ χ ρ χ
ρ
χ χ
= ma):
, ( 7.161)
care reprezintă ecuaţia diferenţială a vibraţiilor transversale ale undei,
cu viteza de propagare
Oscilaţii, unde, acustică
201
ρ
σ
ρ ρ
= = =
l
F
S
F
c ( 7.162)
unde ρ
l
= ρ
liniar =
Observaţie. Să remarcăm că nu este vorba de o viteză de propagare în
mod explicit ci mai curând de o constantă care apare în ecuaţia
undelor, în acea "poziţie " în care se găseşte, de regulă, viteza undelor!
ρS este densitatea liniară a coardei.

Ecuaţia undelor admite soluţii atât unde progresive, cât şi unde
staţionare:
) cos( ) cos( ) , ( α ω β χ + + = t kx A t x , ( 7.163)
iar constantele A, α şi β se determină din condiţiile iniţiale şi la limită, la
capetele corzii. Pentru o coardă vibrantă fixată la capete, adică cu
noduri la ambele capete, trebuie satisfăcute condiţiile

1
2 2
0 sin ν ν
λ
π n
l
c
n n l n kl kl
n
= = ⇒ = ⇒ = ⇒ = , ( 7.164)
(şi, subînţeles, la capătul cu x = 0, sin 0 = 0) adică lungimea corzii
atunci când oscilează la rezonanţă, adică cu o amplitudine maximă
pentru condiţiile date, cuprinde un număr întreg de jumătăţi de lungimi
de undă. Frecventele ν
n
se numesc frecvenţe proprii, iar ν
1

este
frecvenţa fundamentală. În Figura 7.24 sunt prezentate câteva dintre
undele staţionare stabilite pe o coardă de lungime L.

Figura 7.24



Oscilaţii, unde, acustică

202
7.13. Tuburi sonore

Analog coardei vibrante şi tuburile sonore, fluierele, au un şir infinit de
vibraţii proprii. Dar numărul de frecvenţe proprii auzibile este finit, şi nici
prea mare de altfel. Frecvenţele proprii se obţin din condiţiile la
margine. La tuburile sonore obişnuite excitarea undei sonore staţionare
în coloana de aer se face la un capăt al tubului cu ajutorul unei surse,
diapazon, difuzor, lamă vibrantă etc, deci la acest capăt avem un
maxim respectiv un ventru şi ecuaţia undelor este:
t kx A t x ω χ cos cos ) , ( = . Celălalt capăt al tubului poate fi închis sau
deschis.
La tuburile închise (nod la capăt):
¦
¦
¦
¦
¹
¦
¦
¦
¦
´
¦
− = − =
⇒ − =
⇒ − =
⇒ =
1
) 1 2 (
4
) 1 2 (
4
) 1 2 (
2
) 1 2 (
0 cos
ν ν
λ
π
n
l
c
n
n l
n kl
kl
( 7.165)
deci lungimea tubului închis este egală cu un număr impar de sferturi
de lungimi de undă şi se formează armonice impare. În Figura 7.25 sunt
prezentate câteva dintre situaţiile care apar în tuburile închise

Figura 7.25
La tuburile deschise (ventre la capete ):
¦
¹
¦
´
¦
= = ⇒ = =
⇒ = ⇒ ± =
1
2
2 4
2
2
1 cos
ν ν
λ λ
π
l
c
n n n l
n kl kl
n
, ( 7.166)
Oscilaţii, unde, acustică
203
deci lungimea tubului deschis este egală cu un număr par de sferturi de
lungimi de undă, un număr întreg de semilungimi de undă, ca şi la
coarda vibrantă, şi se pot forma toate armonicele.

Figura 7.26
Observaţie. Obişnuim să reprezentăm undele în tuburile sonore ca şi la
coardă, adică printr-o geometrie proprie undelor transversale, deşi
undele din tuburile sonore sunt unde longitudinale.

7.13.1. Nivelul sonor

În afară de caracteristicile calitative ale sunetului, avem şi mărimi fizice
caracteristice. Dar, varietatea proprietăţilor şi interpretărilor sunetelor,
de asemenea şi subiectivitatea aprecierilor, îşi pun amprenta asupra
acestor mărimi.
Legea lui Weber şi Fechner. Modificarea răspunsului la schimbarea
excitaţiei este invers proporţională cu excitaţia anterioară schimbării.
E
ct
E
R
excitatie
ct
excitatie d
raspuns d
=


⇒ ⋅ =
0
) (
1
) (
) (
. ( 7.167)
Această lege spune că senzaţia sau percepţia sunetului variază în
progresie aritmetică, în timp ce valorile fizice sunt în progresie
geometrică. Această lege este o aproximaţie convenabilă şi
acceptabilă. Dacă mărimea fizică creşte de 10 ori semnalul perceput se
dublează.
Pentru studierea senzaţiei auditive se ia pentru I
0
2
13
0
m
W
10 5 , 4 I

⋅ =
valoarea acceptată ca
minim al sensibilităţii urechii la 1000 Hz, şi pentru
presiunea corespunzătoare a undei sonore
Oscilaţii, unde, acustică

204
bar
m
N
p π 000 , 0 10 2
2
5
0
= ⋅ = ∆

,
Nivelul intensităţii sonore este nivelul presiunii acustice care se referă la
o valoare standard . Expresia matematică pentru nivelul intensităţii este
0
) (
lg 10
I
I
L
i
= , ( 7.168)
Nivelul intensităţii sonore se măsoară în dB (decibeli - de la numele lui
Bell, Graham Bell, inventatorul telefonului). Scris în funcţie de presiunea
undei sonore şi măsurat tot în dB, nivelul intensităţii are expresia
0
2
0
2
) (
lg 20
) (
) (
lg 10
p
p
p
p
L
p


=


= , ( 7.169)

7.13.2. Intensitatea sunetului

( )
2 2
efectiv mediu mediu
cv v c i I ρ ρ ≡ = ≡ ,
unde
2
max
2 2
2
1
im efectiv mediu
v v v = =
dar coeficientul ½ determină valoarea efectivă numai pentru
dependenţe sinusoidale.
Când valorile lui ∆p şi v sunt în fază, avem un câmp acustic sau sonor
real. Când sunt defazate cu
2
π
avem un câmp imaginar, iar dacă sunt
defazate aleator avem un câmp difuz. Zgomotele sunt câmpuri difuze.
Undele staţionare sunt câmpuri imaginare, deoarece au mereu un
defazaj constant (
2
π
) între viteză şi deformaţie (
x
p



χ
~ ).
Vei numi sunet alb, o distribuţie de amplitudini egale pentru toate
frecvenţele. Un zgomot "alb" este cel pentru care media defazajelor
este zero. Pentru cei familiarizaţi cu televizoarele ar fi echivalentul
albului de la ecranele color.

Caracteristicile sunetelor sunt: frecvenţa sau înălţimea sunetului,
amplitudinea - descrisă de intensitatea sunetului (sau tăria), timbrul -
care reprezintă distribuţia armonicelor pe întreg spectrul auzibil,
desigur. În plus, mai avem: durata sunetului, lărgimea benzilor de
emisie, curba de atac a trenului de unde sau a pulsului, excitaţia
sunetului. Aceste aspecte calitative participă la formarea spectrului şi
devin "tuşele" ce caracterizează un instrument muzical sau o sursă
sonoră în general.


Oscilaţii, unde, acustică
205
Sursele "sintetice " pot genera sunete care să imite diferite instrumente,
pornind de la refacerea acestor caracteristici specifice. Aceste surse pot
fi analogice dar mai modern digitale şi se regăsesc în mai orice
program de acest fel, pentru calculatoare.
Pentru receptorul uman ne mai interesează: durata minimă a sunetului,
distanţa dintre două frecvenţe vecine sau rezoluţia şi defazajul
sunetelor. Selectivitatea în frecvenţă este 02 , 0
0
=

ν
ν
, dar variază cu ν,
adică sensibilitatea urechii variază cu ν. În intensitate,
0 0
10
1
0
3 , 1 10 1 lg 10 1 I I I
I
I
phon S ≅ = ⇒ = = = ∆ , adică sensibilitatea la care
putem distinge doua sunete distincte. Astfel,
0 0
3 , 0 3 , 1 I I I I
distinct
= ∆ ⇒ = .
Iar pentru presiune,
0
15 , 0 p p ∆ = ∆ . Dacă sunetele nu sunt separate de
un interval de minim 0,05s-0,1s, nu le percepi ca sunete distincte. Ecoul
nu apare decât în aceste condiţii. Dar, putem percepe sunete distincte
dacă variază frecvenţa cu 0,003 (0,3%) pentru sensibilitatea maximă
(2000 Hz). Această acuitate scade la 1,2% pentru 20 Hz şi la 0,7% la
20000 Hz. Dacă avem două sunete, ele se disting din ce în ce mai greu
dacă sensibilitatea descreşte.

Limitele de 20 Hz şi 20000 Hz – considerate naturale pentru urechea
umană - sunt foarte dificil de perceput şi depind de vârsta, de sănătatea
urechii şi de antrenamentul ascultătorului. Limita superioară de
audibilitate ca tărie este o limită dureroasă (pragul dureros deasupra
căruia sunetul nu mai este sunet ci o percepţie ca durere), deasupra ei
sunetele sunt atât de puternice încât provocă dureri care împiedică
percepţia. Distrugerea timpanului se produce la frecvenţe şi tării mai
mari. Limita inferioară, foarte variabilă în funcţie de subiect, marchează
absenta senzaţiei.

Urechea umană – şi a altor vieţuitoare – nu este capabilă să perceapă
o oscilaţie singulară! De altfel este şi foarte puţin probabil ca o sursă
sonoră obişnuită să "emită" un sunet care nu are o durată adică nu e
făcut din o singură undă. Şi să adăugăm că orice sunet emis este
însoţit/acompaniat de armonice şi de sunete secundare parazite.
Puritatea unui sunet, în limbajul muzicienilor nu se referă la un sunet
izolat ci la calitate "armonizării" lui cu armonice superioare (ca
frecvenţe).

Din aceste spectre sonore pentru fizicieni, într-o anume distribuţie,
rezultă câte un instrument de calitate. Un sunet ca să existe pentru noi
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, din care o parte sunt
"tradiţionale" adică mai cunoscute, dar mai există şi altele. Deci, pe
lângă:
Oscilaţii, unde, acustică

206
Frecvenţă (sau înălţimea sunetului) şi domeniul de frecvenţe audibil,
Intensitate (sau tăria sunetului) sau mărimea ei asociată, presiunea
sonoră (de fapt suprapresiunea produsă de sursa emitentă raportată la
presiunea aerului în acel moment) şi domeniul/intervalul limitat inferior
prin prag inferior de audibilitate, şi superior, – prag superior de
audibilitate, pragul dureros,
Timbrul, altfel spus "compoziţia spectrală",
Mai intervine durata "sunetului" mai precis spus: durata minimă a
pulsului sonor.

Noi nu percepem o undă ci un tren de unde care are o "lungime"
minimă, de fapt o durată minimă sau un număr minim d e oscilaţii, de
unde pentru a fi auzit. Acest număr minim depinde de tărie şi de
frecvenţă dar şi de ascultător. Se spune, când ne referim la testări
"audio","ascultător tânăr şi odihnit", deoarece urechea îşi pierde din
performanţe cu vârsta (dar şi cu boala, oreionul fiind cunoscut că ar
putea afecta auzul, - dar şi din motive genetice). Să remarcăm, acest:
"şi odihnit", care ne sugerează că urechea oboseşte ascultând, în
special programe cu tărie/intensitate mare, dar oboseala depinde şi de
natura programului: zgomot sau muzică, muzică modernă sau muzică
din repertoriul clasic, ş.a.m.d.
Necesitatea căştilor de protecţie pentru urechi la tir sau în atelierele
zgomotoase, răspunde acestei nevoi de protecţie a urechii la oboseală,
şi pe durată mai lungă de expunere la afecţiuni cronice ale auzului. Iar,
"protezele auditive" sunt răspunsul tehnic la apariţia îmbătrânirii urechii,
mai general pentru suplinirea deficienţelor de auz.

Să revenim la ideea "trenurilor de unde". Ceea ce este necesar urechii
este un minim de energie care să parcurgă urechea. Orice aparat are
nevoie de un minim de energie pentru a sesiza ceva măsurabil. Pulsuri
foarte scurte vor trece nebăgate în seamă. Acest minim necesar, prag
inferior de sensibilitate, îl regăsim la greutatea/masa minimă care mişcă
acul unei balanţe – şi care depinde de model, de clasa de realizare.
Sau, un voltmetru nu mişcă acul sub o anumită tensiune ori un
ampermetru sub un anumit curent etc.










Ai putea

identifici şi
alte
moduri de
obosire a
"urechii" /
auzului?
Sau să
detaliezi
cele
afirmate
mai sus?

Poţi găsi alte exemple de situaţii asemănătoare?
Concluzia referitoare la prag este foarte importantă pentru înţelegerea
multor fenomene fizice dar şi a numeroase fapte de viaţă. Poate fi acea
picătură care "umple paharul" şi declanşează reacţii neobişnuite.

Oscilaţii, unde, acustică
207
"Waţi muzicali, waţi sinus". Puterea sonoră, puterea acustică produsă
de o sursă (un difuzor, mai multe difuzoare, o boxă) provine din
transformarea energiei (puterii) electrice în vibraţii mecanice, în acest
caz unde sonore. Randamentul acestei transformări este mic, şi
depinde foarte mult de calitatea producătorului şi de pretenţiile
ascultătorului. Un sunet "de calitate" va fi obţinut cu preţuri mai mari, şi
cu randament electrico – acustic mic. Un randament 0,02 -0,07 adică
2% până spre 7% nu este neobişnuit de mic. Desigur există şi valori
mai mari, dar de obicei se consideră numai ce ace sursa emite spre "în
faţa" ei, într-un anume unghi (solid, spaţial), unghi în care se află în
mod firesc auditoriul.

Pe anumite dispozitive acustice apar inscripţionări cum ar fi 2x300 W
sau chiar 2x1200 W. Fără îndoială că 2x se referă la sistemul
stereofonic, dar numărul de watt adăugat, ne duce cu gândul la puterea
electrică a instalaţiilor şi nicidecum la performanţele acustice. Dar, dacă
am considera că instalaţia poate absorbi de la reţea cei 2400 de watt,
ar însemna un curent de cca. 11 amperi, curent care ar pune în
dificultate multe siguranţe electrice din locuinţe. Un asemenea consum,
o asemenea putere se întâlneşte doar la unele ceainice electrice
moderne menite să încălzească apa în câteva zeci de secunde.
























Observaţie. Unităţile de măsură a căror denumire provine de
la personalităţi din fizică sau din alte domenii, se scriu, după
cum se ştie, cu majusculă (literă mare) atunci când scriem
simbolul (aici, W, watt, de la James Watt). Când menţionăm
unitatea cu apelaţiune extinsă "watt", de pildă, "newton" etc.,
se scrie ca orice substantiv comun, cu literă mică.

De multe ori ne întrebăm dacă o audiţie în sala
de spectacole este mai avantajoasă decât o
audiţie realizată acasă. Din punctul de vedere
al comodităţii audiţia acasă, realizată şi cu
dispozitive moderne este, poate, mai
avantajoasă. Din punct de vedere al implicării în
atmosfera de spectacol fără îndoială, nu.

Oscilaţii, unde, acustică

208

Figura 7.27
În Figura 7.27 este prezentat un lanţ, prescurtat, de înregistrare –
redare, pe care îţi propunem să-l analizezi şi să tragi unele concluzii, în
funcţie de factorii sau parametrii pe care doreşti să-i atingi în ascultare.
Înregistrările (sau preluările de sunet în vederea transmisiei directe –
"live") încep prin "traducerea sunetelor" din oscilaţii mecanice ale
aerului în semnale electrice. Dispozitivele care pot fi, de regulă,
microfoanele, poartă o denumire globală de traductori acustico-electrici.
În istoria tehnicilor de înregistrare a sunetelor au existat preluări direct
mecanice, pornind de la Fonograful lui Edison, şi alte realizări
ulterioare, care transformau vibraţiile acustice în vibraţii ale unei lame
(membrane) care prevăzută cu un ac (vârf) înţepa cu periodicitatea
sunetului o placă de ceară şi "modela" o înregistrare. Redarea era strict
mecanică, un "palpator" explorând înţepăturile făcute la înregistrare şi
făcând să vibreze, acustic, o lamă (membrană) care mima actualele
difuzoare.
Tehnicile ulterioare au introdus în lanţul de înregistrare – redare
avantajele amplificării electronice, deoarece tăria sunetelor redate era
foarte modestă. Iar uzura suprafeţelor înregistrate foarte rapidă. Prin
preluarea semnalului electric, acesta poate fi amplificat, corectat,
modificat (cu un egalizator, de pildă) adică trecut prin filtre care pot
atenua anumite frecvenţe (anumite domenii de frecvenţe) şi în acest fel
să asigure pentru redare un semnal mai puternic şi mai apropiat de
sunetul original. Deoarece orice preluare, traducere, trădează sunetul
original.
Oscilaţii, unde, acustică
209
În sistemele mai moderne se preferă "stocarea" informaţiei în mod
digital. În sistemele clasice, dar electronizate, "stocarea" informaţiei se
face în mod analogic, adică aşa cum soseşte semnalul. Păstrarea
sunetului se face pe un suport care a putut fi, succesiv, ceara, apoi
replici mai dure, mai rezistente ale înregistrărilor pe "ceară", discurile
din ebonită. Discurile din ebonită au fost înlocuite de discuri din "vinil"
de regulă un polimer din familia PVC, iar acele de patefon, grosolane
(palpatoarele), cu ace din safir sau alte materiale dure. Primele
traductoare pentru redare erau, evident strict mecanice, ajutate de
celebra pâlnie de gramofon, care era în esenţă un difuzor mecano –
acustic. Primele traductoare de redare în lanţul electric, foloseau
traducerea vibraţiilor mecanice prin mişcarea unei bobine şi într-un
câmp magnetic, prin legea inducţiei a lui Faraday, primele doze
magnetice, apăreau semnale electrice ce urmau a fi preluate de
amplificarea electronică.

Aproape orice radio avea o cale care permitea conectarea unui pick-up
şi mai târziu şi a unui magnetofon. Primele doze magnetice erau grele,
apăsau pe placa de patefon şi prin frecare o uzau repede la numai
câteva zeci de treceri, de audiţii. Ulterior au fost înlocuite cu "doze
cristal", doze miniaturizate, care folosesc efectul piezoelectric. Este
foarte instructiv ca pagină de istoria tehnologiilor, cele mai moderne
doze de redare după discuri vinil sunt dozele magnetice miniaturizate
de cca. 100 de ori mai sensibile şi mai ales mai fidele, mai performante.

Toate aceste variante de înregistrare au fost suplinite în paralel de
înregistrarea magnetică. Pe un suport flexibil, o bandă, o panglică, se
depune "echivalentul unei pilituri de fier", şi se trece prin faţa unui
electromagnet alimentat de curentul de la preluarea înregistrării (capul
de înregistrare). Magnetizarea porţiunilor succesive trecute prin faţa
electromagnetului, se modelează după semnalul electric la rândul lui
modelat după semnalul sonor iniţial. La redare, deplasarea acestor
magneţi în faţa unei bobine (capul de redare), produce prin inducţie
semnal electric care poate fi amplificat etc.

Dar indiferent de modul analogic sau digital, remarcăm că începutul şi
sfârşitul este analogic.

Revenind la întrebarea (dezbaterea) iniţială, care audiţie este mai
avantajoasă, să subliniem că o preluare care se face cu un microfon
sau chiar cu 10 microfoane, transformă pachetul de sunete provenit de
la un ansamblu de 30 - 100 de muzicieni în cele câteva semnale
electrice. Acestea la rândul lor, trecute pe suport magnetic, vinil sau
digital, nu pot păstra multitudinea de sunete şi armonice, provenite de la
orchestră, câteva mii sau zeci de mii, decât sub forma unor suprapuneri
Oscilaţii, unde, acustică

210
care la redare pot cel mult simula ceva mai mult sau mai puţin apropiat
de sunetul primar.

La rândul lor, chiar difuzoarele nu fac decât să "citească" acest semnal
de suprapuneri într-o singură vibraţie, dar nicidecum cele câteva mii de
armonice. Noroc cu urechea care având "unele defecte" este "păcălită"
şi crede că participă la adevărata audiţie. Aceste consideraţii ne învaţă,
pe de o parte că nu trebuie căutată perfecţiunea – a unei realizări
tehnice, în aceste exemple – ci că realizarea trebuie corelată cu
performanţele adresantului. Iar pe de altă parte, că aceste performanţe
ţin şi de cultură şi de educaţie – un ascultător educat va remarca mai
uşor defecţiuni sau imperfecţiuni în lanţul audio.

Într-o sală de concerte, s-ar putea ca spectatorii aflaţi pe locurile mai
depărtate de scenă să "asculte" un program puţin diferit faţă de
spectatorii aflaţi pe locurile mai apropiate de scenă. Într-adevăr,
deoarece sunetele se atenuează cu distanţa pe parcursul propagării,
unele componente mai slabe ca tărie ("pianissimo") se pot atenua într-
atât încât intensitatea lor să coboare sub pragul minim de audibilitate.
Deoarece acest prag minim depinde de frecvenţa sunetelor, dar şi
pentru că atenuarea datorată propagării depinde de asemenea de
frecvenţa sunetelor – sunetele joase, de frecvenţă mai mică, deci de
energie mai mică, se atenuează mai mult, unele componente dispar în
timp ce altele rămân dar cu alte intensităţi.

Aceasta revine la o altă compoziţie spectrală a programului sunetelor
emise, (o altă distribuţie a armonicelor), faţă de ceea ce percepe (aude)
un ascultător aflat mai în faţă. O supraamplificare, cum se practică la
programele realizate în spaţii mari, poate suplini acest neajuns.

Există experienţe care dovedesc că unele infrasunete pot fi dăunătoare
persoanelor care le suportă. Dincolo de unele legende, este demonstrat
că infrasunetele din jurul frecvenţei de 13 Hz, pot fi foarte dăunătoare la
intensităţi mari sau la expuneri prelungite.

Frecvenţa de 13 Hz corespunde (780 rotaţii / minut) cu turaţia la ralanti
a unor motoare termice (de maşină), sau cu vibraţiile provenite de la
unele motoare electrice asincrone.







Oscilaţii, unde, acustică
211
7.13.3. Testul de autoevaluare 7.2
Răspunde la întrebările testului de mai jos










































Răspunsurile la întrebările testului le găseşti la pagina 212






Pentru itemii 1-5 alege răspunsul corect :
1. Ce este o undă elastică?

2.Ce sunt undele staţionare?

3.Ce sunt sunetele?

4. Care este lungimea de undă a unor sunete aflate la limitele
audibilităţii? Dar a unui sunet de 500Hz din „mijlocul” domeniului
audibilităţii?Viteza sunetului este de 340m/s.





5.Elongaţia unei unde care se deplasează în direcţia pozitivă a axei Ox
este dată de ) 124 7 , 2 sin( ) 5 , 3 ( ) , ( t x cm t x D − = cu x în m şi t în s. Care
sunt: frecvenţa, lungimea de undă şi viteza de propagare a undei.
Oscilaţii, unde, acustică

212
7.14. Răspunsuri la testele de autoevaluare
Dacă n-ai ales răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragrafele
7.1 – 7.7


Dacă n-ai ales răspunsurile corecte, ar trebui să reciteşti paragrafele
7.8 – 7.12




R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


l
l
l
a
a
a


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


1
1
1



1. Amplitudinea este elongaţia/depărtarea maximă, pe traiectorie, de
la poziţia de echilibru.
2. Durata unei oscilaţii complete, adică dus şi întors până în poziţia de
echilibru se numeşte perioadă.
3. s 2 ;Perioada pendulului elastic este k m/ 2π
4. 2s(neschimbată); s 2 2 . Perioada pendulului simplu este g l / 2π
5. Acceleraţia maxim(din capătul cursei) trebuie să imprime o forţă de
inerţie egală cu forţa de frecare. g m m A ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ µ ω
2
; 17 , 0 = µ


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


l
l
l
a
a
a


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


7
7
7
.
.
.


2
2
2


1.Oscilaţia care se propagă în mediu de la particulă la particulă
datorită interacţiunilor elastice dintre acestea
2.Suprapunerea undei incidente cu unda reflectată pe aceeaşi direcţie
care generează în spaţiu oscilaţii cu amplitudine constantă în timp.
3.Undele sonore sunt unde mecanice care se propagă în medii
elastice.
4.Domeniul audibilităţii se întinde de la 20Hz la 20kHz.Pentru
frecvenţa minimă, m c
im
17 /
min max
= = ν λ , pentru frecvenţa
maximă cm c 7 , 1 /
max min
= = ν λ . Pentru valoarea medie, m 69 , 0 = λ
5. Elongaţia se scrie ( ) 2 / 7 , 2 124 cos 032 , 0 ) ( π + − = x t x D şi deci
7 , 2
2
; 124 = =
λ
π
ω . Frecvenţa este de 19,7Hz, perioada este 0,05s,
lungimea de undă este 2,3m şi viteza de propagare este de 46ms
-1
.


R
R
R
ă
ă
ă
s
s
s
p
p
p
u
u
u
n
n
n
s
s
s
u
u
u
r
r
r
i
i
i


l
l
l
a
a
a


T
T
T
e
e
e
s
s
s
t
t
t
u
u
u
l
l
l


d
d
d
e
e
e


a
a
a
u
u
u
t
t
t
o
o
o
e
e
e
v
v
v
a
a
a
l
l
l
u
u
u
a
a
a
r
r
r
e
e
e


7
7
7
.
.
.
1
1
1



1. Amplitudinea este elongaţia/depărtarea maximă, pe traiectorie, de
la poziţia de echilibru.
2. Durata unei oscilaţii complete, adică dus şi întors până în poziţia de
echilibru se numeşte perioadă.
3. s 2 ;Perioada pendulului elastic este k m/ 2π
4. 2s(neschimbată); s 2 2 . Perioada pendulului simplu este k m/ 2π
5. Acceleraţia maxim(din capătul cursei) trebuie să imprime o forţă de
inerţie egală cu forţa de frecare. g m m A ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ µ ω
2
; 17 , 0 = µ
Oscilaţii, unde, acustică
213

7.15. Termeni şi expresii cheie. Formule cheie










































Termeni şi expresii cheie

 Mişcare armonică simplă, o oscilaţie sinusoidală cu
perioada T şi amplitudinea constantă A
 Forţa de revenire, proporţională cu distanţa faţă de poziţia
de echilibru şi îndreptată către centrul mişcării
 Pendul gravitaţional, pendul elastic
 Oscilaţii forţate şi oscilaţii amortizate
 Rezonanţa
 Compunerea oscilaţiilor, fazori
 Unde elastice. Unde transversale şi unde longitudinale
 Interferenţa undelor
 Dispersie
 Amortizarea undei
 Unda sonoră
 Coarde sonore, tuburi sonore
 Caracteristici ale sunetelor

Formule cheie

 Frecvenţa, inversul perioadei T / 1 = ν
 Pulsaţia (frecvenţa unghiulară) ν π ω ⋅ = 2
 Poziţia ( ) ϕ ω + ⋅ ⋅ = t A t x cos ) (
 Viteza ( ) ϕ ω ω + ⋅ ⋅ ⋅ − = = t A t v t x sin ) ( ) (


 Acceleraţie ( ) ϕ ω ω + ⋅ ⋅ ⋅ − = = t A t a t x cos ) ( ) (
2
 

 Ecuaţia de oscilator 0 x x x
2
= + + ω γ
  

 Amplitudinea oscilaţiei atenuate ( ) ϕ ω
γ
+ ⋅ ⋅ =


t e A t x
t
cos ) (
2

 Perioada pendulului gravitaţional g l T / 2π =
 Perioada pendulului elastic k m T / 2π =
 Viteza undei transversale µ /
m
T v =
 Ecuaţia undelor f
z
f
y
f
x
f
t
f
c
∆ =


+


+


=


2
2
2
2
2
2
2
2
2
1

 Nivelul intensităţii sonore
0
) (
lg 10
I
I
L
i
=
Oscilaţii, unde, acustică

214
7.16. Bibliografie
1. A. P. Hristev, Curs de Mecanică Fizică şi Acustică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 (paginaţia corespunde ediţiei a II-a), pag.
210-214, 310-313

2. A. P. Hristev, V. Fălie, D. Manda, Fizica, Manual pentru clasa a IX-a,
Ed. Pedagogică, Bucureşti, 1979, 1981, 1984, pag. 35-37, 51-52, 255-
302

7.17. Lucrare de verificare 7

Rezolvă problemele de mai jos.
Fiecare din aceste probleme îşi are răspuns în materialul expus în
această Unitate de învăţare. Pentru detalii suplimentare sau lămuriri,
consultă Bibliografia sau contactează autorii la adresa de e-mail
oferită în Introducere. Răspunsurile corecte la această lucrare nu
trebuie să depăşească două pagini A4.
Trimite tutorelui soluţiile pe care le consideri corecte.





























1.Descrie unele dintre cauzele care pot duce la neperceperea unui
sunet. (1 punct)
2. Care sunt diferitele tipuri de propagare de unde pe care le poţi
descrie? (1 punct)
3.Ce ar putea fi o auto oscilaţie; exemplifică. (1 punct)
4.Un corp este atârnat de două resorturi legate în serie, de constante
elastice k
1
=1,0N/cm, k
2
=2,0N/cm. Care este raportul energiilor
potenţiale ale resorturilor ?
5. Împlineşte cerinţele lucrării practice din 7.62. Descrie într-un
protocol măsurările făcute şi prezintă rezultatele obţinute. (3 puncte)
6.O undă sonoră de 100 Hz se propagă cu 340m. Care este diferenţa
de fază a oscilaţiilor pentru două puncte aflate la 60 cm unul de altul
pe direcţia de propagare a sunetului (1 punct)

7. Un difuzor aflat în originea axelor de coordonate emite unde
sonore într-o zi în care viteza sunetului este de 340m-s. Doi
ascultători aflaţi în poziţiile (0m,40m) şi respectiv (30m,0m) aud
simultan un maxim sonor. Care sunt cele două cele mai joase
frecvenţe pe care sunetul emis de difuzor le poate conţine? (2 puncte)

din oficiu, (1 punct)
Total (10 puncte)
Unitatea de Management al
Proiectelor cu Finanţare Externă
Str. Spiru Haret nr. 12, Etaj 2,
Sector 1, Cod poºtal 010176,
Bucureºti
Tel: 021 305 59 99
Fax: 021 305 59 89
http://conversii.pmu.ro
e-mail: conversii@pmu.ro
I
S
B
N

9
7
3
-
0
-
0
4
2
5
2
-
7
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni!
Formarea profesională a cadrelor didactice
din învăţământul preuniversitar
pentru noi oportunităţi de dezvoltare în carieră

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful