Vasul de Adrian Ioniţă Cu câţiva ani în urmă, într-una din obişnuitele mele pelegrinări prin magazinele de antichităţi

, am cumpărat un vas de bronz de o frumuseţe deosebită. Vasul provenea din Cambodgia şi a fost creat în secolul V e.n., să servească ca altar într-un sanctuar din Angkor Borei, un centru cultural important din regatul Nokor Phnom. Se spune că vasul, numit de budişti kalasha, conţinea amrita, elixirul imortalitaţii. Benzile decorative reprezentând frunze de lotus şi perle, forma, contururile şi patina superbă erau motive suficiente ca să mă convingă să îl cumpăr, însă trebuie să recunosc că discuţia pe care am avut-o cu anticarul despre simbolistica vasului în cultura orientală a fost determinantă. În mintea sa, acel vas nu era numai un vestigiu de civilizaţie apusă, dar şi un monument spiritual al gândirii umane. Intrigat de misterul vasului, am hotărât să fac o mică cercetare în jurul său, efort ce s-a materializat în rândurile de faţă. Metafora vasului este foarte populară în filosofia indiană, în teoriile despre percepţie ale şcolii budiste Sautrantika, sau în cele de speculaţie filosofică a unor logicieni ca Dharmakirti sau Dignaga. Motivul său serveşte şi astăzi în şcolile budiste sau Advaita, fiind un element de argumentare în probleme de existenţă/non-existenţă, parte-întreg, calităţi şi substanţă, auto-relevaţie sau conştiinţă. În multe dintre aceste scrieri apar argumente de genul celor descrise mai jos.

vas din sec al V-lea, Cambodgia ( colectia Ionita) Atunci când cineva percepe un vas, există o activitate mentală, şi apoi o sistare a ei; apoi o nouă activitate mentală, şi realizarea faptului că eu cunosc vasul, această cogniţie ignorând primul moment de conştienţă. Dacă nici simţurile, nici obiectele externe nu ar putea produce auto-relevanţa cunoaşterii prin ele însele, toată lumea ar fi oarbă şi auto-relevanţa ar fi imposibilă. Vasul inspiră şi multe argumente legate de creator şi creaţie: dacă este

făcut din lut, nu este decât o stare a sa, şi atunci când ea se schimbă, putem spune că efectul-vas a fost distrus dar nu şi cauza lui, (lutul) care rămâne la fel. Creatorul este văzut ca un agent cauzal precum un olar este producătorul unui vas, cauza materială pentru producerea vasului fiind lutul. Substanţa rămâne la fel în toate stările ei şi, pentru acest motiv, efectele există înaintea operaţiei instrumentelor cauzale. Această idee, pe cât de paradoxală, este foarte populară în fizica cuantică şi a dus astăzi la formularea unei teorii a teoriilor care încearcă să găsească legi unificatoare ce funcţionează atât la nivel macroscopic, cât şi la nivel microscopic. Dar un vas făcut din lut nu este mai mult decât lut, şi realitatea sa va rămâne mereu lutul. Este doar o greşeală a imaginaţiei noastre pentru că nimeni nu poate arăta că realitatea vasului este diferită de cea a lutului. Pentru a percepe un vas, avem nevoie de ochi şi de lumina unei lămpi, dar pentru a percepe lumina unei lămpi avem nevoie doar de ochi. Budismul a dezvoltat o adevărată doctrină a momentalului: existenţa este capacitatea de a produce totul. O definiţie foarte curioasă. Acel vas ales ca exemplu de existenţă produce nişte efecte în momentul prezent, care nu sunt identice în trecut şi viitor. Dacă generarea realităţii variază în momente diferite, atunci şi obiectele trebuie să fie diferite din moment ce vasul nu produce în prezent aceeaşi prezentare în trecut şi viitor. La acest argument, există desigur obiecţia conform căreia capacitatea de generare nu poate fi cunoscută atât timp cât efectele produse sunt cunoscute şi, de capacitatea de a produce efecte este considerată ca existenţă sau fiinţă, atunci existenţa sau fiinţa efectului nu poate fi cunoscută până când nu produce un alt efect, şi acest lucru merge "ad infinitum". Mai mult, dacă toate lucrurile ar fi momentane, nu ar exista un observator permanent care să observe schimbarea. Ei bine, şi acest argument este discutabil. Definiţia budistă a fiinţei sau a existenţei este, desigur, "capacitatea". Sămânţa este capacitatea de a produce planta şi, chiar dacă această capacitate are nevoie de altă capacitate pentru a produce efecte, faptul care a fost perceput rămâne. Deşi lucrurile sunt momentane, putem avea concomitenţă între ele atât timp cât forma lor aparentă nu este diferită. Concomitenţa dintre două lucruri este bazată pe similaritate şi nu este identitate. O obiecţie împotriva momentalismului apare atunci când o cauză este însoţită de anumite contingenţe, înainte de a produce efecte; de exemplu, sămânţa are nevoie de pământ şi apă, printre altele. Răspunsul la acest argument ar fi că sămânţa nu există înainte şi efectul se produce după ce apar aceste contingenţe dar, că există un fel de efectivitate a unui "moment-sămânţă" particular, care produce atât condiţiile, cât şi efectul (plantă). Doctrina momentalismului este un corolar direct al metafizicii budiste şi a fost foarte criticată de şcolile budiste care au urmat-o, deşi budismul nu a crezut niciodată în permanenţă. Noţiunea de permanenţă este derivată din noţiunea de permanenţă a Sinelui, dar şi aceasta este refutată de budism. Ceea ce apare ca Sine, este un mănunchi de emoţii, idei şi tendinţe active, manifestate într-un anumit moment, pentru ca în momentul următor să se dizolve şi să facă loc altui mănunchi, determinat de cel precedent, şi aşa mai departe... În afară de emoţii, idei şi tendinţe active, noi nu putem descoperi un Sine separat sau un Suflet. Aparenţa iluzorie a Sinelui este un produs-combinaţie a tuturor ideilor, a emoţiilor, etc., iar conştiinţa Sinelui este un produs-rezultant al acestor combinaţii într-un anumit moment. Faptul că îmi amintesc că am existat pentru mult timp în trecut nu demonstrează existenţa unui suflet permanent pentru aceeaşi perioadă de timp. Când cineva spune "acesta este acel vas", el îl percepe cu ochii într-un anumit moment, dar faptul că "acest vas" este la fel cu "acel vas" este un fapt care nu poate fi perceput de simţuri. Este evident că memoria "acelui vas" se referă la un vas perceput în trecut, pe când "acest vas" este un vas care se află în faţa ochilor săi. Între obiectele memoriei cu referire la trecut şi cele percepute în prezent există un fel de iluzie care ne face să le considerăm identice. Această observaţie este adevărată şi atunci când vorbim de suflet. Deşi în fiecare moment obiectele suferă disoluţii şi dispar, ele par să persiste datorită acestei iluzii a permanenţei, care ne face să uităm că până şi noi nu mai suntem la fel, că trupul trece în permanenţă prin modificări, schimbări sau distrugere. După budişti, un lucru este un fel de conglomerat de caracteristici în permanentă schimbare. Existenţa constă din producerea unui efect, şi orice schimbare a efectului este o schimbare a existenţei. Fiecare moment este asociat cu un alt efect; dacă lucrurile ar fi permanente, toate modificările şi schimbările nu ar avea nici un rost. Existenţa vasului devine cunoscută prin impresia pe care a lăsat-o asupra minţii noastre. Dacă vasul nu ar avea această putere, am putea spune că el nu există. Ajuns în acest punct, m-am ridicat de la masa de scris şi am aruncat o privire asupra vasului. În toţi aceşti ani de când l-am cumpărat, a rămas acelaşi, poate doar patina a schimbat un ton de culoare, altfel, se "prezintă" tot atât de glorios în faţa ochilor mei ca în ziua în care l-am adus acasă. Dacă s-a schimbat totuşi ceva, s-a schimbat în mine; de câte ori torn apă în el, simt că oglinda sa mă absoarbe în imortalitate, cu pământul, cu cerul, cu stelele şi cu tot acest univers

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful