SCURTĂ PREZENTARE A OLTULUI

Deşi călăuza de faţă are drept principal obiectiv prezentarea turistică a celui de al treilea defileu al Oltului — dintre Turnu Roşu şi Cozia — credem că este util a reliefa cîteva date privind întregul Olt de la izvor şi pînă la vărsare. Oltul porneşte la drum din Carpaţii Orientali, izvorînd din muntele Hăşmaşul Mare (1 793 m) sau Hăghimaşul Mare, cum i se mai spune, la numai cîteva zeci de metri de locul unde îşi are obîrşia Mureşul. Privindu-l la izvor, cu greu ai putea crede că firavul pîrîiaş cu apă cristalină e începutul unui rîu atît de important. Bazinul său de recepţie cuprinde 24 300 km2, ceea ce reprezintă aproximativ a zecea parte din întregul teritoriu al ţării noastre. De-a lungul celor 706 km ce-i străbate de la izvor pînă la vărsare, Oltul primeşte nu mai puţin de 130 de afluenţi, din care 57 pe malul drept şi 73 pe cel stîng. Apele sale străbat un număr de 3 defilee importante: 1) Tuşnad, situat între munţii Harghita şi muntele Puciosu; 2) Racoş, aflat în partea de nord a munţilor Perşani şi 3) Turnu Roşu—Cîineni—Cozia, cel mai lung dintre defilee (47 km). În drumul lui. Oltul parcurge zone climatice diferite, care fac ca apele sale să aibă un regim neregulat. În drum spre Transilvania, Oltul are creşteri, mai ales vara, din ploi. La sud de Carpaţi, debitul sporeşte îndeosebi primăvara fiind influenţat de topirea zăpezilor şi a ploilor timpurii. Nici viteza de curgere a apelor Oltului nu este aceeaşi, ceea ce prezintă importanţă pentru turismul nautic. Oltul este navigabil de la Feldioara (la nord de Braşov); de aici pînă la Boiţa cursul său este domol (5—8 km/h). Între Boiţa şi Rîmnicu Vîlcea, rîul devine mai agitat, apar grinduri bolovănoase, insule, apa este mai repede (15 km/h) şi mai adîncă. De la Rîmnicu Vîlcea şi pînă la vărsarea în Dunăre (în apropiere de Islaz), Oltul redevine un rîu de şes ce curge mai încet (5—8 km/h), făcînd meandre şi întîlnind insule, iar la vărsarea în Dunăre formează o mică deltă. De-a lungul parcursului său, Oltul străbate sau se învecinează cu un mare număr de localităţi, printre care multe de interes turistic sau balnear. Printre acestea: Miercurea Ciuc, Băile Miercurea Ciuc — fost Helvig, staţiunea Harghita, Homorod, Tuşnad-Băi, Bicsad, Malnaş, Bodoc, oraşul Sf. Gheorghe, Vîlcele, Prejmer, Braşov, Feldioara, Rotbav, Racoşul de Jos, Rupea, Şercaia, Vad (Poiana Narciselor), Făgăraş, Avrig, Sibiu, Turnu Roşu, Brezoi, Cozia (mănăstire şi munte), Căciulata, Călimăneşti, Rîmnicu Vîlcea. Olăneşti, Govora, Drăgăşani, Slatina ş.a. OLTUL ŞI VALEA SA Problema genezei Văii Oltului, în cadrul celui de al treilea defileu al său, a preocupat de multă vreme pe oamenii de ştiinţă. S-a pus întrebarea: a existat sau nu săpătura pe alocuri abisală — prin care apa Oltului s-a strecurat din Transilvania înspre Cîmpia Română înainte de ridicarea Carpaţilor sau această cale este opera apelor rîului şi afluenţilor săi ? Cum de a avut Oltul atîta putere să ferestruiască masivul carpatic ? Omul de ştiinţă francez Em. de Martonne, care a cercetat arhitectura Carpaţilor şi a Văii Oltului, a emis ipoteza captării, adică a ferestruirii de către Olt, şi cu sprijinul altor ape, a acestei văi, în timp ce geologul român Ghika-Budeşti, împreună cu alţi oameni de ştiinţă, a susţinut ipoteza existenţei acestei căi înainte de ridicarea lanţului carpatic. În contextul geografic al Văii Oltului, cele două complexe muntoase — munţii Făgăraş la răsărit şi munţii Căpăţînii, Latoriţei, Lotrului şi Cibinului la apus — reprezintă cheia de boltă a întregului edificiu al frumoasei sale arhitecturi. Dar munţii nu circumscriu numai „geografia frumuseţii" Văii Oltului, ci şi pe cea fizică. Clima, regimul apelor, flora şi fauna sa, toate sînt determinate de vecinătatea masivelor muntoase. Am vorbit de această vecinătate; să încercăm acum s-o conturăm. Pentru uşurinţa înţelegerii, să analizăm — comparativ — poziţia celor două complexe faţă de Olt. La est se află masivul munţilor Făgăraş, care prin complexitatea reţelei sale orografice şi prin măreţia peisajului, în special de-a lungul unei creste de 70 km lungime, este cea mai grandioasă regiune alpină din lanţul Carpaţilor româneşti. Între vîrful Suru (2 281 m), aflat la extremitatea vestică, şi vf. Moşului (2273 m), în cea estică, înălţimile nu coboară sub 2000 m (vf. Suru este accesibil, din Valea Oltului, de la staţia C.F.R. Sebeş-Olt, din gara Turnu sau halta Valea Fratelui). Culmile Negoiu (2535 m) şi Moldoveanu (2543 m) reprezintă cele mai înalte vîrfuri de munţi din ţara noastră. Sub aspect turistic, este important faptul că masivul Făgăraş poate fi străbătut de la un capăt la celălalt. Acest complex muntos se distinge prin două şiruri de culmi: culmea nordică (despre care s-a amintit mai sus), ce se caracterizează prin masivitate şi înălţime, accesibilă mai mult dinspre nord, şi sudică

(din care fac parte munţii Coziei, Frunţile, Ghiţu), mai fragmentată şi cu înălţimi mai domoale, la care se poate ajunge mai lesne dinspre sud. Pe ,,acoperişul" înalt al munţilor Făgăraş cad anual peste 1200 mm precipitaţii. Datorită versantelor mai înclinate ale Făgăraşului înspre Podişul Transilvaniei, reţeaua orografică este orientată mai mult în această direcţie. Oltul, în trecere prin Ţara Făgăraşului, primeşte nu mai puţin de 20 afluenţi (Sîmbăta, Sebeşul, Arpaşul ş.a.). Apele acestor afluenţi coboară din munţi — mai ales în lunile de primăvară — cu destulă repeziciune. Presiunea apelor dinspre malul stîng fiind mai mare decît dinspre cel drept, albia Oltului este împinsă înspre nord. „Castelul de apă" al Făgăraşului, cum i se mai spune capacităţii sale de alimentare cu apă a zonei învecinate, pompează cantităţi însemnate de apă prin afluenţii ce-i primeşte Oltul atunci cînd străbate cei de al treilea defileu, între Turnu Roşu şi Cozia. Numărul acestor afluenţi nu e prea mare, dar debitul lor este destul de bogat. La vest, Oltul împreună cu Jiul delimiteză un vast complex alpin a cărui suprafaţă atinge aproximativ 5000 km2. El poate fi împărţit în două: în partea sa vestică se află munţii Sebeşului şi Parîngului, iar în cea estică — vecină cu Oltul — patru şiruri de masive muntoase ce se răsfiră că un evantai de la nord la sud: munţii Cibinului, Lotrului, Latoriţei şi Căpăţînii. Comparînd munţii de la est cu cei de la vest de Olt, se poate face următoarea remarcă: munţii Făgăraşului au văile orientate în direcţia sud-nord şi nord-sud, ceea ce are repercusiuni asupra cursului apelor şi accesibilităţii turistice, în timp ce munţii de la vest de Olt, datorită fragmentării în patru şiruri, au văile îndreptate spre est şi nord-est. Şi în acest ultim caz accesibilitatea turistică este determinată de realităţi geografice. Rîul Sadului, valea Lotrioarei, rîul Vadului, valea Lotrului — împreună cu afluentul său principal, Latoriţa — sînt exemple concludente în această privinţă. O altă comparaţie are în vedere altitudinea. Cu toate că piscurile munţilor de la vest de Olt nu ating altitudinea celor mai înalte culmi ale Făgăraşilor, şi aici putem întîlni vîrfuri ce ating 2 244 m alt, cum este cazul Cindrelului din munţii Cibinului; acesta constituie totodată şi un punct de întîlnire a mai multor trasee turistice (dinspre Păltiniş, cabana Oaşa etc.). Din şirul munţilor Lotrului se conturează vîrfurile Cristeşti (2 233 m), Ştefleşti (2 202 m), Balindru (2 209 m), ce pot fi accesibili de la cataractele Lotrului. Munţii Latoriţei cuprind, de asemenea, piscuri de peste 2 000 m, cum ar fi Puru (2 048 m), Fratoşteanu (2 053 m), accesibili şi dinspre Ciunget. Ambele şiruri de munţi ce delimitează Valea Oltului prezintă unele culmi mai coborîte, dar nu mai puţin impresionante, situate în imediata vecinătate a Oltului. Printre acestea, vf. Bulzului (1 383 m), situat în dreptul haltei de cale ferată Valea Fratelui, vf. Pleaşa (1 198 m), aflat în apropiere de Cîineni, muntele Cozia (1 677 m) (toate pe malul stîng al Oltului) şi vf. Poiana Pietrilor (1 253 m), în apropiere de Rîul Vadului, apoi vf. Rigla (1 424 m), lîngă comuna Sărăcineşti, Năruţu (1 499 m) (pe malul drept), împreună cu alte culmi mai coborîte, constituie pereţii celui de-al treilea defileu al Oltului. Covorul vegetal caracteristic din această regiune este format în principal din fag. Cu scoarţa sa netedă, frunzele ovale sau eliptice, aspectul său mîndru, constituie una din podoabele acestei regiuni. El creşte numai în Europa — şi nicăieri nu este atît de frumos că la noi. În lungul Carpaţilor — şi în această regiune fagul formează o bandă continuă, între molid şi gorun. Din acest covor vegetal nu lipseşte aici nici jneapănul, pe care-l întîlnim în limita superioară a pădurilor Lotrului, Cibinului, Parîngului, Retezatului. El constituie brîuri masive care înconjura povîrnişurile abrupte. În timp ce în Pirinei şi în Alpii vestici se întîlnesc adevărate păduri de jnepeni arboriformi, ajungînd pînă la 26 m înălţime, la noi el are trunchiul culcat, tîrîtor. Între etajele acestea de vegetaţie se pot întîlni multe plante interesante, printre care struna cocoşului (Cerastius transsilvanicus) pe muntele Buila, vf. Vioreanu, micsandre sălbatice (Erysimum banaticum) pe povîrnişurile muntelui Cozia ş.a. Fauna regiunii înconjurătoare, precum şi a apelor Oltului, Lotrului etc. cuprinde specii interesante. Etajul montan cel mai ridicat este dominat de prezenţa caprelor negre, care pot fi zărite uneori în preajma cabanei de la lacul Bîlea. Un alt locuitor al înălţimilor este cerbul carpatin, apreciat de specialişti drept rasă cea mai nobilă şi mai puternică a întregii specii. Din fauna regiunii nu lipseşte ursul, cu care se întîlnesc nu numai vînătorii, ci şi cei care culeg fructele de pădure. În apele Lotrului, Latoriţei şi în partea superioară a Oltului, precum şi în alte ape mai mici putem întîlni păstrăvul (25—35 cm lungime şi 250—300 g greutate). Lacom, el urmăreşte şi atacă boişteanul şi grindeiul — peşti mai mici. PRIN SIBIU ŞI ÎMPREJURIMILE SALE ORAŞUL SIBIU (D.N.7. — LA 314 km DE BUCUREŞTI) Scurtă prezentare geografică şi turistică. Oraşul se află situat la 45° 48' latitudine nordică şi 24° 09' longitudine estică, la 427 m alt. În cadrul geografic al ţării, Sibiul are o poziţie aproape centrală, fiind aşezat în depresiunea cu acelaşi nume, pe ambele maluri ale rîului Cibin. Vecinătatea munţilor Cibinului şi Făgăraşului, apropierea de Valea Oltului, precum şi monumentele sale istorice, galeriile de artă şi întreaga

constelaţie de locuri pitoreşti în cadrul cărora se află îi conferă Sibiului o mare pondere în fluxul turistic intern şi internaţional, situaţie la care contribuie şi poziţia sa de „oraş de răscruce de drumuri". Există dovezi ale prezenţei omului în această regiune încă din cele mai îndepărtate timpuri. Urme de acum 120000—100000 ani, din paleolitic, descoperite la Turnişor (o suburbie a oraşului), confirmă existenţa aşezărilor omeneşti în aceste locuri. Din perioada stăpînirii romane există, de asemenea, documente care pomenesc de localitatea Cedonia (Sibiul de azi), prin care trecea drumul roman ce venea dinspre Valea Oltului şi mergea mai departe spre Apullum (actuala Alba Iulia). În evul mediu localitatea purta un alt nume: Cibinum. Coloniştii aduşi aici de regele Geza al II-lea (1141—1161) erau originari unii din Flandra, alţii de pe malurile Moselei sau din Luxemburg. La colonizare au participat şi elemente originare din Saxonia, de unde, probabil, şi numele generic de saşi. Documentele atestă totodată prezenţi elementului autohton înaintea colonizării. Unele din ele vorbesc despre „terra Blachorum" (ţara românilor) sau „silva Blacorum et Bissenorum" (pădurea românilor şi pecenegilor) ş.a. În anul 1241, oraşul este trecut prin foc şi sabie de iureşul năvălirii tătarilor. Numai 100 de oameni reuşesc să se salveze din această teribilă împrejurare, dar rănile provocate aşezării se vindecă destul de repede. La aceasta au contribuit în special legăturile comerciale cu Ţara Românească. La Sibiu se află buni meşteşugari, iar în Ţara Românească domnii şi boierimea feudală sînt constanţi cumpărători ai mărfurilor produse de ei. Este interesant de urmărit evoluţia aşezării care stă la baza oraşului Sibiu de astăzi: Secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Construite din lemn, în stil francon, casele se răsfirau pe partea vestică a colinei (actuala Piaţă 6 Martie), circumscriind o piaţă ce purta numele de Piaţa Mică. Cu trecerea anilor, casele se înmulţesc, iar străzile se ramifică, purtînd denumiri care amintesc de meseriile celor ce trăiau acolo: str. Vopsitorilor, Dogarilor, Tîrgul Vinului, Tîrgul Fînului, Faurului etc. Zidurile anterioare năvălirii tătarilor (1241) cuprindeau actuala Piaţă a Griviţei, iar după acest eveniment, Piaţa 6 Martie din zilele noastre este înglobată în incinta fortificată. Secolul al XIV-lea. Casele din lemn sînt înlocuite treptat cu altele de cărămidă, care apar mai întîi sporadic, în special în a doua jumătata, a sec. al XIV-lea, apoi în secolele următoare iau o mare dezvoltare. Se continuă fortificarea oraşului începută în sec. al XII-lea, şi construcţia bisericii evanghelice. Tot în această perioadă se înalţă Turnul Sfatului, care se poate vedea în Piaţa Republicii. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Lipsa de spaţiu determină atît creşterea construcţiilor în înălţime, cît şi aglomerarea lor. Străzile devin strîmte şi întortocheate. În jurul actualei Pieţe a Republicii (fostă Piaţa Mare), îşi face apariţia o reţea de uliţe noi, ce poartă de asemenea denumiri legate de ocupaţia locuitorilor: str. Măcelarilor (azi str. 1 Mai), str. Pintenarilor (azi str. Magheru), str. Pădurarilor (actuala str. Avram Iancu) etc. Presiunea armatelor turceşti se intensifică în această perioadă, determinînd fortificarea localităţii în continuare. Breslele, care erau obligate pe vremea aceea să asigure paza oraşului, construiesc turnurile de apărare care le poartă numele. Astăzi se mai pot vedea turnurile dulgherilor, olarilor, archebuzierilor (str. Kossuth), pielarilor (str. Pulberăriei) etc. Tot în această perioadă se ridică şi bastionul Haller (la capătul de sud al str. Manejului). În acelaşi timp ia sfîrşit (în sec. al XVI-lea) construcţia bisericii evanghelice (începută în sec. al XIV-lea), care se află în actuala piaţă a Griviţei. În biserică se găseşte mormîntul lui Mihnea Vodă cel Rău, care a fost omorît chiar pe treptele acestui lăcaş. Tot aici a fost înmormîntat şi baronul Samuel von Brukenthal, fondatorul muzeului ce-i poartă numele. Secolul al XVII-lea. Direcţia de dezvoltare a oraşului se îndreaptă spre rîul Cibin. Bastionul Soldisch, care aparţine fazei finale de fortificare a oraşului (str. Alexandru Sahia), datează tot din acest secol. Secolul al XVIII-lea se evidenţiază printr-o importantă lucrare edilitară: pavarea străzilor. Tot atunci s-a construit palatul Brukenthal, sediul muzeului cu acelaşi nume din zilele noastre. Secolele următoare adaugă noi construcţii şi deschid alte perspective oraşului, fără a ştirbi prea mult din atmosfera burgului medieval, ceea ce-i da un anume farmec Sibiului pitoresc de azi. Obiective turistice: (l) Muzeul Brukenthal (Piaţa Republicii nr. 4) este cel mai vechi şi mai mare din ţara noastră. Palatul a fost construit în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea (1781—1785), după cît se pare pe baza planului unui arhitect vienez, în stilul barocului tîrziu, austriac, numit şi „terezian", în cinstea împărătesei Maria Tereza. Fondatorul acestui aşezămînt, baronul Samuel von Brukenthal, s-a născut la Nochrich (judeţul Sibiu) în anul 1723. Printre alte funcţii pe care le-a avut, cea de guvernator al Transilvaniei i-a oferit prilejul de a vizita de multe ori Viena, important centru de cultură şi artă, achiziţionînd tablouri, cărţi, porţelanuri, piese arheologice din epoca romană a Daciei, mostre mineralogice şi petrografice ş.a. Muzeul cuprinde astăzi următoarele secţii: ştiinţele naturii (în str. Kossuth), unde pot fi văzute exponate de mineralogie, petrografie, botanică, entomologie ş.a. (secţia are un ierbar ce datează din 1733); arheologie şi istorie, unde sînt expuse colecţii din diferite epoci (str. Republicii nr. 4, la parter); etnografie şi artă populară, care cuprinde unelte, ceramică, costume, interioare ţărăneşti, obiecte de uz casnic, mobilier, instalaţii tehnice şi meşteşugăreşti etc., colecţii de exponate de etnografie din Egipt, Iran,

R. P. Chineză, Australia, diferite triburi africane, Laponia etc.; artă feudală din sudul Transilvaniei, unde se pot vedea costume, covoare, mobilier, pictură, sculptură etc.; arta plastică, care cuprinde o bogată colecţie de sculpturi şi de tablouri aparţinînd şcolilor: flamandă, olandeză, germană, austriacă, engleză şi românească. În colecţie se remarcă tablouri de Tizian, Veronese, Rubens, Van Dyck, Jordaens, Snyders etc. Se fac mereu investigaţii noi, descoperindu-se opere aparţinînd unor pictori celebri, cum a fost cazul tabloului „Suzana în baie pîndită de doi bătrîni" a lui Franz Floris (1516—1570) etc. Pictura românească este bine reprezentată prin Grigorescu, Băncilă, Aman, Andreescu, Tonitza, Luchian ş.a.; biblioteca documentară cuprinde aproximativ 240.000 volume (manuscrise, tipărituri vechi, moderne şi contemporane din diferite domenii). Cu excepţia secţiei de ştiinţe ale naturii, toate celelalte se află în sălile clădirii din str. Republicii nr. 4. (2) Turnul Sfatului (despre care s-a amintit anterior) este situat între Piaţa 6 Martie şi Piaţa Republicii. Monument de artă în stil gotic, turnul aparţine sec. al XV-lea. A fost reconstruit în anul 1588, suferind ulterior renovări. (3) Biserica catolică din Piaţa Republicii, aparţinînd stilului baroc, a fost construită în anii 1726—1728 de către călugării iezuiţi. (4) Biserica evanghelică, din Piaţa Griviţei, a fost înălţată către începutul sec. al XIV-lea pe locul unei basilici romanice, care a fost demolată. De-a lungul vremii biserica evanghelică a suferit adăugiri şi măriri. În interior sînt demne de reţinut: fresca lui Johannes de Rosenau din 1445, reprezentînd răstignirea, uşa de fier forjat a sacristiei din 1471, cristelniţa turnată în bronz de meşterul Leonhardus în 1438 ş.a. (5) Turnul de lîngă Primăria Veche datează din sec. al XIV-lea, constituind una din porţile de centură ale „oraşului de sus". Se mai pot urmări şi azi canalele pe care aluneca grătarul ce permitea accesul în cetate. (6) Turnul scărilor, aflat în partea de nord-vest a Pieţei Griviţa, este una din cele mai vechi clădiri din Sibiu (sec. al XIII-lea). În afara monumentelor menţionate, Sibiul oferă încă un mare număr de obiective de interes istoric. Pe fundalul medieval al trecutului, în Sibiu s-a dezvoltat, în special în ultimii ani, o industrie modernă, care a înlocuit atelierele neîncăpătoare şi slab utilate în care lucrau muncitorii sibieni acum cîteva decenii. Oraşul are astăzi un număr impresionant de unităţi industriale cu profiluri diferite. Informaţii turistice: Hoteluri: ,.împăratul Romanilor" str. Nicolae Bălcescu nr. 4 (printre alţii, hotelul a găzduit personalităţi celebre, ca regele Carol al XII-lea al Suediei, mai tîrziu pe Mihai Eminescu care era în turneu la Sibiu cu trupa lui Pascali etc.); „Bulevard" — Piaţa Unirii nr. 10. Camping la Dumbravă. Agenţii: O. N. T. — str. N. Bălcescu nr. 53; C.F.R. — str. N. Bălcescu nr. 5; Gara şi autogară — Piaţa gării (de aici pleacă autobuzele spre diferite localităţi şi staţiuni balneoclimaterice, printre care: Păltiniş, Sălişte, Ocna Sibiului, Cisnădie, Sadu. cabana Gîtul Berbecului, Boiţa — Turnu Roşu, Avrig, Făgăraş. Sînt curse directe sau cu legături). Tot aici se află şi gara C.F.R.; Parcuri şi grădini: parcul „Sub arini", parcul „l Mai", parcul „23 August" ş.a Obiective turistice în împrejurimi: (1) Dumbrava. Aşezată la 7 km de centrul oraşului, Dumbrava este legată de acesta printr-un tramvai, care merge pe bd. Victoria, apoi pe frumoasa stradă Calea Dumbrăvii. În Dumbravă este amenajat unul din cele mai moderne campinguri din ţară. Tot aici se pot vizita grădina zoologică, muzeul etnografic în aer liber (unde sînt expuse pive, ferăstraie, cuptoare de topit metale, şteampuri pentru zdrobit minereul aurifer, obiecte de cultură populară, care oglindesc ingeniozitatea meşterilor populari în decursul secolelor) şi un pitoresc lac, ce oferă condiţii excelente pentru practicarea canotajului. În apropierea staţiei de tramvai se află un restaurant. (2) Răşinari. De la Dumbravă, tramvaiul străbate un drum pitoresc (7 km), pînă în satul oierilor cu vechi tradiţii. Localitatea Răşinari, aflată la poalele Cindrelului, este o aşezare veche, cu rădăcini adînci în preistorie (aici s-au descoperit urme ale omului din neolitic). Uliţele, casele, portul specific prezintă un interes deosebit. În Răşinari se pot vizita: muzeul etnografic, care cuprinde diferite obiecte legate de ocupaţia de bază a locuitorilor (oieritul ş.a.), casa memorială Octavian Goga. (3) Păltiniş. De la Răşinari pînă la Păltiniş (22 km) şoseaua, învecinată cu pîrîul Stezii, trece pe la cabana Curmătura Stezii, apoi, printr-un urcuş în serpentină, duce la Complexul turistic Păltiniş, situat pe versantul nordic al munţilor Cibinului şi în vecinătatea munţilor Lotrului. Complexul este dominat de culmea Onceştilor (1 717 m alt.) de unde se pot admira frumoasele perspective ale înălţimilor Cibinului, Parîngului, Sebeşului — cabana Santa, cheile Cibinului ş.a. (4) Ocna Sibiului, aflată în partea de nord-vest a Sibiului (15 km), este accesibilă cu autobuzele care pleacă de la autogară, precum şi cu trenul. Situată pe valea Pîrîului Alb, într-o mică depresiune, Ocna Sibiului are 15 lacuri, foste pîlnii ale vechilor saline, unele din ele exploatate şi pe vremea romanilor. În staţiune se aplică tratamente împotriva bolilor aparatului locomotor, sistemului nervos periferic ş.a. De vizitat:,,Lacul fără fund" (lac helioterm unic în lume), biserica Cetate etc. (5) Cisnădie. Ieşind din Sibiu pe o şosea ce se îndreaptă spre sud, după 14 km întîlnim o veche aşezare întemeiată pe la începutul sec. al XII-lea. În centrul oraşului de astăzi, între clădirile moderne ridicate în ultimii ani, se mai află vechea şi frumoasa biserică în stil romanic, care a fost deteriorată şi apoi restaurată în urma atacurilor turceşti de la 1493.

DE LA SIBIU LA TURNU ROŞU Drumul ce duce la Veştem (D.N. 1) trece mai întîi prin Şelimbăr (6 km). Pe partea dreapta a şoselei, în dreptul km 311, pe o ridicătură se află inscripţia 1599, care atrage atenţia că în apropierea acestui loc s-a desfăşurat bătălia istorică, condusă de Mihai Vodă Viteazul, în luna octombrie a acelui an. Lupta a avut loc pe cîmpia dintre Şelimbăr şi Sibiu. Părţile beligerante dispuneau fiecare de cîte 25.000 de ostaşi. Confruntarea a început în jurul orei 10 dimineaţa şi a durat pînă către seară. Rezultatul bătăliei: Andrei Bathory, guvernatorul Ardealului, a fost înfrînt, iar pe cîmpul de luptă au rămas o mulţime de leşuri, ce au fost îngropate într-un mormînt comun. Ca urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul a devenit, pentru scurtă vreme, principele Ardealului. Şoseaua asfaltată (D.N. 1) trece în continuare prin localitatea Veştem (6 km), iar în dreptul km 299, D.N. l, care se îndreaptă spre vest. În direcţia Avrig-Făgăraş-Braşov, se întîlneşte cu D.N. 7, care duce spre Valea Oltului. Şoseaua străbate locuri cu un relief din ce în ce mai frămîntat, apoi se abate spre dreapta de albia rîului Cibin şi trece pe sub un pod de cale ferată (calea ferată ce duce spre Podul Olt, unde se ramifică spre Rîmnicu Vîlcea sau Braşov) Următoarea localitate, Tălmaciu (7 km de Veştem şi 20 km de Sibiu), se află la confluenţa rîurilor Cibin şi Sadu,, a. căror joncţiune are loc în partea sudică a oraşului. Aşezat în depresiunea Cibinului, Tălmaciu a căpătat în ultimii ani un pronunţat profil industrial. Localitatea are totodată o mare vechime. Săpăturile arheologice făcute au scos la lumină dovezi materiale din timpul statului sclavagist dac independent (anii 60-106 e.n.), precum şi din perioada sclavagistă romană (106— 271 e.n.). Mai tîrziu, după 1330, cetatea Tălmaciu, ale cărei ruine se mai pot vedea pe „Dealul Furcilor", împreună cu alte cetăţi (Turnu Roşu, Lotrioara ş.a.), alcătuia un sistem de apărare al trecătoarei Turnu Roşu. Din Tălmaciu se desprinde un important traseu turistic (km 253,6) care duce, pe şosea, pînă la cabana Gîtul Berbecului. Pe aceasta rută circulă autobuze D.G.T.A., care, plecînd din Sibiu, trec prin Tălmaciu şi au staţia terminus la cabana Gîtul Berbecului. Drumul duce prin frumoasa vale a Sadului, străbătînd o serie de comune interesante din punct de vedere turistic: Sadu (8 km), localitate aşezată pe ambele maluri ale rîului Sadu, locul de naştere al lui Samuil Micu (zis Klein); Hidrocentrala Sadu (7 km), construită în anul 1896 (printre primele din ţară). În amonte de hidrocentrală se află locul numit „Masa Verde", unde este şi o cabană (546 m alt.); în continuare urmează comuna Rîul Sadului, formată din cinci cătune: Ciupari (10 km), cu o cabană la 571 m alt., Beberani (2 km), care constituie centrul comunei Rîul Sadului, Mailaţi (1 km), o aşezare cu frumoase livezi, Valea lui Ivan (1 km), unde se află o păstrăvărie, după care, continuînd drumul, se ajunge la cătunul Fundul Rîului (2 km), ultimul din cele dnei ale comunei Rîul Sadului. Mai departe drumul trece prin mica aşezare Sădurel (2 km), în apropierea unui mal stîncos. Mai sus de Sădurel, după confluenţa Sadului cu Pîrîul Porcului, urmează Hidrocentrala Sadu V (15 400 KW), ale cărei turbine sînt antrenate de apele din lacul de acumulare aflat în amonte. Barajul este construit în arc de cerc (prima realizare de acest fel din ţara noastră). În continuare drumul este dificil, valea rîului se strîmtează şi mai mult, pereţii devin aproape verticali, întîlnim şi cascade (lîngă izvorul Groşilor). Se trece apoi pe lîngă mica aşezare forestieră Dudaş (7 km), după care şoseaua, părăsind albia rîului, prin cîteva serpentine scurte, se opreşte la cabana Gîtul Berbecului (5 km). Aşezată într-un pîlc de brazi, pe un mic platou, la aproximativ 25 m deasupra lacului de acumulare, cabana se află la 1 175 m alt. De la Tălmaciu pînă la cabana Gîtul Berbecului sînt în total 40 km. Părăsind Tălmaciu, şoseaua (D.N.7) îşi desfăşoară panglica spre sud, în timp ce rîul Cibin îşi abate cursul la început spre vest, iar mai apoi spre sud. Şi calea ferată, pînă la un punct, ia acest curs. După staţia Podul Olt, drumul de fier se bifurcă: o linie de cale ferată duce spre nord-est, la Avrig-Făgăraş-Braşov, iar alta spre sud, urmînd firul Oltului, care este traversat de două poduri de cale ferată, la o depărtare nu prea mare unul de altul. Prima staţie pe ramificaţia sudică a căii ferate e Turnu Roşu. Dealul Furcilor, de formă tronconică, apare în stînga şoselei şi în dreapta căii ferate. Ruinele ce se disting bine chiar din depărtare aparţin fostei cetăţi Tălmaciu. În vechime, aceasta purta numele de Landskrone sau Coroana Ţării şi se spune că a fost construită după incursiunea lui Vlaicu Vodă înspre Sibiu (în 1369). Cetatea, construită în stil romanic, era de forma ovală, apărată de turnuri pătrate, şi înconjurată la exterior de un şanţ peste care — la poarta principală — se lăsa un pod. Cetatea a fost dărîmată pe vremea regelui Matei Corvin. De atunci, nu a mai fost refăcută, iar astăzi funcţionează aici o staţiune meteorologică automată. De pe Dealul Furcilor se poate admira însă frumoasa panoramă a începutului celui de al treilea defileu al Oltului, despicătura pe care o fac apele Oltului între munţi (de aici pînă la începutul trecătoarei sînt numai 4 km), precum şi ţara şi munţii Făgăraşului. Pe calea ferată drumul continuă spre sud, prin localitatea Porceşti (după halta de cale ferată Sebeşul de Sus), de unde poteci marcate duc spre piscurile munţilor Făgăraş (printre care vîrfurile Tătaru şi Suru). Pe şosea, drumul trece prin comuna Boiţa (la 6 km de Tălmaciu şi 22 km depărtare de Sibiu). Satul este situat la poalele dealurilor ce preced intrarea Oltului în defileu, iar şoseaua asfaltată (D.N.7) trece prin apropierea laturii sudice a acestuia. Porţi şi garduri înalte delimitează case construite după specific ardelenesc. Interesant de remarcat este faptul că locuitorii (ciobanii) din Boiţa şi din alte localităţi —

Tălmăcel, Sadu, Răşinari etc. — au răspîndit de-a lungul şi de-a latul ţării portul lor, alcătuit din unele piese de tradiţie dacică: gluga, căciula, bituşea (cojocul) ş.a. Săpăturile arheologice efectuate aici au scos la iveală dovezi materiale care atestă prezenţa omului în aceste locuri încă din neolitic. În această perioadă se cultiva grîul, meiul, orzul, iar pămîntul se lucra cu ajutorul săpăligii din corn de cerb. Vasele erau lucrate cu mîna. În timpul perioadei istorice (între anii 106—271 e.n.), populaţia băştinaşă se ocupa în continuare cu agricultura, folosind munca sclavilor. Uneltele descoperite la Boiţa şi expuse la Muzeul Brukenthal — cuţite pentru viţa de vie, fiare de plug ş.a. — atestă activitatea locuitorilor de acum mai bine de 20 de secole. În epoca istorică, în perioada romană, aşezarea purta numele de Caput Stenarum şi îndeplinea rolul de poziţie întărită în sistemul defensiv roman. Acest sistem de apărare se întindea de-a lungul Oltului, de la vărsarea lui în Dunăre şi pînă în Ardeal, constituind multă vreme aşa-numitul „limes transalutan", adică o linie de apărare de-a lungul căreia se aflau din loc în loc întărituri, numite „castre", şi printre acestea Caput Stenarum (Boiţa de azi). Curse regulate D.G.T.A. leagă Boiţa de Tălmaciu şi Sibiu, precum şi de alte localităţi de pe Valea Oltului. ÎNTRE TURNU ROŞU ŞI GURA LOTRULUI Trecînd de Boiţa, Oltul intră în ultimul şi cel mai frumos defileu al său, Turnu Roşu — Cozia. În prima sa parte, de la Turnu Roşu la Gura Lotrului, şoseaua îl însoţeşte de aproape. La 2,5 km de centrul satului Boiţa (24 km de Sibiu), pe partea dreaptă a drumului, se află Cetatea Turnu Roşu. Cu acest prilej trebuie reţinut că denumirea de Turnu Roşu este purtată — în afară de cetate — şi de localitatea şi gara Turnu Roşu, ambele aflate dincolo de Olt (pe malul său stîng), precum şi de trecătoarea Turnu Roşu, de unde începe cel de al treilea defileu al Oltului. Cetatea Turnu Roşu se află pe malul drept al Oltului, pe o colină, în imediata apropiere a şoselei asfaltate, care trece mai întîi prin dreptul unui mic cimitir al eroilor din războiul de la 1916—1918. Urmează un grup de clădiri, care alcătuiesc la un loc cetatea Turnu Roşu. Pitorescul aşezării este determinat de frumuseţea locurilor înconjurătoare, care contrastează cu arhitectura construcţiilor, cu cromatismul uneia din ele (de un roşu aprins), precum şi cu vecinătatea inegalabilului defileu al Oltului. Unele ipoteze istorice duc începuturile ceăţii Turnu Roşu departe în adîncul vremurilor, pînă în prima jumătate a sec. al XIV-lea. Astfel, unii istorici susţin că cetatea ar fi fost ridicată după lupta de la Posada (1330) dintre Basarab şi Carol Robert d'Anjou. Rezultatul acestei confruntări militare a dus, după cum se ştie, la independenţa Ţării Româneşti. În sprijinul susţinerii vechimii cetăţii se aduce arjfu-mentul arhitecturii sale — planul pătrat — adesea folosită de arhitecţii bizantini între sec. al X-lea şi al XIV-lea. Construirea acestei cetăţi în defileul Oltului a fost impusă de considerente de ordin strategic şi comercial. Trebuia să se asigure un punct de apărare al importantului drum comercial prin trecătoare. Din însemnările existente (prima datează din anul 1411) rezultă că în acel an cetatea Turnu Roşu era condusă de un castelan, nedepinzînd de conducerea saşilor din Sibiu; urmarea acestei independenţe se desprinde dintrun document semnat la data de 3 februarie 1453, care aminteşte de starea deplorabilă în care se afla, printre altele, cetatea Turnu Roşu. Pentru remedierea acestei situaţii, se aprobă ca cetăţile să fie puse sub administraţia saşilor din sudul şi centrul Transilvaniei, dorind cu acest prilej şi un domeniu feudal, care cuprindea satele Tălmaciu, Boiţa şi altele. Din acest moment situaţia se schimbă radical: zidurile cetăţii sînt reparate, drumul ce duce spre sud este şi el mai bine întreţinut. Printre cei ce susţineau necesitatea menţinerii capacităţii de apărare a cetăţii Turnu Roşu se afla şi regele Matei Corvin. Şi evenimentele i-au dat dreptate. Dezastrul turcesc din anul 1493 este legat de menţinerea puterii de rezistenţă a cetăţii Turnu Roşu. În acel an, după ce devastaseră satele din jurul Sibiului, turcii se întorceau cu prăzile spre Valea Oltului. Dar aici au întîmpinat rezistenţa celor din cetate, pierzînd în bătălie mulţi oameni prizonieri şi prăzi. De atunci dealul din spatele cetăţii poartă denumirea de „Dealul turcilor", iar culoarea de un roşu aprins a donjonului ar veni, potrivit legendei, de la sîngele turcesc cu care au fost stropiţi pereţii. Pe la sfîrşitul sec. al XIV-lea cetatea este martora trecerii armatelor Ţării Româneşti, conduse de fraţii Buzeşti, căpitanii de oaste ai lui Mihai Viteazul, către cîmpul de luptă de la Şelimbăr. În anul 1717, Oltenia este ocupată de trupele austriece (pînă în anul 1739). În această perioadă, administraţia austriacă construieşte în trecătoarea Turnu Roşu un drum mai bun, care să înlesnească trecerea cailor şi căruţelor. De la un ofiţer austriac, pe nume Schwantz, se păstrează o stampă, din care se poate vedea cum arăta cetatea Turnu Roşu pe acea vreme: un turn masiv, construit pe o mică colină ce domină trecătoarea; peste drum, înspre Olt, erau clădirile vămii. În ceea ce priveşte întregul ansamblu de clădiri este interesant de reţinut, în. primul rînd, faptul că aparţin unor perioade istorice diferite. Cea mai veche clădire este fostul donjon (primul Turn Roşu), care se remarcă din complexul clădirilor cu pereţi de culoare roşie stridentă, apoi prin forma să paralelipipedică, este cea mai veche clădire din complex şi s-a păstrat aproape neschimbată în decursul vremii. Zidurile groase (de 1,20—1,50 m) sînt făcute în mare parte cu piatră de rîu. O altă construcţie care prezintă interes

este cel de al doilea Turn Roşu, de formă hexagonală, construit în spatele unei alte clădiri, turnul de acces, ce se află aliniată la şosea. Un al treilea grup de clădiri, mai recente, îl constituie construcţiile administrative, care nu au schimbat decît într-o foarte mică măsură aspectul de cetate feudală. Lăsînd în urmă cetatea Turnu Roşu, şoseaua se strecoară între pereţii din ce în ce mai abrupţi ai defileului. Acum începe propriu-zis cel de al treilea defileu al Oltului, lung de 47 km, poate mai impresionant prin abruptul pereţilor, frumuseţea şi sălbăticia peisajului decît cel realizat de Dunăre la Porţile de Fier. El a despărţit munţii Făgăraş, cu vîrful vizibil de aici — Suru (2 282 m), de munţii Lotrului, cu cele două prelungiri estice, Preajba şi Coasta Cîinenilor, situate la nord şi la sud de valea Lotrioarei. Adîncimea şanţului pe care se scurg astăzi apele Oltului o obţinem scăzînd altitudinea sa (355 m) din altitudinea de peste 2 000 m a munţilor din vecinătate. ,,Ca într-un lacăt greu — scrie Geo Bogza — ce nu s-ar deschide decît cu ajutorul unui cifru, pătrunde Oltul între pereţii Carpaţilor. Mai întîi cifra 3, apoi 5, apoi 7". (Conturul pe care-l ia aici albia Oltului are aspectul unor cifre.) În această porţiune a drumului Oltul este flancat de calea ferată la stînga şi de şoseaua asfaltată la dreapta. Trei căi: şosea, apă şi cale ferată îşi ţin tovărăşie, dînd parcursului un mare pitoresc. În stînga şoselei, nu departe de apa Oltului, întîlnim ruinele unei vechi întărituri. Este vorba de Turnul Spart (5 km de Boiţa). În jurul acestui turn s-au emis tot felul de ipoteze, atribuindu-i-se o vechime vecină cu perioada existenţei statului dac sau a stăpînirii romane. În realitate, el a fost ridicat mult mai tîrziu, după invazia turcilor din 1493, pentru a construi încă o stavilă în cazul unor alte incursiuni. Tipul construcţiei era asemănător cu al turnurilor de apărare de la Sibiu, înalt de aproximativ 18 m, cu ziduri de peste 4 m grosime la bază, turnul avea ferestre de tragere aşezate în trei etaje, la care se putea ajunge pe o scară în spirală. Construcţia nu a avut însă o viaţă prea lungă. Apropierea de apele Oltului i-a fost fatală. De la cronicarul Hieronimus Oestermayer ne-a rămas informaţia cum că surparea turnului s-ar datora unei mari revărsări a Oltului, petrecută în anul 1533. Astăzi se păstrează doar o parte din zidul său şi, lucru curios, cea dinspre Olt. Aşezările omeneşti sînt rare în defileu. Pentru a se asigura o bună deservire turistică pe această porţiune a văii, în dreptul km 244 a luat fiinţă cabana Valea Oltului (3 km de Turnu Spart). Construită în anul 1963, în cadrul pitoresc al unei poieni, cabana dispune de un bufet-restaurant şi de 12 locuri de cazare. În continuare. Oltul străbate un drum din ce în ce mai dificil, printre stîncile ce-i stau în cale, apropiindu-se de locul de vărsare al unui afluent important, Lotrioara (4 km de cabana Valea Oltului). Valea Lotrioarei constituie un obiectiv pitoresc, străbătut de un drum carosabil de-a lungul căruia se întîlnesc rare aşezări omeneşti, frumoase poieni şi locuri bune de pescuit păstrăvi. Pe un pinten de deal stîncos se văd resturile zidurilor vechii cetăţi a Lotrioarei. Multă vreme s-a crezut că această cetate se afla la confluenţa Lotrului cu Oltul, dar ulterior s-a stabilit că adevărata ei aşezare era la gura Lotrioarei. Primele veşti documentare cu privire la cetatea Lotrioarei le găsim într-un document din 1407. Viaţa cetăţii este curmată în urma incursiunilor turcilor, astfel că un document din 1453 pomeneşte de dărăpănarea ei. Ulterior, împreună cu alte cetăţi, trece în, stăpînirea celor şapte scaune săseşti. Dar datorită marii izolări în interiorul defileului, greutăţilor legate de apărarea ei, cetatea Lotrioarei nu prezintă prea mare interes şi procesul degradării ei continuă, într-o vreme ajunge cuib de haiduci. În timpul mişcării revoluţionare din anii 1848—1849, cetatea este scoasă din anonimat. Trupele revoluţionare se adăpostesc aci şi rezistă vreme îndelungată, părăsind-o în cele din urmă pentru a se retrage în Ţara Românească. Din valea Lotrioarei un drum nemarcat duce la cabana Prejba (1 630 m alt.) în cca 5 ore de mers. Construcţiile de la gura Lotrioarei, care adăposteau pe vremuri vama şi locul de carantină pentru oameni şi mărfuri, sînt folosite astăzi drept sanatoriu de boli nervoase. Pereţii din ce în ce mai strîmţi ai defileului obligă şoseaua şi calea ferată să se apropie şi mai mult. Cu puţin înainte de a primi din partea dreaptă un afluent important — Rîul Vadului — Oltul este traversat de calea ferată pe un pod curb. Imediat după traversarea podului peste rîul Vadului se află halta de cale ferată Valea Fratelui. Halta prezintă interes pentru turiştii care doresc să viziteze unele piscuri şi cabane din munţii Făgăraşului. De aici pleacă o potecă marcată (bandă roşie) spre vîrfurile Claia Bulzului, Chica Fedeleşului. Curmătura Surului, de la care o altă potecă marcată (triunghi roşu) coboară spre cabana Suru. Situată la 1650 m alt., pe plaiul Fruntea Moaşei, cabana are bufet şi restaurant-cantină, apă curentă, lumină electrică, teren de schi în apropiere. Durata parcursului: aproximativ 8 ore. Revenind la drumul nostru, observăm în continuare că în aval de halta Valea Fratelui, şoseaua se situează între Olt (la stînga) şi calea ferată (la dreapta), pînă în apropiere de staţia de cale ferată Rîul Vadului (km 235). Este interesant de ştiut că pe această porţiune a Oltului construcţia căii ferate a întîmpinat mari dificultăţi, necesitînd unele lucrări speciale; variaţia nivelului apelor Oltului fiind extrem de neregulată (pînă la 7 m în decurs de 24 de ore) punea în primejdie securitatea omului. La muzeul Căilor Ferate din Bucureşti este menţionată realizarea inginerului român Rîmniceanu Mihail (1852—-1916), care în anul 1904 a condus aceste lucrări.

În continuare, atît şoseaua, cît şi calea ferată se apropie de una din cele mai mari aşezări omeneşti din această porţiune a defileului: Cîineni (4 km de comuna Rîul Vadului). Dar Oltul separă aci două aşezări: cea de pe malul drept — Cîinenii Mari (Cîinenii de Vîlcea) şi cea de pe malul stîng — Cîinenii Mici (Cîinenii de Argeş). Înainte de a intra în Cîineni, calea ferată trece de pe malul drept pe cel stîng, în timp ce şoseaua rămîne în continuare fidelă malului drept al Oltului. Şoseaua se strecoară pe lîngă un perete de piatră ce poartă denumirea de Coasta Cîinenilor. O placă de marmură, cu o inscripţie în limba latină, aminteşte aici de lucrările de construire a drumului pe Valea Oltului, executate în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei (1718—1739) din ordinul împăratului Carol al VI-lea (austriecii numeau acest drum „Via Carolina"). Lucrările, conduse de inginerul Friedrirh Hauptman. urmăreau un scop administrativ şi strategic — legarea Olteniei de Transilvania. Pentru a uşura construirea drumului, austriecii au curăţat albia Oltului spre a-l face navigabil, însă cu toate eforturile depuse, constructorii de pe vremea aceea nu au putut înlătura piedicile ce le stăteau în cale — enormele stînci de piatră; de aceea, drumul trecea pe atunci de pe un mal pe altul al rîului. Mult mai tîrziu (între anii 1851—1858), această porţiune de drum s-a situat numai pe partea dreaptă a Oltului, iar lărgirea şi modernizarea şoselei a fost făcută după 23 August 1944 (între anii 1959 şi 1961). Valea Oltului prezintă aici o deschidere mai largă, care poartă denumirea de depresiunea Titeştilor (Ţara Loviştei), unde aşezările omeneşti au dispus de un, spaţiu mai întins. În acelaşi timp, Oltul şi valea să nu constituie unicul drum de legătură cu exteriorul, pentru că de pe malul său stîng se desprinde un drum ce înconjură pe la est muntele Cozia (drum folosit şi de romani), ajungînd pînă la valea Topologului şi apoi la Curtea de Argeş (65 km). Pe anumite sectoare acest drum este deservit şi de curse D.G.T.A. Peste Olt, lîngă podul de fier, au rămas numeroase urme de la drumul pe care-l foloseau romanii. Nu departe de acestea (pe locul numit „Turnuleţe") există ruinele unui castru numit Pons Vetus (podul vechi). Mult mai tîrziu, depresiunea în care se află Cîinenii, Grebleştii, Găujanii ş.a. a fost centrul unuia din primele mici voievodate (despre care amintesc unele documente din 1247), care a precedat existenţa unui alt voievodat mai cuprinzător — al lui Seneslau. Unii autori situează în această depresiune locul de desfă şurare al vestitei bătălii de la Posada (1330 — între Basarab şi Carol Robert d'Anjou). Despre Cîineni aminteşte un document de pe timpul lui Mircea cel Bătrîn (din anul 1415), prin care domnul acordă mănăstirii Cozia dreptul de vamă la Vadul Oltului (pe acea vreme localitatea purta numele de Genune), drept întărit apoi şi de Radu cel Mare în 1509. În martie 1849 se abat prin Cîineni Simion Bărnuţiu, Florian Aaron, Gavril Munteanu, Ştefan Micle (viitorul soţ al poetei Veronica Micle), Aron Pumnu ş.a., izgoniţi din Ardeal ca indeziderabili. Mult mai tîrziu, vizitînd în trecere Cîinenii, Alexandru Vlahuţă scrie în „România Pitorească": “Cîineni, sat mare aşezat de o parte şi de alta a Oltului, ca la o fugă de cal din pragul ţării..." (pe atunci nu departe trecea frontiera). De la Cîineni, călare, trece „şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în valea mîndră şi bogată a Topologului". Mai departe drumul îl duce prin Sălătruc, Şuiei şi ajunge la Curtea de Argeş, ocolind muntele Cozia pe la vest. În dreptul podului peste Olt se înalţă monumentul eroilor căzuţi în timpul celui de al doilea război mondial. Tot aici a fost ucis generalul David Praporgescu, care conducea trupele române. Două biserici din Cîineni, care aparţin artei feudale religioase din sec al XVIII-lea, prezintă interes din punct de vedere arhitectonic. În construcţia caselor acestei aşezări rurale se simte influenţa arhitecturii ardelene. Imediat ce iese din Cîineni, calea ferată trece din nou pe malul drept al Oltului. Tot pe malul drept, şoseaua îşi urmează neabătută calea spre sud, străbătînd satele Robeşti (7 km de Cîineni), Balota, (fost Sărăcineşti, 2 km de Robeşti). Ultimul este un sat vechi, menţionat într-un hrisov din 1436 al lui Vlad Dracu (tatăl lui Vlad Ţepeş). Actuala biserică, construită în 1687, îşi păstrează forma originală, iar picturile sînt din anul 1718. Peste Olt, după ce depăşim vf. Plescioarei (904 m), apar comunele Racoviţă şi Copăceni, pe unde trecea drumul roman. Istoricul Grigore Tocilescu a descoperit, în urma săpăturilor făcute în 1894, un castru roman (în dreptul schitului Cornet), construit în anul 138 e. n. la Copăceni, numit pe vremea aceea „Praetorium". După gara Cornetu, pe stînga şoselei, apare un important monument de arhitectură religioasă: Schitu Cornetu (5 km de Balota). Aşezat într-un cadru pitoresc, schitul se remarcă printr-o interesantă arhitectură, care aparţine sec. al XVII-lea. Intrarea în incinta schitului se face printr-o poarta boltită, situată în mijlocul laturii dinspre vest a zidului împrejmuitor, în faţa şoselei şi a podului pe sub care trece calea ferată. Biserica are aspectul unei cetăţi, cu o turlă elegantă pe naos şi o clopotniţă masivă pe pronaos; nu are pridvor. Schitul este împrejmuit de ziduri de piatră ce formează un patrulater, cu cîte un turn de formă poligonală în colţurile dinspre nord. Înspre sud se aflau chiliile mănăstireşti, din care astăzi a rămas doar un mic corp de clădiri cu cîteva încăperi boltite şi un foişor, de unde se deschide o frumoasă privelişte spre Olt. Schitul Cornetu, ridicat în 1666, pe timpul domnului Radu Leon (1664—1669), are ca ctitor pe

Mareş Băjescu, velvornic şi ban al Craiovei. Avariat în timpul primului război mondial, monumentul a fost restaurat între anii 1923 şi 1925. Pentru a nu demola schitul, circulaţia feroviară a fost abătută printr-un tunel săpat pe sub zidul apusean al aşezămîntului, sacrificindu-se doar chiliile dinspre vest. Schitul Cornetu este considerat un monument reprezentativ, caracteristic construcţiilor religioase din sec. al XVIII-lea, în care se îmbină armonios linia vechii arhitecturi (planul şi decorul faţadei) cu linia construcţiilor religioase din sec. al XVII-lea (turnul clopotniţei peste naos ş.a.). Pictura aparţine sec. al XVIII-lea. Îndepărtîndu-se de schitul Cornetu (numele provine de la pădurile de corn din apropiere), şoseaua trece prin satul Călineşti (care se întinde între km 216,5 şi 214,5 la aproximativ 3 km de schit. -La ieşirea din Călineşti, masiva stîncă Albioara obturează malul drept al defileului şi se apropie mult de Olt. Pentru a o depăşi s-au adoptat două soluţii: pentru calea ferată — un tunel ce o străbate, iar pentru şosea — trecerea peste tunel. Odată trecut acest obstacol, şoseaua trece prin comuna Proeni, care se desfăşoară între km 211 şi 216,6 (la cca 4 km de Călineşti), pe o spaţioasă terasă a Oltului. În mica biserică cu pridvor a aşezării a avut loc, în anul 1583, nunta viitorului domn Mihai Viteazul cu Stanca, văduva postelnicului Dumitru din Vălcăneşti. În dreptul Proenilor ia sfîrşit prima parte a defileului ce începe la Turnu Roşu (această porţiune are o lungime de 39 km). Începe depresiunea Brezoi (continuarea depresiunii Titeşti) sau Loviştea (Ludovic von Sturmer, un călător străin care a trecut în 1816 prin acesta locuri, şi-a notat că în limba localnicilor cuvîntul „lovişte" însemna groapă, şanţ cu peşte). Ne aflăm în apropierea confluenţei Lotrului cu Oltul, anume la Gura Lotrului. Calea ferată a rămas pe malul stîng al Oltului; în apropierea staţiei de cale ferată Lotru se ramifică şi traversează Oltul un scurt traseu feroviar, ce leagă această staţie de localitatea Brezoi (la 3 km depărtare de staţia Lotru). Şoseaua urmează malul drept al Oltului, trece peste această ramificaţie a căii ferate şi se apropie de podul construit peste Lotru (lotru=haiduc). În locul acesta Valea Oltului prezintă multe imagini pitoreşti, demne de relevat: în stînga — apa Oltului, ce se strecoară printr-o deschidere îngustă între doi pereţi (muchia Văraticului din muntele Cozia pe malul stîng şi stînca Foarfeca pe malul drept); în dreapta — apa Lotrului pe ale cărui maluri se află localitatea Brezoi. Înainte de a intra pe podul de peste Lotru, pe partea dreaptă a şoselei se află mica aşezare Golotreni, în apropierea căreia este un loc bun pentru camping. Podul de peste Lotru se găseşte la km 203, adică în locul numit Gura Lotrului (64 km de Sibiu, 3 km de Proeni, 13 km de Căciulata şi 15 km de Călimăneşti), la locul de vărsare a Lotrului în Olt. Tot aici se află punctul de răspîntie a două rute turistice de o mare frumuseţe; prima este cea de care ne ocupăm în această lucrare, iar a doua se abate spre valea Lotrului. Cu acest prilej trebuie spus că depresiunea Titeşti-Brezoi (Ţara Loviştei) este formată dintr-un complex de văi şi terase, legate de restul ţării prin culoarele Cozia (în sud), Turnu Roşu (în nord) şi CîineniTiteşti-Curtea de Argeş (sud-est), aceasta din urmă în afara axei Oltului. Depresiunea Brezoi a luat naştere în urma a două evenimente geologice distincte: o prăbuşire a locului unde se află acum localitatea Brezoi şi o înălţare a Coziei. Drumul spre aşezările omeneşti de pe valea Lotrului urmează în general malul drept al rîului, traversîndu-l la Voineasa şi apoi la cataractele Lotrului (unde există un viaduct). Pentru parcurgerea acestei rute turistice, un aport substanţial îl aducea în trecut calea ferată forestieră dintre Brezoi şi Voineasa. În ultimul timp, în urma deschiderii lucrărilor de construire a barajului de la Vidra, posibilităţile de acces s-au mărit şi mai mult. Prima localitate pe care o străbatem este Brezoi (2 km de Gura Lotrului şi 3 km de staţia de cale ferată Lotru). Localitatea îşi trage denumirea de la sălaşul unui haiduc numit Brezoi. În anul 1720, în timpul ocupaţiei austriece, ofiţerul austriac Schwantz (despre care s-a amintit şi cu alt prilej) o trece pe harta întocmită de el. O fabrică de cherestea pentru prelucrarea lemnului de răşinoase ia fiinţă aici în anul 1873. Numai în ultimii ani prelucrarea buştenilor se face pe baze tehnice moderne, utilizîndu-se îndeosebi lemnul de fag care se găseşte din abundenţă pe aceste meleaguri. Aşezările omeneşti stabile ce urmează după Brezoi, mai mici (cu excepţia Voinesei, care s-a mărit substanţial în ultimii ani, în urma lucrărilor ce se desfăşoară la Vidra), sînt următoarele: Valea lui Stan (4 km de Brezoi), Păscoaia (3 km)1, Săliştea (3 km), Prejba (2 km), Malaia (1 km), Gura Latoriţei (7 km), la confluenţa apelor Latoriţei cu Lotrul. Drumul pe malul Latoriţei duce la Ciunget (6 km), unde va fi construită centrala electrică cu o capacitate de 900 GWh (mai mult decît hidrocentralele de la Bistriţa şi Argeş luate la un loc). Apele ce vor pune în mişcare turbinele vor fi conduse spre Ciunget printr-o galerie de fugă (de 11 km) pe sub munţii Mănileasa, Fratoşteanu, Plaiul Poienii şi Vînăta. Localitatea Voineasa se află la 11 km depărtare de gura Latoriţei. De aici drumul duce spre Cataractete Lotrului (cca 12 km), un loc deosebit de pitoresc, într-un splendid decor natural, apoi la casele Balindru (care se află la confluenţa pîrîului Balindru cu Lotru). Şantierul de construcţie al barajului de la Vidra se întîlneşte la cca 14 km depărtare de cataracte. După terminarea lucrărilor de construire a barajului, la Vidra se va crea un lac de acumulare lung de aproximativ 10 km. Cu
1

Intre paranteze sînt indicate distanţele dintre localităţi

acest prilej se va deschide şi o importantă rută turistică de intensă circulaţie. Înainte de a ne înapoia la axa turistică principală, Valea Oltului, iată cîteva date privind Lotrul. Lung de 76 km, Lotrul îşi are obîrşia la confluenţa a două ape — Cîlcescu şi Pravăţ. Primul izvorăşte din lacul Cîlcescu (cel mai întins dintre lacurile glaciare ale munţilor Parîng), cel de al doilea îşi are izvorul lîngă Cotul Ursului, un vîrf ce se profilează pe cumpăna de ape dintre bazinul Jiului şi al Lotrului. Primeşte peste 80 de afluenţi, printre care cel mai important este Latoriţa, care are 29 km lungime. VALEA OLTULUI PRIN DEFILEUL DE LA COZIA Revenind la Brezoi şi de aici mai departe pe şoseaua de pe Valea Oltului, ne aflăm la intrarea în cea de a doua parte a defileului Turnu Roşu-Cozia (întrerupt între Proeni şi Gura Lotrului), care are o lungime de 8 km (cele două porţiuni au în total 47 km). Defileul este străbătut de şosea (pe partea dreaptă) şi de calea ferată (pe cea stîngă). Între staţia Lotru şi Călimăneşti, magistrala feroviară străbate nu mai puţin de 5 tuneluri, fapt care răpeşte călătorilor posibilitatea de a urmări în întregime frumoasele privelişti ale Oltului în defileul Cozia. „Bătrînul Olt purtat de gînduri" se strecoară printre două masive muntoase: muntele Cozia (1 677 m) pe malul stîng şi Năruţu (1 499 m) pe cel drept. Curbele pe care le face cursul repede al apei dovedesc greutatea cu care Oltul răzbate prin strîmtoare. Poporul a împrumutat acestor locuri nume care vorbesc în mod plastic despre dificultăţile pe care le întâmpinau navigatorii de pe vremuri (avem ştiri că Oltul era o importantă arteră de navigaţie încă din timpuri îndepărtate: în 1222, vase cu sare pluteau pe apele sale). Astfel, despre o stîncă numita Clopotul (sau, La clopot) se spune — pe de o parte — că aici s-ar fi sfărîmat o ambarcaţie ce transporta un clopot pentru mănăstirea Cozia; pe de altă parte, de data aceasta avînd la bază temeiuri istorice, se crede că stînca ar fi fost prăbuşită în Olt, în mod deliberat, spre a împiedica transporturile militare, după pacea de la Siştov din 1791. Urmează apoi o curbă (cea mai mare pe care o face rîul în acest sector) numită Cîrligul Mare, după care vine una mai mică — Cîrligul Mic, ambele nu prea încurajatoare, desigur, pentru cei ce-şi conduceau navele prin aceste locuri. Un şir de trepte de piatră, ce obligă apele Oltului la unele salturi, poartă numele de Armăsarul. Pe vremea plutelor, acest „galop acvatic" i-a făcut pe plutaşi să afirme, mai în glumă, mai în serios, că se consideră mai degrabă călare pe un armăsar nărăvaş decît pe o plută. Imaginaţia populară a dat şi un alt contur acestei denumiri: un cal înaripat despre care legenda spune că s-ar fi transformat într-o stană de piatră. Urmărite din tren, Cîrligele Oltului apar începînd de la cariera halta Coziei (aici se exploatează roca pe care geologii o numesc gnaisul de Cozia). Pe şosea — în dreptul Cîrligului Mare al Oltului — putem poposi la campingul „Lotrişor", situat într-o poiană, unde se află şi un bufet. Denumirea de Lotrişor este împrumutată de la numele unui mic afluent al Oltului ce curge în imediata apropiere (curse regulate leagă acest camping de Călimăneşti). Urmează halta Turnu — importantă pentru turiştii ce vin la mănăstirea Turnu, de unde începe un traseu turistic spre piscurile muntelui Cozia. Un alt început al traseului se află mai jos, în dreptul Călimăneştiului, de la cătunul Păuşa sau Bivolari, aflate pe malul stîng al Oltului. Ţinînd seama de interesul turistic pe care-l prezintă această regiune, considerăm necesar să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu: MUNŢII COZIA Munţii Cozia, sau culmea Coziei cum li se mai spune, fac parte din crestele sudice ale Făgăraşilor, aflîndu-se la o depărtare de cca 20 km de creasta principală a acestora. Culmea Coziei are o lungime totală de cca 40 km, din care 5 km la vest de Olt, cu cel mai înalt vîrf Năruţu (1 499 m alt.), şi 35 km la est de acesta, cu vîrful Ciuha Neamţului (1 677 m alt), cel mai înalt dintre vîrfurile ce formează masivul Coziei în partea estică a Oltului, precum şi din întregul masiv. Sub aspect turistic, culmea Coziei (în partea de la est de Olt), prezintă un interes deosebit, deoarece pe anumite trasee este destul de uşor accesibilă, dar nu mai puţin pitorească, oferind privelişti de neuitat atît spre Valea Oltului, depresiunea Loviştei, munţii Făgăraşului (spre nord), cît şi spre valea Argeşului (spre est). În acelaşi timp, poate fi cuprins cu privirea şi cadrul natural al Călimăneştiului, Jiblei şi Rîmnicului Vîlcea (spre sud). Anumite particularităţi naturale evidenţiază culmea Coziei şi sub aspectul climei mai dulci, al florei, rară sau unică etc. Aici şi-au dat întîlnire elemente floristice din Alpi, Balcani, Caucaz ş.a. Astfel, des întîlnite sînt: măceşul (trandafirul sălbatic), ce poartă denumirea ştiinţifică de Rosa Coziae Nyar (după numele celui care a identificat-o aici, la Cozia: E. I. Nyarady), coada şoricelului sau rocoţele cum i se mai spune (Achillea coziensis Nyar), ochii şoricelului (Saxifraga stellaris), tulichina (Daphne blagayana) s.a. Tot aici poate fi întîlnită floarea-de-colţi (Leontopodium alpinum). În acelaşi timp se observă o inversiune a etajelor de vegetaţie. Se ştie, de pildă, că stejarul ocupă — pe scara altitudinii — un etaj inferior fagului. În cazul Coziei, datorită climatului de nuanţă mediteraneană (favorizat şi de expunerea versantului), stejarul urcă pînă la 1 200 m şi chiar pînă la 1 300 m, în timp ce fagul coboară sub altitudinea de 1 000 m şi uneori

chiar pînă la 350 m. Pe versantul nordic al Coziei stăpînesc molidişurile şi făgetul, iar pe cel sudic — deasupra mănăstirii Stînişoara — stejărişul. Un arbore care creşte aici în stare sălbatică este nucul (se afirmă chiar că în limba turcă „Koz" înseamnă nucă, deşi nu ar fi exclus că denumirea de Cozia să fi venit din limba slavonă, în care „coza" înseamnă capră). Pornind de la halta Turnu spre mănăstirea Turnu alegem unul din numeroasele trasee turistice ce duc spre vîrfurile Coziei. Dintre acestea, unele — deşi pleacă din puncte diferite: Turnu sau Călimăneşti — se întîlnesc la locul numit „La troiţă'', iar de aici duc la mănăstirea Stînişoara. Celelalte trasee pornesc de la mănăstirea Stînişoara, iar unul din dreptul aşezării Vărateca, de pe versantul nordic al Coziei. De curînd a fost inaugurat un traseu turistic cu elicopterul de la Călimăneşti la Cozia. Drumul de la halta Turnu — mănăstirea Turnu, ,,La troiţă" şi de aici la mănăstirea Stînişoara, care durează cca 3 ore, este bine conturat, deşi nemarcat. Primul popas se face la mănăstirea Turnu, care îşi trage numele de la „turnul de veghe” (situat probabil ceva mai jos, pe malul Oltului), punct întărit încă de pe vremea romanilor. Dovada existenţei turnului este susţinută de denumirea iniţială de „Mănăstirea de după turn". Se crede că primii călugări ai mănăstirii ar fi venit de la Cozia, trăind la început în peşteri (în incinta aşezămîntului se află săpate în stîncă adăposturi pentru monahi, astăzi părăsite). Biserica veche a mănăstirii a fost zidită pe timpui domnitorului Ţării Româneşti Ion Duca (1676) de către mitropolitul Varlăm şi ctitorul Ene Lipscanii. Vechile case ale aşezămîntului, construite din lemn, au căzut pradă flăcărilor (în 1932), fiind refăcute ulterior. Scriitorul Gala Galaction, împreună cu familia, venea să-şi petreacă vacanţele la mănăstirea Turnu, iar unele descrieri de natură din povestirile sale sînt inspirate din împrejurimile pitoreşti ale acestei regiuni. Din punct de vedere turistic este important de reţinut faptul că mănăstirea are posibilităţi de cazare. Drumul spre Stînişoara începe chiar din curtea mănăstirii Turnu, urmînd o potecă pe alocuri în pantă pronunţată, întinse zone de vegetaţie acoperă ca o haină trupul frămîntat al muntelui: ferigi, mure. smeură, fagi, goruni. Ne apropiem de locul numit „Muchia trăsnită"', după care urmează o insulă de vegetaţie de molid (de remarcat umbra de o întunecime mai accentuată lăsată de arborii de molid, în comparaţie cu cea produsă de foioase). După aproximativ 1 oră şi jumătate de la plecare se ajunge în punctul „La troiţă". Aici drumul de la mănăstirea Turnu se întîlneşte cu cel care vine de la Călimăneşti — Bivolari — Păuşa, apoi continuă spre Stînişoara trecînd pe lîngă Peştera din cale şi pe la stîncile Sălbaticul şi Gura Balaurului. După coborîşuri şi suişuri, drumul se apropie de un pîrîiaş cu apă limpede, ceea ce înseamnă că mănăstirea Stînişoara, situată pe o ridicătură, este în apropiere. Aceste locuri au servit scriitorului Gala Galaction pentru fundalul povestirii sale „Zile şi necazuri din zaveră", iar mănăstirea Stînişoara e schitul din „Mustafa Efendi ajunge Macarie monahul" — o altă povestire a scriitorului. După traversarea pîrîiaşului şi urcarea unui mic deluşor se ajunge la mănăstirea Stînişoara. Construită în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1744—1748), mănăstirea purta pe atunci numele de „Schitul din Nucet". În anul 1788, cu ocazia înfrîngerii austriecilor de către turci la Cozia, aceştia au prădat schitul. După această dată el este folosit ca adăpost pentru oi, de unde şi numele de Stînişoara, pe care-l primeşte mai tîrziu; în 1908 este restaurat, construindu-se actuala biserică din zid. Mai departe, poteca apucă spre est, pe lîngă un colţ de stîncă uriaş, numit Colţul lui Damaschin, în apropierea căruia se află peştera Haiducului. Trecînd pe lîngă cascada unui pîrîu de munte numită Sub Încuietori (apa cade de la o înălţime de cca 15 m), poteca urmează o cărare în serpentine, de unde se deschid privelişti minunate spre sudul Văii Oltului. Continuînd urcuşul, apar în faţă abruptul Bulzului, Copiţaua (numele provine de la asemănarea cu o căpiţă de fîn). Drumul pătrunde apoi spre un loc mai neted, unde se găseşte o bancă pentru drumeţii osteniţi. Cărarea se desfăşoară în continuare pe Muchia Vlădesei, printr-o pădure de pini, iar mai tîrziu spre Piatra Vlădesei. Coborînd şi urcînd din nou se ajunge la vf. Durducul, în apropierea cheilor Bulzului (de o mare frumuseţe). Pe partea stîngă se deschide prăpastia numită Scoaca Ursului, care coboară pînă la Cascada Urzicii de lîngă mănăstirea Stînişoara. În dreapta se află Chleanţul Bulzului, după care se înalţă, impresionant, Bulzul, ale cărui piramide din stînca formează cunoscuta Poartă a Vulturilor (numită aşa pentru că este accesibilă numai vulturilor). Ne găsim în apropierea vf. Ciuha Mică, către care duce un drum uşor, trecînd pe lîngă cabana Cozia; de aici drumul urcă printr-o pădurice de brazi, ajungînd pe cel mai înalt vîrf al Coziei (1677 m), de unde se deschide o frumoasă privelişte spre înălţimile munţilor Făgăraş, Ţara Loviştei şi sudul Văii Oltului. (Vîrful are două denumiri: Ciuha Mare sau Ciuha Neamţului. Ultima datează de pe vremea primului război mondial, cînd trapele germane instalaseră aici tunuri). Drumul durează aproximativ 5—6 ore. La înapoiere, mergînd pe acelaşi drum, revenim pe malul stîng al Oltului. În dreptul gării Turnu, la km 200 pe şosea, autoturismele turiştilor opresc adesea în dreptul unei mici construcţii moderne ce adăposteşte un bătrîn izvor care poartă denumirea ,,Fîntîna lui Cuza", în amintirea domnitorului Alexandru I. Cuza. despre care se afirmă că venea adesea în acest loc. Pe traseul căii ferate, nu departe, se găseşte o ridicătură stîncoasă, aflată în imediata apropiere a apei. Stînca este despărţită de trupul masiv al muntelui printr-o despicătură prin care se strecoară calea ferată. Este vorba de Masa lui Traian. Se spune că romanii, în încercarea lor de a forţa Valea Oltului spre nord (în direcţia cetăţilor dacice) au făcut această spărtură,

dar dîndu-şi seama că nu este singurul obstacol pe care-l vor întîlni în cale, au preferat să-l ocolească, alegîndu-şi ruta ce se abate la est de muntele Cozia. Locul mai poartă şi alte denumiri: „Masa lui Mircea'', ,,Masa lui Mihai Viteazul". Poetul Bolintineanu evocă această stîncă în una din cele mai frumoase poezii ale sale ,,Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul": „Ca un glob de aur luna strălucea Şi pe o vale verde oştile dormea; Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Şi pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă... Şi pictorul Theodor Aman s-a inspirat din această legendă în realizarea unei picturi ce poartă acelaşi titlu ca şi poezia lui Bolintineanu. Continuînd drumul pe malul stîng al apei, la ieşirea Oltului din defileu (aici ia sfîrşit culoarul îngust ce a început la km 206 îşi care se termină la km 198), ne aflăm în depresiunea Jiblea, a cărei suprafaţă se întinde pe 100 km2. Numaidecît după ieşirea din defileu, trecem pe la Bivolari, ruinele unui castru — Arutela — construit pe timpul împăratului Hadrian, în anul 138 e.n. Denumirea de Bivolari i-a venit de la fosta crescătorie de bivoli a mănăstirii Cozia. Izvoarele de apă caldă existente pe timpul romanilor au dispărut sub terasamentul de cale ferată, construită înainte de anul 1900. Numai în ultimii ani s-a reuşit să se recapteze un izvor cu apă caldă (32—35°), cu un debit mare. Traversînd Oltul pe malul drept (în acest loc transportul se face cu barca), la km 197 se află un important monument de artă religioasă: Mănăstirea Cozia (11 km de Gura Lotrului). Mănăstirea este aşezată la 360 m alt., într-un cadru pitoresc: în vecinătatea nemijlocită a Oltului (la 1 km depărtare de locul unde ies apele sale din strînsoarea defileului) şi la umbra muntelui Cozia. Şoseaua Sibiu-Rîmnicu Vîlcea (D. N. 7) trece pe lîngă poarta mănăstirii. Cu excepţia bolniţei, toate celelalte construcţii se află grupate în partea stîngă a şoselei. Multă vreme mănăstirea Cozia a avut în stăpînire mari întinderi de pămînt, dăruite de domnitorii Ţării Româneşti şi de marii boieri. Prin sec. al XV-lea, aşezămîntul Coziei avea 25 de sate, o mulţime de mori, iezere în bălţile Ialomiţei, bucurîndu-se totodată de privilegii comerciale, precum şi de dreptul de vamă la Cîineni (despre care s-a mai amintit). Data ctitoririi s-a aflat un timp în centrul unor neconcordanţe ce s-au datorat inscripţiei de pe piatra aflată deasupra intrării principale a bisericii, care indică anul zidirii 1300 (6809). În pronaosul lăcaşului se află înscrisă o altă dată: 1385 (6894). Cercetătorii au ajuns la concluzia că ambele inscripţii sînt greşit scrise. În realitate, mănăstirea Cozia a fost zidită între anii 1387— 1388, fiind sfinţită la data de 18 mai 1388. Se pare că lucrările de definitivare, respectiv zugrăvirea, au fost făcute mai tîrziu, în jurul anului 1391. În decursul vremii, mănăstirea a suferit diferite modificări, adăugiri, reparaţii, schimbări de destinaţie. După mai bine de 150 de ani de ia zidire lăcaşul a fost reparat de Neagoe Basarab (în 1517). După o altă perioadă de peste 250 de ani, voievodul Constantin Brîncoveanu adăuga faţadei dinspre vest pridvorul, ale cărui coloane poartă amprenta arhitecturii brîncoveneşti (coloane de piatra sprijinite pe căpiţele mari purtînd podoaba florilor de acant ş.a.). În anul 1846, domnitorul Bibescu şi-a propus să facă reparaţii temeinice aşezămîntului, dar lucrările începute au fost sistate datorită mişcării revoluţionare din 1848 (în acel timp chiliile călugărilor se aflau la intrarea în mănăstire). În anul 1879, Cozia era transformată în penitenciar. După primul război mondial, Comisia monumentelor istorice a întreprins o mare acţiune de restaurare (1927—1930). Cu acest prilej s-a urmărit îndepărtarea elementelor adăugate în decursul vremurilor. S-a păstrat pridvorul, construit de Brîncoveanu, el fiind considerat un element de o deosebită valoare arhitectonică. Între anii 1958 şi 1962 au avut loc vaste lucrări de consolidare şi restaurare a Coziei, cu scopul de a reliefa şi mai bine particularităţile acestui valoros monument de artă feudală religioasă. Mănăstirea Cozia este singurul lăcaş bisericesc din ţara noastră care şi-a păstrat — cu excepţia pridvorului, construit în 1707 — înfăţişarea originală. Planul trilobat al Coziei, asemănător cu al mănăstirilor Vodiţa (azi ruinată) şi Tismana, poate fi considerat un exemplu în acest sens. Tipul lăcaşului, precum şi elementele decorative vădesc influenţa bisericilor din valea Moravei (Serbia). Pe de altă parte, alternarea rîndurilor de cărămizi cu tencuielile, care reliefează un contrast cromatic pregnant, atestă influenţa bizantină. În sfîrşit, îmbinarea meşteşugită a elementelor constructive a dat naştere unui tip arhitectonic autohton, care a influenţat pe un întins spaţiu geografic arhitectura bisericilor din ţara noastră. Intrînd pe poarta mănăstirii, o alee îngrijită duce pînă în pridvorul bisericii, cu frumoase coloane de piatră sculptate în spirală, aparţinînd epocii brîncoveneşti. La intrarea în biserică, deasupra uşii din pronaos, se observă pisania ce cuprinde eroarea în legătură cu anul construcţiei aşezămîntului. Unul din cele două morminte din pronaos aparţine voievodului ctitor Mircea cel Bătrîn şi este acoperit cu o placa de marmură albă cu inscripţia: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în 1418". Placa originală a fost însă distrusă în timpul primului război mondial. Cercetările întreprinse în legătură cu mormîntul voievodului Mircea au permis să se constate că el a fost înmormîntat într-un

sarcofag de tip egiptean — unic în ţara noastră — ce imita forma corpului omenesc. Celălalt mormînt din pronaos aparţine mamei lui Mihai Viteazul, care după moartea năprasnică a fiului ei s-a călugărit sub numele de Teofana şi şi-a încheiat viaţa la Cozia. În naos, pe peretele din faţă, se remarcă tabloul votiv care-l înfăţişează pe Mircea împreună cu fiul său Mihail, amîndoi îmbrăcaţi în costume de cavaleri medievali. În mîini susţin o machetă a mănăstirii. Pictura actuală nu este cea originală. În anul 1707, paharnicul Şerban Cantacuzino realizează una nouă, care respectă în mare măsură pe cea veche. „Mircea apare aici tînăr, cu fruntea înaltă, ochi mari, nas energic, bărbia ascuţită. Privirea este deosebit de pătrunzătoare şi expresivă. Părul blond îi împodobeşte capul. Dincolo de elementul podoabei se poate remarca profilul unui mare conducător realist", exprimat la nivelul posibilităţilor artistice ale timpului. La ieşirea din biserică privirile sînt atrase de chenarele ferestrelor, care datează de pe timpul lui Mircea, fiind doar alungite pe timpul lui Brîncoveanu. Rozetele sînt tot de pe vremea lui Mircea. De o deosebită valoare arhitectonică este turla mare a bisericii. Aşezată pe pereţii bazei pătrate, turla este formată din douăsprezece laturi, străbătute de ferestre înalte şi înguste, ce asigură pătrunderea luminii în interiorul lăcaşului. Crucea de pe turlă, cu globuri aurii, are trei braţe, ceea ce constituie un semn că lăcaşul este o ctitorie domnească. Lîngă biserică, în partea dreaptă, se află havuzul cu apă, construcţie aparţinînd epocii brîncoveneşti. Clădirile din jurul bisericii, printre care şi actualele chilii, au suferit de-a lungul vremii multe modificări. Cea mai importantă aparţine epocii brîncoveneşti, a cărei amprentă se poate vedea şi acum. În aripa sudestică a mănăstirii se găseşte micul muzeu al Coziei, amenajat în aşa-numitul Cerdac al lui Mircea. Printre obiectele expuse sînt diferite tipărituri bisericeşti (o evanghelie românească din 1682, tipărită la Bucureşti, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, tipărită în Polonia ş.a.), într-o vitrină este expusă haina bisericească a fostului stareţ al mănăstirii, revoluţionarul Popa Şapcă. Pe unul din pereţi, sub un strat gros de tencuială, a fost descoperită prima stemă a Principatelor Unite. Prin fereastra cerdacului ce dă spre Olt se văd zidurile vechi ale mănăstirii, despre care vorbeşte Grigore Alexandrescu în „Umbra lui Mircea la Cozia": „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc." Tot în această parte a mănăstirii se află paraclisul lui Mihnea Turcitul (construit în 1583), ale cărui faţade sînt ornamentate cu benzi de cărămidă aparentă, ce alternează şi cu alte tencuieli. Paraclisul dintre latura nordică a mănăstirii, numit al lui Brîncoveanu, este construit în 1710. Părăsind mănăstirea şi traversînd şoseaua, urcăm spre biserica bolniţei, interesant monument de arhitectură bisericească, construit în 1542, pe timpul voievodului Radu Paisie. De proporţii reduse (12 m lungime şi 4 m lăţime), lăcaşul aproape nu-şi are egal în ţară în ce priveşte liniile arhitectonice. El aduce în arhitectura vremii o notă nouă, originală atît prin seria de firide lungi şi înguste, cît şi prin măiestria cu care sînt potrivite proporţiile diferitelor părţi componente ale monumentului. Între zidurile Coziei au trudit mulţi caligrafi care, copiind diferite lucrări („Istoria asediului Vienei", „Istoria luării Ţarigradului", „Istoria risipirii Ierusalimului" ş.a.), au contribuit la răspîndirea cuvîntului scris. În 1818 mănăstirea adăpostea o şcoală Existenţa unei biblioteci este de asemenea confirmată. Asupra lăcaşului mănăstiresc de la Cozia şi-au îndreptat atenţia mulţi fruntaşi ai literaturii române. Grigore Alexandrescu şi Ion Ghica, care au întreprins o călătorie pe Valea Oltului în anul 1842, au poposit între zidurile mănăstirii. Dînd frîu liber imaginaţiei sale, poetul Gr. Alexandrescu a evocat marea personalitate a lui Mircea cel Bătrîn, ctitorul Coziei, în vestita poezie „Umbra lui Mircea la Cozia". Acelaşi autor, în cunoscutul „Memorial de călătorie", rezervă Coziei un capitol aparte. Pe de altă parte, Ion Ghica, în „Amintiri despre Grigore Alexandrescu", arată cum a călătorit — „din schit în schit de la Cozia pînă la Tismana" — împreună cu prietenul său Gr. Alexandrescu. În anul 1860, Cozia este vizitată de arheologul şi scriitorul Alexandru Odobescu, în cadrul unei călătorii mai vaste pe care o întreprinde (însoţit de un grafician şi de soţia sa Saşa). Un alt poet şi scriitor, Alexandru Vlahuţă, vizitează mănăstirea Cozia pe la sfîrşitul secolului trecut. Ca urmare, în reportajul său de înaltă ţinută literară „România Pitorească" scriitorul reliefează rolul Coziei de „cetate de pază şi ocrotire în zile de primejdie". Tot el arată, reproducînd spusele unui călugăr bătrîn, că mănăstirea ar avea ieşiri secrete de care se făcea uz în caz de primejdie. Alţi poeţi români, ca George Coşbuc. George Topîrceanu, Ion Pilat, impresionaţi de. frumuseţea mănăstirii şi măreţia peisajului, le-au evocat în versurile lor. DE LA COZIA LA RÎMNICU VÎLCEA Înainte de a ajunge la următoarea localitate de pe traseu — Călimăneşti—Căciulata — ne întîmpină pe partea dreaptă a şoselei un motel elegant, iar pe partea stîngă a şoselei, la cîteva sute de metri

de motel, chiar pe malul Oltului, întîlnim un camping modern. În continuare. drumul întîlneşte, după o scurtă curbă a şoselei, localitatea Căciulata (km 194), care împreuna cu Călimăneştiul şi alte aşezări mai mici formează o singură unitate administrativă şi balneo-climaterică: oraşul Călimăneşti. Căciulata se află la 2 km de Cozia, iar Călimăneştiul la 1.5 km de Căciulata. Aşezat în partea sudică a Carpaţilor Meridionali, la 45° 15' latitudine nordică şi 24°15' longitudine estică, la 260 m alt., Călimăneştiul este prima localitate importantă după ieşirea Oltului din defileu. Localitatea se întinde, cu aproximaţie, 6 km pe direcţia nord-sud şi 4 km est-vest. Se învecinează la nord şi nord-est cu dealul Păuşei (pe partea stîngă a Oltului) şi unele ramificaţii ale munţilor Căpăţînii (pe partea dreaptă a rîului); la est — cu dealurile Jardei şi Viilor; la sud —-cu dealul Lăstunul (pe partea stîngă a Oltului); la sud-vest — cu dealul Manga, iar la vest cu dealurile Naşa, Podişor, Băilor, Căciulatei. Din punct de vedere turistic. oraşul Călimăneşti-Căciulata prezintă un dublu interes: pe de o parte constituie o importantă bază de plecare spre diferite puncte pitoreşti (Cozia, Gura Lotrului etc.), iar pe de altă parte este aşezat el însuşi într-un frumos cadru natural, foarte apreciat de vizitatori. Castrele de la Bivolari, pe de o parte, iar mai tîrziu unele hrisoave care vorbesc de numele unor domnitori, printre care de al lui Matei Basarab, sînt indicii că aşezarea este foarte veche. Sînt amintite şi unele paşale şi bei ce foloseau apele tămăduitoare ale Călimăneştiului (probabil şi ale Căciulatei). Denumirea de Călimăneşti, potrivit unei povestiri transmise oral, ar veni de la Cîmpul lui Căliman, pe care este aşezat astăzi oraşul şi unde înainte păşteau vitele. Dar în acelaşi timp trebuie menţionat că sub această denumire — de Călimăneşti — figurează şi în hrisovul lui Mircea cel Bătrîn din 1388. Se spune că efectul curativ al apelor ar fi fost observat mai întîi la vite, după care l-au aplicat şi păstorii (astfel de legende au o circulaţie mai largă, pentru că le întîlnim şi la alte localităţi balneare) Cert este că aşezarea Călimăneşti figurează pe harta întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino (1700). Cele dintîi notaţii istorice asupra localităţii le întîlnim în tratatele doctorilor Episcopescu (1837) şi Fătu (1874), care au descris pentru prima dată valoarea terapeutică a apelor de aici. Medicul francez Caillot care a întreprins pe vremuri o călătorie de studii în Ţara Românească, a publicat în ,,L'Union medicale" un articol în care se referă la proprietăţile curative ale apei de la Călimăneşti. Un timp staţiunea este exploatată (în condiţii rudimentare) de către călugării de la Cozia. După secularizarea averilor mănăstireşti, ea trece în grija Ministerului de domenii. Din anul 1910, staţiunea este concesionată pe timp de 50 de ani societăţii capitaliste „Călimăneşti-Govora". Adevărata punere în valoare a acţiunii terapeutice a apelor de aici, precum şi a posibilităţilor de reconfortare are loc numai după 23 August 1944. Aflată în zona unui climat continental, cu particularităţile ce decurg din poziţia sa geografică specifică, staţiunea se bucură de un mare prestigiu îndeosebi pentru apele sale, recomandate în tratamentul multor boli (ulcere duodenale, rinichi, reumatice ş.a.). În instalaţiile balneare, înzestrate cu aparatură modernă, se aplică tratamente de fizioterapie; există de asemenea o sală de cultură fizică medicală. Staţiunea prezintă interes şi din punct de vedere turistic, într-un frumos parc, loc de atracţie pentru vizitatori, se înalţă clădirea impunătoare a pavilionului central, construit la sfîrşitul secolului trecut în stil baroc. Vile cochete, ca „1 Mai" şi „Vila Florilor" (ultima construită după modelul vilei din Capri a scriitorului Axel Munthe), sporesc farmecul staţiunii. Izvorul de la Căciulata, aflat într-un cadru pitoresc, pe o terasă din vecinătatea Oltului, în partea stîngă a şoselei, constituie de asemenea un punct de atracţie. Ostrovul — o insulă a Oltului, legată de Călimăneşti printr-un pod de beton — dă un deosebit farmec staţiunii. În Ostrov se află o plajă, un parc, precum şi o mică bisericuţă, despre a cărei existenţă pomenesc hrisoave dinainte de anul 1500. Actuala biserică este ctitoria lui Neagoe Basarab, zidită în anii 1521—1522 şi pictată în anul 1707. Se spune că în acest schit s-a călugărit mama lui Mihai Viteazul Un mic ponton traversează la scurte intervale Oltul, înlesnind trecerea pe malul său stîng. La capătul sudic al Ostrovului (care privit de sus are forma unui vapor) este un restaurant. Peste dealuri, la cca 4 ore de mers pe jos spre vest, se află mănăstirea Frăsinei, aşezată în mijlocul unei păduri seculare. A fost întemeiată în anul 1710 şi mărită în a doua jumătate a secolului trecut de episcopul Calinic. Informaţii turistice: Agenţia de voiaj C.F.R. (sezonieră), bd. Lenin nr. 32; Agenţia O.N.T. (care organizează excursii spre diferite puncte de interes turistic), bd. Lenin. Loc de parcare pentru autoturisme: vizavi de restaurantul „Călimăneşti". Halta Călimăneşti-Căciulata, dincolo de Olt, accesibilă cu pontonul de la Ostrov sau pe podul de la Jiblea. Legătura dintre Călimăneşti, Jiblea şi Căciulata se face cu ajutorul unei curse locale regulate, cu autobuzul. La ieşirea din Călimăneşti şoseaua trece pe lîngă podul ce duce la Jiblea, iar calea ferată se învecinează nemijlocit cu satul Jiblea. Se afirmă că aici ar fi existat un castru roman. Unele menţiuni documentare scot în relief faptul că dintre locuitorii Jiblei se recrutau în evul mediu paznicii funiilor celor ce coborau în ocnele de sare. Spre sud, în continuare, drumul se desfăşoară astfel: pe şoseaua asfaltată spre Rîmnicu Vîlcea (care urmează neabătut malul drept al Oltului) şi pe calea ferată, ce şerpuieşte la început pe malul stîng, iar înainte de a intra în Rîmnicu Vîlcea (în apropiere de halta Bogdăneşti) trece pe malul drept. Depresiunea Jiblea pe care o străbatem are la început o deschidere largă, ce se strîmtează pe

parcurs. Pe dreapta se înalţă dealul Manga (776 m), iar pe stînga dealul Lăstunul (sub 600 m). Ne apropiem (pe şosea) de satul Bogdăneşti (la 9 km de Călimăneşti), apoi Bujoreni (4 km), cu importante livezi de pomi fructiferi. Pe partea dreaptă a şoselei, pe un mic deal, la intrarea în Rîmnicu Vîlcea se află biserica Cetăţuia, la care se poate ajunge pe un drum în serpentină. Acest loc a constituit cîndva scena răfuielii boierilor din Ţara Românească cu Radu de la Afumaţi, ginerele lui Neagoe Basarab. Urmărit, Radu de la Afumaţi, împreună cu fiul său, s-a îndreptat spre Oltenia, unde spera să găsească adăpost la boierii Craioveşti. Ajunşi însă de urmăritori, ei s-au refugiat în biserică, unde au fost ucişi. După această crimă, petrecută în anul 1529, biserica a fost arsă, zidindu-se mai tîrziu o alta (după unii istorici în anul 1680). Arhitectura lăcaşului actual este simplă, cu unele elemente ale stilului armenesc. În interior se pot vedea picturi restaurate de pictorul Gh. Tăttărescu la sfîrşitul secolului trecut. De pe această înălţime se deschide o frumoasă perspectivă asupra regiunii înconjurătoare. Dincolo de Olt se vede satul Malul Alb, numit aşa din cauza cenuşii de culoare albă depusă în urma unor uriaşe explozii ce s-ar fi produs în neogen (acum 18 milioane de ani). Tot pe malul Oltului se poate distinge silueta Complexului de industrializare a lemnului din Rîmnicu Vîlcea ş.a. PRIN RÎMNICU VÎLCEA RÎMNICU VÎLCEA (LA 18 km DE CĂLIMĂNEŞTI) Scurtă prezentare geografică şi turistică. Aşezat pe malul drept al Oltului, oraşul se găseşte în zona de contact între Subcarpaţii getici şi Podişul Getic (230 m alt.), pe o terasă înclinată, la poalele dealului Capelei, în apropierea confluenţei Oltului cu pîrîul Olăneşti. Rîmnicu Vîlcea — capitală de judeţ — este un important centru administrativ, economic şi cultural, şi în acelaşi timp o localitate climaterică şi turistică. Oraşul este un însemnat nod de artere de circulaţie rutieră şi feroviară, care duc spre importante centre de interes turistic (Olăneşti, Ocnele Mari, Horezu, Govora, Drăgăşani. Piteşti, Curtea de Argeş şi Valea Oltului). Rîmnicu Vîlcea se bucură de o climă blîndă, plăcută, datorită aşezării sale — în zona subcarpatică — care-l fereşte de asprimea iernii şi de arşiţele lunilor de vară. Faptul era cunoscut şi în trecut: cînd era bolnav, Pătraşcu cel Bun venea la Rîmnic, ,,la aer". Date din trecutul oraşului. Anul precis al fondării oraşului nu este cunoscut. Istoricul Xenopol susţine că ar fi fost întemeiat în sec. al VI-lea e.n. Cert este că exista pe timpul voievodului Mircea cel Bătrîn, care, în hrisovul domnesc din 20 ianuarie 1388, menţionează că este scris „în oraşul domniei mele numit Rîmnic". Numele oraşului ar veni — după unii autori — de la apa ce curge în vecinătatea sa (Olăneştiul sau Oltul), bogată în peşte. Cuvîntul de origine slavă „rîba" — peşte — a evoluat în „rîbnic" — apă bogată în peşte, pentru ca, în sfîrşit, prin înmuierea lui „b" să se ajungă la actuala denumire („rîmnic"). Prin 1599 au trecut pe aici, mergînd spre nord, o parte din armatele lui Mihai Viteazul, sub comanda banului Udrea şi a fraţilor Buzeşti. Oraşul a fost adesea trecut prin focul războaielor pe care turcii le purtau cu austriecii. La răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821) au luat parte mulţi panduri originari din judeţul Vîlcea, care s-au retras aici după insuccesul mişcării. În anul 1848, lîngă Rîmnicu Vîlcea şi-a stabilit tabăra generalul revoluţionar Magheru. În timpul luptei pentru Unire, locuitorii oraşului au ţinut adunări în care îşi afirmau adeziunea pentru Unirea Principatelor. Anul 1907 a avut răsunet şi în această parte a ţării. Din punct de vedere cultural, oraşul a cunoscut relativ de timpuriu o importantă activitate, care s-a concretizat prin numeroase copieri, caligrafieri de cărţi şi tipărituri bisericeşti, de istorie („Istoria Ţării Româneşti", „Divanul" lui D. Cantemir, „Cronica slovenilor", în 1718), manuale didactice (Aritmetică, Trigonometria) ş.a. Cel care a făcut să strălucească luminile vieţii culturale la Rîmnic a fost Antim Ivireanu, originar din Gruzia (Asia Mică), care a ajuns episcop de Rîmnic. În tipografia înfiinţată în 1705, Ivireanu a tipărit zeci de cărţi în limba română şi ediţii bilingve. Hîrtia necesară tipăriturilor era furnizată de „moara de hîrtie" de la cătunul Olteni (la cîţiva kilometri de Rîmnicu Vîlcea). Tipăriturile ieşite din teascurile de la Rîmnic au avut o largă circulaţie în sec. al XVIII-lea. O cercetare ulterioară întreprinsă de bibliograful Alexandru Hodoş a stabilit pe la sfîrşitul secolului trecut că ele au ajuns în zeci de localităţi din Ardeal, Moldova şi Muntenia. La Rîmnicu Vîlcea au trudit mulţi cărturari şi printre manuscrisele Academiei R.S R. pot fi întîlnite şi operele lor. Trecutul economic al oraşului este indisolubil legat de condiţiile sociale şi tehnice ale vremii. Industria se limita acum cîteva secole la moara mănăstirii Cozia (poate şi altele pe care le puneau în mişcare apele Oltului). Poziţia sa de loc de trecere pe drumul ce lega Transilvania de Ţara Românească i-a favorizat dezvoltarea. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea Rîmnicu Vîlcea se află alături de alte oraşe ale Ţării Româneşti, la un nivel ridicat de dezvoltare economică. La aceasta a contribuit desigur faptul că în sec. XVII—XIX nu cîmpia era principala producătoare de cereale (în mare parte acoperită de păduri sau necultivată), ci regiunile de deal. Cu timpul, o dată cu dezvoltarea celorlalte regiuni, Rîmnicu Vîlcea îşi păstrează avantajul de staţiune climaterică. Dar dezvoltarea oraşului a bătut multă vreme pasul pe loc,

pentru ca în ultimii ani Rîmnicu Vîlcea să capete un contur nou, modern, prin construirea unor importante unităţi industriale, printre care Complexul de industrializare a lemnului, Fabrica de mobilă ,,8 Martie", Fabrica de materiale de construcţii etc. Desigur că toate acestea s-au realizat şi datorită resurselor de materii prime de care dispun solul şi subsolul din apropierea oraşului (petrol, gaze, sare, piatră,, lemn etc.). Obiective turistice. Pornind de la gară pe bulevardul Tudor Vladimirescu, pe partea stîngă este (1) grădina publică, loc de odihnă şi plimbare, dar şi de vestigii istorice. În acest loc a existat, pe timpul lui Pătraşcu cel Bun şi mai tîrziu în perioada domniei lui Mihai Viteazul, o cetate. Zidurile ce împrejmuiesc grădina (din cărămidă subţire şi bolovani de rîu), susţinute pe alocuri de contraforturi, sînt o dovadă a vechimii lor. Se spune că în partea sudică ar fi funcţionat o moară de apă. (2) „Crucea mişeilor", aşezată iniţial în alt loc, a fost făcută din ordinul domnitorului Mihnea Vodă în amintirea celor morţi de ciumă, în sec. al XVI-lea. Ulterior a fost mutată şi aşezată în dreptul bisericii din faţa parcului. Continuînd drumul în direcţia dealului Capelei, trecem pe lîngă (3) Palatul Culturii, care adăposteşte astăzi sediul casei de cultură. Bulevardul Tudor Vladimirescu se termină în dreptul scărilor ce duc spre (4) dealul Capela, unde se află monumentul închinat eroilor din Războiul pentru Independenţă din anul 1877. Trecem printr-un parc alei cărui alei ne poartă spre bufetul „Capela", de unde se deschide o frumoasă perspectivă asupra întregului oraş. Coborînd de pe dealul Capela şi urmînd apoi str. Argeş, la nr. 35 se poate vizita (5) Muzeul de istorie şi etnografie, care cuprinde exponate în legătură cu Valea Oltului şi regiunile învecinate pe diferite perioade: fragmente de ceramică, vase, diferite obiecte casnice şi de podoabă etc. Un deosebit interes îl prezintă descrierea sugestivă a milenarei ocupaţii a olăritului din zona Rîmnicu Vîlcea, în cadrul căreia se află din cele mai vechi timpuri centrele de olărit Dăeşti, Slătioara, Horezu şi Buda Vlădesii, care păstrează în acest domeniu elemente tradiţionale, îndreptîndu-ne spre partea centrală a oraşului, la întretăierea străzilor V. I. Lenin şi Mihai Bravu se află (6) Biserica Cuvioasa St. Paraschiva, interesant monument istoric, a cărui temelie a fost pusă în 1557 de către Pătraşcu cel Bun. Lăcaşul, terminat pe vremea lui Mihai Viteazul, are forma de navă cu altar poligonal în exterior. De un deosebit interes sînt picturile care, cu toate că aparţin unei epoci mai noi, nu sînt mai puţin lipsite de importanţă. Tablourile votive îi reprezintă pe ctitorii: Pătraşcu cel Bun şi Mihai Viteazul. Mergînd mai departe spre partea sudică a oraşului, pe str. Barbu Ştirbei, la nr. 18, se află casa memorială Anton Pann. Aici a locuit scriitorul, în perioada cînd era profesor de muzică în oraş şi cîntăreţ la strana Episcopiei din Rîmnicu Vîlcea. Pe drumul spre Olăneşti, pe malul pîrîului Olăneşti, se găseşte parcul Zăvoi, un frumos loc de odihnă şi recreare. Statuia lui Barbu Ştirbei atrage atenţia asupra faptului că parcul a fost înfiinţat din iniţiativa domnitorului Barbu Ştirbei, care prin „opisul domnesc a hotărît facerea grădinei pentru preumblarea obştească". Un obelisc aminteşte şi el de începuturile grădinii. În fundul parcului, înspre malul pîrîului Olăneşti, este o mică rezervaţie de animale, printre care cerbi şi căprioare. Nu departe se află şi o plajă, iar în faţa parcului — o staţie de autobuze. DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA OLĂNEŞTI O primă rută turistică importantă pleacă din Rîmnicu Vîlcea spre Olăneşti (20 km). Drumul spre staţiune poate începe: a) de la gara Rîmnicu Vîlcea; b) de la autogara D.G.T.A. din str. Tudor Vladimirescu nr. 18 (21 km pînă la Olăneşti); c) de la staţia „Zăvoi" (20 km pînă la Olăneşti-Băi). De la Căminul staţiunii din str. Gării nr. 8 pleacă de asemenea curse speciale gratuite pentru cei veniţi la Olăneşti cu bilet de odihnă. Autobuzele circulă minorele 5 şi 23. Şoseaua asfaltată spre Olăneşti străbate o zonă pitorească, trecînd prin comunele Vlădeşti (6 km), Olga Bancic (9 km), apoi Păuşeşti-Măglaşi (12 km). Se pare că ultima denumire vine de la muncitorii ce scoteau sarea cu sacul din saline, cărora li se spunea „măglaşi". Urmează Valea Cheii (14 km), o aşezare la confluenţa pîrîului Cheia cu rîul Olăneşti. (De la şoseaua asfaltată Rîmnicu Vîlcea-Olăneşti şi pînă la satul Cheia sînt 4 km pe un drum neasfaltat. Ambele rîuri — Cheia şi Olăneşti — îşi trag apele din munţii Căpăţînii. Urmînd acest drum se poate vizita pitorescul sat submontan Cheia, iar de aici, pe un drum forestier, se ajunge pe culmile munţilor Căpăţînii. Masivul Buila este vizibil din Cheia.) După Olăneşti— sat (17 km), se intră în Olăneşti-Băi (20—21 km). Staţiunea este situată în cadrul unei zone naturale pe care geologii şi geografii o numesc „regiunea Olăneşti-Cheia". Ea se află pe cea de a treia treaptă a înălţimilor ce coboară dinspre nord-vest. Prima treaptă o formează piscurile Vioreanu (1 890 m), Albul (1 809 m) şi Piatra (1 532 m), a doua este o zona înaltă de 1000-1 160 m alt. pe care se află satele Gurguiata, Comanca ş.a., şi apoi urmează treapta a treia, o zonă joasă de 480-800 m alt., în cadrul căreia este aşezat Olăneştiul. Ferită de vînturi, staţiunea are o climă blîndă, ceea ce o face accesibilă în cursul întregului an. Prima menţiune despre Olăneşti o întîlnim în legătură cu statornicirea unui hotar de către boierul Drăghici Olănescu, în anul 1737. Un document din 1760 aminteşte despre importanţa curativă a apelor de la Olăneşti. 70 de ani mai tîrziu se fac primele analize ale apelor de aici şi încet-încet se înfiripă o mică staţiune. În anii care urmează se efectuează alte analize ale apelor ce izvorăsc în număr mare (în 1837 de către dr. Episcopescu, în 1853 de către chimiştii Poenaru şi Marin, apoi în 1869 de către chimistul Bernard

Landway ş.a.). Cel care depune multă stăruinţă în popularizarea efectelor curative ale izvoarelor de aici este clucerul Toma Olănescu. În anul 1870 vine la Olăneşti dr. Carol Davila, însoţit fiind şi de elevii Şcolii de medicină din Bucureşti. În anul 1895, mica staţiune trece printr-o grea încercare: o ploaie torenţială şi apele furioase ce-o însoţesc duc la vale cele cîteva construcţii existente. Refacerea care a urmat a fost mult îngreuiată de munca de îndepărtare a pămîntului ce astupase izvoarele. Cu toate calităţile apelor, care rivalizează cu cele ale unor staţiuni renumite de peste hotare (Hali, Wiesbaden, Baden, Aix-la-Chapelle, Aix-les-Bains ş.a.), abia după 23 august 1944 s-au întreprins lucrări de modernizare prin mărirea capacităţii staţiunii şi sporirea debitului izvoarelor. În vecinătatea locului unde opresc maşinile se află (1) parcul Unirii, un plăcut loc de recreare, pe malul rîului Olăneşti. În apropiere se află şi diferitele unităţi de deservire turistică (O.N.T., Poştă, Agenţie de voiaj C.F.R. ş.a.). Traversînd micul pod peste pîrîu şi urcînd o uşoară pantă, apare vestita (2) bisericuţă din Albac, a cărei înfăţişare contrastează cu restul clădirilor. Turnul şi acoperişul înalt din lemn poartă amprenta construcţiilor bisericeşti specifice Ardealului, într-adevăr, biserica este din Albac. Se poate pune întrebarea: cum a ajuns această biserică la Olăneşti ? Istoricul de la intrare ne spune că în acest lăcaş a ascultat Horia cuvîntările călugărului revoluţionar Sofronie de la Cioara. Ulterior, construindu-se în Albac o biserică mai mare, din zid, acest lăcaş a fost mutat lîngă Piteşti, în anul 1907, iar de aici la Olăneşti. Pictura din interiorul lăcaşului păstrează maniera bisericilor maramureşene. Tot aici se pot vedea trei icoane de tîmplă originare din Albac. Un membru al familiei Olănescu a ridicat, în 1718, casa Bădescu, care a suferit modificări de-a lungul vremii (partea dinspre nord a fost adăugată în anul 1920). (3) Izvoarele staţiunii sînt grupate astfel: cele cu nr. 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14 — pe malul drept al rîului Olăneşti, iar cele cu nr. 3 şi 5 — pe malul stîng. Izvorul nr. 24, aflat tot pe malul drept, dar la o distanţă de aproximativ 1 km de centrul staţiunii, se bucură de o bună reputaţie pentru efectele sale curative în tratarea bolilor de rinichi, ficat şi colecistită. Renumele său a trecut dincolo de hotarele ţării. În general, mulţimea izvoarelor şi marea varietate a elementelor mineralizate pe care le conţin permit folosirea apelor atît pentru băut, cît şi pentru băi. Localitatea Olăneşti-Băi constituie o bază de plecare spre mai multe puncte de interes turistic. Astfel, urmărind drept obiectiv final vf. Stogu (1049 m) — situat înspre nord-vest de Olăneşti — se pot străbate următoarele trasee turistice: valea pîrîului Olăneşti, pe malul căruia se defăşoară un drum la început asfaltat (pînă la Izvorul nr 24), iar apoi pietruit, continuat de unul forestier, care se sfîrşeşte după cabana forestieră Mînzu. Dacă se urmează acest traseu, se pot atinge următoarele puncte de interes turistic: (1) la capătul nordic al Olăneştiului se desprinde o potecă ce duce spre Piatra Scrisa (la 1,5 km nord-est de localitate). Revenind la drumul de la care ne-am abătut, întîlnim (2) Izvorul nr. 24, renumit pentru acţiunea tămăduitoare a apelor sale; apoi, aruncîndu-ne privirile spre înălţimile de pe malul stîng al Olăneştiului, observăm casele aşezărilor (3) Pietrişu şi Comanca (unde se află un schit ce datează din anul 1736), spre care se abate un drum din valea pîrîului Olăneşti La aproximativ 4 km depărtare de Olăneşti întîlnim Podul Rărită, la confluenţa pîrîului Olăneşti cu pîrîul Rărită (i se mai spune şi podul Cîinelui). Drumul pe care mergem străbate o zonă de exploatări forestiere, cu drumuri de acces spre masivele păduroase, funiculare etc. Undiţele sau căutatul pe sub pietre dezvăluie pescarilor amatori bogăţiile piscicole ale pîrîului Olăneşti (păstrăv, boiştean etc.). În continuare, după ce trecem de cabana forestieră Mînzu, după aproximativ 1½ oră de mers, ajungem la (4) Lacul Folea, zăgăzuit de un baraj pe care harnicii lucrători forestieri îl folosesc pentru transportul materialului lemnos. Urmînd un drum de pe marginea de jos a lacului, după care traversăm pîrîul Folea, ne continuăm calea spre obiectivul propus — vf. Stogu. Un alt traseu, ce porneşte de asemenea din localitatea Olăneşti-Băi, se desfăşoară din dreptul izvoarelor nr. 7, 8, 9, 10 ş.a. şi ne poartă spre vest, trecînd mai întîi prin (1) satul Tisa. Mergem pe o potecă lată care urcă pînă la locul denumit ,,La peşteri". O bancă din apropiere serveşte pentru un scurt popas de reconfortare. Încă un efort şi sîntem la periferia satului Tisa. La intrarea în sat ne întîmpină o fîntînă cu apă rece şi bună la gust. Drumul pe un teren frămîntat duce spre o altă aşezare: (2) Gurguiata. Prezenţa apei la 700 m alt. explică existenţa aşezărilor omeneşti la astfel de altitudini. Pînă la Gurguiata sînt cca 2 ore de mers. Aici se poate vizita (3) schitul Bradu, construit în anul 1784 pe locul unui schit mai vechi din lemn. Cu toate acestea, în forma sa actuală, construcţia păstrează forma şi pictura originale. Trebuie observat că drumul pe care-l urmăm este un traseu de creastă, ce se desfăşoară între două văi: la vest — valea pîrîului Olăneşti (pe caro am avut prilejul s-o cunoaştem) şi la est — valea pîrîului Cheia, pe care ne putem înapoia spre Olăneşti. În continuare, drumul pe care-l străbatem ne poartă spre puncte cu denumiri sugestive: Piatra Tăiată, Genunchiul Calului s.a. şi — în final — (4) la vf. Stogu, care ne impresionează prin uriaşul său trup calcaros. De aici putem coborî spre (5) cheile Recea, situate în partea dinspre sud a vf. Stogu, un loc deosebit de pitoresc — opera apelor Cheia şi Căprăreasa. Putem reveni la Olăneşti urmînd firul pîrîului Cheia. În drum vom întîlni (6) schitul Iezer, situat pe locul unei vechi ctitorii a doamnei Chiajna, din anul 1545. De asemenea, traseul nostru vă întîlni şi pitorescul sat submontan (7) Cheia, despre care s-a amintit la început şi unde se află un interesant schit, cu picturi originale exterioare ce datează din anul 1720. Părăsind satul Cheia, cu numeroasele sale izvoare, vom reveni la şoseaua asfaltată Rîmnicu Vîlcea — Olăneşti.

DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA OCNELE MARI ŞI OCNIŢA Ocnele Mari şi Ocniţa se află la o depărtare de 12 km de Rîmnicu Vîlcea. Drumul se face mai întîi pe D.N.64, iar la km 195 şoseaua se ramifică, de aici desprinzîndu-se D.N.67 spre Ocnele Mari. Curse regulate de autobuze D.G.T.A. fac legătura între Rîmnicu Vîlcea şi Ocnele Mari şi Ocniţa. Drumul de la Rîmnicu Vîlcea trece prin apropierea dealului Troianul (în dreapta). Legenda spune că pe cîmpul întins din apropiere ar fi staţionat armatele împăratului Traian în timpul războaielor cu dacii, de unde i-ar fi venit şi denumirea. Un alt eveniment ce a avut loc aici (de astă dată istoriceşte dovedit) este legat de revoluţia de la 1848, cînd generalul revoluţionar Magheru şi-a cantonat trupele pe cîmpul de la Troianul. Şoseaua continuă apoi la vest de Uzina de produse sodice Govora (D.N.64 — spre Drăgăşani — trece prin faţa uzinei). Drumul spre Ocnele Mari (şoseaua asfaltată) străbate un teren uşor ondulat, cu frumoase livezi. Localităţile Ocnele Mari şi Ocniţa se află la o altitudine de 310 m, într-o regiune pitorească, ferită de curenţi datorită dealurilor ce o înconjură (unele din ele cu aspect albicios din cauza depunerilor de cenuşă vulcanică). Importanţa şi specificul locului pe care sînt aşezate staţiunile sînt legate de prezenţa unor straturi de sare ce se află uneori la adîncimi nu prea mari. Exploatarea sării s-a făcut în aceste locuri încă de pe timpul romanilor, apoi pe vremea lui Mircea cel Bătrîn. Ocnele Mari figurează pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino (1700), unde era trecută, din eroare, pe malul stîng al Oltului, sub denumirea de „Minera grande di sale". Datorită acestei bogăţii, localitatea şi-a păstrat o anumită autonomie (pînă în sec. al XVIII-lea), de care s-a bucurat în trecut şi un alt oraş — Cîmpulungul. Importanţa sării sub aspect alimentar şi economic a fost adesea subliniată de diferiţi autori. Faptul era destul de binecunoscut şi în trecut. Referindu-se la o cetate construită de Mircea cel Bătrîn, fiul său Vlad Dracu, dorind să arate costul ei ridicat, spune: „Nici o piatră din acest castel nu e care să nu îl fi costat pe tatăl meu cît un bolovon de sare". Important este că această sare nu se obţinea cu uşurinţă. O mărturiseşte Paul de Alep, care l-a însoţit pe Macarie al Antiohiei într-o călătorie prin Ţara Românească (1653—1658). El scrie: „Metoda de tăiere a sării se face cu multă muncă. Ei — lucrătorii — sapă adînc pînă ce dau de sare. Noaptea se taie acest mineral, iar ziua se scoate la suprafaţă. Fiecare piatră e o bucată mare, în greutate de cca 200—300 oca". Tot de la Ocnele Mari pornea pe vremuri unul din vestitele „drumuri ale sării" (care coincidea pe unele porţiuni ale sale cu „drumul oilor" ce ducea spre Cîmpia Dunării). Vechile saline se află în apropiere de Ocniţa, la aproximativ 2 km depărtare de Ocnele Mari. Ele nu mai funcţionează, nefiind corespunzătoare procedeelor moderne. În locul lor au fost instalate sonde (care se pot vedea pe partea dreaptă a şoselei), cu ajutorul cărora se extrage sarea din adîncurile pămîntului şi se pompează pe conducte la Uzina de produse sodice Govora. Existenţa sării în subsolul acestor locuri a deschis şi calea spre înfiinţarea unei staţiuni balneare cu instalaţii pentru băi sărate, concentrate (apele ating o concentraţie de 250 g la litru). Cu o vechime de peste 67 de ani, staţiunea dispune de numeroase vile, o plajă cu 120 de cabine, un parc etc. Pavilionul de băi a luat fiinţă în 1900. Eficacitatea apelor este folosită pentru tratarea bolilor de femei, boli de piele, anemii etc. După unele cercetări de dată recentă, în apropierea Ocniţei ar fi existat vestita aşezare dacică Buridava de sub stăpînirea lui Burebista (70—40 î.e.n.) şi mai tîrziu de sub aceea a temutului rege dac — Decebal (87—106 e.n.). Obiective turistice. Printre locurile şi monumentele ce prezintă interes se pot cita: (1) parcul şi plaja staţiunii, situate pe malul unui lac sărat, alimentat de patru izvoare (cu o temperatură de 12—15°C). (2) Biserica din Teica (sat ce face parte din comuna Ocnele Mari) este o ctitorie din 1726, cu picturi din aceeaşi perioadă. (3) În apropiere de Ocniţa, în satul Lunca, se află biserica Titireciu, zidită între anii 1701 şi 1706, fiind ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino. Şi la Ocniţa, ca şi la Ocnele Mari. sînt posibilităţi de tratament datorită existenţei unui izvor de apă cloruro-sodică şi a unor lacuri cu apă sărată. DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA GOVORA ŞI HOREZU Către Govora şi Horezu drumul naţional 67 (asfaltat) trece prin următoarele localităţi: Rîureni (7 km). Localitatea este deservită şi de calea ferată Rîmnicu Vîlcea—Slatina. În trecut se bucura de mare faimă „bâlciul de la Rîureni", unde se vindeau mărfuri aduse de departe. Odinioară, satul Rîureni se afla aproape de Olt, dar din cauza revărsărilor a fost mutat mai departe de rîu. După Rîureni urmează localitatea Căzăneşti (3 km), apoi punctul Pluta (2 km), numită şi „Pluta lui Caragiale". Se spune că I. L. Caragiale, pe timpul cînd era revizor şcolar al judeţelor Argeş şi Vîlcea, în urma unei plimbări la Ocnele Mari, ar fi poposit la un mic han de pe aici. Ue asemenea, o poveste despre un pădurar cu numele de Ion, auzită întîmplător în acest loc, se pare că l-a inspirat să scrie drama „Năpasta". Localitatea următoare este Govora-

sat (3 km), de unde se poate merge la Mănăstirea Govora (1 km de satul Govora, 9 km de gara Govora şi 17 km de la Rîmnicu Vîlcea). Situat în apropierea unei importante răspîntii de drumuri, într-un cadru pitoresc, la mică distanţă de Olt, aşezămîntul de la Govora se bucură de o intensă atracţie turistică. Despre trecutul acestui lăcaş mănăstiresc, un document de la Radu cel Mare (1496—1508) afirmă că el există încă „de la părinţii, bunicii şi străbunicii noştri'', ceea ce înseamnă că înainte de Radu cel Mare, considerat ctitorul mănăstirii, a existat aici un aşezămînt mult mai vechi. Oricum ar sta lucrurile, trecutul mănăstirii Govora, ca şi al satului din apropiere se pierd în negura vremurilor. În afară de aceasta, prin tipăriturile realizate (Psaltirea slavonă, Pravila mică, Cazania ş.a.) mănăstirea Govora a ajutat la vehicularea cuvîntului scris românesc într-o epocă în care, pe un întins spaţiu geografic locuit de români, domnea întunericul. Trecutul aşezămîntului poate fi urmărit vizitînd construcţiile mănăstirii. Turnul de la intrare, de dimensiuni mai modeste altădată, este azi înalt şi impunător. De altfel, întregul aşezămînt a suferit importante modificări în decursul vremurilor. Cercetătorii au descifrat patru etape în evoluţia construcţiilor: una anterioară ctitorului Radu cel Mare, a doua — de pe timpul lui, a treia din vremea lui Matei Basarab şi a patra din timpul lui Constantin Brîncoveanu. Din construcţia anterioară lui Radu cel Mare nu se păstrează decît un colţ în partea de răsărit a aripii nordice a chiliilor. Din biserica lui Radu cel Mare a supravieţuit o fundaţie spre sud de biserica actuală, azi acoperita de straturile de flori. Matei Basarab (1632—1654) întăreşte şi reface incinta, înalţă zidurile, le prevede cu creneluri. Tot el aduce şi instalează tipografia, care azi nu mai există. Pe timpul lui Matei Basarab, mănăstirea avea aspectul unei cetăţi, ai cărei apărători circulau pe un drum de strajă, azi dispărut. Se afirmă că tipografia adusă de Matei Basarab de la Kiev a funcţionat în chiliile din latura de est, unde exista spaţiu suficient. Constantin Brîncoveanu (1688—1714) folosea probabil construcţiile de aici ca loc de popas în drumul său spre frumoasa ctitorie de la Hurez. Printre îmbunătăţirile aduse în această perioadă se numără supraînălţarea turnului-clopotniţă şi construirea contraforturilor destinate să oprească degradarea clădirilor, datorată alunecării terenurilor. Un deosebit interes îl prezintă picturile din interiorul bisericii, şi anume din pronaos (în număr de opt), printre care a lui Radu cel Mare şi a doamnei sale Cătălina, a lui Constantin Brîncoveanu şi ale altora. Ele aparţin epocii brîncoveneşti şi au o notă realistă. Străbat pînă la noi nu numai „strălucirea costumelor, ci şi trăsăturile caracteristice ale chipurilor, care exprimă însuşirile psihologice ale personagiilor: chipul luminos al lui Radu cel Mare, seninătatea privirii Doamnei Cătălina, înclinaţia spre cele lumeşti ale ieromonahului Paisie şi a lui Popa Dobre etc. La 5 km depărtare de mănăstirea Govora se află un alt obiectiv turistic important: Govora-Băi (4 km de la Govora-sat; 22 km de la Rîmnicu Vîlcea; 12 km de la gara Govora). Staţiunea este situată la 360—476 m alt, într-o regiune de dealuri, pe valea pîrîului Hinţa. Vegetaţia este formată din păduri de fag. stejar, plantaţii de brad, care împreună şi cu alte plante întregesc covorul vegetal, dîndu-i o notă luxuriantă. Istoricul staţiunii se întemeiază mai întîi pe povestiri orale de largă circulaţie, cum este şi cazul celorlalte staţiuni de pe Valea Oltului, în legătură cu descoperirea efectului tămăduitor al apelor. În cazul Govorei, se spune că un ţăran din satul Cernelele, descoperind pete unsuroase pe luciul apei dintr-un puţ, a sesizat autorităţile. Faptul s-a petrecut în jurul anului 1860. În 1874 s-au făcut primele sondaje, care au constituit punctul de plecare al formării staţiunii. (Petele unsuroase demonstrat de fapt prezenţa petrolului, lucru confirmat abia în anii de după 23 August 1944). În anul 1885, analiza apei de la Govora este determinată de dr. Bernard. În acelaşi an este trimis la Govora dr. Zorileanu, care este considerat întemeietorul staţiunii. Drept recunoştinţă i s-a ridicat un bust în vecinătatea băilor. La amenajarea izvoarelor a contribuit şi inginerul francez Bochet, sosit în ţară în acest scop (1887). Tot lui i se datoreşte captarea izvoarelor de la vestitele staţiuni balneare franceze Vichy şi Aix-les-Bains. Spre Govora sînt îndrumaţi bolnavii cu afecţiuni ale aparatului locomotor, sistemului nervos periferic, aparatului respirator ş.a. Staţiunea dispune de instalaţii moderne de fizioterapie. Govora poate constitui punctul de plecare spre mai multe locuri de interes turistic, printre care mănăstirile Bistriţa, Arnota, Hurez. T3intr-un Lemn şi Surpatele. Pentru a vizita Mănăstirea Bistriţa (39 km de la Govora-Băi) se face întîi cale întoarsă pînă la Govora-sat (4 km), continuînd apoi drumul pe D.N.67 (asfaltat) în direcţia Horezu—Tg. Jiu. Şoseaua străbate un drum pitoresc, printr-o întinsă zonă depresionară, care este închisă la nord de munţi: Căpăţînii şi la sud de Măgura Slătioarei. Satele străbătute au frumoase case pe temelii de piatră, cu prispă lată şi beciul înalt; curţile au adesea porţi sculptate. În interior, casele sînt împodobite cu bogate ţesături, mobilă ţărănească, precum şi cu vestita ceramica de Horezu. După satele Buneşti (4 km), Stoeneşti (4 km), Dobriceni (6 km), Bărbăteşti (3 km) ş.a., la km 12, drumul se bifurcă spre Costeşti (7 km), în apropierea căruia se află mănăstirea Bistriţa. Situată la poalele culmilor Builei şi în imediata vecinătate a cheilor Bistriţei (vîlcene), mănăstirea Bistriţa se integrează într-un minunat cadru natural, deosebit de atrăgător. Satele din apropiere, printre care Costeşti, precum şi depărtarea nu prea mare de Arnota completează tabloul pitoresc al aşezării. Numele de „Bistriţa" şi-l trage mănăstirea de la cuvîntul slav ,,bîstrî", care înseamnă ,,repede" şi este în legătură cu apele nu numai cristaline şi reci, dar mai ales repezi ale Bistriţei vecine.

Mănăstirea a fost întemeiată în jurul anului 1492. În orice caz, ea exista în anul 1494, pentru că domnul ţării, Vlad Călugărul, întăreşte în acel an anumite danii făcute anterior mănăstirii. Ctitorii aşezămîntului sînt boierii Craioveşti. Liniştea şi existenţa lăcaşului sînt însă tulburate de rivalitatea şi duşmănia dintre boierii Craioveşti şi Mihnea cel Rău, care în 1510 distruge lăcaşul din temelii. Între anii 1519 şi 1520, sub domnia lui Neagoe Basarab, mănăstirea este reînălţată şi refăcută. De-a lungul vremii sînt semnalate reparaţiile făcute de către Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. În 1846, lăcaşul se afla în mare paragină, fapt ce-l determină pe Barbu Ştirbei, domnitorul de atunci al ţării, s-o refacă radical, schimbîndu-i stilul iniţial. În timpul războiului de independenţă (1877—1878) mănăstirea a slujit ca spital pentru prizonierii turci şi ostaşii români. Construcţia actuală a bisericii poartă amprenta stilului modern occidental, complet străină de arta monumentală feudală românească. Pictura interioară este executată de pictorul Gh. Tăttărescu. Dintre vechile construcţii ale aşezămîntului s-a păstrat doar bolniţa zidită în 1515 de către boierii Craioveşti, unde se pot vedea picturile originale în stil bizantin. Din spatele mănăstirii, o cărare care „atîrnă" deasupra malurilor prăpăstioase ale cheilor Bistriţei duce spre peştera sf. Grigore Decapolitul. În interiorul peşterii, în care se intră printr-o deschidere de aproximativ 80 cm, se află o bisericuţă situată sub nivelul intrării înguste, am putea spune la „parterul" ei. Despre această peşteră amintesc atît Grigore Alexandrescu în ,,Memorialul de călătorie" (scris în 1842), cît şi Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească" (apărută în 1901). Un alt loc deosebit de atrăgător îl constituie cheile Bistriţei — un defileu cu pereţi prăpăstioşi. O cale ferată îngustă urcă sus spre munte. Alexandru Vlahuţă a redat astfel impresia creată de acest colţ al naturii: „Tot muntele e crăpat de sus şi pînă jos şi pe fundul acestei tăieturi, între pereţii de piatră, se azvîrle Bistriţa vijelios.. " Un alt obiectiv către care se îndreaptă atenţia vizitatorilor este Mănăstirea Arnota (aproximativ 4 km de la Bistriţa). Plasată în contextul aceloraşi coordonate geografice, turistice şi pitoreşti că şi mănăstirea Bistriţa, cu deosebirea altitudinii, Arnota se înalţă în vîrful unei coline, deasupra cheilor Bistriţei. Mai multe cărări ce trec prin apropierea unui mic cimitir, puţin recomandabile datorită pantelor destul de abrupte, duc spre mănăstire. Drumul în serpentină, folosit pînă la un anumit punct şi de maşinile ce urcă spre carierele de piatră, este cel mai indicat. O legendă locală povesteşte că, înainte de a fi domn, Matei Basarab a fost urmărit pe aceste meleaguri de către turci. În acel timp, pe locul mănăstirii era o baltă cu stuf. Scăpînd de urmăritorii săi şi ajungînd domn, Matei Basarab a secat balta, a umplut locul cu cărbuni şi a durat lăcaşul în amintirea acelei întîmplări. Istoriceşte, construcţia aşezămîntului monahal este legată de anul 1633. În 1648, Matei Basarab porunceşte să se aducă şi să se reînhumeze la Arnota rămăşiţele pămînteşti ale tatălui său, Danciu Vornicul, care a slujit în armata lui Mihai Viteazul. În decursul vremii, Arnota a suferit adăugiri şi transformări care au schimbat fosta ei înfăţişare. La intrarea în mănăstire ne întîmpină chiliile cu aspect relativ recent, care au luat locul unor construcţii mai vechi. Ele au fost construite — în stil gotic — pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei, între anii 1852 şi 1856, aşa cum s-a făcut şi la mănăstirea Tismana. Biserica mănăstirii este zidită în stil bizantin. Pridvorul, cu o mică turlă, este adăugat pe cheltuiala lui Constantin Brîncoveanu. Un model rar de artă sculpturală îl reprezintă uşa bisericii, din lemn de castan, care a fost realizată tot datorită lui Constantin Brîncoveanu. În pronaos sînt pictaţi ctitorii: Matei Basarab cu soţia sa Elena, apoi tatăl lui Matei Basarab — Jupîn Danciu, „mare vornic". O lucrare de artă este piatra de pe mormîntul lui Matei Basarab, aflat în biserică. Mănăstirea are un mic muzeu de artă religioasă veche. De la Arnota există două posibilităţi de a ajunge la Mănăstirea Hurez: fie de a străbate acest drum pe jos cu punct de plecare din satul Costeşti, din apropierea unei fîntîni, urmînd o cărare peste dealuri (cca 1 oră de mers pe jos), fie de a reveni la şoseaua asfaltată (D.N.67) ce duce spre Horez. pentru a ne abate apoi pe un drum pietruit pe valea Romanului, spre satul Romani. (De la ramificaţia Costeştilor pînă la mănăstirea Hurez — pe şosea — sînt în total 6 km.) Mănăstirea Hurez este situată în cadrul depresiunii subcarpatice Hurez, închisă spre miazăzi de Măgura Slătioarei (767 m) şi dominată spre nord-est de muntele Buila (1890). Clima regiunii este plăcută, ferită de vînturi, dar cu un regim sporit de precipitaţii (850 mm anual). Satul Romani din apropierea mănăstirii este amintit într-un document din 1487. Brîncoveanu îl cumpără în 1685, cu locuitori cu tot, cum era obiceiul vremii, pentru 333 galbeni. După zidirea mănăstirii, satul Romani aparţine aşezămîntului Păduri seculare, unde cu greu putea pătrunde piciorul omenesc şi în care răsuna cîntecul înfiorător al cucuvelei — huhurezului — acesta era cadrul natural de atunci al mănăstirii. De la huhurez — spune legenda — i-a venit numele locului şi mănăstirii. Lui Brîncoveanu i-a plăcut acest loc, care prezenta şi o anumită siguranţă în cazul unor împrejurări neaşteptate. De aceea, la numai doi ani de la preluarea domniei, Constantin Brîncoveanu se hotărăşte să construiască aici un lăcaş de veşnică odihnă pentru întreaga familie Tot el a avut grijă să înzestreze mănăstirea cu moşii, păduri, hanuri, mori şi sate de români. În timpul războiului ruso-austro-turc din 1787 şi după aceea, lăcaşul de la Hurez a avut de suferit în urma menţinerii în mănăstire a unei unităţi militare turceşti de 1800 oameni. Au de suferit

mobila mănăstirii, bolniţa, transformată în grajd ş.a. Evenimentele anului 1821 se răsfrîng de asemenea asupra lăcaşului. Alături şi de alte aşezăminte, printre care Motru, Tismana, Bistriţa, ce au fost întărite şi aprovizionate, mănăstirea Hurez participă şi ea la mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu. În acelaşi timp, ţăranii pun stăpînire pe anumite bunuri ce aparţineau aşezămîntului mănăstiresc. În secolele ce au urmat de la zidirea aşezămîntului de la Hurez, construcţiile au suferit deteriorări, reparaţii, modificări. Un tablou din 1350, de pictorul Freidwald, aflat în clădirea arhondăriei, înfăţişează exteriorul mănăstirii pe acea vreme. Lăcaşul a fost restaurat o dată înainte de primul război mondial, între 1907 şi 1912. Dar abia în anii 1957—1959 şi următorii, acţiunea de restaurare a luat amploare, sub conducerea Direcţiei monumentelor istorice. Privită de la distanţă, mănăstirea Hurez creează impresia unei cetăţi: clădirile dispuse pe trei laturi închid o incintă interioară. În mănăstire se intră mai întîi pe sub un portal, apoi pe sub turnul clopotniţei. Un loc central în cadrul grupului de clădiri mănăstireşti îl ocupă biserica mănăstirii sau biserica mare cum i se mai spune (32 m lungime), cu un plan treflat, care a intrat în tradiţia construcţiilor multor biserici din ţara noastră (Curtea de Argeş, Mitropolia din Bucureşti ş.a.). Biserica este bogat ornamentată: are un brîu frumos sculptat, chenarul ferestrelor conţine şi elemente de decor — rozete ajurate ce amintesc de broderiile orientale. Cele două turle poligonale, una mai mică deasupra pronaosului şi alta mai mare peste naos, se încadrează în ansamblul bine echilibrat şi armonios al construcţiei. Deasupra intrării principale a bisericii, în stînga, se află stema sculptată a Ţării Româneşti, iar în dreapta — stema Cantacuzinilor, din a cărui ramură se trăgea, după mamă, domnul Constantin Brîncoveanu. Pe peretele din dreapta, în pridvor, este zugrăvită „Judecata de apoi", în timp ce pe cel din stînga uşii de intrare se află pictate chipurile ispravnicilor Badea, Apostol şi Cernica Ştirbei, adică ale acelora care au condus lucrările. Nici meşterii nu au fost uitaţi, pentru că sub portretele ispravnicilor se înşiră chipurile lor: Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor. În pronaos se află mai multe morminte, printre care şi acela al Ancuţei Brîncoveanu, fiica domnului, singura descendentă directă care este înmormîntată aici. Pe peretele din dreapta se pot distinge portretele familiei Brîncoveanu: Constantin Vodă Brîncoveanu, Doamna Marica Brîncoveanu (şi ea nepoată de domn), apoi cei patru băieţi (în partea stîngă a tabloului): Constantin, Ştefan, Radu şi Matei (toţi pieriţi în mod tragic la Constantinopol, în 1714). În partea dreaptă a tabloului sînt înfăţişate cele şapte fete: Iliaca, Stana, Maria (care a ajuns mai tîrziu soţia lui Duca Vodă, domnitorul Moldovei), Safta, Smaranda, Bălaşa (care a ctitorit biserica din Bucureşti ce-i poartă numele) şi Ancuţa (al cărei mormînt se află în pronaosul bisericii). Reliefarea trăsăturilor sufleteşti pe chipurile din tablou (faţa puţin încruntată a domnului, chipul luminos al doamnei Marica, feţele naive ale copiilor) denotă o orientare spre o pictură realistă în portretistica vremii. Tot în pronaos, pe peretele ce desparte pronaosul de pridvor, sînt reprezentaţi domnitorii din neamul dinspre tată şi cei dinspre mamă ai Domnului Constantin Brîncoveanu: Şerban Cantacuzino, Constantin Vodă Cîrnul şi Radu Vodă Şerban, iar pe peretele dinspre vest — Laiotă, Neagoe şi Matei Basarab şi portretele familiei Cantacuzino dinspre mamă. A patra figură din stînga îl reprezintă pe Constantin Cantacuzino, stolnicul, neam cu domnul. În biserică se pot vedea, de asemenea, o frumoasă tîmplă sculptată, un candelabru ş.a. În curtea mănăstirii se înalţă foişorul lui Dionisie Bălăceanu (1753), fost stareţ al mănăstirii, cu un portal ornamentat şi o frumoasă verandă cu stîlpi sculptaţi Mergînd mai departe, ne îndreptăm spre paraclisul mănăstirii — o bisericuţă mică, cu catapeteasma din tei aurit. Pe unul din pereţi apare din nou figura lui Constantin Brîncoveanu, alături cu cei patru coconi, descendenţi bărbăteşti ai familiei. În biserică se află frumoase candele de argint împodobite cu imitaţii de flori — floarea de dovleac, floarea-soarelui, frunze de acant — caracteristice artei decorative brîncoveneşti. Tot în curtea mănăstirii, spre sud, sînt casele domneşti, fosta reşedinţă a lui Brîncoveanu. Semnalăm aici, printre altele, sala stîlpului singuratic, cu frumoase şi originale deschideri de bolţi. Trecînd printr-o uşă a unui zid ce separă curtea mănăstirii de bolniţa, se trece în curtea bisericii bolniţei, unde, printre alte picturi, se remarcă din nou aceea care-l reprezintă pe Brîncoveanu, despre care se afirmă că este cea mai reuşită, adică cea mai aproape de adevărata lui înfăţişare. Biserica mare. biserica bolniţei (avînd destinaţia de a sluji călugărilor bolnavi), paraclisul nu sînt singurele lăcaşuri din ansamblul mănăstiresc de la Hurez. Trei schituri se află în apropierea mănăstirii — Sfinţii Apostoli (spre nord), Sf. Ştefan (la vest de mănăstire) şi Sf. Ioan, azi ruinat (în sus, pe apa Romanului). În apropierea bisericii bolniţei se află foişorul bolniţei (unde se spune că venea doamna Marica Brîncoveanu cu fetele ei). Părăsind incinta mănăstirii şi revenind pe şoseaua asfaltată (D.N. 67), la aproximativ 4 km depărtare se intră în localitatea Horezu (44 km de la Rîmnicu Vîlcea). Peisajul natural în cadrul căruia se află Horezul este dominat de masivul Buila şi alte înălţimi mai mici. Între care şi Măgura Slătioarei. Un orăşel curat, îngrijit, cu complexe comerciale moderne, cu o autogară ce deserveşte un trafic intens de pasageri în diferite direcţii (Rîmnicu Vîlcea, Piteşti, Băbeni, Lădeşti, Vaideeni ş.a.). Dezvoltarea localităţii Horezu a fost legată de apropierea mănăstirii Hurez, mult timp servind mai ales ca tîrg pentru aprovizionarea acestui aşezămînt monahicesc. Actualmente Horezu este centrul unei regiuni cu un puternic profil pomicol şi zootehnic. O ramura meşteşugărească care a făcut faimă Horezului este ceramica de Horezu, despre care s-a

vorbit şi cu alt prilej. Nivelul artistic - deosebit de ridicat a dus pînă departe faima meşterilor olari (Muzeul de etnografie de ceramică de la Neuchatel din Elveţia dispune de o bogată colecţie de ceramică din Argeş, printre care o serie de vase de lut smălţuit din Horezu). Se pare însă că simţul artistic în această zonă nu s-a limitat numai la meşteşugul olăritului, pentru că în ultimul timp revista „Argeş" a reliefat în paginile sale bogăţia deosebită a picturii populare, realizată de zugravi ţărani. Sub aspect turistic, localitatea Horezu constituie o excelentă bază de plecare atît pentru vizitarea mănăstirilor Hurez, Bistriţa şi Arnota, împreună cu frumoasele locuri ce le înconjură, cît şi pentru alte aşezări pitoreşti, printre care Măldăreşti (4 km de la Horezu), sat răsfirat pe un mic platou ce domină valea Luncavăţului. Aici se pot vizita vestitele cule —Greceanu şi Duca. Cula Greceanu a fost construită în 1791 de Gheorghe Măldărescu. Construcţia culei Duca este de dată mai recentă; dintr-o inscripţie rezultă că ar aparţine anului 1824 (unii afirmă însă că e mai veche). Cula Greceanu adăposteşte astăzi un muzeu etnografic. Cula Duca prezintă interes datorită decoraţiilor plafonului cerdacului ş.a. Împreună cu biserica învecinată, ambele clădiri formează un grup de monumente istorice, care laolaltă cu construcţiile ţărăneşti vecine se integrează în vastul ansamblu natural al peisajului local. În continuare, pe drumul ce duce spre Tg. Jiu. se pot vizita: mănăstirea Polovragi (20 km), cheile Galbenului şi Peştera Muierii de la Baia de Aramă (11 km). Drumul Horexu — Tg. Jiu este asfaltat. DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA CURTEA DE ARGEŞ Un alt important, obiectiv turistic, aflat la o distanţă de 45 km de Rîmnicu Vîlcea, este Curtea de Argeş. Localitatea cu importante monumente istorice, a căpătat în ultimii ani valenţe noi, în direcţia construirii unor obiective industriale (Combinatul de industrializare a lemnului, Fabrica de confecţii ş.a.) şi a creării unui mare centru şcolar (pentru tehnicieni silvici, horticoli, veterinari). Curtea de Argeş este un orăşel de munte situat la o altitudine de 450 m, pe malul stîng al rîului Argeş, într-un cadru natural deosebit de pitoresc. Este înconjurat de bogate livezi care i-au adus o faimă binemeritată. Oraşul se bucură în acelaşi timp de o mare atracţie turistică. La aceasta contribuie faptul că este legat de restul ţării printr-o linie ferată şi şosele asfaltate şi neasfaltate, printre care spre Piteşti (39 km — asfaltată). Rîmnicu Vîlcea (45 km — neasfaltată), Cîineni (58 km — neasfaltată), Căpăţîneni (25 km — asfaltată) şi de aici pînă la Baraj (6 km — drum în serpentină, în întregime asfaltat, care trece prin 4 tunele mici). Începînd din sec. al XIII-lea Curtea de Argeş este centrul unui mic voievodat românesc. În secolul următor devine capitala Ţării Româneşti, adăpostind curtea domnească a primilor Basarabi. Întemeierea mănăstirii Curtea de Argeş (1517) este un însemnat eveniment religios şi arhitectural, care nu contribuie însă la dezvoltarea economică a oraşului, deoarece toate privilegiile ce se cuveneau aşezării revin acum mănăstirii. Multă vreme Curtea de Argeş înregistrează o slabă evoluţie. În anul 1852, de pildă, avea doar 700 de case şi 3500 de locuitori. Abia în ultimii ani oraşul Curtea de Argeş cunoaşte o activitate economică şi culturală dintre cele mai rodnice. Printre obiectivele turistice importante trebuie să menţionăm: (1) ruinele Curţii domneşti (sec. XIII—XIV). Zidurile împrejmuitoare cuprind, pe lîngă aceste ruine (o incintă pătrată, cu un zid puternic din bolovani de rîu, cu urmele casei voievodului, ale corpului de gardă etc.), şi un deosebit de important monument de artă religioasă veche; (2) biserica Sf. Nicolae Domnesc, a cărei construcţie a început în primii ani de domnie a lui Basarab şi s-a terminat în timpul lui Vlaicu Vodă (sec. XIV). Biserica este construită după tradiţia arhitecturală bizantină (un plan în formă de cruce greacă înscrisă ş.a.). Un deosebit interes îl prezintă frescele, cu caracterul lor monumental şi cu remarcabila expresivitate a personajelor; semnificativă în acest sens este pictura murală aflată deasupra uşii de intrare ce-l reprezintă pe Radu Negru (1374— 1384). Mormîntul acestui voievod, aflat în biserică, este o confirmare a obiceiurilor acelor timpuri atît sub aspectul îmbrăcămintei, cît şi acela al podoabelor. Tot în centrul oraşului se pot vedea (3) ruinele biserii catolice Sin Nicoară (sec. XIII). Construirea ei este legată de un episod din trecutul Ţării Româneşti, reliefat şi de scriitorul Alexandru Davila în drama istorică „Vlaicu Vodă", şi anume lupta între ortodoxism şi catolicism. La capătul nordic al oraşului se află (4) biserica Episcopală, care a fost zidită între ani 1512 şi 1517 de Neagoe Basarab, pe locul unei construcţii mai vechi ruinate. În 1654, Paul de Alep, în trecere prin Ţara Românească, o apreciază drept „una din marile minuni ale lumii". În forma ei actuală este opera arhitectului francez Lecomte du Nouy, care a îndepărtat chiliile din apropierea bisericii. Unele modificări interioare au alterat însă vechiul stil al lăcaşului. În tabloul votiv pot fi văzute chipurile ctitorilor Neagoe Basarab şi Despina Miliţa (care şi-ar fi vîndut bijuteriile pentru a se putea termina lăcaşul). Legenda spune că lucrările de construire a mănăstirii ar fi fost încredinţate meşterului Manole, care, pentru a-şi duce lucrul la bun sfîrşit, şi-a zidit soţia (astfel de legende au o circulaţie mai largă, fiind întîlnite şi în alte ţări din Balcani). Legată de această legendă este (5) Fîntîna Meşterului Manole, pe care o întîlnim înspre malul Argeşului. Aici s-ar fi prăbuşit meşterul Manole, care-şi făcuse aripi de şindrilă pentru a sări de pe acoperişul bisericii. Pe locul unde a căzut — spune legenda — a ţîşnit un izvor de apă rece, foarte gustoasă.

De la Curtea de Argeş se poate vizita Hidrocentrala Gh. Gheorghiu-Dej de pe Argeş. Şoseaua, care străbate un drum de o rară şi neobişnuită frumuseţe, trece prin Căpăţîneni (25 km), unde se află casa memorială a compozitorului Gh. Stephanescu (vizitat pe vremuri de Vasile Alecsandri, B. P. Haşdeu, Ion Ghica, Caragiale ş.a.) şi centrala electrică subterană (la 614 trepte sub pămînt) spre care sînt canalizate apele Argeşului printr-o nouă albie betonată (11 km lungime). Cele 4 turbine ale centralei produc 220 megawaţi anual. Şoseaua trece apoi prin apropierea cetăţii Poenari (4 km), despre tare se afirmă că a existat şi pe vremea lui Basarab, dar a fost refăcută pe timpul lui Vlad Ţepeş, care a transformat-o în închisoare. În Valea lui Stan, prin apropierea căreia trece şoseaua, ies la lumină două conducte uriaşe prin care se strecoară apele Argeşului spre centrala electrică. O legendă locală susţine că în acest loc şi-ar fi pedepsit Vlad Ţepeş soţia pentru trădare. După aproximativ 2 km ajungem la Barajul în arc al hidrocentralei. În spatele zidului înalt de beton (165 m) se deschide un frumos lac de acumulare — largă arteră turistică spre poalele sudice ale munţilor Făgăraş. De la Curtea de Argeş pînă la baraj sînt 29 km. În jurul lacului Vidraru (cu suprafaţa de 893 ha şi la o altitudine de 830 m) există o şosea circulară neasfaltată. În ultimii ani lacul a fost populat cu specii de peşti valoroase, printre care păstrăvul curcubeu (Salmo irideus G.), coregonul (Coregonus) ş.a., fapt ce prezintă interes pentru pescarii amatori. DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA PITEŞTI Şoseaua asfaltată ce se îndreaptă spre Piteşti străbate o zonă de dealuri care reprezintă uriaşe conuri de dejecţie, apărute după retragerea mării în terţiar. Roca slabă din care sînt formate dealurile a constituit pentru constructorii şoselei Rîmnicu Vîlcea — Piteşti (60 km) un complex de probleme. Diferitele lucrări care s-au făcut (ziduri de sprijin, drenaje, puţuri absorbante) urmăresc să consolideze acest drum sinuos, ce străbate maluri abrupte, dealuri cu o pantă pronunţată, văi cu o deschidere largă, toate la un loc formînd un tablou plin de farmec. După traversarea Oltului, drumul urcă pe valea rîului Simnic, al cărui curs spre Olt este amenajat în trepte, apoi trece prin comunele Budeşti şi Blidari. Şoseaua suie mereu în serpentine, atingînd la un moment dat Dealul Negru sau Dealul Milcoiu (km 162). Primul urcuş ia sfîrşit şi drumul, după ce trece prin comuna Milcoiu, intră pe valea Topologului (km 158) începînd al doilea urcuş. Din valea Topologului şoseaua urcă, trecînd prin Deduleşti (km 152), spre platforma Cotmenei, unde se află satul Morăreşti (km 148). Urmează un nou coborîş spre valea Cotmenei, apoi un urcuş spre comuna Bascovele (km 140) şi în sfîrşit o nouă coborîre în direcţia văii pîrîului Bascov (un afluent al Argeşului). Tablourile care însoţesc aceste suişuri şi coborîşuri sînt întregite de livezi, de sate pitoreşti şi zone împădurite. În total, şoseaua traversează trei urcuşuri pronunţate, după care se strecoară printre aşezările Dumbrăveşti (km 134—135), Drăganul (km 127—133), Valea Ursului (km 124) ş.a. pentru a intra în oraşul Piteşti (60 km de la Rîmnicu Vîlcea şi 114 km de la Bucureşti) Oraşul este situat la confluenţa Argeşului cu rîul Doamnei, la aproximativ 270 m alt., într-un punct de contact al Podişului Getic cu Cîmpia Română. Piteştiul este un important loc de întretăiere a mai multor artere de circulaţie rutieră şi feroviară în diferite direcţii. Fiind situat într-un loc adăpostit (între dealurile Ştefăneşti şi Valea Mare — la est, Papuceşti şi Turceşti — la vest şi dealul Găieştilor — la sud), oraşul este ferit de vînturi aspre. Prima menţiune documentară despre oraşul Piteşti datează din anul 1388, de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, şi se referă la morile domneşti de aici. De timpuriu este remarcată bogăţia sa viticolă. Astfel, în 1724, un oarecare Johan Kubnor, într-o carte tipărită la Leipzig, scrie despre vinul de la Piteşti şi din alte regiuni ,,că nu este mai prejos nici unui vin din Europa". Piteştiul a jucat un rol important şi datorită drumurilor „sării", al ,,oalelor de pămînt" şi al „oilor". În 1787 se inaugurează un drum de poştă pe ruta Bucureşti—Piteşti—Curtea de Argeş. Economia oraşului era slab dezvoltată. În 1860 se construieşte o fabrică de săpun, în 1888 — una de textile, ambele de capacitate mică. Creşterea potenţialului industrial al Piteştiului are loc după 23 August 1944, cînd au luat naştere o serie de obiective industriale de mare capacitate (Combinatul de industrializare a lemnului, Fabrica de textile „11 Iunie". Fabrica de tananţi „Argeşul" ş.a.). Paralel cu dezvoltarea industrială a oraşului s-au construit complexe comerciale, un hotel modern „Argeşul", precum şi numeroase blocuri de locuit. Printre obiectivele turistice ale Piteştiului figurează (1) Muzeul de istorie (bd. Republicii, nr. 60). care prezintă într-un mod interesant trecutul judeţului. Noile descoperiri arheologice sînt redate organizat şi sugestiv, (2) Teatrul de Stat „Alexandru Davila" (scriitorul s-a născut lîngă Piteşti, la Goleşti). (3) Palatul Culturii (str. Victoriei nr. 82) cuprinde Casa de creaţie populară, Biblioteca centrală etc. (4) Parcul central al oraşului în dreptul căruia se află statuia „Răscoala", ridicată în amintirea participanţilor la marea răscoală din 1907 ş.a. (5) Tri-Vale, pe strada cu acelaşi nume, este un minunat parc înăuntrul căruia se află (6) biserica Trivale de la 1699. La 12 km depărtare de Piteşti — la Goleşti — se află un complex muzeul cu mai multe secţii: etnografie, istorie, viticultură, pomicultură etc.

DE LA RÎMNICU VÎLCEA LA DRĂGĂŞANI De la Rîmnicu Vîlcea la Drăgăşani se merge pe D.N. 64 sau pe calea ferată ce urmează, ca şi şoseaua asfaltată, malul drept al Oltului. De-a lungul acestui drum se înşiră un important număr de localităţi pe ambele maluri ale Oltului, Din punct de vedere turistic este interesantă Mănăstirea Dintr-un Lemn, situată pe un drum lăturalnic, de la Băbeni-Bistriţa spre Frînceşti. De la Rîmnicu Vîlcea pînă la BăbeniBistriţa sînt 19 km. iar de aici la Frînceşti — 6 km. Pînă la mănăstirea Dintr-un Lemn — de la Frînceşti — sînt 4 km. Mai există însă posibilitatea de a ajunge la mănăstire şi de la mănăstirea Govora, pe o cărare peste dealuri, trecînd mai întîi pe la mănăstrirea Surpatele, sau de la Govora-Băi, urmînd un drum de ţară, pe la punctul numit „Baba Floarea”. Mănăstirea Dintr-un Lemn este aşezată pe malul Otăsăului, un afluent al Bistriţei, într-o regiune de dealuri. Începutul mănăstirii l-a făcut — după cum susţine o legendă orală — o bisericuţă din lemn. Paul de Alep (1654) a preluat şi el această legendă, susţinînd că lăcaşul ar fi fost construit de un pustnic din lemnul unui singur copac. Legenda întemeierii mănăstirii a atras atît prin romantismul, cît şi prin deznodămîntul ei tragic pe scriitorul Alexandru Odobescu, care a folosit-o pentru a construi nuvela istorică „Doamna Chiajna". Biserica de lemn (actuala bolniţa) nu este cea iniţială. Iar dacă ne bazăm pe temeiuri istorică, biserica de zid are drept ctitori pe Preda Brîncoveanu, nepotul lui Matei Basarab (1632—1654) şi bunicul lui Constantin Brîncoveanu. Cînd ajunge domn, Constantin Brîncoveanu se îngrijeşte de ctitoria bunicului său, înzestrînd-o cu odoare. Dar cel care dă lăcaşului forma sa actuală este Ştefan Cantacuzino (1714—1716), urmaşul lui Brîncoveanu la domnie. El adaugă bisericii o turlă pe pronaos. Tot el pune să se repicteze biserica şi face şi alte lucrări. În decursul vremii, mănăstirea Dintr-un Lemn a fost supusă unor reparaţii şi modificări care nu au schimbat însă prea mult aspectul ei de pe timpul lui Ştefan Cantacuzino. Pe vremea ocupaţiei austriece a Olteniei, conducerea militară a urmărit fortificarea mănăstirilor, printre care şi a mănăstirii Dintr-un Lemn. Un timp a predat muzica religioasă la această mănăstire Anton Pann. Intrînd în curtea mănăstirii putem vedea moara de apă a aşezămîntului, care aducea pe vremuri venituri mănăstirii. Pe sub o boltă se trece în prima incintă a lăcaşului, realizată în anii 1840—1845 de stareţa Platonida. În faţă se înalţă turnul-clopotniţă despre care se crede că a fost ridicat pe timpul lui Ştefan Cantacuzino. Trecînd pe sub bolta turnului. ne găsim în cea de a doua incintă a mănăstirii, unde se află biserica de zid a lăcaşului, construită de Preda Brîncoveanu, cu un plan trilobat şi turle octogonale înalte. În pridvorul bisericii este mormîntul familiei lui Şerban Vodă. Printre picturile din interior prezintă valoare artistică chipul Maicii Domnului din cupolă. De asemenea, vechea icoană de argint pe care sînt zugrăviţi Maica Domnului şi Isus se crede că aparţine sec. al XVI-lea, provenind probabil din atelierele muntelui Athos. Ieşind din biserică, pe latura stîngă a celei de a doua incinte este stăreţia, zidită de Ştefan Cantacuzino şi formată din subsol şi parter. Intrarea la parterul clădirii se face prin foişor, a cărui boltă este sprijinită de frumoase arcade. Odăile şi saloanele sînt frumos mobilate cu mobilă stil Biedermaycr. În partea de vest a mănăstirii se găseşte bolniţa sau bisericuţa de lemn, care a fost refăcută din temelii în anii 1753—1814. Ea a constituit construcţia de la care a pornit şi s-a dezvoltat întreaga mănăstire, precum tot de aici provine şi numele de astăzi al lăcaşului: Dintr-un Lemn. Construcţia actuală, cu un plan dreptunghiular, este din bîrne de stejar încheiate la capete. Stîlpii pridvorului sînt lucraţi la strung. Pictorul francez Lancelot a realizat o gravură ce înfăţişează această mică bisericuţă. Despre ea ne vorbeşte şi Grigore Alexandrescu în ,,Memorialul de călătorie". La aproximativ 4 km depărtare de mănăstirea Dintr-un Lemn se află Schitul Surpatele (la care se ajunge urmînd un drum de ţară care şerpuieşte printre livezi şi ogoare, intrînd mai apoi în satul Surpatele) Este vorba de un lăcaş mănăstiresc mai puţin cuprinzător ca mănăstirea Dintr-un Lemn, situat pe un teren care în decursul vremii a suferit alunecări, de unde şi numele de Surpatele. Locuitorii satului unde se află mănăstirea sînt urmaşii robilor ei de odinioară. A fost întemeiat de boierii Drăgoiesei la începutul sec. XVIlea. Ulterior biserica de lemn a fost înlocuită de una de zid de către boierii Buzeşti, urmaşi ai Drăgoieştilor. În anul 1706, Marica Brîncoveanu, soţia Domnului Constantin Brîncoveanu, a construit o nouă biserică de zid în locul aceleia zidite de boierii Buzeşti. De remarcat planul trilobat, pridvorul deschis, decoraţiile exterioare, îndeosebi brîiele alcătuite din motive florale, precum şi uşa bogat ornamentată. Revenind pe D.N. 64, în drum spre Drăgăşani, atît şoseaua, cît şi calea ferată trec prin apropierea mai multor localităţi, între care semnalăm comuna Ioneşti, fostul castru roman (Pons aluti), apoi Zăvideni, unde în 1821 au avut loc o ciocnire între trupele turceşti şi cele comandate de Ipsilanti, conducătorul Eteriei. Cadrul natural al localităţilor pe acest parcurs este bogat împodobit de coline înverzite, cu livezi şi vii. Oltul devine mai leneş, adesea se desparte în braţe, delimitînd între ele ostroave. După satul Călina, la 6 km depărtare se intră în oraşul Drăgăşani (53 km de la Rîmnicu Vîlcea). Localitatea este aşezată pe malul drept al Oltului, la 1.5 km depărtare de rîu, în vecinătatea unor dealuri ca: dealul Drăgăşanilor, Dealul Mare, Capul Dealului, Piscul Dobrii, Mitrofanii ş.a. Compoziţia lor din calcar, argilă şi nisip favorizează dezvoltarea viţei de vie. Cele mai mari podgorii sînt la Sîmbureşti, Drăgăşani, Mitrofani, Zăvideni, Orleşti, Creţeni. Pe partea stîngă a Oltului domină livezile. Lunca Oltului este aici largă, ceea ce permite

dezvoltarea culturii cerealelor, sfeclei de zahăr, tutunului şi legumelor. Pădurile de stejar şi fag îmbracă anumite porţiuni din dealurile Drăgăşanilor. Apa Oltului primeşte în amonte de Drăgăşani afluentul Congrea (pe partea stîngă) şi în aval (pe partea stîngă) pe Pesceana. Judecînd după descoperirile arheologice din apropierea Drăgăşanilor, începuturile vieţii omeneşti se pierd în negura vremurilor. Pe timpul romanilor se afla aici castrul roman Rusidava. O menţiune documentară din 1548 a lui Vintilă Vodă aminteşte de această localitate, întinse moşii şi vii se aflau la Drăgăşani în stăpînirea boierilor Buzeşti (nu mai puţin de 128 de moşii). Faima viticolă a Drăgăşanilor a fost reliefată de diferite documente ale vremii. Istoricul N. Iorga în ,,Istoria comerţului românesc'' subliniază anumite aspecte ale comerţului cu vinurile din Drăgăşani la Sibiu. Un anume Raichevici scrie, în 1788 că „la Drăgăşani sînt cele mai bune vinuri''. Localitatea are nu numai faimă viticolă, dar şi istorică. În anul 1821 se semnalează aici o bătălie între trupele turceşti şi cele ale lui Ipsilanti, care este înfrînt şi obligat să fugă spre Turnu Roşu. În 1907, flăcările răscoalei au cuprins satele din jurul Drăgăşanilor. Drăgăşanii sînt evocaţi de poetul Grigore Alexandrescu în poezia „Mormintele", scrisă în 1847, cu ocazia vizitei pe care o face împreună cu Ion Ghica La Drăgăşani a văzut lumina zilei scriitorul Gib Mihăescu (1894—1935), autor al mai multor scrieri. În ultimii ani, vechiul tîrg al Drăgăşanilor a căpătat caracteristicile unui orăşel modern. S-au construit blocuri de locuit, o casă de cultură, un cinematograf modern, un magazin universal etc. În acelaşi timp, în oraş funcţionează mai multe întreprinderi, printre care menţionăm întreprinderea Vin-Alcool unde se prelucrează strugurii din podgoriile Drăgăşanilor (ce însumează o suprafaţă de aproximativ 6 600 ha, plantate cu soiuri valoroase — Muscat Otonel, Pinot Gris, Sauvignon, Riesling, Cabernet, care dau vinuri superioare, adesea premiate la marile concursuri internaţionale), o fabrică de mobilier şcolar şi mobilă împletită, iar în viitor se va construi o fabrică de încălţăminte. În acelaşi timp aici îşi au sediul o staţiune de cercetări horti-viticole, un liceu teoretic, o şcoală cu profil horti-viticol etc. Printre monumentele istorice pe care le putem întîlni în oraş menţionăm: (1) obeliscul ridicat în amintirea eteriştilor greci căzuţi în luptele cu turcii, la Drăgăşani, în anul 1821. La lupte au participat şi cete răzleţe din armata lui Tudor Vladimirescu. Monumentul se află în apropierea Spitalului unificat; (2) ruinele fostului castru roman Rusidava, în dreapta Oltului, la est de întreprinderea agricolă de stat şi la 150 m de şoseaua naţională. Imaginaţia populară a ţesut o frumoasă legendă legată de existenţa acestor ruine. Este vorba de legenda „Domnului de rouă", a cărui cetate — spune legenda — se află pe locul ruinelor. ,,Domnul de rouă" a întreprins odată o călătorie pe minunata Vale a Oltului, unde a întîlnit într-un sat o prea frumoasă fată, de care s-a îndrăgostit. Nopţile şi le petrecea la iubita lui, iar înainte de revărsatul zorilor, la cîntatul cocoşilor, încăleca grăbit şi pleca spre reşedinţa lui de aici. Dar toate pînă într-o zi, cînd locuitorii din satul frumoasei lui i-au jucat o festă. Pentru a nu fi prevenit de ivirea zorilor, au tăiat toţi cocoşii din sat. „Domnul de rouă" s-a trezit, dar era tîrziu. La ieşirea sa din defileul Oltului l-au întîmpinat nemiloasele raze ale soarelui şi l-au topit cu cal cu tot. Dealurile din jur sau frumoasa luncă a Oltului, cu pitoreştile sale zăvoaie de sălcii, pot prilejui o excursie plăcută. De la Drăgăşani se poate vizita un oraş în plină dezvoltare, şi anume: Slatina (41 km de la Drăgăşani). Oraşul este aşexat pe malul stîng al Oltului, desfăşurîndu-se pe două terase, în cadrul unui larg amfiteatru. Dealurile plantate pe alocuri cu vii îl mărginesc, iar de pe înălţimea terasei pe care se află se vede cursul sinuos al Oltului. Înainte de anul 1889, apele Oltului curgeau mai aproape de oraş, dar lucrările efectuate atunci l-au îndepărtat obligîndu-l să alunece pe o altă albie. Arheologii au stabilit că în apropierea localităţii de astăzi au trăit oamenii aşa-numitei culturi de prund de acum cca 600 000 de ani. Pe valea Dîrjovului, la o depărtare de cîţiva kilometri, s-au descoperit urmele materiale ale „copiilor copilăriei omenirii", cum le-am putea spune. Uneltele lor: simple pietre de rîu, cioplite la un capăt pentru a fi uşor mînuite. Ele sînt întrutotul asemănătoare cu uneltele descoperite în Africa Centrală — la Oldway. Pe de altă parte, clima caldă a permis dezvoltarea unei faune specifice. Printre animalele ce trăiau în această regiune se pot cita: cămila, numită „de la Olt" (Camelus alutensis), mastodontul (Mastodon borsonii), elefantul (Elephans primigenius) şi alte animale de climă caldă (rinocerul etrusc, pantera cu colţii laţi ş.a.). Din punct de vedere al vechimii aşezării se cuvine să arătăm că oraşul este menţionat într-un document din 1368 al lui Vlaicu Vodă, prin care negustorii braşoveni obţin dreptul de a face comerţ cu Ţara Românească. În document se aminteşte, printre alte puncte de vamă, şi Slatina. Numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă „apă sărată". În acele timpuri Oltul se trecea pe un pod de vase. Un pod stabil este amintit aici mult mai tîrziu (1840). Oraşul a avut de îndurat multe vitregii: războaie, ciumă, incendii. Numele vestitului haiduc Iancu Jianu este legat de Slatina (1812—1818). Prin Slatina trec pandurii lui Tudor Vladimirescu în drum spre Bucureşti. Valurile răscoalelor ţărăneşti se preling pînă în oraş: una în vara anului 1899, iar alta în sîngerosul an 1907. Sub aspectul istoriei literare, Slatina se afirmă prin cîţiva oameni de litere. Printre aceştia Eugen Ionescu, autorul pieselor de circulaţie universală —,,Rinocerii", „Scaunele" ş.a. În istoria dezvoltării industriale a ţării, oraşul Slatina ocupă un loc aparte prin construirea Uzinei de aluminiu ,,16 Februarie", care este amplasată pe o suprafaţă de cca 40 ha, cu o producţie de 50 000 tone

de aluminiu anual. Industria alimentară va fi reprezentată printr-o întreprindere de industrializare a laptelui. Construcţiile de locuinţe capătă un avînt sporit. Un cartier nou — Crişan — figurează pe harta mereu schimbătoare a oraşului. Complexe comerciale, cinematografe, spaţii verzi etc. se află la dispoziţia populaţiei şi a vizitatorilor. Din punct de vedere turistic prezintă interes (1) podul peste Olt, construit în 1888, pe care îl străbat autovehiculele ce vin şi pleacă din Oltenia. Trecutul îndepărtat al vieţii oamenilor şi dezvoltarea societăţii omeneşti în aceste locuri pot fi urmărite la (2) Muzeul judeţean (str. Ionaşcu nr. 77), ce cuprinde interesante exponate pe această temă. Un monument care atrage privirile este (3) statuia Ecaterinei Teodoroiu în centru oraşului, opera sculptorului D. Măţăoanu. Putem vizita apoi (4) schitul Clocociov, în cartierul cu acelaşi nume, construit pe timpul lui Matei Basarab (în 1645), (5) schitul Strehareţ (1672), (6) biserica Adormirea Maicii Domnului, construită de un grup de boieri din Slatina în 1733. Aici a funcţionat prima şcoală din Slatina (sec. XVII), adăpostită în chilii. Oraşul Slatina este legat de restul ţării prin magistrala feroviară spre Piteşti, Rîmnicu Vîlcea, Craiova etc. În acelaşi timp, din Slatina pleacă curse regulate D.G.T.A. spre Drăgăşani, Piteşti, Piatra Olt ş.a.

BIBLIOGRAFIE
Augustin, Pop Z.N. DIN ISTORIA CULTURII ARGEŞENE, Editura Comitetului regional pentru cultură şi artă — Argeş, Piteşti, 1965. Conea, I. PROFILE TOPOLOGICE PRIN CARPAŢII MERIDIONALI, Rev. Probleme de geografie, voi. II, 1955. Condurachi, E. DESCOPERIRI ARHEOLOGICE ÎN R.P.R.. Colecţia S.R.S.C., nr. 358, 1960. Creţeanu, R. MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN, Editura meridiane. 1966. Davidescu, M. MÂNÂSTIREA COZIA, Editura meridiane, 1965. Epuran, Gh., CIRCUITUL MARILOR TRECĂTORI, Editura meridiane, 1965. Florescu Graur, Gh., PE FIRUL OLTULUI, Editura meridiane, 1966. Florescu, R. MĂNĂSTIREA GOVORA, Editura meridiane. 1905. Ionescu, Gr. ISTORIA ARHITECTURII DIN R.P.R.. Editura Academiei R.P.R. 1963. Irimie, C., MUZEUL BRUKENTHAL Lupu, N. CETATEA SIBIULUI, Editura meridiane, 1966. Lupu, N., Irimie,C. SIBIU ŞI ÎMPREJURIMI, Editura meridiane, 1962. Maniţiu, O. FĂGĂRAŞUL. Edit. U.C.F.S., 1963. Mihăilescu, V. VĂILE CARPATICE TRANSVERSALE, Rev. Natura, nr. 4, 1965. Papiu Ilarian, V. GEOLOGIE ŞI DRUMEŢIE, Editura ştiinţifică. Popescu, N. MUNŢII CĂPĂŢÎNII ŞI COZIEI, Editura C.N.E.F.S. 1968. Radu, C. ARGEŞ — GHID TURISTIC, Editura meridiane, 1966. Rădoi, A., Stoica, VALEA OLTULUI, Colecţia S.R.S.C.. nr. 283. 1959. Roşu, L. MĂNĂSTIREA HUREZ. Editura meridiane, 1965.

CUPRINS
Scurtă prezentare a Oltului Oltul şi valea sa Prin Sibiu şi împrejurimile sale De la Sibiu la Turnu Roşu Intre Turnu Roşu şi Gura Lotrului Valea Oltului prin defileul de la Cozia De la Cozia la Rîmnicu Vîlcea Prin Rîmnicu Vîlcea De la Rîmnicu Vîlcea la Olăneşti De la Rîmnicu Vîlcea la Ocnele Mari şi Ocniţa De la Rîmnicu Vîlcea la Govora şi Hurezu De la Rîmnicu Vîlcea la Curtea de Argeş De la Rîmnicu Vîlcea la Piteşti De la Rîmnicu Vîlcea la Drăgăşani Bibliografie

BUCUREŞTI 1969 COLI TIPAR: 3,62 ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA „OLTENIA" CRAIOVA STR. MIHAI VITEAZUL Nr. 4 COMANDA Nr. 59.