I.

Elemente de fiziologie şi fiziopatologie în organizarea şi funcţionarea societăţii umane

II. Capitalul în serviciul păcii

Dr. Mircea Antoniu Mânecuţă

Cuprins

Cuvânt înainte ............................................................................................................ 2 I. ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE ÎN ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII UMANE .......................................................................... 4 ii. Capitalul în serviciul pĂCII.................................................................... 33

Cuvânt înainte

Publicaţia de faţă cuprinde două lucrări: „Elemente de fiziologie şi fiziopatologie în organizarea şi funcţionarea societăţii umane” şi „Capitalul în serviciul păcii”. Ambele aceste lucrări au fost elaborate de către tatăl meu, Dr. Mircea Antoniu Mânecuţă. Tatăl meu, Dr. Mircea Antoniu Mânecuţă s-a născut în com. Ucea de Jos, jud. Braşov la 30 Aprilie 1901. A urmat la Bucureşti cursurile Facultăţii de medicină veterinară pe care a absolvit-o în anul 1924. Este numit medic veterinar de circumscripţie, mai întâi la Stravapoleos, apoi la Moreni, unde ajunge medic veterinar primar în 1935. În anul 1937 este numit inspector veterinar în cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în urma cărui fapt se stabileşte cu familia la Bucureşti. La puţină vreme după stabilirea la Bucureşti, a fost numit şi secretar al Asociaţiei medicilor veterinari din România. Invazia comunistă l-a alungat din Bucureşti şi Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, trimiţându-l ca simplu medic veterinar de circumscripţie în comunele Casimcea şi Cogealac din Dobrogea şi apoi în com. Salcia pendinte de Turnu Măgurele şi în municipiul Turnu Măgurele. Urmărit, terorizat de securitate, în anul 1963 face un infarct miocardic, care complicat cu insuficienţă cardiacă şi ascită duce la decesul său la 30 decembrie 1968. Elaborarea primei lucrări, „Elemente de fiziologie şi fiziopatologie în organizarea şi funcţionarea societăţii umane” a început aproximativ în anul 1953 şi a fost terminată cu câteva zile înaintea morţii sale. Pe prima pagină a manuscrisului, tatăl meu a specificat: „Comunicare prezentată la Congresul internaţional al naturaliştilor”. Deşi prin aceasta tatăl meu a lăsat să se înţeleagă că lucrarea se adresează specialiştilor naturalişti, medici, biologi, sociologi, etc., ea în fapt este accesibilă oricărui cititor cu o cultură medie. Ceea ce este deosebit de frapant în lucrarea tatălui meu este caracterul steinerian, antropozafic, al acesteia: unitatea întregii lumii vii de la celulă la societatea umană în ansamblu şi identitatea fiziologică şi fiziopatologică a unui organism viu, cu întreaga specie umană. Acest fapt este cu adevărat uimitor deoarece din câte ştiu, tatăl meu n-a avut posibilitatea să cunoască lucrările lui Rudolf Steiner. Trebuie de asemenea să evidenţiez preocuparea tatălui meu în lucrare, referitoare la energia vitală, căreia în finalul lucrării îi acordă o atenţie deosebită. Cea de-a doua lucrare, „Capitalul în serviciul păcii”, este o lucrare din perioada de maturitate a tatălui meu. Ea a fost publicată în limba franceză cu titlul „Le capital au service de la Paix” în anul 1937 şi prezentată la Berlin în cadrul Congresului Camerei internaţionale de comerţ în perioada 28 Iunie – 3 Iulie 1937. Lucrarea este desigur adresată specialiştilor, dar ideile de bază apar cu claritate atât de mare încât sunt accesibile marelui public. Oricine îşi va putea da seama că ea cuprinde germenii de constituire a Pieţii Comune Europene. Acest aspect este evidenţiat de gândirea înfiinţării unui Institut internaţional

de scont şi emisie care să realizeze un echilibru între agricultură şi industrie, care să rezolve crizele de supraproducţie, precum şi şomajul politic în cazuri de agresiune. Această lucrare dovedeşte că România era, sau cel puţin trebuia să fie, de mult în Europa.

Radu Ilie Mânecuţă

I. ELEMENTE DE FIZIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE ÎN ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII UMANE

Lucrarea de faţă reprezintă fără îndoială prima încercare de acest gen, în vederea stabilirii cât mai exacte a structurii materiale şi fiziologice a societăţii umane, precum şi în vederea cunoaşterii unor aspecte fizico-patologice, ivite în calea dezvoltării acesteia. Concepţia de bază ce caracterizează această lucrare constă în recunoaşterea caracterului unitar indisolubil, atât material, cât şi fiziologic şi fiziopatologic al întregii lumi vii, unitate întreţinută de o forţă specială, neidentificată până în prezent, pe care atât celulele, cât şi indivizii, o dobândesc la naştere şi care sileşte atât celulele, cât şi indivizii, care alcătuiesc laolaltă lumea vieţuitoare, să urmeze instinctiv căile de organizare şi integrare, prevăzute în planul de creaţie caracteristic organismului respectiv. Urmare acestui complex de viaţă, atât celulele, cât şi indivizii nu reprezintă în realitate, decât forma de manifestare a uneia şi aceleiaşi energii vitale creatoare, cu singura deosebire, aceea a ordinii ierarhice, determinată de un scop sau o cauză finală precisă, impusă pe de o parte de creşterea, dezvoltarea şi interesele întregului organism, iar pe de altă parte, de condiţiile de mediu în care acestea îşi dezvoltă activitatea, creând forme de organizaţii caracteristice mediului intern, cu posibilităţi de creştere şi dezvoltare strict limitate, condiţionate de un anumit fel de metabolism şi forme de organizaţie caracteristice mediului extern, cu posibilităţi de creştere şi dezvoltarea aproape nelimitate, adaptate special unui alt tip de metabolism. Prima formă de organizaţie este reprezentată de organizaţiile celulare, iar cea de-a doua de organizaţiile indivizilor. Consecvenţi cu aceste observaţii şi ajutaţi în mare măsură şi de experienţa istoriei, în lucrarea de faţă ne-am propus, ca pe baza caracterelor structurale şi funcţionale specifice celor două organizaţii să reconstituim structura fiziologică şi fiziopatologică a societăţii umane, după principii de organizare şi funcţionare identice. Dintre metodele de lucru folosite, primul loc îl ocupă metodele de cercetări proprii cercetărilor fiziologice, fiziopatologice şi în mare măsură studiilor de embriologie. Rezultatele sunt cu adevărat surprinzătoare şi răspund la un număr mare de probleme care frământă azi în mod deosebit conştiinţa umană. Prima categorie de organizaţii este reprezentată de organizaţiile celulare, iar cea de-a doua de organizaţiile indivizilor, între care locul principal revine societăţii umane. Scopului esenţial urmărit de noi în această lucrare a reţinut în mod deosebit scoaterea în evidenţă a unor caractere fiziologice şi fiziopatologice, specifice unui organism viu, aparţinând atât organizaţiilor celulare, cât şi organizaţiilor de indivizi şi care unesc fie direct, fie indirect, ambele forme de organizaţie, într-un tot organic funcţional indisolubil, subordonat total intereselor şi nevoilor de creştere, dezvoltare şi perpetuare a întregului complex vital al lumii vii. Pentru o mai bună documentare, ca şi pentru uşurinţa descrierii, am ales în mod intenţionat organizaţia speciei umane, ca una care se pretează cel mai bine şi din toate punctele de vedere, unui astfel de studiu, ea reprezentând forma de dezvoltare şi perfecţionare cea mai elevată din ierarhia filogenetică şi factorul cel mai important întregului complex vital al lumii vii.

Studiile şi observaţiile comparative făcute de noi, vreme foarte îndelungată între organizaţia celulară cea mai elevată, aceea a unui organism uman şi organizaţia speciei umane, la care mai adăugăm şi experienţa istoriei, au dus invariabil la constatarea că organizarea şi funcţionarea speciei umane îmbracă forma şi caracterele unui organism viu, devenind pivotul de raliere organică şi funcţională pentru complexul vital al întregii lumi vii. Această concepţie are la baza sa, următoarele consideraţii esenţiale: 1. Structura organică funcţională a societăţii umane urmează îndeaproape şi instinctiv căile de organizare şi integrare specifice unui organism viu. Acest proces începe încă din faza embrionară a dezvoltării acesteia. 2. Înlănţuirea indivizilor se face, ca şi la celule, pe baza unei afinităţi organice naturale, înnăscute şi este supusă aceloraşi legi organice de dezvoltare şi funcţionare, ca şi relaţiile de la celulă la celulă şi de la celulă la ansamblul organismului, cu singura deosebire că în timp ce într-un organism uman celulele sunt în mare parte fixe, datorită suportului mobil pe care sunt grefate, într-un organism care cuprinde în sine întreaga specie umană, elementele celulare, adică indivizii, se bucură de o extremă mobilitate, pe când suportul pe care se sprijină este imobil. 3. Întreaga acţiune de organizare şi integrare funcţională, atât la un organism pluricelular, cât şi la organismul speciei umane se sprijină pe forţa vitală intrinsecă, comună celulelor şi indivizilor şi care sileşte atât celulele, cât şi indivizii, să urmeze instinctiv căile de dezvoltare şi integrare caracteristice organismului respectiv. Piedicile accidentale ivite în calea desfăşurării normale a acestei forţe, determină incompleta dezvoltare a acelui organism, iar în ceea ce priveşte organismul speciei umane, ia forme monstruoase, dezgustătoare. 4. Unele aspecte fiziopatologice şi chiar patologice, ivite în organizarea şi funcţionarea normală a societăţii umane, a căror simptomatologie coincide în mare măsură cu aceea pe care o întâlnim la un organism viu. Întrucât lucrarea se adresează specialiştilor am considerat util a nu insista asupra unor lucruri care le sunt cunoscute sau a acelora care rezultă din practica de fiecare zi a vieţii economice, politice şi sociale. Mărturisim de la bun început că în intenţia noastră a fost de a prezenta numai o comunicare, sau mai corect zis, o privire de ansamblu asupra problemelor în cauză de esenţă pur ştiinţifică cuprinzând în sine chintesenţa problemelor în cauză şi în urmărirea acestui obiectiv ne-am folosit de toate posibilităţile ştiinţifice prezente.

Caractere fiziologice comune organizaţiilor celulare şi organizaţiei speciei umane
În vederea asigurării funcţiunilor vitale într-un organism format prin asocierea unui imens număr de celule are loc o diferenţiere celulară, după activitatea ce sunt chemate să o îndeplinească fiecare,

diferenţiere care începe încă în faza embrionară a dezvoltării unui organism, alcătuind formaţiuni care participă cu funcţiuni deosebite la funcţionarea întregului organism. O asemenea diferenţiere are loc şi în viaţa organico-funcţională a societăţii umane, cu deosebirea numai că aici este vorba de formaţiuni alcătuite prin asocierea a mari mase de indivizi. Şi într-un caz şi în celălalt, ceea ce reţine în mod cu totul deosebit atenţia este constatarea că aceste diferenţieri sunt determinate, atât la celule, cât şi la indivizi, de necesităţi organico-funcţionale ineluctabile cărora trebuie să le facă faţă, necesităţi bazate pe de-o parte de modul de dezvoltare şi perfecţionare a organismului respectiv sau mai exact, de locul pe care acesta îl ocupă în ierarhia filogenetică, iar pe de altă parte, de forma de organizaţie caracteristică acelui organism şi sarcinile ce revin acestuia în complexul întregii lumi vii. În aceste condiţii, apare cât se poate de evident, caracterul diviziunii muncii pe bază de funcţiuni în care celulele ca şi indivizii sunt factori biologici esenţiali, cu un rol covârşitor în creşterea, dezvoltarea şi întreţinerea organismului respectiv. Între celulele astfel diferenţiate în vederea executării unei anumite funcţiuni şi indivizii specializaţi în vederea îndeplinirii unei anumite munci există o strânsă şi permanentă corelaţie, atât sub raportul structural, cât şi funcţional.

Sub raportul structural
După cum este ştiut, cea mai diferenţiată de celelalte celule este celula nervoasă, care suferă modificări structurale importante, în vederea funcţiunilor ce este chemată să le îndeplinească, diferenţiere ce devine cu atât mai pronunţată cu cât celula respectivă se situează mai sus în ierarhia sistemului nervos. Potrivit cu manifestările exterioare ale celulelor nervoase, distingem în cazul de faţă următoarele caractere biologice specifice: 1. Sensibilitatea extremă a celulei nervoase la culegerea de impresiuni de la marea masă de celule pe care le inervează, de la contactul cu mediul exterior şi de la organele a căror funcţiuni le coordonează. 2. Proprietatea specifică de culegere de impresiuni de la celulele periferice şi transmiterea lor la centrii nervoşi superiori. 3. Proprietatea superioară de a transmite de la centru la periferie şi la organele pe care le coordonează, ordinele primite de la centrii nervoşi superiori. 4. Proprietatea exclusivă a celulei nervoase de sinteză a impresiunilor primite de la diferiţii centri nervoşi, prin intermediul nervilor, precum şi facultatea exclusivă de discernământ şi memorizare şi în mod esenţial de conducere a tuturor funcţiunilor organismului respectiv. Situaţia este analogă şi în structura organico-funcţională a societăţii umane, unde indivizii specializaţi asigură toate funcţiunile care într-un organism revin celulelor nervoase.

Aceşti indivizi constituie elita societăţii umane şi integraţi în sistem, alcătuiesc sistemul nervos care coordonează şi comandă întreaga activitate umană, formând sub toate aspectele un tot organic unitar. Transformările structurale suferite de aceşti indivizi specializaţi sunt mai puţin cunoscute decât la celula nervoasă, totuşi anumite transformări structurale suferite de sistemul nervos al acestora sunt scoase în evidenţă deosebit de clar, de unele consideraţii practice. 1. Specializarea impune de la sine un grad de perfecţionare din ce în ce mai înalt, care sileşte organismul la adaptări structurale corespunzătoare şi de durată. Aşa de exemplu este bine cunoscut faptul că la un travaliu muscular, organul care suferă modificările structurale cele mai importante este musculatura, pe când la un travaliu cerebral şi nervos este influenţat întregul sistem nervos. Din această cauză, între un individ specializat în eforturi fizice şi unul specializat în eforturi nervoase şi intelectuale, se nasc deosebiri sub raportul specializării din ce în ce mai evidente, simultan cu experienţa acumulată. 2. Câteva exemple din istorie cunoscute şi care se referă la creierul unor giganţi ai gândirii omeneşti ne arată o creştere apreciabilă în greutate cu deosebire a substanţei cenuşii a creierului, ceea ce o denotă o creştere probabilă a numărului de neuroni şi în mod cert o îmbunătăţire substanţială a calităţii neuronilor. 3. Referindu-se la lobii frontali de inteligenţă, Ch. Best şi N.B. Taylor în „Bazele fiziologice ale practicii medicale” (p. 276) demonstrează că „creşterea progresivă a dimensiunilor acestei părţi (este vorba de lobii frontali, N.N.) la diferite niveluri superioare ale scării filogenetice, nu este atât de mare ca aceea a lobului parietal”, considerând astfel lobul parietal ca principal sediu al inteligenţei. Acest fapt dovedeşte cât se poate de precis că între îmbunătăţirea inteligenţei şi implicit a capacităţii de conducere şi creşterea în dimensiuni a organului respectiv care la rândul său poate fi compensată, aşa cum se petrece mai frecvent printr-o creştere în greutate a substanţei cenuşii a creierului, există o strânsă corelaţie. În ceea ce priveşte celelalte categorii de celule dintr-un organism pluricelular sunt celule specializate în diferite activităţi de interes vital pentru întregul organism şi care are ca sarcină fundamentală introducerea în circuitul vital a cât mai mari mase chimice şi energetice şi transformarea acestora potrivit cu capacitatea de dezvoltare şi sarcina fiecărui organism, în energie proprie vitală şi transportul acesteia peste tot unde necesităţile o cer. O situaţie analogă întâlnim şi la organizaţia societăţii umane, cu deosebirea numai că aici este vorba de indivizi. Şi aici ca şi la celule, întâlnim mase mari compacte, eterogene, de indivizi specializaţi în diferite activităţi de interes vital pentru întregul organism şi care au ca sarcină fundamentală introducerea în circuitul vital a cât mai mari mase chimice şi energetice diferite şi transformarea acestora peste tot unde necesităţile o cer.

Un capitol aparte am rezervat în cadrul acestei lucrări unor caractere biologice esenţiale care în contrast cu unele prejudecăţi de până acum promovate de unii autori, aparţin în egală măsură ambelor forme de activitate: celulară şi ceea a indivizilor. Este vorba de viaţa socială a celulelor în general, proprietate considerată până în prezent ca fiind de resortul exclusiv al indivizilor ca fiinţe sociale. Natura intimă a acestor manifestări sociale la celule este în mare parte necunoscută şi poate fi apreciată numai pe baza formei exterioare pe care acestea o îmbracă. Într-adevăr, căutând să pătrundem cât mai adânc în tainele vieţii celulare dintr-un organism pluricelular, comparativ cu ceea ce se petrece la organizaţiile de indivizi, inclusiv organizaţia speciei umane, ceea ce atrage în mod deosebit atenţia este constatarea din ce în ce mai bine conturată azi, că în ceea ce priveşte relaţiile de la celulă la celulă şi de la celulă la ansamblul organismului, celulele întruchipează mare parte din însuşirile sociale şi relaţii proprii indivizilor ca fiinţe sociale. Şi invers, la baza organizării şi funcţionării organizaţiilor de indivizi trebuie considerate şi mare parte din proprietăţile biologice care în mod instinctiv stăpânesc viaţa şi activitatea organizaţiilor celulare. Dintre acestea, amintim în primul rând unele constatări privind diviziunea numai pe bază de funcţiuni pe care o întâlnim la orice asociere a unui număr mai mult sau mai puţin însemnat atât de celule, cât şi de indivizi şi care devine cu atât mai organizată cu cât masa de celule şi indivizi aparţine unui organism de construcţie superioară. Un loc deosebit ocupă de asemenea înaltul simţ de prevedere şi capacitatea de conducere ce caracterizează întreaga activitate celulară, întocmai ca şi la organizaţiile de indivizi cele mai perfecţionate, precum şi sentimentul deosebit de solidaritate şi colaborare armonioasă, caracteristice organizaţiilor de indivizi, pe care o întâlnim la orice asociere a unui număr mai mult sau mai puţin însemnat de celule. Drept exemple vii în această privinţă amintim de comportarea celulelor unui organism pluricelular în situaţii speciale, cum sunt: apărarea organismului în boli infectocontagioase şi de altă natură, în apărarea de inamicii interni şi externi, în trecerea bruscă la alte condiţii de existenţă, în stările de inaniţie şi subalimentaţie şi multe altele pe care le întâlnim la orice pas, în activitatea de zi cu zi a organizaţiilor pluricelulare şi care reprezintă o copie fidelă a ceea ce se petrece în situaţii speciale şi chiar în situaţii normale, în viaţa organico-funcţională a indivizilor şi mai cu deosebire a societăţii umane. Semnificaţia acestor calităţi excepţionale la celule în raport cu ceea ce se petrece la organizaţiile de indivizi şi în speţă cu ceea ce se petrece la organizaţia speciei umane, prezintă după părerea noastră o însemnată valoare documentară, în sensul că înlesneşte o mai bună înţelegere a unor fenomene comune care stau la baza vieţii şi a activităţii, atât pentru organizaţiile celulare, cât şi pentru organizaţiile de indivizi, inclusiv organizaţia speciei umane asupra cărora vom reveni mai pe larg în capitolele următoare.

Sub raportul funcţional
Dacă sub raportul structural mai există multe aspecte necunoscute sau puţin cunoscute, cel puţin pentru etapa actuală a cunoştinţelor, sub raportul funcţional, raporturile între cele două activităţi, celulară şi indivizi, capătă în cazul de faţă contururi mult mai clare şi precise. Astfel după cum este bine cunoscut în organismele complexe formate prin asocierea unui imens număr de celule, are loc o diferenţiere celulară pe bază de funcţiuni. După natura lor deosebim aici: I. II. III. Funcţiuni de relaţie; Funcţiuni de nutriţie; Funcţiuni de reproducţie.

O situaţie asemănătoare se remarcă şi în organizarea şi funcţionarea societăţii umane, unde are loc o regrupare de indivizi pe aceleaşi baze fiziologice ca şi la organismele formate prin asociere de celule. Deosebim astfel şi în cazul de faţă, ca şi la organizaţiile celulare, cele 3 tipuri de funcţiuni.

I. Funcţiunile de relaţie

Aceste funcţiuni sunt executate de sistemul nervos al organizaţiei speciei umane, a cărui dezvoltare şi funcţionare urmează îndeaproape căile de organizare şi funcţionare ale sistemului nervos aparţinând unui organism uman. Lipseşte sistemul osos-muscular, situaţie provocată de faptul că pe când la un organism pluricelular, celulele sunt în marea lor majoritate fixe, în societatea umană indivizii se bucură de o extremă mobilitate, astfel că prezenţa unui sistem de mişcare pentru organismul speciei umane sub forma care se află la organizaţiile celulare este lipsită de obiect.

II. Funcţiunile de nutriţie

În ceea ce priveşte funcţiunile de nutriţie, stabilirea unor corelaţii între cele două forme de activitate, celulară şi indivizi, este mult îngreunată de faptul că aceste funcţiuni, atât la organizaţiile celulare, cât şi la organizaţia speciei umane, reprezintă numai părţi însemnate dintr-un grup gigantic complex, acela al întregii lumi vii, părţi care se completează reciproc una pe alta şi care activează uneori mult diferit una faţă de alta, aşa că în foarte multe cazuri nu este posibil decât numai stabilirea unui paralelism între funcţiunile de nutriţie, privind cele două forme de organizaţii. De aceea am fost obligaţi în cadrul acestei lucrări de a face unele derogări de la normele fiziologice obişnuite folosind ca termen de comparaţie între cele două activităţi, numai unele

particularităţi generale regrupate la un loc care să cuprindă sub raportul funcţiunilor de nutriţie, ambele organisme. Urmare a acestor derogări, funcţiunile de nutriţie ale organizaţiei speciei umane sunt reprezentate astfel:

1) Sistemul de producţie Folosind aici un termen des întâlnit în activitatea economică mai ales şi care reflectă în esenţă mult mai exact, o situaţie de fapt care are loc atât într-un organism pluricelular, cât şi în cadrul organizaţiei speciei umane, fiind vorba şi într-un caz şi în celălalt de un complex chimic industrial cu o înaltă specializare în producţie şi transformarea a mari mase chimice şi energetice, în energie proprie vitală şi transportul acesteia peste tot unde necesităţile o cer. Denumirea de sistem de producţie a fost dată ca urmare a caracterului mixt de relaţie şi nutriţie ce caracterizează activitatea acestui sistem şi în vederea regrupării la un singur loc a tuturor funcţiunilor de producţie, indiferent de sistemul sau aparatul care le execută. Acest sistem deşi se dezvoltă pe căi diferite datorită sarcinilor complexe şi a condiţiilor de mediu extern, mult schimbate de la o formă de organizaţie la alta prin felul său de activitate întregeşte şi întreţine în mod constant activitatea aparatului digestiv împreună cu aceea a organelor anexe şi a tuturor organelor cu activitate de producţie făcând parte dintr-un organism uman, făcând astfel între cele două activităţi, celulară şi aceea a indivizilor, o dependenţă vitală inseparabilă.

2) Aparatul respirator comun ambelor forme de activitate: celulară şi aceea a indivizilor; 3) Sistemul circulator; 4) Sistemul depurativ şi excretor.

III.

Funcţiunile de reproducţie

1. Sistemul reproducător comun ambelor forme de activitate. În lumina studiilor şi observaţiilor comparative de până aici, privind cele două forme de organizaţie, cea a celulelor şi cea a indivizilor, încercările noastre de reconstituire a structurii fiziologice şi fiziopatologice a speciei umane, pe aceleaşi baze fiziologice pe care le întâlnim la organizaţiile celulare, par să fie încununate de succes deplin şi răspund la un număr mare de probleme care frământă azi în mod deosebit conştiinţa umană. În cele ce urmează ne vom strădui pe cât posibil să prezentăm în linii mari, cel puţin câteva aspecte generale mai importante asupra organizării şi funcţionării diferitelor sisteme şi aparate care intră în componenţa unui organism cuprinzând întreaga specie umană în ordinea descrisă mai sus.

I.

Funcţiunile de relaţie

1. Sistemul nervos

Acest sistem urmează îndeaproape şi în mod instinctiv căile de organizare, integrare şi în mare măsură şi de funcţionare ale sistemului nervos al unui organism uman şi afectează prin activitatea sa, întreaga specie umană. Încă de la prima vedere, o paralelă făcută între organizarea, integrarea şi funcţionarea sistemului nervos al unui organism uman şi între organizarea, integrarea şi funcţionarea sistemului nervos al organizaţiei speciei umane, scoate în evidenţă cât se poate de clar, uimitoarea asemănare dintre cele două sisteme şi corelaţia intimă ce există sub raportul unor funcţiuni de relaţie, între ambele forme de activitate: celulară şi aceea a indivizilor făcând parte din specia umană. În afară de consideraţiile pe care le-am prezentat mai înainte, cu privire la caracterele care apropie celula nervoasă de individul specializat în travaliu nervos şi invers, mai sunt o serie de caractere fiziologice comune ambelor sisteme, a căror esenţă poate fi recunoscută în următoarele: a) La baza oricărei activităţi organice şi funcţionale, în ambele organizaţii se află sistemul nervos care controlează, coordonează şi conduce activitatea întregului organism după principii de organizare şi funcţionare în mare parte identice. În urmărirea acestui scop, toate sistemele împreună cu aparatele şi organele respective sunt în cea mai mare parte subordonate acestuia. b) Şi într-un sistem şi în celălalt are loc o gradare a funcţiunilor şi implicit o ierarhie a valorilor determinată pe de o parte de sarcina şi valoarea intrinsecă a elementului în cauză, iar pe de altă parte de nivelul de dezvoltare şi perfecţionare a acelui organism. Cunoştinţele moderne privind mecanismul de organizare, integrare şi funcţionare a sistemului nervos al unui organism uman, cât şi acela al organizaţiei specifice umane, la care mai adăugăm şi acela privind legile care guvernează selecţia naturală concretizată în tendința manifestă de formare şi supravieţuire a elitelor, confirmă integral exactitatea observaţiilor de mai sus. De altfel, nu trebuie să mergem prea departe, este o chestiune cât se poate de elementară azi, că fără o gradare a funcţiunilor şi implicit fără o ierarhie a valorilor, coordonarea şi conducerea funcţiunilor unui organism alcătuit prin asocierea unui număr imens de celule este de neconceput. În acelaşi spirit trebuie privită problema şi când este vorba de un organism alcătuit prin asocierea unui număr enorm de indivizi. c) Între elementele nervoase şi masa de celule pe care le inervează există o legătură intimă indisolubilă.

Activitatea unora este condiţionată de activitatea celorlalte şi invers, creându-se astfel o dependenţă vitală inseparabilă de care depinde soarta unui organ sau soarta întregului organism. În majoritatea cazurilor, această corelaţie este atât de cimentată încât este imposibil de învins, mai înainte de prăbuşirea finală a centrilor nervoşi care o întreţin. Aceeaşi corelaţie se observă şi între dezvoltarea sistemului nervos respectiv şi vitalitatea întregului organism în cauză. Lipsa acestuia din diferite cauze accidentale, incompleta sa dezvoltare sau slaba dezvoltare a acestuia, afectează profund marile mase, atât de celule, cât şi de indivizi, formând conglomerate sau regiuni lipsite de vitalitate. O scurtă privire aruncată asupra hărţii globului terestru, confirmă întru totul justeţea acestor observaţii, pentru organizaţia speciei umane. Cele mai puternice naţiuni şi state, ca şi cele mai pline de vitalitate sunt acelea la care sistemul nervos este mai dezvoltat şi mai bine dotat. Acest fapt este suficient, credem, pentru a confirma strânsa corelaţie ce există între organizarea şi dezvoltarea sistemului nervos şi vitalitatea organismului respectiv. d) Funcţiunile de analiză, sinteză, memorizare, discernământ şi celelalte funcţiuni de coordonare şi conducere ale scoarţei cerebrale specifice unui organism uman, sunt reproduse cu fidelitate şi în activitatea scoarţei cerebrale a organizaţiei speciei umane şi reprezintă în fapt, trecerea de la o formă de organizare mai simplă, cu posibilităţi de dezvoltare strict limitate, la alta mai complexă cu posibilităţi de acţiune şi dezvoltare extraordinare. Observaţiile comparative făcute de noi între cele două activităţi cerebrale, celulară şi aceea a indivizilor făcând parte din scoarţa cerebrală a organizaţiei speciei umane, scot în evidenţă cât se poate de clar, intima şi permanenta corelaţie ce uneşte ambele forme de activitate cerebrală, într-un angrenaj comun indisolubil. Activitatea uneia este completată şi întreţinută de activitatea celeilalte şi amândouă la un loc constituie un cuplu organic-funcţional inseparabil. O strălucită confirmare ne oferă în această privinţă, activitatea propriu-zisă a cortexului cerebral al organizaţiei speciei umane privind ansamblul de funcţii amintite mai sus, în care regăsim prezenţa activă şi permanentă a ambelor forme de activitate cerebrală: celulară şi aceea a indivizilor, legate indisolubil una de alta. Această activitate (este vorba de activitatea cortexului cerebral al organizaţiei speciei umane) este întreţinută de prezenţa activă şi permanentă a unui mare număr de elemente specializate, reprezentând elita intelectuală şi morală, precum şi elemente de conducere politice, economice şi sociale ale organizaţiei speciei umane, elemente la baza activităţii cărora se află în mod esenţial, activitatea celulară nervoasă.

Sub influenţa diverşilor stimuli produşi ai activităţii cerebrale individuale, între diferitele elemente ale cortexului cerebral al organizaţiei speciei umane, ia naştere un flux continuu de energie nervoasă, care, susţinută de mijloacele perfecţionate de transmisie şi retransmisie de care dispune azi societatea umană, este propagată de la individ la individ şi de aici la mase de indivizi, reprezentând expresia vie a gândirii şi raţiunii omeneşti veşnic în acţiune, precum şi a capacităţii de coordonare şi conducere a întregului organism în cauză. Din această activitate se dezvoltă apoi acea conştiinţă umană care pune stăpânire pe raţiunea şi sentimentele oamenilor creând în acea sudură indispensabilă între sistemul nervos respectiv şi masa de elemente a căror activitate o coordonează şi conduce. După cum am mai arătat ceva mai înainte, această sudură devine atât de cimentată, încât este imposibil de învins înainte de prăbuşirea finală a centrilor nervoşi care o întreţin. Cu aceeaşi fidelitate ca şi la cortexul cerebral sunt reproduse în activitatea sistemului nervos al organizaţiei speciei umane şi funcţiunile bulbului rahidian, măduva spinării împreună cu întreg sistemul neuro-vegetativ autonom, care după cum se ştie guvernează întreaga activitate de producţie, circulaţie şi metabolică a unui organism pluricelular. Şi aici desfăşurarea armonioasă şi organizată a întregului proces de producţie, circulaţie şi schimb al organizaţiei speciei umane – şi am putea spune chiar şi desfăşurarea în mare măsură a vieţii economice, politice şi sociale - confirmă integral exactitatea observaţiilor privind activitatea sistemului neurovegetativ autonom al organizaţiei speciei umane, în comparaţie cu organizarea şi funcţionarea sistemului neurovegetativ de la organizaţiile celulare. Ceea ce diferă aici faţă de organizaţia celulară şi aceasta şi este valabil şi pentru cortexul cerebral al organizaţiei speciei umane sunt desigur proporţiile gigantice în care această activitate are loc şi fără îndoială şi implicaţiile organizatorice şi funcţionale extraordinare pe care aceasta le observă datorită condiţiilor de mediu şi a posibilităţilor de dezvoltare care sunt mult schimbate de la o formă de organizaţie la alta. Ne referim desigur în primul rând la amplasarea centrilor nervoşi care datorită condiţiilor de spaţiu şi teren mult schimbate, ia un caracter diferit faţă de ceea ce se petrece într-un organism pluricelular. Aşa de exemplu pe când într-un organism uman a fost necesară amplasarea centrilor nervoşi ai organismului respectiv pe un spaţiu extrem de redus în organizaţia speciei umane centrii nervoşi se organizează şi se dezvoltă în plină libertate de acţiune şi mişcare şi sunt dispersaţi din aceleaşi motive pe o enormă suprafaţă după necesităţile de dezvoltare şi funcţionare ale organismului respectiv. Acelaşi lucru s-ar reflecta şi într-un organism uman, dacă miliardele de neuroni, de exemplu din cortexul cerebral, în loc să fie concentraţi în cutia craniană, s-ar bucura de libertate de mişcare şi ar fi împrăştiaţi potrivit cu locul de muncă, în toată masa de celule a organismului respectiv.

Aceste modificări topografice însă nu schimbă cu nimic fondul problemei în cauză şi nici nu alterează cu nimic funcţiunile de bază ale sistemului nervos al organismului în cauză, ci dimpotrivă, îi creează însemnate avantaje în sensul că îşi desfăşoară activitatea chiar în mijlocul masei de indivizi ale căror funcţiuni le coordonează şi comandă şi ale căror aspiraţii le reprezintă. Sub influenţa acestor modificări topografice, este şi natural ca arhitectonica sistemului nervos al organizaţiei speciei umane să nu mai urmeze aceeaşi linie perfect simetrică şi regulată, aşa cum se întâmplă la un organism uman, ci dimpotrivă, ia forme sinuoase neregulate, fără un plan de perspectivă corespunzător. Deşi lipsit de arhitectonică proprie, acest fapt nu împiedică să recunoaştem existenţa unui curent de acţiune care sileşte elemente ale sistemului nervos al organizaţiei speciei umane să se încadreze şi dezvolte instinctiv într-o direcţie determinată de un scop sau de o cauză finală precisă, subordonată total nevoilor şi intereselor întregului organism în cauză. Ca urmare a acestui curent de acţiune în care fără îndoială vom recunoaşte şi selecţia naturală ca factor de creaţie şi progres, elemente ale sistemului nervos al organizaţiei speciei umane, împinse de necesităţi organice şi funcţionale ineluctabile legate de teren s-au concentrat în centrele urbane mai populate cu deosebire în capitalele reşedinţă în ţară, de regiune, etc. şi au fost împărţite după natura lor şi felul de specializare, elemente ale sistemului neurovegetativ-autonom, etc.. Prin intermediul, în trecut, a unor mijloace rudimentare şi în prezent, prin folosirea mijloacelor de comunicaţie între indivizi ajunse la perfecţiunea de azi, încă în plină ascensiune, între toate aceste elemente şi masa de indivizi a căror activitate o coordonează şi conduce, se organizează o gigantică reţea de transmisie şi retransmisie în ultimă analiză a uneia şi aceleiaşi energii nervoase, produs al activităţii cerebrale individuale, reţea a cărei protagonişti sunt indivizi specializaţi în travaliu intelectual şi nervos. Pentru organizaţia societăţii umane această reţea de comunicaţie (ne referim numai la reţeaua propriu-zisă) are un caracter pur tehnic şi aparţine practic vorbind de alt sistem, de cel de producţie, spre deosebire de reţeaua de comunicaţie de la organizaţiile celulare unde aceasta are un caracter mai intim, legat exclusiv de activitatea celulei nervoase respective. Dar deşi această reţea de transmisie şi retransmisie este de construcţie tehnică diferită de reţeaua nervoasă de la organizaţiile celulare, privită în ansamblu, organizarea şi funcţionarea acesteia urmează cât mai fidel aceleaşi căi de organizare şi funcţionare pe care le întâlnim şi la reţeaua nervoasă aparţinând unui organism uman. Astfel deosebim şi aici ca şi la reţeaua nervoasă de la organizaţiile celulare: căi aferente şi eferente, reprezentând căi care culeg impresiunile de la grupele de indivizi periferice şi le transmit mai departe prin intermediul mijloacelor de comunicaţie cunoscute până în prezent sau chiar direct, fie organelor ierarhice superioare până la cortexul cerebral dacă este cazul, fie în relaţiile cu alţi neuroni şi căi care pleacă de la cortexul cerebral şi coboară, trecând în majoritatea cazurilor prin aceeaşi filieră, doar de sus în jos, până la cele mai mici aşezări omeneşti sau grupe de elemente periferice.

Nu lipsesc desigur nici căile finale comune, mai ales în prezent după însemnate progrese realizate în domeniul telecomunicaţiilor în urma căreia numărul relaţiilor ca şi varietate şi intensitatea lor au ajuns la proporţii impresionante. Din cele expuse până aici, cele câteva caractere fiziologice comune ambelor forme de organizaţie par să indice în bună măsură legătura fiziologică indisolubilă care uneşte ambele sisteme într-un angrenaj comun inseparabil. Unele aspecte fiziopatologice ivite în mersul normal al integrării şi dezvoltării sistemului nervos al organizaţiei speciei umane, pot da uneori interpretări false ale fenomenelor care stau la baza integrării şi dezvoltării acestuia creând dezorientare, dar aceste aspecte fiziopatologice par să aibă mai mult un caracter temporar. Unul din aceste aspecte fiziopatologice îl constituie organizarea şi integrarea defectuoasă, cel puţin pentru etapa actuală de dezvoltare în ceea ce priveşte încadrarea cortexului cerebral şi a sistemului neurovegetativ autonom al organizaţiei speciei umane cu elemente specializate, care în loc să fie regrupate la un loc cum este cazul la un organism uman, continuă să se menţină în imensa lor majoritate în jurul centrelor naţionale, fapt ce constituie un obstacol serios în calea integrării şi dezvoltării sistemului nervos respectiv şi un mare dezavantaj pentru buna funcţionare şi dezvoltare a acestuia, cât şi pentru buna funcţionare a întregului organism în cauză. Cu toate aceste dezavantaje temporare, nu se poate contesta că peste capul şi voinţa oamenilor se organizează şi dezvoltă o gigantică reţea de centri nervoşi, cu un rol predestinat bine precizat, acela de a servi de sistem de coordonare şi conducere a întregii activităţi vitale, nu numai pentru organizaţia speciei umane, ci şi pentru complexul vital al întregii lumi vii.

II. Funcţiunile de nutriţie

Este cazul să reamintim aici, după cum am arătat mai înainte, că stabilirea unor corelaţii între cele două forme de organizaţie este mult îngreunată de faptul că atât organizaţiile celulare, cât şi organizaţia speciei umane reprezintă numai părţi dintr-un gigantic complex, acela al întregii lumi vii, părţi a căror activitate completează reciproc şi care din aceleaşi motive activează diferit una faţă de alta. De aceea, ne servim în cazul de faţă numai de unele particularităţi generale, care să cuprindă sub raportul funcţiunilor de nutriţie ambele organisme.

1) Sistemul de producţie Acest sistem prin felul său de activitate, ocroteşte, completează şi întreţine în mod constant activitatea aparatului digestiv şi a organelor anexe, precum şi a tuturor organelor cu activitate de producţie făcând parte dintr-un organism uman, creând astfel o dependenţă vitală inseparabilă între cele două activităţi: celulară şi cea a indivizilor.

Prima susţine activitatea indivizilor, iar cea de-a doua activitatea celulelor creând un cuplu organic funcţional indisolubil. Plecând de la aceste premise, acest sistem complet cuprinde următoarele particularităţi personale, comune ambelor forme de organizaţie. a) Unitatea de scop lucrativ; b) Specializarea după felul de producţie; c) Coordonarea relaţiilor de producţie.

Având în vedere importanţa deosebită a acestor caractere biologice comune ambelor forme de organizaţie, celulară şi a indivizilor, vom face câte o scurtă analiză asupra fiecărui caracter în parte, după cum urmează:

a) Unitatea de scop lucrativ Această unitate de scop lucrativ constă în esenţă, în introducerea în circuitul vital atât la organizaţiile celulare, cât şi la organizaţia speciei umane, a cât mai mari mase de elemente chimice şi energetice, proprii sarcinii şi capacităţii de dezvoltare a organismului în cauză şi transformarea acestora în energie proprie vitală pentru întreţinerea, creşterea, dezvoltarea şi perpetuarea organismului respectiv şi transportul acesteia oriunde necesităţile o cer. Din acest motiv între cele două forme de organizaţie se creează o strânsă corelaţie biologică, ducând la o dependenţă vitală inseparabilă. Nici una dintre activităţile în contact, celulară şi aceea a indivizilor, nu poate funcţiona una fără cealaltă şi cu atât mai puţin să subziste una fără cealaltă. Ambele activităţi sunt născute din necesităţi organico-funcţionale ineluctabile cărora trebuie să le facă faţă necesităţii determinate de un scop sau o cauză finală precisă, subordonată total la rândul său intereselor şi nevoilor de creştere, dezvoltare şi perpetuare ale întregului.

b) Specializarea după felul de producţie Este un fapt unanim recunoscut că în vederea satisfacerii nevoilor vitale elementare, atât la un fel de organizaţie, cât şi la cealaltă, celulele, ca şi indivizii, se organizează la un nivel înalt de producţie, suferind unele modificări structurale corespunzătoare spre a putea face faţă cerinţelor din ce în ce mai specializate ale organismului respectiv. Astfel de celulă, structura sa eterogenă este aşa fel organizată ca să corespundă la un nivel cât mai înalt de producţie, fiind considerată în mod real ca o „microfabrică”, în timp ce pentru organizaţia speciei umane, individul care reprezintă aici cea mai mică unitate, este înzestrat, la fel ca şi celula, cu aceleaşi multiple şi variate însuşiri biologice înnăscute, după specificul activităţii şi a mediului în care lucrează spre a putea face faţă cerinţelor din ce în ce mai specializate ale vieţii economice privind societatea umană. În măsura complicării crescânde a organizaţiei ca urmare a înmulţirii numărului de celule şi indivizi care îşi reclamă dreptul la viaţă şi sub influenţa condiţiilor de mediu supuse mereu variaţiilor

de la o extremă la alta, celulele, ca şi indivizii, nemaifiind în măsură să facă faţă cerinţelor din ce în ce mai specializate, au determinat pe cale evolutivă, crearea atât la organizaţiile celulare, cât şi la susţinerea vieţii economice a societăţii umane, a unui gigantic arsenal de mijloace de producţie, instrumente cu o înaltă specializare în strânsă corelaţie cu gradul de perfecţionare şi dezvoltare a acelui organism şi mai cu deosebire a condiţiilor de mediu caracteristice organismului respectiv. Suma totală a acestor activităţi constituie baza de producţie din care ia naştere energia potenţială necesară pentru menţinerea şi asigurarea funcţiunilor vitale atât pentru celule, cât şi pentru indivizi. În ceea ce priveşte desfăşurarea procesului de producţie, caracterul biologic dominant, atât la un fel de organizaţie, cât şi la cealaltă, are la baza sa principiul fiziologic după care funcţia creează organul. Plecând de la aceste consideraţii, întâlnim şi la organizaţia speciei umane la fel ca şi la organizaţiile celulare, regiuni întinse în care predomină una din producţiile de bază sau mai multe producții înrudite, legate între ele de interese comune, după cum întâlnim regiuni mai mult sau mai puţin întinse în care specializarea a creat o întreagă varietate de producţii, care s-au dezvoltat nu la întâmplare ci ca o necesitate vitală organico-funcţională, reclamată nu de interese exclusiv locale, ci de interese generale privind ansamblul organismului, aşa cum de altfel se petrece la orice organism pluricelular. Ceea ce fără îndoială diferă în această colosală desfăşurare a forţelor de producţie se referă mai mult la unele probleme de detaliu cum sunt acelea legate de tehnica de fabricaţie, instrumentele de producţie şi a unor complicări în mecanica funcţională, care îmbracă forme variate de la un organism la altul şi de la un fel de organizaţie la alta, tinzând a se adapta condiţiilor impuse de mediu şi posibilităţilor de dezvoltare care sunt aproape infinite. În această situaţie este şi natural ca adaptarea producţiei la mediu să îmbrace forme multiple şi variate, potrivit mediului respectiv şi corespunzător cu posibilităţile de dezvoltare care sunt mult schimbate de la organism la organism şi de la un fel de organizaţie la cealaltă. Asemenea acomodări ale producţiei au loc pe cale evolutivă, prin trecerea de la organizaţii simple la organizaţii din ce în ce mai complicate şi prin trecerea la tipul de organizaţie internă cu capacitate de dezvoltare extraordinară. Între toate aceste forme evolutive există o strânsă corelaţie şi au un caracter biologic determinat.

c) Coordonarea relaţiilor de producţie Coordonarea relaţiilor de producţie în ambele organisme se face în majoritatea cazurilor de către sistemul nervos respectiv – corelaţii nervoase a căror rol în stimularea sau restrângerea producţiei este bine cunoscut. Alături de aceste corelaţii nervoase, întâlnim la fel ca şi la celule, aşa-numitele corelaţii conjuncturale create de ambianţa cu mediul exterior şi relaţiile de producţie dintre factorii de producţie.

2) Aparatul respirator

Pentru organizaţia societăţii umane, acest aparat prezintă cazul de faţă numai o valoare simbolică întrucât acest aparat aparţine propriu-zis organizaţiilor celulare şi reuşeşte prin felul său de activitate să acopere integral necesităţile respiratorii privind atât activitatea celulelor, cât şi aceea a indivizilor.

3) Aparatul circulator

Caracterul biologic comun ambelor forme de organizaţie îl constituie crearea de reţele de comunicaţie proprii sarcinii şi caracterului organismului în cauză pentru transportul de materiale şi produse indispensabile vieţii şi activităţii celulare şi indivizilor. Aceste reţele de comunicaţie, deşi se organizează şi dezvoltă pe căi cu totul diferite, puse faţă în faţă prezintă totuşi unele trăsături comune care pot fi concretizate în următoarele:  Arborizaţia vasculară, reprezentând întreg circuitul arterial şi venos al unui organism pluricelular este reprodusă, deşi sub aspecte diferite, şi în organizarea şi funcţionarea sistemului circulator al organizaţiei speciei umane, prin stabilirea unor artere de comunicaţie permanente din ce în ce mai perfecţionate, prin care se transportă în mod continuu materiale şi produse necesare întreţinerii vieţii şi activităţii indivizilor şi implicit şi a activităţii celulelor.  La punerea în stare de funcţionare a acestui mecanism complicat, participă miliarde de celule specializate, dacă se are în vedere un organism pluricelular perfecţionat sau milioane de indivizi cu înaltă specializare, dacă este vorba de organizaţia speciei umane.  În ceea ce priveşte situaţia sistemului cardiovascular central, pe care îl întâlnim la un organism pluricelular superior, acesta apare în cadrul sistemului circulator al organizaţiei speciei umane, reprezentat printr-un număr însemnat de mari centre de comunicaţie, cu scopul de a înlesni coordonarea transportului de materiale şi produse de la periferie la centru şi invers şi de la un centru la altul.

Reţeaua de căi de comunicaţie, împreună cu nodurile şi centrele de comunicaţie formează Marea Circulaţie şi înglobează atât marea, cât şi mica circulaţie corespunzătoare dintr-un organism de vertebrate. Reprezentarea circulaţiei limfatice în aparatul circulator al organizaţiei speciei umane este scoasă în relief de circulaţia materialelor şi produselor în cadrul pieţelor locale, unde această circulaţie se asigură în direct de producători, fără intervenţia marii circulaţii a organizaţiei speciei umane. Asupra importanţei sistemului circulator atât pentru întreţinerea vieţii şi activităţii a miliarde de celule dintr-un organism pluricelular superior, cât şi pentru întreţinerea vieţii şi activităţii a miliarde de indivizi făcând parte din specia umană, cu deosebire în faza actuală a creşterii nestăvilite a populaţiei globului este inutil a mai insista, fiind un fapt definitiv cunoscut de viaţa însăşi. Ceea ce însă considerăm deosebit de relevat şi care constituie încă o caracteristică comună ambelor forme de activitate este constatarea că procesul general de creştere şi dezvoltare a oricărui

organism viu şi aceasta este valabil şi pentru organizaţia speciei umane şi se datorează în cea mai mare parte, dacă nu chiar exclusiv, dezvoltării şi perfecţionării sistemului sau aparţine sistemului circulator al organismului respectiv. Această remarcă se sprijină pe o serie de fapte ce decurg din studiul dezvoltării individuale, adică ontogenezei, la diferite organisme din ierarhia filogenetică şi potrivit cărora etapele principale de diferenţiere şi dezvoltare a diferitor sisteme, aparate şi organe, la un organism – indiferent de situaţia sa filogenetică – se succed cu regularitate matematică, etapă când are loc intrarea în funcţiune a sistemului circulator propriu organismului respectiv, fiind astfel subordonate direct, dezvoltării intense a circulaţiei în acel organism. Aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte organizaţia speciei umane. O scurtă privire istorică retrospectivă asupra mersului evenimentelor petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea când au fost descoperite şi perfecţionate utilizarea maşinilor cu aburi şi acelea cu explozie, creându-se astfel o imensă reţea de circulaţie similară celei dintr-un organism pluricelular, confirmă şi pentru organizaţia speciei umane, aceeaşi succesiune impresionantă în ordinea dezvoltării diferitelor sisteme, ca şi la organizaţiile pluricelulare. Astfel, dezvoltării şi perfecţionării extraordinare a sistemului circulator al organizaţiei speciei umane i-a urmat de-aproape dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului nervos la limite fără precedent şi totodată o uriaşă dezvoltare şi mai ales îmbunătăţire a sistemului de producţie, urmate la scurt interval de dezvoltarea şi perfecţionarea celorlalte sisteme şi organe la proporţii necunoscute, fapt care confirmă că este cât se poate de clar că între organizarea şi funcţionarea sistemului circulator şi funcţionarea celorlalte sisteme, aparate şi organe, există o strânsă corelaţie subordonată total planului de creaţie care determină ordinea succesiunii etapelor de dezvoltare după caracteristica fiecărui organism.

4) Sistemul depurativ şi excretor

Pentru organizaţia societăţii umane, întreaga activitate a acestui sistem are loc într-un cadru deschis, în contact nemijlocit cu solul şi are ca sarcină fundamentală înlăturarea din calea unei activităţi normale, a tuturor produselor de descompunere vătămătoare organismului respectiv, precum şi a diferitelor reziduuri rezultate din activitatea celulelor şi indivizilor, dar mai cu deosebire acelea rezultate din activitatea industrială şi neutralizarea acestora. Cu prima operaţiune se însărcinează organizaţii şi instituţii care cuprind un mare număr de indivizi specializaţi, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua operaţiune, absorbţia şi neutralizarea substanţelor toxice şi reziduurilor rezultate cu deosebire din activitatea industrială, aceasta este îndeplinită în principal de sol, a cărui rol în absorbţia şi neutralizarea acestora este bine cunoscut.

III. Funcţiunile de reproducţie. Sistemul reproducător.

Caracteristica esenţială comună oricărui sistem de producţie şi în mod implicit şi aceea a sistemului de reproducţie privind specia umană, constă în difuzarea, înmulţirea şi perpetuarea masei ereditare, acea forţă sacră inepuizabilă care însufleţeşte deopotrivă atât organizaţiile celulare, cât şi organizaţia speciei umane, asigurându-le pe cale evolutivă completa lor dezvoltare şi care reprezintă în acelaşi timp şi una din formele clasice de manifestare a materiei vii, deşi se dezvoltă pe căi diferite. Diferenţa între cele două forme de reproducţie, celulară şi aceea a individului, constă numai în unele aspecte privind mecanica funcţională, care îmbracă forme variate după felul de reproducţie care este diferit de la o organizaţie la alta. Astfel, pe când la celule reproducţia se face prin diviziune, la indivizi modul de reproducţie se face în majoritatea cazurilor pe bază de sexe şi în măsură mult mai mică constituind reproducţia asexuată. Ambele aceste forme de reproducţie au la baza dezvoltării lor un substrat ereditar comun, celula embrionară. Nu se cunoaşte încă în amănunt drumul ce-l parcurge substanţa ereditară, mai ales dacă se are în vedere că până în prezent nu a fost complet elucidată problema, dacă într-adevăr celulele somatice sunt sau nu, purtătoare de masă ereditară. Totuşi şi aici, unele observaţii practice scot în evidenţă unele indicaţii după care drumul parcurs de substanţa ereditară trece neapărat şi prin celulele somatice. Având în vedere disputa dintre cele două teorii, pro şi contra, părerea noastră alege o cale de mijloc alăturându-se în parte părerii exprimate de autori ca Darwin, Nägeli, De Vries, Weisman şi alţii, că într-adevăr celulele somatice sunt purtătoare de substanţă ereditară, dar, după părerea noastră, numai sub o formă descompusă în constituenţii săi mai simpli, constituenţi care la rândul lor sunt resintetizaţi în celulă ereditară, prin intervenţia unui organ specializat în componenţa şi calităţile avute iniţial. Drumul parcurs astfel de masa ereditară reprezintă cuplul organic-funcţional: celula ereditară – masa de celule germinale şi cele somatice şi din nou celula ereditară. Întregul proces de reproducţie descris mai sus se desfăşoară astfel sub semnul unei unităţi biologice desăvârşite între celula embrionară, individ şi specie reprezintă, având în vedere situaţia specială a organismului speciei umane adaptat pentru veşnicie, limita extremă a reproducerii. În ceea ce priveşte cauza reală care face necesară şi posibilă în acelaşi timp continua reînnoire a organismului speciei umane, cu elemente noi pentru înlocuirea celor rezultate din uzura fucnţională, aceasta trebuie căutată de asemenea în capacitatea de acomodare a acestui organism în scopul de a supravieţui condiţiilor impuse de veşnicie sau în tot cazul de un timp indefinit, contrar de ceea ce se petrece la organizaţiile celulare unde această reînnoire sau, şi mai corect zis, de împrospătare are loc numai pe o perioadă de timp determinată. Întreaga activitate de reînnoire apare astfel dominată de un scop sau o cauză finală precisă – perpetuarea organismului speciei umane în tot complexul său, activitate în care vom distinge fără îndoială prezenţa activă a forţei vitale intrinseci, comună celulelor şi indivizilor, despre care ne vom

ocupa mai pe larg la rândul său, într-un capitol special, acea forţă sacră, inepuizabilă, care însufleţeşte şi permanentizează tot ceea ce este viu pe acest pământ.

Organismul speciei umane ca un tot organic unitar

Între diferitele sisteme, aparate şi organe, întocmai ca şi la organizaţiile celulare, există o interdependenţă vitală inseparabilă. Această legătură reciprocă şi inseparabilă este izvorâtă din necesităţi organice ineluctabile cărora trebuie să le facă faţă şi nu este reprodusă de nicio structură neanimată. Alteraţiile mai mult sau mai puţin însemnate ivite în mersul normal al funcţiunilor de relaţie sau al celor de nutriţie, creează întregului organism repercusiuni a căror consecinţe sunt în funcţie directă de gravitatea alteraţiilor care au loc în sistemul, aparatul sau organul lezat. După localizarea leziunii şi după felul sistemului sau organului lezat, distingem şi în cadrul organizaţiei speciei umane multe dintre stările fiziopatologice şi patologice pe care le întâlnim în funcţionarea unui organism uman. Ca exemplu demonstrativ, amintim aici câteva aspecte generale privind unele alteraţii întâlnite în mersul normal al funcţiunilor de relaţie şi nutriţie interesând mai frecvent sitemul nervos, sistemul de producţie şi sistemul circulator al organizaţiei speciei umane şi repercusiunile acestora asupra întregului organism. Avem astfel: 1. Afecţiuni ale sistemului nervos Am putea spune fără exagerare, că cel mai încercat sistem, făcând parte din organizaţia speciei umane, întocmai ca la organizaţiile celulare, este sistemul nervos al acesteia. Asupra acestui sistem se resfrânge activitatea tuturor sistemelor, aparatelor şi organelor care intră în componenţa acestui organism şi îi influenţează în mod deosebit starea fizică şi morală. Spre deosebire însă de procesele patologice care au loc în funcţionarea sistemului nervos al unui organism pluricelular, în special uman, în ceea ce priveşte descrierea principalelor stări maladive ale sistemului nervos al organizaţiei speciei umane este neapărat necesar să se facă o distincţie netă între sistemul nervos propriu-zis, reprezentat numai de centrii nervoşi şi între reţeaua de transmisie şi retransmisie a activităţii acestora, a cărei organizare şi funcţionare are loc cu totul aparte şi este în exclusivitate pur tehnică, bine definită. În această situaţie este şi natural că numărul afecţiuilor privind exclusiv centrii nervoşi să fie mult limitat şi au, în esenţă, următoarele caractere generale comune: a. Sensibilitatea exagerată în unele cazuri ca urmare a alteraţiilor psihice şi de altă natură suferite de unii neuroni sau grupe de neuroni din centrii nervoşi superiori sau ca urmare a senzaţiilor masive primite din interiorul organismului sau de la exterior şi caracterizată

printr-o reacţie violentă antrenând mari mase de indivizi, adevărate nevroze, de multe ori cu un caracter delirant, însoţită de convulsiuni cu alteraţii psihice sau de altă natură. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi exemple. Istoria ne arată destule asemenea cazuri. Mai mult încă, suntem deosbit de tentaţi a considera chiar revoluţiile şi alte tulburări de mase, ca reacţie violentă sau mai bine zis răspunsul sistemului nervos al organizaţiei speciei umane sau numai al unor regiuni mai mult sau mai puţin întinse, făcând parte din acest sistem, la procesele patologice care au loc în adâncul maselor populare şi care influenţează fie direct, fie indirect, sistemul nervos respectiv, dând naştere stărilor de nevroză. b. Abolirea sensibilităţii parţială sau totală Este o afecţiune cu atât mai gravă cu cât presupune grave alteraţii ale sistemului nervos central şi atinge regiuni mai mult sau mai puţin întinse creând în sânul maselor pe care le afectează, stări de apatie, deprimante, lipsite de vitalitate. Din această cauză întâlnim regiuni întinse pe suprafaţa globuluicu populaţii apatice, dezorientate, ducând o viaţă primitivă, nesănătoasă. După categoria centrilor nervoşi afectaţi întâlnim aici o întreagă simptomatologie clinică, care în fond nu diferă cu nimic faţă de ceea ce întâlnim la un organism uman cu o structură nervoasă superioară. Ca un exemplu deosebit de elocvent în această privinţă, amintim numai de unele aspecte clinice din viaţa contemporană a societăţii umane. Ne referim în primul rând la slăbirea sentimentului moral a cărui manifestare nu este decât consecinţa alteraţiilor psihice sau de altă natură, suferite de unii centri nervoşi din cortexul cerebral al societăţii umane. Cu toate că în condiţii fiziologice obişnuite se întâlnesc uneori asemenea situaţii, ele însă păstrează o anumită limită normală, fiind inihbate de numărul mare al restului de neuroni. În situaţii anormale însă, când alteraţiile afectează un număr mult mai mare de centri nervoşi şi când restul neuronilor nu reuşesc să inhibeze, adică să pună la ordine neuronii nedisciplinaţi – bolnavi, în acest caz simptomele clinice devin mai evidente şi constituie maladii a căror gravitate este în funcţie directă cu alteraţiile suferite de sistemul sau organul respectiv şi au repercusiuni asupra întregului organism. Din nefericire pentru societatea umană, epoca contemporană este caracterizată printr-o slăbire serioasă a sentimentului moral şi această afecţiune ia din ce în ce un caracter deosebit de alarmant. Credem că nu mai este nevoie să amintim aici pe larg, care sunt simptomele acestei aboliri a sentimentului moral. Deşi după caracterul afecţiunii această afecţiune ar fi specificată sistemului nervos al organizaţiei speciei umane, totuşi prin implicaţiile sale, cuprinde mari mase de indivizi care devin astfel pradă dezorientării şi anarhiei. În puţine cuvinte, întreaga simptomatologie a acestei afecţiuni se caracterizează prin următoarele:  Renegarea oricărui principiu de convieţuire morală;  Predispoziţia la spasme şi convulsiuni;

 Lenevia;  Dromomania. Şi, în fine, încă multe altele care completează aspectele clinice ale acestei maladii, asupra cărora nu mai este cazul aici să insistăm. Pentru un observator imparţial întreaga această simptomatologie este bine cunoscută fiind simţită şi trăită şi de aceea ne mulţumim doar cu această succintă enumerare a caracterelor patologice principale. Cât priveşte caracterul alteraţiilor suferite de unii neuroni şi chiar grupuri însemnate de neuroni din cortexul societăţii umane, fluctuaţiile morale care mai stăruie încăcu multă intensitate, uneori chiar cu intensitate sporită în mai toate părţile globului, par să indice cu deosbită certitudine caracterul grav al alteraţiilor suferite de grupuri de neuroni din cortexul cerebral al societăţii umaneşi intima corelaţie ce exită între centrii afectaţi şi mari mase de indivizi a căror subiectivitate o coordonează şi conduc.

2. Afecţiunile sistemului nervos Aceste afecţiuni sunt în general legate de stările patologice ivite în funcţionarea unor organe şi numai în stări excepţionale afectează întregul sistem de producţie sau mare parte din acesta. Din această cauză având în vedere numărul mare de organe care intră în componenţa unui sistem de producţie, precum şi specializarea pe ramuri de producţie extrem de variată de la un stat la altul, legată de specificul şi condiţiile materiale şi de lucru locale, este foarte natural să avem aparenţa unei varietăţi de afecţiuni, după specificul de producţie respectiv. La baza însă a tuturor acestor afecţiuni sunt unele caractere specifice comune, a căror manifestare se caracterizează, în general, prin următoarele stări fiziopatologice principale:  Producţia exagerată de bunuri peste capacitatea de absorbţie a pieţii de desfacere, dând naştere la stocări de bunuri în diverse regiuni ale organismului speciei umane.  Coordonarea defectuoasă între principalele ramuri de producţie, care dă naştere unei situaţii anormale caracterizate prin exces de produse în unele regiuni şi producţie deficitară în altele.  Subproducţia de bunuri, în raport cu necesităţile organice pentru întreţinerea şi menţinerea funcţiunilor vitale. În această categorie intră stările de subalimentaţie şi chiar de inaniţie. Aceste stări fiziopatologice fie că au sau nu un caracter de durată, afectează mari mase de indivizi şi creează însuşi organismului respectiv, grave dificultăţi în îndeplinirea funcţiunilor vitale. Ne referim în special la stările patologice cu un caracter cronic aşa cum se întâmplă azi în organismul speciei umane când acesta este confruntat cu o serie întreagă de probleme legate de defectuoasa funcţionare a schimburilor naţionale şi internaţionale şi când cel puţin pentru momentul de faţă posibilităţile de ieşire din acest impas, abia că se întrevăd.

Ca răspuns la aceste situaţii, organismul reacţionează puternic în vederea redresării sale şi această reacţie ia forme diferite, după gradul de vitalitate al organelor sau aparatelor şi sistemelor respective. Un loc important în această acţiune de redresare a sistemului de producţie privind organismul speciei umane îşi ocupă tendinţa manifestă din viaţa economică a societăţii umane, de a se apropia cât mai mult de condiţiile de organizare şi funcţionare pe care le întâlnim la organizaţiile celulare, având ca principală preocupare specializarea pe ramuri şi sorturi de producţie în completă libertate de acţiune şi potrivit cu posibilităţile de dezvoltare cele mai avantajoase. Pentru etapa actuală de dezvoltare a relaţiilor dintre state, crearea nu de mult a Pieţii Comune Europene şi ulterior a celorlalte pieţe comune care urmează să ia fiinţă în curând a constituit un prim pas în calea spre realizarea unei pieţe economice unice, cu participarea tuturor statelor din lume. Deşi au trecut mulţi ani şi au fost sacrificate imense bunuri materiale şi vieţi omeneşti în războaie pustiitoare, se pare totuşi că omenirea a început să înţeleagă că societatea omenească nu se poate dezvolta decât în condiţiile unei colaborări armonioase între state, şi în condiţiile unei perfecte înţelegeri a nevoilor elementare ale fiecăruia. Instinctiv, fără să vrea poate, omenirea se îndreaptă pe această cale, împinsă de necesităţi organice inexorabile.

3. Afecţiuni ale aparatului circulator

Caracterul dominant al acestor afecţiuni se referă în general la tulburări în circulaţia produselor, iar ca simptom patognomonic, pareze şi paralizii în activitatea organelor şi în diferite părţi ale organizaţiei speciei umane. Exemplele sunt numeroase. Este suficient ca un anumit obstacol să se ivească în calea liberei circulaţii a produselor în care se includ şi capitalurile, ca urmare a unei stări excepţionale, pentru ca simultan să apară şi manifestările clinice cu tot cortegiul de stări morbide, nefaste întregului organism. În această categorie considerăm blocarea liberei circulaţii de produse, ca urmare a unor stări de război, revoltă, grevă generală sau ca urmare a unor măsuri financiare excepţionale, panică, etc.. Iar cât priveşte manifestările clinice, acestea au un caracter invariabil specific: paralizia activităţii cuprinzând regiuni mai mult sau mai puţin întinse şi afectând mari mase de indivizi, dând naştere şomajului. Asemenea situaţii au avut loc mai ales în perioadele ultimelor războaie mondiale, când s-au văzut ţări din cauza stării de război care sufereau de penuria anumitor produse, în timp ce altele lipseau complet sau erau cu totul insuficiente. Din nefericire, asemenea stări mai persistă sub diferite forme, mai atenuate, ce este drept, dar a căror efect se simte cu aceeaşi intensitate ca timpul celor două războaie mondiale pustiitoare.

Din cele expuse până aici, strânsa corelaţie ce există între un proces patologic şi masa întregului organism constituie prin ea însăşi o strălucită confirmare a caracterului absolut unitar al organizaţiei speciei umane. După cum am avut prilejul să arătăm mai devreme, apariţia unei stări excepţionale sau a unui proces de boală, în mod automat implică şi reacţii, atât boala, cât şi generale, din partea întregului organism şi acest fapt este suficient pentru a demonstra în mod cât se poate de clar, stricta dependenţă între toate sistemele şi organele care intră în componenţa acelui organism, întocmai ca la organizaţiile pluricelulare.

Consideraţii generale

Urmare consideraţiilor expuse în lucrarea de faţă cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, apare deosebit de clar caracterul de interdependenţă fiziologică şi fizio-patologică ce există între celulă, individ şi organismul speciei umane, alcătuind sub toate aspectele un cuplu organic funcţional indisolubil, în care individul nu reprezintă decât o etapă intermediară, cu un scop bine definit, subordonat total intereselor şi nevoilor întregului organism al speciei umane. Atât celulele, cât şi indivizii, făcând parte din specia umană sunt astfel, factori biologici esenţiali, cu rol predestinat în creştere, dezvoltarea şi perpetuarea întregului organism al speciei umane. Atât celulele, cât şi indivizii, făcând parte din specia umană sunt astfel factori biologici esenţiali, cu rol predestinat în creşterea, dezvoltarea şi perpetuarea întregului organism al speciei umane. Activitatea unora este condiţionată de activitatea celorlalte şi invers, creând astfel o dependenţă vitală inseparabilă, de care depinde soarta unui organ sau soarta întregului organism. Numeroase fapte şi observaţii luate din viaţa şi activitatea organizaţiilor celulare, ca şi din viaţa şi activitatea organizaţiei speciei umane, confirmă integral această legătură biologică permanentă care uneşte sub raportul unor însuşiri comune, ambele forme de activitate, celulară şi aceea a indivizilor dintr-un angrenaj comun inseparabil, subordonat total nevoilor de apărare, creştere, dezvoltare şi perpetuare a întregului organism al speciei umane. După cum am avut prilejul să arătăm, cele două activităţi, celulară şi aceea a indivizilor, se prezintă ca o continuitate biologică directă, decurgând dintr-una într-alta prin transpunerea interesului în extern şi prin trecerea succesivă de la forma de organizaţii simple, cu posibilităţi de dezvoltare strict limitate, la forme de organizaţii complexe, cu posibilităţi de dezvoltare excepţionale. Această continuitate biologică, sau şi mai exact, această unitate biologică întreţinută de o forţă specială, energia vitală – care domină întregul proces de creştere, dezvoltare şi perpetuare a organismului respectiv, de la celula embrionară până la transformarea acesteia într-un organism complet.

În ceea ce priveşte caracterele fiziologice, caracteristicile unui organism viu, care stau la baza vieţii şi activităţii atât a organizaţiilor celulare, cât şi a organizaţiilor de indivizi, în contrast cu unele păreri de până acum, ele sunt aceleaşi, fie că este vorba de celule, fie că este vorba de indivizi, cu singura deosebire aceea a unei ordini ierarhice, determinată de capacitatea de dezvoltare şi gradul de perfecţionare a organismului în cauză, cât şi de sarcinile ce revin acestuia în complexul întreg al lumii vii. Dezvoltarea fără precedent a cunoştinţelor de fiziologie, fizio-patologie, embriologie, ştiinţe naturale şi mai cu seamă progresul excepţional al ştiinţelor medicale, confirmă exactitatea acestor observaţii, atât în ceea ce priveşte viaţa şi activitatea organizaţiilor umane, cât şi aceea a indivizilor. Potrivit cu aceste cunoştinţe, la rolul celulelor ca factori biologici într-un organism pluricelular trebuie adăugate şi mare parte din însuşirile sociale şi de altă natură, care în mod obişnuit revin indivizilor ca fiinţe sociale şi invers, la baza organizării şi funcţionării organizaţiei speciei umane trebuie considerate şi mare parte din proprietăţile biologice, care în mod instinctiv stăpânesc viaţa organizaţiilor celulare. Deosebit de revelatoare sunt în această privinţă pentru organizaţiile celulare, comportarea celulelor într-un complex de situaţii, unde se cere un înalt sentiment de prevedere şi capacitate de conducere, însuşiri considerate până acum, după cum am mai arătat, de unii autori, ca aparţinând exclusiv indivizilor ca fiinţe sociale, iar în ceea ce priveşte societatea umană, de întreaga evoluţie a dezvoltării sale în decursul veacurilor, în care vom recunoaşte mare parte din însuşirile biologice, care în mod instinctiv stăpânesc viaţa organizaţiilor celulare. Pentru organizaţiile celulare, literatura de specialitate ne dezvăluie o sumă de asemenea exemple, luate din viaţa intimă a celulelor. Amintim numai câteva din acestea care ni se par mai sugestive şi care par să aibă o contingenţă mai apropiată cu unele manifestări ce au loc şi în organizaţia indivizilor. Începem astfel cu un exemplu clasic de prevedere ce are loc la organizaţiile celulare şi care se referă la trecerea bruscă la alte condiţii de existenţă şi când un asemenea act este pregătit cu mult înainte ca această trecere să aibă loc constituind prin aceasta un act premeditat. Iată cum caracterizează de la o condiţie de existenţă la alta, vorbind de vol. În această trecere de la o condiţie de existenţă la alta, vorbind de trecerea unui organism la Placentare, de la faza embrionară, la cea post-embrionară: „Această trecere bruscă la alte condiţii de existenţă este pregătită din vreme: a) Centrii nervoşi care sunt în legătură cu actul de sugere sunt pe deplin dezvoltaţi în momentul naşterii; b) Sunt pe deplin dezvoltaţi şi centrii respiratori; c) Sunt dezvoltaţi corespunzător muşchii bucali şi muşchii respiratori şi cu mult înainte de naştere se dezvoltă şi alte particularităţi anatomice şi fiziopatologice care sunt în legătură cu actul de sugere.” 1 Exemplul însă cel mai entuziast, unde se cere atât un înalt simţ de prevedere, cât mai ales de conducere, întâlnim la organizaţiile celulare, în ceea ce priveşte organizarea şi executarea apărării şi
1

G. Smidt „Embriologie animală”, Editura Agrosilvică de stat, Bucureşti, vol. I, pag. 310

asigurarea securităţii organismului respectiv, împotriva acţiunii nocive a microbilor, a substanţelor vătămătoare dinăuntrul şi din afara organismului, precum şi în diferite stări provocate de accidente, având ca rezultat distrugeri mai mult sau mai puţin însemnate de ţesuturi. Atât în întocmirea planului de operaţiuni, cât şi în desfăşurarea acestora împotriva duşmanului care a îndrăznit să-i încalce suveranitatea acelui organism se remarcă o serie întreagă de însuşiri care în mod virtual aparţin indivizilor ca fiinţe sociale. Astfel, elaborarea unei strategii proprii, demnă de un mare strateg, punerea în execuţie a acestei strategii după cea mai desăvârşită tactică de luptă cu participarea tuturor forţelor şi armelor disponibile în acel organism, iată funcţiuni sociale care aparţin în egală măsură atât organizaţiilor celulare, cât şi organismului speciei umane şi care reprezintă prin ele însele o strălucită demonstrare a continuităţii organico-funcţionale dintre cele două organisme. La fel de impresionant apare comportarea celulelor în stările de inaniţie şi subalimentaţie, în scopul conservării funcţiunilor vitale, după aceleaşi criterii de organizare şi funcţionare pe care le întâlnim în cursul istoriei la societatea umană, în stările de foamete şi lipsuri provocate de război, stare excepţională, secetă prelungită, etc. Ca încheiere a exemplelor de mai sus, urmează să ne ocupăm acum de încă un act premeditat care stârneşte uimire şi admiraţie şi care după cum vom vedea, depăşeşte cu mult sentimentul de prevedere şi capacitate de conducere pe care le întâlnim la societatea umană, unde aceste însuşiri sunt adeseori eclipsate de artificii de calcul folosite în contrast izbitor cu natura lucrurilor. Este vorba aici de disjuncțiunea organico-funcţională a centrilor nervoşi superiori pe bază de funcţiuni reprezentând sistemul nervos cerebrospinal şi sistemul neurovegetativ autonom. Această „descentralizare” organico-funcţională are loc, nu la întâmplare, cum se obişnuieşte a se crede, ci impusă de consideraţii practice şi strategice, ca rezultat al unui perfect sentiment de clarviziune şi conducere strategică. Într-adevăr, interpunerea între organizaţia nervoasă periferică şi cea a sistemului nervos cerebrospinal a unui organism capabil să armonizeze şi amortizeze antagonismele care iau naştere în orice moment ca urmare a manifestărilor de viaţă ale acelui organism sau să facă faţă automat oricărei cerinţe reclamată de această activitate, în scopul vădit de a se menaja în acest mod, funcţiile organului de comandă, nu poate fi considerată altfel decât ca un act născut dintr-un sentiment de prevedere şi un înalt potenţial de conducere. Avantajele acestei „descentralizări administrative” sunt atât de evidente încât ele vorbesc de la sine. Argumentul de bază ni-l oferă de această dată organizarea şi funcţionarea societăţii umane, unde experienţa istoriei ne învaţă că cele mai înfloritoare şi de durată epoci în mult zbuciumata istorie a omenirii au coincis cu acelea care au fost dominate de un liberalism economic şi administrativ perfect autonom, fără amestecul direct al Statului, rolul acestuia fiind exclusiv la funcţiile de bază, de coordonare şi comandă, specific unui organ central de conducere. În toate cazurile unde acest principiu nu a fost respectat şi Statul a fost nevoit să preia mare parte din funcţiunile vieţii economice mai ales intervenind direct în viaţa economică, în toate aceste cazuri se ajungea la uzura rapidă a statului şi la crearea unui focar de încordare şi nesiguranţă adesea însoţite de convulsii şi alte consecinţe grave.

Natural că aceleaşi consecinţe le întâlnim şi la organizaţiile celulare unde din diferite motive accidentale au loc devieri de la normele de organizare şi funcţionare cunoscute, dând naştere unui proces patologic. Privită în consecinţă sub acest aspect general asemănarea dintre organizarea şi funcţionarea celor două sisteme de organizaţie: celulară şi aceea a indivizilor făcând parte din specia umană devine atât de evidentă încât cele două activităţi în ceea ce priveşte problemele de viaţă – şi sub aceasta noi înţelegem satisfacerea nevoilor vitale elementare – par a se confunda una cu alta, confirmăm observaţiile după care cele două activităţi, fie că intervine instinctul, cum este cazul la organizaţiile celulare, fie ca intervine instinctul şi raţiunea, cum este cazul la organizaţiile de indivizi, reprezintă de fapt o continuitate biologică directă decurgând din una în alta prin trecerea de la condiţiile de mediu intern la cele de mediu extern şi prin trecerea de la forme de organizaţii simple cu posibilităţi de dezvoltare strict limitate, la forme de organizaţii din ce în ce mai complexe, cu posibilităţi de dezvoltare extraordinare. Sunt numeroşi autorii care au considerat mare parte din însuşirile aparţinând fiinţelor sociale ca însuşiri aparţinând în egală măsură atât celulelor, cât şi indivizilor. Printre cei mai de seamă dintre autorii pe care ne-am referit menţionăm pe R. Virchow, fondatorul patologiei celulare şi G. Spemann. După Virchow organizaţiile celulare erau considerate ca un „stat celular bine organizat”. Observaţiile lui G. Spemann sunt şi mai categorice susţinând că „organismul se împarte în masa indiferentă şi în organizatori”. Ambele lucrări au avut un mare răsunet, dar nu au reuşit să prindă adeziunea unanimă a opiniei ştiinţifice, fiind prezentate unilateral desfăcute de ansamblul problemelor care stăpânesc viaţa unui organism. Cu toate aceste lipsuri, ele se menţin încă în unele cercuri ştiinţifice, iar în ceea ce priveşte lucrările lui Spemann şi a colaboratorilor săi, în ultima vreme se pare a fi câştigat totuşi adeziunea generală, recunoscându-se adevărul ştiinţific incontestabil care stă la baza acestor lucrări. În ceea ce priveşte organizaţia societăţii umane, întreaga evoluţie a dezvoltării sale în decursul veacurilor, confirmă observaţia după care întreagă această evoluţie este dominată de mare parte din însuşirile care în mod instinctiv stăpânesc viaţa organizaţiilor celulare. Argumentele în favoarea acestor observaţii au fost în cea mai mare parte expuse în capitolele anterioare, aşa fel că o concluzie logică, în sensul recunoaşterii depline a caracterului de corelaţie biologică între cele două organisme se impune de la sine. Ţinem să subliniem numai unele aspecte caracteristice legate de această corelaţie biologică şi care aruncă o lumină şi mai vie asupra organizării şi funcţionării organismului speciei umane. Ne referim în principal la evoluţia dezvoltării în decursul veacurilor a societăţii umane, comparativ cu evoluţia ontogenezei şi epigenezei la organizaţiile celulare. Astfel, în desfăşurarea istorică a societăţii umane distingem ca şi la organizaţiile celulare, 3 principale perioade ce caracterizează această evoluţie.

Prima perioadă este comparabilă cu „celulaţia”, adică înmulţirea indivizilor fără o diferenţiere evidentă şi caracterizată prin ceea ce Speman considera pentru organizaţiile celulare „masa indiferentă”. A doua perioadă cuprinde etapele de diferenţiere pe bază de funcţiuni şi caracterizată prin apariţia primelor diferenţieri privind sistemul nervos, sistemul de producţie, sistemul circulator şi sistemul depurativ. A treia perioadă reprezintă organogeneza şi este caracterizată prin intrarea în funcţiune a sistemului circulator propriu organizaţiei speciei umane urmat aproape simultan de desăvârşirea diferenţierii şi dezvoltării la maximum a sistemului nervos şi a celui de producţie. Urmărirea desfăşurării istorice a acestei perioade impresionează profund, prin ordinea succesiunii regulate a dezvoltării diferitelor sisteme şi organe şi este cu atât mai revelatoare, cu cât are loc într-o perioadă mai aproape de epoca noastră contemporană, aşa încât poate fi urmărită cu mai multă exactitate, corespunzător strict faptelor reale ce au avut loc până în momentul de faţă în viaţa societăţii umane. Începutul acestei perioade coincide perfect cu momentul descoperirii primelor maşini cu aburi şi ulterior a motoarelor cu explozie, după care a urmat saltul colosal pe care l-a făcut societatea umană în vederea dezvoltării la maximum a sistemului circulator propriu, privind transportul rapid de produse de la un capăt al pământului la altul, apropiindu-se din ce în ce mai mult de regularitatea şi perfecţiunea de transport pe care o întâlnim la organizaţiile celulare. Simultan, sau cel puţin aproape simultan acestei dezvoltări a sistemului circulator propriu al organizaţiei societăţii umane, s-a dezvoltat corespunzător şi sistemul nervos al acesteia, odată cu dezvoltarea nestăvilită a sistemului de producţie şi a tuturor celorlalte sisteme şi organe, ajungându-se la perfecţiunea de azi, caracterizată prin intensificarea şi îmbunătăţirea fără precedent a proceselor metabolice reprezentate în principal de schimburile naţionale şi internaţionale. Printr-o coincidenţă semnificativă, reprezentarea celor 3 perioade descrise mai sus capătă o şi mai vie conformare prin însăşi împărţirea istoriei universale în trei perioade de timp şi anume: Evul Vechi, Evul Mediu şi Evul Modern a căror desfăşurare istorică privind chintesenţa evenimentelor mai de seamă se încadrează în linii mari în evoluţia dezvoltării despre care ne-am ocupat mai înainte.

Toate aceste caracteristici privind evoluţia istorică a societăţii umane confirmă şi mai mult unitatea fiziologică şi fiziopatologică desăvârşită a organismului speciei umane, unitate ce în mod indubitabil este legată de unitatea fiziologică a lumii vii privind întregul glob terestru. Însă acest complex organic funcţional în societatea umană, împreună cu întregul regn animal, vegetal şi microorganismele, la care se mai adaugă şi infinita cantitate de energie potenţială pusă în valoare de acestea, fie direct, fie prin mijlocirea instrumentelor de producţie, asigură funcţiunile diferitelor sisteme şi aparate, care în mod obişnuit intră în componenţa oricărui organism viu şi care laolaltă alcătuiesc viaţa organică a întregului glob terestru. Spre deosebire de ceea ce se petrece la organizaţia speciei umane, întreaga acţiune de organizare şi integrare specifică unui organism viu capătă în sensul de faţă contururi mult mai clare şi mai precise decât am întâlnit la organizaţia speciei umane.

Astfel, în ceea ce priveşte funcţiunile de relaţie este cât se poate de clar şi de precis conturat sistemul nervos central şi periferic care deserveşte întregul organism al lumii vii şi care este reprezentat de această dată de societatea umană în tot complexul său. Acest sistem nervos, întocmai ca şi sistemul nervos al unui organism pluricelular, are ca privilegiu exclusiv capacitatea esenţială de conducere a tuturor funcţiunilor organismului respectiv sau cel puţin a majorităţii funcţiunilor acestui organism şi are un caracter predestinat. Simpla recunoaştere a acestui fapt este suficientă de a confirma existenţa acestui sistem ca factor biologic determinat în mod predestinat în conducerea şi stăpânirea lumii vii, întocmai cum întâlnim la organizaţiile celulare. În ceea ce priveşte funcţiunile de nutriţie, asistăm aici la un complex fantastic, chimic industrial, unde nimic nu se pierde, nimic nu se creează, ci totul se transformă, dispersat pe întreaga suprafaţă a globului terestru şi în profunzimea sa şi în care atât celulele, cât şi indivizii nu sunt decât organe de execuţie având ca sarcină fundamentală transformarea a mari mase chimice şi energii diferite, în energie proprie vitală, potrivit nevoilor de creştere, dezvoltare şi perpetuare a organismului întregii lumi vii. La desăvârşirea acestei opere constituită simultan dintr-o serie întreagă de operaţiuni de proporţii gigantice, strâns legate unele de altele participă concentrat şi armonios, întreaga lume vie sau mari părţi din aceasta. La executarea acestor operaţiuni complexe, primul loc revine în ordinea succesiunii diferitelor operaţiuni aparatului respirator, aparat care asigură funcţiunile respiratorii ale întregii lumi vii şi care este constituit în principal din acţiunea combinată a celor două regnuri, vegetal şi animal, şi în mai mică măsură aceea a microorganismelor. După cum se ştie, regnul vegetal reprezintă în acest complex de viaţă principala sursă de oxigen necesară vieţii animalelor şi plantelor, iar ambele regnuri, împreună cu microorganismele sunt principalele furnizoare de dioxid de carbon, indispensabil nevoilor de întreţinere şi dezvoltare a plantelor. Tot din interacţiunea celor două regnuri la care se adaugă în măsură sporită şi aceea a microorganismelor, ia naştere şi aparatul digestiv împreună cu organele anexe a căror sarcină fundamentală este transformarea a mari mase chimice şi energetice diferite, în energie proprie vitală, necesară menţinerii şi asigurării funcţiunilor vitale ale întregii lumi vii. La această operaţiune adăugăm şi aceea a aparatului excretor şi depurativ, constituit în cazul de faţă , de părţi importante din regnul animal şi întreaga clasă a microorganismelor, şi care poate fi considerată pe drept cuvânt în complexul vital al lumii vii, mai mult decât un organ anexă la aparatul digestiv. În ceea ce priveşte aparatul circulator, se remarcă contribuţia masivă la funcţiunile acestui aparat a organismului matern, prin deschiderea de căi naturale de circulaţie a bunurilor şi produselor de la un capăt la altul al pământului şi în profunzimea sa, la care se mai adaugă şi contribuţia la constituirea acestui aparat a părţi însemnate din regnul animal şi cu deosebire acela al societăţii umane la deschiderea de noi căi de comunicaţie pe apă şi uscat şi fabricarea celor mai rapide mijloace de transport pe apă, uscat şi văzduh.

Funcţiunile de reproducţie prin sistemul de reproducţie completează imaginea pe care dorim s-o conturăm. La baza acestui sistem, după cum vom avea prilejul să arătăm, stă tendinţa nelimitată de expansiune şi perpetuare a energiei vitale, care împreună cu părţi însemnate din masa ereditară, formează un cuplu organic funcţional indisolubil. Din această cauză, atunci când ne referim la energia vitală cu capacitate nelimitată de a se autoreproduce, deşi neidentificată încă, cât şi părţi însemnate de masă ereditară ca reţea de transmisie şi retransmisie a energiei vitale. Ambele forme de activitate de reproducţie au un substrat ereditar comun, celula embrionară. Având în vedere importanţa extraordinară a energiei vitale, atât în procesele metabolice, cât şi în procesul de reproducţie al întregii lumi vii, socotim necesar a reda aici mai în amănunt, câteva precizări asupra însuşirilor proprii acestei forţe, ca şi asupra înţelesului real pe care îl acordăm activităţii acesteia în complexul vital privind întreaga lume vie. Astfel, în concepţia noastră, sub denumirea de energie vitală înţelegem acea forţă gigantică inepuizabilă care domină întregul proces de creştere, dezvoltare şi perpetuare al lumii vii, de la celula embrionară până la transformarea acesteia într-un organism complet, acoperind întregul glob terestru. Ea se dezvoltă autogenetic şi în contrast cu toate celelalte energii cunoscute, valoarea potenţială a acesteia, în loc să scadă pe măsură ce se depărtează de sursa de bază, creşte odată cu sporirea numărului de pasaje. Sub influenţa acestei forţe, atât celulele, cât şi indivizii care alcătuiesc laolaltă întreaga lume vie se încadrează şi dezvoltă exclusiv într-o direcţie determinată de un scop sau o cauză finală precisă subordonată total intereselor şi nevoilor întregului organism. Fac excepţie de la această regulă celulele şi indivizii cu funcţii parazite care scapă de sub controlul organismului lumii vii. Valoarea energiei desfăşurate de forţa vitală este infinită şi nu este reprodusă de nicio altă forţă existentă pe planeta noastră. Ne referim desigur aici la inepuizabila forţă de expansiune şi la capacitatea gigantică şi permanentă de care dispune această forţă de a se antrena în circuitul vital, prin mijlocirea celulelor şi indivizilor, imense mase chimice şi energii diferite, însumând valori fantastice. Vehicul de transport al acestei energii este masa ereditară reprezentată sub diverse forme, inclusiv acidul riboxinucleic în celule germinale, cât şi somatice şi care împreună cu forţa vitală, luate la un loc, constituie un tot organic unitar inseparabil. Din această cauză, după cum am mai amintit, atunci când ne referim la forţa vitală, implicit înţelegem şi masa ereditară, ca reţea de transmisie şi retransmisie a energiei vitale. Mai mult încă, din aceleaşi motive suntem deosebit de tentaţi a considera astfel întreaga reproducţie ca un fenomen la baza căreia stă tendinţa nelimitată de creştere, dezvoltare şi perpetuare a energiei vitale cu scopul vădit de a-şi spori pe de-o parte, suprafaţa de contact cu mediul exterior, iar pe de altă parte de a-şi reface şi spori potenţialul energetic, pe seama altor energii cu care se află în contact nemijlocit cum ar fi de exemplu energia solară, sau create în acest scop prin intervenţia directă

a energiei vitale asupra materiei neînsufleţite prin intermediul celulelor şi indivizilor, antrenând-o în circuitul vital. Ca urmare a acestei tendinţe nelimitate de creştere, dezvoltare şi perpetuare a energiei vitale, ia naştere un curent continuu de energie care se propagă de la celulă la celulă şi de la organism la organism şi din generaţie în generaţie, cuprinzând întreaga lume vie într-un tot organic şi funcţional indisolubil. Prin acţiunea sa, acest curent de energie vitală sau şi mai corect zis, de forţă metabolică, stă la baza organizării şi funcţionării întregii lumi vii. El sileşte instinctiv, atât celulele, cât şi indivizii, să se încadreze şi dezvolte exclusiv într-o direcţie determinată de un scop sau o cauză finală precisă subordonată total intereselor şi nevoilor întregului organism. Piedicile ivite în calea desfăşurării normale a acestei forţe, slaba reprezentare a acesteia determină incompleta dezvoltare a acelui organism, dând naştere la forme monstruoase. Din nefericire pentru epoca actuală, existenţa acestui curent de energie nu poate fi demonstrată în mod direct, cu mijloace obişnuite de până acum, aşa cum se face la celelalte energii cunoscute şi aceasta din mai multe motive:  Pentru că energia vitală împreună cu masa ereditară, formează un cuplu organic funcţional inseparabil; Pentru că particulele de energie reprezentate în celula embrionară sunt probabil infinit de mici având în vedere gigantica forţă pe care natura reuşeşte s-o concentreze într-o singură celulă embrionară şi sunt invizibile şi imperceptibile cu mijloacele tehnice de până acum; Pentru că în desfăşurarea procesului de creştere, dezvoltare şi funcţionare a organismului respectiv, energia vitală este acoperită de alte energii cu care activează împreună şi nu poate fi disociată de acestea cu mijloacele de până în prezent.

Un asemenea exemplu semnificativ întâlnim după părerea noastră mai cu deosebire la energia nervoasă (influxul nervos). Aici avem de-a face cu un adevărat complex de energii cum sunt: energia vitală, energia electrică şi alte energii rezultate de pe urma transformărilor chimice din corpul celulei nervoase. Dintre toate aceste forme de energie, predomină ca masă de energie, cea electrică acoperind pe toate celelalte şi făcând greu accesibilă, şi pentru energia vitală, imposibilă, recunoaştere a limitelor dintre ele. Din cauza acestor condiţii nefavorabile de cercetare, singurul criteriu obiectiv de apreciere posibil, rămâne cel al manifestărilor exterioare ale energiei vitale atât în complexe şi variate pe care aceasta le îmbracă în întreaga acţiune de creştere, dezvoltare şi perpetuare a oricărui organism. Fiind siliţi în acest fel a-şi concentra eforturile numai în această singură direcţie posibilă, numeroşi autori s-au ocupat de această forţă, dându-i diferite denumiri, care în fond reflectă aceeaşi semnificaţie, indiferent dacă această forţă se numeşte „principiul vital” al lui Bichat, „forţa specială” a

lui Lamarck, „forţa metabolică” a lui Th. Swann, energia „organofizică” a lui Eimer, „energia anagenetică” a lui E. Cope sau în ultimă instanţă chiar „selecţia naturală” a lui Charles Darwin. Intenţionat am adăugat în rândurile autorilor vitalişti şi numele lui Charles Darwin, autorul conceptului privind selecţia naturală ca factor de creaţie şi progres, întrucât folosindu-ne de propria sa expunere deşi expusă metaforic – reprodusă de N. Botnariuc în lucrarea „Din istoria biologiei generale” pag. 354, această concepţie nu poate fi considerată altfel după părerea noastră – decât ca o concepţie pur vitalistă. Iată redată mai jos, expunerea autorului legii selecţiei naturale: „Vorbind metaforic, se poate spune că selecţia naturală cercetează activ, zilnic şi ceas de ceas în întreaga lume, cele mai uşoare variaţii, respingându-le pe cele dăunătoare, păstrându-le şi acumulându-le pe toate cele folositoare: ea lucrează în tăcere şi pe nesimţite, oricând şi oriunde i se oferă prilejul la perfecţionarea fiecărui organism în legătură cu condiţiile sale organice şi neorganice de viaţă.” În faţa acestor dovezi incontestabile, deşi este vorba aici mai mult de o recunoaştere indirectă aflată din însăşi expunerea autorului legii selecţiei naturale, nu mai poate exista nicio îndoială – după părerea noastră – că, într-adevăr şi selecţia naturală ca factor de creaţie şi progres se întemeiază, ca şi ceilalţi antemergători, pe o forţă specială, având ca sarcină fundamentală perfecţionarea în toată lumea a fiecărui organism în legătură cu condiţiile sale organice şi neorganice de viaţă. Rezultatele eforturilor făcute de un număr impresionant de autori, deşi poate nu au reuşit să ne dea o imagine completă asupra forţei vitale au avut totuşi darul să scoată în evidenţă prezenţa activă a acestei forţe în naşterea şi dezvoltarea oricărui organism viu, ca şi în orice manifestare vitală, fapt ce constituie un mare pas înainte. Continuarea şi adâncirea observaţiilor proprii în această direcţie, adică mai explicit, în direcţia identificării energiei vitale orientate în cazul de faţă pe un făgaş nou, au scos la iveală unele indicaţii extrem de preţioase în măsură de a aduce rezultate remarcabile la rezolvarea unor probleme extrem de controversate azi, legate de prezenţa şi rolul energiei vitale în dirijarea şi stăpânirea lumii vii. Aceste indicaţii rezultă cu deosebire din observaţiile făcute asupra energiei vitale comparativ cu alte energii cu care prezintă asemănări sub raportul unor manifestări specifice energiei respective şi pun într-o lumină nouă întreaga concepţie vitalistă privind structura probabilă a energiei vitale, cât şi rolul ei în conducerea şi stăpânirea lumii vii, trasând prin aceasta o linie de demarcaţie definitivă şi precisă, între lumea vie susţinută de o forţă specială şi cea abiotică lipsită de această forţă. Deosebit de revelatoare în această privinţă sunt observaţiile comparative făcute de noi, între energia vitală şi cea electrică, cu care aceasta pare să aibă mai multă contingenţă. Aprofundarea studiilor în această direcţie scoate în evidenţă existenţa unor caractere comune ambelor forme de energie care apropie în măsură vizibilă energia vitală şi cea electrică şi fac posibilă în acelaşi timp recunoaşterea existenţei unei forme de energie – cea vitală – cu o structură neidentificată până în prezent, dar având rol şi funcţiuni în multe privinţe identice. Aceste caractere specifice, comune ambelor forme de energie sunt după părerea noastră următoarele:

1. Extrema facilitate de transport a energiei de-a lungul căilor de acces specifice energiei respective; 2. Desfăşurarea alternativă pe cele două faze : negativ şi pozitiv; 3. Frecvenţa egală între cele două faze. Pentru o mai bună înţelegere vom insista câte puţin asupra fiecărui caracter comun în ordinea descrisă mai sus. Astfel, în ceea ce priveşte facilitatea extremă de transport a energiei vitale, această facilitate se datoreşte după cum am arătat mai înainte, masei ereditare, care simultan cu funcţia de reproducţie, reprezintă şi mijlocul de transport cel mai adecvat al energiei vitale, creând o gigantică reţea de transport, prin care se scurge ca un influx continuu, energia vitală. În această direcţie, prezenţa activă şi permanentă a masei ereditare în desfăşurarea întregului proces de creştere, dezvoltare şi perpetuare a lumii vii; capacitatea nelimitată de răspândire şi rapiditatea extraordinară de răspândire a acesteia constituie tot atâtea argumente valabile în sprijinul observaţiilor de mai sus privind uimitoarea facilitate de transport a energiei vitale. În contrast izbitor însă cu ceea ce se petrece la energia electrică, forţa de difuzabilitate a energiei vitale, în loc să scadă în intensitate pe măsură ce se depărtează de sursa de bază, se menţine constantă, ba chiar sporită indiferent de numărul pasajelor, ceea ce constituie încă un caracter specific, exclusiv pentru energia vitală. În drumul său, străbătând atât celule germinale, cât şi cele somatice, energia vitală primeşte fie sarcină pozitivă, fie sarcină negativă, determinând la indivizi diferenţierea sexuală. Excepţie de la această regulă fac numai organismele mult inferioare, la care drumul parcurs de energia vitală fiind extrem de scurt şi limitat, diferenţierea sexuală apare mai târziu, după un număr mare de pasaje sau nu apare deloc. Prezenţa celor două faze nu este întâmplătoare, ci izvorâtă din necesitatea de a asigura continuitatea circulaţiei energiei vitale, întocmai ca şi la curentul electric şi pe deasupra a-i asigura o intensitate constantă, chiar sporită, pe întregul circuit vital. Aceeaşi forţă străbătând celulele somatice, determină probabil – după părerea noastră – şi forţa de atracţie dintre celule, menţinând un echilibru de creştere şi dezvoltare constant. Faptul că acest echilibru este rupt, fie accidental datorită condiţiilor de mediu extern, fie ca o consecinţă a unui dezechilibru intern, mai frecvent la anumite epoci de creştere şi dezvoltare, când forţa vitală înnăscută începe să scadă, demonstrează cât se poate de clar, strânsa corelaţie ce există între forţa vitală şi forţa de atracţie a celulelor. În ceea ce priveşte frecvenţa egală între faze, azi este un fapt definitiv constatat şi recunoscut ca atare de tendinţa manifestă de egalizare sub raportul numeric al sexelor, mascul şi femel, atât la plante, cât şi la animale. Întreaga desfăşurare a reproducţiei ia astfel, după părerea noastră, caracterul unui proces fizicochimic, la baza căruia stă tendinţa nelimitată de creştere, dezvoltare şi perpetuare a energiei vitale, acea energie a energiilor, care dirijează şi stăpâneşte întreaga lume vie, de la celula embrionară şi până la transformarea acesteia într-un organism complet acoperind întregul glob terestru. Evoluţia organică şi funcţională a întregii lumi vii, caracteristică unui organism viu şi organizată la cel mai înalt nivel imaginabil, nu mai lasă nicio urmă de îndoială, că aceeaşi forţă care dirijează şi

stăpâneşte viaţa unui organism viu, dirijează şi stăpâneşte în continuare şi viaţa organico-funcţională, sub toate aspectele de creştere, dezvoltare şi perpetuare ale întregii lumi vii. Acest fapt, confirmă în parte, pe bună dreptate, aceea ce a susţinut cu sute de ani în urmă Descartes, că biologia nu este decât fizică complicată, având probabil în vedere gigantica forţă de expansiune şi de reproducere a energiei vitale. Spunem numai în parte, pentru că în realitate este vorba aici de un proces fizico-chimic şi nu numai de un complex fizic, în forma preconizată de Descartes. Nu cunoaştem, este drept, în amănunt, consideraţiile care au servit lui Descartes la formularea concepţiei sale privind biologia, le bănuim numai; în ceea ce ne priveşte însă pe noi, considerăm cele expuse până aici la baza întregului proces de creştere, dezvoltare şi perpetuare a lumii vii, energia vitală, ca energie de bază, dotată cu capacitatea şi privilegiul exclusiv de a se autoreproduce, iar toate celelalte forme de energie cunoscute până în prezent, ca o consecinţă firească, inevitabilă, a activităţii şi capacităţii de coordonare şi conducere a acesteia, atât în condiţiile de mediu intern, cât şi cele de mediu extern. Încercările făcute de unii autori de a explica biologia punând pe primul plan lumea abiotică, înaintea celei biotice, constituie o imensă greşeală şi o totală deformare a realităţii. Aceste încercări au fost şi vor fi sortite întotdeauna unui eşec complet, atâta timp cât însăşi natura nu ne oferă asemenea exemple în decursul veacurilor, pe cale de evoluţie naturală. Creaţiile artificiale, oricât de ingenioase ar fi ele şi oricât de reuşite ar fi ele, deşi nu este cazul încă, sunt în cele din urmă dominate de prezenţa şi participarea fie directă, fie indirectă, a unor factori care fac parte din lumea biotică, creaţii ale acesteia şi ca atare nu pot fi considerate altfel decât ca produs al prezenţei şi activităţii acesteia din urmă. Nu putem termina acest capitol fără să amintim aici şi de unele consideraţii personale de principiu privind evoluţia vieţii şi activităţii întregului glob terestru, ca o completare la studiile şi observaţiile expuse în lucrarea de faţă. Amintim astfel, că în ansamblul său, globul terestru, deşi aparent s-ar părea că ne găsim în faţa unui singur organism reprezentat de globul terestru, în tot complexul său, în realitate este vorba aici de prezenţa activă şi permanentă a două organisme, întocmai ca la Placentare: embrionar şi cel matern, a căror activitate se confundă una cu alta şi fac greu accesibilă şi în unele privinţe chiar imposibilă, cum este cazul energiei vitale, o recunoaştere exactă, cel puţin pentru etapa actuală a cunoştinţelor, a limitelor dintre ele. Primul organism este reprezentat de unitatea materială şi fiziologică a întregii lumi vii, de creştere, dezvoltare şi perpetuare a acesteia, iar cel de-al doilea organism este reprezentat de legătura materială şi fiziologică indisolubilă a celui dintâi, cu restul Universului ca organism matern, a cărui centru de coordonare şi comandă se află în spaţiile extraterestre şi a cărui rol esenţial, exclusiv, este de a proteja şi a hrăni organismul aflat în plină creştere şi dezvoltare. Între cele două organisme, întocmai ca la Placentare, are loc un circuit continuu de materie dintro parte în alta, ceea ce creează un singur organism. Din această cauză, cercetările de până acum nu au reuşit să dea o imagine exactă a tot ceea ce se petrece în evoluţia vieţii pe pământ sau au dat o interpretare greşită, amestecându-se materia vie cu cea

abiotică şi invers, ceea ce a creat un impas ale cărui consecinţe pentru mersul înainte al omenirii sunt foarte greu de apreciat. Pentru ca acest impas să fie în fine depăşit, recunoaşterea caracterului dominant al lumii vii (la baza căreia se află tendinţa nelimitată de creştere, dezvoltare şi perpetuare a energiei vitale), asupra lumii abiotice, lipsită de această forţă, constituie după părerea noastră, cheia rezolvării întregii probleme, legată de viaţa şi activitatea întregului glob terestru. Desfăşurarea pe scară mondială, simultan şi organizat, a întregului proces de creştere, dezvoltare şi perpetuare al întregii lumi vii, acţiunea combinată organico-funcţională dintre cele două organisme, embrionar şi cel matern, legătura permanentă şi indisolubilă între activitatea metabolică şi cea de reproducţie, nu pot fi interpretate altfel decât ca o confirmare a unităţii fiziologice indisolubile, care uneşte într-un singur angrenaj organico-funcţional atât globul terestru, cât şi întregul Univers. Primul cercetător care a întrevăzut această unitate fiziologică a fost fără îndoială I. Van Helmont, întemeietorul vitalismului, după care „toată lumea, întregul Univers reprezintă de fapt un uriaş organism care trăieşte şi ale cărui părţi sunt strict coordonate şi armonizate între ele.”2 Reţinem din lucrările acestuia numai ideea călăuzitoare exprimată mai sus, de argumente greşite şi neştiinţifice pe care întemeietorul vitalismului le-a adus în sprijinul vederilor sale şi care au contribuit la insuccesul acestei teorii. Ca încheiere, recunoaştem şi acum, după cum am mărturisit la începutul lucrării, că intenţia noastră a fost de la început şi până la sfârşit de a prezenta numai o comunicare – bineînţeles, cuprinzând în sine chintesenţa problemelor legate de aceasta – şi, în acest scop, ne-am folosit de toate posibilităţile ştiinţifice prezente. De altfel, pentru momentul de faţă al cunoştinţelor din acest domeniu încă în multe privinţe complet neexplorat, trebuie să recunoaştem că un studiu complet privind toate aspectele fiziologice şi fiziopatologice ale organizaţiei speciei umane şi legat de aceasta, aspectele fiziologice ale întregii lumi vii, ar fi constituit dacă nu chiar o imposibilitate, în tot cazul un lucru foarte greu de realizat, cel puţin pentru etapa actuală. De aceea ne-am limitat la ideea călăuzitoare după care evoluţia structurală şi funcţională a societăţii umane este caracteristică unui organism viu indisolubil legată de unitatea de structură şi fiziologică a lumii vii, afectând întregul glob terestru, idee pe care am îmbrăcat-o cu tot ceea ce progresul ştiinţei oferă în prezent. Ca documentaţie, după cum se poate vedea, nu ne-am servit în majoritatea cazurilor decât de adevăruri elementare, rezultate atât din progresele realizate în ştiinţă în toate domeniile de activitate umană, cât şi din practica de fiecare zi a vieţii economice, politice şi sociale, privind întreaga societate umană. Studiile şi observaţiile care vor urma, vor confirma credem, justeţea drumului pe care l-am ales, şi ar contribui la extinderea studiilor de fiziologie, fiziopatologie, embriologie şi altele, cu deosebire cele medicale, la tot ceea ce reprezintă în tot complexul său, viaţa pe această planetă.

2

N. Botnariuc : „Din istoria biologiei generale” pag. 115.

ii. Capitalul în serviciul pĂCII

(Comunicare prezentată în cadrul Congresului Camerei de Comerţ Internaţionale la Berlin între 28 Iunie – 3 Iulie 1937)

Uimitoarele progrese realizate graţie capitalului în toate domeniile de activitate, ne permit să le considerăm pe bună dreptate, forţa unică din lume care ne-a furnizat sprijinul cel mai considerabil în sfera realizărilor constructive. Astfel, în prezent nu mai este un secret că el, capitalul, este animatorul întregii vieţi economice, politice şi sociale, baza cea mai solidă pe care se sprijină întreaga civilizaţie modernă. Importanţa este cu atât mai considerabilă, cu cât însăşi Statele, cu cât au o civilizaţie mai avansată, cu atât mai mult au nevoie de capital pentru a se menţine în concertul general al popoarelor, fără de care ele n-ar putea exista. Este neîndoielnic că în evoluţia capitalistă de asemenea, aplicarea mijloacelor strict ştiinţifice n-a întârziat să-şi aducă roadele. Locul primitivismului a fost luat de ştiinţă şi metodele perfecţionate survenite după această substituţie şi care au contribuit simultan la o evoluţie economică, politică şi socială din ce în ce mai perfecţionată, vor continua ca urmare cu aceeaşi forţă, dată fiind evoluţia capitalistă, în ciuda tuturor imperfecţiunilor sale actuale, şi va continua să fie întotdeauna în plin progres. Printre aceste mijloace, primul loc este ocupat de descoperirea în secolul al XVIII-lea de societăţi anonime pe acţiuni şi apoi de acela al institutelor de scont şi emisie care pot fi considerate ca etapa cea mai însemnată a evoluţiei capitaliste, făcând posibilă această enormă concentrare de capitaluri, căruia i se datorează exclusiv formidabilul salt realizat la această dată de progresul general. În lucrarea de faţă vom încerca să facem un pas înainte. Vom urmări realizarea unei uniuni capitaliste în aşa fel încât ea să fie capabilă, prin contribuţia sa la ridicarea progresului economic general, pe de o parte să facă posibilă normalizarea financiară şi economică generală şi pe de altă parte, prin forţa mijloacelor de care dispune, să determine o evoluţie politică şi socială, a unui ritm voit şi ordonat către Pace. Speranţele devin cu atât mai justificate, cu cât progresele financiare şi economice au creat un număr de instituții de esenţă capitalistă care, după cum vom demonstra obţin în mod curent, atât prin complexitatea problemelor interesante, cât şi prin raţiunea lor de a fi, o operă perfectă de pace. Mişcarea de concentrare sau cel puţin, de colaborare din ce în ce mai intimă a acestor instituţii de progres economic, politic şi social-naţional, determinată mai ales de incomensurabile dificultăţi financiare şi economice actuale, pe care aceste instituţii le au de combătut, poate determina intr-un viitor apropiat, un mare pas înainte, cu atât mai mult cu cât printr-o mişcare de fraternizare, după cum vom demonstra, Statele respective vor deveni din acel moment aderentele unei opere constructive de redresare generală şi de pace. Având la dispoziţia noastră un material documentar bogat şi ales, un sentiment profund de prevedere ne face să întrevedem că în ceea ce priveşte realizarea unei păci durabile, sigure, capitalul va fi forţa cea mai puternică de realizare, capabilă să corespundă în gradul cel mai înalt, acestui mare şi nobil ideal.

Instituţii de progres economic, politic şi social-naţional, în serviciul Păcii.
Aceste instituţii sunt în primul rând institutele naţionale de scont şi emisie, aceste „bănci ale băncilor”, iar sprijinul enorm pe care ele îl aduc Păcii este incontestabil, chestiune limitată pentru moment la serviciile date prin păstrarea unui echilibru economic, politic şi social-naţional. Astfel, în ceea ce priveşte România, intervenţia Băncii Naţionale a României în anii de criză 1884, 1894, 1899, 1907, 1912 şi 1913 şi mai târziu în timpul perioadei excepţionale a războiului 19161918, şi mai ales în perioada postbelică şi până în zilele noastre, constituie un exemplu clasic. Marele sprijin dat de Stat în toţi aceşti ani de dure încercări pentru ţară, poate fi considerat ca rolul suprem pe care această instituţie a îndeplinit-o vreodată, pentru ca sămânţa anarhiei să nu se ridice în mijlocul tulburărilor politice şi sociale care ar fi urmate în mod fatal de o completă dezorganizare provocată fie de revoltă, fie de război şi mai ales de recentul cataclism mondial. Amintim că în 1907, în ciuda revoltei ţărăneşti, care venise să se adauge unei grave crize economice mondiale, Banca Naţională a fost singura instituţie graţie căreia prin sprijinul acordat Statului şi întreprinderilor particulare, dificultăţile momentului au putut fi învinse şi tulburările politice şi sociale limitate la proporţiile cunoscute. Nenumărate au fost giganticele eforturi consimţite de această instituţie pentru consolidarea ţării întregite prin restabilirea unui echilibru suficient şi indirect, prin întronarea unei armonii politice şi sociale necesare oricărei prosperităţi. Noi nu vom face aici decât o scurtă menţiune coroborată lucrărilor celor mai ample şi mai documentate, mai ales a lucrării d-lui Victor Slăvescu „Istoricul Băncii Naţionale a României între 1880 – 1924”. Noi ne vom limita a arăta numai că, drept urmare a cataclismului mondial şi mai ales după ocupare, România se găsea la o gravă răscruce a istoriei sale. Finanţele ţării complet dezorganizate şi epuizate, erau în imposibilitatea absolută de a susţine chiar parţial, mecanismul Statului – cu atât mai mult cu cât sarcinile trecutului veneau să se adauge la sarcina de întreţinere a serviciilor de Stat a celor trei provincii recuperate, ele de asemenea complet epuizate de război. Economia naţională şi privată era complet paralizată şi în afară de aceasta o stare continuă de război obliga Statul să menţină sub arme un număr important de contingente pentru apărarea frontierelor ţării încă incomplet consolidate. Deoarece Statul decretase exproprierea pământurilor în favoarea ţăranilor, aceste circumstanţe extraordinar de dificile erau terenul cel mai propice dezvoltării curenţilor anarhici şi dizolvanţi care invadaseră ţara de la un capăt la celălalt şi numai graţie intervenţiei Băncii Naţionale – bineînţeles, în acord cu Statul – şi eforturilor făcute pentru a sprijini economia particulară şi naţională şi cea a mecanismului Statului, s-a reuşit stabilirea unui echilibru politic şi social-naţional, urmat de o perioadă de calm, la adăpostul căreia consolidarea generală a ţării a progresat cu paşi mari. Bazaţi pe aceste considerente, adică o instituţie capitalistă a cărei acţiune, deşi indirectă, a fost capabilă să anihileze curenţii dizolvanţi ai dezagregării naţionale şi sociale asigurând astfel această perioadă de calm şi de pace necesară oricărei reconstrucţii generale, o instituţie bazându-se pe operaţii pur constructive, pe ordine şi disciplină în serviciul Patriei şi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de clase sociale, această instituţie poate fi considerată ca fiind din cea mai nobilă esenţă în serviciul Păcii.

Perspectivele de viitor
În ceea ce priveşte perspectivele viitor, rolul capitalului în serviciul Păcii ne apare cu speranţe cu atât mai frumoase cu cât, în ciuda tuturor imperfecţiunilor sale actuale, evoluţia capitalistă continuă să fie în plin progres. Astfel, impasul dificil în care au ajuns toate instituţiile de emisie naţionale ca urmare a cataclismului general şi al unei crize fără precedent în istorie, pare să determine chiar din momentul de faţă instituţiile naţionale de emisie să urmărească o mişcare de concentrare parţială sau o colaborare dintre cele mai strânse în scopul de a face să rezulte din această confraternitate, această redresare economică precursoare unei relaxări politice şi sociale în relaţiile internaţionale. Sub acest raport sunt deosebit de semnificative de exemplu, lucrările pregătitoare ale Conferinţei Economice Mondiale, care au avut loc în cursul anului 1933 şi în care Franqui, delegatul Belgiei, a prezentat şi susţinut în faţa experţilor Comisiei pregătitoare a Conferinţei economice, proiectul său privind crearea unui fond monetar internaţional, proiect pe care experţii comisiei l-au adoptat. Mai recent sunt încercările Micii Înţelegeri (La Petite Entente) pentru colaborarea cea mai intimă a institutelor naţionale de emisie a ţărilor respective, într-o acţiune comună de redresare economică şi financiară privind toate ţările Micii Înţelegeri. Desigur, ca inovaţie, problema concentrării eforturilor tuturor institutelor de emisie într-o acţiune comună de redresare generală financiară, nu este actuală. Charles Gide, în lucrarea sa „Curs de economie politică” vol. 1, s-a făcut interpretul unui proiect iniţiat de Luzatti în 1907, spune printre altele: „Marile bănci ale lumii sunt în mod necesar în legătură unele cu altele. Am zis de multe ori că Banca Franţei a împrumutat aur Băncii Angliei pentru a opri creşterea scontului său.” „Dar, în locul acestor relaţii intermitente, s-ar putea concepe un mare consiliu internaţional, un fel de areopag financiar în care aceste bănci să fie reprezentate şi care ar avea misiunea să trimită numerar în ţările în care acesta ar lipsi. S-ar putea eventual păstra echilibrul monetar între diferitele pieţe ale lumii, să se stabilizeze schimbul şi să se prevină crizele”.

Pentru situaţia actuală, ţinând cont de experienţa dobândită până în prezent, reactualizarea acestui proiect sub forma încă mai adecvată de Institutul internaţional de scont şi emisie, la care fiecare institut naţional să contribuie cu o cotă parte în acţiuni la constituirea capitalului social având, după cum vom demonstra, cele mai mari şanse de a reuşi, cu atât mai mult cu cât pentru realizarea sa nu mai există nici un obstacol serios. Bucurându-se de privilegiul exclusiv de a fi Bancă internaţională de scont şi emisie, acest Institut ar fi mai mult în măsură decât oricare altul să compenseze – aşa cum fac institutele naţionale de emisie pentru schimb naţional – insuficienţa aurului pe piaţa de schimb internaţional în raport cu dezvoltarea fantastică agricolă şi industrială, insuficienţă căreia i se datorează întregul marasm al schimbului în general şi care este sursa reală de unde pleacă toate manifestările morbide economice, politice şi sociale. Fără a împiedica cât de puţin funcţia normală a unui institut de scont şi emisie, contribuţia fiecărui institut naţional de emisie de exemplu cu o cotă de numai 15-20% de rezervă metalică, în

raport cu o rezervă metalică pe care o posedă, un institut internaţional ar totaliza o cantitate apreciabilă de rezervă metalică suficientă în acelaşi timp pentru a-i da prestigiu şi capacitatea de funcţionare în raport cu nevoile pentru care a fost creată. Bazaţi mai ales pe faptul că chiar dacă în mod curent, intervenţia numerarului în schimbul internaţional atinge proporţia de 20-25% şi depăşeşte chiar contribuţia fiecărui institut naţional la constituirea unui institut internaţional de scont şi emisie cu o cotă de numai 15-20% de rezervă metalică, n-ar constitui în fapt, decât o evoluţie perfect justificată şi naturală. Astfel, susţinut de încredere şi concursul tuturor institutelor naţionale de emisie, se poate prevedea că într-un scurt interval de timp o astfel de instituţie financiară internaţională va deveni cel mai mare forum financiar de o importanţă capitală în rezolvarea următoarelor probleme: I. Stabilitatea şi schimbul internaţional; II. Prevenirea crizelor; III. Consolidarea capitalismului; IV. Profilaxia războaielor. Deşi toate aceste probleme sunt în strânsă legătură unele cu altele, vom face totuşi o scurtă reflexie asupra fiecăruia separat.

I.

Stabilitatea schimbului internaţional

În ceea ce priveşte stabilitatea schimbului internaţional, intervenţia unui institut internaţional de scont şi emisie ar avea un rol dublu. În primul rând, schimbul internaţional ar ajunge să fie deservit de o singură monedă – hârtie perfect consolidată internaţional, pe de o parte de rezerva metalică utilă şi pe de altă parte prin andosarea tuturor institutelor naţionale, precum şi prin avantajele unei exclusivităţi absolute, ceea ce îi asigură o stabilitate perfectă şi permanentă. În al doilea rând, valoarea monedelor naţionale este determinată în măsura în care intervenţia unui institut internaţional de emisie este mai activ şi în raport direct cu încrederea pe care un asemenea institut financiar internaţional o acordă monedei naţionale respective; se obţine o reducere mai eficientă a masei de intermediari care în prezent absorb întreaga sevă a muncii naţionale şi internaţionale. Binefacerile care ar rezulta din această stabilitate monetară ar fi enorme:  S-ar restitui muncii naţionale tot ceea ce i-a răpit dezechilibrul monetar actual, care produce pierderi incalculabile economiei naţionale şi particulare. Generaţii după generaţii trebuie să muncească din greu pentru a recupera pierderile, cauzate nu numai de război, dar mai ales de dezorganizarea monetară. S-ar asigura stabilitatea necesară pentru tranzacţiile internaţionale, ceea ce ar face piaţa mai activă şi ar permite în acelaşi timp de a contribui în cea mai mare măsură posibilă la realizarea progresului economic general.

S-ar facilita dispariţia barierelor protecţioniste, ceea ce ar face posibilă în acelaşi timp o normalizare politică şi socială profund necesare mai ales în împrejurările actuale. S-ar găsi deci o sumă de avantaje de asemenea utile prosperităţii economice, politice şi sociale ale oricărei ţări şi de o importanţă capitală pentru consolidarea păcii, după cum vom demonstra.

II. Prevenirea crizelor Este incontestabil că o concentrare a eforturilor institutelor naţionale de emisie prin intermediul institutului internaţional de scont şi emisie, într-o acţiune comună de redresare generală economică şi financiară, măreşte şansele de reuşită în lupta contra crizelor şi poate constitui de asemenea foarte bine în relaţiile internaţionale de schimb mai ales în sprijinul eforturilor institutelor naţionale de emisie, evenimentul cel mai important. Charles Gide a subliniat el însuşi necesitatea şi rolul determinant pe care o mare instituţie financiară internaţională ar trebui să îl aibă pentru ca să poată preveni crizele naţionale şi concomitent internaţionale. Numai prin avansare de numerar acolo unde nevoia o cere, se poate stinge scânteia panicii şi să împiedice criza cu tot cortegiul ei nefast să continue. Dar, paralel cu acest cadru cu caracter strict profesional, acţiunea unui institut de scont şi emisie internaţional, ar putea să facă mult mai mult. Imensele capitaluri de care dispune, beneficiile pe care le realizează şi mai ales sistemul său de organizare i-ar permite cea mai largă contribuţie la întronarea unui echilibru economic cel mai stabil posibil, prin inaugurarea unei politici de sprijin a preţurilor pentru produsele agricole în a căror funcţionare defectuoasă rezidă originea adevăratelor crize. După noi, această operă de valorificare a produselor agricole de primă necesitate ar consta într-o acţiune de finanţare a surplusului produselor agricole în anii cu recolte supraabundente. Prin această acţiune de eliberare a pieţii de surplusul producţiei agricole, s-ar stabili un echilibru normal între ofertă şi cerere. Valoarea produselor ar creşte automat şi nivelul atins reprezintă exact punctul cel mai favorabil la o balanţă comercială dintre cele mai active. Masa consumatorilor solvabili ar creşte de asemenea şi nu s-ar putea şti dacă la sfârşit nu ne-am găsi efectiv în faţa unui surplus de producţie sau în faţa unui simplu defect în funcţionarea schimbului internaţional. Dovada ne-a fost amplu confirmată de trista constatare a existenţei atâtor milioane de persoane fără locuri de muncă, a atâtor milioane de oameni care mor de foame şi mai mult decât atât, a atâtor zeci de milioane de oameni care trăiesc într-o mizerie neagră şi sunt subalimentaţi. În ziua în care soarta acestor zeci de milioane de oameni va putea fi modificată, supraproducţia va înceta să mai existe. Un institut de scont şi emisie ar fi capabil să facă faţă acestui comandament al vieţii economice, politice şi sociale ale timpului nostru? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Mai întâi estimând valoarea supraproducţiei agricole raportată la masa de consumatori solvabili în jur de 2-10% faţă de producţia totală normală (Vezi „Situaţia economică mondială” p. 80.

Stabilitatea producţiei agricole) prin valorificarea acestui surplus de producţie, se realizează în favoarea acestor ţări sau a acestor regiuni în care se găseşte în supraabundenţă, un surplus de revenire care nu va întârzia să fie utilizat în lucrări productive, în special în industrie, contribuind astfel la suprimarea şomajului care atinge în prezent 10 până la 15% din populaţie (în acest procent intră de asemenea un şomaj agricol considerând, bineînţeles, aceste regiuni sau acelea care pot fi foarte bine să fie utilizate în industrie) şi la o mărire în aceeaşi proporţie a masei de consumatori solvabili. În această situaţie, deşi valoarea capitalului investit de un institut internaţional de scont şi emisie ar fi de proporţii apreciabile,el va fi larg recuperat prin creşterea de 10-15% a consumatorilor solvabili, plecând de la creşterea în aceeaşi proporţie a consumului până la epuizarea completă a stocului producţiei agricole. Dar, chiar acceptând ipoteza extremă că toate mijloacele naturale s-au epuizat, rămâne totuşi un excedent de producţie agricolă şi, pentru a plasa acest surplus, institutul internaţional de scont şi emisie, va fi obligat să întreprindă de exemplu o lucrare de asistenţă a regiunilor lipsite în întregime de alimente ca urmare a anumitor împrejurimi nefericite: secetă, grindină, etc., pierderile fiind chiar şi în acest caz reduse la o proporţie infimă, foarte uşor suportate graţie rezervelor de care dispune acel institut. În acest fel, de asemenea nu va fi dificil să se prevadă că un institut internaţional de scont şi emisie reuşind prin acţiunea sa de valorificare a surplusului producţiei agricole nu numai să menţină intactă puterea de cumpărare a marilor mase agricole, dar chiar s-o mărească, şi va avea drept consecinţă şi în aceeaşi proporţie, o creştere a volumului operaţiunilor de schimb aşa fel ca surplusul cheltuielilor ocazionate de această acţiune să fie compensate în mare parte sau chiar integral, prin creşterea apreciabilă a beneficiarilor. În fine, presupunând că pentru reuşita unei acţiuni de valorificare a producţiei agricole, un institut internaţional de scont şi emisie s-ar vedea obligat să sacrifice o bună parte din resursele sale, sacrificiile consimţite fiind din plin compensate de interesul pe care l-ar avea o astfel de instituţie financiară internaţională de a apăra beneficiile care în mod fatal, dacă s-ar lăsa cursul liber la o depresiune generală economică şi financiară, ar fi sensibil reduse, expunând-o astfel unor pierderi incalculabile, mult mai dificil de suportat decât sacrificiile minime necesare printr-o acţiune de valorificare a surplusului producţiei agricole. În posibilitatea de a corespunde astfel, în cel mai înalt şi perfect grad unei acţiuni de valorificare a surplusului producţiei agricole şi la adăpost de orice riscuri care i-ar putea împiedica activitatea, intervenţia unui Institut internaţional de scont şi emisie în acţiunea de ridicare a agriculturii la acelaşi nivel de progres ca acela al industriei, ar putea fi considerată ca cea mai mare binefacere pentru economia naţională şi privată a tuturor ţărilor şi mai ales pentru schimbul general. Aceste consideraţii provin din următoarele raţiuni: 1. Gravele neajunsuri suferite de toate ţările ca urmare a scăderii catastrofale a preţurilor produselor agricole a căror valoare se ridică la cifre fantastice după cum se poate vedea în situaţia de mai jos privind intervalul Ianuarie 1929 – Martie 1933 şi prezentat de serviciul de studii al Societăţii Naţiunilor.

Ţările Argentina Australia Austria Canada Elveţia Franţa Germania Grecia India Indiile Olandeze Italia Noua Zeelandă Regatul Unit Statele Unite Ungaria

Scăderea monedei naţionale (%) 51,4 55,9 15,3 53,2 33,1 30,4 37,4 7,4 38,3 40,7 46,0 11,5 32,1 59,6 45,4

Scăderea valorii aurului(%) 70,5 65,5 27,1 61,0 33,1 30,4 37,4 59,4 56,4 40,7 47,2 50,1 52,1 59,6 45,4

Succedându-se an după an, aceste pierderi au împiedicat şi împiedică dezvoltarea normală a economiei naţionale şi private a ţărilor respective şi au creat şi continuă să creeze în acelaşi timp dificultăţi de netrecut schimbului general.

2. Disproporţia enormă şi nedreaptă rezultată din scăderea preţurilor produselor agricole, între valoarea productivă a muncii şi capitalul agricol, faţă de valoarea productivă a muncii şi a capitalului în industrie. Iată cum se prezintă în următorii doi ani, cu excepţia ultimilor doi ani (1936 – 1937) şi în rezumat comparativ cu situaţia anilor 1924 la 1929, a valorii productive a muncii şi a capitalului atât pentru agricultură, cât şi pentru industrie, aşa cum rezultă din ultimele date publicate de serviciul de studii al Societăţii Naţiunilor. (Bază 1929 = 100) Valoarea productivă a muncii Valoarea productivă a capitalului În agricultură3 20 – 50 0 – 16,7 În industrie4 80 – 102 16 – 65

3 4

Vezi Situaţia Economică Mondială 1932-1933 pag. 162: Primejdia în agricultură. Vezi Statistica Economică Mondială 1932-1933 pag. 110 şi pag. 135.

Ţinând seama de asemenea că la aceeaşi dată, adică în 1929, exista între remunerarea muncii şi capitalul industrial şi între remunerarea muncii şi capitalul agricol aproape aceeaşi diferenţă ca cea de astăzi, mereu în favoarea industriei, cum este uşor de înţeles, ca şi consecinţă a acestei enorme disproporţii, întreaga tragedie provocată de scăderea preţurilor în schimbul general, antrenează la rândul său viaţa economică, financiară, politică şi socială. În aceste condiţii se înţelege de la sine că date fiind cele două forţe în jurul cărora gravitează întregul schimb, constituie o imposibilitate şi enorma creştere a şomajului pe de o parte şi a supraproducţiei pe de altă parte, nu mai pot constitui nici o surpriză pentru nimeni. În lumina datelor de mai sus, explicaţia este una dintre cele mai simple: astfel, cum ar fi posibil un schimb normal între agricultură şi industrie când valoarea productivă a capitalului şi a muncii a unor mari mase agricole care reprezintă 77% din populaţia actuală ajunge la o zecime, iar faţă de valoarea productivă a muncii, la a douăzecea parte (de asemenea, faţă de capitalul industriei) ? Dar mai ales cum şomajul şi supraproducţia cum să nu existe când disproporţia între valoarea productivă a muncii şi capitalului în agricultură răpesc marilor mase de agricultori aproape toate drepturile la civilizaţie şi progres sau chiar dacă ea le facilitează într-o infimă măsură, ea se imune acestor mase importante, ca preţ al ispăşirii lor, o adevărată viaţă de sclavi. Nu este deci decât pur şi simplu o chestiune de raţiune dacă în aceste condiţii un schimb normal între agricultură şi industrie nu este posibil, cu atât mai mult cu cât creşterea şomajului pe de o parte şi a supraproducţiei pe de altă parte, sunt în acest caz perfect explicabile. Bazaţi pe aceste motive, este incontestabil că o acţiune de ridicare a agriculturii la acelaşi nivel de progres al industriei nu poate fi decât salvatoare şi să aducă economia naţională privată a tuturor ţărilor şi mai ales schimbul în general, pe calea progresului şi a dreptăţii. Astfel, am putea lua ca exemplu situaţia dintre 1924 – 1929 când încă o restabilire a raporturilor normale între agricultură şi industrie existentă la această epocă, ar fi fost suficientă să creeze industriei şi agriculturii debuşeuri suficiente pentru produsele lor contribuind astfel în cea mai mare măsură posibilă să înlăture şomajul şi să suprime barierele protecţioniste. În această privinţă experienţa trecutului ne-a servit de exemplu clasic. Creşterea preţurilor produselor agricole a permis ridicarea valorii productive a muncii agricole şi a capitalului agricol la un nivel apropiat de valoarea productivă a capitalului şi muncii în industrie, creând în acest fel maselor de agricultori care reprezintă 77% din populaţia totală, un standard de viaţă mai ridicat ca urmare a căreia volumul operaţiunilor de schimb ca şi reducerea şomajului au înregistrat procentul cel mai important.5 Dar cu atât mai considerabilă ar fi o acţiune de ridicare a agriculturii la acelaşi nivel de progres ca acela al industriei, când printr-o creştere artificială a preţurilor produselor agricole s-ar reuşi să se asigure capitalului şi muncii al celei mai mari părţi a populaţiei agricole, o remunerare suficientă pentru a-i procura un standard de viaţă egal sau cel puţin aproape egal cu acela existent în prezent în industrie. În acest caz, nu este dificil de prevăzut o creştere colosală atât a valorii beneficiului, cât mai ales a valorii muncii, urmată aproape simultan de o mărire a debuşeurilor până la limite la care industria, în ciuda vertiginosului progres al maşinismului, n-ar fi fost niciodată capabilă să-l atingă.

5

Vezi „Situaţia Economică Mondială 1932-1933” pag. 115 şi 230.

Avantajele, dacă se ţine seama de interesele profund vitale ale fiecărei părţi în joc, ar fi în acest caz de asemenea aceleaşi atât pentru industrie, cât şi pentru agricultură. Astfel, pentru industrie, creşterea capacităţii de cumpărare a marilor mase de agricultori, având ca consecinţă aceea a volumului de operaţiuni de schimb între agricultură şi industrie până la limite extreme – eventuala creştere a salariilor cerută de creşterea costului vieţii ar fi larg compensată – fără ca să fie necesară în acelaşi timp o scumpire a produselor industriale – prin creşterea enormă a beneficiilor rezultate din dezvoltarea debuşeelor şi a capacităţii de producţie. Mai mult decât atât, pentru aceleaşi consideraţii, ridicarea agriculturii la acelaşi nivel de progres ca acela al industriei, constituie singurul mijloc posibil de la care marile mase de muncitori industriali pot aştepta o ameliorare a situaţiei lor atât materiale, cât şi morale. Experienţa trecutului confirmă în întregime aceste puncte de vedere expuse de noi. Ce altă dovadă mai elocventă putem aduce decât acest fapt deosebit de important că anii de prosperitate, mai ales cei din ultimele decade au coincis întotdeauna cu anii în care, fie din cauza unor calamităţi naturale, fie după distrugerile consecutive războaielor, costul vieţii era mai ridicat? Să cităm exemplul anilor de prosperitate care au urmat războiul mondial când elanul extraordinar al industriei a mers mână în mână cu creşterea valorii produselor agricole şi a scăzut în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp cu scăderea valorii produselor agricole. În ceea ce priveşte şomajul, şi aici este problema primordială, sub această formă în ciuda dezvoltării fantastice a maşinismului, el va rămâne pentru încă mult timp, şi chiar pentru foarte mult timp o imposibilitate, căci creşterea debuşeelor a creat industriei posibilităţi de expansiune atât de formidabile, că industria, în ciuda întregului progres al maşinismului, n-ar reuşi niciodată să le satisfacă complet. Prezentele consideraţii se bazează pe faptul că între cele două forţe creatoare, agricultura şi industria, în jurul cărora gravitează întregul schimb, există o identitate perfectă. Atât una cât şi cealaltă nu reprezintă în fond decât un mijloc de valorificare a capitalului şi muncii umane, fără de care atât capitalul, cât şi munca umană ar rămâne neproductive. Puse astfel faţă în faţă, agricultura şi industria sub raportul celor doi factori decisivi, capitalul şi munca pe de o parte, cu munca şi capitalul pe de altă parte, este uşor de prevăzut că sub acest raport oricare ar fi eforturile industriei pentru a mări forţele, capitalul şi munca la nivelul la care, în condiţii egale de remunerare, agricultura să posede întotdeauna egalizarea acestor forţe, nu va fi niciodată posibil. Rezultatul va fi acelaşi sub raportul productivităţii capitalurilor şi a muncii între agricultură şi industrie. Astfel, comparând de exemplu sub acest raport tot ceea ce forţa productivă a capitalurilor şi a muncilor agricole, bineînţeles ţinând cont de o retribuţie a acestor capitaluri şi a acestor munci, egală cu aceea a industriei cu tot ceea ce forţa productivă a capitalurilor şi a muncii industriale reuşeşte să producă ca şi produse industriale, abia dacă acestea din urmă vor realiza o proporţie extrem de redusă – cum o dovedeşte de altfel enorma disproporţie între valoarea productivă a capitalului şi muncii în agricultură şi valoarea productivă a capitalului şi a muncii în industrie – şi încă lăsând în plus larg deschis un imens câmp de activitate căruia cu greu i s-ar putea întrevedea limitele.

Nu s-ar putea deci contesta în acest caz, că în condiţii egale de schimb6, între agricultură şi industrie, n-ar putea exista niciodată o supraproducţie industrială şi cu atât mai puţin, unul din acele teribile flagele, şomajul. În ceea ce priveşte agricultura, ar fi inutil de a ne opri încă mai mult pentru a expune binefacerile unei acţiuni de valorificare, cum ar fi acelea ale muncii, aceste noţiuni fiind universal cunoscute. Ne limităm numai să arătăm că un standard de viaţă mai ridicat, permiţând difuzarea civilizaţiei până în cele mai umile cătune, aduce în acest fel marilor mase de agricultori o dezvoltare materială şi în acelaşi timp o dezvoltare morală şi intelectuală mult mai juste, mai umanitară şi mai conformă cu aspiraţiile lor pentru o soartă mai bună. Şi în acest scop, după cum imensele beneficii pe care o acţiune de ridicare a agriculturii o aduce schimbului şi în acelaşi timp economiei naţionale şi particulare ale oricărui stat, orice sacrificiu n-ar fi prea mare. Considerând la ce preţ se ridică crizele prelungite şi mai ales acela al unui război, câte vieţi nevinovate şi de asemenea câte capitaluri sunt pierdute în zadar, oricare ar fi sacrificiile cerute de o acţiune de valorificare prin intermediul unui institut internaţional de scont şi emisie a muncii şi capitalului imensei majorităţi a populaţiei agricole în condiţii egale de remunerare a muncii şi capitalului în industrie, n-ar fi niciodată prea mari şi mai ales n-ar fi niciodată consimţite în van, faţă de nobila cauză pe care o servesc, aceea a dreptăţii, a prosperităţii şi a păcii. Dacă în industrie există realmente un standard de viaţă la care ea nu poate renunţa fără ca întreaga civilizaţie să sufere cele mai mari consecinţe, cu atât mai mult ar constitui o necesitate un standard de viaţă mai ridicat pentru agricultură, fără care nici liniştea, nici progresul, nici dreptatea nar mai putea exista.

III. Consolidarea capitalismului

Ne vom limita numai a revela că prin creare unei mari instituţii internaţionale financiare, în colaborare cu toate institutele de emisie naţionale, capitalismul ar avea întreaga posibilitate cât şi terenul propice de a se consolida la adăpostul unei lungi perioade de linişte şi siguranţă, condiţie sine qua non al oricărui progres serios. Astfel consolidat, el ar putea deveni animatorul tuturor curenţilor constructivi, adevărat factor determinant de împiedicare a curenţilor anarhici şi destructivi care din nefericire tulbură în zilele noastre echilibrul normal al unei perfecte funcţionări economice, politice şi sociale.

Cu toate că în realitate nu întreaga producţie serveşte de schimb, cel puţin jumătate servind la satisfacerea nevoilor producătorilor, totuşi cum aceeaşi proporţie există de o parte şi de alta, rezultatul final este acelaşi fie că ne raportăm la jumătatea uneia sau a celeilalte părţi, fie că ne raportăm la valorile întregi.

6

IV. Profilaxia războiului

Dacă noi considerăm economicul ca bază de susţinere şi ca factor determinant în evoluţia politică şi socială, nu mai există nicio îndoială posibilă că inaugurarea de către un Institut internaţional de scont şi emisie a unei politici financiare şi economice din ce în ce mai profund resimţite, ar putea să aducă una din cele mai puternice contribuţii atât la prosperitatea generală, cât şi la profilaxia celui mai teribil dintre flageluri – războiul. În acest scop, activitatea dezvoltată de către un Institut naţional de scont şi emisie ar comporta în sine două acţiuni principale şi anume, preventivă şi represivă, după care acţiunea ar fi dirijată către tendinţa de a îndepărta cauzele care favorizează declanşarea războiului, sau către tendinţa către măsuri de interzicere a recurgerii la război să fie absolut respectate.

 Acţiunea preventivă

Pus în fruntea celor mai importante instituții financiare şi economice pe care le va domina, dotat cu mijloace materiale suficiente pentru a face faţă oricăror împrejurări, contribuţia pe care un Institut de scont şi emisie internaţional ar aduce-o acţiunii de prevenire a războiului ar fi deosebit de importantă. Astfel, dată fiind legătura intimă şi indisolubilă între economic, politic şi social, eforturile făcute de un Institut internaţional de scont şi emisie pentru a susţine economiile naţionale şi internaţionale privind în aceeaşi măsură toate ţările, pot fi considerat rolul suprem pe care această instituţie ar aduceo pentru consolidarea păcii şi implicit pentru prevenirea războiului. Printre aceste eforturi, activitatea dezvoltată de către un Institut internaţional de scont şi emisie în vederea restabilirii printr-o acţiune de susţinere a preţurilor produselor agricole, un echilibru stabil între cele două forţe creatoare: agricultura şi industria, ocupând primul loc. O astfel de acţiune ar constitui atât pentru consolidarea păcii, cât şi pentru prevenirea războiului, cele mai mari beneficii.  Ea ar repara o veche injustiţie creată agriculturii faţă de industrie dintotdeauna şi până în zilele noastre, injustiţie rezultând dintr-o concurenţă neloială şi brutală care a forţat pe prima să se menţină într-o eternă stare de primitivitate în timp ce industria favorizată de o organizare mult superioară a avut posibilitatea să se dezvolte până la limite superioare. Ea îndepărtează total această luptă pe viaţă şi pe moarte care se dă pentru cucerirea pieţelor de vânzare pentru produsele agricole sau industriale şi cărora războiul nu este decât o consecinţă naturală şi inevitabilă. Ea permite suprimarea barierelor protecţioniste, care fac imposibilă actualmente orice înţelegere internaţională durabilă.

Adăugând la aceste binefaceri că o acţiune de ridicare a preţurilor produselor agricole ar aduce consolidarea păcii şi implicit prevenirea războiului, avantajele considerabile pe care stabilitatea monetară etc., aduce aceleaşi cauze, rolul unui Institut internaţional de scont şi de emisie, de a dirija toate Statele spre adevărata cale de progres şi pace, apare cu atât mai evident.

Graţie imenselor avantaje pe care o mare instituţie financiară internaţională le-ar procura vieţii economice şi financiare în general, un astfel de Institut ar crea între toate Statele şi el, cât şi în relaţiile de la Stat la Stat o interdependenţă economică şi financiară atât de intimă, urmată de o solidaritate economică şi socială atât de perfectă încât un război, cel puţin pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, dacă nu pentru totdeauna, ar deveni cu desăvârşire imposibil. Speranţele sunt cu atât mai bine fondate cu cât interdependenţa economică şi financiară ca factor de pace a jucat în istoria popoarelor şi va continua să joace întotdeauna un rol preponderent. Dovada ne este furnizată de d-nul I.M. Musy în conferinţa pe care a ţinut-o anul trecut la Bucureşti vorbind de „Probleme monetare, financiare şi economice”. Spicuim câteva fragmente: „Domnilor, Europa va trebui să se resemneze a considera problema aşa cum se pune, creând o interdependenţă între Europa occidentală şi Europa orientală”. „Americanii, după cum v-am arătat în precedenta mea conferinţă, au trecut prin proba dură a Războiului de Secesiune între Statele de nord şi Statele de sud. Căutând cauzele acestui război, constatăm că dacă a fost posibilă lupta între Statele din nord şi Statele din sud, aceasta se explică numai prin faptul că în momentul declanşării Războiului de Secesiune, nu exista aproape nicio legătură economică între Statele din nord şi cele din sud. Astăzi, toţi americanii sunt de părere că un război de secesiune între Nord şi Sud, ar fi o imposibilitate deoarece interdependenţa economică a creat o solidaritate între toate Statele Unite americane.” Şi mai departe: „Eu cred că în condiţiile actuale, dacă se ţine seama de natura umană, la baza relaţiilor între oameni există totdeauna un fond de egoism. Dar interdependenţa economică atenuează sensibil fricţiunile, solidarizează interesele Statelor şi ar putea să creeze o solidaritate între Europa Occidentală şi Europa Orientală pe baza intensificării schimburilor şi prin suprimarea tuturor barierelor şi a obstacolelor vamale”. „Este neîndoielnic că aceasta ar reprezenta o platformă economică pe care s-ar putea edifica politica păcii.” Fiind dată această legătură intimă între interdependenţa economică şi solidaritatea politică şi socială, speranţele puse în capacitatea de intervenţie a unui Institut internaţional de scont şi emisie în ce priveşte prevenirea războiului sunt cu atât mai bine fondate cu cât însăşi Statele găsind în eforturile realizate de un Institut internaţional de scont şi emisie pentru susţinerea economiei naţionale şi private a tuturor ţărilor, un mijloc mai sigur şi mai comod de a pregăti generaţiile actuale şi viitoare o soartă mai bună, nu vor întârzia să-şi dea concursul contribuind astfel la baza unui ideal comun – cum o fac deja în domeniul culturii, artelor şi ştiinţei – acţiunii de fraternizare cea mai aptă a oferi păcii o bază sigură şi inalterabilă.

 Acţiunea represivă

Dar dacă acţiunea preventivă de care ne-am ocupat mai sus, poate fi realmente utilă la o apropiere durabilă între popoare, acţiunea represivă este ceea ce completează această apropiere.

Dar problema este desigur mai delicată în ceea ce priveşte o acţiune represivă. O asemenea acţiune, pentru a reuşi, trebuie să se sprijine în primul rând pe baza cea mai naturală posibilă; în al doilea rând, pe o forţă tot atât de gigantică şi foarte uşor mobilizabilă şi în al treilea rând pe o direcţie dintre cele mai unitare, căci altfel o asemenea acţiune ar fi de la început destinată a nu se putea realiza niciodată. Un Institut internaţional de scont şi emisie ar răspunde în măsura cea mai înaltă şi mai perfectă acestor trei comandamente absolut indispensabile securităţii păcii. Astfel, prin faptul că ar reuşi să concentreze într-un angrenaj comun şi indisolubil, o sumă de interese profund vitale nu importă cărei naţiuni, fără să fie aduse sub nu importă ce formă cea mai mică atingere demnităţii sau libertăţii naţionale, acţiunea sa ar fi fondată pe o bază perfect naturală. Şi apoi în ce priveşte puterea necesară, ar fi suficient să reamintim că o mare instituţie financiară de scont şi emisie sintetizând în sine printr-o înlănţuire naturală şi profund cimentată de interese comune dintre acel institut şi institutele naţionale, o mare parte din forţele şi bogăţiile lumii ar reprezenta în acelaşi timp cea mai puternică forţă imaginabilă în lume şi cea mai uşor şi rapid mobilizabilă în faţa căreia niciun obstacol serios n-ar putea să se menţină. În fine, cel de-al treilea factor important, direcţia, fiind totdeauna aceea care este actualmente comună tuturor institutelor naţionale de emisie cu singura diferenţă că rolul Statului este substituit, cum este cazul de exemplu pentru Liga Naţiunilor, putem avea certitudinea absolută că o perfectă unitate de acţiune ar fi în întregime asigurată. În ce priveşte intervenţia unui Institut internaţional de scont şi emisei în acţiunea de represiune a războiului, ea ar putea să se manifeste prin mai multe mijloace:

1. Excluderea unui Institut naţional de emisie a Statului în cauză de la orice operaţiune cu Institutul central internaţional de schimb şi emisie

Astfel este uşor de prevăzut, fiind dat că institutele naţionale de scont şi emisie sunt în modul cel mai decisiv pivoţii de susţinere ai întregii economii naţionale şi private şi plecând în acelaşi timp, fie direct, fie indirect, acela de asemenea al mecanismului de Stat, o astfel de măsură ar zgudui din temelii toată structura economică şi financiară a ţării respective şi ar crea în acelaşi timp dificultăţi politice şi sociale interne atât de formidabile, încât orice acţiune de război îndată din acest moment grav compromisă. Ar fi suficient de exemplu ţinând seama de faptul că un Institut internaţional de scont şi emisie este singurul negociator al monedelor naţionale ca acţiunea sa de intermediar între moneda naţională a Statului respectiv şi schimbul internaţional să înceteze, ca automat, acest Stat să se găsească deodată în faţa unui blocaj economic şi financiar imposibil de evitat şi cu atât mai grav cu cât graţie aceloraşi mijloace de represiune s-ar putea comanda blocajului o disciplină imposibilă de înfrânat fără ca preţul de răscumpărare să nu atingă de asemenea complicităţi. Astfel, limitată numai la rezervele de aur şi la valoarea de export serios afectată de aceste împrejurări, posibilitatea de a se degaja pentru Statul agresor constituie o slabă consolare, cu atât mai mult cu cât graţie enormelor rezerve de care ar dispune un Institut internaţional de scont şi emisie, fie

că s-ar crea ad hoc, el ar pute de asemenea să realizeze scurgerea principalelor produse care ar forma normal baza importului în ţara agresoare, ca de exemplu petrolul şi armamentul, fie prin cumpărarea directă, fie cel puţin prin completarea eventualelor pierderi care ar rezulta, pentru anumite ţări de a aplica sancţiuni generale expunând astfel Statul agresor la privaţiuni teribile, pe care nu ar putea să le suporte chiar de la început.

2. Ajutorul financiar al Statului victimă a agresiunii

Este evident că această acţiune ar avea o influenţă determinantă asupra sorţii războiului, permiţând Statului victimă a agresiunii să-şi doteze şi organizeze armata sa aşa fel ca o victorie decisiva asupra unei armate obligate să trăiască din propriile sale rezerve şi resurse să fie indubitabilă. Mai ales în situaţia actuală, când folosirea celor mai moderne armamente asigură în mare parte triumful ţării celei mai bine echipate din acest punct de vedere; succesul unui ajutor financiar acordat Statului victimă a agresiunii apare cu atât mai zdrobitor cu cât toate aceste armamente, etc., nu sunt în fapt decât pur şi simplu capitaluri. După cum se poate vedea din cele ce am expus, superioritatea mijloacelor de acţiune, unitatea de acţiune şi mai ales forţa capitalurilor de care dispune un Institut internaţional de scont şi emisie permiţând executarea de măsuri de represiune imediate şi cu deplin succes, în locul conciliabulelor interminabile cum sunt cele de astăzi, fără să producă şi să provoace susceptibilităţi destinate a împiedica acţiunea de consolidare a păcii, dar numai prin forţa mijloacelor strict naturale şi în acelaşi timp legale sunt serviciile pe care un Institut internaţional de scont şi emisie poate să le aducă consolidării păcii şi care sunt atât de eficace, încât nicio forţă armată oricât de numeroasă ar fi n-ar putea să le egaleze. Dispunând de tot atâtea posibilităţi câte situaţii sunt, fiind dată întreaga putere a capitalului în toate domeniile de activitate umană, reuşita unei acţiuni represive prin intervenţia unui Institut internaţional de scont şi emisie nu poate fi astfel decât decisivă pentru a canaliza toate motivele de agresiune pe calea cea dreaptă şi cea mai umanitară a fondării unei justiţii internaţionale aplanând toate conflictele care ar putea surveni între diversele naţiuni ale globului şi căreia un Institut internaţional de scont şi emisie nu-i poate fi decât auxiliarul cel mai important pentru realizarea unei acţiuni de pace şi de prosperitate generală.

Consideraţii generale

Inspirată de confirmarea de fiecare moment a extraordinarei puteri de expansiune şi de creare de capital în toate domeniile de activitate umană, după cum se poate vedea, acţiunea principală este schiţată în jurul realizării posibile a unei uniuni capitaliste aşa fel ca aceasta să fie capabilă să implice vieţii economice, politice şi sociale internaţionale o direcţie dorită şi susţinută de pace.

Astfel, în această privinţă, noi considerăm că institutele noastre naţionale de scont şi emisie a cărei existenţă se confundă cu însăşi existența Statului respectiv, sunt cele mai indicate să întreprindă o acţiune de confraternitate între popoare, cu atât mai mult cu cât astăzi toate aceste institute naţionale trec prin cele mai dure încercări care în mod fatal le constrâng fie la o concentrare parţială, fie la o colaborare intimă pentru a multiplica forţele de rezistenţă şi de a salva astăzi ceea ce mai poate fi salvat. În acest scop, fondarea unui mare institut internaţional de scont şi emisie în colaborare cu toate institutele naţionale de emisie, aşa după cum am demonstrat, constituie singura cale posibilă: pe de o parte, ea susţine institutele naţionale de emisie şi va permite acestora să iasă din actualul impas dur şi pe de altă parte, atât prin complexitatea problemelor la ordinea zilei, cât şi prin forţa mijloacelor de care acestea dispun, devin armata cea mai uşor mobilizabilă şi cea mai redutabilă în măsură să suplinească în mare parte o armată efectivă cu atât mai mult cu cât mijloacele de luptă utilizate astăzi nu sunt în fapt decât o concentrare de capitaluri naţionale angajate în lupta sub comandamentul geniului uman. Dar, fără a avea prin aceasta pretenţia rezolvării întregii probleme a Păcii, considerăm totuşi că reunirea sub prisma interesului şi avantajelor egale pentru toate Statele, a eforturilor destinate să anihileze antagonismele şi să le cristalizeze într-o acţiune comună de prosperitate generală şi pace, este calea cea mai nimerită şi mai simplă de realizat şi de pus în serviciul păcii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful