I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Conf e r i nţ e l e
NOUL COD CI VI L













- 2011 -
În perioada 8-30 septembrie 2011 Institutul Naţional al Magistraturii a organizat o serie de
patru conferinţe dedicate noului Cod civil, ca parte a Programului de formare continuă a judecătorilor
şi procurorilor.
Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:
- Ruxandra ANA
- Oana BOBOC
- Georgiana Diana CARPEN
- Florentina DEACONU
- Maria DRAGU
- Răzvan MIHĂILĂ
- Maria SCARLAT
Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe
această cale pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.























Redactare şi tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
1

CUPRINS
Bunurile (Prof.univ.dr. Valeriu Stoica) ......................................................................11
Despre patrimoniu................................................................................................................11
Despre proprietate ................................................................................................................14
Modurile de dobândire a proprietăţii....................................................................................15
Aplicarea în timp a noului Cod civil (Prof. univ. dr. Gabriel Boroi).......................17
Aplicarea în timp a legii civile .............................................................................................17
Simulaţia...............................................................................................................................18
Contractul de întreţinere.......................................................................................................19
Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată...........................................................19
Prescripţia extinctivă............................................................................................................19
Instituţia căsătoriei ...............................................................................................................20
Înscrierea în cartea funciară. ................................................................................................21
Partajul .................................................................................................................................21
Dreptul de superficie ............................................................................................................21
Moştenirea (Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU) .............................................23
Locul deschiderii moştenirii.................................................................................................23
Capacitatea de a moşteni ......................................................................................................24
Nedemnitatea succesorală ....................................................................................................24
Nedemnitatea de drept .................................................................................................................24
Nedemnităţile judiciare................................................................................................................25
Efectele nedemnităţii ....................................................................................................................26
Moştenirea legală .................................................................................................................27
Reprezentarea succesorală ..........................................................................................................27
Noţiunea de tulpină......................................................................................................................27
Efectul particular al reprezentării succesorale. ..........................................................................27
Reducţiunea liberalităţilor excesive (Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu).........29
Reconstituirea patrimoniului defunctului.............................................................................29
Moduri de realizare a reducţiunii .........................................................................................31
Raportul donaţiilor.......................................................................................................................31
Imputarea liberalităţilor ..............................................................................................................32
Dreptul de opţiune succesorală ............................................................................................32
Retransmiterea dreptului de opţiune succesorală........................................................................32
Renunţarea la moştenire ..............................................................................................................33
Reducerea termenului de opţiune.................................................................................................34
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 2


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Acceptarea tacită a moştenirii..................................................................................................... 34
Acceptarea forţată a moştenirii ................................................................................................... 34
Certificatul de moştenitor. Efecte........................................................................................ 35
Raportul donaţiilor............................................................................................................... 35
Modul de efectuare a raportului.................................................................................................. 35
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului (Conf. univ. dr.
Radu-Romeo Popescu)................................................................................................. 37
Liberalităţile (Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu)............................................... 39
Incapacităţi speciale............................................................................................................. 39
Substituţia fideicomisară ..................................................................................................... 40
Liberalităţile reziduale ......................................................................................................... 42
Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor....................................................................................... 43
Donaţia................................................................................................................................. 45
Promisiunea de donaţie............................................................................................................... 45
Revocarea donaţiilor ................................................................................................................... 46
Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi ................................ 47
Rezerva succesorală............................................................................................................. 48
Bunurile (Prof. univ. dr. Gabriel Boroi)..................................................................... 51
Acţiunea în revendicare ....................................................................................................... 51
Efectele admiterii acţiunii în revendicare ................................................................................... 53
Acţiunea în revendicare mobiliară....................................................................................... 55
Modalităţi juridice ale dreptului de proprietate ................................................................... 55
Proprietatea comună ................................................................................................................... 55
Coproprietatea forţată................................................................................................................. 58
Proprietatea în devălmăşie.......................................................................................................... 59
Partajul ........................................................................................................................................ 59
Proprietatea periodică ................................................................................................................ 60
Dezmembrămintele dreptului de proprietate ....................................................................... 61
Dreptul de superficie ................................................................................................................... 61
Dreptul de uzufruct ...................................................................................................................... 61
Dreptul de servitute ..................................................................................................................... 61
Teoria generală a contractului (Prof. univ. dr. Gabriel Boroi)................................ 63
Condiţii de valabilitate ale contractului ............................................................................... 63
Viciile de consimţământ............................................................................................................... 63
Forma contractului ............................................................................................................... 66
Obligaţiile (Conf. univ. dr. Flavius BAIAS) .............................................................. 67
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
3

Încheierea contractelor .........................................................................................................67
Etapele încheierii contractului..............................................................................................69
Oferta de a contracta ...................................................................................................................69
Condiţiile ofertei ..........................................................................................................................70
Răspunderea pentru revocarea ofertei.........................................................................................71
Încetarea valabilităţii ofertei .......................................................................................................71
Acceptarea ofertei ........................................................................................................................72
Locul şi momentul încheierii contractului ...................................................................................73
Efectele contractului în reglementarea noului Cod civil (Bogdan DUMITRACHE)
.......................................................................................................................................75
Consacrarea principiului obligativităţii contractului............................................................75
„Cauze autorizate” general aplicabile: .................................................................................76
Impreviziunea (art.1271 NCC).....................................................................................................76
Denunţarea unilaterală (art.1276-1277 NCC) ............................................................................77
Îndeplinirea condiţiei rezolutorii .................................................................................................79
Neîndeplinirea condiţiei suspensive.............................................................................................79
Expirarea termenului (extinctiv) ..................................................................................................79
Imposibilitatea fortuită de executare ...........................................................................................79
„Cauze autorizate de lege” (art.1270 alin.2 NCC) în materii specifice ...............................80
Contractele sinalagmatice : rezoluţiunea şi rezilierea ................................................................80
Aspecte specifice ale efectelor contractului .........................................................................82
Efectul constitutiv şi translativ de drepturi ..................................................................................82
Riscul contractului translativ de proprietate ...............................................................................83
Sfera de aplicare a forţei obligatorii a contractului..............................................................83
a) promisiunea faptei altuia.........................................................................................................83
b). stipulaţia pentru altul..............................................................................................................84
c) simulaţia...................................................................................................................................84
Contractele civile speciale (Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU) ....................85
Contractul de vânzare...........................................................................................................85
Drepturi litigioase........................................................................................................................85
Vânzarea bunului altuia...............................................................................................................89
Garanţia contra evicţiunii (Evicţiunea parţială) .........................................................................91
Efectele garanţiei contra viciilor .................................................................................................92
Dreptul de preempţiune................................................................................................................93
Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii ...........................................................94
Contractul de locaţiune.........................................................................................................94
Tacita relocaţiune ........................................................................................................................94
Sublocaţiunea şi cesiunea ............................................................................................................95
Contractul de arendare .........................................................................................................95
Persoana fizică (Judecător drd. Liviu ZIDARU) .......................................................97
Capacitatea de folosinţă .......................................................................................................97
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 4


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Începutul capacitaţii de folosinţă. ............................................................................................. 100
Încetarea capacităţii de folosinţă.............................................................................................. 100
Capacitatea de exerciţiu..................................................................................................... 101
Capacitatea de exerciţiu restrânsă............................................................................................ 102
Sancţiuni pentru ipotezele în care regulile referitoare la capacitate nu sunt îndeplinite. .. 102
Sancţiunea anulabilităţii............................................................................................................ 102
Limitele obligaţiei de restituire a incapabilului ........................................................................ 103
Noutăţi introduse în Cartea a II-a - Despre familie .......................................................... 103
1. Instanţa competentă să soluţioneze toate măsurile şi toate litigiile din Cartea a II-a „Despre
familie”...................................................................................................................................... 103
2. Consiliul de familie................................................................................................................ 104
3. Tutorele poate fi desemnat în avans de către parinte ........................................................... 104
Identificarea persoanei fizice. Impactul procedural. Dispoziţii noi în materia domiciliului
........................................................................................................................................... 105
1. Unicitatea domiciliului şi a reşedinţei................................................................................... 105
2. Noua definiţie a domiciliului ................................................................................................. 105
3. Dovada domiciliului .............................................................................................................. 106
4. Alte tipuri de domicilii ........................................................................................................... 106
Drepturi ale personalităţii .................................................................................................. 106
1. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice.................................... 107
2. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane..................................................... 108
3. Mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale ........................................... 110
Persoana juridică (Judecător drd. Liviu ZIDARU)................................................. 113
Definiţie ............................................................................................................................. 113
Tipuri de persoane juridice şi condiţii pentru existenţa personalităţii juridice ................. 113
Norme generale şi norme speciale referitoare la persoana juridică................................... 114
Nulitatea persoanei juridice ............................................................................................... 115
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice..................................................................... 115
Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice: ............................................. 116
Răspunderea statului şi a persoanelor juridice de drept public ......................................... 117
Încetarea persoanei juridice: .............................................................................................. 118
Raporturile juridice de familie (Conf. univ. dr. Marieta AVRAM)....................... 119
I. Precizări prealabile ......................................................................................................... 119
II. Convenţia matrimonială................................................................................................ 120
A)Condiţii de validitate ale convenţiei matrimoniale................................................................ 120
B) Nulitatea şi caducitatea convenţiei matrimoniale ................................................................ 122
C) Publicitatea convenţiei matrimoniale................................................................................... 122
III. Regimul primar imperativ............................................................................................ 124
I. Interdependenţa patrimoniilor soţilor.................................................................................... 124
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
5

II. Independenţa economico-socială a soţilor............................................................................127
III. Regimul primar imperativ în situaţia de criza conjugală ....................................................128
IV. Regimul comunităţii legale de bunuri..........................................................................130
1. Bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilor.....................................................................130
2. Pasivul patrimonial ................................................................................................................132
3. Regimul juridic al datoriilor comune şi proprii.....................................................................132
4. Funcţionarea regimului comunităţii de bunuri ......................................................................133
5. Împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei ................................................................134
6. Încetarea şi lichidarea comunităţii de bunuri........................................................................135
V. Regimurile matrimoniale convenţionale .......................................................................135
Clauza de preciput .....................................................................................................................136
Regimul separaţiei de bunuri .....................................................................................................137
Modificarea regimului matrimonial...........................................................................................139
Raporturile juridice de familie (Notar public Virginia BELDEA)........................141
I. Convenţiile matrimoniale ...............................................................................................141
1. Modificarea convenţiei matrimoniale ....................................................................................141
2. Simulaţia în materia convenţiilor matrimoniale ....................................................................142
3. Clauza de preciput .................................................................................................................142
4. Publicitatea convenţiei matrimoniale ....................................................................................143
5. Modalităţile convenţiei matrimoniale ....................................................................................143
6. Actele de înstrăinare şi de grevare în regimul comunităţii legale.........................................143
II. Divorţul..........................................................................................................................143
1. Divorţul din culpă ..................................................................................................................144
2. Divorţul prin acord ................................................................................................................145
3. Divorţul din cauza sănătăţii unui soţ .....................................................................................146
4. Procedura divorţului prin acord pe cale notarială................................................................146
5. Efectele divorţului ..................................................................................................................147
6 Elemente de drept internaţional privat privind divorţul .........................................................151
III. Ocrotirea persoanei fizice ............................................................................................152
1. Mandatul de incapacitate şi desemnarea tutorelui prin act unilateral..................................152
2. Procedura de numire a tutorelui ............................................................................................153
3. Mandatul de incapacitate.......................................................................................................153
Sancţiunile în dreptul civil. Nulitatea contractului (Avocat Gheorghe Florea)...155
Sancţiunile (Prof. univ. dr. Gabriel BOROI)............................................................159
Prescripţia...........................................................................................................................160
Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive...................................................................161
Sancţiunile în dreptul civil. Prescripţia. Decăderea (Jud. drd. Liviu ZIDARU) ..165
Cursul prescripţiei extinctive .............................................................................................165
Începutul prescripţiei .................................................................................................................165
Cauzele de suspendare a prescripţiei.........................................................................................169
Întreruperea prescripţiei extinctive...........................................................................................170
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 6


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Decăderea........................................................................................................................... 172
Apărarea prin mijloace de drept civil a drepturilor nepatrimoniale, cu speciala
privire asupra apărării libertăţii de exprimare, a vieţii private, a demnităţii şi a
propriei imagini (Prof. univ. dr. Lucian MIHAI) ................................................... 173
I. Sediul principal al materiei............................................................................................. 173
II. Abrogări explicite. ........................................................................................................ 173
III. Sursele NCC în privinţa materiei analizate. ................................................................ 173
IV. Categorii de norme în cuprinsul sediului materiei analizate. ...................................... 174
V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin Cartea I, Ttiltlul II, Capitolul II
........................................................................................................................................... 174
VI. Mijloace tehnice de apărare......................................................................................... 174
VII. Masuri provizorii........................................................................................................ 175
VIII. Dreptul la replica şi la rectificare.............................................................................. 176
Dispoziţii perene în cuprinsul Legii de punere în aplicare a NCC (Prof. univ. dr.
Lucian MIHAI) .......................................................................................................... 179
I. Structura NCC................................................................................................................ 179
II. Structura LPA................................................................................................................ 179
III. Categorii de masuri de punere în aplicare a NCC....................................................... 179
Reglementarea raporturilor juridice între profesionişti (Prof. univ. dr. Smaranda
ANGHENI)................................................................................................................. 183
Cadrul conceptual al termenilor de „profesionist”, “comerciant”, “întreprindere”........... 183
Subiectele raporturilor de drept comercial – profesioniştii comercianţi – persoane fizice187
Contractul izvor de obligaţii .............................................................................................. 189
Contractul de adeziune.............................................................................................................. 189
Contractul cadru........................................................................................................................ 190
Contractul încheiat cu consumatorii ......................................................................................... 191
Încheierea contractului.............................................................................................................. 191
Buna credinţă în negocieri ........................................................................................................ 191
Obligaţia de confidenţialitate în negocierile contractuale........................................................ 191
Clauze standard......................................................................................................................... 192
Clauzele neuzuale...................................................................................................................... 192
Preţul ......................................................................................................................................... 192
Dispoziţii preluate din Codul comercial ............................................................................ 193
Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face .............................................................. 195
Clauza penală..................................................................................................................... 195
Reducerea cuantumului penalităţii............................................................................................ 195
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
7

Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor.......................................................................196
Cesiunea de creanţă...................................................................................................................196
Contractele speciale...................................................................................................................196
Contractul de furnizare ..............................................................................................................196
Contractul de report...................................................................................................................196
Contractul de locaţiune..............................................................................................................196
Contractul de arendă .................................................................................................................197
Contractul de antrepriză............................................................................................................197
Contractul de societate...............................................................................................................197
Contractul de transport..............................................................................................................197
Contractul de asigurare .............................................................................................................197
Contractul de mandat.................................................................................................................197
Contractul de comision ..............................................................................................................197
Contractul de intermediere (contractul de curtaj).....................................................................197
Contractul de consignaţie ..........................................................................................................197
Contractul de expediţie ..............................................................................................................198
Contractul de agenţie.................................................................................................................198
Contractul de depozit .................................................................................................................198
Contractul de cont curent...........................................................................................................198
Contul bancar curent şi alte contracte bancare.........................................................................198
Profesioniştii şi întreprinderea în lumina noului Cod civil (Avocat Radu RIZOIU)
.....................................................................................................................................199
Noţiunea de profesionist – criteriul subiectiv ....................................................................200
Noţiunea de întreprindere – criteriul obiectiv....................................................................201
Sistemul garantării obligaţiilor în noul Cod civil (Avocat Radu RIZOIU)...........203
Teoria patrimoniului...........................................................................................................203
Consecinţele pe care textele din Noul Cod civil le aduc în materia garantării obligaţiilor204
Sistemul garanţiilor ............................................................................................................205
Garanţii personale .....................................................................................................................206
Garanţii reale.............................................................................................................................206
Privilegiile..................................................................................................................................206
Normele de aplicare în timp în materia garanţiilor...................................................................207
Garanţiile Personale ...........................................................................................................209
Fidejusiunea...............................................................................................................................209
Fidejusiunea asimilată...............................................................................................................213
Raporturile generate de fidejusiune...........................................................................................213
Garanţiile autonome ...........................................................................................................214
1. Scrisoarea de confort .............................................................................................................214
2. Scrisoarea de garanţie ...........................................................................................................215
Privilegiile ..........................................................................................................................217
Garanţiile reale ...................................................................................................................219
Caracteristicile dreptului de ipotecă mobiliară şi imobiliară ...................................................220
Mecanismul ipotecii mobiliare...................................................................................................226
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 8


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Executarea garanţiilor reale ..................................................................................................... 226
Ipoteca asupra creanţelor ......................................................................................................... 228
Ipoteca asupra conturilor bancare, specie de ipotecă asupra creanţelor................................. 228
Dispoziţii noi ale legii de punere în aplicare a NCC......................................................... 229


I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
9


ABREVIERI :

VCC – vechiul Cod civil
NCC – noul Cod civil
LPA – Legea de punere în aplicare a noului Cod civil
C.pr.civ – Codul de procedură civilă
C.civ. – Codul civil
C.com. – Codul comercial
C.fam. – Codul familiei
OUG – Ordonanţă de urgenţă




I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
11

Bunurile
(Prof.univ.dr. Valeriu Stoica)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Valeriu STOICA
Frica de Noul Cod Civil (NCC). S-a sesizat că există o aprehensiune: oare Noul Cod Civil
nu va crea foarte mari dificultăţi în aplicarea lui? Răspuns: nu trebuie să ne fie teamă. Siguranţa
acestui Răspuns este justificată de comparaţia dintre situaţia noului Cod Civil şi situaţia vechiului
Cod Civil; în urma cu 150 de ani, România nu era mai pregătită decât acum pentru un cod civil ale
cărui reglementari erau în mare măsură străine românilor. De asemenea, în VCC sintaxa este foarte
alambicată, vocabularul este abscons, se regăsesc multe arhaisme. Sunt stângăciile unei limbi care nu
era formată pentru rafinamentul Codului civil francez de atunci. La 1864 nu exista un limbaj juridic
român format. Cultura juridică s-a format treptat, ajungând ca astăzi să corespundă exigenţelor unui
NCC, prin rigoarea conceptelor, calitatea teoriilor. În plus, pentru a aplica NCC avem nevoie de
practicieni. Azi există în România numeroşi magistraţi, avocaţi, absolvenţi de drept în general, care
pot furniza interpretări ale legii. Cât priveşte diversitatea de opinii, nu trebuie să sperie acest lucru.
NCC are norme judicioase, fie în sensul că restrâng aria de interpretare, fie în sensul că tranşează
vechi controverse.
Concluzie: nu trebuie să ne fie frică de NCC. Un cod civil are menirea să construiască spaţiul
de libertate al individului, să-l consolideze şi să-l lărgească.
Adevărata patrie este spaţiul juridic în care trăim. Dacă acesta este solid, puternic, poate
preîntâmpina primejdiile, ne poate acorda protecţie, siguranţă.
Despre patrimoniu
- au fost preluate foarte multe prevederi din VCC în NCC
Noţiunea de patrimoniu nu era reglementată ca atare în VCC (existau doar câteva texte care
utilizau sau sugerau aceasta noţiune). NCC tine cont de realităţi şi încearcă
să ofere o imagine cât mai clară a noţiunii de patrimoniu, plecând de la teoria personalistă a
patrimoniului, de inspiraţie franceză, şi de la teoria patrimoniului de afectaţiune. Rezultă o teorie
modernă, care sintetizează cele două teorii în ceea ce priveşte noţiunea de patrimoniu. Rezultatul: în
NCC, în cartea despre persoane - art. 31, 32, 33 – există dispoziţii foarte clare despre noţiunea de
patrimoniu. Aici este definită noţiunea de patrimoniu, elementele care compun noţiunea de
patrimoniu (art. 31. - (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia).
Discuţia s-a impus, deoarece unii autori afirmă că în patrimoniu intră şi bunurile ca atare. În
patrimoniu intră NUMAI drepturile şi obligaţiile evaluabile în bani. Practic, este foarte importantă
aceasta distincţie, deoarece:
- în caz contrar se poate ajunge la o dublare a activului sau a pasivului;
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 12


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- sunt bunuri asupra cărora se pot exercita mai multe drepturi, respectiv se pot asuma mai
multe obligaţii.
Teoria moderna a patrimoniului se caracterizează prin faptul ca preia din teoria clasica ideea
unicităţii patrimoniului, ceea ce este firesc având în vedere unicitatea persoanei. Fără a imagina
unicitatea persoanei, fie ea fizică sau juridică, nu se poate imagina unicitatea patrimoniului. În teoria
germană există ideea multiplicării patrimoniului, ceea ce duce la ideea multiplicării persoanei, privită
ca mai multe persoane, idee greu de acceptat. În aceasta situaţie, s-a preluat ideea unicităţii
patrimoniului din vechea doctrină a patrimoniului, în schimb s-au compatibilizat nevoile practice cu
ideea de divizibilitate a patrimoniului. Aşadar avem un patrimoniu unitar, dar divizibil în mai
multe mase de drepturi şi obligaţii înţelese ca universalităţi.

Prin NCC s-a clarificat distincţia dintre ideea de universalitate juridică şi ideea de
universalitate de fapt (art. 541 “Universalitatea de fapt : (1) Constituie o universalitate de fapt
ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa
acesteia sau prin lege.
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor
acte sau raporturi juridice distincte.”). Distincţia există în doctrina, însă până acum ea nu fusese
prevăzută explicit. Ea a fost preluată pentru ca era necesară, cele două concepte fiind importante din
punct de vedere practic.
Două idei diferenţiază net cele două universalităţi:
- Când se vorbeşte de patrimoniu/masă patrimonială, ca universalitate juridică, se are în vedere
o universalitate intelectuală, nu materială; ea cuprinde numai drepturi şi obligaţii;
- Pentru a avea o universalitate juridică este nevoie de o prevedere legală expresă; masele
patrimoniale, pentru a putea exista ca universalităţi juridice, trebuie să fie prevăzute ca atare
de legiuitor, voinţa legiuitorului fiind indispensabilă, singură voinţa persoanei nefiind
suficientă; ea se poate adăuga voinţei legiuitorului, dar nu poate exista singură.
În cadrul universalităţii juridice funcţionează subrogaţia reală generală. Consistenţa şi
continuitatea patrimoniului ca universalitate sunt legate de unicitatea persoanei, el subzistând cât
timp există persoana. Dacă nu piere patrimoniul este pentru că permanent există un schimb de valori,
o înlocuire a unor bunuri cu altele.
Când e vorba de o universalitate de fapt se au în vedere elementele materiale, nu
intelectuale. Universalitatea de fapt poate fi creată prin simpla voinţa a persoanei, independent de
voinţa legiuitorului; aceasta nu mai este continua, perenă în timp, ci efemeră; pe măsură ce
elementele ies din cuprinsul ei, ea piere (exemple clasice : biblioteca, turma de oi etc.).

Art. 31 alin. (2) din NCC: ce justifică divizarea patrimoniului? Ideea unui scop şi a unei
activităţi afectate, există drepturi şi obligaţii afectate acelui patrimoniu. Astfel se ajunge la discuţia
despre diviziunea patrimoniului şi afectaţiunea patrimoniului. S-ar putea naşte o confuzie,
respectiv ca acestea ar fi două noţiuni diferite, dar, de fapt, sunt două perspective asupra aceluiaşi
fenomen. Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. Afectaţiunea este scopul divizării, iar diviziunea este mijlocul, rezultatul
acestei afectaţiuni.
Noţiunea de patrimoniu este foarte importantă din punct de vedere practic. Trebuie observat
dacă între masele patrimoniale există o anumită comunicare, sub aspectul executării datoriilor.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
13

Dacă patrimoniul nu este divizat înseamnă ca nu există decât creditori personali. Ce se întâmpla când
patrimoniul este divizat în mai multe mase de bunuri (ex. divizarea rezultata din căsătorie sau cea
rezultata din divizarea patrimoniului în patrimoniu profesional şi patrimoniu personal)? Indiferent de
tipul de divizare funcţionează regula potrivit căreia creditorii ale căror drepturi se nasc în legătura cu
o masa patrimoniala urmăresc mai întâi acele bunuri şi numai dacă drepturile lor nu sunt satisfăcute
pot urmări şi bunuri din alta masa patrimoniala. De ex., potrivit dispoziţiilor art. 2324 alin. 3 din
NCC, “creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului,
autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase
patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului.”
Există şi o excepţie de la regula prezentata mai înainte: art. 2324 alin. 4: “Bunurile care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.”. Dacă există creditori ale căror
creanţe s-au născut în legătură cu patrimoniul profesional, aceştia nu-şi pot extinde urmărirea asupra
altor bunuri. Dacă se au în vedere creditorii personali, aceştia nu-şi pot extinde urmărirea asupra
patrimoniului profesional. Există regula, există şi excepţia. Se justifica oare excepţia? Ce s-a avut în
vedere de către cei care au redactat aceasta prevedere?

Întrebare: S-a urmărit protejarea patrimoniului profesional?
Profesiile libere, autorizate în orice tara, sunt coloana vertebrală a structurii de servicii dintr-o ţară.
Existenţa unei categorii puternice de profesii libere dă seama despre forţa economiei ţării respective,
despre modernitatea acelei ţări. Protejarea patrimoniului profesional este exprimarea unei necesităţi
în acest sens.
Art. 32 alin. 1 din NCC: “În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.” Se
pune problema dacă este posibilă transferarea dintr-o masă patrimonială în alta în cadrul
patrimoniului aceleiaşi persoane. Transferul intrapatrimonial este posibil, deoarece nu este vorba de
o înstrăinare propriu-zisă. Până acum, Ministerul Finanţelor taxa aceste transferuri în cadrul
patrimoniului aceleiaşi persoane ca şi cum ar fi vorba despre înstrăinări. Este o anomalie pentru că o
persoană are un singur patrimoniu. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin 2: “În toate cazurile
prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.” Nu este vorba, aşadar, de o înstrăinare.

Întrebare: Dacă debitorul obligaţiei va oscila tot timpul între patrimoniul personal şi cel profesional
după propria voinţa, pentru a-şi muta bunurile (în caz de infracţiune de prejudiciu, de exemplu) nu se
va mai putea lua nicio măsură.
Se pune în discuţie posibilitatea utilizării, în această situaţie, a acţiunii pauliene.

Întrebare: Ce act se urmăreşte să se anuleze prin acţiunea pauliană, pentru că aici există două mase
ale aceluiaşi patrimoniu. Noţiunea de transfer este identica cu cea de înstrăinare?
Cele două mase patrimoniale se comporta ca doua patrimonii şi atunci se ataca actul de transfer între
cele două mase patrimoniale.

Intervenţie. Se poate stabili/dovedi uşor frauda prin stabilirea afectaţiunii bunului, pentru a se stabili
dacă transferul era necesar şi este real. Lipsa publicităţii este iar un indiciu de frauda.
Frauda nu este prejudiciu, este aspectul subiectiv, acoperă latura subiectivă.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 14


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1

Întrebare. S-a păstrat din VCC în cazul acţiunii pauliene sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi?
S-a păstrat sancţiunea inopozabilităţii, acţiunea profitând, în măsura prejudiciului suferit, doar
creditorului care a pornit-o şi creditorilor care au intervenit în proces.

Fiducia - este o instituţie preluată din Codul civil francez. Reglementarea este una restrictivă, mai
ales în ceea ce priveşte calitatea de fiduciar (vezi art. 773 NCC: “Fiducia este operaţiunea juridică
prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori
alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul
sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi
şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.”). Se pune întrebarea de ce este această reglementare
restrictivă? Poate ar fi trebuit să se dea mai mult spaţiu de manifestare şi ideii de încredere, şi celei
de discreţie, după modelul anglo-saxon.
Şi în cazul fiduciei se are în vedere o diviziune a patrimoniului. Masa fiduciară va avea un regim
juridic distinct. Când este vorba de bunuri imobile ipotecate, bunurile pot fi urmărite de creditorii
constitutorului chiar în patrimonial fiduciar.
În ceea ce priveşte publicitatea:
fiducia se înregistrează la organul fiscal,
a doua înregistrare la compartimentul administrativ-teritorial ,
şi apoi, pentru opozabilitate, în cartea funciară.
Primele două înregistrări sunt şi condiţii de fond, pentru valabilitatea actului juridic al fiduciei.
Despre proprietate
Limitele exercitării dr. de proprietate privată (limite voluntare).
Clauza de inalienabilitate. În vechiul cod civil nu este reglementată, la modul general,
clauza de inalienabilitate. Este reglementată la contractul de vânzare, la materia executării silite.
La această materie se au în vedere dispoziţiile art. 627-629, art. 2376 şi art. 2384. Potrivit
dispoziţiilor art. 2376 din NCC “Actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar
dacă dobânditorul bunului cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice transferul sau
declară că acest transfer este echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei garantate.” Art. 2384 alin. 1
dispune ca “actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a
dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declară
că încheierea lor este echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiei.”. Rezultă că dacă este vorba de un
contract de ipoteca, chiar dacă acesta ar conţine o clauză în sensul că bunul ipotecat este inalienabil,
clauza nu ar produce efecte. Aşadar, într-un contract de ipotecă nu poate fi stipulată o clauză de
inalienabilitate. Există şi o excepţie: dacă legiuitorul însuşi spune ca ipoteca este compatibilă cu
clauza de inalienabilitate, cum este în materie de credit ipotecar. S-a discutat chestiunea
admisibilităţii unei astfel de clauze cu două condiţii:
- justificarea existenţei clauzei (trebuie să fie justificată de un interes serios şi legitim) şi
- durata clauzei (să aibă o durată maximă de 49 de ani).

Sancţiuni în caz de nerespectare a clauzei de inalienabilitate (2 categorii):
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
15

- din perspectiva contractului iniţial, dacă are caracter sinalagmatic, nerespectarea de către o
parte a unei obligaţii atrage rezoluţiunea sau rezilierea (art. 629 alin. 1), după caz, la
cererea celeilalte părţi. Sancţiunea priveşte contractul în care a fost stipulată clauza.
- sancţiunea nulităţii relative (art. 629 alin. 2) a contractului subsecvent.
Modurile de dobândire a proprietăţii
A. Instituţia accesiunii imobiliare a suscitat numeroase discuţii.
S-a pus problema de când dobândeşte proprietarul terenului dreptul de proprietate asupra
construcţiei/lucrării încorporate terenului?
Într-o teorie se spune că pe măsură ce materialele se încorporează în teren, proprietarul
terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei. Această teorie are multe
inconveniente practice (de ex., în caz de expropriere).
A doua teorie: în momentul în care proprietarul terenului îşi manifesta dorinţa să intre în
posesia construcţiei. Din acest moment proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei,
elaborându-se aşa-numita teorie a proprietăţii rezolubile. În acest caz, accesiunea imobiliară nu
operează de drept. E nevoie de manifestarea de voinţă a proprietarului terenului (cerere de chemare
în judecată de obicei). Proprietarul terenului are un drept potestativ. Prin manifestarea sa de voinţă,
proprietarul terenului stinge dreptul de proprietate - sub condiţia rezolutorie a constructorului asupra
construcţiei - şi dreptul său de proprietate - sub condiţia suspensivă cu privire la aceeaşi construcţie -
se transformă în drept de proprietate pur şi simplu. (ex. tipic de drept potestativ în dreptul civil:
dreptul de a accepta succesiunea.)
În NCC există o regulă şi o excepţie. Regula: art. 577 alin. 2: “Când lucrarea este
realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de
proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii
lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.” şi excepţia:
când se construieşte pe terenul altei persoane, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate
asupra construcţiei numai dacă face înscrierea în cartea funciară. Aşadar e nevoie de manifestarea de
voinţă a proprietarului. (Art. 581 lit. a): „În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter
durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la
alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus
imobilului prin efectuarea lucrării;”. Efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciara nu va opera de
la 1 octombrie 2011, nefiind definitivate lucrările de cadastru în toata tara.
În concepţia NCC, noţiunea de accesiune poate avea mai multe sensuri. Astfel, există
accesiune şi când proprietarul terenului construieşte pe terenul sau. Dobândirea dreptului de
proprietate se face pe măsură ce lucrarea se încorporează terenului.
În acelaşi timp, accesiunea este o prezumţie de proprietate: se prezumă că tot ce se află pe
teren este în proprietatea celui care este proprietar al terenului.

B. Uzucapiunea a suferit modificări importante în concepţia NCC. Prin Legea nr. 7 din 1996
s-a extins regimul uzucapiunii din vechiul Cod civil pe întreg teritoriul României. Prin NCC, în ceea
ce priveşte uzucapiunea, s-a revenit la regimul din Decretul-lege nr. 115/1938:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 16


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- uzucapiunea extratabulară, pentru care, prin NCC, s-a redus termenul de 20 de ani la 10
ani;
- uzucapiunea tabulara pentru care, prin NCC, s-a redus termenul de 10 ani la 5 ani.

Definiţie. Uzucapiunea se defineşte ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Se
bazează pe un fapt juridic - posesia de lunga durata - şi, totodată, este nevoie ca cel care a posedat
să-şi manifeste voinţa de a uzucapa, de a deveni proprietar. Acesta, uzucapantul, are un drept
potestativ de a deveni proprietar.

Sfera de aplicare a uzucapiunii extratabulare astfel cum este reglementată prin NCC este
mult mai restrânsă decât cazurile de uzucapiune astfel cum sunt reglementate prin VCC.
Chiar sub incidenţa NCC, s-a acceptat că, în situaţii excepţionale, uzucapiunea se aplică şi
bunurilor mobile, şi anume ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului
de proprietate asupra bunurilor mobile prin efectul posesiei de bună-credinţă. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 939 Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii din NCC: “Acela care posedă
bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi
dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplică
în mod corespunzător. ”

Aplicarea legii în timp în materie de uzucapiune
Se aplică reglementarea în vigoare la data începerii posesiei, potrivit dispoziţiilor art. 82 din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (“Dispoziţiile
art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care
posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început
înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data
începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărţi
funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.”)



I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
17

Aplicarea în timp a noului Cod civil
(Prof. univ. dr. Gabriel Boroi)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel Boroi
Sediul materiei: Titlul preliminar, Capitolul II „Aplicarea legii civile”, Art. 6
Se enunţă principiul neretroactivităţii Codului Civil.
Art. 6. - (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
Se observă astfel consacrarea, în NCC a principiului constituţional al neretroactivităţii Noului Cod
civil.
În continuare sunt prezentate câteva dispoziţii noi din NCC, precum şi unele aspecte ce ar putea
genera dezbateri.
Aplicarea în timp a legii civile
Noutăţi intervin în această materie în cazul art.6 alin.6 :
“Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă
după intrarea în vigoare a legii noi. “
Astfel, din enumerarea cazurilor în care sunt aplicabile dispoziţiile NCC, lipseşte instituţia
actului juridic.
În soluţiile pronunţate până în prezent dispoziţiile legii noi se aplicau şi efectelor actelor
juridice născute înainte de intrarea în vigoare a noii legi.

Trebuie însă lecturate şi dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru aplicarea Noului Cod Civil
pentru a observa dacă nu există contradicţii între prevederile acesteia şi prevederile NCC.
Astfel, art. 121 din Legea nr. 71/2011 prevede că: „Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712
alin. (2) şi art. 1.713 din Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil.”
Aşadar este permisă aplicarea Noului Cod Civil viciilor ascunse descoperite după intrarea în
vigoare a NCC, astfel că este necesară şi consultarea Legii de aplicare a NCC la stabilirea legii
aplicabile.

Ca regulă generală, legiuitorul a exclus în mod consecvent aplicarea legii noi în materia
reglementării efectelor contractelor.
Cu toate acestea, art. 134 din Legea de punere în aplicare a NCC aduce o derogare de la
principiile statuate în art. 6, alin 2 şi 6, după cum urmează:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 18


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
“Dispoziţiile art. 1.834 din Codul civil se aplică şi contractelor aflate în curs de executare la
data intrării în vigoare a Codului civil.”
Multe dispoziţii ale Noului Cod civil nu fac altceva decât să soluţioneze controversele din
practica judiciară în anumite materii unde unitatea de jurisprudenţă se constituia într-un deziderat.
Simulaţia
Este reglementată sumar în Codul civil actual, la secţiunea privind actul autentic , art. 1171 şi
urm.
Simulaţia a creat controverse cu privire la validarea/imposibilitatea validării actului juridic
secret, ca urmare a admiterii unei acţiuni în simulaţie. S-a pus problema dacă actul juridic secret
trebuia să îndeplinească toate condiţiile de validitate. Opinia doctrinara a fost în sensul că trebuie
îndeplinite atât condiţiile de fond, cât şi cele de formă, dacă este cazul.
La un moment dat a existat însă o practică judecătorească relativ constantă, confirmată mai
târziu de o soluţie dată de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a ICCJ, în sensul că actul secret
trebuie să îndeplinească doar condiţiile de fond, nu şi cele de formă; în sens contrar o serie de
instituţii ar fi fost lipsite de conţinut (ex. donaţiile deghizate).
În Noul Cod civil, legiuitorul a soluţionat această controversă, reglementând instituţia
simulaţiei la art. 1289:

“(1) Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori
din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal.
(2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte
condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. “

Legiuitorul stabileşte astfel că actul secret trebuie să îndeplinească doar condiţiile de fond,
interpretând per a contrario alin 2 al art. 1289.
Dispoziţiile art. 1289 trebuie coroborate cu prevederile art. 109 al lg. 71/2011 care statuează
faptul că dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil “se aplică numai în cazul în care contractul
secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil.”
Astfel, în privinţa simulaţiilor încheiate anterior NCC, soluţiile nu pot fi motivate pe
dispoziţiile Noului Cod civil, art. 1289, alin 2, însă, la soluţionare, pot fi avute în vedere prevederile
Codului civil în vigoare la data încheierii lor, în lumina soluţiilor arătate în Noul Cod civil.
Aşadar, în cazul în care Noul Cod civil introduce o instituţie nouă şi optează –în reglementare
- pentru una dintre soluţiile date de practica judiciară, iar părţile încheie anterior intrării sale în
vigoare un act similar instituţiei reglementate de Noul Cod civil, se preia, în mod firesc, soluţia din
Noul Cod Civil, dar motivată având în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare la data încheierii
acestuia.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
19

Contractul de întreţinere.
În lumina actualului Cod Civil, contractul de întreţinere este un contract nenumit, însă după
intrarea în vigoare a Noului Cod civil va fi un contract numit.
Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată.
Un alt exemplu de dispoziţii derogatorii de la principiul enunţat în art. 6 al Noului Cod Civil este art.
59 din Legea nr. 71/2011 care prevede că: Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică
situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia.
Art. 602-625 fac referire la servituţile naturale şi legale ce s-au născut anterior intrării în
vigoare a noului cod.
Art. 6 alin 4 din NCC prevede: “Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-
au instituit.”
Se observă că domeniul de aplicare al uzucapiunii, în lumina NCC, se restrânge foarte mult,
comparativ cu reglementarea anterioară din Legea 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor cărţii
funciare.
Diferenţele dintre vechea reglementare şi cea din NCC vizează reducerea termenelor de
uzucapiune la 5 şi 10 ani, astfel încât se ridică problema soluţiilor ce trebuie adoptate de instanţe. În
acest caz, se va aplica legea în vigoare la momentul la care a început posesia, însă nimeni nu
împiedică partea să nu se prevaleze de o posesie începută anterior, aceasta având posibilitatea să
înceapă o nouă posesie pentru care se prevede un termen mai scurt, în noua reglementare.
Este evident, astfel, că există posibilitatea de a soluţiona o uzucapiune pe actuala
reglementare chiar şi peste 29 de ani.
Prescripţia extinctivă
Art. 2.515. – “(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.
(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată
imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege
imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de
exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul
prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de
întreruperea acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca
noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să
dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind
protecţia consumatorului.
(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate
absolută. “
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 20


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Se modifică principiul potrivită căruia prescripţia ar fi o instituţie de ordine publică, astfel în
lumina NCC prescripţia extinctivă devine o instituţie de ordin privat; drept urmare instanţa nu o va
mai putea invoca din oficiu. De asemenea, părţile vor putea modifica, prin acord expres, termenul de
prescripţie, acord care, în legislaţia actuală, prescripţia fiind de ordine publică, ar fi lovit de nulitate
absolută.
Dispoziţii derogatorii de la regula stabilită de Noul Cod civil sunt cuprinse în legea nr.
71/2011.
Astfel, în ceea ce priveşte prescripţiile începute şi al căror termen nu s-a împlinit, art. 201,
legea 71/2011 prevede: „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului
civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”
Art. 201, legea 71/2011 statuează că: „Dispoziţiile art. 2.515 din Codul civil nu validează
convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării în
vigoare a Codului civil.”
Art. 2515, NCC, permite părţilor ca prin acord expres să modifice termenul de prescripţie.
Aşadar, pentru prescripţiile împlinite după data intrării în vigoare a NCC sunt posibile convenţii
anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil; acestea vor fi însă lovite de nulitate absolută, fiind
guvernate de reglementarea anterioară, ce stabilea caracterul de ordine publică al prescripţiei.
Asemenea convenţii ale părţilor pot fi încheiate numai după intrarea în vigoare a NCC.
Art. 203 şi art. 204 din Legea 71/2011 prevăd derogări de la regulile stabilite în domeniul
prescripţiei extinctive şi care consacră principiul potrivit căruia în materia prescripţiei începute dar
neîmplinite la momentul intrării în vigoare a NCC se aplică dispoziţiile legii anterioare.. Astfel:
Art. 203. – “Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil privitoare la suspendarea
cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.
Art. 204. - Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică şi în cazul
cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. “
Instituţia căsătoriei
Este amintit art. 25 alin 2 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil ca o derogare
de la regulile stabilite în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Noului Cod Civil.
„ (2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit
un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi
constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil. „
În această materie a existat o practică neunitară în anii 90, cu privire la acele convenţii
încheiate şi care presupun nu numai forma autentică ci şi autorizaţie administrativă de înstrăinare,
existând soluţii potrivit cărora după abrogarea Legii 59/1969 s-ar fi validat retroactiv acele convenţii
prin decretul de abrogare. Aceste soluţii nu au rămas totuşi definitive având în vedere că principiul
constituţional al neretroactivităţii obligă la neaplicare legii noi, convenţia fiind încheiata sub imperiul
legii vechi.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
21

Înscrierea în cartea funciară.
O altă noutate de impact menţionată este aceea că prin dispoziţiile tranzitorii se revine la
caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară. Cu toate acestea, trebuie avute
în vedere dispoziţiile tranzitorii ale art. 56 din lg. de aplicare a NCC.
Astfel, înscrierea în cartea funciară nu va fi o condiţie de validitate în unităţile administrative-
teritoriale în care nu s-au finalizat lucrările de cadastru. Astfel, art. 56 din Legea nr. 71/2011
prevede:
“(1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din Codul civil se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi
deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate
cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil,
se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. “
Partajul
Este citat art. 66 din legea de punere în aplicare 71/2011:
“(1) Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
(2) De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi partajului judiciar,
atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului
civil. “
Astfel, după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, partajul va avea efect constitutiv de
drepturi, şi nu declarativ.
Trebuie precizat că de la 1 octombrie convenţiile de partaj vor avea efect constitutiv (alin 1)
însă foarte utilă este prevederea alin 2, în ceea ce priveşte partajul judiciar, având în vedere că nu va
intra în vigoare şi noul cod de procedura civilă de la aceeaşi dată.
Dreptul de superficie

În Noul cod civil este reglementat pentru prima oară dreptul de superficie, la art. 551, NCC.
Dispoziţii tranzitorii cu privire la superficie avem la art. 68 din legea de punere în aplicare: ”
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea
intrării în vigoare a Codului civil.”
Cu toate acestea, în privinţa altor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, (problemă ce
va fi întâlnită mai ales în practica notarială) legiuitorul se abate de la principiul neretroactivităţii
prevăzute de art. 6, NCC, efectele viitoare putând fi, în anumite condiţii, guvernate de legea nouă.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
23

Moştenirea
(Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU
Cartea a IV-a. Despre Moştenire şi liberalităţi
S-a preferat termenul de moştenire şi nu acela de succesiune considerându-se că este un cuvânt
tradiţional românesc; s-a avut în vedere şi textul constituţional, care vorbeşte despre dreptul la
moştenire.
Locul deschiderii moştenirii
Se păstrează regula ultimului domiciliu al defunctului, însă intervin noutăţi în ceea ce priveşte
modul în care se face dovada ultimului domiciliu.
S-a propus de către Comisie ca dovada ultimului domiciliu al defunctului să se facă prin orice
mijloc de probă. A fost însă aleasă de către Parlament soluţia ca dovada ultimului domiciliu al
defunctului să se facă cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă
de moarte, rămasă definitivă, întrucât s-a apreciat că această soluţie e mai sigură.
Noua prevedere va crea avantaje, dar şi dezavantaje, în măsura în care între localitatea în care
defunctul a avut domiciliul înscris în certificatul de deces şi cea în care a existat ultimul domiciliu de
fapt al defunctului este o distanţă mare; vor apărea probleme legate de modul de derulare a
litigiilor(administrarea probelor, deplasarea părţilor interesate etc.).
Când ultimul domiciliu al defunctului nu este pe teritoriul României soluţia aleasă de Noul
Cod Civil este următoarea:
“Art. 954 alin (3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe
teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public
celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui
care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în
această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în
patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în
circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat.”
O altă soluţie posibilă era cea existentă în prezent în art. 68 alin.2 din Legea nr.36/1995,
respectiv aceea ca locul deschiderii moştenirii să fie locul din ţară unde se află bunurile cele mai
importante ca valoare ale defunctului.
S-a considerat însă că această soluţie nu este corespunzătoare întrucât dovada celor mai
importante bunuri din punct de vedere valoric ar fi fost destul de greu de făcut. Astfel, atunci când
defunctul ar fi lăsat, de exemplu, mai multe apartamente situate în localităţi diferite, ar fi trebuit să se
administreze proba cu expertiză pentru a se stabili valoarea acestor apartamente. În aceste condiţii, s-
a preferat prima soluţie, pentru simplificarea procedurii.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 24


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Capacitatea de a moşteni
În Noul Cod Civil nu se mai face distincţia între comorienţi şi codecedaţi.
Nedemnitatea succesorală
În prezent, pentru a veni la moştenire ca moştenitor legal o persoană trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să aibă capacitate succesorală
- să aibă vocaţie succesorală
- să nu fie nedemnă de a moşteni
- să nu fie dezmoştenită
- să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege.
În Codul civil de la 1864 nedemn de a moşteni este „cel condamnat pentru ca a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct”. Este nefiresc ca persoana care săvârşeşte o faptă de omor sau
tentativă de omor şi nu este condamnată să nu fie nedemnă de a moşteni. Întrucât legislaţia
românească a fost prea restrictivă, România a fost condamnată printr-o hotărâre CEDO (a se vedea
Velcea şi Mazăre împotriva României).
Nedemnitatea de drept
În Noul Cod Civil această situaţie a fost remediată. Astfel, în art. 958 se prevede:
(1)Este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care
lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la
data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea
operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.”
Luând în considerare prevederile art. 958 alin.1 lit. b) nu mai vorbim de efectele relative ale
nedemnităţii, din moment ce comiterea unei fapte împotriva unei persoane atrage după sine pierderea
dreptului la moştenirea altei persoane.
Art. 960 alin. 3: “Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care
profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele
de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile
din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile. “
S-a intenţionat astfel soluţionarea problemelor ce ţin de siguranţa circuitului civil şi protecţia
terţului de bună-credinţă; se menţin actele încheiate de nedemn cu terţul de bună-credinţă, fiind
aplicabile regulile din materia cărţii funciare.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
25

O problemă ridicată în sală a fost aceea de a şti ce se va întâmpla în următoarea situaţie: intr-
un proces de partaj, una dintre părţi cunoştea că cealaltă parte este nedemnă, nu invocă însă
nedemnitatea; se pronunţă hotărârea de partaj; aceasta rămâne definitivă şi se înscrie în Cartea
funciară. Va fi aceasta o cauză pentru revizuire?
Răspunsul dat a fost acela că este greu de crezut că o asemenea situaţie se va întâlni în
practică. Partea care cunoştea nedemnitatea celeilalte părţi nu ar avea nici un interes să nu invoce
acest lucru, având în vedere că nedemnul va fi înlăturat de la moştenire.
Un alt participant a pus în discuţie art. 958 alin.2. (În cazul în care condamnarea pentru
faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o
hotărâre judecătorească civilă definitivă.”) Aceste dispoziţii trimit la o acţiune în constatare; se pune
întrebarea ce ar trebui să constate instanţa civilă.
Răspunsul a fost acela că ar trebui să se constate că partea este nedemnă de a moşteni ca
urmare a faptului ca a săvârşit infracţiunea de omor. S-a arătat că nu ar trebui să fim ţinuţi de cum
este reglementată acţiunea în constatare în prezent (se constată existenţa sau inexistenţa unui drept,
potrivit art.111 C.proc.civ.). Şi în alte acte normative există reglementări similare. De exemplu, în
art. 54 lit. d) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie se prevede că „Un brevet de
invenţie acordat de OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot fi anulate, la
cerere, dacă se constată că protecţia conferită de brevet a fost extinsă;”. În privinţa nedemnităţii,
instanţa poate constata inexistenţa dreptului la moştenire ca urmare a săvârşirii unei fapte de
nedemnitate.
O altă părere a fost aceea că se confundă faptele cu starea de drept; instanţele pot constata
starea de nedemnitate, dar nu faptele care duc la această stare; nedemnitatea este o stare de drept, cu
implicaţii în drept. Se arată că instanţele nu pot constata fapta (că a ucis, de exemplu).
Răspunsul dat a fost acela că în Noul Cod Civil au fost situaţii în care s-au inserat chestiuni
de drept procedural, însă momentan ar trebui să ne intereseze chestiunile de drept substanţial; haina
procedurală prin care vor fi puse în practică aceste dispoziţii se vor identifica de la caz la caz. Şi în
prezent atunci când acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă
prin orice mijloace de dovadă (art.184 C.proc.civ.).
O altă întrebare a vizat faptul ca textul de lege vorbeşte de o hotărâre judecătorească
definitivă; s-a pus problema dacă textul se referă la momentul la care s-a soluţionat apelul.
S-a arătat că potrivit Noului Cod de procedură civilă, care nu a intrat încă în vigoare, nu vor
mai există hotărâri irevocabile, ci doar hotărâri definitive.
Nedemnităţile judiciare
Art. 959:
(1)Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a
unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare
moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească,
să modifice sau să revoce testamentul

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 26


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută la art. a, s-a pus problema ce se întâmplă în cazul în care o
persoană săvârşeşte o infracţiune din culpă care absoarbe o infracţiune săvârşită cu intenţie (de ex.
uciderea din culpă care absoarbe infracţiunea de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice având o
îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală). O astfel de speţă s-a soluţionat cu ani în urmă în
materia asigurărilor.
O altă problemă care s-ar putea ivi este aceea a noţiunii de “fapte grave de violenţă fizică”. Este sigur
că în sfera acestei noţiuni intră vătămarea corporală gravă şi că nu intră infracţiunea de loviri sau alte
violenţe. Se pune problema dacă vătămarea corporală simplă intră în categoria faptelor grave de
violenţe fizică; răspunsul dat a fost că acest lucru depinde de numărul de zile de îngrijiri medicale.
Sunt exemple de fapte grave de violenţă morală: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă,
şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal.
Celelalte ipoteze (lit. b şi c) pornesc de la ideea că persoana trebuie să fie liberă să dispună asupra
masei succesorale prin testament.
Testamentul dobândeşte o „greutate” mai mare, chiar şi în ipoteza existenţei moştenitorilor
rezervatari. În Noul Cod Civil nu va exista rezervă mai mare de ½ din moştenire.
În ceea ce priveşte termenul de constatare a nedemnităţii, condiţiile la nedemnitatea judiciară sunt
puţin diferite faţă de cele prevăzute pentru nedemnitatea de drept. Astfel, art. 959 prevede:
“(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare
nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie
un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.
(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior
datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se
poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă
aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii. “
Noutăţi intervin şi în cazul în care nu există nici un succesibil: în Noul Cod Civil succesiunile
vacante, bunurile abandonate revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii; drept urmare şi aceste unităţi administrativ-
teritoriale pot avea interes în constatarea nedemnităţii.
Efectele nedemnităţii
Pot apărea acte juridice încheiate între nedemn şi terţ. Actele juridice de conservare şi
administrare care profită moştenitorilor rămân valabile; în cazul în care acestea nu profită
moştenitorilor nu vor fi valabile.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, terţul de bună-credinţă poate invoca dobândirea
proprietăţii prin posesia bunurilor mobile sau, în cazul bunurilor imobile, regimul Cărţii funciare.
O altă modificare prevăzută de Noul Cod Civil este aceea că pot fi înlăturate efectele
nedemnităţii prin iertare. Art. 961 alin.1 prevede: “Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi
înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.
Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului
după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea”.
Aşadar, iertarea trebuie să intervină în deplină cunoştinţă de cauză; testamentul sau actul
autentic trebuie să cuprindă o clauză expresă de iertare.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
27

Unul dintre participanţi a pus problema iertării în zonele cu un nivel de civilizaţie redus:
dacă iertarea a intervenit în fapt însă fără să existe un act expres, care va fi soluţia? Se va considera
că a intervenit iertarea?
Răspunsul dat a fost acela că este o instituţie nouă şi, fiind o situaţie excepţională privitoare la
nedemnitatea succesorală, înlăturarea efectelor nedemnităţii a fost reglementată în mod intenţionat
într-un mod rigid, dar justificat; s-a preferat soluţia rigidă pentru a exista siguranţa deplină că iertarea
s-a produs în deplină cunoştinţă de cauză.
S-a subliniat faptul că efectele nedemnităţii pot fi înlăturate chiar în cazul nedemnităţii de
drept.
Moştenirea legală
Modul în care este reglementată moştenirea legală a fost considerat uşor depăşit, apreciindu-
se că soluţia este prea conservatoare. Pentru aceste considerente au existat propuneri de modificare a
sistemului actual, în sensul înlăturării clasei a IV-a de moştenitori şi a creşterii cotelor pentru soţul
supravieţuitor.
S-a optat însă pentru menţinerea sistemului actual al moştenirii legale, întrucât s-a considerat
că soţul supravieţuitor dobândeşte şi alte drepturi accesorii (dreptul de abitaţie, dreptul special asupra
mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice); în ceea ce priveşte clasa a IV-a de
moştenitori, au existat discuţii cu reprezentanţii profesiilor juridice (în special cu notarii publici) din
care a rezultat utilitatea menţinerii acestei clase.
Reprezentarea succesorală
În actualul Cod Civil numai persoanele decedate pot fi reprezentate.
În Noul Cod Civil şi nedemnul, decedat sau nu, poate fi reprezentat. Această soluţie a avut în
vedere ca descendenţii nedemnului să nu aibă de suferit.
Au existat propuneri şi cu privire la posibilitatea reprezentării renunţătorului, însă s-a preferat
menţinerea situaţiei actuale: renunţătorul nu poate fi reprezentat. S-a avut în vedere pentru
menţinerea acestei soluţii faptul că în cazul nedemnului există voinţa, dorinţa de a veni la moştenire;
în cazul renunţătorului nu există această voinţă.
Noţiunea de tulpină
În Noul Cod Civil este definită pentru prima data această noţiune, specifică reprezentării
succesorale.
Această noţiune a fost reglementată pentru a soluţiona o situaţie nefirească, respectiv situaţia
decesului copiilor înaintea părinţilor. În aceste situaţii, reprezentarea are menirea de a corecta ceea ce
s-a petrecut împotriva legilor fireşti ale firii, moştenirea urmând a se împărţi pe tulpini şi, eventual,
pe subtulpini.
Efectul particular al reprezentării succesorale.
Art. 969:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 28


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus
vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea
moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care
valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral
pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.
(2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al
prezentei cărţi. “

Ipoteza avută în vedere de acest text este următoarea:
De cuius (D) are 2 copii: C1 şi C2. Intervine decesul lui D. C2 este nedemn.
Drept urmare vin la moştenire C1 şi N1-copil al lui C2.
Ulterior se naşte un alt copil al lui C2: N2. Pentru a înlătura inechitatea ce s-ar naşte între N1
şi N2, s-a prevăzut obligativitatea pentru N1 de a raporta ce a primit de la D prin reprezentarea lui
C2, dar acest raport se va face la data decesului lui C2 decedează. Raportul se va face la fel ca la
materia raportului donaţiilor.
Este o reglementare inspirată din Codul civil francez.
O întrebare din sală a vizat situaţia în care N1 renunţă la moştenirea lui C2.
Răspunsul dat a fost că se aplică aceeaşi soluţie precum în cazul în care N1 ar fi fost
beneficiar al unei donaţii raportabile pe care i-a făcut-o C2.
În Noul Cod Civil există însă o nuanţă. Pentru a ilustra acest lucru s-a prezentat următoarea
speţă:
Să presupunem că o persoana (D) are 3 copii: C1, C2 şi C3.
Masa de calcul este de 400 lei.
C1 primeşte o donaţie de 200 lei de la D; această donaţie reprezintă, de fapt, un avans din
moştenire.
Intervine decesul lui D.
C1 vrea să renunţe la moştenire pentru a păstra donaţia în limitele cotităţii disponibile
(rezerva lui C2+C3 ar fi de 200 lei, adică ½ din moştenire).
Cotitatea disponibilă pentru C1 este de 200 lei.
Se pune problema echităţii acestei soluţii, în condiţiile în care raţiunea raportului donaţiilor
este asigurarea egalităţii între descendenţii defunctului.
După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, va exista posibilitatea evitării unor astfel de
soluţii inechitabile. Astfel, potrivit art. 1147:
(1)În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are
obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.
(2) Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul
donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca
moştenitor legal.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
29

Reducţiunea liberalităţilor excesive
(Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu
Reconstituirea patrimoniului defunctului
Art. 1.091:
(1) Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea
disponibilă, se stabileşte astfel:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă
moştenirea.

Masa succesorală se stabileşte aşadar prin următoarele operaţii:
Determinarea activului brut;
Scăderea pasivului succesoral (datoriile şi sarcinile moştenirii) pentru a obţine activul net;
Se reunesc fictiv donaţiile consimţite de cel care lasă moştenirea, indiferent de persoana
donatarilor şi de momentul la care au fost consimţite donaţiile.
Pot apărea însă dificultăţi în ceea ce priveşte contabilizarea donaţiilor. Pentru a facilita acest
demers, au apărut câteva modificări legislative: s-a stabilit o anumită limită a darurilor manuale, se
pot obţine informaţii privind depunerile la bănci.
Prin aceste operaţiuni se stabileşte masa de calcul şi cotitatea disponibilă.

Modificări în Noul Cod Civil apar chiar la operaţiunea prevăzută la punctul 3. Dacă s-ar fi
menţinut soluţia prevăzută de actualul Cod Civil s-ar fi putut ajunge la crearea unor situaţii
inechitabile.
Astfel, donaţiile făcute de o persoană sunt consimţite, uneori, la un interval de timp foarte
mare în raport cu data deschiderii moştenirii, iar bunurile ce formează obiect al donaţiilor pot suferi
fluctuaţii de valoare.
Dacă adoptăm soluţia actualului Cod Civil vom avea în vedere starea bunului la momentul la
care s-a făcut donaţia şi valoarea bunului de la data deschiderii moştenirii.
Sunt însă situaţii când utilizând acest text nu ajungem la o soluţie echitabilă. De exemplu, în
cazul în care obiectul donaţiei ar fi fost un pachet de acţiuni la o anumită societate comercială, iar
donatorul a înstrăinat aceste acţiuni intr-un moment în care valoarea lor s-a dublat; în ipoteza în care
valoarea acestor acţiuni a continuat însă să crească, iar ulterior a intervenit decesul donatorului, dacă
se va lua în considerare valoarea bunurilor, în speţă a acţiunilor, de la data deschiderii succesiunii s-
ar putea ajunge la situaţii dramatice pentru donatar, întrucât valoarea acţiunilor la data deschiderii
succesiunii era mult mai mare decât valoarea acestora la data la care ele fuseseră înstrăinate de către
donator; donatarul va fi supus astfel reducţiunii liberalităţii excesive, ajungându-se la situaţia în care
va răspunde cu bunurile sale.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 30


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Pentru a înlătura aceste inechităţi în Noul Cod Civil au fost făcute anumite nuanţări ale
acestei soluţii.
Astfel, alin. 2 prevede:“În vederea aplicării alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la
data deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul
donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile
au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile
donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor
intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor
intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor
nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a
pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt
supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării
lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii.”
Astfel, au apărut în practică situaţii care necesită o reglementare detaliată din acest punct de
vedere, şi anume acele ipoteze în care un bun a fost donat, acesta a fost valorificat, dar suma de bani
care a fost obţinută a fost investită în procurarea unui alt bun. Sunt situaţii destul de des întâlnite în
care se donează de către părinţi sau de către o persoană apropiată un apartament cu 2 camere, bunul
respectiv este valorificat şi după aceea cu banii obţinuţi se cumpără un alt bun, de exemplu un
apartament cu 3 camere. Într-o asemenea situaţie, deci este vorba de ipoteza în care bunurile donate
au fost înlocuite cu altele, pentru ca moştenitorii rezervatari să fie protejaţi şi să fie o soluţie cât se
poate de apropiată de realitate, se va ţine seama de valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor
intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Deci fluctuaţiile care se vor produce se
vor raporta la acest bun care-l va înlocui pe cel iniţial donat.
Ca la orice regulă aici există, iată, o excepţie pentru că nu tot timpul trebuie să ne gândim
doar la apartamente, doar la terenuri, deoarece cu banii obţinuţi ca urmare a valorificării bunului
donat se pot cumpăra şi alte tipuri de bunuri. De exemplu, acele bunuri în privinţa cărora
devalorizarea, ţinând cont de natura lor, era inevitabilă şi aici trebuie să avem în vedere
autoturismele, bunurile care se folosesc în gospodăria casnică (televizoare, frigidere, aspiratoare,
etc.), alte bunuri pe care persoanele le pot procura şi care în momentul în care apar ca fiind noi, mai
ales dacă sunt rezultatul unei invenţii, au o valoare foarte mare. De exemplu, televizoarele cu ecrane
cu cristale lichide costau la momentul apariţiei lor circa 10.000 de lei, după care preţurile au scăzut
foarte mult, televizoare comparabile cu acelea nu depăşesc 2.000-3.000 de lei. La fel se întâmplă şi
în privinţa autoturismelor, diferenţe de 10, 20, 30 de mii de euro de la o perioadă la alta, în condiţiile
în care, desigur, piaţa îi obligă pe producători să-şi reducă preţurile. În situaţia acestor bunuri a căror
devalorizare este inevitabilă nu se va ţine seama de bunurile care le-au înlocuit pe cele care au fost
donate, ci se va aplica regula iniţială, adică se va lua în considerare valoarea obţinută ca urmare a
înstrăinării acelui bun.

O altă modificare însemnată vizează reconfigurarea art. 845 din actualul Cod Civil -
prezumţia de donaţie: situaţia unei înstrăinări cu rezerva uzufructului sau situaţia încheierii unei
înstrăinări în schimbul unei rente viagere; în acest caz legiuitorul prezumă că ne aflăm în cazul unui
contract de donaţie, urmând să se aplice regimul juridic al donaţiei.
Art. 845: “Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei
rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele, de
este, se va trece în masa succesiunii. Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie
dreaptă care a consimţit la aceste înstrăinări”.
Au existat discuţii referitoare la faptul dacă uzufructului urmează să i se asocieze uzul şi
abitaţia, iar, în cazul în care se prevede doar renta viageră, trebuie să avem în vedere şi întreţinerea.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
31

S-a observat că la noi contractul de întreţinere este mai des întâlnit decât contractul de rentă
viageră. S-a pus întrebarea de ce se întâlneşte atât de des contractul de întreţinere. Răspunsul dat a
fost că se încearcă astfel eludarea normelor din materia rezervei succesorale.
În Noul Cod Civil în art. 1091, alin.4 se prevede:
“Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent
privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu
rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.
Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului
supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.”
Este vorba de o prezumţie relativă. În cazul în care debitorul întreţinerii ar dori să facă
dovada că s-a încheiat un veritabil contract de întreţinere, este evident faptul că este mai uşor pentru
debitorul întreţinerii să facă dovada întreţinerii decât dovada rentei viagere.
În Noul Cod Civil întreţinerea pe viaţă nu este un pleonasm întrucât se recunoaşte
posibilitatea întreţinerii pe o perioadă determinată de timp.
Moduri de realizare a reducţiunii
S-a preferat ca această materie să fie tratată în acest capitol pentru a exista o reglementară
unitară, chiar dacă sunt chestiuni de ordin procedural.
Nu au existat discuţii în ceea ce priveşte modul de invocare a reducţiunii: acţiunea în
reducţiune sau excepţia în reducţiune.
Una dintre problemele ridicate în cadrul acestei teme a fost următoarea: dacă moştenitorul
rezervatar este chemat în judecată de către beneficiarul unui legat, de exemplu, pentru a preda bunul-
obiect al legatului, moştenitorul rezervatar ar trebui să invoce excepţia în reducţiune sau să formuleze
cerere reconvenţională prin care să ceară constatarea ineficacităţii legatului pentru că i se încalcă
rezerva succesorală?
În literatura de specialitate există opinia (prof. Dan CHIRICĂ în cursul din 1996) potrivit
căreia moştenitorul rezervatar ar trebui să utilizeze calea cererii reconvenţionale. Această soluţie a
fost propusă ca alternativă la soluţia invocării excepţiei în reducţiune.
În Noul Cod Civil a prevalat soluţia invocării excepţiei în reducţiune, care se poate invoca şi
verbal, în faţa instanţei. S-a optat pentru această soluţie pentru a proteja moştenitorii rezervatari care
este posibil să nu deţină mijloacele necesare formulării unei cereri reconvenţionale (este necesară
timbrarea acesteia, redactarea cu respectarea exigenţelor procedurale etc.).
Raportul donaţiilor
Art. 1.152:
(1) Raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.
(2) Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite
raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport. “

Textul nu a fost de la început aşa. Într-o variantă iniţială Noul Cod Civil prevedea ca raportul
donaţiilor să poată fi solicitat atât în cadrul partajului, cât şi pe cale separată, avându-se în vedere
practica judecătorească îndelungată a ICCJ, precum şi doctrina.
În forma finală, Noul Cod Civil prevede că raportul donaţiilor se realizează numai în cadrul
partajului.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 32


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Se consideră că dispoziţiile din materia raportului şi din materia reducţiunii trebuie
interpretate cât mai suplu.
Imputarea liberalităţilor
În această materie s-au respectat principiile prevăzute în literatura de specialitate.
Se face diferenţa între liberalităţile raportabile (doar donaţiile făcute descendenţilor sau
donaţiile făcute soţului supravieţuitor-în cazul în care acesta vine în concurs cu descendenţii) şi cele
neraportabile (legatul este neraportabil, donaţiile neraportabile sau donaţiile din care se deduce că s-a
urmărit în mod clar avantajarea beneficiarului acelei donaţii-exemplu: în cazul unei donaţii deghizate
sub forma unei înstrăinări cu titlu oneros este clar că cel ce lasă moştenirea a urmărit să facă o
donaţie scutită de raport).
Dreptul de opţiune succesorală
Art. 1.103:
(1) Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
(2) Termenul de opţiune curge:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea
moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul
unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă
succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în
care termenul curge de la această din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul
cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se
întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(3) Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la
suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie “

O primă modificare este aceea privind creşterea termenului în care poate fi exercitat dreptul
de opţiune succesorală de la 6 luni la 1 an.
O altă modificare prevăzută de Noul Cod Civil priveşte natura juridică a termenului în care
poate fi exercitat dreptul de opţiune succesorală.
În literatura de specialitate s-a spus că ar fi un termen de prescripţie extinctivă întrucât i se
aplică prevederile referitoare la suspendare şi repunere în termen. Întrucât prin neexercitarea
dreptului de opţiune succesorală în termen se stinge dreptul subiectiv la moştenire s-a pus problema
de ce acest termen nu ar fi unul de decădere. Dacă termenul în care poate fi exercitat dreptul de
opţiune succesorală ar fi fost considerat unul de decădere s-ar fi ajuns însă la soluţii inechitabile
întrucât nu ar mai fi putut opera instituţiile specifice prescripţiei: suspendarea şi repunerea în termen.
În Noul Cod Civil nu se spune că este vorba de un termen de prescripţie; este un termen în
care urmează să se exercite un drept potestativ.
Retransmiterea dreptului de opţiune succesorală
Art. 1.105:
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
33

(1)” Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită
separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea
autorului lor.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai
autorului său. “

În această materie a apărut o modificare prin care s-a încercat repararea unor inechităţi.
Astfel, în actualul Cod Civil se prevedea ca moştenitorii celui decedat fără a exercita dreptul
de opţiune succesorală pot exercita acest drept în timpul rămas până la expirarea termenului de
opţiune succesorală prevăzut pentru autorul lor. Acest lucru pare nefiresc, întrucât era posibil ca
moştenitorii să aibă la dispoziţie foarte puţin timp până la expirarea termenului de 6 luni.
O altă soluţie inechitabilă la care se poate ajunge aplicând prevederile actualului Cod Civil
este aceea ca, în cazul în care moştenitorii nu se înţeleg cu privire la dreptul de opţiune succesorală,
se prezumă că acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, deşi poate unul dintre moştenitori ar fi
vrut să renunţe la moştenire. Este firesc, aşadar, ca dreptul de opţiune succesorală să poată fi
exercitat separat.
În noul Cod Civil au fost înlăturate aceste inechităţi.
Una dintre cele mai importante modificări prevăzute de Noul Cod Civil este aceea că în urma
exercitării dreptului de opţiune succesorală nu se mai pune problema suportării pasivului moştenirii:
dispare diferenţa dintre acceptarea pură şi simplă şi acceptarea sub beneficiu de inventar.
Renunţarea la moştenire
Art. 1.112:
(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi
cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile
legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub
sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi
precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut
la art. 1.103, va fi prezumat că renunţă la moştenire.
(2) Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel
puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală. “

Au apărut unele modificări ca urmare a problemelor întâlnite în practică.
Astfel, se întâlneşte des în practică situaţia în care unul dintre moştenitori se prezintă la notar
pentru declanşarea procedurii succesorale notariale; este de bună-credinţă şi prezintă datele de
identitate ale celorlalţi moştenitori; notarul citează toţi moştenitorii, însă nu se prezintă decât o parte
dintre ei. S-a pus întrebarea ce va face notarul în această situaţie; răspunsul unanim a fost acela că
moştenitorii trebuie citaţi încă o dată; în cazul în care nici de această dată nu se vor prezenţa toţi
moştenitorii o parte din autori au considerat că procedura succesorală notarială ar trebui suspendată
întrucât nu s-a realizat un acord al moştenitorilor; alţi autori au considerat că ar trebui eliberat
certificatul de moştenitor doar celor ce se prezintă la notar, considerându-se că ceilalţi moştenitori nu
sunt interesaţi de moştenire.
Pentru a ajunge la reglementarea prevăzută de art. 1112 din Noul Cod Civil s-a pornit de la
art. 13 din Noul Cod Civil care prevede că renunţarea la un drept nu se prezumă, urmărindu-se în
acelaşi timp mobilizarea celorlalţi moştenitori pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.
Această soluţie nu va rezolva toate problemele, dar lucrurile se vor schimba în bine în raport
cu situaţia actuală.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 34


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Reducerea termenului de opţiune
Art. 1.113:
(1)” Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat,
cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de
opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel
prevăzut la art. 1.103.
(2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a
renunţat la moştenire. “

Este o instituţie construită pentru protejarea creditorilor.
Acceptarea tacită a moştenirii
Art. 1.110:
(1) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag
acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi.
(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare
definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
(3) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă
din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele
calitatea de moştenitor.
(4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este
necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.”

Nu există modificări spectaculoase.
Este introdusă ca noutate definirea actelor de administrare provizorie, care nu reprezintă acte
de acceptare a moştenirii.
Neexistând modificări spectaculoase poate fi valorificată practica judiciară bogată în materia
dreptului de opţiune succesorală.
Acceptarea forţată a moştenirii
Art. 1.119:
(1) “Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau
a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar
dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau
ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la
distribuirea bunului donat.
(2) Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile
moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.”

Este singura situaţie în care moştenitorul răspunde cu propriile bunuri pentru pasivul
moştenirii.
Este introdus în categoria celor consideraţi că acceptă moştenirea forţat cel care a ascuns o
donaţie supusă raportului ori reducţiunii.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
35

S-a pus problema cum ar fi trebuit să ştie cel în cauză că respectiva donaţie este supusă
raportului or reducţiunii. Răspunsul dat a fost acela că ar trebui urmărit dacă persoana în cauză a
acţionat cu rea-credinţă.
Certificatul de moştenitor. Efecte
Art. 1.133:
(1) “Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi
dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală,
în cota care se cuvine fiecăruia.”

Ultima parte a acestui articol referitoare la faptul că certificatul de moştenitor face dovada
dreptului de proprietate a fost introdusă la insistenţele reprezentanţilor notarilor publici.
Probleme vor interveni pentru că nu se va putea stabili dacă bunurile ce fac obiectul masei
succesorale au fost în proprietatea celui ce lasă moştenirea.
Raportul donaţiilor
Art. 1.147:
(1) În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are
obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.
(2) Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi
în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea
bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor
legal.”

Art. 1147 alin. 1 este echivalentul art. 752 din actualul Cod Civil. Aceste prevederi pot duce
în practică la apariţia unor situaţii inechitabile, or scopul raportului donaţiilor este de a asigura
egalitatea între moştenitori.
Alin. 2 al art. 1147 corectează inechităţile care ar putea apărea.
Modul de efectuare a raportului
Art. 1.151:
Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului
raportul în natură.
(2) Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este
încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o
perioadă mai mare de 3 ani.”

În actualul Cod Civil se prevede că raportul donaţiilor cu privire la imobile se face în natură.
Această dispoziţie îl pune în dificultate pe donatar. Pentru a înlătura aceste greutăţi Noul Cod Civil
prevede că raportul se face prin echivalent.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
37

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului
(Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu
Sediul materiei: Capitolul III „Moştenitorii legali”, Secţiunea 1 „Soţul supravieţuitor”, Art.
970-974
În această materie nu au fost aduse mari modificări faţă de prevederile actuale ale Decretului
- Lege nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.
Astfel, nu s-au adus modificări în ceea ce priveşte condiţiile cerute soţului supravieţuitor
pentru a moşteni (art. 970, NCC), vocaţia la moştenire a acestuia (art. 971 NCC) şi cota succesorală a
soţului supravieţuitor (art. 972 NCC).
Se observă, însă, o nuanţare a drepturilor soţului supravieţuitor în ceea ce priveşte dreptul de
abitaţie, art. 973.

Art. 973
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până
la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este
necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la
dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii
moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de
recăsătorire a soţului supravieţuitor.
(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează
de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de
consiliu.

Art. 973 NCC consacră, deci, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor cu condiţia ca acesta
să nu fie titular al niciunui drept real asupra unei locuinţe corespunzătoare nevoilor sale.
Se păstrează caracterul gratuit, inalienabil şi insesizabil al dreptului de abitaţie al soţului
supravieţuitor.
Se observă însă o dispoziţie cu caracter de noutate, recunoscându-se, la alin 3 al art. 973,
dreptul moştenitorilor de a pune la dispoziţia soţului supravieţuitor un alt spaţiu corespunzător de
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 38


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
locuit, însă asupra acestui spaţiu soţul supravieţuitor va avea tot un drept de abitaţie. În acest caz se
va modifica doar obiectul dreptului de abitaţie.
Noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” trebuie observată în lumina reglementărilor din
Legea locuinţei nr. 114/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Legiuitorul introduce o normă de procedură civilă la finalul articolului 973 ce consacră
dreptul de abitaţie:
(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează
de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de
consiliu.
Raţiunea menţinerii unei astfel de norme procedurale în cuprinsul Noului Cod civil, existente
de altfel şi în Legea 319/1944, se justifică prin necesitatea soluţionării cu celeritate a situaţiei
locative a soţului supravieţuitor până la ieşirea din indiviziune.
De asemenea, în enumerarea art. 974 NCC, cu privire la alte drepturi speciale de moştenire
ale soţului supravieţuitor, nu se mai recunoaşte un drept special asupra darurilor de nuntă, drept care
este în prezent recunoscut de art. 5 din Legea 319/1944, alături de dreptul special asupra mobilelor şi
obiectele de uz casnic afectate folosinţei comune a soţilor. S-a considerat că reglementarea unui drept
special asupra darurilor de nuntă nu îşi mai găseşte utilitatea de vreme ce aplicabilitatea practică a
unei astfel de prevederi legale a fost extrem de redusă.

Art. 974
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor
Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota
stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune
a soţilor.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
39

Liberalităţile
(Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu
Incapacităţi speciale
Sediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 2-a “Capacitatea în materie de
liberalităţi”, Art. 990

Art. 990
Incapacităţile speciale
(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în
care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care
este cauză a decesului.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii,
dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care
acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.
(4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în
anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.
(5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea
donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.

Alin. 1 al art. 990 NCC aduce un element de noutate faţă de prevederile art. 810 din C. civil
în vigoare la acest moment. Astfel, Noul Cod civil introduce o categorie suplimentară de persoane ce
nu pot primi liberalităţi şi anume “alte persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi
acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”. În cadrul
acestei categorii, Comisia de elaborare a NCC a avut în vedere identificarea acelor persoane care,
prin poziţia deţinută în raport cu medicul curant sau cu farmacistul care l-a tratat pe dispunător de
boala ce a fost cauză a morţii, pot influenţa voinţa dispunătorului, cum ar fi directorul spitalului,
proprietarul spitalului, asociatul sau administratorul stabilimentului unde s-a tratat dispunătorul
decedat etc.
În procesul de elaborare a incapacităţii speciale prevăzute la alin 1 al art. 990 NCC, nu s-a
avut în vedere şi personalul nespecializat, ce nu poate acorda, prin natura atribuţiilor, îngrijiri de
specialitate (de exemplu: portarul sau grădinarul spitalului sau al stabilimentului).
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 40


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Substituţia fideicomisară
Sediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 3-a “Substituţiile fideicomisare”, Art.
993-1000

În reglementarea în vigoare până la 1 octombrie 2011 substituţiile fideicomisare sunt lovite
de nulitate absolută, cele două (sau mai multe) liberalităţi succesive contravenind principiului liberei
circulaţii a bunurilor (art. 1310 C.civ.), prin limitarea dreptului instituitului de a dispune asupra
bunurilor primite cu obligaţia de a le transmite, la moartea sa, către substituit.
S-a considerat, până în prezent, că substituţiile fideicomisare aduc atingere caracterului strict
personal al testamentului şi, în plus, că se indisponibilizează bunuri ce, pe cale de consecinţă, nu mai
sunt puse corespunzător în valoare. În aceste condiţii este justificată sancţiunea severă a nulităţii
absolute, care afectează ambele liberalităţi.
Aceleaşi reglementări le-a cunoscut în trecut şi Codul civil francez, însă doctrina şi practica
franceză au căutat crearea unor figuri juridice adiacente pentru atenuarea acestei sancţiuni, cum ar fi
fideicomisul fără obligaţie, legatul rămăşiţei, dublul legat condiţional, dispoziţii ce nu erau afectate
de nulitate.
În timp, societatea franceză a simţit nevoia întoarcerii la anumite valori, cu observarea
situaţiilor în care s-au aplicat aceste substituţii, des întâlnite până la Revoluţia franceză de la 1789.
Astfel, în situaţia clasică a unei familii cu mai multe proprietăţi, acţiuni la societăţi
comerciale, obligaţiuni sau sume de bani, titularul acestui patrimoniu îşi punea problema asigurării
bunăstării familiei sale şi în ceea ce priveşte generaţiile viitoare. Pentru ca patrimoniul familiei să nu
fie afectat şi diminuat de urmaşii titularului, din cauze subiective (deprinderi nepotrivite) sau
obiective (afaceri păguboase implicând bunurile patrimoniului) proprietarul stabilea ca – de regulă -
cele mai importante bunuri să revină primului său urmaş băiat. Acesta devenea titularul
patrimoniului familiei cu obligaţia de a conserva bunurile familiei şi de a le transmite, la rândul său,
primului său copil, băiat, pentru două sau mai multe generaţii. În asemenea situaţii, posibilitatea celui
care primea bunurile de a dispune cu privire la acestea era foarte redusă.
Dreptul succesoral francez a cunoscut mai multe modificări începând cu anul 1971, ulterior în
2000 şi apoi numai după 6 ani (în 2006, cu intrare în vigoare în 2007) a fost din nou modificat
substanţial, întorcându-se la valorile tradiţionale, în mare parte, şi reglementarea substituţiei
fideicomisare, nu însă în forma sa clasică.
Explicând raţiunea existenţei unei astfel de instituţii, legiuitorul francez a urmărit
armonizarea relaţiilor de familie, având în vedere 3 situaţii sociale cu caracter general:
- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, nu neapărat celei imediat următoare;
- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a
doua căsătorie (exemplu: unei persoane îi decedează soţia şi din prima căsătorie are unul sau
mai mulţi copii; această persoană se recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe
copiii din prima căsătorie, dar nici pe soţul din cea de-a doua căsătorie; astfel, această
persoană poate lăsa bunuri celei de-a doua soţii, cu obligaţia – pentru aceasta - de a le
administra şi de a le transmite, la decesul său, copiilor din prima căsătorie);
- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui
echilibru în ceea ce priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor; astfel, bunurile sunt lăsate
de către dispunător unuia dintre copiii săi - bolnav - pentru a avea un trai cât mai confortabil,
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
41

dar cu sarcina ca acesta să conserve şi să administreze bunurile şi, la decesul acestuia,
bunurile să fie transmise copiilor celorlalţi fraţi.

Pe parcursul redactării prevederilor referitoare la substituţia fideicomisară din Noul Cod civil
au existat multe discuţii cu privire la avantajele şi dezavantajele diferitelor modele de reglementare.
S-a preferat preluarea modelului francez .

Este evident că reglementarea acestei noi instituţii răspunde unor necesităţi sociale de
conservare a bunăstării generaţiilor ce vor veni şi de protejare a patrimoniului în faţa unor planuri de
afaceri /a unei administrări ineficiente sau în faţa unor situaţii economice defavorabile (exemplu:
efervescenţa imobiliară înainte de criza economică). Dezavantajul acestei noi instituţii este acela că
bunurile ce fac obiectul substituţiei fideicomisare nu pot fi înstrăinate. Nu înseamnă însă că ele sunt
scoase din circuitul civil, dimpotrivă, bunurile rămân în circuitul civil, instituitul putând efectua acte
de administrare şi, în consecinţă, să încheie contracte de locaţiune, comodat etc.
Astfel, având în vedere modelul francez, Noul Cod civil creează o nouă filozofie,
reglementând instituţia substituţiei fideicomisare.

Art. 993
Noţiune
Dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau
bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat
de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.
ART. 994
Substituţia fideicomisară
(1) O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau
legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul
său, substituitului desemnat de dispunător.
(2) Instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
(3) Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport
cu instituitul şi cu substituitul.

Astfel, art. 993 prevede posibilitatea ca o persoană, numită dispunător, să lase unul sau mai
multe bunuri unei alte persoane, numite instituit, cu obligaţia de administrare a bunurilor şi, la data
decesului său, de a le transmite altei persoane, numite substituit, pe care tot dispunătorul o
desemnează.
Substituţia fideicomisară este supusă unor limitări şi condiţii:
- substituitul nu poate fi obligat ca, la rândul său, să administreze şi să transmită bunurile
primite; acest lucru ar constitui o limitare a dreptului său (art. 996 alin 3: Substituitul nu
poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor)
- trebuie respectat dreptul la rezerva succesorală, drept care aparţine substituitului; nu i se
poate anihila acest drept prin substituţia fideicomisară (art. 998: Dacă instituitul este
moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală.)
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 42


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- dispunătorul poate stabili obligaţia pentru instituit de a constitui garanţii sau de a încheia
contracte de asigurare a bunurilor transmise (art. 997: În vederea executării sarcinii,
dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte
de asigurare). Instituitului i se aplica în mod corespunzător dispoziţiile legale cu privire la
fiduciar.

Întrebări:

Art. 993 face vorbire despre liberalitatea ce nu produce efecte decât în cazul în care este
permisă de lege. La ce se referă această prevedere?
R: trebuie respectate prevederile consacrate în întreg capitolul privitor la substituţiile
fideicomisare. Din punct de vedere al tehnicii legislative, acest capitol ar fi trebuit să se numească
“Substituţiile”, pentru că nu este firesc ca un capitol să primească numele unuia dintre articolele
subsecvente (art. 994). Pe cale de consecinţă, la stabilirea legalităţii liberalităţii trebuie avute în
vedere şi constrângerile şi condiţiile prevăzute în articolele 996-998.

Contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate şi substituţia fideicomisară.
Noul Cod civil, în art.773, defineşte fiducia ca fiind ,,operaţiunea juridică prin care unul sau
mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi
patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente şi viitoare, către unul sau mai mulţi
fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari’’.
Prin această reglementare s-a urmărit evitarea utilizării acestei modalităţi juridice pentru a
face liberalităţi (donaţie sau legat), eludând normele liberalităţilor, acestea din urmă având o
reglementare mult mai riguroasă.
În cazul reglementării substituţiei fideicomisare s-a pus problema statutului instituitului,
avându-se în vedere că suntem în faţa unui caz atipic. Astfel, instituitul e restricţionat în dreptul de
proprietate în privinţa anumitor bunuri (o proprietate incompletă) însă nu poate fi doar un paznic al
bunurilor, întrucât nu i se răpeşte dreptul de a constitui garanţii sau de a încheia contracte de
asigurare (în anumite situaţii este chiar obligat să încheie astfel de contracte pentru că bunurile
trebuie îngrijite, reparate, protejate contra cutremurelor, inundaţiilor etc.), aşa încât statutul acestuia a
fost asimilat cu cel al unui fiduciar (art. 994 alin. 2).
Fiducia este totuşi o instituţie mai complexă, beneficiarul fiduciei putând fi chiar cel care a
constituit fiducia, constituitorul.

Bunul ce formează obiectul substituţiei fideicomisare e insesizabil? Poate fi urmărit de
creditorii instituitului?
R: Nu poate fi urmărit. Prin reglementarea instituţiei substituţiei fideicomisare nu se doreşte
doar conservarea bunului, acesta poate fi folosit, închiriat, pot fi culese fructele, dar în mod categoric
nu poate fi înstrăinat.
Liberalităţile reziduale
Sediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 4-a “Liberalităţile reziduale”, Art.
1001-1005
Urmând modelul francez a fost adoptată şi instituţia liberalităţilor reziduale.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
43

În cazul liberalităţii reziduale, instituitul poate dispune după cum doreşte de bunurile sale, cu
titlu oneros, dispunătorul stipulând ca substituitul să beneficieze doar de bunurile care rămân la data
decesului instituitului din donaţiile sau legatele făcute de către dispunător.

Art. 1001
Noţiune
Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului
instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Art. 1002
Dreptul de dispoziţie al instituitului
Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină
bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora.

Per a contrario, în art. 1003, se prevede interdicţia, pentru instituit, de a dispune cu titlu
gratuit asupra bunurilor ce constituie obiectul liberalităţii reziduale. Instituitul este supus deci unor
constrângeri: acesta nu poate dispune prin testament în favoarea unor terţe persoane (alin. 1) sau,
dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres, instituitul nu poate dispune nici prin donaţie de aceste
bunuri (alin. 2).
Art. 1003
Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit
(1) Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi
reziduale.
(2) Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea,
atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a
dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul
donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.

Astfel, în cazul liberalităţii reziduale, instituitul nu dă socoteală nici substituitului şi nici
dispunătorului, asupra modului cum dispune, cu titlu oneros, asupra bunurilor primite.
Art. 1004
Independenţa patrimonială a instituitului
Instituitul nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia.

Dispoziţiile prevăzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 şi 1.000 pentru substituţia
fideicomisară sunt aplicabile şi liberalităţilor reziduale (art. 1005).
Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor
Sediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 5-a “Revizuirea condiţiilor şi
sarcinilor”, Art. 1006-1008

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 44


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Exemplu:
În anul 1941, profesorul Constantin STOICESCU a făcut un testament prin care, printre
altele, a lăsat în favoarea Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti 3/8 din averea sa. Acest legat
cu titlu universal a fost un legat cu sarcină. Sarcina constă în acordarea de ajutoare studenţilor
merituoşi şi lipsiţi de mijloace, premii pentru studenţii ce prezintă cele mai valoroase lucrări în
cadrul conferinţelor ştiinţifice organizate de Facultatea de Drept şi o bursa de merit pentru cel mai
bun elev de la Liceul Matei Basarab. Aceste ajutoare şi burse se acordă din veniturile realizate în
urma valorificării bunurilor moştenite.
Bunul moştenit era o moşie de 203 ha, arendată. Facultatea de Drept, împreună cu ceilalţi
moştenitori persoane fizice, avea sarcina de a arenda în continuare moşia, veniturile realizate astfel
urmând să fie utilizate în scopul acordării acestor ajutoare şi burse.
În anul 1946 a avut loc reforma agrară, naţionalizându-se şi această moşie.
Începând cu anul 1999 s-au recuperat circa un 10% din bunurile moştenite.
Terenurile nu au mai putut fi arendate, astfel încât moştenitorii s-au înţeles asupra sarcinilor
ce au fost stabilite iniţial în legatul cu titlu universal. Bunurile au fost valorificate potrivit preţului
pieţei şi cu banii obţinuţi s-au constituit depozite bancare, urmând ca dobânzile (fructele) să fie
valorificate conform sarcinii legatului, respectiv acordarea de burse studenţilor ce îndeplinesc
anumite condiţii.
Se poate observa astfel că există cazuri în care condiţiile de stabilire a sarcinilor pe care le-a
avut în vedere dispunătorul la momentul întocmirii testamentului să se schimbe. În măsura în care se
poate realiza o înţelegere între gratificat şi cei interesaţi să revoce liberalitatea, se pot găsi soluţii
pentru îndeplinirea sarcinii. În ipoteza în care există disensiuni între beneficiarul liberalităţii şi cei
interesaţi în a revoca liberalitatea pentru neîndeplinirea sarcinii, se poate ajunge la revocarea
donaţiei.
Pentru a evita această ultimă situaţie, Noul Cod civil a preluat, din sistemul francez, instituţia
revizuirii sarcinilor şi condiţiilor, la articolul 1006:
Art. 1006
Domeniul de aplicare
Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării
liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor
sau a condiţiilor.

Sunt multe situaţii în care îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor devine dificilă sau
chiar imposibil de îndeplinit/executat ori excesiv de oneroasă.
Exemple: o persoană a făcut un testament în favoarea bisericii cu sarcina ca imobilul transmis
să aibă destinaţia de casă parohială sau să fie folosit ca şcoală. Se poate întâmpla ca ulterior
localităţile respective să fie depopulate sau ca parohia să fie mutată. În aceste cazuri nu are sens
interpretarea mecanică a sarcinilor şi condiţiilor şi păstrarea destinaţiei iniţiale a imobilului, avându-
se în vedere că nu mai pot fi folosite în scopul pentru care au fost stipulate sarcinile sau condiţiile.
Ele trebuie astfel adaptate. Sunt, de asemenea, situaţii în care se impun modificări cantităţive ale
sarcinilor; un exemplu în acest sens îl constituie o situaţie din Franţa în care s-a solicitat revizuirea
sarcinii de a acorda 5 burse studenţilor merituoşi. Din cauza devalorizării monetare, la un moment
dat sumele deveniseră mult prea mici. Sarcina a fost revizuită în sensul de a se acorda o singură
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
45

bursă, în cuantum mai mare, pentru a-şi produce rolul economic şi social avut în vedere de către
testator.
Donaţia
Sediul materiei: Capitolul II “Donaţia”, Secţiunile 1-4, Art. 1011-1033

În materia donaţiei se observă menţinerea, prin reglementarea art. 1011 alin. 1, a caracterului solemn
pentru donaţia propriu-zisă – sub sancţiunea nulităţii absolute.
Art. 1011 alin. 2 tranşează problema donaţiilor indirecte sau deghizate şi a darurilor manuale.
Donaţiile deghizate nu au caracter solemn, fiind suficient să se respecte forma prevăzută de lege
pentru actul public. De asemenea, donaţiile indirecte nu sunt donaţii veritabile, trebuind să fie
respectată forma actului prin care s-a făcut donaţia.
Un alt element de noutate este adus de alin. 3 al art. 1011 care reglementează în mod expres
necesitatea estimării obiectului donaţiei, care trebuie identificat, prin enumerare şi evaluare, sub
sancţiunea nulităţii absolute. Sunt autori care susţin chiar şi în cadrul reglementării actuale
sancţiunea nulităţii absolute a contractului de donaţie în lipsa statului estimativ. Dacă în corpul
contractului de donaţie nu se precizează exact bunurile donate, acest lucru trebuie făcut printr-un act
separat.
Noţiunea de obiect al darului manual a fost reglementată de Noul Cod civil ca fiind bunurile mobile
corporale cu valoare de până la 25 mii lei (art. 1011 alin. 4). Această valoare poate fi indexată
periodic prin hotărâre a Guvernului.

Art. 1011
Forma donaţiei
(1) Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2) Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.
(3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate intr-un înscris,
chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.
(4) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual,
cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al
părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului.

Un alt aspect de noutate în materia reglementării donaţiilor îl reprezintă modificarea
termenului de „reîntoarcere convenţională” a bunului către donator după decesul donatarului. Astfel,
art. 1016 consacră noua terminologie de „întoarcere convenţională” ce înlocuieşte expresia de
reîntoarcere convenţională.
Promisiunea de donaţie
Sediul materiei: Capitolul II “Donaţia”, Secţiunea 1 “Încheierea contractului”, art. 1014; Secţiunea a
4-a “Revocarea donaţiilor”, art. 1022

Este o instituţie nouă, reglementată de Noul Cod civil la art. 1014 şi 1022.
Art. 1014
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 46


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Promisiunea de donaţie
(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.
(2) În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului
decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele
pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii.
ART. 1022
Revocarea promisiunii de donaţie
(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre
cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023.
(2) De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale,
situaţia materială a promitentului s-a deteriorat intr-o asemenea măsură încât executarea
promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

Promisiunea de donaţie trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Această instituţie nou creată are o fizionomie diferită faţă de alte promisiuni de a contracta, în acest
caz fiind vorba de un antecontract care precede un contract cu titlu gratuit.
Pe cale de consecinţă, dacă promitentul nu îşi aduce la îndeplinire promisiunea, beneficiarul
are doar dreptul la solicitarea de daune-interese pentru cheltuielile ocazionate şi avantajele pentru
terţi acordate în lumina promisiunii (ex: taxele notariale, onorariile avocaţilor, avansul plătit pentru
încheierea unui contract de vânzare şi pe care promitentul-cumpărător îl pierde ca urmare a
neîncheierii contractului pentru că promitentul-cumpărător nu primeşte de la promitentul-donator
restul de preţ).
Art. 1022 consacră revocarea promisiunii de donaţie, aceasta revocându-se de drept în caz de
ingratitudine (art. 1022 alin. 1) şi în cazul în care promitentul a devenit insolvabil sau situaţia sa
materială s-a deteriorat intr-o asemenea măsură în care executarea promisiunii a devenit excesiv de
oneroasă.
Revocarea donaţiilor
Sediul materiei: Capitolul II “Donaţia”,Secţiunea a 3-a “Revocarea donaţiilor”, Art. 1020-1029

Noul Cod civil aduce modificări în materia revocării pentru ingratitudine, cu privire la
cauzele acesteia: se consacră astfel revocarea donaţiei pentru atentarea la viaţa donatorului sau a unei
alte persoane apropiate lui (art. 1023 lit. a).
Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine se prescrie în termen de 1 an (art. 1024
alin. 1). Termenul de prescripţie de un an curge de la data când donatorul a aflat de fapta de
ingratitudine a donatarului. Şi moştenitorii donatorului pot introduce acţiunea în revocare în termen
de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza ingratitudinii
(art. 1024 alin. 3).

Un alt element de noutate este introdus în art. 1024 alin. 2 care prevede că acţiunea în
revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Totuşi, dacă donatarul
moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
47


Art. 1023
Cazuri
Donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la
momentul donaţiei.
Art. 1024
Cererea de revocare
(1) Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine.
(2) Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă
donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.
(3) Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului, cu excepţia cazului în
care donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar. De
asemenea, moştenitorii pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii
donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.
(4) Acţiunea pornită de donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.

În ceea ce priveşte reglementarea efectelor generale ale revocării donaţiilor (art. 1025), se
consacră principiul restituirii în natură a bunului donat sau, în măsura în care bunul nu mai poate fi
restituit în natură, donatarul va fi obligat să plătească valoarea bunului la momentul soluţionării
cauzei (art. 1025 alin. 1). Astfel, din momentul săvârşirii faptei de ingratitudine, donatarul trebuie
considerat a fi de rea - credinţă. Cu toate acestea, acest principiu nu este în totalitate profitabil pentru
circuitul civil, donatarul urmând cel mai probabil a se dezinteresa de soarta bunului în cadrul
termenului de prescripţie de un an de la data săvârşirii faptei, aşa încât art. 1025 alin. 2 prevede că
până la momentul introducerii acţiunii în revocarea donaţiei donatarul va putea culege fructele
bunului.

Art. 1025
Efectele generale ale revocării
(1) În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este
posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.
(2) În urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe
care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei.
Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 48


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Sediul materiei: Capitolul II “Donaţia”, Secţiunea a 4-a “ Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea
căsătoriei şi donaţiile între soţi”, Art. 1030-1033

Noul Cod civil aduce elemente de noutate şi în materia donaţiei între soţi, art. 1031 statuând
principiul potrivit căruia orice donaţie între soţi poate fi revocată pe timpul căsătoriei. Pe cale de
consecinţă, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de divorţ, donaţia nu mai poate fi
revocată.
În prezent, se admite că donaţia poate fi revocată şi după desfacerea căsătoriei până la decesul
soţului donator. Se ridică astfel problema menţinerii unei stări de incertitudine cu privire la bunul
donat, soţul donatar rămânând proprietarul bunului pe care ar trebui să îl administreze în mod
corespunzător, chiar şi divorţat fiind.
Prin consacrarea legislativă a principiului revocării donaţiei numai în timpul căsătoriei se
tranşează această problemă, această reglementare profitând siguranţei circuitului civil.

Art. 1031
Revocabilitatea donaţiei între soţi
Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
Rezerva succesorală
Sediul materiei: Capitolul IV “Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor
excesive”, Secţiunea 1 “Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă”, Art. 1086-1090

Noul Cod civil aduce un important element de noutate prin reglementarea instituţiei rezervei
succesorale după un model clar - sistemul german. Astfel, art. 1088 consacră principiul potrivit
căruia rezerva succesorală este de jumătate din cota succesorală.

Art. 1088
Întinderea rezervei succesorale
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în
absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.

Se observă menţinerea aceloraşi categorii de moştenitori rezervatari.
Art. 1087
Moştenitorii rezervatari
Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
49

De asemenea, se păstrează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor (art. 1090,
alin 1), dar această cotitate trebuie să respecte aceleaşi limite statuate şi în prezent de art. 939 C.civ.,
şi anume:
- limita fixă de ¼ din moştenire;
- limita variabilă reprezentând cota descendentului care a primit cel mai puţin (de cele mai
multe ori, partea descendentului care a primit cel mai puţin reprezintă rezerva succesorală a
acestuia).
Astfel, trebuie văzut de la caz la caz cât anume din cotitatea disponibilă ordinară poate reveni
soţului supravieţuitor, legatar universal, cu respectarea celor două limite.
Art. 1090
Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor
(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu
alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea
descendentului care a primit cel mai puţin.
(2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită
potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul menţionat la
alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor.

În privinţa calculului concret, se va proceda astfel:
a) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un descendent dintr-o căsătorie
anterioară a defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de
1/8, rezerva copilului este de 3/8, iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă
specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 (se va raporta la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea
să nu depăşească 1/4 din moştenire). Diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială
este de 1/4 şi va reveni descendentului. Rezultă că, în final, soţul supravieţuitor va primi 3/8 din
moştenire, iar descendentul va primi 5/8 din moştenire.
b) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu doi descendenţi ai defunctului,
dintre care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul supravieţuitor a
fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor doi copii este de 3/8 (cate
3/16 fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor va fi de 1/4 (se va raporta tot la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu
depăşească 1/4 din moştenire). Diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială este de
1/4 şi va reveni, în cote egale, celor doi descendenţi. Rezultă că, în final, soţul supravieţuitor va primi
3/8 din moştenire, iar descendenţii vor primi fiecare câte 5/16 din moştenire.
c) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu trei descendenţi ai defunctului,
dintre care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul supravieţuitor a
fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor trei copii este de 3/8 (câte 1/8
fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor se va calcula după următoarea formulă:
S= 1/8+(1/2-1/8): 4=7/32.
Practic, ca legatar, soţul supravieţuitor va primi 1/8 (adică atât cât este rezerva
descendentului), la care se adaugă ceea ce rămâne din cotitatea disponibilă ordinară de ½ după ce se
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 50


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
scade aceasta parte care se cuvine soţului supravieţuitor pentru ca acesta din urmă să primească ceea
ce deja a primit descendentul (adică rezerva de 1/8), iar aceasta diferenţă se împarte la 4 (3
descendenţi şi soţul supravieţuitor). Aşadar, soţul supravieţuitor va primi 7/32 ca legatar, la fel ca şi
descendenţii, care vor primi fiecare câte 7/32. Rezultă ca, în final, soţul supravieţuitor va primi 11/32
din moştenire (rezerva de 1/8 la care se adaugă cotitatea disponibilă specială de 7/32), iar
descendenţii vor primi fiecare câte 7/32 din moştenire.
În continuare se va aplica aceeaşi formulă, respectiv cotitatea disponibilă specială = partea
descendentului care a primit mai puţin (parte care, de regulă coincide cu rezerva descendentului) +
(cotitatea disponibilă ordinară de 1/2 - partea descendentului care a primit mai puţin) : la numărul
total al descendenţilor la care se adaugă o unitate (soţul supravieţuitor). În acest mod se creează
condiţiile ca soţul supravieţuitor să nu primească în calitate de beneficiar al liberalităţii mai mult
decât descendentul dintr-o căsătorie anterioară.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor gratificat vine în concurs cu patru descendenţi, dintre
care cel puţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, cotitatea disponibilă specială a
S= 3/32 +(1/2 – 3/32) : 5 = 7/40. În final, S va primi 12/40 (1/8 + 7/40), adică 3/10, iar descendenţii
vor primi câte 7/40 fiecare.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
51

Bunurile
(Prof. univ. dr. Gabriel Boroi)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel Boroi
Acţiunea în revendicare
- beneficiază, pentru prima dată, de o reglementare expresă, respectiv art. 563 NCC:
(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă
persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin
lege se dispune altfel.
(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin
recunoscut.
(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusă
împotriva posesorului este opozabilă şi celui care deţine bunul pentru posesor, putând fi executată
direct împotriva acestuia. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare
împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nu este opozabilă posesorului, dacă acesta nu a
fost introdus în cauză.

Potrivit alineatului 1, soluţia legislativă este în sensul că acţiunea în revendicare poate fi
exercitată nu numai împotriva posesorului, ci şi împotriva detentorului, problemă deja
cristalizată în practica judiciară (în special în ipoteza în care, iniţial, între proprietarul - reclamant şi
pârât au existat raporturi contractuale, iar ulterior acestea au încetat, astfel încât persoana care deţine
bunul dobândeşte calitatea de detentor) – “ Acţiunea în revendicare urmăreşte bunul, iar nu
persoana care îl deţine”.

Alineatul 2 consacră regula caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare, atât
mobiliare cât şi imobiliare.

Alineatul 3 reprezintă o dispoziţie de recunoaştere a protecţiei juridice a dreptului de
proprietate dobândit în mod legal şi nu reprezintă o consacrare a principiului Error communis facit
jus.
Acest principiu este reglementat de art. 17 alineat 2 din Titlul preliminar al Noului Cod Civil,
care consacră excepţia de la regula potrivit căreia nimeni nu poate constitui sau transmite mai multe
drepturi decât are el însuşi, şi anume: “când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va
produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care
desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
Se observă că sfera de aplicabilitate a alineatului 2 este foarte restrânsă, fiind avută în vedere
numai persoana aflată în eroare.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 52


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Alineatul 4 reprezintă un element de reformă şi consacră caracterul opozabil, al hotărârii
judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva posesorului şi în ceea ce
priveşte alte persoane care deţin bunul.
În situaţia terţilor dobânditori, textul de lege este indubitabil aplicabil în ceea ce priveşte pe
dobânditorul ulterior obţinerii titlului executoriu (subdobânditorul).
Ce soluţie s-ar putea adopta însă în ipoteza în care terţul dobândeşte bunul anterior obţinerii
titlului executoriu ?
Exemplu pus în discuţie de prof. Gabriel Boroi:
Pârâtul posesor înstrăinează bunul unui terţ, fără a se proceda la predarea bunului,
reclamantul-adevărat proprietar nu a cunoscut această împrejurare, iar, în cadrul procesului nu s-a
apelat la instituţia arătării titularului dreptului (art. 64 cod procedură civilă); dacă s-ar fi recurs la
aplicarea art. 64 cod procedură civilă, efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti era condiţionat de
efectele procesuale prevăzute de lege în cazul aplicării instituţiei arătării titularului dreptului.

Opinia 1: litigiul trebuia notat în cartea funciară, pentru efectul de opozabilitate a acestei
înscrieri;
Opinia 2: reclamantul este obligat să indice persoanele care au calitate procesuală pasivă,
astfel că ar trebui chemat în judecată dobânditorul ulterior, iar nu înstrăinătorul bunului;
Opinia 3: pretinsul proprietar ( reclamantul) este protejat împotriva oricărei persoane şi ar
putea invoca titlul executoriu – hotărâre opozabilă şi executorie - şi împotriva dobânditorului
ulterior;
Opinia 4: proiectul codului de procedură civilă reglementează în materia supusă discuţiei
numai ipoteza înstrăinării în timpul procesului, astfel că, interpretând per a contrario, rezultă că nu
se poate recunoaşte caracterul opozabil al hotărârii judecătoreşti pentru dobânditorii anteriori;
Opinia 5: se poate vorbi de o lipsă de interes a discuţiei, întrucât înstrăinarea imobilelor
presupune încheierea actului juridic în formă ad validitatem, iar procedura notarială se încheie
întotdeauna cu trimiterea actelor în vederea înscrierii în cartea funciară.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Este evident că, în continuare, opozabilitatea hotărârii
judecătoreşti în materia acţiunilor reale imobiliare trebuie să fie analizată în contextul notării
litigiului în cartea funciară, întrucât art. 563 nu se poate aplica făcând abstracţie de prevederile Legii
7/1996.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a înstrăinătorului, trebuie avut în vedere că, potrivit art.
563 alineat 1 NCC, şi acesta poate fi chemat în judecată, deoarece, după înstrăinare, are calitatea de
detentor; desigur că are calitate procesuală pasivă şi dobânditorul, care exercită o posesie corpore
alieno, în acest caz al nepredării bunului.
Cu referire la dispoziţiile proiectului codului de procedură civilă, trebuie avut în vedere că
acesta va fi o normă cu caracter general, iar codul civil va avea caracterul de lege specială, astfel că
nu se poate spune că, în cazul unui conflict de norme, va prevala codul de procedură civilă.
Pentru rezolvarea aspectelor controversate, prof. Gabriel Boroi a propus analizarea
următoarelor ipoteze:
I. dobânditorul anterior procedase la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară la
data introducerii acţiunii în revendicare
În această situaţie, reclamantul putea şi trebuia să cunoască faptul că bunul a fost înstrăinat,
astfel că nu se poate face aplicarea alineatului 4 al art. 563 NCC;

II. dobânditorul anterior nu procedase la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară
la data introducerii acţiunii în revendicare
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
53

1. dacă reclamantul a notat litigiul în cartea funciară, din acel
moment acţiunea în revendicare devine opozabilă terţilor, care ar fi putut
interveni în proces, astfel că există suficiente premise pentru aplicarea
alineatului 4;
2. dacă reclamantul nu a notat litigiul în cartea funciară, nu se
poate aplica alineatul 4, pentru că nu se poate prevala de caracterul opozabil al
demersului său, nefiind îndeplinite cerinţele Legii 7/1996.


Art. 565 - În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se
face cu extrasul de carte funciară.
Textul instituie o restricţie în materie de probaţiune, însă, până la finalizarea lucrărilor de
carte funciară, trebuie permisă dovada dreptului de proprietate şi prin alte mijloace de probă.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare
- Art. 566
(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din
culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau
a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul
restituirii.
(2) Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea
fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe
care acesta le-a făcut.
(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor
necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.
(6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanţie îndestulătoare.
(7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când
intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt
bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi
semnificative a valorii lor.
(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-
şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
(9) Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile nu se
concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din
materia accesiunii imobiliare artificiale.
Soluţia legislativă preia soluţia jurisprudenţială mai veche, potrivit căreia admiterea acţiunii
în revendicare genera obligarea pârâtului la restituirea bunului sau a contravalorii acestuia.
În plan practic, reglementarea reprezintă un progres şi se înscrie în spiritul jurisprudenţei
CEDO, care permite instituirea obligaţiei alternative de restituire a unui bun sau plata contravalorii;
se evită astfel al doilea proces în cazul în care se constată ca nu mai există bunul. În continuare
trebuie să prevaleze restituirea bunului, însă prevederea alternativei conduce la pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care opreşte un al doilea proces.
Este necesară lămurirea împrejurării dacă, pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor,
trebuie ca reclamantul să transforme acţiunea în revendicare în acţiune personală.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 54


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Opinia 1: Nu este necesară o asemenea transformare, obligarea pârâtului la despăgubiri fiind
consecinţa directă a admiterii acţiunii în revendicare, în lumina art. 566 NCC; în caz contrar,
dispoziţia legală ar rămâne fără efect;
Opinia 2: Nu este nevoie de transformarea acţiunii în revendicare, pentru că Noul Cod Civil
reglementează expres efectele admiterii acţiunii;
Opinia 3: Instanţa este ţinută de cadrul procesual, potrivit principiului disponibilităţii, iar în
ipoteza în care reclamantul nu solicită decât restituirea bunului, procesul este foarte dificil de
administrat; în special cu privire la evaluarea bunului, se pune problema stabilirii părţii obligate la
plata onorariului expertizei de evaluare)
Opinia prof. Gabriel Boroi: Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, instanţa poate decide
direct obligarea pârâtului la plata despăgubirilor; acordarea despăgubirilor reprezintă un efect legal,
în temeiul art. 566 alineat 1 NCC. Or, noile norme trebuie să producă efecte noi; cu alte cuvinte, în
lumina regulilor generale de interpretare, art. 566 alineat 1 trebuie interpretat în sensul în care acesta
are un efect juridic, iar nu în sensul în care nu produce niciunul.
Cât despre dificultăţile eventuale în cadrul unui proces, trebuie menţionat că soluţia nu poate
fi stabilită în funcţie de atitudinea procesuală a părţilor (în situaţia în care reclamantul solicită
exclusiv predarea bunului, sau în care pârâtul solicită obligarea sa la despăgubiri, dorind să păstreze
bunul).
De asemenea, nu este întotdeauna necesară administrarea probei cu expertiză pentru
evaluarea bunului: valoarea bunului, indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, în
măsura în care nu este contestată, va reprezenta contravaloarea bunului, ceea ce face inutil a
administra proba cu expertiză. Reclamantul nu va putea invoca împrejurarea că a declarat o valoare
mai mică a bunului pentru a achita o taxă judiciară de timbru redusă.

Ipotezele alineatului 1:
I. pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor dacă bunul a pierit din culpa sa
După cum se observă, legea nu reglementează situaţia în care bunul a pierit din culpa unui
terţ.
În ipoteza în care pârâtul a încasat despăgubiri (de exemplu de la o societate de asigurări),
acesta trebuie să le restituie, pentru că acestea constituie o plată nedatorată.
Cu referire la terţul culpabil, reclamantul din acţiunea în revendicare are interes să îl cheme în
judecată, pentru rezolvarea integrală a litigiului
Mijlocul procesual eficient este acela al formulării, de către reclamant, a unei cereri de
chemare în garanţie a terţului culpabil, pentru ca, în ipoteza în care se va respinge acţiunea în
revendicare, să se dea curs dreptului de regres împotriva terţului.
În situaţia în care bunul piere ulterior admiterii acţiunii în revendicare, soluţia legislativă este
aceeaşi cu soluţia actuală, în sensul că reclamantul trebuie să obţină un nou titlu executoriu, fie prin
utilizarea căii de atac extraordinare a revizuirii, fie prin aplicarea dispoziţiilor art. 574 cod procedură
civilă, care permit instanţei de executare să stabilească suma cu titlu de echivalent al valorii lucrului,
în cazul imposibilităţii de predare a acestuia.

II. pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor dacă bunul a fost înstrăinat
Această ipoteză trebuie analizată în corelaţie cu art. 563 alineat 4 NCC, aspect care a fost deja
pus în discuţie.

La alineatul 1, ultima teză, se precizează că despăgubirile trebuie calculate în raport cu
“momentul restituirii”, care este momentul executării.
Alineatul 6 instituie în mod expres dreptul de retenţie al pârâtului asupra produselor până la
restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
55

Pentru valorificarea dreptului de retenţie, din punct de vedere procesual, este necesar ca
pârâtul să formuleze cerere reconvenţională.
Alineatul 9 este important întrucât introduce o noţiune juridică nouă, aceea a lucrărilor noi.
Trebuie semnalat un aspect de jurisprudenţă neunitară, referitor la distincţia dintre acţiunea în
revendicare şi acţiunea în evacuare, cu atât mai mult cu cât noua reglementare a lărgit sfera efectelor
admiterii acţiunii în revendicare.
Problema nu apare atunci când este vorba de acţiunea în evacuare întemeiată pe un raport
locativ, ci numai în privinţa acţiunii în evacuare lato sensu.
Opinia 1: acţiunea în evacuare ar trebui limitată exclusiv la situaţia în care există un raport
locativ;
Opinia 2: acţiunea în evacuare trebuie permisă şi în situaţia persoanelor tolerate, obligarea
reclamantului de a recurge numai la acţiunea în revendicare pentru apărarea dreptului său de
proprietate constituind o sarcină excesivă;
Opinia 3: trebuie păstrată distincţia care se face în prezent, în sensul că acţiunea în
revendicare va fi utilizată atunci când pârâtul contestă titlul reclamantului, iar în caz contrar,
reclamantul poate să se prevaleze de acţiunea în evacuare, care reprezintă o procedură mai rapidă şi
mai simplă;
Opinia 4: acţiunea în revendicare este necesară numai atunci când posesia pârâtului este
apărată juridic, iar în situaţia în care posesia nu îndeplineşte condiţiile legii, este suficient a se
recurge la acţiunea în evacuare.
Opinia prof. Gabriel Boroi: Este inexactă calificarea acţiunii în funcţie de atitudinea
procesuală a pârâtului (după cum acesta contestă sau nu titlul reclamantului-proprietar) sau după cum
şi pârâtul se prevalează de un titlu.
Sfera acţiunii în evacuare ar trebui restrânsă, în lumina noii reglementări, însă nu poate fi
limitată la situaţia în care există un raport locativ, ci trebuie avută în vedere şi situaţia în care o
persoană ocupă în mod samavolnic imobilul.
Acţiunea în revendicare mobiliară
– art. 937 NCC
Alineatul 1: “persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ
de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din
momentul luării sale în posesie efectivă”.
Reglementează soluţia stabilită în practica judiciară, în sensul că persoana care se prevalează
de acest mod de dobândire a dreptului de proprietate trebuie să dovedească condiţiile bunei-credinţe
şi a existenţei unui act translativ de proprietate cu titlu oneros.
Alineatul 2: “ bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă,
dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.”
Este clarificată natura juridică a termenului de 3 ani, în sensul că acesta este un termen de
decădere.
Modalităţi juridice ale dreptului de proprietate
Proprietatea comună
- art. 631 şi următoarele
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 56


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Ca aspect general, dispare din terminologia juridică noţiunea de “indiviziune” şi derivatele
sale (cotă indiviză, coindivizari, indiviziune succesorală)
Se păstrează toate formele de proprietate comună.

Articolul 634, alineatul 2 prezintă deosebit interes în situaţia coachiziţiei.
Teza I instituie prezumţia egalităţii cotelor-părţi, până la proba contrară.
Teza a II-a introduce o restricţie, în sensul că, în situaţia în care bunul a fost dobândit prin act
juridic, proba contrară nu poate fi făcută decât prin înscris.
Această reglementare restrictivă este aplicabilă doar în cazul proprietăţii comune pe cote-
părţi, nu şi în cazul devălmăşiei.
Articolul 637, referitor la regimul fructelor, prevede că acestea se cuvin tuturor
coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept, fără a mai exista distincţia între fructele
civile, pe de o parte, şi fructele industriale sau naturale, pe de altă parte.
Articolul 638, alineatul 1 reglementează situaţia suportării cheltuielilor efectuate de un
singur coproprietar cu producerea fructelor, în sensul că regresul împotriva celorlalţi coproprietari
este divizibil, în proporţie cu cotele lor părţi, iar nu solidar.
Articolul 638, alineatul 2: “Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun
însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori
înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are
dreptul la despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la
acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun”.
Este rezolvată astfel o problemă controversată în practica judiciară, în sensul că despăgubirea
pentru fructele naturale sau industriale se realizează pe calea unei acţiuni patrimoniale prescriptibile,
fără a mai putea fi asociată cu caracterul imprescriptibil al partajului, aşa cum se susţinea în unele
opinii, în reglementarea actuală.
Alineatul 3, referitor la fructele civile, nu aduce elemente de noutate.
O soluţie constantă în practica judiciară primeşte consacrare legislativă prin art. 639 teza a
II-a NCC, şi anume partajul judiciar al folosinţei.
Modificări semnificative trebuie semnalate în ceea ce priveşte “regula unanimităţii” care, în
prezent, guvernează problema actelor încheiate de coproprietari:
1. pentru actele de conservare, articolul 640 NCC păstrează soluţia actuală, în sensul că
acestea, având întotdeauna caracter util, pot fi făcute de oricare dintre coproprietari;
2. pentru actele de administrare, articolul 641 alineatul 1 NCC instituie regula majorităţii
cotelor-părţi (iar nu a coproprietarilor); sunt menţionate ca fiind acte de administrare, cu titlu
exemplificativ, încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri
imobiliare.
În reglementarea actuală, dacă nu este respectată regula unanimităţii la încheierea actelor de
administrare, se admite că actul poate fi păstrat, dacă se dovedeşte caracterul util al acestuia, în
temeiul gestiunii intereselor altei persoane.
În condiţiile noii reglementări se mai poate menţine o soluţie similară ( de exemplu în cazul
în care un spaţiu comun este închiriat de unii dintre coproprietari)?
Opinia 1: Tăcerea celorlalţi coproprietari poate valora ratificare şi ar trebui dovedită condiţia
interesului pentru desfiinţarea actului al coproprietarilor care nu şi-au exprimat acordul;
Opinia 2: Dacă actul este profitabil, ar putea fi menţinut, mai ales că regula majorităţii
semnifică intenţia legiuitorului de a proteja interesele coproprietarilor care urmăresc încheierea unor
acte de administrare, în condiţiile în care alţi coproprietari nu îşi exprimă acordul);
Opinia prof. Gabriel Boroi: Soluţia trebuie să aibă în vedere nu numai art. 641 alineat 1, ci şi
art. 641 alineat 3 NCC, care prevede că, în situaţia încheierii actelor administrative indispensabile
menţinerii utilităţii sau valorii bunului, coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
57

să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se
opune în mod abuziv.
Prin urmare, pentru celelalte tipuri de acte de administrare, coproprietarul interesat nu are
obligaţia de a se adresa instanţei, urmând ca, după verificarea condiţiei majorităţii, să se păstreze
soluţia deja conturată în practică, în sensul că actul va fi menţinut dacă este util.
Extinderea soluţiei de la alineatul 3 şi în cazurile prevăzute de alineatul 1 al articolului 641
apare ca fiind o interpretare excesivă.
Alineatul 2 introduce o măsură de protecţie a coproprietarului care nu deţine majoritatea
cotelor-părţi, în sensul că, pentru actele de administrare care limitează în mod substanţial
posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun
acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi
coproprietari, este necesar acordul său.

3. pentru actele de dispoziţie, articolul 641 alineatul 4 NCC păstrează regula unanimităţii
din actuala reglementare; se prevede expres că este considerat act de dispoziţie orice act juridic cu
titlu gratuit ( liberalităţile, precum şi actele dezinteresate).

Articolul 642 alineatul 1 - Un element de noutate îl reprezintă sancţiunea care intervine în
cazul nerespectării regulilor mai sus enunţate şi anume inopozabilitatea actului faţă de coproprietarul
care nu a consimţit, în mod expres sau tacit (acest din urmă fapt trebuie să rezulte din împrejurări
neîndoielnice), la încheierea actului.
Soluţia este semnificativ diferită faţă de reglementarea actuală, care prevede nulitatea relativă
ca sancţiune în acest caz.

Articolul 642 alineatul 2 : “ Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de
partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în
urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor
coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea
actului.”
Nu mai interesează soarta partajului, motivaţia fiind aceea că, în Noul Cod Civil, partajul nu
mai are efect declarativ, ci efect constitutiv.

O dispoziţie nouă şi extrem de utilă pentru exercitarea acţiunilor în justiţie o reprezintă
articolul 643 NCC:
“(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în
orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
(2)Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor
coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi
coproprietari.
(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de
judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi
condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane. “

Potrivit alineatului 1 coproprietarul poate sta singur în justiţie, inclusiv în cazul acţiunii în
revendicare, concluzie care a fost, în mod evident, determinată de jurisprudenţa CEDO.
Foarte importante sunt şi alineatele următoare, care se referă la efectele hotărârii judecătoreşti
faţă de ceilalţi coproprietari şi la câteva aspecte procesuale.
Apar însă câteva probleme care trebuie aduse în discuţie: chemarea în judecată a altor
persoane (art. 57 din actualul cod de procedură civilă) formulată de pârât este supusă unui termen
(odată cu întâmpinarea sau, atunci când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 58


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
înfăţişare); în acest sens trebuie analizată situaţia în care pârâtul nu este în măsură să cunoască pe
ceilalţi coproprietari până la acest moment procesual.
De asemenea, în cazul introducerii succesive a mai multor acţiuni în revendicare de câte unul
dintre coproprietari, dat fiind caracterul inopozabil al hotărârii de respingere a acţiunii pentru ceilalţi
coproprietari, nu poate exista autoritatea de lucru judecat, iar pârâtul poate pierde oricare dintre
acţiunile în revendicare îndreptate împotriva sa.
Opinia 1: Ar trebui să se prevadă un alt termen pentru introducerea cererii de chemare în
judecată a altor persoane;
Opinia 2: Soluţia legislativă este surprinzătoare în cazul hotărârilor judecătoreşti succesive,
prin transpunerea în mod nenuanţat a hotărârii CEDO Lupaş c. România; dacă, de exemplu, există 5
coproprietari care exercită, pe rând, acţiunea în revendicare şi doar cea din urmă cerere este admisă,
coproprietarii se vor prevala faţă de terţi numai de hotărârea favorabilă, iar pârâtul (acelaşi în cele 5
procese) pierde, deşi a câştigat în primele 4 proceduri.
Opinia prof. Gabriel Boroi: Era oportun să nu se renunţe la regula unanimităţii în cazul
exercitării acţiunii în revendicare, admiţându-se derogări pentru imposibilitatea reală de respectare a
acestei reguli, determinate de circumstanţele concrete ale speţei.
De asemenea, era util a se păstra şi caracterul opozabil al hotărârii judecătoreşti, pentru ca
aceasta să aibă putere de lucru judecat.
Rămâne de văzut în ce măsură aceste dispoziţii se vor corela cu dispoziţiile noului Cod de
procedură civilă.
Trebuie remarcate dispoziţiile tranzitorii relative la aceste dispoziţii, prevăzute de art. 63 din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:
“Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică şi în cazurile în care hotărârea
judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art.
643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la
data intrării în vigoare a Codului civil.”
Coproprietatea forţată
- art. 646 şi următoarele
În linii mari se păstrează concepţia legislativă actuală.
Articolul 650, alineatul 1 reglementează atribuirea în folosinţă exclusivă a spaţiilor comune
şi foloseşte noţiunea de „lezare” a dreptului celorlalţi coproprietari, noţiune care este generală şi a
cărei sferă va reprezenta o chestiune de apreciere pentru instanţele judecătoreşti.
Alineatul 2 precizează că decizia de atribuie trebuie adoptată cu o majoritate de 2/3 din
numărul coproprietarilor şi al cotelor-părţi.
Articolul 652 se referă la stabilirea cotelor-părţi : „În lipsa unei stipulaţii contrare existente
în titlurile de proprietate, cotele-părţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui spaţiu
locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clădire.”
Se rezolvă o problemă practică, apărută în special în activitatea notariala, pentru situaţia
părţilor comune ale unor imobile vechi, care nu erau menţionate în titlul de proprietate (de exemplu
podul imobilului).
În noul cod civil, dacă nu există titlu, suprafaţa se va împărţi la numărul de coproprietari,
pentru determinarea cotelor-părţi urmând a se folosi regula instituită de art. 652.
Articolul 658 - încetarea destinaţiei de folosinţă comună, pentru clădirile cu mai multe etaje
sau apartamente, se poate hotărî motivat, cu o majoritate de 2/3 din numărul proprietarilor.
Textul se aplică numai în cazul spaţiilor care, prin natura lor, sunt susceptibile de a-şi pierde
destinaţia de folosinţă comună (podul); sunt spatii pentru care nu se poate înceta coproprietatea
(scara).
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
59

Devin aplicabile regulile prevăzute pentru coproprietatea obişnuită şi temporară, cu regimul
juridic aferent.
Actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea sau ipotecarea) se pot realiza dacă există o
majoritate de 2/3 din numărul coproprietarilor.
Opinia 1: trebuie remarcat că, în cazul atribuirii în folosinţă a spaţiilor comune, condiţiile de
vot sunt mai puternice, fiind necesară majoritatea de 2/3 din numărul coproprietarilor şi al cotelor -
părţi , iar în cazul încheierii actelor de dispoziţie privind spaţiile comune, care au consecinţe mai
importante asupra dreptului de coproprietate, decizia se ia numai cu majoritatea de 2/3 din numărul
proprietarilor.
Proprietatea în devălmăşie
- art. 667-668
Această formă de proprietate comună îşi poate avea temeiul nu numai în lege, ci şi într-un act
juridic, ceea ce rezolvă anumite probleme ivite în practica judiciară.
Astfel, în cadrul procedurii de partaj între concubini, nu se puteau aplica dispoziţiile privind
proprietatea în devălmăşie, ci regulile proprietăţii comune pe cote-părţi, pentru fiecare bun în parte,
fiind necesar, de fiecare dată, a se face dovada coachiziţiei.
Practica a evoluat în sensul instituirii prezumţiei că partenerii au înţeles să achiziţioneze în
coproprietate.
În Noul Cod Civil, concubinii pot conveni ca bunurile dobândite să fie supuse regimului
juridic al proprietăţii în devălmăşie.
Opinia 1: instituirea devălmăşiei prin act juridic permite fraudarea intereselor creditorilor,
pentru că nu cunoaşte cota exactă de contribuţie la dobândirea bunului.
Opinia prof. Gabriel Boroi : art. 668 alin. 2 NCC trimite la regimul comunităţii legale, ceea
ce înseamnă că toţi creditorii coproprietarilor devălmaşi prin act juridic pot pretinde să fie îndeplinite
condiţiile de opozabilitate ale acelui act juridic; textul este o dispoziţie de favoare între codevălmaşi,
iar nu faţă de terţi.
Partajul
- art. 669 şi următoarele
Articolul 680:
(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor
de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai
devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti.
(2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj
încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciară.

Partajul are efect constitutiv, iar nu declarativ, ca în reglementarea actuală.
Articolul 681 se referă la opozabilitatea actelor juridice încheiate de un coproprietar cu
privire la bunul comun, în sensul că rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit
bunul în urma partajului.
Trebuie să se verifice însă dacă, la momentul încheierii, actul îndeplinea condiţiile legale,
prin raportare la dispoziţiile privind coproprietatea.
Problemă pusă în discuţie - interpretarea articolului 673:
“Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel
mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 60


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii
interesate, va reveni asupra măsurii”- suspendarea pronunţării partajului nu se poate dispune din
oficiu, ci numai la cererea unuia dintre coproprietari.
Dispoziţia este nouă şi poate genera dificultăţi în aplicare, mai ales că există situaţii practice
faţă care se întrevede solicitarea părţilor de a se prevala de această soluţie.
Exemplu: În ipoteza partajului unui imobil cu destinaţie de locuinţă, coproprietarul căruia i se
atribuie bunul nu are posibilitatea de a plăti contravaloarea cotei-părţi a celorlalţi coproprietari sau
scoaterea la vânzare a bunului nu satisface nevoile patrimoniale ale părţilor.
Opinia 1: sintagma “suspendarea pronunţării” semnifică faptul că procesul se va desfăşura
până în etapa închiderii dezbaterilor şi înainte de pronunţarea hotărârii finale de partaj se va putea
dispune suspendarea;
Opinia 2: instituţia este echivocă şi era mai util a se dispune că se poate face aplicarea
termenului de graţie, la cererea părţii interesate;
Opinia 3: textul nu are în vedere că prejudiciul părţii nu poate fi apreciat mai înainte de
pronunţarea soluţiei asupra partajului;
Opinia 4: suspendarea pronunţării partajului nu se referă neapărat la momentul pronunţării
sentinţei, astfel că această soluţie poate fi dispusă şi în cursul procesului, fiind mai mult un caz de
suspendare a judecăţii;
Opinia 5: este un incident procedural care se soluţionează prin încheiere şi care trebuie
soluţionat până la închiderea dezbaterilor.
Problema nu a primit o rezolvare, participanţii constatând că formularea dispoziţiei este
inexactă.
Proprietatea periodică
- art. 687 şi următoarele
Reglementarea instituţiei a fost generată de o necesitate practică, în România existând litigii
privind acest tip de proprietate, născute ca urmare a unui program al Loteriei Române.
În litigiile deja născute, în lipsa unor dispoziţii exprese, s-a făcut aplicarea regulilor privind
proprietatea comună pe cote-părţi, afectată de un partaj de folosinţă, însă criteriul constituindu-l
unitatea de timp.
Este de reţinut art.691, referitor la obligarea proprietarilor la despăgubiri, pentru
nerespectarea obligaţiilor, precum şi la sancţiunea excluderii:
(1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.
(2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav exercitarea proprietăţii
periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului
vătămat.
(3) Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ
cumpără cota-parte a celui exclus.
(4) În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de
excludere, prin care se va stabili că sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi
atacată cu recurs pe cale separată.
(5) După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în absenţa înţelegerii
părţilor, se va stabili preţul vânzării silite pe bază de expertiză. După consemnarea preţului la
instituţia de credit stabilită de instanţă, se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de contract de
vânzare-cumpărare.
(6) După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în
cartea funciară, iar transmiţătorul va putea să ridice suma consemnată la instituţia de credit stabilită
de instanţă.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
61

Dezmembrămintele dreptului de proprietate
– Titlul III, articolul 693 şi următoarele
Dreptul de superficie
Este pentru prima oară reglementat.
Articolul 694 - spre deosebire de interpretarea actuală, potrivit căreia dreptul de superficie
durează cât timp dăinuie construcţia, durata dreptului de superficie în Noul Cod Civil este de maxim
99 ani, acesta putând fi reînnoit, fapt care presupune consimţământul proprietarului terenului.
Celelalte dispoziţii consacră soluţiile actuale.
De remarcat articolul 696:
“(1) Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
(2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.”
Dreptul de uzufruct
Articolul 705 trimite la dispoziţiile art. 696 alineatul 2 NCC, ceea ce înseamnă că acţiunea
confesorie poate fi exercitată nu numai împotriva nudului proprietar, ci şi împotriva unui terţ, iar
acţiunea negatorie poate fi exercitată nu numai de nudul proprietar ci şi de orice persoană interesata.
Cu excepţia acţiunii confesorie de superficie, acţiunile confesorii întemeiate pe celelalte
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt supuse prescripţiei, potrivit termenelor prevăzute
de lege.
Un element de noutate îl reprezintă reglementarea cesiunii dreptului de uzufruct, potrivit
articolului 714 NCC (Codul Civil în vigoare nu permite decât transmiterea
beneficiului/emolumentului uzufructului).
În viitor se poate înstrăina chiar dreptul de uzufruct, fără a fi necesar acordul nudului
proprietar (aceeaşi soluţie este adoptată şi în privinţa dreptului de uz şi abitaţie).
Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru obligaţiile născute
înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar.
După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru toate
obligaţiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod
corespunzător, dispoziţiile legale din materia fidejusiunii.
Se instituie astfel un caz de fidejusiune născută direct din efectul legii, fără a fi necesară
încheierea unei convenţii.
Dreptul de servitute
În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de servitute, dacă în reglementarea actuală, numai
servituţile continue şi aparente pot fi dobândite prin uzucapiunea de 30 ani, în Noul Cod Civil,
potrivit articolului 763, prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin
uzucapiunea extratabular pot fi dobândite numai servituţile pozitive.
Definiţia legală a servituţii pozitive este dată de art. 762 alineatul 2 NCC: “servituţile pozitive
sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de
proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.”
Trebuie remarcată o inadvertenţă în această reglementare şi anume referirea la servitutea de
trecere, în condiţiile în care în Noul Cod Civil, nu mai există această servitute, ci este reglementată
ca limită legală în exercitarea dreptului de proprietate, sub denumirea de „drept de trecere”.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
63

Teoria generală a contractului
(Prof. univ. dr. Gabriel Boroi)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel BOROI
Este de subliniat o soluţie legislativă fundamental diferită de cea actuală pentru interpretarea
contractelor nenumite, consacrată prin articolul 1168, şi anume aceea că se aplică dispoziţiile
prezentului capitol, care se completează cu regulile speciale prevăzute pentru contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.
Textul reprezintă o derogare de la principiul interzicerii aplicării legii speciale prin analogie
(art. 10 din Titlul preliminar).
Condiţii de valabilitate ale contractului
a). Capacitatea de a contracta - nu sunt modificări sub acest aspect;

b). Consimţământul

Articolul 1182:
(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane.
(3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va
dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Aşadar, în lipsa acordului părţilor, instanţa se va substitui intenţiei acestora cu privire la
elementele secundare ale contractului.
Articolul 1186 se referă la momentul şi locul încheierii contractului, aspect care prezintă un
interes deosebit pentru activitatea comercială.
Potrivit articolelor 1191, 1993, oferta de a contracta poate fi revocată doar dacă este fără
termen de acceptare. Când autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen, oferta este
irevocabilă.
Revocarea ofertei determină numai dreptul la despăgubiri, destinatarul ofertei neavând
posibilitatea de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc contractului.
Viciile de consimţământ

▪ eroarea
Articolul 1207 reglementează eroarea esenţială, ca viciu de consimţământ, care include
noţiunile de eroare obstacol şi eroare gravă din actuala reglementare, sancţiunea fiind aceea a
nulităţii relative.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 64


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Din interpretarea articolelor 1207 alineat 3 şi 1208 alineat 2 rezultă că şi eroarea de drept
poate constitui viciu de consimţământ, sub condiţia ca dispoziţia legală să nu fie previzibilă şi
accesibilă.
Aprecierea acestor criterii se face prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

Eroarea asumată (indiferentă) nu poate determina anularea actului juridic (articolul 1209).

Articolul 1213 introduce o instituţie nouă, adaptarea contractului:
(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de
partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a
înţeles această din urmă parte.
(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie,
în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără
întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.
(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la
alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea
prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.

▪ dolul
Se constată o îndepărtare de la concepţia din dreptul roman, preluată în reglementarea
actuală, deoarece articolul 1214 alineatul 2 prevede că partea al cărei consimţământ a fost viciat
prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

▪ leziunea
Există modificări semnificative cu privire la această instituţie juridică.
Articolul 1221 alineatul 1 reglementează primul caz de leziune, aplicabil persoanelor
majore, în privinţa tuturor actelor juridice: atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii.
Alineatul 2 indică un criteriu de apreciere a leziunii, respectiv natura şi scopul contractului.
Alineatul 3 reglementează al II-lea caz, aplicabil persoanelor minore, în privinţa actelor
pentru care nu este necesară capacitatea deplină de exerciţiu, cum sunt actele de administrare, actele
de dispoziţie fără încuviinţare prealabilă: atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor.
Articolul 1222 stabileşte sancţiunea care intervine în caz de leziune, în sensul că partea poate
cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţită.
Pentru primul caz de leziune (în privinţa persoanelor majore), acţiunea în anulare este
admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul
încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să
subziste până la data cererii de anulare.
Alineatul 3 dispune că, în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă
parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii. Dispoziţiile art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
65

În situaţia în care se exercită exclusiv acţiunea în anulare şi nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru anularea actului, iar cealaltă parte nu oferă adaptarea contractului, se pune întrebarea dacă
instanţa poate menţine contractul, reducând prestaţia, sau respinge cererea reclamantului.
Opinia 1: dacă partea solicită anularea contractului ( cea mai gravă sancţiune în materie),
principiul disponibilităţii nu trebuie să fie interpretat în sens restrictiv, astfel că nu trebuie respinsă
acţiunea de plano, ci are posibilitatea de a pronunţa soluţia mai puţin severă, aceea de reducere a
prestaţiei;
Opinia 2: în lipsa exprimării manifestării de voinţă a pârâtului, instanţa nu poate face
aplicarea dispoziţiilor privind adaptarea contractului;
Opinia prof. Gabriel Boroi: Din perspectiva principiului disponibilităţii procesului civil,
cererea ar trebui respinsă, pentru că instanţa nu poate schimba obiectul cererii de chemare în
judecată, care este anularea contractului (leziunea fiind cauza cererii de chemare în judecată).
Articolul 1223 alineat 2 instituie o excepţie, în materia leziunii, de la imprescriptibilitatea
dreptului de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepţie, arătând că anulabilitatea contractului nu
poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris.

c). obiectul
Sunt date câteva definiţii legale:
Articolul 1225: Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Articolul 1226: Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
O soluţie diametral opusă celei actuale oferă legiuitorul în privinţa bunurilor care aparţin
altuia, în sensul că bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le
procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării
obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.(articolul 1230)
În actuala reglementare, în opinia prof. Gabriel Boroi, sancţiunea nulităţii relative, în situaţia
în care obiectul convenţiei îl constituiau bunurile care aparţin altei peroane decât contractantul, este
inadecvată, deoarece problema nu vizează valabilitatea contractului, ci producerea efectelor acestuia.
Trebuie avut în vedere că, în cazul obligaţiei de a da, transmiterea dreptului nu se realizează
întotdeauna instantaneu, astfel că naşterea obligaţiei nu trebuie confundată cu executarea ei. În
considerarea acestor aspecte, neexecutarea obligaţiei de transmitere a proprietăţii asupra bunului
respectiv îndreptăţeşte pe cocontractant la solicitarea rezoluţiunii contractului.
Pe adevăratul proprietar nu îl afectează în niciun fel faptul că bunul care îi aparţine face
obiectul unui contract care nu îi este opozabil şi care nu îşi produce efectele.

d). Cauza
Noul Cod Civil redefineşte noţiunea, în sensul că, prin cauza actului juridic se înţelege ceea
ce , în reglementarea actuală, reprezintă scopul mediat (mobilul).
Articolul 1238 alineatul 1 precizează că sancţiunea care intervine pentru lipsa cauzei este
nulitatea relativă.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 1638 NCC (prestaţia primită sau executată în temeiul unei
cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii), se desprinde concluzia că nu se mai
poate face aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 66


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Forma contractului
– nu prezintă elemente de noutate
Un aspect care trebuie semnalat este dispoziţia prevăzută de articolul 1247 alineatul 3,
referitoare la obligaţia instanţei de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută.
Având în vedere noua reglementare, instanţa nu mai este ţinută de temeiul nulităţii arătat de
parte, ci instanţa va putea schimba acest temei sau va putea constat nulitatea absolută în situaţia în
cere s-ar invoca nulitatea relativă prin soluţionarea unei probleme de calificare, potrivit art.84 din
actualul cod de procedură civilă.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
67

Obligaţiile
(Conf. univ. dr. Flavius BAIAS)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Flavius BAIAS
Impactul NCC
- Codul civil nu va avea decât un impact imediat limitat, de exemplu în materia dreptului
familiei. În rest, magistraţii judecători se vor confrunta efectiv cu probleme ridicate pe
NCC peste câţiva ani. Din punctul de vedere al profesiilor, cadrele didactice şi notarii se
vor confrunta cu problemele ridicate de NCC încă de la 1 octombrie anul acesta.
- NCC este, în mare măsură, vechiul cod civil, în realitate majoritatea instituţiilor din NCC
fiind reglementări care sunt ancorate în mare parte în reglementarea continentală de
tradiţie romano-germanică, noutăţile nu sunt foarte spectaculoase şi numeroase.
- Mai ales în materia obligaţiilor se poate constata faptul că o serie dintre texte sunt
inspirate din codurile civile europene în vigoare (Codul civil elveţian, italian sau din
Quebec).
- În ceea ce priveşte încheierea contractelor, o serie de texte au fost preluate, respectiv
adaptate, din marile proiecte europene de unificare a materiei contractelor.
Încheierea contractelor
- este o temă importantă, de aici se naşte raportul juridic contractual, din felul în care se naşte
raportul juridic, din felul în care se întâlnesc manifestările de voinţă, oferta şi acceptarea ofertei,
depinde foarte mult construcţia ulterioară a raporturilor dintre părţi, depinzând mai departe de
încheierea contractului şi soluţionarea litigiului.
Încheierea contractelor este guvernată de principiul bunei-credinţe (Art. 1183, alin. 2 :
Partea care se angajează intr-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile
nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii. şi alin. 3 : Este contrară exigenţelor
bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a
încheia contractul.)
O noutate salutară în NCC o reprezintă reglementarea etapei negocierii. De lege lata nu era
reglementată aceasta etapă a negocierilor, era dezbătută doar în doctrină, iar în dreptul francez există
o bogată jurisprudenţă. Această etapă interesează pentru că acum se conturează mecanismul
încheierii contractului, acum se conturează cererea şi oferta, mecanismul întâlnirii acestora, şi pentru
că încă de acum pot să apară între părţi neînţelegeri care să ducă la acţiuni în justiţie.
Clasificare :
- precontractuale;
- postcontractuale.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 68


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
a) Precontractuale – este o noţiune clasică, guvernată de principii specifice raporturilor
contractuale:
- principiul libertăţii negocierilor dintre părţi ( Art. 1183, alin. 1 : Părţile au libertatea
iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru
eşecul acestora. );
- principiul bunei-credinţe cu specific pe negocieri (Art. 1183, alin. 2 : Partea care se
angajează intr-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu
pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.);
- exemple de cazuri de rea-credinţă : (Art. 1183, alin. 3 şi 4 : (3) Este contrară exigenţelor
bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără
intenţia de a încheia contractul. (4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile
contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru
stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări
asemănătoare. )
Din punctul de vedere al NCPC se va putea spune despre dovada relei-credinţe că este o
chestiune lăsată la aprecierea suverană a instanţei.
- Se poate ridica întrebarea : care este temeiul unei răspunderi, în cazul răspunderii pentru
prejudiciul cauzat uneia dintre părţi, în etapa negocierilor? Este vorba de o răspundere delictuală,
extracontractuală, sau de una contractuală? În practică s-a putut observa faptul că, în lipsa unui text,
părţile au simţit nevoia să reglementeze etapa negocierilor. Dacă în mod concret, în momentul
debutului negocierilor, părţile încheie un contract care reglementează desfăşurarea negocierilor,
încălcarea obligaţiilor asumate de către părţi atrage o răspundere contractuală, şi nu delictuală. Acest
contract va fi unul nenumit.
Dacă se vorbeşte despre răspunderea în timpul negocierilor, trebuie să se facă referiri la
obligaţia de confidenţialitate, reglementată de art. 1184 după norme similare din dreptul european al
contractelor: Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul
negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii
în culpă.
În situaţia în care o parte are acces la informaţii confidenţiale, devoalarea unor astfel de
informaţii poate să ducă la un prejudiciu şi apoi la angajarea răspunderii. Dacă este întemeiată pe art.
1184 este răspundere delictuală, iar dacă există un contract putem vorbi de o răspundere contractuală.
b) Postcontractuale – Potrivit art. 1182, alin. 2 : Este suficient ca părţile să se pună de acord
asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane. şi alin. 3 : În
condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori
persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la
cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura
acestuia şi de intenţia părţilor.
Arată în mod clar că legiuitorul a înţeles că se poate încheia un contract, fără ca părţile să se
fi înţeles asupra tuturor elementelor, asupra cărora pot conveni şi ulterior. Dacă părţile nu ajung la
nicio înţelegere cu privire la elementele secundare, instanţa va dispune. Este o normă care poate să
nască unele controverse, care poate fi contestată. Însă judecătorul poate să intervină şi cu privire la
încheierea unui contract. Chiar în doctrina actuală se vorbeşte de posibilitatea judecătorului de a
pronunţa o hotărâre prin care să oblige la încheierea contractului în cazul în care ofertantul revocă
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
69

intempestiv oferta. Această soluţie este inspirată din Codul civil elveţian, iar doctrina elveţiană o
comentează în mod favorabil. Alt exemplu este cel din cazul impreviziunii, în care judecătorul poate
adapta contractul.
Etapele încheierii contractului
Potrivit art. 1182, alin. 1 : Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Ideea se regăseşte în art. 35, alin. 1 din Codul comercial. În actualul Cod civil nu există o
reglementare a încheierii contractului, doctrina şi jurisprudenţa translatând reglementarea din Codul
comercial, care însă va fi abrogat prin intrarea în vigoare a NCC. Ca urmare a unificării dreptului
privat, toate dispoziţiile privind încheierea contractului sunt reglementate în NCC şi se aplică tuturor
raporturilor de drept privat, inclusiv celor care se nasc între aşa-numiţii profesionişti, acestea
acoperind şi categoria comercianţilor.
Este suficient ca oferta şi acceptarea ofertei să poarte asupra elementelor esenţiale ale
contractelor.
Noţiunea de elemente esenţiale este clasificată în două categorii: obiective şi subiective.
Consecinţa imediată a acestei clasificări este că, în lipsa unui element considerat esenţial de o parte,
contractul nu poate fi considerat încheiat, iar judecătorul va trebui să aprecieze.
Există şi o prezumţie: un element nu este esenţial, dacă nu are această calitate în mod
obiectiv. În aprecierea aceasta trebuie avută în vedere şi poziţia părţilor. Relevant în acest sens este
art. 1185, text care prevede că : atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la
un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până
nu se ajunge la un acord cu privire la acestea. De exemplu, forma autentică notarială ad validitatem,
la care ţine una dintre părţi, deşi nu este prevăzută de lege astfel.
Oferta de a contracta
Deşi Codul civil dă o mulţime de definiţii cu privire la diverse categorii şi instituţii juridice,
oferta este definită în mod indirect, dar aceasta îşi păstrează configuraţia. Definiţiile clasice de până
acum îşi păstrează valabilitatea: oferta este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul că doreşte să
încheie un contract. Există o definiţie indirectă în art. 1188, alin. 1 : O propunere constituie ofertă
de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă
intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
Emitentul ofertei. În general, orice parte poate fi emitentul. Potrivit art. 1188, alin.2 : Oferta
poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul
sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului.
Rezultă că legiuitorul a înţeles că în cursul negocierii unui contract există situaţii complexe,
oferte, contraoferte, reveniri, astfel încât oferta poate, în final, să vină de la cel care, în prima fază,
avea calitatea de destinatar al ofertei. Art. 1197, în alin. 1 şi alin. 2, lămureşte asemenea situaţii :
(1)Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 70


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o
contraofertă.
Soluţia este cunoscută şi azi în art. 39 din Codul comercial.

Condiţiile ofertei
Există 2 categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond sunt : cele referitoare la manifestarea de voinţă propriu-zisă – caracterul
precis al ofertei şi intenţia de a se obliga (Art. 1188, alin. 1 : O propunere constituie ofertă de a
contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.) şi cele referitoare la
destinatarul ofertei (Art. 1188, alin. 2 : Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa
încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul
element esenţial al contractului.).
Tot aici NCC vorbeşte despre propunerea cu caracter public, adică cea adresată unor persoane
nedeterminate care nu este, de fapt, o ofertă, decât în anumite condiţii, excepţiile fiind consemnate de
alin. 2. (Art. 1189 :
(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă,
ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.
(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe
ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane
nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau intr-o
modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta. )
În cazurile de excepţie, instanţa trebuie să-i recunoască natura juridică de ofertă.

Solicitarea de oferte
- reprezintă o noţiune nouă, prevăzută de art. 1190 : Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia
sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.
Condiţiile de formă : se consacră şi în această materie principiul libertăţii formei, în art.1178 :
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Caracterul obligatoriu al ofertei este o chestiune arzătoare în mecanismul încheierii
contractelor.
Clasificare : din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi : irevocabilă şi
revocabilă.
Oferta irevocabilă reprezintă o noutate absolută în NCC, fiind prezentată în art. 1191 :
(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta
este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor,
al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.
(2) Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
71

Aşadar, oferta cu termen este totdeauna irevocabilă. Dar, caracterul irevocabil al ofertei mai
poate fi impus în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al
conţinutului ofertei ori al uzanţelor. Altfel spus, în cazul în care ofertantul nu este suficient de atent,
încheierea contractului pentru ofertant este o fatalitate. Nu mai poate să revină asupra manifestării de
voinţă.
Posibilitatea emiterii unor oferte revocabile rezultă din existenţa în NCC a art. 1193, alin. 1 :
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un
termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să
expedieze acceptarea.
Alin. 2 prevede că : Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la
destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului
ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.
Art. 1186 prevede că, de asemenea, contractul se încheie în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile.
(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face
în acest mod.
Răspunderea pentru revocarea ofertei
Când e vorba de art. 1193, alin 1, adică în cazul ofertei fără termen, se poate pune problema
răspunderii pentru revocarea ofertei: Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care
nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să
o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.
Ea intervine în cazul în care revocarea se face intempestiv, răspunderea fiind reglementată în
alin. 3 al art. 1193: Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea
expirării termenului prevăzut la alin. (1).
Noţiunea termenului rezonabil va dobândi probabil un conţinut diferit în interpretarea
instanţelor de judecată.
Este important ca în acest caz să se stabilească temeiul răspunderii. Răspunderea va fi una
delictuală, putându-se prelua teoria potrivit căreia răspunderea civilă delictuală este bazată pe faptul
ilicit al revocării ofertei, revocare cu caracter intempestiv, pe exercitarea abuzivă a dreptului de a
revoca oferta.
Încetarea valabilităţii ofertei
- se realizează atunci când aceasta ajunge la termen, este retrasă, devine caducă.
Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199: Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Această reglementare separă, conceptual, noţiunile de revocare de cea de retragere.
Revocarea se referă la un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la destinatarul
ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, după cum s-a născut în
persoana ofertantului obligaţia de a menţine oferta pănă la încheierea efectivă a contractului. În ceea
ce priveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, emitentul ofertei nu are obligaţia de a menţine
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 72


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
oferta. Retragerea, deşi implică şi o manifestare de voinţă, pare a fi o operaţiune materială. În orice
caz, retragerea ofertei valorează retragere, numai dacă ajunge la cealaltă persoană anterior sau
concomitent cu oferta.
Caducitatea este reglementată expres în art. 1195 :
(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art.
1.193 alin. (1);
b) destinatarul o refuză.
(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când
natura afacerii sau împrejurările o impun.
Modelele pentru acest text au fost Codul civil italian şi cel din Quebec. Textul oferă
suficiente elemente pentru a fi interpretat. Dacă oferta este revocabilă, cazurile de caducitate sunt
cele prevăzute doar de alin.1. În ceea ce priveşte cazurile prevăzute de alin. 2, judecătorii vor
determina, în mod concret, dacă se impune caducitatea ofertei.
Acceptarea ofertei
- reprezintă manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în sensul încheierii contractului
(Art. 1196, alin.1 : Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod
neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen
la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile…
Adică, potrivit art. 1186 :
(1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face
în acest mod.)
- clasificare: după modul de exprimare, poate fi expresă sau tacită;
- valoarea tăcerii (Art. 1196, alin. 2 : Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează
acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite
între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.)
- condiţiile acceptării: - de fond şi de formă:
- să fie neîndoielnică;
- acord de voinţă consonant cu voinţa autorului ofertei, în caz contrar vorbindu-se despre o
contraofertă;
- să ajungă la timp, în termen, la autorul ofertei;
- să emane de la destinatar, în cazul în care a fost adresată unei anumite persoane.
Art. 1196 acordă efecte şi unei acceptări tardive, cu îndeplinirea unor condiţii:
(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
73

(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de
îndată.
Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptarea acesteia în cazurile enumerate de
alin. 1 al art.1197:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o
contraofertă.
Locul şi momentul încheierii contractului
În sistemul actual, în această materie se discută despre sistemul informării, despre care
doctrina susţine că este potenţial generator de abuzuri, deoarece în momentul receptării acceptării se
creează împotriva ofertatului o prezumţie de informare, de luare la cunoştinţă. NCC reglementează în
mod clar sistemul recepţiei, conform art. 1186, alin. 1: Contractul se încheie în momentul şi în locul
în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi
sunt imputabile.
Avantajul acestui sistem constă în desfăşurarea cu celeritate şi în siguranţă a raporturilor din
circuitul civil. Acest sistem a fost consacrat şi în dreptul european al contractelor. El este luat în
discuţie şi în art. 1200 : (1) Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai
din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care
nu îi sunt imputabile.(2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de
rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite
între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Retragerea ofertei sau a acceptării. Art. 1199 prevede: Oferta sau acceptarea poate fi retrasă
dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu
acceptarea.
O noutate absolută prezentă în NCC o constituie reglementările referitoare la : clauzele
externe, standard şi cele neuzuale.
Clauzele externe: Art. 1201: Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de
clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.
Clauzele standard : Art. 1202 :
(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător
şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.
(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în
mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard
comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută
de un astfel de contract.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 74


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1

Clauzele neuzuale (exorbitante): Art. 1203: Clauzele standard care prevăd în folosul celui
care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta
cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin
care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte
decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Intervenţii şi întrebări:
1. Potrivit art. 1168, “contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile
prezentului capitol – reglementările referitoare la contract, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
Care au fost criteriile gândite de legiuitor după care se poate identifica contractul cu
conexiunea cea mai apropiată?
Răspuns: De fapt, art. 1168 face trimitere, în primul rând, la aplicarea prevederilor din
materia contractelor, mai exact, din materia obligaţiilor, şi abia apoi, când aceste prevederi nu
sunt suficient de lămuritoare, la contractul cel mai asemănător sub aspect calitativ.

2. În concret, în cazul clauzelor neuzuale, cum ar trebui să se facă acceptarea acestora pentru
a îndeplini condiţiile de în mod expres şi în scris?
Răspuns: Prin semnarea acestora, în mod special, şi dacă este cazul, pe fiecare pagină.

3. Discuţie: să fi fost introdusă răspunderea precontractuală în etapa negocierilor, în locul
celei delictuale tradiţionale. Dacă totuşi contractul se încheie, se poate ca părţile să se
prevaleze, în vederea anulării contractului deja încheiat, de inexistenţa formei ofertei sau a
acceptării ofertei?
Răspuns: Nu, deoarece, dacă s-a încheiat contractul, s-au acoperit orice defecte anterioare
încheierii contractului.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
75

Efectele contractului în reglementarea noului Cod civil
(Bogdan DUMITRACHE)
Prelegere susţinută de dl. Bogdan DUMITRACHE
NCC este şi nu este VCC, pentru că, dincolo de diferenţele de cantitate (în loc de 1914
articole sunt 2664 de articole), există şi elemente de natură calitativă, datorită introducerii unor texte
relativ noi, texte dedicate încheierii contractelor. Este vorba şi de VCC, pentru că au fost texte care
au fost reiterate aproape cuvânt cu cuvânt în NCC; o miză a NCC, destul de transparentă, o
reprezintă restabilirea unor soluţii care au fost parţial abrogate de jurisprudenţa şi doctrina actuală,
sunt formulări în NCC care ar putea să surprindă, dar cărora legiuitorul n-a dorit decât să le
restabilească litera şi spiritul reglementării iniţiale. Rămâne de văzut dacă aceste soluţii sunt soluţii
superioare, sau dimpotrivă. Referirile la dreptul comparat reprezintă o tehnică, în principiu, corectă
atât pentru practicieni, cât şi pentru teoreticieni. Unele dintre sursele NCC, şi vorbim în particular în
materia contractuală, se clasează în zona unor documente neverificate practic, cum ar fi proiectele
europene la nivel de unificare contractuală. Lipsa unor verificări practice nu poate decât să creeze
anumite dificultăţi.
De exemplu, în ceea ce priveşte ce aplicăm la contractele nenumite, nici acolo stadiul actual
al gândirii juridice nu este consecvent, pentru că în realitate, pentru a justifica de ce aplicăm
rezoluţiunea în materia contractului de întreţinere ca soluţie care, în principiu, nu este aplicabilă
rentei viagere, uzăm de argumentul că nu ne ducem la reglementarea rentei viagere, ci la dreptul
comun, adică la teoria generală a obligaţiilor. Rezoluţiunea nu este o problemă de teoria generală a
contractului, ci este un efect specific contractului sinalagmatic. Or, nu toate contractele sunt
contracte sinalagmatice.

Sediul (principal) al materiei: Capitolul I – Contractul, Secţiunea a 6-a, art.1270-1296 NCC
- precizare „metodologică” prealabilă: vor fi texte din această parte compactă care vor fi
„sacrificate”, dar, în acelaşi timp, vor fi avute în vedere aspecte care ţin de efectele contractului, de
anumite particularităţi ale contractelor, care nu se regăsesc în acest interval de text. Abordarea va
fi, însă, una de sinteză, cu privire inclusiv asupra unor contracte speciale.
Consacrarea principiului obligativităţii contractului
– art. 1270 NCC (corespondentul art.969 C.civ.)
- contractul este „legea părţilor” (art.1270 alin.1 NCC– actualul art.969 alin.1 C.civ.) – se
păstrează metaforele consacrate în această materie: (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante.
- „conţinutul” legii părţilor se completează cu (art.1272 alin.1 NCC : (1) Contractul valabil
încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile
statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui., replica
actualului art.970 alin. 2 C.civ.) urmările date contractului, în raport cu natura sa, de
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 76


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
a) practici statornicite între părţi (deci primatul „precedentului raporturilor contractuale”, dacă există
un asemenea istoric, ce făceau ele de obicei înainte de încheierea contractului);
b) uzanţele – atenţie la art.1 NCC (Titlul preliminar); a se vedea şi „tensiunea” dintre art.1 alin.2
NCC şi art.1168 NCC);
c) legea (se va avea în vedere, cu prioritate, celelalte dispoziţii legale din materia contractului
respectiv);
d) echitatea.
Concluzie: comparaţie între art.1272 alin.1 şi actualul art.970 alin.2 C.civ. : parametrii
uşor modificaţi
- o altă ordine de clasare (echitatea, obiceiul, legea)
- un alt reper al determinării urmărilor / efectelor : în NCC natura contractului, în VCC natura
obligaţiei
Consecinţa principiului obligativităţii contractului şi a abordării contractului ca lege a părţilor
( Art. 1270 (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege) : modificarea/încetarea contractului se poate face numai :
a) prin acordul părţilor = mutuus consenssus, mutuus dissensus
b) în lipsa acordului părţilor, prin „cauze autorizate de lege”
„Cauze autorizate” general aplicabile:
Impreviziunea (art.1271 NCC)
– reglementare nouă, VCC nu o recunoaşte, instituţie spectaculoasă, foarte uzitată în viitor deoarece
perioada pe care o traversăm este una caracterizată de posibilitatea unor modificări contractuale
indiferent că sorgintea lor este direct internă, sau este una internaţională.
Art. 1.271.
(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie
datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei
schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în
vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
77

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului – introdus cu prilejul LPANCC.

1. Premisele intervenţiei în forţă a judecătorului (condiţiile revizuirii contractului pe motiv de
impreviziune)
A. executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă – plecând de la un raport de expertiză ce se
va administra în cauză care va proba existenţa unor schimbări neprevăzute, neimputabile părţilor;
judecătorul care face aplicarea corelaţiei dintre cele 2 alineate, 1 şi 2, intră intr-o zonă discutabilă sub
aspectul legalităţii prin hotărârea pe care o pronunţă.
a). cauza acestei „deveniri” este o schimbare excepţională a împrejurărilor care:
- a intervenit după încheierea contractului
- excepţională = nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului (în mod „rezonabil” concept juridic de inspiraţie anglo-saxonă, dar cu un
conţinut juridic propriu – rezonabil trimite la o diligenţă medie)
- nu este asumată de debitor
- nu este exclusă de lege (cazul antreprizei în care preţul este stabilit forfetar – art.1867
NCC)
b). debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului
Judecătorul, când va observa că este în faţa unei rupturi capitale, în faţa unei obligaţii care a
devenit excesiv de oneroasă, nu va regla lucrurile spre zona de oneros, ci va fi fi obligat să adapteze
contractul, făcând o distribuire echitabilă a obligaţiilor. Prin efectul unei evoluţii de piaţă, de context
economic, judecătorul va trebui să realizeze echilibrul, obligând debitorul şi creditorul la concesii
succesive şi reciproce. Terenul de aplicare a acestor norme va fi constituit din acele contracte cu
executare succesivă, întinse pe perioade îndelungate de timp.

2. Conţinutul intervenţiei judecătorului (variante)
- adaptarea contractului, adică distribuirea în mod echitabil între părţi a pierderilor şi
beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor
- încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile stabilite de instanţă

Denunţarea unilaterală (art.1276-1277 NCC)
- noutatea constă în faptul că problema este reglementată cadru
Doctrina şi jurisprudenţa au demonstrat faptul că se pot se pot stipula în contracte clauze de
denunţare unilaterală.

A) în cazul contractelor încheiate pe o durată determinată
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 78


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 1.276:
(1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat
atât timp cât executarea contractului nu a început.
(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea
unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea
nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.
(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când
prestaţia este executată.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.

- Condiţii:
a) existenţa unei clauze care :
- să recunoască posibilitatea denunţării unilaterale şi
- să reglementeze modul în care operează denunţarea; în lipsa unor asemenea reguli, denunţarea
operează astfel:
b) în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, nu a început executarea contractului (textul nu
distinge după cum au fost, parţial, efectuate prestaţii caracteristice ori, cel puţin, principale sau orice
fel de prestaţii, indiferent de ponderea cantitativă ori de natura lor accesorie)
c) în cazul contractelor cu executare succesivă, ce s-a executat rămâne bun executat, dar,
- termen rezonabil de preaviz şi
- ca o consecinţă: prestaţiile executate nu se restituie
d) în toate cazurile, denunţarea nu operează în lipsa executării prestaţiei stipulate pentru exercitarea
dreptului de denunţare (deci preţul nu este de esenţa mecanismului de denunţare „dacă s-a stipulat o
contraprestaţie...:”)
Întrebare : atenţie la art.1276 alin.4 NCC ! : părţile pot să prevadă posibilitatea denunţării, cu titlu
gratuit, a unui contract cu executare dintr-o dată, deja executat ori, după caz, neexecutat deloc ? care
este relaţia dintre art.1270 alin.4 NCC şi art.1403 NCC? - Condiţia pur potestativă : Obligaţia
contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun
efect.

B) în cazul contractelor încheiate pe durată nedeterminată
Art. 1.277 - Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare
dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea
unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.

Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se
consideră nescrisă - situaţie de nulitate parţială : clauza dispare în neant, însă contractul îşi păstrează
efectele.
- condiţii de operare a denunţării:
a) independent de vreo clauză de denunţare şi, mai mult, chiar împotriva unei clauze contrare
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
79

b) termen rezonabil de preaviz (oricum, sancţiunea nu ar fi ineficacitatea denunţării unilaterale, ci,
eventual, daune-interese)
c) sferă de aplicare : orice contract încheiat pe durată nedeterminată, nu doar locaţiunile

Îndeplinirea condiţiei rezolutorii
- art.1407, alin.1, 2 şi 4 NCC raportat la art..1321 NCC
Consecinţă: restituirea prestaţiilor executate (excepţie de la regulă în cazul contractelor cu
executare continuă sau succesivă – alin.2)
Neîndeplinirea condiţiei suspensive
-art.1405 alin.2 raportat la art.1321 NCC)
Expirarea termenului (extinctiv)
– art.1412 alin.2 NCC
Imposibilitatea fortuită de executare
- art.1557 alin.1 NCC - Imposibilitatea de executare
Art. 1.557:
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie
contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda
executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz,
regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător. )

- condiţii:
a) imposibilitatea este totală
b) imposibilitatea este definitivă; dacă este temporară, creditorul optează între
- excepţia de neexecutare, şi
- desfiinţarea contractului, cu aplicarea „corespunzătoare” a regulilor în materie de rezoluţiune (deci
o rezoluţiune independentă de culpă; rezoluţiunea este atrasă de lipsa unei cauze justificate de
neexecutare – art.1516 alin.2 pct.2 NCC)
c) imposibilitatea este rezultatul unui „eveniment fortuit” (deci caz fortuit sau forţă majoră)
d) priveşte o obligaţie contractuală „importantă”
- efecte:
regulă: desfiinţarea de plin drept, fără vreo notificare, din momentul producerii evenimentului
fortuit
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 80


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
excepţie : cazul contractului sinalagmatic translativ de proprietate când creditorul obligaţiei
imposibil de executat a fost pus în întârziere (art.1510 NCC) înainte de producerea evenimentului
fortuit; în acest caz, contractul, în partea privitoare la obligaţia ce incumbă acestui creditor, subzistă.
„Cauze autorizate de lege” (art.1270 alin.2 NCC) în materii specifice
Contractele sinalagmatice : rezoluţiunea şi rezilierea
- art.1549-1554 NCC
Reglementarea sancţiunii în NCC este mai „sofisticată” : (art.1550 NCC)
Art. 1.550:
(1) Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral
de către partea îndreptăţită.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel,
rezoluţiunea poate opera de plin drept. ) :

Rezoluţiunea/rezilierea poate fi
a) judiciară („actualul” art.1020-1021 C.civ.)
b) unilaterală, adică prin notificare scrisă (art.1552 NCC - corespondentul aproximativ al pactelor
comisorii de gradul 2 şi 3), când mecanismul rezoluţiunii/rezilierii ca efect al simplei notificări:
- a fost convenit de părţi
- debitorul se află de drept în întârziere (pentru cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere
a se vedea art.1523 NCC)

Întârzierea de drept - Art.1523 NCC:
(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului
stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege,
precum şi atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât intr-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să
treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi există urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o
obligaţie de a nu face;
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia
sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute
obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
81

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului,
moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul
i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136.
(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă. )

Cazuri, mai mult sau mai puţin, clasice şi recunoscute:
- acordul de voinţă al părţilor (art.1523 alin.1 NCC)
- termenul esenţial (art.1523 alin.2 lit. a NCC)
- debitorul face imposibilă executarea, în natură, a obligaţiei de a face (art.1523 alin.2 lit.b NCC)
- debitorul încalcă o obligaţie de a nu face (art.1523 alin.2 lit. b NCC)
- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi (art.1523 alin.2 lit. d NCC).
Condiţii de aplicare :
- obligaţie contractuală
- debitorul este „profesionist” în sensul art.3 alin.3 NCC
- obligaţia poate fi asumată faţă de un „profesionist” sau un „neprofesionist” (textul nu
distinge)
- obligaţia extracontractuală (art.1532 alin.2 lit. e NCC)
- cazuri prevăzute de lege (art.1725 alin. NCC, succesorul lui art.1370 C.civ., în materie de vânzare
mobiliară, precum şi art.1728 NCC în materie de vânzare imobiliară)

Cazuri noi de întârziere de drept (art.1523 alin.2 lit. c NCC):
- noutate parţială: obligaţia asumată de profesionist (este o extensie a regulii întârzierii de drept în
cazul obligaţiilor băneşti în materie comercială art.43 C.com.)
- manifestarea „neîndoielnică” a intenţiei debitorului de a nu executa (art.1523 alin. 2 lit. c NCC);
- refuzul sau neglijarea, repetată, a executării obligaţiei succesive (art.1523 alin. 2 lit. c NCC).
- debitorul a fost pus în întârziere şi nu a executat obligaţia în termenul acordat de creditor -
Art.1522 NCC:
(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită
executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin
executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura
obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate
să execute obligaţia intr-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei
obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 82


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului,
obligaţia nu a fost executată.
(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în
întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia intr-un termen rezonabil, calculat de la
data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de
judecată rămân în sarcina creditorului. )
Punerea debitorului în întârziere la cererea creditorului (art.1522 NCC)
- „liberalizarea” formei notificării (art.1522 alin.2). Părţile au cuvântul decisiv asupra formei
notificării şi, chiar în lipsa unui acord al părţilor cu privire la forma notificării, executorul
judecătoresc nu apare ca fiind singura soluţie
- debitorul are la dispoziţie un termen de executare, şi anume:
- termenul acordat prin notificare
- în lipsă, termenul „rezonabil” (şi atunci când prin notificare creditorul menţionează
termenul, el trebuie să fie „rezonabil” )
- sancţiunea depunerii cererii în justiţie în lipsa punerii în întârziere: debitorul are dreptul de a
executa obligaţia intr-un termen rezonabil (nu neapărat până la primul termen de judecată !), cu
suportarea cheltuielilor de judecată de către creditor

c) de plin drept (art.1550 alin.2 NCC)
- în cazurile anume prevăzute de lege (de exemplu, cazul de la art.1725 corespondentul aproximativ
al art.1370 C.civ., cu posibilă confuzie indusă de art.1552 alin.1 NCC faţă de formularea de la
art.1725 care face referire nu la o rezoluţiune de drept, ci la o punere de drept în întârziere...)
- în cazul în care părţile au convenit ca rezoluţiunea să opereze de plin drept (art.1553 alin.2 partea
finală NCC raportat la art.1550 alin.2 NCC - corespondentul actualului pact comisoriu de ultim grad)

Întrebări în loc de concluzii:
- aprecierea judecătorului în sensul inoportunităţii rezoluţiunii-rezilierii pe motiv de mică
însemnătate a părţii de obligaţie neexecutată este aplicabilă tuturor speciilor de rezoluţiune sau
numai rezoluţiunii judiciare ? Întrebarea este născută de plasarea art.1551 NCC după enumerarea
celor trei forme de rezoluţiune
- rezoluţiunea de plin drept, în cazul contractelor care au ca obiect bunuri supuse unor regimuri de
publicitate (cartea funciară, arhiva, registrul comerţului s.a.), se manifestă cu adevărat...de plin drept
exclusiv în raporturile dintre părţile contractante, partea interesată în a face opozabilă terţilor
interesaţi incidenţa acestui caz de încetare a contractului urmând a promova acţiuni/capete de cerere
specifice (exemplul acţiunii în rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierii dreptului de
proprietate al cumpărătorului – a se vedea cazul prevăzut la art.1729 raportat la art.909-910 NCC)
Aspecte specifice ale efectelor contractului
Efectul constitutiv şi translativ de drepturi
- Art.1273 NCC:
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
83

(1) Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă
bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin
individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
(2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului
proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin
voinţa părţilor se dispune altfel.
(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la transferul
anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

- principiul consensualismului, criteriul al efectului constitutiv/translativ (art.1273 alin.1 NCC,
consecinţă alin.2)
- excepţii de la principiul consensualismului:
a) decalajul între acordul de voinţă şi translaţia dreptului (art.1273 alin.3 NCC) De observat cazul
particular al transmiterii proprietăţii imobiliare înscrise în cartea funciară (art.885 alin.1 NCC care
trebuie, însă, citit prin prisma „normei tranzitorii” cuprinse la art.56 LPA NCC)
b) cazul transmisiunilor succesive mobiliare (art.1275 NCC), cu includerea unei norme pentru
situaţia exotică a neobţinerii posesiei efective de către niciunul dintre achizitorii succesivi.
Riscul contractului translativ de proprietate
- art.1274 NCC– noutate majoră: res perit debitori
Art.1274 NCC:
(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie,
iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate
libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la
timp.
Sfera de aplicare a forţei obligatorii a contractului
- între părţi = relativitatea efectelor contractului. Noutate de reglementare: art.1282 alin.2 NCC ( (2)
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu
un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. ), generatoare de
dificultăţi în practică : ce înseamnă „obligaţii contractuale în strânsă legătură cu un bun” ?
Pasul se face de la acreditarea doctrinară la reglementarea cu titlu de principiu (atenţie, doctrina
ajunsese la o concluzie-principiu prin inducţie, adică pornind de la cazuri reglementate !)
- faţă de terţi – cumul de noutăţi. Sunt aduse în planul reglementării explicite, cu valoare de
generalitate:
a) promisiunea faptei altuia
- art.1283 NCC
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 84


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
comparaţie între conceptul normativ şi abordarea doctrinară : obligaţia promitentului este de
rezultat, cu condiţia asumării unei obligaţii inechivoce sub acest aspect (art.1283 alin.3 NCC
Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din
contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat. )
b). stipulaţia pentru altul
- art.1284-1287 NCC
comparaţie între conceptul normativ şi abordarea doctrinară : stipulaţia nu este o simplă ofertă de a
contracta inclusă intr-un contract-premisă şi autonomă faţă de acesta din urmă (art.1286 alin.2
NCC şi art.1287 alin.1 teza a doua NCC)
c) simulaţia
- art.1289-1294 NCC
Tranşarea unor soluţii:
- posibilitatea deghizării unei donaţii sau a oricărui act solemn (forma autentică) – art.1289 alin.2
NCC; lipseşte cerinţa întrunirii condiţiei de formă
- nu orice terţi care se întemeiază pe contractul public (mincinos) câştigă faţă de terţi care se
întemeiază pe contractul secret (art.1291 NCC schimbă soluţiile vehiculate intr-o anumită parte a
doctrinei : (2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii
dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară
contractului secret. ). În sfârşit, creditorii dobânditorului aparent sunt „dezbrăcaţi” de haina,
nemeritată, de creditori „cvasiipotecari”....
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
85

Contractele civile speciale
(Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU)
Prelegere susţinută de dl. Conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU
Contractul de vânzare
Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios
Aceste instituţii nu se regăsesc în Noul Cod Civil. Pentru a se ajunge la această soluţie s-a
avut în vedere faptul că aplicând prevederile referitoare la retractul litigios se poate ajunge practic
exproprierea unei persoane de un drept al său în interes privat, respectiv în interesul retractantului.
Analizând în mod serios situaţia retractantului, se observă că acesta nu merită să fie protejat de
legiuitor prin instituirea posibilităţii exercitării retractului litigios.
Drepturi litigioase
Art. 1.653:
(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii
publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la
comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca
dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu
care există dreptul litigios.
(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau
întinderea sa. “
Dreptul litigios – nu a fost avut în vedere dreptul asupra căreia există probabilitatea de a se
declanşa un litigiu.
Noutăţi în acest domeniu intervin la alin.2, unde sunt prevăzute ipotezele în care, deşi
persoanele enumerate la alin.1 cumpără drepturi litigioase, aceste contracte rămân valabile.
Ipoteza prevăzută la lit. a a avut în vedere crearea tuturor condiţiilor pentru lichidarea stării
de coproprietate sau indiviziune.
Ipotezele prevăzute la literele b şi c sunt justificate de faptul că în acest caz cumpărătorul nu
ar putea urmări scopuri speculative, ci protejarea unor drepturi ale sale.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 86


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 1654:
(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1.304
alin. (1) rămâne aplicabilă;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte
asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care
are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă,
iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.
Se poate observa că vânzarea între soţi nu mai este interzisă; acest lucru este firesc având în
vedere că în Noul Cod Civil sunt reglementate regimurile matrimoniale.

Art.1662 Determinarea preţului de către un terţ
(1)”Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului
părţilor.
(2) Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în
lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele
judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin
încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în
cote egale de către părţi.
(3) Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este
nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.”
În materia stabilirii preţului există câteva noutăţi.
S-a pus problema ce se întâmplă în situaţia în care terţul nu stabileşte preţul. S-a optat pentru
soluţia ca acest contract să se încheie, să producă efecte juridice, urmând ca preţul să fie stabilit de
expertul desemnat de preşedintele judecătoriei.

A fost ridicată problema preţului determinat sau determinabil al contractului de
antrepriză aşa cum este reglementat în Noul Cod Civil. Astfel, pornind de la prevederile art. 1854
din Noul Cod civil, ar părea că există o contradicţie între dispoziţiile alin 2 şi 3 ale textului de lege
precizat. Astfel, art. 1.854 alin. 2 din Noul cod civil prevede că “Preţul trebuie să fie serios şi
determinat sau cel puţin determinabil.”, iar alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că: “Atunci când
contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori
calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca
depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în
vedere şi uzanţele existente”.
Răspunsul ce poate fi dat la această problemă constă în faptul că situaţia-regulă este ca preţul
să fie determinat sau determinabil, după cum prevede alin. 2 al art. 1.854 alin. 2 din Noul Cod civil,
textul legal aducând apoi o nuanţare în următorul alineat. Astfel, de cele mai multe ori preţul este
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
87

determinat, de mai puţine ori apare ca determinabil şi de cele mai puţine ori este incidentă situaţia de
la art. 1.854 alin. 3 din Noul Cod civil.
Justificarea reglementării la care am făcut referire anterior constă în faptul că este preferabil
să se găsească soluţii în vederea “salvării” contractului. În acest sens, trebuie precizat faptul că preţul
este un element esenţial al contractului de antrepriză, lipsa lui fiind sancţionată cu nulitatea
contractului.
Tot cu privire la preţul contractului în materie de antrepriză trebuie menţionat faptul că
legiuitorul detaliază aceste reglementări de la art. 1865 şi culminând cu art. 1867, acest ultim articol
putând fi considerat cel mai important articol ce reglementează contractul de antrepriză. Acest articol
protejează atât interesele clientului, cât şi pe cele ale antreprenorului, însă cu precădere este în
favoarea clientului, avându-se în vedere faptul că acesta este mai vulnerabil. Astfel, conform art.
1867 din Noul cod civil, referitor la Preţul forfetar, “(1) Atunci când contractul este încheiat pentru
un preţ global, beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a
acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin
decât s-a prevăzut. (2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive
opuse celor menţionate la alin. (1). (3) Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus
modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenit altfel”.

O problemă importantă în materia vânzării o constituie pactul de opţiune privind
contractul de vânzare reglementat de art. 1.668. – “(1) În cazul pactului de opţiune privind un
contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data
exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de
bunul care constituie obiectul pactului.
(2) Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea
funciară.
(3) Dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a
înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă
parte”.
Acest text de lege trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 1278 din Noul Cod Civil privind
pactul de opţiune (Art. 1.278. – “(1) Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată
de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se
consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1.191.
(2) Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin
ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.
(3) Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl
încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.
(4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a
declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
(5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege
pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie”.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi art. 1279 din Noul cod Civil privind promisiunea de
a contracta - art. 1.279. – “(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.
(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 88


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii
care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract,
atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt
îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un
contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui
contract nu constituie promisiune de a contracta”.
Referitor la aceasta ultimă instituţie, observăm că pot exista doua figuri juridice, şi anume
promisiunea unilaterală de vânzare, respectiv promisiunea unilaterală de cumpărare.
De asemenea, trebuie avută în vedere şi promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare sau
antecontractul de vânzare-cumpărare care este cea mai des întâlnită. În toate situaţiile, părţile se
obligă ca în viitor să încheie un contract de vânzare, consimţământul iniţial nefiind suficient pentru a
se ajunge la încheierea contractului. Deci, promitentul-vânzător îşi asumă o obligaţie de a face care
este corelativă unui drept de creanţă al celuilalt, dar pentru a se ajunge la încheierea contractului de
vânzare este necesar ca promitentul-vânzător fie să-şi dea consimţământul, fie consimţământul să îi
fie suplinit printr-o hotărâre judecătorească. Altfel, nu se poate încheia contractul de vânzare-
cumpărare.
Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare sunt reglementate în Art. 1.669
din Noul Cod Civil care prevede următoarele: “ (1) Când una dintre părţile care au încheiat o
promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte
poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de
validitate sunt îndeplinite.
(2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de
vânzare sau de cumpărare, după caz.
(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai
înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept
real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă”.

În ceea ce priveşte pactul de opţiune, acesta nu este doar o ofertă de a contracta, ci constituie
un contract, o convenţie ce implică acordul de voinţă al părţilor, cu precizarea că prin acesta nu are
loc încheierea vânzării. Spre deosebire de promitentul vânzător care ar trebui să-şi mai dea
consimţământul pentru încheierea contractului sau consimţământul să îi fie suplinit de către instanţa
de judecată, în acest caz simpla acceptare, simpla declaraţie a beneficiarului pactului în sensul că este
de acord cu încheierea contractului determină încheierea valabilă a contractului, dacă şi celelalte
condiţii sunt îndeplinite. Aşadar, nu va fi nevoie de un nou consimţământ din partea promitentului.
Dacă s-a făcut o ofertă irevocabilă, aplicabilă aşadar şi pactului de opţiune, chiar dacă s-a revenit
asupra ei nu mai are nicio importanţă. Simpla exercitare a acelui drept potestativ de către beneficiarul
pactului determină încheierea contractului.
În situaţia în care contractul la care ne raportăm trebuie încheiat în formă autentică, atât
manifestarea de voinţă a promitentului, cât şi cea beneficiarului trebuie date în formă autentică. În
acest sens, art. 1278 alin. 5 din Noul cod Civil prevede că “Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia
de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc
să îl încheie”. Pactul de opţiune este o operaţiune ce se notează în cartea funciară.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
89

Cu privire la preţul plătit în schimbul promisiunii de vânzare sau de cumpărare, trebuie
menţionat faptul că aceste sume reprezintă un avans din preţul convenit astfel încât a fost necesar ca
şi această dispoziţie să fie prevăzută în mod expres.
Referitor la termenul de 6 luni, acesta este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere,
suspendare, repunere în termen. Acesta a fost prevăzut din dorinţa de a determina părţile să se
mobilizeze astfel încât starea de incertitudine să înceteze cât mai repede.
Vânzarea bunului altuia
În această materie, sub imperiul Codului civil de la 1864 s-a recurs adesea la soluţii aflate la
limita rigorilor principiilor de drept, făcându-se uz în acest sens de reglementări din materia erorii.
Soluţia considerată a fi corespunzătoare a fost preluată din Codul civil italian care de altfel a venit cu
multe soluţii privind „latura comercială” a contractului de vânzare.
Dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în
proprietatea unui terţ, actul este valabil, însă nu trebuie confundată valabilitatea contractului cu
transmiterea proprietăţii.
Referitor la această instituţie, precizăm că un astfel de contract este perfect valabil, cu
precizarea că vânzătorul îşi asumă obligaţia de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la
titularul său la cumpărător.
Potrivit art. 1683 alin. 2 din Noul Cod Civil, “obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind
executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către
proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea
asupra bunului”. Observăm că modalităţile de executare a obligaţiei vânzătorului nu sunt prevăzute
limitativ de lege, nefiind excluse şi alte mijloace directe sau indirecte, cum ar fi un contract de
schimb, o întreţinere dublată de un alt contract etc.
Referitor la momentul în care urmează să se transfere proprietatea, potrivit art. 1683 alin. 3
din Noul Cod Civil, “dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al
ratificării contractului de vânzare de către proprietar”, fapt ce presupune că din acest moment nu
mai este necesară o altă formalitate pentru ca cumpărătorul să devină proprietar.
În alin. 4 al aceluiaşi articol este reglementată sancţiunea care intervine în cazul în care
vânzătorul nu-şi execută obligaţiile şi care a fost promovată şi în doctrina actuală: “în cazul în care
vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă
poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-
interese”.
În continuare, alin. 5 reglementează situaţia bunurilor aflate în coproprietate sau indiviziune,
problemă conexă vânzării lucrului altuia: “Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate
comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din
urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu
cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat
dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun”. În această situaţie, nu se are în vedere
vânzarea unei cote-părţi din dreptul de proprietate, ipoteză în care s-ar transmite un drept asupra
căruia există proprietate exclusivă. Dimpotrivă, în acest caz ne referim la situaţia în care vânzătorul a
dispus asupra bunului proprietate comună în totalitatea, în materialitatea sa.
În prezent există controverse referitoare la modul în care trebuie să se procedeze în acest caz.
Potrivit unei opinii, se va aplica regimul juridic de la partaj, considerându-se această vânzare ca fiind
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 90


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
afectată de o condiţie rezolutorie, în funcţie de rezultatul partajului. Potrivit altei opinii, se vor aplica
regulile specifice vânzării lucrului altuia.
În această situaţie, trebuie să realizăm o corelaţie cu regimul juridic aplicabil în cazul
evicţiunii parţiale, soluţia aplicabilă fiind fie reducerea proporţională a preţului cu cota-parte pe care
nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului, în situaţia în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că
nu va dobândi proprietatea întregului bun
S-a pus problema dacă cumpărătorul care nu ştie că achiziţionează un bun ce aparţine altuia
va mai avea la îndemână o acţiune în anulare. S-ar avea în vedere faptul că în practică cumpărătorul
poate fi de buna-credinţă şi să creadă că dobândeşte bunul de la proprietar.
Situaţia în care se cere şi se obţine constatarea nulităţii absolute este aceea în care ambele
părţi au fost de rea-credinţă. Noţiunea de rea-credinţă a fost interpretată de către instanţele de
judecată în special cu privire la contracte de vânzare care aveau ca obiect imobile preluate de stat. La
situaţia bunurilor preluate fără titlu este o diferenţă faţă de situaţia obişnuită pentru că îndoiala există.
De aceea s-a nuanţat în sensul că buna-credinţă trebuie să fie întreagă, adică lipsită de orice culpă sau
îndoială.
Revenind la problematica supusă discuţiei, există două variante, fie cumpărătorul cunoştea că
bunul este al altuia, fie nu cunoştea. Dacă nu cunoştea că bunul nu aparţine vânzătorului, poate să
ceară rezoluţiunea contractului cu daune-interese. Pentru a solicita anularea trebuie să identificăm o
cauză de nulitate, dar dacă am avut în vedere ipoteza că contractul este perfect valabil, vânzătorul
asumându-şi obligaţia de a transmite bunul în patrimoniul cumpărătorului, în cazul în care nu-şi
execută această obligaţie, se va putea solicita rezoluţiunea contractului.
Se poate ridica problema dacă cumpărătorul poate cere anularea pentru eroare asupra calităţii
vânzătorului dacă nu a ştiut că vânzătorul este proprietar.
În găsirea răspunsului la această problemă trebuie să avem în vedere atât noul regim al erorii,
cât şi necesitatea de a acoperi nulitatea şi de a salva contractul. Referitor la ipotezele în care poate fi
incidentă nulitatea relativă, eroarea poate fi de două feluri – eroarea asupra calităţii esenţiale a
vânzătorului care a fost considerat în mod greşit de cumpărător ca fiind proprietarul bunului
respectiv sau eroare asupra bunului respectiv care a fost considerat eronat ca aparţinând vânzătorului.
Remediul care există independent de orice cauză de nulitate este cel al rezoluţiunii.
Conform art. 1683 alin. 6 “În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-
interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu toate acestea,
cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime
vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau
voluptuare”.
Aşadar, apar nişte noţiuni noi – lucrările autonome, lucrările adăugate şi cele voluptuare,
făcute în scop de lux sau de plăcere şi care nu măresc valoarea lucrului respectiv. Referitor la acest
ultim aspect, şi doctrina considera că aceste lucrări nu măresc valoarea lucrului, însă acest lucru este
pentru prima data reglementat expres în Codul Civil.
Prin urmare, dacă ambele părţi ar fi de rea-credinţă, sancţiunea aplicabilă ar fi nulitatea
absolută a contractului în temeiul cauzei ilicite sau fraudei, avându-se în vedere prejudicierea
proprietarului.
În acest caz însă adevăratul proprietar nu este prejudiciat. El poate să ratifice sau nu vânzarea.
Ceea ce contează este faptul că între cele două părţi s-a încheiat o convenţie, iar în cazul neexecutării
obligaţiilor se poate cere rezoluţiunea.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
91

Subliniind, aşadar, vânzarea bunului altuia extinde partea de doctrină comercială la dreptul
civil. Această instituţie acoperă totodată situaţii reale din practică care există dincolo de orice rea-
credinţă pentru că aceasta nu este întotdeauna o operaţie speculativă, făcută în scop de fraudă. De
asemenea, proprietarul bunului nu este prejudiciat întrucât el este terţ faţă de convenţia încheiată de
vânzător şi cumpărător.
S-a ridicat o întrebare referitoare la art. 1683 alin. 5 “Atunci când un coproprietar a vândut
bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către
cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea
preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în
care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun”.
Întrebarea se referă la prima opţiune a cumpărătorului de a cere reducerea preţului
proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, dacă această ipoteză are în vedere bunul în
materialitatea sau cota-parte din dreptul de proprietate. În această situaţie, cumpărătorul primeşte
cota-parte respectivă, deşi înţelegerea iniţială viza întregul bun sau o cotă-parte mai mare. Remediul
pentru o atare situaţie ar fi acela că cumpărătorul poate deveni proprietarul cotei-părţi şi poate cere
reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care n-a primit-o sau poate cere rezoluţiunea dacă
operaţiunea este păguboasă pentru cumpărător.
O altă întrebare vizează situaţia în care vânzarea bunului altuia are ca obiect un imobil – cum
se va înscrie dreptul asupra cotei-părţi în cartea funciară. Ar exista doua posibile răspunsuri, în
funcţie de modul în care se vor înţelege părţile: fie situaţia se va soluţiona pe cale amiabilă, fie în
baza unei hotărâri judecătoreşti.
O altă problemă supusă dezbaterii este ce este vânzarea în concepţia actualului cod civil – un
contract translativ de proprietate sau un act constitutiv de obligaţii, printre care acela de a transfera
proprietatea şi acest transfer are loc prin alt act juridic?
După model francez, până acum s-a aplicat principiul consensualismului prin care prin
simplul acord proprietatea trecea de drept la cumpărător, deci ar fi un act translativ de proprietate şi
nu generator de obligaţii. În sistemul german, vânzarea este un contract creator de obligaţii prin care
nu se transferă dreptul de proprietate.
În reglementarea art. 1650 din Noul Cod Civil, - (1) “Vânzarea este contractul prin care
vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.
Prin această definiţie a vânzării s-au consacrat ambele sisteme prezentate anterior.
În privinţa bunurilor mobile s-a păstrat sistemul actual. Astfel art. 1674 din Noul Cod Civil
prevede că “Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului,
chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.” Aşadar este consacrat sistemul
clasic al vânzării translative de proprietate.
În materia bunurilor imobile, art. 1676 prevede că “În materie de vânzare de imobile,
strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară”.
Garanţia contra evicţiunii (Evicţiunea parţială)
A intervenit o modificare referitoare la efectele evicţiunii parţiale. În prezent, dacă nu
intervine rezoluţiunea contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului valoarea părţii
pierdute, indiferent de creşterea sau scăderea valorii bunului. Conform noii reglementări, vânzătorul
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 92


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost
evins astfel încât raportarea se va face la preţ.
Potrivit prevederilor art. 1705 “(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde
că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a
făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de
garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul
terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente
pentru a împiedica evicţiunea”.
În situaţia prevăzută la primul alineat, sarcina probei revine vânzătorului care poate invoca
uzucapiunea, posesia de bună-credinţă etc. Ipoteza de la alineatul 2 nu este reglementată în actualul
Cod Civil şi vizează situaţia în care cumpărătorul “s-a predat” nu neapărat fiindcă nu ar avea şanse
de a câştiga procesul, existând şi posibilitatea unei înţelegeri a cumpărătorului cu terţul evingător. În
acest caz, sarcina probei se inversează, în sensul că cumpărătorului îi revine sarcina probei. Astfel, se
împiedică înţelegerile frauduloase între terţul evingător şi cumpărător, protejându-se aşadar
vânzătorul.
Dacă cumpărătorul dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea
se va angaja răspunderea vânzătorului, în caz contrar pierzând dreptul de garanţie.
Efectele garanţiei contra viciilor
În această materie, se impune o precizare foarte importantă din punct de vedere procedural, şi
anume aceea că în art. 1710 sunt menţionate posibilităţile pe care le are cumpărătorul în privinţa
garanţiei contra viciilor
“1) În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine,
după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură
prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător”.
S-au luat măsuri astfel încât principiul disponibilităţii să nu producă anumite consecinţe
nefaste asupra cumpărătorului. De exemplu, dacă cumpărătorul cere rezoluţiunea contractului, dar
instanţa apreciază că în funcţie de gravitatea viciilor, această măsură este excesivă, şi s-ar impune, de
exemplu, înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii sau înlăturarea
viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia. Instanţa, dacă ar fi investită cu acţiunea în
rezoluţiune, ar constata că nu sunt îndeplinite condiţiile şi ar respinge acţiunea; ar fi păguboasă o
astfel de soluţie. Prin urmare, instanţa este considerată investită cu o acţiune în garanţie contra
viciilor şi urmează să ia măsura corespunzătoare. Situaţia ar fi incidentă când s-ar cere o măsură
radicală, cum ar fi rezoluţiunea astfel încât să se aibă în vedere posibilitatea de a se lua o altă măsură.
Trebuie precizat faptul că, din punct de vedere procedural, se poate solicita dispunerea unei
anumite măsuri în principal şi a altora în subsidiar.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
93

Dreptul de preempţiune
Cu excepţia situaţiei reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, dacă
dreptul de preempţiune este încălcat, titularul poate să solicite, după caz, nulitatea relativă sau
absolută a contractului. Ca efect al admiterii acţiunii, bunul se reîntoarce în patrimoniul vânzătorului
care are două variante: fie nu mai vrea să vândă bunul nimănui, fie îl vinde cu respectarea dreptului
de preempţiune, ceea ce va conferi o şansă în plus titularului acestuia. Aşadar, sunt situaţii în care
titularul dreptului de preempţiune nu ar obţine nici un folos practic, cum este cazul primei ipoteze. Pe
de altă parte, nu este normal să există două sisteme în care se încearcă să se corecteze încălcarea
dreptului de preempţiune.
În prezent, este recunoscut pactul de preferinţă în materia contractului de vânzare, care este
un fel de „drept de preempţiune de natură convenţională”. Astfel, s-a apreciat că nu trebuie să existe
o asemenea situaţie în care întâlnim un drept de preempţiune de natură legală, iar altul de natură
convenţională.
Se impune o precizare terminologică, şi anume aceea că drept de preempţiune nu avem decât
în materia vânzării, în alte materii există un drept de preferinţă.
Reglementarea acestui drept este făcută în art. 1730 alin. 3 care prevede următoarele:
“Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu îşi mai poate exercita
acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost
acceptată în termen de cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile,
în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei
către preemptor”.
Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu îşi mai poate exercita
acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Acest lucru nu înseamnă că a pierdut dreptul de
preempţiune în general, ci doar se raportează la un anume contract încheiat în anumite condiţii.
Această dispoziţie este valabilă şi în cazul altor drepturi de preferinţă. Dacă ulterior se încheie
contractul cu un terţ în aceleaşi condiţii ca cele propuse titularului dreptului de preempţiune
(preemptor), nu s-a încălcat acest drept.
Art. 1730 prevede că “Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune
legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării
dreptului de preempţiune de către preemptor”.
Dacă vânzătorul a încheiat cu terţul acest contract afectat de o condiţie suspensivă, va trebui
să notifice preemptorului cuprinsul contractului, posibilitate recunoscută şi terţului al cărui interes îl
constituie limpezirea situaţiei. Preemptorul îşi poate exercita dreptul de preempţiune în acelaşi
termen de 10 sau 30 de zile, după caz, de la data comunicării care presupune acordul de a încheia
contractul şi consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului.
Ce se întâmplă intr-o astfel de situaţie este asemănător dreptului de preempţiune reglementat
de OUG nr. 40/1999. Astfel, contractul este considerat încheiat între preemptor şi vânzător în
condiţiile contractului încheiat de vânzător cu terţul, iar contractul cu terţul se desfiinţează cu efect
retroactiv. Vânzătorul va răspunde pentru evicţiune faţă de terţul de bună-credinţă care nu a cunoscut
dreptul de preempţiune, care poate fi şi convenţional.
Referitor la concursul dintre preemptori, trebuie avut în vedere faptul că poate exista un drept
de preempţiune de natură legală sau convenţională. Prioritate se va da dreptului legal de preempţiune
pentru că acesta poate fi cunoscut de către oricine. În cazul în care mai multe persoane au calitatea de
preemptori legali, se va lăsa la latitudinea vânzătorului cui va vinde.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 94


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Dreptul de preempţiune este indivizibil şi incesibil. În cazul în care intervine decesul, acest
drept se va transmite nefracţionat datorită caracterului indivizibil.
Stingerea acestui drept are loc prin moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost
constituit pe un anumit termen, şi în acest caz termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii dacă
a fost stipulat un termen mai lung.
Se aplică un drept de preferinţă şi chiriaşului la încheierea unui nou contract de închiriere
după acelaşi mecanism, benefic ambelor părţi.
Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii
Art. 1.757 alin. (2) prevede că “Atunci când s-a convenit ca sumele incasate cu titlu de rate
să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume,
aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a
cuantumului clauzei penale.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul contractului de leasing, precum şi al celui de
locaţiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să
poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite”.
Această situaţie presupune că cumpărătorul nu plăteşte una sau mai multe rate, vânzătorul are
dreptul la rezoluţiunea contractului, iar ratele de preţ plătite nu se vor restitui. Nu are loc o repunere
în situaţia anterioară fiindcă vânzătorul redobândeşte bunul şi păstrează şi ratele plătite. Instanţa va
putea reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de
către instanţă a cuantumului clauzei penale.
Contractul de locaţiune
În materia contractului de locaţiune, proprietarul a căpătat anumite puteri în ceea ce priveşte
îmbunătăţirile aduse de chiriaş fără acordul lui. Astfel, proprietarul are două variante: să le
însuşească fără a plăti despăgubiri sau să solicite chiriaşului să aducă bunul în starea iniţială pe
cheltuiala lui.
Tacita relocaţiune
- art. 1810 din Noul Cod Civil: “(1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să
deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se
consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.
(2) Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor
nu se prevede altfel”.

Pe lângă cele două condiţii care sunt necesare şi în prezent (locatarul să folosească bunul
închiriat şi locatorul să nu se împotrivească), în această materie apar 2 noutăţi importante:
- locatarul trebuie să îşi execute obligaţiile (plata chiriei, efectuarea reparaţiilor locative
etc.);
- garanţiile din vechiul contract îl vor însoţi şi pe cel nou prin efectul legii.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
95

Cu privire la cea de-a doua situaţie, precizăm că în prezent se consideră că noul contract este
unul independent, iar toate convenţiile accesorii care presupuneau garanţii încetează în momentul în
care contractul principal a încetat ca urmare a expirării termenului.
S-a introdus o modificare importantă, şi anume aceea că contractul de locaţiune constatat prin
act autentic sau prin înscris sub semnătură privată care este înregistrat la organul fiscal competent
(prin acest fapt dobândind dată certă) reprezintă titlu executoriu. Astfel, dacă nu este plătită chiria la
termen nu mai este nevoie să se încarce instanţele cu litigii de acest fel, se poate investi contractul cu
formulă executorie şi astfel să fie pus în executare silită.
Sublocaţiunea şi cesiunea
În privinţa cesiunii locaţiunii, în prezent există anumite deficienţe în sensul că se poate ceda
doar dreptul de folosinţă, având în vedere faptul că actualul Cod civil nu reglementează cesiunea de
datorie. Practic are loc o “cumpărare” doar a dreptului de folosinţă, ceea ce reprezintă o situaţie
anormală.
Spre deosebire de reglementarea actuală, conform Noului Cod Civil cesiunea se face în
întregul său.
Art. 1.833. prevede: “Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau
subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii
contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate
faţă de locator prin contractul de închiriere”.
În prezent, dacă intr-un contract este menţionat faptul că este interzisă sublocaţiunea, s-a
exprimat un punct de vedere cu care nu putem fi de acord, potrivit căruia este interzisă sublocaţiunea
totală, fiind permisă cea parţială, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul cesiunii.
Pentru a înlătura orice dubiu, s-a prevăzut în art. 1.806 alin. 2 din Noul Cod civil că
“Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală, cât şi pe cea parţială.
Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială”.
Contractul de arendare
În materia contractului de arendare s-au reglementat problemele referitoare la riscuri.
Art. 1.841., intitulat marginal “Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei“
prevede următoarele:“(1) Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin
o jumătate din ea a pierit fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei dacă
aceasta a fost stabilită intr-o cantitate determinată de produse agricole, intr-o sumă de bani
determinată sau intr-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate
de produse agricole.
(2) Dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul
arendării, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţă”.
Arendarea poate fi în schimbul unor fructe sau în schimbul unei sume de bani. Arendarea în
bani nu înseamnă doar plata unei sume de bani. Arendarea în bani este reglementată de art. 1841.
Dacă arendarea este stabilită intr-o cantitate determinată de produse agricole, trebuie
menţionat faptul că acestea nu trebuie să fie neapărat cele cultivate efectiv pe terenul arendat.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 96


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Arenda poate fi stabilită şi intr-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei
cantităţi determinate de produse agricole (de exemplu, echivalentul în lei la preţul pieţei libere a X kg
de grâu).
Arenda în fructe este reglementată de 1843 din Noul Cod civil “(1) Atunci când arenda este
stabilită intr-o cotă din fructe sau intr-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei
astfel de cote, pieirea fortuită, în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este suportată proporţional
şi nu dă niciuneia dintre părţi acţiune în despăgubire împotriva celeilalte.
(2) Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre părţi întârzie în mod culpabil
predarea sau recepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte
părţi se consideră ca şi cum nu ar fi survenit nicio pierdere, afară numai dacă fructele ar fi pierit
chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se făceau la timp”.
Arenda în fructe se referă la ipoteza în care arenda constă în fructele cultivate pe terenul
respectiv – se contractează o cotă din fructe sau o sumă de bani determinată în funcţie de valoarea
unei astfel de cote. Sistemul suportării riscurilor în acest caz este împărţirea proporţională, dar
raportat la riscuri.
Este prevăzută obligativitatea pentru arendaş de a încheia contracte de asigurare, cu
precizarea că societăţile de asigurare nu încheie asigurare pentru orice calamitate. În aceste condiţii,
problema suportării riscurilor rămâne una importantă.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
97

Persoana fizică
(Judecător drd. Liviu ZIDARU)
Prelegere susţinută de dl. Judecător drd. Liviu ZIDARU
Materia persoanelor revine în Codul civil, putându-se vorbi de o revanşă istorică a codului
civil. Din 1954 materia persoanelor şi materia dreptului familiei au fost scoase din codul civil prin
decretele nr. 31 (priveşte persoanele fizice şi persoanele juridice), şi nr. 32 (act normativ de punere în
aplicare a decretului nr. 31), respectiv prin Legea nr. 4/1953 (priveşte dreptul familiei).

NCC începe cu dispoziţiile generale şi continuă cu persoana fizică care este definită în
cuprinsul art. 25 alin 2 (“Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de
obligaţii civile.”), iar alin. 3 defineşte persoana juridică (“Persoana juridică este orice formă de
organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile ”).
În ceea ce priveşte persoana, aceasta este privită ca titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă
I. Art. 34 defineşte capacitatea de folosinţă (“Capacitatea de folosinţă este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.”). Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 care se
referă la aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, NCC face precizarea că este vorba de drepturi şi
obligaţii civile. O persoană nu poate avea mai multe capacităţi, dar capacitatea poate îmbrăca mai
multe forme raportat la ramura de drept care interesează. Prin definiţia dată, NCC nu face altceva
decât să-şi dovedească poziţia de drept comun (consacrata expres în art. 2 alin. 2 din NCC:
(“Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.”).
În diferitele ramuri de drept se pot întâlnişi alte ipostaze ale persoanei fizice: calitatea de
ruda, de soţ, de contribuabil, de cetăţean etc., însă nici una dintre aceste ramuri de drept nu
reglementează de o maniera exhaustiva persoana fizica.
În Titlul I referitor la dispoziţiile generale se da un caracter concret dispoziţiei constituţionale
din art. 18 care instituie protecţia generală a persoanelor străine şi apatrizilor, dispunându-se că
cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi în condiţiile legii cu cetăţenii români în ceea ce priveşte
drepturile şi libertăţile civile.
Anumite trăsături enunţate în doctrină în legătură cu capacitatea sunt prezentate în textul art.
29 din NCC (alin.1: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.”, alin. 2: “
Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de
exerciţiu”.). În măsura în care s-ar încheia acte unilaterale sau cu caracter convenţional prin care un
subiect de drept renunţă la o parte a capacităţii sale de folosinţa acestea ar fi lovite de nulitate
absolută fiind contrare regimului de drept public al capacităţii. De ex., clauza potrivit căreia o
persoană se obligă faţă de alta să nu dobândească niciodată drepturi dintr-o succesiune, sau clauza
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 98


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
potrivit căreia printr-un contract de muncă se impune angajatului să nu devină părinte etc., fiind
contrare bunelor moravuri (aduc atingere libertăţii persoanei de a dispune de ea însăşi) sunt lovite de
nulitate absolută.
Art. 1255 din NCC reglementează regimul nulităţii parţiale. În alin. 2 textul dispune că:
“Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise
atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în
lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.”. Următoarele 2 alineate reglementează 2 situaţii de
nulitate parţială (alin. 2 : “În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt
înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.”, alin. 3: “Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod
corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de
lege nescrise ”).
Dacă se constată că există o cauză de nulitate care priveşte o clauză dintr-un act complex se
pune întrebarea dacă nulitatea este parţială - regula, sau totală - excepţia. (Doctrina s-a pronunţat în
sensul că nulitatea este parţială.) În măsura în care nulitatea priveşte o clauză esenţială a contractului
potrivit naturii sale eliminarea acestei clauze face ca toate celelalte clauze, considerate neesenţiale, să
fie eliminate şi ele. Dacă o clauză nu este esenţială potrivit naturii sale, se pune o problemă de
interpretare: dacă potrivit voinţei comune a părţilor, respectiva clauză ar fi avut caracter esenţial.
(Ipoteza unui împrumut cu dobândă cămătărească. Pentru împrumutător clauza referitoare la dobânda
ce depăşeşte maximul admis de lege în materie de lege are caracter esenţial, dar pentru împrumutat
nu este esenţială. Nulitatea clauzei referitoare la dobândă poate atrage nulitatea întregului contract?
Într-o asemenea ipoteză, numai clauza referitoare la dobânda excesiva este nulă, iar contractul îşi va
produce efectele. Noua ordonanţă referitoare la dobânda legală prevede că, într-o asemenea ipoteză,
creditorul este decăzut din dreptul de a primi dobânda.)
În legătură cu aceste clauze nescrise, în cuprinsul NCC se regăsesc mai multe dispoziţii
referitoare la nulitatea absolută/parţială. Dacă legiuitorul a prevăzut că o anumita clauza este nescrisă
a optat în mod clar ca nulitatea să privească numai acea clauză. Un exemplu se regăseşte în cuprinsul
art. 1246 alin. 4 “Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice
convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.” În măsura în care părţile ar institui sau
suprima clauze de nulitate aceste clauze sunt considerate nescrise. În cazul nulităţilor de drept, se
pare că NCC distinge între nulitatea absolută şi anularea actului, nulitatea absolută operând de drept
(în caz de litigiu este constată de instanţă).
Unicitatea capacitaţii de folosinţă ca trăsătura abstractă a persoanelor morale este însoţită şi
de unicitatea patrimoniului.(vezi art. 31 alin. 1: “Orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi
aparţin acesteia.”). Prin urmare, se dă expresie teoriei personaliste a patrimoniului. Pe de altă parte,
o persoană poate avea un singur patrimoniu, dar pentru a răspunde unor nevoi practice, în condiţiile
legii, patrimoniul poate fi supus diviziunii sau afectaţiunii. Diviziunea poate opera numai în
condiţiile legii. În alin. 3 al art. 31 se dau ca exemple “masele patrimoniale fiduciare, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.” Se pot da 2
exemple:
- O.U.G. nr. 44/2008 care priveşte desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Art. 20, 26 şi 31 din acest act
normativ prevăd ca persoana fizica autorizata răspunde pentru obligaţiile contractate în exerciţiul
activităţii sale profesionale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit în condiţiile
legii, şi în completare cu întreg patrimoniul. Există o răspundere privilegiată cu bunurile afectate
exerciţiului profesiei, dar în subsidiar există şi răspundere cu toate celelalte bunuri, care nu sunt
afectate profesiei, potrivit regulilor de drept comun, respectiv potrivit art. 2324 care prevede, precum
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
99

art. 1718 din actualul cod civil, că “cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.” Se
exceptează bunurile insesizabile potrivit legii.
- Alte exemple se găsesc şi în NCC. Art. 352 instituie o răspundere subsidiară şi solidară a
soţilor pentru obligaţiile comune cu bunurile proprii, în măsura în care bunurile comune nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
În art. 2324 din NCC în alin. 3 se stipulează: “Creditorii ale căror creanţe s-au născut în
legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi
bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.” - se consacra situaţia
existenţa şi în alte materii.
Alin. 4 dispune că: „Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate
exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au
născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale
debitorului.” Putem vorbi de creanţe izvorâte dintr-un contract încheiat în legătură cu exerciţiul unei
profesii sau de creanţe întemeiate pe delicte civile, dintr-un malpraxis de exemplu. Există o dublă
restricţie: pe de o parte, bunurile afectate exercitării profesiei autorizate nu pot fi urmărite de alţi
creditori. Pe de altă parte, creditorii ale căror creanţe au legătură cu exerciţiul profesiei nu pot să-şi
satisfacă creanţele cu bunuri din alte mase patrimoniale. Marea problemă a acestei reglementari o
constituie distincţia care se face între persoanele autorizate să exercite o profesie şi cele autorizate să
desfăşoare o activitate cu caracter economic. Se pune totodată şi problema garanţiei pentru creditori.
În cazul formelor de exercitare a profesiei pentru care nu există o răspundere limitata potrivit legii nu
există dispoziţii legale care să impună existenţa un patrimoniu de afectaţiune minim.
Intervenţie: Riscul este şi pentru creditorii personali şi pentru cei profesionali, pentru ca
trecerea făcându-se doar prin act unilateral dintr-o diviziune în cealaltă a patrimoniului creditorii vor
afla abia la momentul executării, dacă actul nu a beneficiat de publicitate, în ce diviziune a
patrimoniului se află bunul. Se pune problema dacă ei vor fi cei care trebuie să desfiinţeze sau să facă
inopozabil actul de transfer sau debitorul urmărit trebuie să formuleze contestaţie la executare şi să
invoce faptul că bunul nu este afectat profesiei. Dacă se începe executarea, într-o contestaţie la
executare debitorul ar trebui să dovedească acest transferul cu caracter unilateral.
Art. 32 alin. 1 dispune că “în caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi
obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase
patrimoniale.” Se menţionează ca o condiţie distinctă faptul că trebuie să existe şi o sancţiune pentru
un transfer intrapatrimonial prin care se intenţionează producerea unui prejudiciu.
Art. 193 alin. 1 stipulează că: “ Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil
şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar
dispune altfel.” Iar în alin. 2 se dispune ca: “Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de
bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte
ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice”. Ipoteza pe
care o priveşte reglementarea: nu se respectă obligaţia separării patrimoniului persoanei juridice de
patrimoniul membrilor organelor de administrare, obligaţie stabilită de art. 214. În acest caz în care
nu există o separare reală de patrimonii, se poate vorbi de o societate fictivă, sancţionată prin art. 193
alin. 2.
Trebuie stabilit care este temeiul de drept substanţial pentru care se cere inopozabilitatea.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 100


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Intervenţie: Temeiul inopozabilităţii este dat de regula potrivit căreia bunul trebuie să se afle
în patrimoniul comun. Se aplică drept principiu regula potrivit căreia toate bunurile trebuie
considerate ca aflându-se în patrimoniul debitorului; în măsura în care debitorul invocă faptul că acel
bun este afectat unui patrimoniu special de afectaţiune în baza unui act, în măsura în care se constată
nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la afectaţiune, iar prin acel act s-a urmărit fraudarea
creditorului, bunul va fi considerat ca făcând parte din patrimoniul comun şi susceptibil de executare.
Nu e nevoie de un alt temei, actul făcut în dauna creditorului se consideră inopozabil după regulile
dreptului comun.
Intervenţie: S-a constatat că în practica, încă de la momentul dobândirii bunurilor,
patrimoniul în care intră acel bun este determinat de actul prin care se dobândeşte acel bun, chiar şi
în cazul persoanelor fizice autorizate.
Problema nu este doar aceea a stabilirii apartenenţei bunurilor la o anumita masă
patrimoniala, ci ce remedii juridice mai au creditorii unei obligaţii care face parte dintr-o altă masă
patrimonială în ipoteza în care bunurile din acea masă patrimonială nu sunt suficiente.
În ceea ce priveşte persoana fizică autorizată există o hotărâre a ICCJ – Secţia comercială
(probabil o jurisprudenţă izolată) prin care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a persoanei
fizice cu motivarea că obligaţia face parte dintr-un alt patrimoniu.
Începutul capacitaţii de folosinţă.
- de semnalat dispoziţiile art. 36: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt
aplicabile.”. Sunt în continuare recunoscute drepturile copilului de la concepţie numai dacă se naşte
viu. Se face trimitere la art. 412 care instituie prezumţia timpului legal al concepţiei (alin. 1:
“Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.”) Aceasta prezumţie a fost privita în doctrina
ca absoluta şi irefragabilă, iar în doctrina recentă ca o prezumţie relativă. În alin. 2 al art. 412 se
arata ca poate fi răsturnată doar cu mijloace ştiinţifice de probă (“Prin mijloace de probă ştiinţifice se
poate face dovada concepţiunii copilului intr-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la
alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.”).
Încetarea capacităţii de folosinţă
- are loc la momentul decesului persoanei. De semnalat ipoteza comorienţilor şi
codecedaţilor. În NCC, în aceasta privinţă, există art. 957 alin. 2 prevede o condiţie unica şi anume
ca aceste persoane să fi decedat, astfel încât să nu poată fi stabilit că una a supravieţuit alteia, fără a
se mai face distincţia dacă decesul acestor persoane a avut loc în aceleaşi împrejurări.
Câteva aspecte legate de încetarea capacităţii de folosinţă prin declararea judecătorească a
morţii (de la art. 49 la art. 57 în NCC):
- o scurtare generală a termenelor prevăzute de reglementarea în vigoare: de ex., dacă
art. 16 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte un termen de 4 ani de la data ultimelor veşti din
care rezultă că era în viaţă, art. 49 alin. 1 instituie un termen de 2 ani; dacă dispariţia a
avut loc în împrejurări deosebite (cutremur, inundaţie, catastrofa de cale ferată ori aeriană
etc.), decesul poate fi declarat dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care
avut loc dispariţia (art. 50 alin. 1 din NCC); dacă este sigur că decesul s-a produs deşi
cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre
judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie (art. 50 alin. 3)
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
101

(de ex. ipoteza prăbuşirii unui avion în astfel de circumstanţe încât nu se poate accepta că
a supravieţuit vreun pasager).
- ipoteza anulării hotărârii de declarare a morţii, poate fi răsturnată printr-o acţiune în
anulare ulterioară, în măsura în care persoana decedată reapare.
- de asemenea se poate rectifica data morţii. Un certificat de deces eliberat în temeiul
constatării fizice a morţii are întotdeauna prioritate faţă de hotărârea declarativă de
moarte.
- dacă cel declarat mort reapare poate obţine anularea hotărârii prin care i s-a declarat
moartea (art. 54 alin. 1). După anularea hotărârii declarative de moarte, art. 54 alin. 2
prevede că cel declarat mort şi care este în viaţă poate cere înapoierea bunurilor sale în
natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Art. 54 alin. 2 îl
protejează pe dobânditorul cu titlu oneros care nu este obligat să înapoieze bunurile decât
dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. De ex., dacă
este vorba despre un imobil înscris în cartea funciară, regulile specifice de apreciere a
bunei-credinţe şi efectele bunei-credinţe în ceea ce-l priveşte pe dobânditorul dreptului
tabular prevalează faţă de reglementarea în discuţie. Astfel, art. 901 alin. 1 din NCC care
priveşte dobândirea cu buna-credinţă a unui drept tabular: “Sub rezerva unor dispoziţii
legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea
funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris
în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este
radiat din cartea funciară.”. (Ipoteza: aparentul de cujus era întabulat ca proprietar al
imobilului. După deschiderea succesiunii, succesorul se întabulează la rândul său pentru a
dispune de bunuri şi înstrăinează unui terţ de buna-credinţă. Terţul beneficiază de buna-
credinţă numai dacă la data cererii de înscriere au îndeplinite următoarele condiţii: a) nu a
fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare; b) din
cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în
favoarea altei persoane; şi c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii
funciare. (art. 901 alin. 2))
- art. 57 reglementează drepturile moştenitorului aparent: “Moştenitorul aparent care află
că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă
păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu
solicită restituirea lor.”
Capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de exerciţiu este definita în art. 37: “Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile.” Aceasta definiţie relevă două aspecte:
- capacitatea de exerciţiu se circumscrie sferei actelor juridice şi nu faptelor juridice, priveşte
posibilitatea de a dobândi şi exercita drepturi prin încheierea de acte juridice civile, respectiv de a
asuma şi executa obligaţii pe aceeaşi cale;
- aspectul esenţial constă în faptul că existenţa capacităţii de exerciţiu implică posibilitatea de
încheia singur şi fără autorizaţie acte juridice. A existat o controversa: în ce măsură minorul,
dobândind capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie, păstrează sau nu capacitatea deplină de
exerciţiu, în ipoteza anularii căsătoriei. Controversa este clarificată în NCC (vezi art. 39 alin. 2: “În
cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 102


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.”). Se dă posibilitatea instanţei de tutelă, de a recunoaşte
minorului de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu pentru motive temeinice. Un motiv temeinic se
regăseşte în cuprinsul art. 42: “1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. 2) În acest caz,
minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate
dispune singur de veniturile dobândite.”
Capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Regula pentru capacitatea de exerciţiu restrânsă este înscrisă în art. 41 dispune ca “(1)
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în
momentul încheierii actului.” Există şi o excepţie de la regula prezentată care dă expresie unor
consideraţii doctrinare existente, excepţie prezentată în cuprinsul alin. 3 al art. 41: “Cu toate
acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii lor.”
Din cuprinsul art. 43 alin. 3 se poate observa faptul că, chiar şi persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu poate să încheie acte juridice de dispoziţie de mică valoare cu caracter curent
şi care se execută la momentul încheierii lor. În această materie trebuie avută în vedere clasificarea
actelor juridice după importanţa lor: în acte de dispoziţie, de conservare, de administrare. Dacă
raportarea se face la un bun ut singuli orice înstrăinare este un act de dispoziţie, dacă raportarea se
face la patrimoniu în ansamblul său, un act de înstrăinare a unui bun, pentru o normală punere în
valoare a patrimoniului, este un act de administrare. Consecinţe: în prima ipoteză, minorul cu
capacitate restrânsă de exerciţiu va putea încheia actul de administrare neprejudiciabil singur, în a
doua ipoteză, fiind vorba de un act de dispoziţie, minorul va avea nevoie de dublă încuviinţare, a
ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă, în lipsa cărora actul este anulabil pentru incapacitate,
indiferent dacă actul l-a prejudiciat sau nu pe minor.
Art. 144 alin. 2 şi 4 din NCC sunt situate în secţiunea care priveşte exercitarea tutelei cu
privire la bunurile minorului. În alin. 2 se stipulează că: “Tutorele nu poate, fără avizul consiliului
de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de
grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale
acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.”
Sancţiuni pentru ipotezele în care regulile referitoare la capacitate nu sunt
îndeplinite.
Sancţiunea anulabilităţii.
Potrivit art. 44 alin. 1 “Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3),
precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
103

Potrivit art. 44 alin. 2 “Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată
din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.” Invocarea nulităţii relative pe cale de
apărare înseamnă o invocare pe cale excepţie de drept substanţial şi nu presupune formularea unei
cereri distincte de anulare. Spre deosebire de reglementarea actuală unde există o controversă legată
de prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea invocării nulităţii relative pe cale de excepţie, NCC a
oferit o soluţie. Astfel, în cuprinsul art. 1249 alin. 2 din NCC se stipulează că “nulitatea relativă
poate fi invocată pe cale acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea,
partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului,
chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.” De la această
regulă există o excepţie în materie de leziune, potrivit dispoziţiilor art. 1221 alin. 1 (“Există leziune
atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.”).
În cazul leziunii nu se poate opune excepţia de nulitate oricând ci doar în interiorul termenului de
prescripţie pentru acţiunea în anulare pentru leziune (1 an).
În ipoteza în care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, aceasta va sesiza
procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare. (art. 46 alin. 3). Procurorului i se recunoaşte
calitate procesuală activă într-o asemenea acţiune.
Limitele obligaţiei de restituire a incapabilului
În ceea ce priveşte limitele obligaţiei de restituire a incapabilului, în art. 47 există o
trimitere la art. 1635-1649 care reglementează de o maniera generală obligaţia de restituire. În cartea
a V-a, titlul VIII, art. 1647 dispune “(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu
este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de
restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a
făcut ca restituirea să fie imposibilă.”.
NCC nuanţează principul aplicării imediate a legii noi în materie contractuală şi, în general,
în materia actelor juridice. În schimb, în ceea ce priveşte stările legale extracontractuale principiul
aplicării imediate a legii noi prevalează. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea de punere în aplicare
nr. 71/2011 “Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă
după intrarea în vigoare a Codului civil.”.
Noutăţi introduse în Cartea a II-a - Despre familie
1. Instanţa competentă să soluţioneze toate măsurile şi toate litigiile din Cartea a II-a
„Despre familie”
- este potrivit art. 265 din NCC, instanţa de tutelă prevăzută la art. 107
1
.

1
Art. 107. - Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă sunt de competenţa
instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 104


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 265. - Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti,
precum şi toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi sunt de competenţa
instanţei de tutelă prevăzute la art. 107.
- NCC face diferenţa între măsuri - care implică o procedură necontencioasă - şi litigii - care
implică o procedură contencioasă (în practică preponderente vor fi procedurile necontencioase)
- competenţa instanţei de tutelă în viziunea noului Cod civil este extrem de extinsă, această
instanţă fiind competentă cu privire la căsătorie, desfacerea căsătoriei prin divorţ, obligaţia de
întreţinere, litigiile cu privire la regimul matrimonial etc., dar şi cu privire la ocrotirea minorului şi
persoanei, în general, atribuţii trasate prin prevederile Cărţii I „Despre persoane”;
- conform art. 229 alin 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se
stabilesc prin legea privind organizarea judiciară;
- Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă atribuţiile
acesteia, prevăzute de Noul Cod civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz,
completele specializate pentru minori şi familie;
- normele Noului Cod civil nu stabilesc competenţa materială a instanţelor, de lege lata, în lipsa
unei precizări exprese, fiind judecătoria; pe viitor, însă, plenitudinea de competenţă va aparţine
tribunalului, judecătoria păstrând doar competenţele expres prevăzute de art. 92 din noul Cod de
procedură civilă, astfel că va trebui reglementat acest aspect prin legea privind organizarea judiciară
care dintre cele două instanţe va primi atribuţiile instanţei de tutelă.
2. Consiliul de familie
- o instituţie nou introdusă prin noul Cod civil
Art. 124. - (1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care
tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi
bunurile minorului.
(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte
măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
- constituirea sa este facultativă
- consiliul de familie are un rol de supraveghere a tutorelui, aşa cum reiese din art. 136 NCC
Art. 136. - Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului
de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.
- consiliul de familie şi tutorele sunt controlaţi efectiv şi continuu de către instanţa de tutelă
asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi
bunurile acestuia, conform art. 151 NCC.
3. Tutorele poate fi desemnat în avans de către parinte
Art. 114. - (1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat,
încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi
numită tutore al copiilor săi.


I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
105

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile
părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte.
(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către
părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.
- se face prin act unilateral sau prin contract de mandat
- trebuie să îndeplinească condiţia de formă, fiind prevăzută expres forma autentică
- ca să aibă efect desemnarea, părintele trebuie să nu fie decăzut din drepturile părinteşti sau să
nu fie pus sub interdicţie judecătorească în momentul morţii
- revocarea desemnării tutorelui nu necesită forma autentică a actului, fiind suficient un înscris sub
semnătură privată
Identificarea persoanei fizice. Impactul procedural. Dispoziţii noi în materia
domiciliului
1. Unicitatea domiciliului şi a reşedinţei
- Art. 86 NCC instituie obligaţia persoanei fizice de a avea un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă
Art. 86. - (1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber,
domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de
lege.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp
decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe
locuinţe.
2. Noua definiţie a domiciliului
Art. 87. - Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală."
- această formă este introdusă prin Legea nr. Lege nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil;
- s-a optat pentru o certitudine juridică sporită în definirea noţiunii de domiciliu atribuind o
importanţă privilegiată declaraţiei pe care persoana fizică o face în faţa organelor de evidenţă a
persoanelor;
- pentru stabilirea sau schimbarea domiciliului, aşa cum reiese din art. 89 alin. 2 NCC
2
, sunt
necesare două elemente constitutive:
a. un element faptic - stabilirea efectivă a locuinţei sau mutarea intr-un anumit loc;

2
Art. 89. - (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a
făcut-o cu intenţia de a avea o aşezare principală.
(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea
sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 106


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
b. un element subiectiv - intenţia persoanei de a-şi stabili locuinţa principală unde a declarat,
făcând din acea aşezare centrul relaţiilor sale cu caracter social şi profesional;
- în lipsa declaraţiei persoanei fizice cu privire la domiciliul său, acesta poate fi stabilit din orice
alte împrejurări de fapt, avându-se în vedere cele două elemente constitutive amintite anterior.
3. Dovada domiciliului
Art. 91. - (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate.
(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau
schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost
cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
- se face, ca regulă, cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate
- o prevedere de foarte mare utilitate practică a fost introdusă prin alineatul 2 al art. 91 care
prevede că în lipsa unor astfel de menţiuni stabilirea sau schimbarea domiciliului nu va putea fi
opusă altor persoane de bună credinţă (buna credinţă fiind prezumată)
4. Alte tipuri de domicilii
- domiciliul legal: de exemplu, în art. art. 92 alin.1 NCC se statuează că domiciliul minorului care
nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la
acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
- domiciliul profesional: reglementat în art. 96 NCC („Cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au
născut sau urmează a se executa în acel loc.”)
- domiciliul ales: art. 97 alin. 1 NCC - Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea
exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. Alegerea domiciliului nu se
prezumă, ci trebuie făcută în scris.
Domiciliul ales poate avea semnificaţia prorogării convenţionale de competenţă atunci când legea
permite astfel de derogări, respectiv în cazul competenţei teritoriale relative.
Alegerea de domiciliu prezintă relevanţă şi în ceea ce priveşte plata. În mod normal, de lege lata,
plata se face la domiciliul debitorului. În noul Cod civil plata devine portabilă, în lipsă de
prevederi contractuale, uzanţe, natura prestaţiei sau dispoziţii contrare (art.1494 NCC). În acest caz
poate fi vorba de un domiciliu ales al creditorului.
Drepturi ale personalităţii
Se regăsesc în art. 58 şi următoarele din noul Cod civil
- ele nu se confundă cu drepturile de creanţă sau drepturile personale (iura în persona aliena), a căror
realizare implică concursul subiectului pasiv, ţinut să procure subiectului activ o prestaţie, ori să se
abţină de la ceva ceea ce ar fi putut să facă, în absenţa angajamentului său juridic; şi nici cu
drepturile reale (iura in recorporali) ori drepturile intelectuale (iura in reincorporali), care conferă
titularului lor prerogative care se exercită nemijlocit asupra unor bunuri corporale sau incorporale.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
107

- acestea beneficiau de o reglementare incompletă în vechea legislaţie
- nu sunt drepturi instituite de lege ci sunt recunoscute, garantate de aceasta
- prevederile îşi au originile în dreptul german din (art. 823 din Codul civil german)
- drepturile personalităţii poartă asupra unor aspecte sau atribute inerente persoanei (jura în persona
ipsa)
- sunt dobândite odată cu naşterea
Art. 58. - (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică,
la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria
imagine.
(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
a. Dreptul la viaţă
b. Dreptul la integritate fizică şi psihică
c. Dreptul la onoare şi reputaţie
d. Dreptul la respectarea vieţii private
e. Dreptul la propria imagine

f. Dreptul de a dispune de sine însuşi
Art. 60. - Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

- valorile personalităţii umane ocrotite de lege sunt enumerate în art. 252 NCC intitulat chiar
„ocrotirea personalităţii umane”
Art. 252. - Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa
umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private,
creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi
nepatrimoniale.
- este posibil ca aceste drepturi ale personalităţii să fie extinse pe cale jurisprudenţială dincolo
de situaţiile expres prevăzute de lege, în măsura în care din necesităţile practice se va simţi nevoia,
aşa cum rezultă din interpretarea textului art. 252 NCC ( „…ocrotirea valorilor strâns legate de
fiinţa umană, cum sunt”)
- aceste drepturi sunt structurate în noul Cod civil în două secţiuni:
a. Secţiunea a II-a - Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice
b. Secţiunea a III-a - Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
Sunt reglementate astfel pentru că gradul de protecţie acordat fiecărei categorii este diferit.
1. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice
- legiuitorul este mult mai categoric în ocrotirea drepturilor din Secţiunea a II-a, în ce priveşte viaţa,
sănătatea şi integritatea fizică.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 108


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- există o serie de dispoziţii care garantează inclusiv integritatea speciei umane în faţa manipulărilor
ştiinţifice (ex: art. 61 alin. 2 NCC - Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra
interesului unic al societăţii sau al ştiinţei, art. 62 NCC Nimeni nu poate aduce atingere speciei
umane. alin (2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei
persoanelor.)
- se interzice conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale,
actele juridice având ca obiect astfel de valori fiind lovite de nulitate absolută
Art. 66. - Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege.
- donarea de organe este permisă şi este esenţialmente revocabilă până în momentul prelevării
Art. 68. - (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra
riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat,
până în momentul prelevării.
(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori,
precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap
mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres
prevăzute de lege.
- în art. 69 NCC există o trimitere la procedura specială reglementată de art. 252 -256, în sensul că
instanţa poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere
ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea daunelor materiale şi
morale suferite. Legiuitorul a fost ferm în sensul protejării dreptului la viaţă. în schimb nu la fel stau
lucrurile în secţiunea următoare
2. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
- a existat o temere accentuata că reglementând aceste materii legiuitorul ar putea să facă mai mult
rău decât bine şi să atingă de exemplu libertatea presei
- în art. 70 şi următoarele sunt recunoscute şi protejate drepturi, cu restrângerile prevăzute în art. 75
- la art. 14 şi următoarele din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil se regăsesc norme tranzitorii cu privire la drepturile personalităţii

Dreptul la libera exprimare
Art. 70. - (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la
art. 75.
Dreptul la viaţa privată
Art. 71. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici
în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea
limitelor prevăzute la art. 75.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
109

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau
a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane,
fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Dreptul la demnitate
Art. 72. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.
(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără
consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Dreptul la propria imagine
Art. 73. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.
(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice
reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea
unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Atingeri aduse vieţii private

Art. 74. - Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii
private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect
fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice,
sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate intr-un spaţiu privat, fără
acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui
care îl ocupă în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute
expres de lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa
intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în
unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de
sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala
şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în
cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale,
inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei
persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin
sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Limite
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 110


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 75. - (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile
care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile
omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea
pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
- la stabilirea încălcării sau nu a drepturilor prevăzute în art. 70 şi următoarele, instanţa este nevoită
să pună în balanţă cele două drepturi, pentru a vedea în ce măsură exerciţiul unui drept fundamental
(cum este, de exemplu, libera exprimare) constituie totodată o ingerinţă intr-un alt drept al
personalităţii, tot un drept fundamental (cum este de exemplu, dreptul la viaţă privată) realizând un
test al proporţionalităţii şi răspunzând la următoarele întrebări: care este interesul care justifică
ingerinţa?; care este interesul care trebuie protejat?; cât de gravă este ingerinţa?; care este
proporţia între cele două?.
- acordul se prezumă atunci când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la
dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară
activitatea în domeniul informării publicului (art. 76 NCC). În acest caz nu mai este necesar acordul
scris. Totuşi, pentru cel care oferă informaţii despre sine presei sau altor organisme similare înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod civil acordul nu se prezumă, aşa cum reiese din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.
3. Mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale
- art. 252-257 NCC se aplica numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a noului Cod civil
- art. 253 - 257 NCC reglementează o procedura foarte amplă pentru mijloacele de apărare a
drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice:
Art. 253. - (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate
poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul lezării prin exercitarea dreptului la
libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să
îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă
spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus
prescripţiei extinctive.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
111

- este vorba de mijloace cu caracter preponderent moral de reparare a unui prejudiciu, în primul rând
de reparare în natură.
- în situaţia prevăzută de alin. 3 al art. 253 dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive
conform regulilor generale în materia faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.
- mijloacele de apărare menţionate la alin 1. al art. 253 sunt imprescriptibile.
Intervenţie: referitor la art. 255 alin 3
3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile
decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod
evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apare ca fiind
disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân
aplicabile.
- s-a formulat opinia că nu poate fi dispusă o interzicerea anticipată a unei acţiuni
prejudiciabile ci numai dacă aceasta este în curs de desfăşurare.
Intervenţie: Care sunt mijloacele pe care le are la indemână o persoană pentru a retrage
consimţământul prezumat? Simpla menţionare a sintagmei „off the record” este suficientă? Părerea
exprimată a fost în sensul că simpla menţionare a sintagmei „off the record” nu este suficientă în
practică pentru evitarea unor eventuale prejudicii.
Intervenţie: Ar fi fost binevenită şi o reglementare a dreptului la replică printre mijloacele de
apărare a acestor drepturi, dar, deşi nu este expres prevăzut de lege, acesta poate fi dispus de instanţă
în temeiul art. 253 alin.3 lit. b) NCC.
Intervenţie: Se poate îndrepta o acţiune împotriva unei persoane nedeterminate? S-a opinat în
favoarea posibilităţii introducerii unei acţiuni de acest gen, dar rămâne problema de ordin practic, şi
anume identificarea pârâtului.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
113

Persoana juridică
(Judecător drd. Liviu ZIDARU)
Prelegere susţinută de dl. Judecător drd. Liviu ZIDARU
Definiţie
- multe dispoziţii din legi speciale au fost preluate de noul Cod civil
- art. 18 din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:
Dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se
aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care
prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.
- art.187 NCC – definiţia persoanei juridice: Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general.
- art. 188 NCC - Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii
legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187.
Tipuri de persoane juridice şi condiţii pentru existenţa personalităţii juridice
- pot aşadar exista persoane juridice, şi altele decât cele expres recunoscute de lege? Pentru a
răspunde, trebuie distins, în prealabil, între persoanele juridice de drept public şi cele de drept
privat (art. 189).
- în cazul celor de drept public, art. 191 dispune că ele se înfiinţează prin lege, ori, în cazurile
anume prevăzute de lege, prin act al autorităţii administrative centrale sau locale.
- art. 194 alin.1 instituie în acest caz obligaţia ca actul de înfiinţare să prevadă expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică are sau nu calitatea de persoană juridică, aceasta fiind
o dispoziţie de recomandare.
- în cazul persoanelor juridice de drept privat, s-a remarcat just că în cazul aproape tuturor
persoanelor juridice se prevede o procedură de înregistrare sau înmatriculare, conform art. 200 NCC
şi art. 202 NCC cu privire la consecinţele neefectuării formalităţilor de publicitate.
- art. 188 NCC conţine de altfel un indiciu, arătând că organizaţia care ar putea constitui persoană
juridică trebuie să fie „legal înfiinţată”. Trebuie găsit aşadar un instrument de drept privat prin care
persoanele fizice sau juridice ar putea înfiinţa o entitate care să îndeplinească condiţiile din art. 187
NCC, fiind aşadar susceptibilă de a fi considerată persoană juridică.
- în acest sens, în Cartea a V-a: Despre obligaţii – contractul de societate, conform art. 1881 alin.3,
societatea poate fi cu sau fără personalitate juridică;
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 114


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- art. 1884 alin.2 prevede că: în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi
reale imobiliare, contractul (de societate) se încheie în formă autentică;
- şi art. 1889 alin.2 şi 3 NCC: dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă
personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi
condiţiile prevăzute de legea specială care îi conferă personalitate juridică.
- Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul
comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Din textele de mai sus rezultă că societatea cu personalitate juridică se poate constitui numai în
formele juridice expres prevăzute de lege şi este supusă unor formalităţi privind actul
constitutiv, precum şi cerinţei înmatriculării.
- totodată, conform art. 1893 NCC, societatea de fapt, ori societatea rămasă neînmatriculată are
regimul juridic al societăţii simple, care, potrivit art. 1892 alin.1 NCC, nu are personalitate
juridică. Intervenţie: această concluzie rezultă şi din coroborarea cu art. 25 NCC alin. 3: Persoana
juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi şi de obligaţii civile.
Norme generale şi norme speciale referitoare la persoana juridică
- în ce priveşte regimul aplicabil fiecărei persoane juridice, art. 192 NCC prevede că: regulile special
aplicabile fiecărei categorii şi, în completare, regulile din NCC (aplicaţie a principiului conform
căruia norma generală se aplică în completarea normei speciale, acolo unde aceasta nu
dispune). Această regulă prezintă interes în ceea ce priveşte societăţile comerciale pentru care nu
există o parte generală bine conturată în legea societăţilor comerciale care să cuprindă regimul
general al societăţilor. Foarte multe dispoziţii în materia societăţii pe acţiuni sunt aplicate, mutatis
mutandis, şi la alte tipuri de societăţi. Este admisibil să extindem o reglementare prevăzută pentru alt
tip de ipoteză în măsura în care nu avem o normă generală care să acopere respectiva ipoteză.
- un efect principal al personalităţii juridice este prevăzut de art. 193 alin.1 NCC: limitarea
răspunderii pentru obligaţiile asumate la bunurile proprii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Prin acest articol se instituie principiul autonomiei patrimoniale a persoanei juridice care trebuie
privit în corelaţie cu art. 214 NCC care instituie obligaţia de a asigura şi a menţine separaţia dintre
patrimoniul persoanei juridice şi patrimoniul organelor de administrare
- totuşi, art. 1889 alin.1 NCC instituie altă regulă în materie de societate: prin contractul de societate
sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este
subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.
- acest text are vocaţia de drept comun pentru toate formele de societate, civilă (profesională) ori
comercială, prevăzută de legi speciale, în măsura în care legea specială nu dispune expres altfel
(limitarea răspunderii la patrimoniul social).
Exemplu: Societatea civilă profesională cu răspundere limitată prevăzută de art. 6 din Legea nr.
51/1995; potrivit alin.4, societatea deţine „un patrimoniu de afectaţiune”, iar obligaţiile sunt
garantate cu patrimoniul. Asociaţii răspund doar în limita aportului social al fiecăruia.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
115

Nulitatea persoanei juridice
(art. 196 şi urm. NCC)
- cauzele de nulitate sunt expres şi limitativ reglementate, după modelul art. 56 – 59 din Legea nr.
31/1990 privind societăţilor comerciale, la rândul lor, rezultatul transcrierii unor reglementări
europene (directive în materia societăţilor comerciale). Nulitatea virtuală este exclusă
- este înlăturat efectul retroactiv al nulităţii, nulitatea prin efectele sale practice se aseamănă cu o
dizolvare urmată de lichidare (art. 198 alin.1 NCC).
- actele încheiate cu terţii rămân valabile (art. 199 NCC).
Art. 199. - (1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor
încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau
prin reprezentare, după caz.
(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea
acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la
momentul încheierii actului.
- nulitatea poate fi acoperită până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată (art.
197 alin.2 NCC).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
- art. 205 alin.3 NCC reia reglementarea corespunzătoare din Decretul nr. 31/1954 cu privire la
capacitatea de folosinţă anticipată (art. 33 alin.3) şi prevede în terminis că persoana juridică poate nu
doar să dobândească drepturi, ci şi să-şi asume obligaţii, în măsura necesară constituirii valabile.
- noutate: art. 205 alin. 4 NCC instituie răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, asociaţilor,
reprezentanţilor.
4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei
persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele
juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în
care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat
asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data
încheierii lor şi produc efecte depline.
- o noutate foarte importantă este renunţarea la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă
în privinţa persoanelor juridice cu scop lucrativ (art. 206 alin.1 NCC): deja anticipată în doctrina
de drept comercial, prin conceptul de scop statutar (art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor
comerciale).
- principiul se menţine însă în ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, din motive bine
întemeiate (art. 206 alin.2 NCC: Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut).
- sancţiunea este în continuare nulitatea absolută (art. 206 alin.3 NCC).
- conform art. 207 alin. 2 NCC actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru
toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 116


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice:
- din tehnica normativă prevăzută de legiuitor rezultă că şi în cazul persoanelor juridice trebuie
distins între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu
- art. 209 alin.3 NCC: raporturile interne sunt supuse prin analogie regulilor mandatului (vezi şi art.
72 din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale – obligaţiile administratorilor: regulile de la
mandat şi cele prevăzute de prezenta lege). 213: prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar
- în ce priveşte actele încheiate de fondatori, ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice
desemnate în acest scop, cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii obligă persoana juridică
doar în condiţiile gestiunii de afaceri (art. 210 NCC)
- noutate: art. 211 NCC instituie incapacităţi şi incompatibilităţi cu privire la exercitarea
administrării şi controlului persoanei juridice (de exemplu: un magistrat administrator)
Art. 211. - (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei
juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a
exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul
de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativă.
Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe
sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu
încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
- actele încheiate în condiţiile art. 211 alin. 1 NCC nu pot fi anulate dacă nu a fost produsă o
vătămare
- art. 215 NCC: contrarietatea de interese între administratori şi interesele persoanei juridice. În acest
caz actul încheiat este anulabil, dar numai dacă cealaltă parte a cunoscut sau trebuia să cunoască
existenţa conflictului de interese.
- art. 216 NCC reglementează acţiunea în anularea hotărârilor adoptate de organele emise de
persoanele juridice, de asemenea similară reglementării din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor
comerciale cu privire la anularea hotărârilor AGA
- discuţie referitoare la art. 216 alin. 6 NCC: Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la
acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil. Efectul acestui alineat este foarte mare cu
privire la societăţi în general. Acesta poate fi atenuat, eventual, prin restrângerea motivelor de
nulitate absolută.
În art. 1912 NCC (1) Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la
instanţa judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, şi
de la data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la
data la care a luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată
hotărârea. (2) Termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1) este termen de decădere. În această materie
rezultă că termenul de decădere este aplicabil oricărui tip de nulitate.
- art. 218 alin.2 şi 3 NCC: persoana juridică este angajată în raporturile cu terţii chiar dacă actele
încheiate depăşesc puterea de reprezentare conferită (aplicaţie a mandatului aparent; de asemenea,
modelul este Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale). Prin acest articol s-a urmărit
protejarea terţilor.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
117

Răspunderea statului şi a persoanelor juridice de drept public
- art. 221 şi următoarele din NCC: instituie că persoanele juridice de drept public răspund pentru
faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept
privat.
- art. 223 NCC: statul este reprezentat, de regulă, prin Ministerul Finanţelor Publice.
- art. 224 NCC introduce o soluţie nouă în ceea ce priveşte răspunderea statului: sub aparenţa
unei formulări neutre, se instituie o răspundere subsidiară a statului şi a unităţilor administrativ
teritoriale pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice!!
- art. 229 alin.2 NCC referitor la domiciliul persoanei juridice instituie inopozabilitatea stabilirii şi
schimbării sediului care nu au fost aduse la cunoştinţa altor persoane (similar art. 91 alin.2 în cazul
domiciliului persoanei fizice).
- art. 41 din Decretul 31/1954: Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de alta ori
prin fuziunea mai multor persoane juridice şi constituirea unei persoane juridice noi
În sistemul Legii nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale, se vorbeşte despre fuziune prin
absorbţie şi fuziune prin contopire
Art. 234 NCC preia această terminologie, vorbind despre fuziune, ca gen, respectiv de absorbţie şi
contopire, ca specii.
- art. 237 NCC efectele divizării: o societate comercială se divide dând naştere la 2 societăţi
comerciale noi: patrimoniul se împarte în mod egal sau conform cotelor stabilite (alin.1)
- în cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se
transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod,
reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea transmisă.
(art. 237 alin.2 NCC)
- în situaţia în care se desprinde capital social de dintr-o societate comercială, urmând a fi constituite
două societăţi comerciale noi, acestora le va reveni capitalul desprins împărţit în mod egal sau
conform proporţiei stabilite (art. 237 alin.3 NCC).
- art. 243 NCC, după modelul legii societăţilor comerciale reglementează opoziţia pusă la îndemâna
creditorilor şi a oricăror alte persoane interesate
Art. 243. - (1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se
dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de
30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu
de un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către
organul competent, potrivit legii.
(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării
obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru
plata datoriilor.
(3) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa
competentă.
(4) Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 118


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Încetarea persoanei juridice:
- în această materie există o reglementare supletivă (Art. 249 NCC) care reglementează destinaţia
bunurilor rămase după lichidare
Art. 249. - (1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după
lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită
în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.
(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei
hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este
contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după
lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei
persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci
când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane
juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.
(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245
lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea
bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea
comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în
cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi
drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile,
dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Intervenţie: în legătură cu opoziţia (art. 243 NCC), s-a preluat reglementarea cu aceleaşi carenţe. Nu
există obiectul cererii. Se formulează opoziţia dar ce urmăreşte creditorul? Rămâne aceeaşi întrebare.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
119

Raporturile juridice de familie
(Conf. univ. dr. Marieta AVRAM)
Prelegere susţinută de d-na. Conf. univ. dr. Marieta AVRAM
I. Precizări prealabile
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil va fi abrogat Codul Familiei, reglementarea
relaţiilor de familie revenind astfel la matca sa firească: Codul Civil.
S-a spus că în această materie sunt cele mai spectaculoase modificări, însă, trebuie precizat că
ceea ce pare noutate pentru noi nu este o noutate absolută.
Cea mai afectată materie este cea a regimurilor matrimoniale; sunt şi modificări ale altor
instituţii de dreptul familiei, însă acestea sunt punctuale.
În ceea ce priveşte reglementarea regimurilor matrimoniale, principala noutate o reprezintă o
revenire la principiul libertăţii convenţiilor.
În Noul Cod Civil apar concepte noi; astfel, este reglementat regimul matrimonial
convenţional, iar, în lipsa unei convenţii matrimoniale, se aplică regim matrimonial legal.
În ceea ce priveşte regimul matrimonial legal, au existat discuţii cu privire la menţinerea
sistemului comunităţii de bunuri sau introducerea regimului separaţiei de bunuri. S-a ajuns la
concluzia că cea mai bună soluţie este menţinerea regimului comunităţii de bunuri ca regim
matrimonial legal.
S-a pus întrebarea cât de extinsă ar trebui să fie libertatea în ceea ce priveşte încheierea
convenţiilor matrimoniale, dacă ar trebui să poată fi încheiate orice tipuri de convenţii matrimoniale
sau ar trebui să fie reglementate anumite tipuri de regimuri matrimoniale, cu posibilitatea de a opta
între acestea. Au existat discuţi aprinse cu privire la acest aspect. Soluţia consacrată de Noul Cod
Civil este aceea de a acorda soţilor o libertate limitată la încheierea convenţiilor matrimoniale: soţii
pot opta între regimul separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale de bunuri.
În doctrină au existat critici cu privire la această soluţie; s-a pus întrebarea de ce nu au fost
reglementate mai multe regimuri matrimoniale, cum ar fi, de exemplu, regimul participării la
achiziţii. Într-o variantă mai veche a Noului Cod Civil s-a încercat reglementarea acestui regim
matrimonial; ideea a fost abandonată ulterior, întrucât este un regim mixt, destul de complicat şi cu
o sferă de aplicare foarte restrânsă.
În Noul Cod Civil există însă reglementări care creează o anumită breşă care permite
“evadarea” din regimul separaţiei de bunuri şi trecerea spre regimul participării la achiziţii.
Mai există un concept nou care nu se regăseşte ca atare în Noul Cod Civil, este un concept
doctrinar: regimul primar imperativ. Este o noţiune importantă întrucât reuneşte un set de norme
juridice aplicabile tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial aplicabil.
Un alt principiu căruia i s-au dat efecte în Noul Cod Civil este cel al mutabilităţii regimurilor
matrimoniale: regimurile matrimoniale pot fi modificate pe durata căsătoriei.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 120


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
II. Convenţia matrimonială
Art. 329. - Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin
încheierea unei convenţii matrimoniale.

Convenţia matrimonială reprezintă actul prin care viitorii soţi stabilesc regimul juridic
aplicabil pe toată durata căsătoriei.
Reglementările speciale se completează cu dreptul comun.
Convenţia matrimonială poate fi privită ca un tipar juridic: ea poate cuprinde clauze
referitoare la regimul matrimonial aplicabil, dar şi alte prevederi: clauze privind donaţiile reciproce
între soţi, recunoaşterea unui copil; aceste instituţii îşi păstrează natura lor juridică, nefiind alterate
de faptul că sunt cuprinse în convenţii matrimoniale.
A)Condiţii de validitate ale convenţiei matrimoniale
Condiţii de fond

1. Capacitatea
Convenţia matrimonială reprezintă un contract, aşadar va fi aplicabil principul potrivit căruia
cine poate încheia în mod valabil o căsătorie, poate încheia în mod valabil o convenţie matrimonială.
Art. 272 din Noul Cod Civil are în vedere în ceea ce priveşte căsătoria de capacitate
matrimonială, nu de capacitate de exerciţiu.

Art. 272. - (1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în
temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre
părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe,
având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită
autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Art. 337. - (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o
convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de
tutelă.
(2) În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia încheiată de minor
poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.
(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.

2. Consimţământul

Art. 330. - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin
înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin
mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
121

(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau,
în lipsă, de la data încheierii ei.

Convenţia matrimonială poate fi încheiată prin mandatar; procura trebuie să aibă însă un
conţinut predeterminat (în cuprinsul procurii trebuie să existe toate clauzele ce se vor regăsi în
convenţia matrimonială).

3. Obiectul convenţiei matrimoniale
Obiectul convenţiei matrimoniale este reprezentat de regimul matrimonial ales de cei doi soţi.
Cu privire la libertatea de alegere a regimului matrimonial există limite generale şi limite
speciale.

Limite generale:

O primă limită este cea din materia contractelor:
Art. 1.169. – “Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.

Alte limite generale sunt stabilite de art. 332 din Noul Cod Civil:
Art. 332. - (1)” Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii
absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume
prevăzute de lege.
(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi,
autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale. “

De exemplu, dacă s-ar prevedea că gestiunea bunurilor aparţine numai unui soţ s-ar încălca
principiul egalităţii între soţi.
S-a pus întrebarea de ce nu s-a revenit la regimul dotal. Răspunsul dat a fost acela că dota
presupunea o indisponibilizarea a bunurilor imobile, încălcându-se astfel principiul circulaţiei
bunurilor. Se pot face însă donaţii în vederea încheierii căsătoriei, iar dacă se doreşte
indisponibilizarea bunurilor poate fi stipulată clauza de inalienabilitate prevăzută de Noul Cod Civil,
în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru această clauză.

Limite speciale

1. Limita privind libertatea soţilor de a alege un regim matrimonial: soţii au o opţiune
limitată, neputând fi create alte regimuri matrimoniale decât cele prevăzute expres de Noul Cod
Civil.
Avem în vedere aici şi limitele privind regimul primar imperativ (prin convenţii
matrimoniale nu se poate deroga de la prevederile legale ce ţin de regimul primar) şi limitele
intrinseci regimului matrimonial ales (prin convenţii matrimoniale nu se poate deroga de la
dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales).

4. Cauza convenţiei matrimoniale

Este reprezentată de intenţia viitorilor soţi de a încheia o convenţie matrimonială (affectio
conjugalis).

5. Data convenţiei matrimoniale

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 122


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Convenţia matrimonială se încheie, de obicei, înaintea celebrării căsătoriei. Ea produce însă
efecte de la data şi sub condiţia încheierii căsătoriei.
Convenţia matrimonială poate fi însă încheiată şi în timpul căsătoriei, producând efecte de la
data prevăzută de părţi sau de la data încheierii ei.
Dacă nu s-a încheiat convenţia matrimonială la data celebrării căsătoriei ci ulterior, se aplică
regimul comunităţii legale de bunuri până la data la care se încheie convenţia, urmând ca acest regim
să se modifice conform convenţiei încheiate de soţi.

Condiţii de formă

Art. 330 prevede forma autentică notarială ad validitatem:

Art. 330. - (1)” Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin
înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin
mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.”

Dacă nu sunt respectate condiţiile pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale se
aplică sancţiunea nulităţii acesteia. Efectul nulităţii convenţiei matrimoniale este acela prevăzut de
art. 338 din Noul Cod Civil: se aplică regimul comunităţii legale de bunuri.
B) Nulitatea şi caducitatea convenţiei matrimoniale
Nulitatea convenţiei matrimoniale intervine în cazul în care se încheie cu încălcarea
condiţiilor de fond sau de formă cerute de lege ad validitatem.

Art. 338. - În cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică
regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

O altă sancţiune care poate interveni în cazul convenţiei matrimoniale este caducitatea;
aceasta intervine când ulterior încheierii convenţiei nu se mai încheie căsătoria, precum şi atunci
când se constată nulitatea căsătoriei (cu excepţia căsătoriei putative).
C) Publicitatea convenţiei matrimoniale
În dreptul comparat se cunosc mai multe sisteme de publicitate a căsătoriei. În unele state
publicitatea se asigură prin menţiunea despre încheierea unei convenţii matrimoniale pe actul de
căsătorie . În alte state sunt folosite registre de publicitate a convenţiilor matrimoniale.
În Noul Cod Civil sunt reglementate ambele mecanisme de publicitate, însă determinantă
pentru a sigura opozabilitatea faţă de soţi este înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale.

Art. 334. - (1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe
actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la
serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de
căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în
condiţiile alin. (4).
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea
formalităţilor de publicitate.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
123


Cele două mecanisme de publicitate menţionate anterior reprezintă formalităţi generale de
publicitate ale convenţiei matrimoniale.

Pe lângă acestea, Noul Cod Civil prevede formalităţi de publicitate care trebuie îndeplinite
ţinând seama fie de natura unor bunuri (imobile sau mobile), fie de calitatea unor persoane
(profesionişti sau neprofesionişti).
Art. 334 (4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în
cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate
prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu
poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).
(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la
alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.

Aceste prevederi trebuie corelate cu art. 902 alin 2 din Noul cod Civil privind notarea în
cartea funciară.

Din redactarea art. 313 alin. 2 (“Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au
cunoscut pe altă cale.”) observăm că Noul Cod Civil consacră sistemul publicităţii bazate pe
cunoaşterea efectivă, aşa-numita teorie subiectivă.
Sancţiunea pentru neîndeplinirea condiţiilor de publicitate este inopozabilitatea faţă de terţi a
convenţiei matrimoniale; drept urmare soţii sunt consideraţi faţă de terţi ca fiind căsătoriţi sub
regimul comunităţii legale de bunuri.

În sală s-a ridicat o problemă în legătură cu reglementarea simulaţiei în materia căsătoriei:
care va fi soluţia în cazul concursului dintre creditorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă. S-a
arătat că în literatura de specialitate există opinia potrivit căreia în cazul concursului dintre terţi să fie
preferaţi cei de bună-credinţă. Noul Cod Civil nu reglementează însă această soluţie. Mai mult, art.
1291 rezolvă numai problema concursului dintre creditorii înstrăinătorului aparent şi cei ai
dobânditorului aparent.

Art. 1.291 (2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii
dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară
contractului secret.

Răspunsul dat a fost acela că, dincolo de art. 1291, se aplică principul conform căruia actul
secret nu poate fi opus terţilor de bună credinţă.

S-au exprimat opinii care au susţinut că ar fi fost poate mai bine dacă Noul Cod Civil nu ar fi
reglementat simulaţia în materia convenţiilor matrimoniale
Răspunsul dat a fost acela că s-a preferat reglementarea simulaţiei, considerându-se că actul
secret este un contract, fiind indicat să se aplice regulile generale din materia contractelor, inclusiv
simulaţia.

O altă problemă ridicată în sală a fost aceea privind capacitatea de a încheia convenţii
matrimoniale de către minorul de 16 ani căruia i-a fost recunoscută capacitatea deplină de exerciţiu.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 124


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 40. - Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau
tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Art. 337. - (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie
matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.

S-a subliniat ideea potrivit căreia pentru încheierea unei convenţii matrimoniale Noul cod
civil prevede capacitatea matrimonială şi nu capacitatea deplină de exerciţiu. De asemenea, s-a
exprimat opinia potrivit căreia minorul nu ar mai avea nevoie de încuviinţarea ocrotitorului legal,
având în vedere că minorul emancipat nu mai are ocrotitor legal. Tot în sprijinul ideii că minorul
emancipat poate încheia singur o convenţie matrimonială s-a arătat că noţiunea de capacitate
matrimonială nu ar trebui tratată ca o reglementare distinctă de cea privind capacitatea de exerciţiu.
O altă întrebare exprimată de către participanţi a vizat necesitatea existenţei avizului medical
la încheierea căsătoriei de către minorul emancipat. Concluzia a fost aceea că avizul medical este
necesar, întrucât acest atestă dezvoltarea sa biologică, capacitatea sa fizică de a consuma căsătoria.
III. Regimul primar imperativ
Dispoziţiile comune privind regimurile matrimoniale în general se reunesc sub cupola
regimului primar imperativ, acesta constituind „constituţia” regimurilor matrimoniale.
Regimul primar imperativ are rolul de a asigura, în situaţia normală, de „pace conjugală”, pe
de o parte o minimă coeziune, o interdependenţă a patrimoniilor soţilor iar, pe de altă parte, o
minimă independenţă economico-socială a soţilor.
În situaţiile de criză conjugală, scopul regimului matrimonial primar este acela de a organiza
doua categorii de mecanisme pentru dozarea puterilor celor doi soţi, în sensul extinderii puterilor
unuia dintre soţi sau al limitării puterilor celuilalt soţ.
I. Interdependenţa patrimoniilor soţilor
În situaţia păcii conjugale regimul primar imperativ reglementează aspectele legate de
coeziunea patrimonială a familiei şi anume locuinţa comună şi cheltuielile căsătoriei.

1. Locuinţa familiei

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea a II-a „Locuinţa familiei”
Art. 321-324


Locuinţa familiei beneficiază de o reglementare specială în NCC, ca o noţiune de fapt şi nu
una de drept, reprezentând chiar locuinţa unde familia trăieşte efectiv, aşa cum indică art. 321, alin
1, NCC:
„Art. 321 - (1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului
la care se află copiii.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
125

Astfel, locuinţa familiei nu trebuie confundată cu domiciliul comun al soţilor, legea instituind
obligaţia soţilor de a locui împreună şi nu aceea de a avea domiciliul comun. Teza a doua a alin 1, art
321, NCC, înlătură dificultăţile practice ce s-ar putea ivi, mai ales dacă soţii sunt separaţi în fapt sau
au locuinţe separate, stabilind ca locuinţă a familiei imobilul în care locuieşte unul dintre soţi
împreună cu copiii lor.
Dacă soţii deţin mai multe imobile intră sub incidenţa regimului matrimonial primar numai
locuinţa care, prin afectaţiunea ei, îndeplineşte funcţia de locuinţă a familiei, indiferent de drepturile
pe care unul sau altul dintre soţi le are asupra acestui imobil (ce poate fi inclusiv un imobil aflat în
folosinţă în baza unui contract de închiriere).
Alin. 2 al art. 321 din NCC, reglementează formalităţile pentru opozabilitatea faţă de terţi, şi
anume notarea în cartea funciară a imobilului ca locuinţă a familiei.

„Art. 321 - (2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a
unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.”
Textul art. 322 alin 1 din NCC, privitor la regimul unor acte juridice, instituie o limită a
dreptului unuia sau altuia dintre soţi de a dispune prin acte juridice asupra imobilului cu destinaţia
de locuinţă a familiei, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil – comunitate legală sau
convenţională sau separaţie de bunuri – fără consimţământul celuilalt soţ.
Legea limitează însă doar dreptul unui soţ de a dispune singur de acest imobil, bunul nefiind
scos din circuitul civil. Actele de dispoziţie făcute de unul dintre soţi asupra bunului proprietate
exclusivă trebuie făcute numai cu consimţământul celuilalt soţ. Dacă bunul este comun, în baza
comunităţii convenţionale sau legale, textul alin. 1 nu prezintă interes deosebit..
„Art. 322 – (1) Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă
este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate
încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.”
Prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil s-a adus o modificare a art.
322 alin. 1, în sensul adăugării unei dispoziţii care prevede că niciunul dintre soţi nu poate încheia
acte prin care ar fi afectată folosinţa locuinţei familiei. În forma sa iniţială, acest text de lege
prevedea condiţia existenţei consimţământului scris al celuilalt soţ doar pentru a dispune de
drepturile asupra locuinţei familiei, chiar dacă soţul care dispune este proprietar exclusiv al
respectivului imobil. În mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a extinde sfera actelor încheiate
de oricare dintre soţi doar cu consimţământul celuilalt şi la alte acte decât cele de dispoziţie,
respectiv acte de administrare sau de folosinţă, dacă acestea afectează folosinţa acestei locuinţe.
Reglementări similare în această materie se regăsesc şi în Codul civil francez şi în alte
legislaţii ale căror coduri au constituit surse de inspiraţie pentru Noul Cod civil.

Sancţiunea care intervine în cazul în care actul de dispoziţie se încheie fără consimţământul
ambilor soţi este, potrivit alin 4, art. 322, NCC, nulitatea relativă.
„Art. 322 (4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea
lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an
de la data încetării regimului matrimonial.”
Dacă locuinţa este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, acordul celuilalt are valoarea
unei încuviinţări, a unei autorizări, întrucât soţul neproprietar nu este parte în contract –
„consimţământ de neîmpotrivire”.
Dacă însă imobilul care constituie locuinţa conjugală face parte din categoria bunurilor
comune în devălmăşie, consimţământul ambilor soţi este impus chiar de regula cogestiunii din
materia comunităţii de bunuri (art. 346 alin. (1)), astfel încât ambii soţi trebuie să aibă calitatea de
parte în actul juridic. În acest caz, consimţământul cerut ambilor soţi are o dublă semnificaţie, fiind
necesar atât pentru că imobilul are destinaţia de locuinţă a familiei, cât şi pentru că imobilul este
proprietate comună devălmaşă.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 126


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
În situaţia în care bunul este proprietate comună pe cote-părţi, se vor aplica prevederile art.
641 alin. (4), NCC, care instituie regula unanimităţii pentru orice acte de dispoziţie asupra bunurilor,
astfel că cerinţa prevăzută la art 322 este dublată de consimţământul cerut de lege coproprietarilor.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie exprimat acest consimţământ, art. 322 alin (1)
prevede expres ca forma este cea scrisă. Noul Cod civil consacră principiul potrivit căruia toate
actele de dispoziţie cu privire la imobile trebuie să se realizeze prin act autentic, ad validitatem (art.
1244, NCC). Astfel, dacă locuinţa este bun comun sau proprietate pe cote părţi, consimţământul
ambilor soţi este cerut în calitate de coproprietari, fiind într-adevăr necesară forma autentică ad
validitatem.
Cu toate acestea, în situaţia unui consimţământ cerut soţului neproprietar al imobilului, se
ridică problema formei acestui tip de consimţământ, opinia autoarei fiind că acest consimţământ
poate fi exprimat valabil şi prin înscris sub semnătură privată, forma autentică fiind necesară ad
probationem. Nimic nu împiedică însă pe soţul care nu devine parte în actul de dispoziţie să îşi
exprime consimţământul printr-o declaraţie în formă autentică, soluţie care, cel mai probabil va fi
adoptată şi în practică.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi, legiuitorul a prevăzut expres necesitatea
înscrierii în cartea funciară, sancţiunea în caz de nerespectare a acestei prevederi fiind aceea a
imposibilităţii obţinerii anulării actului din partea soţului ce nu şi-a exprimat consimţământul, cu
unica posibilitate de a solicita daune-interese de la celalalt soţ, dacă terţul a fost de bună-credinţă şi
nu a cunoscut destinaţia imobilului. Se asigură astfel dinamica circuitului civil şi se protejează
interesele terţilor de bună credinţă.
„Art. 322 - (5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat
consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu
excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.”

NCC instituie un regim juridic special şi pentru bunurile mobile care mobilează sau
decorează locuinţa familiei, art. 322, alin 2 prevăzând că acestea nu pot fi deplasate de un singur soţ
fără acordul celuilalt soţ şi nici nu pot fi făcute acte de dispoziţie cu privire la acestea de un singur
soţ.
„Art. 322 - (2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau
decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt
soţ.”

Intervenţie din public: În cazul refuzării în mod nejustificat a exprimării consimţământului,
autorizaţia dată de instanţă ţine loc de consimţământ, conform art. 322, alin 3:

„Art. 322 - (3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ
poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.”

În această ipoteză, soţul care a refuzat – fără temei - să îşi dea consimţământul, suplinit în
consecinţă prin autorizarea instanţei, poate cere, ulterior, în temeiul art 322, alin (4), anularea actului,
în ciuda hotărârii judecătoreşti exprimate anterior?

Răspuns M.A.: Dacă există o hotărâre judecătorească prin care s-a cenzurat refuzul
nejustificat al consimţământului celuilalt soţ, considerăm că soluţia atât pe conţinut, cât şi ca logică
juridică trebuie văzută în sensul că alin. 4 nu îşi mai găseşte, prin ipoteză, aplicare. . Ca tehnică
legislativă este insă discutabil dacă alin (3) este poziţionat în mod corect înaintea alin. (4).

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
127


2. Cheltuielile căsătoriei

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea a III-a „Cheltuielile căsătoriei”
Art. 325-328

În această materie trebuie reţinut faptul că, indiferent de regimul matrimonial concret
aplicabil, soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei
pentru asigurarea coeziunii patrimoniale în raporturile dintre soţi, potrivit art. 325, alin 2, NCC, care
statuează că:
„Art. 325 - (2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”
Teza a doua a acestui aliniat instituie posibilitatea ca, prin convenţie matrimonială, soţii să
prevadă clauze referitoare la suportarea contribuţiei fiecăruia dintre soţi la cheltuielile căsătoriei. În
lipsa unei astfel de prevederi, se aplică dispoziţia legală ce consacră regula proporţionalităţii
mijloacelor.
Cu toate acestea, art. 325 alin (3) consacră o aplicare a principiului egalităţii dintre soţi,
interzicând convenţia care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi,
această convenţie fiind considerată ca nescrisă.
„Art. 325 - (3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine
doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.”
II. Independenţa economico-socială a soţilor
Regimul primar imperativ stabileşte, în situaţie de normalitate, şi dispoziţii privitoare la o
minimă independenţă profesională şi patrimonială a soţilor, cu obligaţia corelativă a informării
celuilalt soţ cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale.

1. Independenţa profesională

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea a III-a „Cheltuielile căsătoriei”
Art. 327-328

Potrivit art. 327, NCC:
„Art. 327 - Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de
veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.”
Această libertate are în vedere atât libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia cât şi libertatea
de a dispune de veniturile obţinute din exercitarea acestei profesii.
Art. 328, NCC statuează dreptul la compensaţie a soţului care a participat efectiv la
activitatea profesională a celuilalt soţ, în anumite limite:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 128


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
„Art. 328 - Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate
obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit
limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.”


2. Independenţa patrimonială

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”
Art. 317-318

NCC consacră, în art. 317 alin (1), ideea potrivit căreia căsătoria nu îngrădeşte, în principiu,
capacitatea fiecărui soţ de a încheia acte juridice, atât cu celălalt soţ cât şi cu terţii, independent de
regimul matrimonial aplicabil.
„Art. 317 - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte
juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.”
Aliniatele 2 şi 3 ale acestui articol prezintă un caracter de noutate legislativă, inspirate fiind
din codul civil francez. Acestea consacră o independenţă patrimonială a soţilor în raporturile de
drept bancar, în ceea ce priveşte depozitele bancare şi alte operaţiuni în legătură cu acestea, de
asemenea, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil.
„Art. 317 - (2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite
bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.
(3) În raport cu instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau
încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească
executorie nu s-a decis altfel.”

Reversul independenţei patrimoniale a soţilor este reglementat în art. 318, NCC, şi anume
dreptul la informare al fiecărui soţ cu privire la bunurile, veniturile şi îndatoririle sale. Acest text
complementar este inspirat din Codul civil elveţian.
Refuzul abuziv al unuia dintre soţi de a informa celălalt soţ poate fi cenzurat de instanţa de
tutelă, în cazul în care soţul reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează în spirit
şicanatoriu.
„Art. 318 - (1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile,
veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă.”
III. Regimul primar imperativ în situaţia de criza conjugală
Reglementarea regimului primar imperativ prevede două mecanisme în situaţia de criză
conjugală pentru dozarea puterilor celor doi soţi, în sensul extinderii puterilor unuia dintre soţi sau al
limitării puterilor celuilalt soţ.


1. Extinderea puterilor unuia dintre soţi

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
129

Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”
Art. 315 „Mandatul judiciar”

Potrivit art. 315 alin (1) NCC, unul dintre soţi este abilitat, printr-o hotărâre judecătorească,
să exercite, în situaţii excepţionale, drepturile pe care le are celălalt soţ potrivit regimului
matrimonial.
„Art. 315 - (1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc
condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.”
Astfel, prin mandat judiciar, se realizează extinderea puterilor unuia dintre soţi pentru
reprezentarea celuilalt soţ, în ipoteza în care acest din urmă soţ se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa. Nu poate fi considerat în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa soţul care se
opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, întrucât acesta nu se află în imposibilitate de a-şi
exprima voinţa, dimpotrivă el şi-o exprimă în sens negativ.
Cazurile de imposibilitate a manifestării voinţei pot fi cele care ar conduce la instituirea
tutelei sau, după caz, a curatelei. Se consideră că, intr-o anume măsură, mandatul judiciar e primul
mijloc de protecţie a soţului aflat intr-o stare specială, de imposibilitate, până la luarea masurilor de
ocrotire susmenţionate.

Intervenţie din public: În lumina textului art. 314 NCC se poate considera abrogată dispoziţia
legală a mandatului tacit intre soţi?
Răspuns M.A.: Da, mandatul tacit intre soţi se abrogă.


2. Restrângerea puterilor unuia dintre soţi

Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”
Art. 316 „Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei”

Cel de-al doilea mecanism de protecţie a soţilor instituit de regimul primar imperativ –
limitarea puterilor unuia dintre soţi - este reglementat la art. 316 NCC care prevede, la alin (1),
următoarele:
„Art. 316 - (1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune
în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată
determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul
său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea
de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară
sau mobiliară, după caz.”
Prin aceste dispoziţii legale se instituie o limitare, cu caracter judiciar, a dreptului unuia
dintre soţi de a dispune singur de anumite bunuri, chiar şi în situaţia în care regimul matrimonial
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 130


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
aplicabil îi conferă aceste drepturi. Pentru a putea fi totuşi dispusă această măsură de către instanţă,
este necesară existenţa pericolului grav în care sunt puse interesele familiei prin actele încheiate.
În această situaţie legea prevede necesitatea existenţei consimţământului celuilalt soţ,
extinzând în mod excepţional regula cogestiunii din materia bunurilor comune, indiferent de regimul
matrimonial aplicabil. Această reglementare este inspirată din Codul civil francez.
Sancţiunea pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti de limitare a drepturilor este nulitatea
relativă, potrivit art. 316, alin 2.
„Art. 316 - (2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile.
Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul
vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.”
IV. Regimul comunităţii legale de bunuri
Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea a II-a „Regimul comunităţii legale”
Art. 339-359

În această materie se menţin, în linii generale, reglementările din actualul Cod al
familiei, cu unele modificări care fac foarte atractiv regimul comunităţii legale de bunuri, concurând
regimurile convenţionale.
1. Bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilor
În esenţă, în ceea ce priveşte structura patrimoniilor fiecărui soţ, se menţine diviziunea între
bunurile comune şi bunurile proprii reglementate în prezentul cod al familiei la art. 30-31 şi în NCC
la art. 339-340.
„Art. 339 - Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.”
Astfel, textul din NCC califică în mod expres proprietatea comună a soţilor ca fiind una în
devălmăşie.
În acest context, art. 667-668 reglementează regimul proprietăţii comune în devălmăşie,
statuând că aceasta poate fi instituită fie prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic.
„Art. 667 - Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui
act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor comune.”
În mod firesc, proprietatea devălmaşă a soţilor are drept temei însăşi legea care stabileşte
regimul comunităţii legale, ca regim matrimonial.
Mai mult, art. 668 prevede că dispoziţiile cu privire la proprietatea în devălmăşie născute prin
efectul legii se completează cu dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale.
„ Art. 668 - (1) Dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor
acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale.
(2) În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, dispoziţiile privitoare la
regimul comunităţii legale se aplică în mod corespunzător.”
În consecinţă, regimul comunităţii legale de bunuri a soţilor este considerat de NCC ca fiind
dreptul comun pentru regimul proprietăţii în devălmăşie .
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
131


Dovada bunurilor comune este presupusă de lege prin chiar instituirea comunităţii legale de
bunuri. Corespunzător art. 30 alin (3), C.fam., Noul Cod civil a păstrat soluţia prezumţiei de
comunitate de bunuri la art. 343, alin 1, care prevede că:
„Art. 343 - (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

Prevederile Codului familiei referitoare la categoriile de bunuri proprii (art.31, c. fam.) se
menţin, în principiu, şi în reglementările Noului Cod civil, la art. 340, privitor la bunurile proprii.
„Art. 340 - Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului
în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.”

Se observă, astfel, că principalele categorii de bunuri proprii se menţin şi în noua
reglementare, Noul Cod civil neaducând noutăţi spectaculoase. Se pot evidenţia următoarele
deosebiri faţă de regimul existent în C. fam.:
Nu mai există prevederea expresă a bunurilor dobândite inainte de căsătorie;
Litera a) este similară prevederilor art. 31., lit b), cu menţiunea că în NCC se adaguă
condiţia ca dispunătorul să fi prevăzut în mod expres că bunurile vor fi comune;
Litera c) este similară prevederilor art. 31, lit. c) cu precizarea că se adaugă teza a doua,
prin care se exceptează de la categoria de bunuri proprii bunurile comune care reprezintă
elemente ale unui fond de comerţ.
Litera d) adaugă o categorie nouă de bunuri proprii, ce nu se regăseşte înCc. fam. Nu se
au aici în vedere sumele încasate în baza drepturilor de autor – care urmează un regim
asemănător veniturilor salariale - ci acele drepturi patrimoniale de autor, reglementate de
art. 12-13 din legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
Litera h) a reglementat expres ca bunuri proprii fructele bunurilor proprii, soluţie care, de
altfel, este consacrată în doctrină şi jurisprudenţă.

În ceea ce priveşte veniturile realizate din salarii, sub imperiul Codului familiei care nu
reglementa expres natura acestora, au fost elaborate mai multe opinii în doctrină cu privire la natura
acestora însă art. 341 NCC, vine să clarifice această controversă, astfel că:
„Art. 341 - Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul
asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de
proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în
care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.”
Este de remarcat faptul că, în finalul său, art. 341 condiţionează calitatea de bun comun de
data scadenţei creanţei, care trebuie să se situeze pe perioada funcţionării regimului comunităţii.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 132


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Având în vedere că bunurile proprii reprezintă excepţia de la regula comunităţii de bunuri,
calitatea de bun propriu trebuie dovedită, conform art. 343, NCC, prin orice mijloace de probă.
Astfel, dovada bunurilor proprii menţine regula stabilită de art. 5 alin. (1) din Decr. 32/1954, alin 2,
cu excepţia situaţiei în care este vorba despre bunurile dobândite prin moştenire legala, legat sau
donaţie pentru care dovada se face în condiţiile legii.
„Art. 343 - (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În
cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.”
Alin 3 al art. 343 NCC, instituie o regulă nouă privitoare la dovada bunurilor proprii, în
sensul că pentru bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie, trebuie întocmit înaintea încheierii
acesteia un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată. În această privinţă, se
remarcă instituirea unei reguli specifice din materia separaţiei de bunuri.
„Art. 343 - (3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea
acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile
convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.”
2. Pasivul patrimonial
În materia pasivului patrimonial se menţine distincţia intre datoriile comune şi datoriile
proprii şi, în mod corespunzător, soţii au două categorii de creditori – personali şi comuni.
De asemenea, tot în această materie se menţine principiul potrivit căruia datoriile sunt
prezumate a fi personale, iar cele comune sunt cele expres prevăzute de lege la art. 351 NCC.
„Art. 351 - Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor
comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.”
Comparativ cu art. 32Cc. fam., Noul Cod civil aduce următoarele modificări:
La litera a), textul a fost formulat astfel încât să aibă o arie de cuprindere cât mai largă,
avându-se practic în vedere orice cheltuială făcută în legătură cu conservarea,
administrarea şi dobândirea unui bun comun;
Literele b) şi c) sunt preluări ale textelor din C. fam. (art. 32, lit. b şi c);
Litera d), corespunzătoare art. 32, lit. d, c. fam. face o extindere a conţinutului datoriilor
comune, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat existând indiferent de natura juridică
a bunului, asigurându-se astfel o protecţie unitara proprietăţii publice şi proprietăţii
private.
3. Regimul juridic al datoriilor comune şi proprii
Potrivit art. 33 C. fam., creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale
soţului debitor. Se ridica problema urmăririi bunurilor proprii de către creditorii comuni ai soţilor,
soluţia găsită de legiuitor în această privinţă fiind în sensul că răspunderea soţilor este divizibilă iar
creditorul urma să îşi dividă creanţa, urmând a urmări pe fiecare soţ pentru partea sa. În mod
corespunzător, art. 353 NCC, prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali
ai unuia dintre soţi, ei având doar posibilitatea partajării bunurilor comune, în măsura necesară
acoperirii creanţei.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
133

„Art. 353 - (1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea
bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria
comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar
reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.”
Se observă că, în ceea ce priveşte regimul datoriilor comune, Noul Cod civil aduce elemente
de noutate în raport cu reglementarea cuprinsă în Codul familiei. Astfel, potrivit art. 352 NCC, soţii
răspund solidar cu bunurile proprii pentru urmărirea bunurilor comune. Teza a doua stabileşte
subrogarea în drepturile creditorului a celui care a plătit datoria, pentru ceea ce a suportat peste cota-
parte.

4. Funcţionarea regimului comunităţii de bunuri
Gestiunea bunurilor comune

Pentru asigurarea egalităţii dintre soţi şi pentru dinamica şi flexibilitatea circuitului juridic
civil, pot fi concepute trei mecanisme de gestiune a bunurilor comune ale celor doi soţi,
La prima vedere, cel mai bun mecanism de gestiune pare a fi gestiunea comună –
cogestiunea (A+B). Acest sistem asigură coeziunea patrimonială dintre soţi, prin deciziile luate în
comun însă există neajunsul unei dinamici ineficiente a circuitului civil. În anumite sisteme de
drept, inclusiv în Codul familiei din prezent, se prevede mecanismul cogestiunii cu mecanismul
complementar al mandatului tacit reciproc intre soţi.
Al doilea mecanism de gestiune a bunurilor comune este gestiunea paralela sau
concurenţa (A sau B). Acest sistem este adoptat de Codul civil belgian şi acordă fiecăruia dintre
soţi rolul de cap al comunităţii de bunuri, având aceleaşi puteri asupra bunurilor comune. Se ridică
în acest context problema respectării principiului egalităţii dintre soţi, care se traduce în acest tip de
gestiune ca o independenţă reciprocă în privinţa gestionării bunurilor comune, ambii având aceleaşi
puteri asupra bunurilor conferite de lege.
Acest din urmă mecanism se regăseşte în Codul familiei punctual, numai în ceea ce priveşte
actele de conservare ce pot fi făcute de unul dintre soţi sau chiar în situaţia în care celălalt soţ se
opune (abuziv).
Mecanismul gestiunii paralele presupune deci şi consecinţa ca celalalt soţ să nu poată cere
anularea actului încheiat de un soţ, singur, în virtutea gestiunii paralele, menţinându-se astfel
stabilitatea circuitului juridic civil.
Există însă şi în acest caz un mecanism complementar de corecţie, prin instituirea
răspunderii soţului care a încheiat singur actul, în măsura în care, prin încheierea acestuia, a
prejudiciat intereselor celuilalt soţ, care poate cere numai daune interese.
Un al treilea mecanism, cu caracter excepţional, de gestiune a bunurilor comune este
gestiunea exclusiva (numai A sau numai B). Acest tip de gestiune stabileşte că numai unul dintre
soţi poate încheia anumite acte în anumite cazuri cum ar fi: legatul, depozitele bancare. Art. 349,
alin 2, teza a II-a, NCC, reglementează încă o ipoteza în care se prevede gestiunea exclusivă: situaţia
în care unul dintre soţi este acţionar la o societate comercială, iar aportul este bun comun.
„Art. 349- (2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care
a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită
singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale
ori, după caz, al acţiunilor deţinute.”

Noul Cod civil aduce, în materia gestiunii bunurilor comune, unele modificări faţă de
mecanismele reglementate de Codul familiei din prezent (art. 35 alin 1 şi 2) care consacră sistemul
gestiunii comune, cu mecanismul complementar al mandatului tacit intre soţi, şi aplicarea gestiunii
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 134


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
paralele în cazul actelor de conservare, gestiunea exclusivă fiind admisă doar în materia legatului
sau a depozitelor bancare.
Astfel, art. 345 şi 346, NCC, consacră ambele mecanisme principale, cel al cogestiunii şi
gestiunea paralelă. Gestiunea paralela se extinde asupra majorităţii actelor juridice care au ca obiect
bunurile comune ale soţilor, renunţându-se la figura juridică a mandatului tacit reciproc consimţit.
„Art. 345 – (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres
al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin
acordul soţilor.”
„Art. 346 - (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de
bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de
publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.”
Ceea ce intra deci în sfera limitelor mandatului tacit reciproc, intră acum în sfera gestiunii
paralele, cu principiul corelativ al responsabilităţii între soţi pentru gestiunea bunurilor comune,
potrivit art 345, alin 4, NCC, care prevede că:
„Art. 345 - (4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost
prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde
decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-
credinţă.”
Ca excepţie de la principiul gestiunii paralele se menţine şi sistemul cogestiunii, sub condiţia
existenţei consimţământului expres al ambilor soţi, în sfera gestiunii comune putând intra, potrivit
art. 346, alin 1 şi 2, NCC, actele de dispoziţie cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit, prin
interpretarea per a contrario a alin 2 al art. 346.
„Art. 346 - (1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect
bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile
mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.
Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.”

Intervenţie din public: Care este forma ce trebuie să o îmbrace consimţământul celuilalt soţ,
când acesta este cerut potrivit legii, de ex. art. 347 alin. 1.
Răspuns M.A.: Legiuitorul prevede că acesta trebuie să fie expres, astfel că se aplică regulile
generale în materie, de regulă consimţământul va fi dat în forma cerută de lege pentru încheierea
actului. De exemplu, în cazul ipotecii procura trebuie să îmbrace forma autentică.

Intervenţie din public: Actele de administrare sunt identificate în doctrină şi, de asemenea,
pot fi identificate categoriile de acte de administrare şi prin coroborarea textelor din NCC. Şi în
domeniul gestiunii bunurilor soţilor trebuie făcute aceleaşi coroborări, având în vedere că nu există
o prevedere expresă care să diferenţieze actul de dispoziţie faţă de actul de administrare (la bunurile
perisabile, de ex, sunt discuţii în practică)
Răspuns M.A.: Trebuie aplicat dreptul comun în materie, ca şi până în prezent, cu toate
problemele pe care le ridica la un moment dat calificarea unui act.
5. Împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei
Spre deosebire de viziunea extrem de restrictivă a prevederilor din Codul familiei, art. 358
din Noul Cod civil reglementează posibilitatea partajului în timpul regimului comunităţii,
flexibilizează astfel regimul comunităţii legale de bunuri şi îl face atractiv, în sensul ca permite
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, în tot sau în parte, fără niciun fel de oprelişti, dacă
soţii se înţeleg, cu condiţia respectării formei notariale. Dacă soţii nu se înţeleg, partajul poate fi
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
135

făcut şi pe calea unei acţiuni în instanţă, fără a fi necesară dovada unor motive temeinice, cum este în
prezent.
„Art. 358 - (1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în
parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale
judecătorească, în caz de neînţelegere.
(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite
rămân bunuri comune.
(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile
comune au fost împărţite potrivit acestui articol.”
Alin. (4) al art. 358 NC, consacră astfel expres soluţia potrivit căreia regimul comunităţii nu
încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei;
partajul nu are valoarea unei încetări sau a unei modificări a regimului matrimonial aplicabil.,

6. Încetarea şi lichidarea comunităţii de bunuri
Regimul matrimonial încetează când există o cauză de disoluţie a căsătoriei - divorţ, nulitate,
deces - , respectându-se principiul potrivit căruia regimul matrimonial nu poate supravieţui disoluţiei
căsătoriei.
Încetarea regimului matrimonial are loc la data producerii cauzei de disoluţie a căsătoriei, în
funcţie de cauzele de încetare, desfacere sau desfiinţare a acesteia, urmând ca şi comunitatea să fie
lichidată, potrivit art. 355 alin (1) NCC, prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
„Art. 355 - (1) La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească
sau act autentic notarial.”
Încetarea regimului matrimonial este insă o problemă distinctă de lichidarea comunităţii
legale de bunuri, lichidare care presupune împărţirea bunurilor şi a obligaţiilor comune ale soţilor.
Astfel , alin. 2 al art. 355 reglementează o problemă doctrinară, şi anume, până la finalizarea
lichidării comunităţii, aceasta subzista - comunitatea post-matrimonială.
„Art. 355 - (2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor,
cât şi în privinţa obligaţiilor.”
V. Regimurile matrimoniale convenţionale
Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea a 4-a „Regimul comunităţii convenţionale”
Art. 366-368

Noul Cod civil reglementează ca şi regimuri matrimoniale convenţionale atât regimul
separaţiei de bunuri (Secţiunea a 3-a a Capitolului VI din Titlul II, Cartea a II-a) cât şi regimul
comunităţii convenţionale (Secţiunea a 4-a a Capitolului VI din Titlul II, Cartea a II-a).
Astfel, prin derogare de la regimul comunităţii legale, se poate încheia o convenţie
matrimonială intre soţi sau intre viitorii soţi.
„Art. 366 - Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele
prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind
regimul comunităţii legale.”
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 136


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 367 NCC face o prezentare – limitativă - a aspectelor în care se poate deroga de la
comunitatea legală, soţii putând opta pentru extinderea sau restrângerea comunităţii în raport cu cea
legală, după cum urmează:
„Art. 367 - În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se
poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii
născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi
c);
Potrivit art. 367, lit a), convenţia matrimonială este extinsă până la o comunitate universală,
soţii convenind să introducă în comunitatea de bunuri atat active cât şi pasive patrimoniale, cu
excepţia bunurilor prevăzute la art. 340, lit b (bunuri de uz personal) şi c (bunuri destinate exercitării
profesiei unuia dintre soţi).
“b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei,
cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);“
Acest punct aduce un aspect de noutate legislativă în materia restrângerii comunităţii de
bunuri, care, sub imperiul Codului familei este sancţionată cu nulitatea absolută. Astfel, NCC
permite în prezent soţilor să introducă o clauză convenţională în vederea restrăngerii comunităţii la
bunurile determinate în mod expres de convenţie.
“c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare;
în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în
mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
instanţei de tutelă;“
În ceea ce priveşte actele de administrare, soţii pot deroga de la regimul comunităţii şi, prin
acordul lor de voinţă, pot condiţiona validitatea unor acte de administrare a bunurilor din comunitate
de existenţa consimţământului expres al ambilor soţi chiar şi atunci când bunurile se află sub
imperiul gestiunii paralele. Teza a doua a acestui punct vine însă să reglementeze situaţia în care unul
dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul sau se opune în mod abuziv,
incuviinţarea, în acest caz, acordată de instanţa de tutelă ţinând loc de acord al soţului aflat în
imposibilitate sau care se opune în mod abuziv.
“d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă
acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;“
“e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.”
Clauza de preciput
Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea I „Dispoziţii comune”
Subsecţiunea 4 „Alegerea regimului matrimonial”
Art. 333 „Clauza de preciput”

În această materie, Legea de aplicare a Noului Cod civil nr. 71/2011 aduce o modificare
importantă a dispoziţiilor Codului.
În esenţă, în ipoteza în care căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, această clauză
are scopul de a crea un avantaj soţului supravieţuitor.
Astfel, clauza de preciput este o convenţie a soţilor, care conferă unuia dintre ei, şi anume
soţului supravieţuitor, posibilitatea de a prelua unul sau mai multe bunuri comune deţinute în
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
137

devălmăşie sau coproprietate, cu titlu gratuit, înaintea partajului. În categoria acestor bunuri pot intra
locuinţa familiei, bunuri din locuinţa familiei, amintiri de familie etc. urmărindu-se să se confere un
avantaj patrimonial soţului supravieţuitor înainte de partajul moştenirii.
Această clauză generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul soţului
supravieţuitor, în momentul decesului celuilalt soţ.
„Art. 333 - (1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia
fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre
soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.”
Modificarea reglementată prin Legea nr. 71/2011 vizează introducerea posibilităţii stipulării
clauzei de preciput şi în mod unilateral, numai în favoarea unuia dintre soţi, dacă va supravieţui
celuilalt. Este soluţia adoptată şi în dreptul francez, de unde s-a inspirat legiuitorul român în
reglementarea acestei instituţii juridice.
Textul iniţial al art. 333 N.C.civ. prevedea posibilitatea adoptării clauzei de preciput doar în
beneficiul soţului supravieţuitor, fără a se prevedea şi varianta stipulării acestei clauze numai în
favoarea unuia dintre soţi. În contextul reglementării modificate, pe lângă această posibilitate, clauza
poate fi prevăzută şi numai în beneficiul unuia anume dintre soţi, de exemplu doar în beneficiul
soţiei sau doar în beneficiul soţului, cu condiţia ca soţul beneficiar să supravieţuiască celuilalt.
De asemenea, în noua formă a art. 333 N.C.civ. se precizează că dispoziţiile legale aplicabile
reducţiunii, căreia îi este supusă clauza de preciput. Regimul juridic al acestei clauze nu este deci cel
al unei donaţii ci este o instituţie sui generis, reglementată de alin 2 al art. 333.
“Art. 333 - (2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii,
în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).”
Mai mult, clauza de preciput se execută dupa satisfacerea creanţelor creditorilor comunitari,
neputându-se aduce atingere drepturilor creditorilor comuni, asa cum prevede alin 3 al art. 333.
“Art. 333 - (3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a
urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.”
Prin completarea alin. (4) al art. 333 N.C.civ., la situaţiile în care clauza de preciput devine
caducă a fost adăugată şi aceea în care soţul beneficiar al clauzei decedează înaintea soţului
dispunător, în scopul armonizării cu noua formă a clauzei introdusă prin modificarea alin. (1) al
aceluiaşi articol.
“Art. 333 - (4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul
vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat
în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor
comuni.”

Întrebare din public: Obiect al clauzei de preciput pot fi bunuri care la data încheierii
convenţiei matrimonial, nu existau?

Răspuns M.A.: Este posibil, bunurile viitoare pot fi determinabile în cadrul convenţiei
matrimoniale, alături de clauze concrete cu privire la anumite bunuri individual determinate. Rolul
convenţiei matrimoniale este acela de a reglementa raporturile patrimoniale dintre soţi, de a stabili
reguli privind regimul matrimonial aplicabil.
Regimul separaţiei de bunuri
Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 138


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Secţiunea a 3-a „Regimul separaţiei de bunuri”
Art. 360-365


Reglementat expres de art. 360 şi urm. din NCC, acest regim este aparent cel mai simplu
regim matrimonial, având vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferindu-le
acestora cea mai mare independenţă patrimonială. Regimul separatist nu conduce la formarea unei
mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom. Există
totuşi şi deosebiri importante faţă de independenţa patrimonială a persoanelor necăsătorite.
„Art. 360 - (1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite
înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după
această dată.”
În linii mari, fiecare soţ e proprietar exclusiv asupra bun dobândite înainte şi în timpul
căsătoriei, datoriile asumate sunt personale, le incumba soţilor în mod individual şi, în mod
corespunzător, soţul care şi le-a asumat răspunde singur pentru acestea, operând separaţia cât priveşte
activul şi pasivul patrimonial.
Potrivit art. 361NCC, la adoptarea acestui regim matrimonial, trebuie întocmit un inventar al
bunurilor mobile proprii fiecăruia dintre soţi.
„Art. 361 - (1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor
mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.”
Gestiunea bunurilor aparţine în mod firesc fiecăruia dintre soţi, asupra bun aflate în
proprietatea sa, în aparenţă existând o simplificare evidentă a gestionării bunurilor.
Această perspectivă simplistă cu privire la regimul separaţiei de bunuri nu este întotdeauna
realistă, având în vedere că într-o comunitate de viaţă există întotdeauna şi o comunitate de interese.
Astfel, regimul separaţiei de bunuri nu este absolut, acesta neexcluzând posibilitatea dobândirii de
bunuri în regim de coproprietate, însă nu coproprietate devălmaşe, ci pe cote părţi.
„Art. 362 - (1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-
părţi, în condiţiile legii.
(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.”
Se poate observa că, în cadrul acestui regim matrimonial nu operează nicio prezumţie de
comunitate, trebuind ca soţii să facă dovada ca este o proprietate pe cote părţi.

Alin. 2 al art. 360,NCC, adăugat de Legea pentru punerea în aplicare a NCC, aduce o soluţie
ingenioasă pentru a permite trecerea de la regimul separaţiei de bunuri la regimul participării la
achiziţii, fără a adăuga o secţiune specială Noului Cod civil.
Introducerea regimului matrimonial al participării la achiziţii sub forma unei modalităţi de
lichidare în cadrul regimului separaţiei de bunuri a fost determinată de faptul că, potrivit art. 312
NCC, soţii nu pot alege alt regim matrimonial în afara comunităţii legale, separaţiei de bunuri sau
comunităţii convenţionale.
Astfel, alin. (2), art. 360, NCC, prevede că:
„Art. 360 – (2)Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea
acestui regim (al separaţiei de bunuri, n.n.) în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare
dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu
au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două
mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare,
putând fi plătită în bani sau în natură.”
Reglementarea acestui regim mixt presupune că în timpul căsătoriei soţii sunt consideraţi ca
fiind intr-un regim matrimonial al separaţiei de bunuri, astfel încât se asigură deplina independenţă
patrimonială a fiecăruia dintre soţi, elementul comunitar apărând în momentul încetării regimului
matrimonial şi lichidarea acestuia.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
139

Elementul comunitar are în vedere achiziţiile şi masele de achiziţii, aşa cum sunt ele
reglementate de teza a doua a art. 360, alin 2, fiind vorba despre expresia valorică a sporului pe care
l-a înregistrat în timpul căsătoriei patrimoniul fiecăruia dintre soţi.
La lichidarea regimului matrimonial se vor face calcule care vor arăta cu cât „s-a îmbogăţit”
sau cu cât „a sărăcit” fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei.
Noţiunea de „masă de achiziţii nete” se calculează făcând diferenţa dintre patrimoniul iniţial
net şi patrimoniul final net de la momentul lichidării, obţinându-se o valoare care reprezintă valoarea
masei de achiziţie netă a fiecărui soţ.
În cadrul lichidării regimului matrimonial, se va face diferenţa între cele două mase de
achiziţii nete (respectiv, masa de achiziţii nete a soţului şi cea a soţiei), jumătate din diferenţă
constituind creanţa de participare. Dintr-un spirit de echitate, ce caracterizează regimul matrimonial
al participării la achiziţii, soţul care obţine o masă de achiziţii nete mai mare va datora celuilalt
creanţa de participare. Calculul creanţei de participare se va face întotdeauna valoric, însă aceasta va
putea fi plătită în bani sau în natură.
Un rol deosebit în reglementarea acestui regim de participare la achiziţii il va avea notarul
public care va încheia convenţia matrimonială şi care va trebui să explice părţilor contractante
condiţiile în care pot adopta o astfel de clauză, ce efecte va avea aceasta şi ce aspecte necesită
clarificare prin convenţia incheiată.


Întrebare din public: Sporul de valoare al bunului propriu trebuie luat în considerare în
determinarea masei de achiziţii netă descrisă mai sus?
Răspuns M.A.: Art. 360 alin 2, stabileşte doar reperele generale ce permit configurarea acestui
tip de regim patrimonial. De subliniat în această materie rolul notarului şi al avocatului ce pot crea
convenţia, în limitele generoase stabilite de art. 360 alin 2.

Întrebare din public: Nu cumva s-a creat o confuzie în privinţa reglementării regimului
separaţiei de bunuri. Acest regim este descris la 360 alin 1, fără aplicarea alin. 2. Alin. 2 reprezintă o
alternativă, o convenţie matrimoniala de separaţie în care pot insera clauze pentru creanţa de
participare. De aceea nu ar trebui inserat aici, la regimul separaţiei de bunuri, ci la secţiunea privind
dispoziţiile generale.
Răspuns M.A.: Se poate opta pentru această clauză doar la regimul separaţiei de bunuri.
Modificarea regimului matrimonial
Sediul materiei:
Cartea a II-a „Despre familie”
Titlul al II-lea „Căsătoria”
Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”
Secţiunea a 5-a „Modificarea regimului matrimonial”
Art. 369-372

Noul Cod civil permite modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, consacrând
principiul mutabilităţii, de neconceput în mod tradiţional, sub imperiul Codului familiei.
Majoritatea sistemelor de drept permit astăzi soţilor modificarea regimului matrimonial fie pe
cale convenţională fie pe cale judecătorească.
Distingem, astfel, în reglementarea NCC două modalităţi de modificare a regimului
matrimonial: modificarea convenţională (art. 369, NCC) şi modificarea judiciară (art. 370 – 372,
NCC).

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 140


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Potrivit art. 369, NCC, modificarea convenţională se poate face ori de câte ori doresc soţii,
cu singura condiţie – de a trece cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.
„Art. 369 - (1) După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
(2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula
acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau,
după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.
(4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.”
În mod firesc, art. 37 din legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil permite
aplicarea textului privind modificarea convenţională a regimului matrimonial şi căsătoriilor încheiate
înainte de intrarea în vigoare a NCC.


Modificarea judiciară, reglementată de art. 370 – 372, NCC, presupune trecerea forţată, pe
baze judiciare, de la comunitatea legală sau convenţională la un regim de separaţie de bunuri.
Art. 370 prevede o condiţie pentru modificarea judiciară, şi anume ca celalalt soţ să încheie
acte care să pună în pericol interesele patrimoniale ale familiei, noţiune de fapt al cărei conţinut va fi
determinat de practica judecătorească.
„Art. 370 - (1) Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau
convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci
când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.”

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
141

Raporturile juridice de familie
(Notar public Virginia BELDEA)
Prelegere susţinută de d-na. notar public Virginia BELDEA
I. Convenţiile matrimoniale
- în noul Cod civil se prevede forma autentică notarială pentru astfel de convenţii, sub sancţiunea
nulităţii absolute. Convenţia matrimonială se poate încheia şi prin mandatar cu procură specială
autentică cu conţinut predeterminat, ceea ce înseamnă că în conţinutul procurii trebuie trecut în
întregime conţinutul convenţiei ce urmează a se semna, întrucât convenţia matrimonială este un
accesoriu al căsătoriei.
- obiectul principal al convenţiilor matrimoniale este alegerea regimului matrimonial dar prin acestea
se pot reglementa şi alte elemente care vor stabili raporturile necesare unui trai în comun specific
căsătoriei.
- nu pot coexista doua regimuri matrimoniale
- convenţiile matrimoniale se pot încheia înainte sau după încheierea căsătoriei
- conform art. 281 NCC soţii trebuie să îşi declare regimul matrimonial ales, în lipsa acestuia
aplicându-se regimul legal
Art. 281. - (1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun
impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în
timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
(2) Odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei.
- în urma încheierii unei convenţii matrimoniale notarii comunică la starea civilă un exemplar din
convenţie
1. Modificarea convenţiei matrimoniale
- de plano convenţiile matrimoniale se pot încheia între două persoane care se pot căsători (conform
noului Cod civil doar un bărbat şi o femeie)
- prin convenţiile matrimoniale se pot prevedea donaţii între soţi, recunoaşterea unui copil etc.
- convenţiile matrimoniale au un caracter compozit
- pentru încheierea valabilă a unei convenţii matrimoniale se cere capacitatea de a încheia căsătoria
- capacitatea se apreciază la data încheierii convenţiei matrimoniale şi nu la data încheierii căsătoriei
(în cazul în care convenţia matrimonială este încheiată înainte de căsătorie)
- conform noului Cod civil prin convenţia matrimonială se poate alege doar un singur regim
matrimonial (din cele trei reglementate de acesta)
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 142


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- în art. 336 NCC este reglementată modificarea convenţiilor matrimoniale
Art. 336. - Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu
respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt
aplicabile.
- prin modificarea convenţiei matrimoniale se poate schimba însăşi regimul matrimonial, sau doar
se adaugă o altă clauză în condiţiile în care regimul matrimonial rămâne acelaşi
2. Simulaţia în materia convenţiilor matrimoniale
Art. 331. - Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul
matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege
produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.
- premisa este neîndeplinirea formelor de publicitate
- actul secret care conţine o convenţie matrimonială, pentru a produce efecte, trebuie să îmbrace
forma autentică sau să fie validat printr-o hotărâre judecătorească
- înainte de căsătorie se poate modifica oricând convenţia matrimonială, prin urmare, în mod normal
nu este nevoie de simulaţie
- după căsătorie convenţia matrimonială se poate modifica doar cu anumite condiţii de publicitate. În
acest caz simulaţia poate fi posibilă pentru cei care o încheie.
- hotărârea instanţei prin care se constată simulaţia va produce efecte faţă de terţi din momentul
rămânerii irevocabile a acesteia (sau rămânerii definitive conform noului Cod de procedură civilă)
3. Clauza de preciput
- este reglementată în art. 333 NCC
Art. 333. - (1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia
fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în
condiţiile legii.
(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări,
chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.
(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii
soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au
fost vândute la cererea creditorilor comuni.
(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil,
prin echivalent.
- nu este nici donaţie şi nici legat
- nu este supusă raportului donaţiilor ci numai reducţiunii
Intervenţie: ce se reduce mai întâi, legatul sau clauza de preciput?
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
143

Răspuns: Având în vedere că în dreptul francez (de inspiraţie în ceea ce priveşte această instituţie)
clauza de preciput este tratată la clauzele privind avantajele matrimoniale între soţi, opinia exprimată
este aceea că, în condiţiile în care prin clauza de preciput se încalcă rezerva succesorală, soţul
supravieţuitor preia în patrimoniul său bunurile care au făcut obiectul clauzei de preciput şi apoi se
va aplica reducţiunea liberalităţilor în condiţiile prevederilor Codului civil.
- nu poate face obiectul clauzei de preciput un bun propriu ci numai un bun aflat în proprietate
comună pe cote părţi sau devălmăşie.
4. Publicitatea convenţiei matrimoniale
- convenţiile matrimoniale încheiate anterior căsătoriei trebuie să fie comunicate la Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale, întrucât acestea pot fi modificate oricând
- convenţiile matrimoniale încheiate între soţi se comunică la Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale precum şi, în funcţie de bunurile care formează obiectul convenţiei
matrimoniale, Serviciul de Stare Civilă de la locul încheierii căsătoriei (art.291 NCC), la Registrul
comerţului, Registrul de garanţii mobiliare ori pentru înscriere în Cartea funciară.
5. Modalităţile convenţiei matrimoniale
De principiu: - convenţiile matrimoniale pot fi afectate de anumite modalităţi:
Excepţie - întrucât orice căsătorie trebuie să aibă un regim matrimonial efectiv, convenţiile
matrimoniale nu pot fi afectate de condiţii suspensive sau rezolutorii care în cazul
îndeplinirii/neîndeplinirii ar face ca soţii să nu aibă un regim matrimonial efectiv;
- nu pot fi afectate de termene care prelungesc după căsătorie efectul regimului matrimonial,
sau extind efectele regimului matrimonial anterior încheierii căsătoriei.
6. Actele de înstrăinare şi de grevare în regimul comunităţii legale
Art. 346. - (1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile
comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile
mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de
publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.
- spre deosebire de vechiul Cod civil, în noul Cod civil se prevede că inclusiv pentru înstrăinarea
lucrurilor mobile este nevoie de acordul celuilalt soţ, cu excepţia bunurilor mobile a căror înstrăinare
care nu este supusă unor forme de publicitate
II. Divorţul
- prevăzut de art. 373
Art. 373. - Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt
soţ;
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 144


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
1. Divorţul din culpă
- este prevăzut de art. 373 litera b NCC
- cu privire la posibilitatea pronunţării divorţului din culpa exclusivă a reclamantului există 2 opinii
contradictorii în lege care ar trebui modificate într-un sens sau în altul
(Admisibilitate)
a). se poate pronunţa - după cum rezultă din art. 42 din Legea nr. 71/2011 şi art. 388 NCC
Art. 42. L 71/2011 - În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a
Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373
lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului,
în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.
Art. 388 NCC. - Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul
nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să
îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

(Respingere)
b). nu se poate pronunţa – după cum rezultă din art. 617 al Codului de procedură civilă modificat
conform art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil
Art. 617. - Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor
motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul
dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de
destrămarea căsătoriei.
Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că
numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă
ca neîntemeiată. Dispoziţiile art. 6171 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită
instanţei aceasta.
În cazul divorţului prin acordul soţilor, instanţa va pronunţa divorţul fără a face menţiune cu
privire la culpa soţilor."
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
145

Este admisibil divorţul chiar dacă se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant aşa cum
reiese din interpretarea art. 379 şi 388 NCC care vorbesc doar de soţul vinovat, fără a mai face
distincţie între reclamant şi pârât
2. Divorţul prin acord
- pe cale judiciară
Art. 374. - (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data încheierii
căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub
interdicţie.
(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui
soţ.
- poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei, indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi
din căsătorie
- acest divorţ nu poate fi admis dacă unul dintre soţi se află sub interdicţie judecătorească

- pe cale extrajudiciară: - administrativă (la starea civilă)
- notarială
Art. 375. - (1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din
căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
(2) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) rămân aplicabile.
- poate fi pronunţat în cazul în care nu există copii minori rezultaţi din căsătorie
- există o competenţă nouă şi alternativă între ofiţerul de stare civilă şi notarul public de la locul
încheierii căsătoriei sau ofiţerul de stare civilă şi notarul public de la ultima locuinţă comună pe care
au avut-o soţii
- în acest caz soţii trebuie să se înţeleagă cu privire la numele de familie pe care îl vor purta după
desfacerea căsătoriei
- nu se admite reprezentarea (excepţie făcând procedura notarială) – doar la depunerea cererii
- căsătoria se consideră desfăcută la datat eliberării certificatului de divorţ
- art. 375 alin. 2 NCC introduce o nouă competenţă care este exclusiv a notarului public de la locul
încheierii căsătoriei sau de la ultima locuinţă comună pe care au avut-o soţii – aceea de a constata
divorţul în cazul în care există copii minori rezultaţi sau adoptaţi în timpul căsătoriei doar dacă se
realizează acordul asupra tuturor aspectelor: numele de familie pe care îl va purta fiecare după divorţ,
exercitarea autorităţii părinteşti în comun, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de
păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi copii minori, precum şi stabilirea
contribuţiei la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 146


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- în cazul în care în urma raportului de anchetă psihosocială se constată că nu este în interesul
copiilor minori acordul soţilor cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel
privind stabilirea locuinţei nu este în interesul minorului, soluţia este de respingere de către notar a
cererii de divorţ şi îndrumarea soţilor către instanţa de judecată
3. Divorţul din cauza sănătăţii unui soţ
- este prevăzut de art. 373 lit. d NCC
- doctrina l-a denumit divorţul remediu, în acest caz căsătoria nu mai poate subzista datorită stării de
sănătate a unuia dintre soţi
- divorţul se pronunţă la solicitarea soţului bolnav
- instanţa de judecată, analizând starea de sănătate şi existenţa motivelor invocate în cererea de
divorţ, pronunţă divorţul fără a se face menţiunea despre culpa soţilor, conform art. 381 NCC
4. Procedura divorţului prin acord pe cale notarială
Art. 376. - (1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau
notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala
retragere a cererii de divorţ.
(2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică
dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
(3) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public
eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
(4) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se
înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau,
după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii
să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
(5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg
este de competenţa instanţei judecătoreşti.
- este admisă reprezentarea doar pentru depunerea cererii
- mandatarul trebuie să aibă o procură autentică, care trebuie să conţină expres acordul
soţilor pe cele 5 capete de cerere

- este admisă reprezentarea doar pentru depunerea cererii la procedura notarială
- mandatarul trebuie să aibă procură autentică
- procura trebuie să conţină expres acordul soţilor pentru cele 5 capete de cerere, aşa cum se specifică
în art. 376 alin. 4, fiind inadmisibilă o procură generală sau una în care nu se constată acordul soţilor
pe toate capetele de cerere
- notarul dispune efectuarea anchetei psihosociale şi audiază minorul care a împlinit 10 ani (art.264)
- potrivit art. 229 alin. 2 lit. b din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, raportul de anchetă psihosocială se efectuează de autoritatea tutelară
- după depunerea cererii de divorţ se acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.
- pentru efectuarea raportului de anchetă psihosocială şi pentru audierea minorului s-a exprimat
opinia că pot fi acordate mai multe termene, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, dar soţii
trebuie să fie prezenţi la fiecare termen acordat şi trebuie să insiste în cererea de divorţ
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
147

- este necesar acordul soţilor şi cu privire la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (de regulă obligaţia de întreţinere
trebuie să fie prestată în natură conf. art. 530 NCC)
- părţile pot, prin acord ulterior desfacerii căsătoriei, să stabilească domiciliul copilului, cuantumul
contribuţiei etc. cu dispunerea anchetei psihosociale şi audierii minorului care a împlinit vârsta de 10
ani de către instanţă sau notar.
- se poate suspenda procedura pendinte la o instanţă judecătorească divorţul fiind finalizat şi
soluţionat de notar prin acord.
- în privinţa pensiei de întreţinere trebuie emis un titlu executoriu. Pentru a fi titlu executoriu trebuie
să fie un act autentic
- Regulamentul 4/2009 al Comisiei Europene cu privire la pensia de întreţinere – un chestionar care
trebuie completat când există un divorţ cu element de extraneitate în care există un copil minor
- în art. 2612 NCC se stabileşte legea aplicabilă în cazul obligaţiei de întreţinere atunci când există
un element de extraneitate
Art. 2.612. - Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor
dreptului comunitar.
- în cazul în care se constată divorţul prin acord (pe cale notarială) fără respectarea dispoziţiilor
legale, potrivit art. 100 din Legea nr. 36/1995, actul poate fi atacat cu acţiune în anulare de părţi şi de
orice persoană interesată
5. Efectele divorţului
- din punct de vedere al subiecţilor de drept implicaţi
a). efecte între soţi
b). efecte faţă de terţi
c). efecte faţă de copiii minori

- din punct de vedere al tipurilor de raporturi juridice
a). efecte cu privire la raporturile personal nepatrimoniale
b). efecte cu privire la raporturile patrimoniale

- potrivit art. 382 alin.1- căsătoria se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii
de divorţ, excepţie făcând art.380 NCC, cazul în care căsătoria se consideră desfăcută la data
decesului. Excepţia are utilitate practică în condiţiile art. 380 NCC care prevede că acţiunea de
divorţ poate fi continuată de moştenitorii reclamantului, dacă se constată exclusiv culpa pârâtului
- în cazul divorţului pe cale notarială căsătoria se consideră desfăcută la data eliberării
certificatului de divorţ

Efectele cu privire la raporturile nepatrimoniale
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 148


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
a) – Numele de familie-
art.383, soţii pot conveni:
- să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, (trebuie să existe acord)
- pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia din soţi sau în interesul superior al copilului
instanţa chiar în lipsa înţelegerii dintre soţi, poate să încuviinţeze soţii să păstreze numele din
căsătorie.
În lipsa acordului sau a încuviinţării instanţei, fiecare din foştii soţi poartă numele dinaintea
căsătoriei.
b) - Drepturile soţului „inocent”
- în cazul divorţului din culpă (art.373 lit. b şi art.373 lit. c), divorţul este considerat împotriva soţului
din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.
- Legiuitorul a stabilit anumite drepturi în favoarea soţului „inocent” stabilind astfel:
- art.324 alin.1 – la atribuirea beneficiului contractului de închiriere în cazul desfacerii căsătoriei,
dacă nu este posibilă folosirea locuinţei nu este posibilă de ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg,
beneficiul poate fi atribuit unuia din soţi ţinând seama, în ordine de:
- interesul superior al copiilor minori,
- culpa în desfacerea căsătoriei, sau
- posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi,
- pensia de întreţinere între foştii soţi;
- prestaţia compensatorie (art.390),
- art.384 alin.2 – soţul din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul pierde drepturile pe care
legea sau convenţiile încheiate ulterior cu terţii la atribuirea acestuia (spre exemplu: o promisiune
bilaterală de vânzare-cumpărare, un pact de opţiune, etc.).
Această sancţiune nu se aplică în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
- pentru prima dată în cazul divorţului din culpă legiuitorul stabileşte anumite avantaje în ceea ce
priveşte soţul inocent.
- exemple de drepturi pe care le poate pierde soţul divorţat:
- art. 324 alin. 1 NCC: - (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea
locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere
poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor
minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
- art. 389 alin. 4 NCC: …(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia
dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la
desfacerea căsătoriei.
- poate pierde drepturile născute din convenţii (art.384 ali.2)
- art. 397 NCC instituie regula că autoritatea părintească se exercită în comun. Prin excepţie, pentru
motive temeinice, instanţa de tutelă poate stabili ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul
din părinţi
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
149


Efectele cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi.

Distingem categorii de efecte:
1. încetarea regimului matrimonial,
2. dreptul la despăgubiri (art.388),
3. prestaţia compensatorie (art.390),
4. obligaţia de întreţinere între foştii soţi (art.389)

1. Conform art.319 alin.1 raportat la art.385-regimul matrimonial încetează între soţi la data
introducerii cererii de divorţ.
Oricare dintre soţi sau amândoi împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de
divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat la data separaţiei de fapt.
În cazul divorţului prin acord pe cale administrativă sau, cale notarială, regimul matrimonial
încetează pe data introducerii cererii de divorţ sau (acordul lor expres) pe data separaţiei în fapt.
- art. 385 NCC prevede că regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorţ.
Cererea de divorţ ar trebui înregistrată, indiferent de procedura aleasă de soţi, în Registrul
naţional al regimurilor matrimoniale întrucât conform art. 386 NCC „actele menţionate la art. 346
alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre
soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativă, dacă au fost făcute
în frauda celuilalt soţ.”
- hotărârea de divorţ şi certificatul de divorţ se comunică la starea civilă de la locul încheierii
căsătoriei, la Registrul naţional al regimurilor matrimoniale, la Cartea funciară, dacă există bunuri
imobile, la Registrul comerţului etc. Sancţiunea necomunicării este inopozabilitatea faţă de terţi a
hotărârii sau certificatului de divorţ.

2. Dreptul la despăgubiri:
- se poate cumula cu prestaţia compensatorie dacă sunt îndeplinite condiţiile art.390.
Condiţii: - soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei poate ca soţul vinovat
să-l despăgubească.
Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
Într-o opinie pornindu-se de la acest text şi de la condiţiile cumulative prevăzute de art.379
alin.1 care în teza a II a stabileşte că „dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile
prevederile art.388 –s-a susţinut că se poate pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului
chiar în cazul prevăzut de art.373 lit. b, în acest caz reclamantul putând fi obligat la cererea soţului
pârât inocent/nevinovat la plata despăgubirilor.
Având în vedere modalitatea adusă prin legea 71/2011 art.617 precum şi viziunea nouă,
inovatoare asupra instituţiei divorţului care nu mai este retrogradă ci adaptată cerinţelor sociale dar în
cazul prevăzut la art.373 lit. b, dacă culpa aparţine exclusiv reclamantului, se pot acorda despăgubiri
conform art.388 dar acţiunea de divorţ trebuie respinsă „cererea reclamantului va fi respinsă ca
neîntemeiată.”
- art. 388 NCC acordarea despăgubirilor este o noutate pentru legislaţia românească:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 150


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 388. - Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul
nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să
îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ

3. Prestaţia compensatorie:
Este o instituţie nouă, menită să atenueze efectele nefaste ale unui divorţ în cazul căsătoriilor
care au durat cel puţin 20 de ani şi să compenseze, pe cât posibil, un dezechilibru semnificativ pe
care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
Pentru ca soţul reclamant să beneficieze de prestaţia compensatorie (care se poate cumula cu
dreptul la despăgubiri) divorţul trebuie să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât.
- conform art. 391 NCC prestaţia compensatorie se poate soluţiona doar odată cu cererea de divorţ
- prestaţia compensatorie se poate acorda doar dacă căsătoria a durat cel puţin 20 de ani
- în acord cu art. 390 NCC prestaţia compensatorie nu se poate cumula cu obligaţia de întreţinere
- la stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama de resursele soţului care o solicită, de mijloacele
soţului care este obligat să le presteze, de efectele pe care le-ar putea avea lichidarea regimului
matrimonial (unul din soţi ar putea beneficia de anumite avantaje în urma acestui fapt), precum şi de
orice alte împrejurări previzibile cum ar fi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor
minori
- potrivit legii prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei rente viagere sau pe o
perioadă determinată, sub forma unei sume globale, poate fi stabilită în natură sub forma unui
uzufruct etc.
- fiind vorba de o prestaţie succesivă, prestaţia compensatorie poate fi supusă unei revizuiri în faţa
instanţei judecătoreşti
- conform art. 394 alin. 2 NCC în cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani,
aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei
- încetarea prestaţiei compensatorii:
Art. 395. - Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin
recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi
asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
- noul Cod civil nu mai face vorbire de încredinţarea copilului minor spre creştere şi educare ci
despre ocrotirea părintească
- art. 396 NCC instituie regula potrivit căreia ocrotirea părintească se exercită în comun de ambii
părinţi
- doar instanţa de tutelă, pentru motive temeinice, poate stabili că doar un părinte exercită autoritatea
părintească, dar, chiar în acest caz soţul care nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti are dreptul de
a veghea la creşterea şi educarea copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
151

Art. 398. - (1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului,
instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre
părinţi.
(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a
copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia.
- art. 399 NCC exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane:
Art. 399. - (1) În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o
rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de
ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la
persoana copilului.
(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către
părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
- în art. 400 NCC se reglementează modalitatea de stabilire a locuinţei copilului după divorţ. În
principiu aceasta se va stabili la unul dintre soţi, prin excepţie locuinţa putând fi stabilită la bunici
sau la alte rude sau persoane
6 Elemente de drept internaţional privat privind divorţul
- art. 2597 NCC alegerea legii aplicabile divorţului ( se aplică şi căsătoriilor în fiinţă şi cererilor de
divorţ formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil)
Art. 2.597. - Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile
divorţului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă
cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.
- legiuitorul a avut în vedere ca punct comun reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre
ei mai domiciliază în acel loc la data la care a fost încheiată convenţia
- art.2598 – convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau modifica cel târziu
până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul.
- instanţa de judecată poate lua act de opţiunea soţilor privind alegerea legii aplicabile divorţului cel
mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate
- în cazul în care părţile nu stabilesc ce lege să se aplice divorţului, legiuitorul în art. 2600 NCC
stabileşte regulile stabilirii acesteia
- în cazul în care legea străină nu prevede divorţul sau dacă îl prevede în condiţii foarte restrictive, în
cazul în care unul din soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în
România.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 152


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
III. Ocrotirea persoanei fizice
1. Mandatul de incapacitate şi desemnarea tutorelui prin act unilateral
- la fel ca în vechea legislaţiei se poate institui tutela minorului
- ca element de noutate, toate atribuţiile privind ocrotirea persoanei se realizează de către instanţa de
tutelă şi de familie
- în art. 229 din Legea nr. 71/2011 sunt prevăzute norme tranzitorii privind instanţa de tutelă şi de
familie
Art. 229. - (1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se
stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.
(2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă:
a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau,
după caz, completele specializate pentru minori şi familie;
b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea
tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv
a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la
data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de
tutelă.
(3) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), în vederea îndeplinirii
atribuţiilor referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz,
cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului,
instanţa de tutelă poate delega, prin încheiere, îndeplinirea unora dintre acestea autorităţii
tutelare.
(4) Cererile în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie
soluţionate de instanţele judecătoreşti sau, după caz, de autorităţile administrative
competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor.
- desemnarea tutorelui prin act unilateral este o instituţie nouă şi este prevăzută în art. 114 NCC
Art. 114. - (1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat,
încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi
numită tutore al copiilor săi.
(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile
părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte.
(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către
părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.
(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie
în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.
(5) Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la registrele
prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată."
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
153

- părinţii pot desemna, nu numai prin testament ci şi prin act unilateral sau prin contract de mandat
încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numit tutore al copilului său
- problemă: dacă revocarea desemnării tutorelui prin înscris sub semnătură privată conform alin. 3
din art. 144 NCC trebuie înscrisă în registrul prevăzut la art. 1046 sau 2033, după caz, conform alin.
4, având în vedere că în registrul prevăzut la art. 1046 NCC se înscriu testamentele autentice, iar în
cel prevăzut de art. 2033 NCC se înscriu procurile autentice notariale. S-a propus înfiinţarea unui
registru naţional privind starea şi capacitatea persoanelor în care să fie trecute actele de desemnare a
tutorilor sau revocarea lor
- art. 118 NCC reglementează tutela dativă
Art. 118. - În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore,
dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în
stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de
apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel
chemat la tutelă.
2. Procedura de numire a tutorelui
Art. 119. - (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în
camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin
contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele
prevăzute la art. 120 alin. (2).
(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie,
numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.
(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de
tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.
(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului,
putând chiar să numească un curator special.

- numirea tutorelui se face de către instanţa de tutelă cu acordul acestuia
- tutorele nu poate refuza tutela decât pentru cazurile expres prevăzute de lege
- instanţa poate numi un curator special pentru măsurile provizorii. Atribuţiile curatorului special
sunt asemănătoare cu ale tutorelui dar sunt limitate. Curatorul special nu poate face decât acte de
administrare simplă. Actul de opţiune succesorală, de exemplu, nu poate fi făcut de curatorul special
ci numai de tutore
3. Mandatul de incapacitate
- în noul Cod civil este reglementată pentru prima oară situaţia în care o persoană care este capabilă
poate desemna persoana care urmează a-i fi tutore în cazul în care ar fi pus sub interdicţie
judecătorească
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 154


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- art. 166 NCC:
Art. 166. - Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act
unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi
numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub
interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
- revocarea se poate face inclusiv prin înscrisuri sub semnătură privată
- desemnarea tutorelui se face prin hotărâre judecătorească

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
155

Sancţiunile în dreptul civil. Nulitatea contractului
(Avocat Gheorghe Florea)
Prelegere susţinută de dl. Avocat Gheorghe Florea
În Noul Cod Civil, nulitatea nu este reglementată ca o instituţie tehnico-juridică aplicată
tuturor izvoarelor drepturilor şi obligaţiilor civile.
Sancţiunea nulităţii este tratată cu privire la cel mai important izvor al obligaţiilor civile, şi
anume actul juridic, cu specia sa cea mai semnificativă, contractul.
Acest mod de abordare este consacrat şi în dreptul comparat (a se vedea legislaţia italiană,
Codul Civil Quebec, precum şi alte piese de legislaţie care au constituit baza inspiraţiei comisiei de
elaborare a Noului Cod Civil).
Prin doctrina juridică au fost făcute eforturi de coagulare a dispoziţiilor legale referitoare la
nulitate, constituindu-se , în acest fel, teoria generală a sancţiunii nulităţii.
Noua lege porneşte de la premisa că trebuie dată definiţia legală a nulităţii, astfel că aceasta
este consacrată prin articolul 1246 NCC: “Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute
de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune.”
De altfel, aceasta este definiţia doctrinară, acceptată în majoritatea opiniilor exprimate.
Din terminologia utilizată în definiţia legală se pot extrage anumite nuanţe: contractul
încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, iar
nu lovit de nulitate.
Legiuitorul a optat pentru conceptul nulităţii – sancţiune, concept care are şi numeroase
valenţe procesuale ( a se vedea distincţia dintre acţiunea în declararea nulităţii sau pronunţarea
nulităţii, reglementate în prezentul capitol).
În principiu, nulitatea nu se declară din oficiu, ci aceasta nu poate fi declarată/pronunţată
decât dacă există iniţiativa uneia dintre părţi, prin utilizarea acţiunii civile.
Excepţia prevăzută la articolul 1247 alineatul 3 (“Instanţa este obligată să invoce din oficiu
nulitatea absolută”) nu schimbă filosofia Noului Cod Civil în această privinţă.
Articolul 1246 alineatul 4 NCC consacră principiul legalităţii în materia nulităţii: “Prin
acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză
contrară este considerată nescrisă.”
Considerarea ca nescrisă a clauzei va crea dificultăţi în practică, pentru ipoteza în care nu
există o dispoziţie legală expresă; judecătorul va avea obligaţia de a motiva temeinic faptul că o
clauză trebuie considerată nescrisă, aceasta cu respectarea principiilor generale, consacrate de
articolele 10 şi 11 din Noul Cod Civil: interzicerea analogiei (Legile care derogă de la o dispoziţie
generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică
numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege), şi respectarea ordinii publice şi a bunelor
moravuri ( Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.)
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 156


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Principiul legalităţii nulităţii are o conotaţie specială în articolul 1246 alineatul 3 NCC:
“Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin
acordul părţilor”, referitor la nulitatea amiabilă (noutate legislativă).
Terminologia folosită - constatată sau declarată - impune concluzia că dispoziţia legală citată
se aplică atât în cazul nulităţii relative cât şi în cazul nulităţii absolute.
În lipsa reglementării exprese a efectelor acestui tip de nulitate se poate pune în discuţie
problema efectelor din perspectiva principiului retroactivităţii nulităţii contractului, în sensul că, în
ipoteza prevăzută de art. 1246 alineatul 3, nulitatea are efect retroactiv sau constituie un caz tipic de
mutuus dissensus, iar efectele se produc numai pentru viitor.
Situaţia trebuie clarificată deoarece, în viitor vor apărea numeroase acte scrise (chiar acte
notariale autentice), prin care părţile vor face aplicarea art. 1246 alineat 3, fără a prevedea, în
cuprinsul înscrisului, efectele nulităţii.
Prin articolele 1247 şi 1248 s-a realizat consacrarea legislativă a clasificării nulităţii, în
funcţie de criteriu interesului ocrotit.
Astfel, încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general atrage
sancţiunea nulităţii absolute, iar încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes particular.
De remarcat este dispoziţia prevăzută de art. 1247 alineat 3 NCC, care obligă instanţa să
invoce din oficiu nulitatea absolută; din această perspectivă, se pune întrebarea dacă instanţa trebuie
să şi pronunţe o soluţie în sensul nulităţii invocate.
Un alt aspect important este acela al posibilităţii de a confirma actul supus nulităţii absolute.
În concepţia clasică, posibilitatea confirmării actului diferenţiază regimul juridic al nulităţii
absolute faţă de cel al nulităţii relative, în sensul că, în primul caz, confirmarea nu este permisă.
În Noul Cod Civil, instituţia confirmării este reglementată în privinţa actului anulabil (supus
nulităţii relative), potrivit articolului 1262:
“(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa
la dreptul de a invoca nulitatea.
(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă”.
Cu referire la nulitatea absolută, noua lege prevede cazuri în care această sancţiune nu se
aplică în mod automat, chiar şi atunci când nulitatea absolută este invocată de instanţă, din oficiu.
Un exemplu îl constituie articolul 196 NCC, privind nulitatea persoanei juridice, instituţie
consacrată deja în Legea 31/1990 privind societăţile comerciale şi care dobândeşte aplicabilitate
generală ( pentru toate persoanele juridice) prin voinţa legiuitorului.
În materie comercială, de lege lata, nulitatea societăţii comerciale poate fi regularizată în
termen de 1 an; posibilitatea regularizării nulităţii absolute nu a mai fost preluată de Noul Cod Civil
cu caracter general, ci numai în cazul particular al contractului de societate (societatea simplă).
Formularea articolului 197 este foarte clară:
(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data
înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.
(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă,
până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
157

În doctrină au apărut deja discuţii referitoare la nulitatea persoanei juridice, exprimându-se
opinia că, de fapt, nu este vorba despre sancţiunea nulităţii, pentru că aceasta nu vizează un act
juridic distinct, ci întregul complex de acte care duc la dobândirea personalităţii.
Articolele 1250-1253 reglementează cauzele de nulitate.
Trebuie observată, în primul rând, necesitatea reevaluării concepţiei clasice, potrivit căreia
trebuie verificate, cu prioritate, cauzele de nulitate absolută şi în mod subsecvent cele de nulitate
relativă.
Potrivit Noului Cod Civil, nulitatea relativă este aceea care trebuie să fie analizată cu
prioritate, aşa cum rezultă din articolul 1252, care instituie prezumţia de nulitate relativă: În cazurile
în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul
este anulabil.
Sintagma “nu reiese în mod neîndoielnic din lege” are însă un caracter foarte general şi va
reclama aprecierea instanţei la momentul la care se va pune problema aplicării normei.
O formulare similară conţine şi articolul 1250 , referitor la nulitatea absolută, cu aceeaşi
dificultate de interpretare.
Articolul 1253 reprezintă reglementarea expresă a nulităţii virtuale; criteriul identificat de
legiuitor pentru aplicarea sancţiunii nulităţii relative sau absolute este reprezentat de necesitatea ca
scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
Prin urmare, în permanenţă, practicianul trebuie să facă apel la interpretarea istorico-
teleologică, pentru identificarea scopului normei analizate.
Efectele nulităţii sunt consacrate în cadrul paragrafului 3, articolele 1254-1260 NCC,
realizându-se, în această materie, o punere în acord cu realităţile şi dispoziţiile contemporane ale
sistemelor legislative din alte ţări.
Articolul 1254:
(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.
(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în
natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă
acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Se observă reglementarea expresă a efectelor nulităţii: retroactivitatea (alineatul 1),
desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza actului desfiinţat (alineatul 2), precum şi regula
restitutio în integrum (alineatul 3); cu referire la cel din urmă efect, norma face trimitere la
dispoziţiile articolelor 1639-1647, referitoare la modalităţile de restituire.
Regulile generale consacrate în secţiunea privind modalităţile de restituire, în special cele
care valorizează poziţia subiectivă a părţilor - efectele bunei-credinţe, respectiv sancţiunea relei-
credinţe - vor crea, pentru cei chemaţi a aplica legea, premisele pentru soluţionarea echitabilă
inclusiv a problemelor referitoare la efectele nulităţii.
Articolul 1255 reglementează expres nulitatea parţială, ca expresie a preocupării legiuitorului
pentru salvgardarea dispoziţiilor contractuale concordante cu prevederile legale şi amendarea
exclusivă a efectelor contrare legii, iar nu a întregului act.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 158


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
“Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate
nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau
dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.” Din formularea alineatului 1 se desprind trei
condiţii pozitive şi o condiţie negativă, care trebuie îndeplinite pentru reţinerea nulităţii totale.
Atrage atenţia condiţia referitoare la considerarea ca nescrise a clauzelor contractuale,
condiţie care trebuie analizată cu prioritate.
Ca principiu, nulitatea trebuie declarată judiciar (cu excepţia nulităţii amiabile), însă, potrivit
articolului 1255 alineatele 2 şi 3, clauzele contrare unor dispoziţii imperative şi considerate de lege
ca nescrise, sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. În acest caz, nu este neapărat
necesară intervenţia instanţei de judecată.
Trebuie semnalată reglementarea unei forme speciale de răspundere, prin articolul 1258: “În
cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de
nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere
obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.”
Deşi dispoziţia se referă la contractul încheiat în formă autentică în general, prin identificarea
subiectului răspunderii (notarul public) se desprinde concluzia că legea are în vedere răspunderea
pentru întocmirea actelor notariale autentice.
Se pot pune în discuţie unele aspecte referitoare la acest tip de răspundere, ca, de exemplu,
dacă aceasta intervine în situaţia în care actul este redactat de părţi sau de alţi profesionişti care asistă
părţile şi ulterior actul este însuşit de notar.
Un element de noutate îl reprezintă instituţia validării contractului, care preia opiniile juridice
consacrate în această materie - articolele 1261-1265 NCC.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
159

Sancţiunile
(Prof. univ. dr. Gabriel BOROI)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel BOROI
Trebuie clarificate anumite aspecte, pentru mai buna înţelegere a dispoziţiilor privind
nulitatea.
Astfel, la un moment dat, pe parcursul procesului de elaborare a Noului Cod Civil, a fost
îmbrăţişată teoria potrivit căreia nulitatea absolută operează de drept. Din această cauză, în tot
cuprinsul noii legi există formulări precum constatarea nulităţii absolute, declararea nulităţii relative.
De asemenea, din acelaşi motiv a fost introdusă prevederea referitoate la invocarea din oficiu
a nulităţii absolute.
Terminologia utilizată era astfel coerentă.
Această teză nu a fost menţinută de legiuitor, însă celelalte texte legale aufost păstrate.
Constatarea nulităţii absolute se poate întemeia, în plan procesual, pe articolul 111 din
actualul cod de procedură civilă.


Întrebare formulată de participanţii la conferinţă:
Sub ce formă trebuie să se exteriorizeze manifestarea de voinţă a părţilor în aplicarea art.
1246 alineatul 3 NCC, privind nulitatea amiabilă? Care este situaţia terţilor în raport cu actul
desfiinţat prin această procedură?
Răspunsul prof. Gabriel Boroi:
Din însuşi textul evocat, care se referă la acordul părţilor, se desprinde concluzia că este
nevoie de încheierea unui nou act juridic, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.
În ceea ce priveşte forma actului, trebuie respectat principiul simetriei formelor: dacă acest
principiu trebuie respectat în cazul unui mutuus dissensus, care produce efecte numai pentru viitor,
cu atât mai mult această cerinţă trebuie îndeplinită în cazul nulităţii actului.
În privinţa efectelor faţă de terţi, se vor aplica regulile generale privind opozabilitatea, astfel
că, dacă este cazul, trebuie îndeplinite formalităţile de opozabilitate (de exemplu înscrierea în cartea
funciară).
Această procedură este aplicabilă numai în situaţia în care obiectul contractului îl constituie
drepturie de care părţile pot dispune.
Exemplu din practica notarială: Părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare asupra
unui imobil cu elemente de arhitectură care făceau parte din patrimoniul naţional, fără a fi respectat
dreptul de preemţiune al statului; potrivit legislaţiei speciale, nerespectarea dreptului de preemţiune
atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Părţile s-au prezentat ulterior la notar şi printr-un act autentic distinct s-a luat act de nulitatea
absolută a contractului iniţial.
În final, după parcurgerea procedurii privind dreptul de preemţiune al statului, a fost încheiat
din nou actul de înstrăinare.
În acest mod s-a evitat un litigiu, iar textul din Noul Cod Civil permite, în mod expres, o
asemenea modalitate de remediere a neregularităţilor unui act juridic.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 160


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Prescripţia
Definiţia legală: articolul 2500 NCC - Dreptul material la acţiune, denumit în continuare
drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Instituţia cunoaşte modificări fundamentale, inclusiv din punctul de vedere al conceptiei
referitoare la caracterulsancţiunii.
Potrivit Decretului-Lege nr.167/1958, prescripţia extinctivă are caracter de ordine publică, în
timp ce, în noua reglementare, prescripţia este instituţie de ordine privată, cu toate consecinţele ce
decurg din aceasta.

Trebuie supuse atenţiei câteva aspecte legate de articolul 2515:
(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.
(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată
imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de
lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea
deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să
modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de
suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără
însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia
termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu
pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse
legislaţiei privind protecţia consumatorului.
(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate
absolută.
Formularea din alineatul 3 - modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a
prescripţiei - poate însemna că:
1. este permisă şi suprimarea unor asemenea cauze legale? ( de exemplu, se poate conveni
ca forţa majoră să nu suspende termenul de prescripţie);
2. este permisă şi adăugarea altor cauze de întrerupere sau de suspendare?
3. este permisă numai extinderea sau restrângerea sferei de aplicare a cauzelor legale de
suspendare sau de întrerupere, fără a recurge la o interpretare extensivă a noţiunii de modificare?

Profesorul Gabriel Boroi apreciază că este oportună cea de-a treia interpretare, părţile
neavând posibilitatea de a deroga de la lege, sub aspectul suprimării sau adăugării altor cauze de
suspendare sau de întrerupere.
Deşi formula introductivă a alineatului 3, “cu toate acestea”, ar putea duce la concluzia că se
instituie o excepţie de la regula consacrată prin alineatul 2, interpretarea de mai sus rămâne valabilă,
pentru că trebuie să se aibă în vedere şi alineatul 6.

În mod corespunzător trebuie interpretată şi “modificarea cursului prescripţiei prin fixarea
începutului acesteia”, numai prin raportare la alineatul 2, întrucât intervenţia părţilor în sensul
amânării perpetue a curgerii cursului prescripţiei nu poate fi îngăduită deoarece ar determina
caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiune, atunci când, prin lege, acesta este suspus
prescripţiei.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
161

Alineatul 5 instituie derogari de la alineatele 3 şi 4, în anumite materii, când acordul părţilor
nu este permis de lege.
Alineatul 6 se referă la o sancţiune cu caracter general.

Articolul 2512, referitor la cei îndreptăţiţi să invoce prescripţia, ilustrează noua concepţie a
legiuitorului:
(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.
(2)Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.
De remarcat faptul că organul de jurisdicţie nu mai poate aplica prescripţia din oficiu.
Articolul 2514 se referă la alte persoane decât părţile raportului juridic principal care pot
invoca prescripţia.

Prescripţia trebuie invocată în limine litis, potrivit articolului 2513, respectiv numai în primă
instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate, sancţiunea nerespectării teremnului fiind aceea a decăderii procesuale.
Formularea “primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate” este în concordanţă cu
reglementările viitorului cod de procedură civilă, în cadrul căruia va dispărea instituţia primei zile de
înfăţişare.


Un aspect de mare noutate este reprezentat de reglementarea posibilităţii de a renunţa la
prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită – articolul 2507
Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive
Articolul 2502
(1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte
ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
(...)
4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său
îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării
moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Se poate interpreta, din lectura textului citat, că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a
certificatului de moştenitor poate interveni numai în cazurile prevăzute la punctul 4? În cazul în care
se admite că există şi alte cazuri de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, care este soluţia
cu privire la prescripţiea extinctivă?

Contraversa prezintă importanţă, cu atât mai mult cu cât certificatul de moştenitor devine titlu
de proprietate în noua reglementare.
Cu siguranţă există şi alte ipoteze în care există interes pentru constatrea nulităţii absolute a
certificatului de moştenitor, cum este situaţia practică a existenţei a doua certificate de moştenitor
privind aceeaşi succesiune, dar care menţionează succesibili diferiţi.
Prin urmare, în afara situaţiilor de la punctul 4, există şi alte cazuri de nulitate absolută care
trebuie avute în vedere.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 162


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
În ceea ce priveşte soluţia cu privire la prescripţie, prof. Gabriel Boroi apreciază că celelelalte
motive de nulitate absolută nu trebuie scoase din domeniul de aplicare a prescriptibilităţii, având în
vedere că nu se poate face apel la ipoteza de la punctul 3 al alineatului 2 din articolul 2502 ( acţiunea
în nulitate absolută a unui act juridic).

În lipsa unei reglementări exprese, motivele de nulitate relativă nu vor puitea fi invocate decât
de persoana care a participat la dezbaterea succesiunii.

Articolul 2503 alineatul 1 “Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept
principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege
s-ar dispune altfel. ”
Articolul 2504 alineatul 1Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu
atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va
putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita
valorii acestor bunuri.
Cele două articole reglementează regula accesorium sequitur principale (în primul caz) şi
excepţia de la această regulă ( în cel de-al doilea caz).
Având în vedere şi articolul 2494 NCC, trebuie reţinut că excepţia se aplică nu numai în
privinţa acţiunii creditorului ipotecar, ci şi în privinţa acţiunii creditorului gajist ( în materia gajului
cu deposedare).
Teza a II-a a alineatului 1 articolul 2504 atrage atenţia prin două aspecte: în primul rând, este
de observat că în viitor, noţiunea de ipotecă va fi folosită şi cu privire la bunurile mobile, dispărând
noţiunea de garanţie reală mobiliară, iar, în al doilea rând, trebuie subliniat faptul că textul fixează o
primă limită a valorificării dreptului accesoriu, aceea a valorii bunurilor.
Alineatul 2 din articolul 2504 stabileşte o a doua limită, privind accesoriile creanţei
ipotecate: “Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor
şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după
împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.”

Ca exemplu, în ipoteza în care, din vânzarea bunului ipotecat se obţine suma de 6000 lei,
chiar dacă creanţa garantată are valoarea de 10 000 lei, creditorul nu va putea reclama restul sumei,
deoarece aceasta ar însemna că nu urmăreşte realizarea ipptecii, ci chiar a creanţei prescrise.
De asemenea, pentru cea de-a doua limită, în ipoteza în care, din vânzarea bunului ipotecat s-
ar obţine 13 000 lei, creditorul ipotecar nu va putea opri întreaga sumă, ci numai pe aceea care
constituie capitalul, fiind excluse accesoriile creanţei - dobânzi, penalităţi.

Întrebare adresată de participanţii la conferinţă: Care este raţiunea supravieţuirii acţiunii
ipotecare, în raport cu acţiunea principală?
Răspunsul profesorului Gabriel Boroi: Este opţiunea legiuitorului, care a adoptat concepţia
modernă a titrării ipotecii ( a transformării acesteia în titlu de valoare), astfel că există posibilitatea
înstrăinării garanţiei rale fără a înstrăina şi dreptul de creanţă.
Noutatea viziunii este totuşi numai în planul reglementării exprese, întrucât, în situaţii
concrete, jurisprudenţa a realizat o astfel de interpretare, în sensul divizării garanţiei de creanţa
garantată.
Este cazul ipotecii constituite de un terţ, situaţie în care a trebuit rezolvată problema privind
normeleaplicabile: ale ipotecii sau ale fidejusiunii (în acest ultim caz neexistând posibilitatea
divizării garanţiei de creanţă).
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
163

Jursiprudenţa a stabilit că, întrucât, potrivit Codului civil, fidejusiunile nu pot fi decât
exprese, trebuie aplicate regulile din materia ipotecii, creditorul putând urmări, în mod direct, pe terţ,
însă numai în limita valorii creanţei.

Opinia 1: Ipoteca este un drept real accesoriu, iar dacă este prescrisă creanţa, este greu de
înţeles cum garanţia mai poate fi realizată. Un argument în acest sens l-ar putea constitui chiar art.
2435 NCC : În caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:
a) să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445-2.459;
b) să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460-2.463;
c) să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468-2.473.
Prin neexecutarea creanţei am putea înţelege şi creanţa prescrisă.

Opinia 2: Pe de altă parte, se poate invoca art. 2445 NCC, care obligă instanţa să verifice
existenţa creanţei la încuviinţarea vânzării bunurilor ipotecate.
Creanţa există şi atunci când acesteia îi corespunde o obligaţie naturală, cum este în cazul
împlinirii termenului de prescripţie.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Împlinirea prescripţiei nu generează inexistenţa creanţei.
Efectul legal, potrivit articolului 2506 alineatul 2 NCC, al împlinirii termenului de prescripţie
este acela că persoana obligată poate să refuze executarea prestaţiei.
Prin urmare, creanţa subzistă, însă aceasta nu mai poate fi executată silit.
Protecţia suplimentară acordată de lege celui care beneficiază de o garanţie reală este supusă
unor limite (valoarea bunurilor şi cuantumul capitalului garantat cu bunul).


O problemă controversată este aceea a prescripţiei în situaţia în care dreptul se invocă pe cale
de excepţie.
Noul Cod Civil nu prevede o regulă generală în acest sens, ci instituie numai reglementări
particulare:
1. În materie de leziune, potrivit art.1223 alineatul 2, excepţia este supusă prescripţiei
(anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este
prescris).
2. Pentru instituţia reducţiunii liberalităţilor excesive norma specială stabileşte contrariul
(art.1095 alineatul 3- excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv); se constată schimbarea
filosofiei procesuale a reducţiunii, în sensul că nu mai este nevoie de formularea cererii
reconvenţionale.
3. Acţiunea în pronunţarea nulităţii relative este prescriptibilă , în timp ce invocarea nulităţii
relative pe cale de excepţie este imprescriptibilă.
4. În materia compensaţiei şi a dreptului la retenţie articolul 2505 preia soluţia
jurisprudenţială: ”Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici
exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi
putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz.”(caracterul imprescriptibil al excepţiei).
Compensaţia cu o creanţă prescrisă la momentul invocării poate opera numai în situaţia
compensaţiei legale, ale cărei efecte intervin de drept, astfel că acestea sunt independente de
momentul invocării.
Articolul 2505 nu este operabil în cazul compensaţiei judiciare, deoarece este necesar ca, la
data formulării cererii reconvenţionale prin care debitorul opune compensaţia, creanaţa sa trebuie să
îndeplinească cerinţa de a putea fi pusă în executare.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 164


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Deşi legiuitorul nu a tranşat această problemă, se poate emite concluzia potrivit căreia, cu
excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, prescripţia excepţiei intervine în aceleaşi condiţii ca şi
prescripţia valorificării dreptului pe cale de acţiune.

O reglementare cu caracter de noutate este articolul 2502 alineatul 1: “ Dreptul la acţiune
este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul
dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.”

Prin urmare, teza a II-a lasă în aprecierea organului în faţa căruia s-a invocat prescripţia
extinctivă să aprecieze asupra caracterului imprescriptibil al acţiunii, prin utilizarea criteriilor legale
– natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit.
Dispoziţia nu se aplică numai în cazul drepturilor nepatrimoniale, pentru care există o
dispoziţie expresă(art. 2502 alineatul 2 punctul 1).

Articolul 2522 aduce, de asemenea, o nouă opţiune legislativă, în sensul că repunerea în
termen nu mai poate fi acordată din oficiu:
“ (1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus
prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la
acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau
trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.”

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
165

Sancţiunile în dreptul civil. Prescripţia. Decăderea
(Jud. drd. Liviu ZIDARU)
Prelegere susţinută de dl. Jud. drd. Liviu ZIDARU
Este de reţinut că, potrivit Noului Cod Civil, creanţa prescrisă rămâne în fiinţă şi se stinge
strict dreptul de a solicita executarea obligaţiei pe cale silită.
Cursul prescripţiei extinctive
- articolul 2523 şi următoarele
Începutul prescripţiei
Regula generală în materie este schimbată în raport cu art. 7 din Decretul-Lege nr.
167/1958:
Articolul 2523 - “Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a
cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”
Schimbarea regulii generale rezolvă criticile aduse sistemului actual, în care prescripţia
începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune (de la momentul la care dreptul civil a fost
încălcat) şi astfel există posibilitatea ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă sau chiar să se
împlinească mai înainte ca titularul dreptului la acţiune să fie în măsură să acţioneze.

Regula specială de la art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 în material răspunderii pentru
fapta ilicită se regăseşte şi în Noul Cod Civil, articolul 2528:
“(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,
cât şi pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate
pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.”
Deşi, în planul regulii generale, dreptul la acţiune s-a născut chiar în momentul comiterii
faptei ilicite, titularul dreptului la acţiune, chiar dacă a cunoscut existenţa pagubei, nu va fi în măsură
să acţioneze decât la momentul cunoaşterii făptuitorului.
Aceasta este justificarea reglementării speciale, însă, este de observat că aceasta a fost
instituită ca regulă generală pentru prescripţie; în sens similar au evoluat şi reglementările din alte
ţări, de exemplu în sistemul francez sau în cel german,
Pentru stabilirea momentului luării la cunoştinţă sau a aceluia la care titularul dreptului la
acţiune trebuia să ia la cunoştinţă pot fi utilizate inclusiv prezumţiile simple.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 166


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Şi în situaţiile de lege lata s-a făcut apel la acest tip de probaţiune, de exemplu, în cazul în
care titularul dreptului la acţiune era o persoană foarte în vârstă şi care reclama încălcarea drepturilor
de autor prin publicarea unor opere, în tiraj mic, intr-o localitate foarte îndepărtată de aceea a
domiciliului său. S-a apreciat că, în aceste circumstanţe, titularului îi era imposibil să ia la cunoştinţă
despre fapta ilicită chiar la momentul publicării sau intr-un termen foarte scurt.

Noul Cod Civil conţine şi reglementări privind unele cazuri speciale:
● Art. 2524. “(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a
da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul
trebuia astfel s-o execute.
(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă
de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului.
(3) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data
când s-a îndeplinit condiţia.”
Din alineatul 1 rezultă că, în acest caz, se produce o întoarcere la dreptul comun din legea în
vigoare - de la data exigibilităţii -, deoarece începutul prescripţiei coincide cu naşterea dreptului la
acţiune; soluţia este firească pentru că, în materia răspunderii contractuale, titularul dreptului la
acţiune fiind în postura de a cunoaşte termenii contractului).
Textul se corelează şi cu art. 1495 NCC, potrivit căruia, în lipsa unui termen stipulat de părţi
sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor,
obligaţia trebuie executată de îndată.

● Art. 2524, alineatul 2
Spre deosebire de reglementarea actuală(art. 7 alineatul 2 din Decretul –Lege 167/1958),
Noul Cod Civil rezolvă critica referitoare la începutul prescripţiei în cazul contractelor a căror
executare presupune o durată mai mare în timp (contractele de împrumut şi cel de depozit).
De exemplu, în ipoteza unui contract de depozit cu un termen de 4 ani, până la expirarea
termenului deponentul lăsa bunul la depozitar, iar la finalul celor 4 ani, acesta din urmă putea invoca
prescripţia.
Alineatul 2 din art. 2524 stabileşte expres că termenul este în favoarea creditorului, astfel că
acesta poate lăsa termenul să curgă sau poate renunţa anticipat la beneficial termenului.
Şi în această situaţie se impune a se observa corelaţia cu regula generală, stabilită pri art.
1413 alineatul 2 NCC: “cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta,
fără consimţământul celeilalte părţi.”

● Art. 2525 “Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui
act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la
data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care
declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.”
Este vorba de ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor ca urmare a promovării acţiunii în
anulabilitate ( pentru nulitate relativă).
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
167


Întrebare adresată de participanţii la conferinţă:
Pentru cazul nulităţii absolute, acţiunea în restituirea prestaţiilor se supune , în materie de
prescripţie, regulii generale de la art. 2523 sau regulii prevăzute de art. 2528 alineatul 2 NCC?
Art. 2528: “(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată
printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire
întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.”
Opinia 1: Nulitatea, atât cea relativă cât şi cea absolută, este o sancţiune şi, prin urmare,
operează în momentul în care aceasta este aplicată(fiind necesară intervenţia instanţei).
Opinia lectorului Liviu Zidaru: Având în vedere că efectele nulităţii absolute se produc plenar
numai din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, pare adecvat ca, în cazul nulităţii absolute, să
se facă aplicarea art. 2528 alineatul 2, întrucât nu există o justificare pentru ca titularul dreptului la
acţiune să se afle intr-o situaţie mai dezavantajoasă faţâă de cel care solicită restituirea prestaţiilor în
temeiul unui act anulabil.
Se impune clarificarea unor noţiuni: prin noţiunea de hotărâre definitivă din Noul Cod Penal
trebuie să se înţeleagă hotărârea irevocabilă din actuala reglementare (s-a intenţionat intrarea în
vigoare a noului codului de procedură civilă, care foloseşte această terminologie).
De asemenea, trebuie observat că, potrivit Noului Cod Civil, rezoluţiunea va opera şi pe cale
de declaraţie unilaterală:
Articolul 1550 - Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptăţită.
Articolul 1552
(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori
când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
(...)
(4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau,
după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).

● Regula privind termenul de prescripţie în situaţia în care raportul obligaţional impune prestaţii
succesive este consacrată prin articolul 2526: Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă
prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Articolul 2503 reglementează anumite situaţii de excepţie:
(2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire
la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.
(3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc,
prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 168


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Aşadar, în acest caz, termenul de prescripţie pentru întreaga obligaţie va curge de la data
ultimei scadenţe(de exemplu în situaţia vânzării cu preţul în rate).

Întrebare adresată de participanţii la conferinţă:
Ar putea fi extinsă această soluţie şi în cazul contractului de credit? În caz afirmativ,
consecinţele pentru debitor ar putea fi grave, dacă prescripţia ar începe să curgă după împlinirea
scadenţei ultimei rate.
Opinia 1: Ar trebui ca acest text să nu fie aplicabil cel puţin privinţa ratelor care compun
dobânda.
Opinia 2: Noţiunea de “tot unitar” nu trebuie interpretată strict în funcţie de modul în care
părţile privesc aspectele din contract.
Fracţionarea plăţii preţului presupune, în mod concret, prestaţii succesive, şi numai în plan
general poate fi privit ca un tot unitar.
Noţiunea de tot unitar trebuie să cuprindă operaţiuni distincte dar care, prin natura lor, se află
în interdependenţă (de exemplu, în cazul contractului de antrepriză).
Opinia 3: Sunt instituţii bancare care includ în primele rate exclusiv dobânda şi numai în
ratele finale este cuprins şi capitalul, fapt care ar fundamenta interpretarea prestaţiilor succesive
Opinia lectorului Liviu Zidaru: Argumentul fracţionării prestaţiilor nu pare suficient pentru că
aceasta ar însemna că în nicio asemenea situaţie nu s-ar putea ajunge la noţiunea de tot unitar. Or, în
exemplul antreprizei, deşi prestaţiile sunt fracţionate, este evident că acestea alcătuiesc un tot unitar.
În cazul contractului de credit ceea ce interesează este durata îndelungată a executării
contractului; este dificil a interpreta că 300 rate constituie un tot unitar şi, pe cale de consecinţă, nu s-
ar putea aplica prescripţia unitară.

● Articolul 2529
(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia
începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa
cauzei de nulitate.

Norma aduce mai multe elemente de noutate:
- în materie e dol dispare momentul obiectiv al începerii cursului prescripţiei:
- în reglementare este introdusă o distincţie suplimentară şi anume poziţia terţilor (de
exemplu în situaţia în care titularul dreptului la acţiune este soţul care nu a consimţit la încheierea
actului juridic).
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
169


● O noutate legislativă este reprezentată de articolul 2530:
“(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din
transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea
sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau
recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de
lege ori stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a
viciilor constatate.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe
speciale, printr-o verificare normală. “
● Există elemente de noutate şi în ceea ce priveşte dispoziţiile privind prescripţia în cazul
răspunderii pentru vicii ascunse - Art. 2531.
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse
începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la
împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în
care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a
construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să
curgă de la data descoperirii.
(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în
cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe
speciale, printr-o verificare normală.
(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile
trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de
garanţie speciale, legale sau convenţionale.
(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor
pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru
care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.
Se observă că nu se mai face distincţia între situaţia viciilor ascunse cu sau fără viclenie.
Din interpretarea alineatului 4 rezultă că viciile trebuie să se ivească înăuntrul termenelor de
garanţie, însă acestea pot fi descoperite şi ulterior îndeplinirii acestora.
Din reglementarea de la alineatul 2 reiese împrejurarea că termenele sunt mai scurte în cazul
lucrărilor curente.
Se păstrează natura supletivă a termenelor de garanţie.
Cauzele de suspendare a prescripţiei
– articolul 2532
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 170


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Se impune a fi analizate cazurile nou reglementate:
Alineatul 5 - cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
Cazul nu se aplică situaţiilor –regulă, ci are ca premisă că titularul nu cunoaşte şi nu are
posibilitatea de a cunoaşte existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia.
Justificarea se regăseşte în aceea că debitorul nu trebuie să tragă foloase dintr-o conduită
ilicită faţă de creditorul său.
Alineatul 6 - pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă
a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescripţie;
Este o soluţie care armonizează legislaţia noastră cu cea europeană.
Alineatul 7 - în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască
rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege
sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
Este vorba de proceduri prealabile fie prevăzute de lege (obligatorii sau facultative) fie
prevăzute de părţi.
Alineatul 9 - în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia
este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această
împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei
decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
Cazul de forţă majoră este reglementat în condiţii mai restrictive.
De remarcat este introducerea unei dispoziţii speciale privind materia succesorală - articolul
2533 NCC
Articolul 2535 :
Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să
facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Rezultă că beneficiul suspendării prescripţiei poate fi invocat numai de către creditorul care a
fost în imposibilitatea de a acţiona.
Întreruperea prescripţiei extinctive
Art. 2537 - Prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea
creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în
cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de
judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă,
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
171

potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a
avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
Alineatul 1 se referă la recunoaşterea expresă, exemplificată prin actul voluntar de executare.
Alineatele 2 şi 3 se referă la recunoaşterea tacită.
Este important de reţinut, sub acest aspect, că a fost consacrată legislativ valoarea plăţii
parţiale de recunoaştere tacită - art. 2538 alineatul 2 NCC
Articolul 2358 alineatul 3 - Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la
restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate,
rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de
la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale
de acţiune reală ori personală.
Această dispoziţie rezolvă o situaţie inechitabilă, existentă în prezent, întâlnită în practică.
Astfel, în cazul unui contract nul de vânzare-cumpărare (de pildă pentru nerespectarea formei ad
validitatem), vânzătorul are la dispoziţie o acţiune reală imprescriptibilă, pentru restituirea bunului,
în timp ce acţiunea cumpărătorul în restituirea preţului este prescriptibilă.
Articolul 2359 alineatul 2 : Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de
chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi
silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre
rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea
de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este
considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia
însă ca noua cerere să fie admisă.
Pentru prima dată este reglementat caracterul întreruptiv al cererii de chemare în judecată, dar
şi al celorlalte tipuri de cereri declanşează alte proceduri.
Articolul 2359 alineatul 3 : Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea
judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine
obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de
chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, în ipoteza în care dreptul de a pune în executare silită o hotărâre judecătorească
s-a prescris, iar dreptul material la acţiune nu s-a prescris, reclamantul poate iniţia un nou proces şi
poate obţine un nou titlu executoriu.
Având în vedere faptul că prin prescrierea dreptului de a obţine executarea se pierde numai
formula executorie, reclamantul va beneficia de aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat
anterioare.
Efectele prescripţiei sunt reglementate de articolul 2541, iar , potrivit alineatului 4, în cazul
în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.
În Noul Cod Civil, potrivit art. 2551, calculul prescripţiei se face pe unităţi libere.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 172


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Decăderea
Trebuie menţionate articolul 2548, referitor la regimul termenelor de decădere, precum şi
articolul 2550, din care rezultă că, în materia raporturilor juridice patrimoniale, invocarea decăderii
rămâne la iniţiativa părţilor.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
173

Apărarea prin mijloace de drept civil a drepturilor nepatrimoniale, cu
speciala privire asupra apărării libertăţii de exprimare, a vieţii private,
a demnităţii şi a propriei imagini
(Prof. univ. dr. Lucian MIHAI)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Lucian MIHAI
I. Sediul principal al materiei.
Titlul IV din Cartea I, art. 252 – 257, precum şi art. 2642 din NCC
Adiacent: - Capitolul II din Titlul II al Cărţii I, art. 58 – 81 din NCC, Art. 13 – 15, art. 19, art. 21 din
LPA
Pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale, există şi alte reglementari în vigoare (în afara
celor menţionate) care interesează aceasta materie şi care continua sa rămână în vigoare după intrarea
în vigoare a NCC, fiind reglementari cu caracter special. De exemplu, anumite texte din Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie şi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe. .
II. Abrogări explicite.
Art. 230 lit. n) din LPA a abrogat Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice (inclusiv Capitolul III,“Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale” - art.
54, 55 şi 56).
III. Sursele NCC în privinţa materiei analizate.
Codul civil elveţian din 1907: Secţiunea B (“Protecţia personalităţii”) din Capitolul I
(“Despre personalitate”) al Titlului I (“Persoane fizice”) din Cartea I (“Dreptul persoanelor”), art.
27 – 29 (reglementari introduse prin Legea federală din 16.12.1983). Sursa pentru textele din NCC
provine dintr-o tara cu o istorie şi o contemporaneitate deosebite, reglementările respective sunt
recente (au fost adoptate în urma cu 20 şi ceva de ani), dar a exista suficient timp spre a putea fi
verificate în aplicare şi pentru ca viaţa să demonstreze dacă normele respective sunt viabile.

În context, amintim şi alte surse importante ale NCC, în general :
1. Codul civil al provinciei Quebec, care a fost adoptat în anul 1991 şi a intrat în vigoare în anul
1995.
2. Codul civil Italian (1942)
3. Codul civil francez
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 174


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
4. Codul civil german
IV. Categorii de norme în cuprinsul sediului materiei analizate.
A. Norme de drept substanţial şi Norme de drept procesual. Instituirea de norme
procesuale în Codul civil reprezintă o chestiune de tehnica legislativă şi o chestiune de oportunitate.
Totodată, facilitează aplicarea instituţiei respective şi previne săvârşirea de erori în aplicare.
C. Norme cu vocaţie de aplicabilitate generală (se pot aplica oricărei categorii de drepturi
nepatrimoniale), dar şi norme de aplicabilitate particulara, care se adresează anumitor drepturi
nepatrimoniale.
D. Norme de drept conflictual (art. 2642 NCC).
E. Norme tranzitorii cuprinse în LPA (de ex., art. 19, art. 13 din LPA).
F. Norme de principiu. Cel mai important este art. 75 din NCC: “(1) Nu constituie o
încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de
convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea
pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”
În cazul în care diverse reglementari legale intra în contradicţie cu reglementarea diverselor
drepturi nepatrimoniale, există nişte limite care, dacă vor fi identificate, stabilesc atingerile permise
de lege sau de pactele sau tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Aceasta formulare
generală permite să se aibă în vedere şi jurisprudenţa CEDO ori de cate ori se aplica prevederile
NCC.
V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin Cartea I, Ttiltlul II,
Capitolul II
Prezenta expunere se refera în special la apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin
Capitolul II (“Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”) din Titlul II (“Persoana
fizică”) al Cărţii I (“Despre persoane”), art. 70 – 81.
A. Dreptul la libera exprimare (art. 70 din NCC – art. 30 din Constituţie)
B. Dreptul la viata privată (art. 71 din NCC – art. 26 din Constituţie)
C. Dreptul la demnitate (art. 72 din NCC – art. 30 din Constituţie)
D. Dreptul la propria imagine (art. 73 din NCC – art. 30 din Constituţie)
VI. Mijloace tehnice de apărare
- art. 253 – 257 din NCC)
A. Art. 253 din NCC (sursa de inspiraţie a acestui text de lege a fost Codul civil elveţian, cu
excepţia alin. 2, care nu a existat în Proiectul tehnic, dar a fost introdus la Parlament). Din cuprinsul
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
175

textului art. 253 se pot extrage diverse categorii de acţiuni care stau la dispoziţia titularilor de
drepturi patrimoniale.
- acţiune pentru încetarea încălcării dreptului - alin. 1 lit. b) prima teza
„încetarea încălcării (...)”;
- acţiune pentru interzicerea pentru viitor a încălcării - alin. 1 lit. b) teza a II-a
„(încetarea încălcării) şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă”.
- acţiune în constatarea caracterului ilicit al faptei – alin. 1 lit. c): „constatarea
caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă”. Reprezintă o dispoziţie speciala în raport de art. 111 din CPC.
- acţiune pentru interzicerea săvârşirii faptei iminente – alin. 1 lit. a):
„interzicerea faptei ilicite, dacă aceasta este iminenta”; nu şi în cazul exercitării
dreptului la libera exprimare - alin. 2 al art. 253 din NCC.
- acţiune pentru obligarea la publicarea hotărârii judecătoreşti – alin. 3 lit. a)
„obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare”;
- alte acţiuni în restabilirea dreptului încălcat – alin. 3 lit. b) „orice alte măsuri
necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat”. (de ex. remiterea către victima a câştigului realizat de autorul încălcării);
- acţiune în despăgubire – alin. 4: „De asemenea, persoana prejudiciată poate
cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar
nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei
prejudiciabile”. Art. 1531 alin. 3 din NCC: „Creditorul are dreptul şi la
repararea prejudiciului nepatrimonial”.
B. Art. 254 din NCC: acţiune pentru apărarea dreptului la nume.
VII. Masuri provizorii.
Art. 255 din NCC: „1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că
drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această
acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti
luarea unor măsuri provizorii.
(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât
dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată,
potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu
prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială,
care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea
acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care
acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri.
Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 176


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl
poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării
de drept a măsurii dispuse.
(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru
apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanţa
în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat prin
măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea,
dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele
concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună
reducerea acestora.
(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii,
la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit
dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în
care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii
acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub
sancţiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.”.
Art. 255 din NCC reglementează diverse masuri provizorii. Sursa acestor reglementari:
Codul civil elveţian. Există multe asemănări cu reglementările din materia drepturilor de autor şi a
drepturilor de proprietate industriala.
Art. 256 din NCC. Pentru ipoteza în care titularul dreptului nepatrimonial decedează: alin. 1
dispune ca „Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau
pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în
linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la
gradul al patrulea inclusiv.”.
VIII. Dreptul la replica şi la rectificare.
Textele din Proiectul tehnic al NCC referitoare la reglementarea dreptului al replica şi a
dreptului la rectificare au fost înlăturate de către Comisia comuna a Senatului şi a Camerei
Deputaţilor, ca urmare a presiunilor exercitate de presa. Textele pot fi consultate pe site-ul
Ministerului Justiţiei. Aceste texte aveau ca model dispoziţiile art. 28
g
– 28
l
din Codul civil elveţian.
Fundamentul constituţional al dreptului la replica şi la rectificare – art. 30 din
Constituţie.
Documente europene referitoare la dreptul la replica:
- Rezoluţia (74) 26 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la
Dreptul la Replica – Poziţia Individului în Relaţia cu Presa;
- Rezoluţia 1165 (1998) „Right to privacy”;
- Recomandarea Rec (2004)16 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
către statele membre cu privire la dreptul la replica în noile forme de presa
- Recomandarea din 20 decembrie 2006 a Parlamentului European şi a Consiliului
Uniunii Europene cu privire la protecţia minorilor şi a demnităţii umane şi la
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
177

dreptul la replica în raport cu competitivitatea audiovizualului European şi cu
industria serviciilor de informare on-line.

Dreptul la replica şi la rectificare în presa scrisa (de lege lata):
- Legea presei nr. 3/1974 (modificata prin OUG nr. 53/2000 pentru unele măsuri
privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru
daunele morale). (Reglementari care, strict tehnic, sunt încă în vigoare şi care, deşi
incomplete şi depăşite, constituie totuşi un mijloc legal de apărare pe care
instanţele ar putea să îl folosească).
Dreptul la replica şi la rectificare în audiovizual (de lege lata):
- Legea audiovizualului nr. 504/2000: art. 17 alin. 1 lit. d) pct. 6 şi 8, art. 40 şi art. 42;
- Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului adoptat prin Decizia nr.
220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului: art. 49-63, art. 90 alin. 2 şi art.
144.

În aceste condiţii (de înlăturare din NCC a textelor iniţiale având acest scop), dreptul la replica
şi la rectificare poate să îşi găsească temeiul legal în diverse dispoziţii de drept comun, care ar
putea să fie utilizate de către instanţe.
• De altfel, conform art. 63 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului:
„Acordarea dreptului la replica sau la rectificare nu împiedica persoana ale cărei drepturi
sau interese legitime au fost lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti.“

Următoarele texte din NCC pot fi utilizate, deoarece încălcarea drepturilor
nepatrimoniale atrage răspunderea civila delictuala:
Art. 1349 alin. 1 şi 2 din NCC: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.”.
Art. 1527 alin. 1 şi 2 din NCC: „1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie
constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este
imposibilă.
(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau
înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.”.
Principiul: repararea în natura a prejudiciului. (Prin urmare, publicarea unei replici a victimei
constituie o forma de reparare în natura a prejudiciului.)
Întrebare: Art. 74 lit. h) din NCC: „utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii
sau asemănării cu o altă persoană”. Se pune problema dacă dispoziţiile cuprinse la lit. h) vor
împiedica televiziunile să mai difuzeze pe viitor pamflete la adresa persoanelor publice.
Răspuns: Nu, având în vedere ca aplicarea unui text din aceasta secţiune a NCC trebuie să se
facă prin raportare la art. 75.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 178


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Întrebare: Cu privire la aplicarea art. 75 din NCC: ori de cate ori instanţa are de-a face cu o
problema legata de sfera drepturilor nepatrimoniale se pune problema dacă în motivare se va pleca de
la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Răspuns afirmativ, având în vedere art. 4 din NCC: „(1) În materiile reglementate de
prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
179

Dispoziţii perene în cuprinsul Legii de punere în aplicare a NCC
(Prof. univ. dr. Lucian MIHAI)
Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Lucian MIHAI
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (LPA),
I. Structura NCC
Titlu preliminar: Despre legea civila (art. 1 – 24)
Cartea I: Despre persoane (art. 25 – 257)
Cartea a II-a: Despre familie (art. 258 – 534)
Cartea a II–a: Despre bunuri (art. 535 – 952)
Cartea a IV–a: Despre moştenire şi liberalităţi: (art. 953 – 1163)
Cartea a V–a: Despre obligaţii (art. 1164 – 2449)
Cartea a VI–a: Despre prescripţia extinctiva, decădere şi calculul termenelor (art. 2500 –
2556)
Cartea a VII–a: Dispoziţii de drept internaţional privat (art. 2557 – 2663)
Dispoziţii finale (art. 2664)

Cărţile conţin: titluri, capitole, secţiuni şi subsecţiuni.
II. Structura LPA
- 230 articole
- 10 capitole: I – Dispoziţii generale
II – Dispoziţii cu privire la Titlul preliminar al NCC şi la unele legi
III – IX – Dispoziţii cu privire la Cărţile I-VII din NCC (cate un capitol
pentru fiecare din cele 7 cărţi)
X – Dispoziţii finale
- Capitolele II-IX conţin, în principiu, cate 3 secţiuni, astfel:
1) Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii respective
2) Modificarea şi completarea unor dispoziţii din cartea respectiva a NCC
3) Modificarea şi completarea unor legi speciale având legătură cu cartea respectiva
III. Categorii de masuri de punere în aplicare a NCC
A. În cuprinsul LPA, există texte care se vor consuma instantaneu („efemere”) la data de 1
octombrie 2011. De ex.
- art. 220 din LPA se va consuma în ziua de 1 octombrie 2011;
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 180


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- art. 221 din LPA se va consuma în ziua de 1 octombrie 2011;
- art. 230 conţine „dicţionarul” abrogărilor explicite;
B. În cuprinsul LPA există însă şi texte care vor continua să se aplice şi după 1 octombrie
2011. Acestea sunt norme perene (vor dăinui atâta vreme cât va dăinui şi Codul civil).
(Sub acest aspect, există un precedent sub acest aspect: În cuprinsul Decretului nr.
32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954,
există norme care au continuat să se aplice şi după data intrării în vigoare a acestui act
normativ. De exemplu, normele referitoare la domeniul leziunii ca viciu de
consimţământ. Sediul materiei pentru leziune este în art. 25 din Decretul nr. 32/1954).

Exemple de norme perene din NCC:
a) art. 211 „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin
expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un
handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi
predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor civile.”;
b) art. 94 „Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011
alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului.”; are
importanta pentru aplicarea art. 1011 alin. 4 din NCC;
c) art. 95 „Înlăturarea efectelor nedemnităţii prin testament autentic sau printr-
un act autentic notarial este supusă înscrierii în Registrul naţional notarial prevăzut
la art. 1.046 din Codul civil.”;
d) art. 102 „(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a
fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea sa.
(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute
de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul
modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1).”; art. 103 „Obligaţiile născute din
faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data
producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.” şi art. 104 „(1) Constituirea, conţinutul şi
opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare
la data când s-au născut.
(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a drepturilor
reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data efectuării acestora.
(3) Drepturile reale de garanţie îşi păstrează rangul de prioritate dobândit
conform legii în vigoare la momentul realizării formalităţilor de publicitate.”;
e) art. 140 „Dispoziţiile actelor internaţionale ratificate de România în domeniul
transporturilor prevalează asupra dispoziţiilor Codului civil.”
f) art. 149 „(1) Îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de
către debitor sau de către un terţ prin constituirea unei garanţii personale ori a unei
garanţii reale.
(2) De asemenea, obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de
lege.”

Exemple de norme epuizabile în timp:
a) art. 2 „Ori de câte ori legi speciale sau complementare Codului civil fac
trimitere la "Codicele civil" sau "Codul civil", denumit în continuare Codul civil din
1864, sau la dispoziţii abrogate ori modificate prin prezenta lege, trimiterea se
consideră a fi făcută la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc.”;
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
181

b) art. 3 „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât
cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor.”;
c) art. 4 „La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule,
anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din
1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi,
neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau
dispoziţiilor prezentei legi.”;
d) art. 24 „Dispoziţiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care
aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a Codului civil”.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
183

Reglementarea raporturilor juridice între profesionişti
(Prof. univ. dr. Smaranda ANGHENI)
Prelegere susţinută de d-na. Prof. univ. dr. Smaranda ANGHENI
Din punct de vedere al reglementărilor aplicabile, în privinţa comercianţilor profesionişti, în
continuare se aplică legislaţia specială, în principal, pentru societăţile comerciale Legea societăţilor
comerciale, Legea registrului comerţului, cu unele modificări intervenite prin Legea nr. 71/2011,
(Legea de punere în aplicare a noului Cod civil), iar în privinţa obligaţiilor, contractelor, se vor aplica
dispoziţiile noului Cod civil.
Cadrul conceptual al termenilor de „profesionist”, “comerciant”, “întreprindere”
În definirea acestor termeni, trebuie să se plece de la conţinutul art. 3/NCC care se referă la
aplicarea generală a Codului civil: Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Din această
dispoziţie nu rezultă definiţia „profesionistului”. Alin. 2 al aceluiaşi articol dezvoltă: Sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, ca şi alin. 3: Constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Din analiza acestui ultim text se observă că legiuitorul defineşte “exploatarea unei
întreprinderi”, dar nu defineşte “întreprinderea”. Desigur că, în acest text există totuşi câteva
elemente definitorii totuşi pentru noţiunea de “întreprindere”:
- exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate;
Aşadar, întreprinderea, în accepţiunea sa economico-juridică, este o grupare de persoane
şi de capitaluri (forţă de muncă şi sume de bani, alte mijloace materiale) care poate
îmbrăca forma juridică a unei societăţi comerciale, a unei entităţi cu personalitate juridică,
sau chiar a unei societăţi profesionale, legiuitorul renunţând în alte locuri la sintagma
“societate civilă” şi utilizând chiar sintagma de “societate profesională” ( de exemplu :
societate de avocatură, o societate constituită în cadrul profesiei de notar ).
- această întreprindere este cea care a dobândit personalitate juridică (întreprinderea
societară) sau cea fără personalitate juridică, dar care are un patrimoniu de facto cu
implicaţii din punct de vedere economic sau din punct de vedere financiar, fiscal.
- este definitoriu caracterul continuu, nu izolat, al activităţii care se realizează cu titlu de
profesie.
Referitor la faptul că există acte normative care n-au fost abrogate în mod expres şi despre
care se pune problema abrogării lor în mod tacit, se pot identifica acte normative în care se
găsesc definiţii ale întreprinderii: Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, art. 2 - În sensul prezentei legi, prin întreprindere
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 184


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice şi autorizată potrivit legilor
în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de
concurenţă, respectiv: societăţi comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care
desfăşoară activităţi economice în mod independent şi asociaţii familiale autorizate potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare.; Ordonanţa nr. 44/2008, art. 1, lit. f : întreprindere economică
- activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe
riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege…
Aceste dispoziţii, nefiind abrogate expres, nu pot fi considerate abrogate nici implicit,
deoarece ele vin să completeze definiţia întreprinderii care nu se regăseşte în noul Cod civil.
Rezultă faptul că se aplică încă legislaţia specială neabrogată expres, însă adaptată şi
modificată. De exemplu, adaptarea textelor impusă de art. 8, alin. 2 din Legea nr. 71/2011,
Legea de punere în aplicare a noului Cod civil (LPANCC): În toate actele normative în
vigoare, expresiile "acte de comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia
"activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".
Termenul de întreprindere are două conotaţii, iar legiuitorul are în vedere ambele sensuri
în conţinutul NCC:

- structură organizatorică ce reuneşte forţă de muncă, capital, pentru desfăşurarea unei
activităţi, legiuitorul spunându-i „exploatare” (exemple: întreprinderi societare,
întreprinderi individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi profesionale fără
personalitate juridică, (de avocatură, societăţi simple reglementate acum de NCC care, de
regulă, nu au personalitate juridică);
- (fr. entreprise) – activitate, desfăşurarea unei activităţi; ca argument de text, art. 3,
alin.3/NCC : Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către
una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu un scop lucrativ.
Fiecare dintre aceste acţiuni se realizează prin intermediul unor contracte specifice prevăzute
în NCC, încadrate în contracte de administrare, înstrăinare etc.
Acest ultim sens trebuie coroborat cu cel prevăzut în art.8, alin.2 /LPANCC: În toate actele
normative în vigoare, expresiile "acte de comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc cu
expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii" şi trebuie înţeles astfel: toate
activităţile desfăşurate înainte de comercianţi, respectiv faptele de comerţ, sunt înlocuite de
activităţile de producţie, de comerţ sau prestări de servicii, ca fiind activităţi specifice comercianţilor
profesionişti, dar şi ca aplicaţii ale celor 4 mari categorii prin care se desfăşoară exploatarea unei
întreprinderi: producerea, administrare, înstrăinare de bunuri, prestări de servicii.
Cu privire la activitatea de comerţ, legiuitorul nu se referă, în LPANCC, în mod clar la
accepţiunea juridică a actelor de comerţ, care însemna activitate de intermediere, de interpunere,
schimbul de mărfuri sau de alte valori, intermediere organizată sub forma unei întreprinderi, orice
activitate conexă, auxiliară primelor. Legiuitorul se referă doar la accepţiunea economică a
termenului : potrivit DEX şi Dicţionarului economic, comerţul este definit ca negoţ, speculaţiune,
adică acea fază intermediară între producţie şi consum, precum şi toate operaţiunile legate de acestea,
dar limitate la negoţ, fără referire la alte activităţi considerate de comerţ, sau comerciale, în
accepţiunea Codului comercial. Erau considerate fapte de comerţ şi prestările de servicii, de
exemplu, exercitate de agentul comercial permanent.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
185

În prezent, activitatea de comerţ se circumscrie doar sensului economic de negoţ. Celelalte
activităţi pot fi încadrate, la prestări de servicii, unde pot fi identificaţi comercianţii profesionişti, fie
că sunt comercianţi, fie că nu sunt comercianţi în sens clasic (de exemplu, avocaţii, notarii,
consultanţii financiari, experţii care fac expertize contabile etc.).
Aşadar, comercianţii, ca o categorie de profesionişti, nu se pot limita la activitatea de comerţ,
aşa cum este prezentată de legiuitorul Noului cod civil, pentru că aceste persoane desfăşoară şi alte
activităţi încadrate, fie ca prestări de servicii, fie ca activităţi de producţie, fie ca administrări sau
înstrăinări de bunuri.
Referitor la noţiunea “comerciant”, ca o categorie de “profesionist”, potrivit art. 8, alin.
1/LPANCC : Noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la
data intrării în vigoare a Codului civil.
Legiuitorul, deocamdată, nu poate face abstracţie de aceste categorii de persoane, care au un
statut special, a căror activitate este reglementată de legi speciale, astfel încât, a simţit nevoia de a
dezvolta noţiunea de „profesionist”, la care face referire în art. 3 din Codul civil, incluzând în această
categorie pe toţi operatorii de pe piaţa economico-financiară, în sens larg, ca fiind categorii de
profesionişti.
De asemenea, acest articol trebuie coroborat cu art. 6, alin. 1/LPANCC : În cuprinsul actelor
normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră
a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul
comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege.
Adică, referirile la comercianţi se completează cu prevederile din art. 1 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: Înainte de
începerea activităţii economice, au obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în
registrul comerţului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile comerciale, companiile naţionale
şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative,
organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene şi grupurile
europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte persoane fizice şi
juridice prevăzute de lege.
Aşadar, potrivit reglementărilor actuale, legiuitorul îmbrăţişează un criteriu formal,
considerându-le drept comercianţi pe toate acele persoane fizice şi juridice care au obligaţia de a se
înmatricula sau a se înregistra în registrul comerţului, arătate în mod expres.
Activitatea nu mai este un criteriu pentru definirea comerciantului, deoarece orice
profesionist, adică orice persoană care exploatează o întreprindere, este îndrituită să realizeze
activităţi stabilite de lege.
Existau printre persoanele enumerate de art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului entităţi care nu erau considerate comercianţi (de exemplu, grupurile de interes economic
considerate entităţi civile sau societăţile cooperative din domeniul meşteşugăresc, regiile autonome
care sunt entităţi cu caracter mixt-public şi privat).
Discuţie:Ar fi mai riguros de utilizat, mai ales în contextul conceptualizării, sintagma
„profesionistul comerciant”, şi nu „comerciantul profesionist”, deoarece comerciantul este prin
natura sa un profesionist şi pentru a defini diferenţa specifică de genul proxim.
Pentru delimitarea profesionistului comerciant de restul profesioniştilor nu mai poate fi
folosit criteriul caracterului comercial al activităţilor sale, fapte sau acte de comerţ, ci statutul special
pe care acesta îl au. Astfel, există activităţi care pot fi desfăşurate de societăţile comerciale şi
activităţi care nu pot fi desfăşurate. De exemplu, o societate comercială nu poate avea ca obiect de
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 186


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
activitate consultanţa juridică, deoarece această activitate constituie o profesiune cu un anumit statut,
reglementată fiind prin legi speciale.
Discuţie: Cum poate fi definit statutul comerciantului?
Statutul comerciantului, ca de altfel, statutul oricărei categorii de profesionişti, reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute pentru acea categorie de profesionist, funcţionarea,
modul de constituire, modul de desfiinţare, care este amenajat, definit, printr-o lege specială.
Este necesară o lege a societăţilor comerciale, dispoziţiile noului Cod civil nu acoperă toate
aspectele funcţionării societăţilor comerciale. Unele dispoziţii referitoare la societăţile civile există,
dar ele nu acoperă particularităţile societăţilor comerciale. De exemplu, acţiunile şi părţile sociale
erau calificate până în prezent, drept aport în creanţe la capitalul social sau la majorarea acestuia şi
nu erau admisibile la societatea cu răspundere limitată sau la societatea pe acţiuni care se constituie
prin subscripţie publică, deoarece legea interzicea în mod expres. În NCC, aceste acţiuni şi părţi
sociale sunt calificate drept bunuri mobile incorporale, pentru că atunci când legiuitorul se referă la
aportul la societate face trimitere la dispoziţiile de la contractul de vânzare-cumpărare. Aşadar,
acestea au natura juridică de bun mobil incorporal, deci aport în natură la capitalul social sau la
majorarea acestuia.
Teoria nu este uniformă nici în dreptul francez, existând două concepţii referitoare la acţiuni:
fie sunt considerate creanţe, fie sunt considerate veritabile bunuri mobile incorporale, chiar dacă sunt
la purtător.
De fapt, modificările intervenite în dreptul comercial se pot explica şi prin faptul că acesta se
caracterizează printr-o continuă dinamică, mişcare, transformare, ce nu poate fi specific dreptului
civil care are nevoie, dimpotrivă, de mai multă stabilitate, generalitate.
Continuând explicaţiile termenilor, potrivit alin. 2 al art. 6 din LPANCC : Dispoziţiile alin.
(1) nu se aplică termenului "comerciant" prevăzut în:
a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată;
b) Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanţă, republicată, cu modificările ulterioare;
c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, republicată, cu modificările ulterioare;
d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările ulterioare;
e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare;
f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia
cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor, cu modificările ulterioare;
g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă;
h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările şi
completările ulterioare;
i) orice alte acte normative în care termenul "comerciant" are un înţeles specific dispoziţiilor
cuprinse în aceste din urmă acte normative.
Aşadar, aceste persoane pot fi considerate orice altceva, dar nu comercianţi în sensul Codului
comercial: prestator de servicii, producător, profesionist, orice persoană care exploatează o
întreprindere, fiind profesionist, şi care se obligă în orice altă activitate.
Elemente ale fondului de comerţ pot fi aplicate şi altor profesionişti: reputaţia firmei,
supravaloarea firmei, emblema ş.a.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
187

Subiectele raporturilor de drept comercial – profesioniştii comercianţi – persoane
fizice
Sedii ale materiei: Se menţine Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale
În privinţa competenţei instanţelor judecătoreşti, există un singur articol în Ordonanţa de
urgenţă nr. 44/2008 : art. 12 : (1) Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de
pe lângă tribunal se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la
comunicare, după caz. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional al solicitantului şi se judecă în condiţiile dreptului comun. Dispoziţiile art. 7 din Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se
aplică în mod corespunzător.
(2) Aplicarea rezoluţiilor directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal cu
privire la înmatriculare şi orice alte înregistrări în registrul comerţului, conform prezentei
ordonanţe de urgenţă, nu se suspendă în cursul judecăţii.
(3) Cererile adresate instanţelor judecătoreşti conform prezentei ordonanţe de urgenţă sunt
scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbru judiciar.
În privinţa societăţilor comerciale, se aplică Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
modificată şi republicată, la care se adaugă Legea nr. 71/2011, şi prevederile NCC, cele referitoare la
contractul de societate, ca drept comun în materie.
De exemplu, natura juridică a acţiunilor este prevăzută doar în NCC, de asemenea aportul de
bunuri comune şi regimul aporturilor reglementate de art. 348: Bunurile comune pot face obiectul
unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii şi respectiv de art. 349 : (1) Sub
sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără consimţământul scris al
celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi
sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt
tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea
bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate
drepturile dobândite de terţi.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat
bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur
drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după
caz, al acţiunilor deţinute.
(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa
în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau
acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au
stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii
şi de
art.1.883. - (1) În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul
societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea
asociaţilor, afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
(2) În cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare,
contractul se încheie în formă autentică.
(3) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de data
înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii
personalităţii juridice.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 188


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Există însă situaţii în care NCC a modificat mai multe articole din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale. De exemplu, art. 5, alin. 6, referitor la forma actului constitutiv al societăţii:
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil… în timp ce varianta
anterioară era alta : Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii
sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren…
Art. 63: Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor
judecătoreşti, se soluţionează de instanţa locului unde societatea îşi are sediul principal…în timp ce
varianta anterioară era: Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa
instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea
sediul principal.
Art. 99, indice 1: (1) Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face prin
înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria
acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă
materială, şi prin menţionarea garanţiei pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de
mandatarii acestora… în timp ce varianta anterioară era : (1) Constituirea de ipoteci mobiliare
asupra acţiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei,
valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător şi
nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor şi
debitorul acţionar sau de mandatarii acestora.
Art. 204, alin. 2, lit. a: (2) Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este
obligatorie atunci când are ca obiect: a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în
natură a unui imobil… în timp ce varianta anterioară era : (2) Forma autentică a actului
modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci când are ca obiect: a) majorarea capitalului
social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren…
În ce priveşte forma actului constitutiv al societăţii se aplică art. 1.884: - (1) Contractul de
societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară
numai pentru dovada contractului.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu
personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile,
forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii.

Discuţie: Doi soţi sunt acţionari la o societate pe acţiuni cu răspundere limitată şi unul dintre
ei doreşte să cesioneze, respectiv să vândă, părţile sale sociale celuilalt soţ, dorind să iasă din
societate. Este posibil sau nu?
De fapt, este luată în discuţie interdicţia vânzării între soţi, care, în NCC, nu mai există. Nu
mai există această incapacitate specială. Cei doi soţi acţionează ca parteneri de afaceri, nu ca soţi. În
momentul în care soţii s-au asociat pentru a forma societatea, ei au dobândit un statut special, separat
de cel de soţ. Dacă nu ar putea să-şi vândă părţile sociale soţului său, ar însemna că cesiunea s-ar
putea face doar unui terţ, ceea ce poate nu ar corespunde interesului lor, ţinând cont şi de faptul că
societatea cu răspundere limitată are, într-o oarecare măsură caracter închis.

Reglementările din noul Cod civil care privesc profesioniştii sunt în general aceleaşi ca şi
pentru raporturile juridice în care subiecte sunt nonprofesionişti, cu unele particularităţi care rezultă
din faptul că în NCC se regăsesc dispoziţii care existau anterior în Codul comercial şi care marcau
particularităţile drepturilor comerciale.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
189

Contractul izvor de obligaţii
Ceea ce interesează în mod special în ceea ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii în raporturile
dintre profesioniştii comercianţi sau în raporturile dintre un profesionist comerciant şi un non
comerciant sunt următoarele articole:

Art. 1175 – contractul de adeziune
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le accepte ca atare.
Art. 1176 – contractul cadru
(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul
prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii
ulterioare.
Art. 1177 – contractul încheiat cu consumatorii
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor
prezentului cod.
Contractul de adeziune
- nu de puţine ori în peisajul dreptului comercial au existat şi există contracte calificate ca fiind de
adeziune.
Cele mai frecvente tipuri:
Contractele bancare
Contractele de asigurare
Contractul de transport (în anumite limite)

- clauzele sunt stabilite doar de parte, cealaltă parte încheie contractul prin simpla aderare la contract
- sunt contracte în care una dintre părţi stabileşte conţinutul contractului, celalaltă parte putând
încheia sau nu contractul – aici intervenind principiul libertăţii de voinţă
- în momentul în care partea s-a hotărât să încheie acel contract, a priori este de acord cu clauzele
propuse de cealaltă parte

Clauze abuzive în contractele de adeziune
- Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori
are în vedere în primul rând clauzele abuzive în contractele de adeziune şi la ele se referă legiuitorul
în mod expres
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 190


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- chiar în contractele încheiate de comun acord pot exista clauze abuzive pentru că întotdeauna una
dintre părţi are o poziţie mai puternică. Discuţia nu este lipsită de interes existând şi în doctrina şi
practica altor state, de exemplu în dreptul francez
- de la caz la caz, în funcţie de particularităţi vom putea considera o clauză ca fiind abizivă sau nu.
De exemplu s-a pus problema dacă clauza penală poate fi considerată abuzivă în raport de cuantumul
prejudiciului (în contractele negociate). O asemenea clauză penală poate fi considerată abuzivă în
cazul în care penalităţile sunt excesiv de mari în raport cu valoarea prejudiciului sau în raport cu
contraprestaţia celeilalte părţi.
- în acest sens, în mod just în noul Cod civil legiuitorul a pus problema reductibilităţii clauzei penale
- fundamentul juridic care trebuie conturat de teoreticieni poate fi diferit faţă de cele existente în
acest moment
- există opinii potrivit cărora fundamentul judiciar pentru a reduce clauza penală poate fi:
- abuzul de drept
- îmbogăţirea fără just temei
- alterarea principiului egalităţii între prestaţiile părţilor
- o atingere adusă principiilor contractuale

- cea mai mare parte a doctrinei dar şi a jurisprudenţei motivează soluţia reducerii cuantumului
clauzei penale pe ideea abuzului de drept
- ca opinie personală, cu excepţia clauzelor abuzive din contractele de adeziune în rest toate celelalte
clauze, care în opinia unora sunt abuzive, ar trebui să aibă ca sancţiune nulitatea clauzei şi nu
reducerea cuantumului penalităţilor, întrucât dacă se invocă abuzul de drept fie acea clauză o
considerăm ca nescrisă potrivit NCC, fie considerăm aceste clauze ca fiind abuzive iar sancţiunea în
acest caz nu ar putea fi decât nulitatea.
- clauza penală se poate reduce atât în contractele de adeziune cât şi în alte contracte
- reducerea clauzei penale este fără soluţie, deocamdată, în privinţa întinderii acestei reduceri.
Reducerea penalităţilor trebuie să opereze în aşa fel încât cuantumul clauzei penale să fie superior
întinderii prejudiciului, întrucât clauza penală îndeplineşte o funcţie sancţionatorie. În lipsa unor
reglementări clare practica va crea dreptul.
- în dreptul altor state prejudiciul se poate reduce până la dublul valorii prejudiciului sau chiar până
la triplul prejudiciului (în dreptul francez). În noul Cod civil nu se spune exact până la ce cotă se
poate reduce clauza penală, judecătorul trebuind să aprecieze de la caz la caz, dar în considerarea
funcţiei sancţionatorii a clauzei penale.
- ca opinie personală, motivarea reducerii clauzei penale ar trebui să aibă la bază ideea de îmbogăţire
fără just temei a celeilalte părţi care ar încasa o penalitate excesiv de mare
- până în prezent au existat judecători care au motivat nulitatea clauzelor abuzive în temeiul abuzului
de drept, în special în contractele bancare.
Contractul cadru
- art. 1176 NCC
- în practică se întâlneşte deseori
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
191

- contractul cadru poate fi detaliat în convenţiile ulterioare
Contractul încheiat cu consumatorii
- este supus regulilor speciale şi în completare dispoziţiilor NCC
Încheierea contractului
- art. 1182 NCC
(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve
a unei oferte de a contracta.
(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori
încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
(3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa
va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Buna credinţă în negocieri
- art. 1183 NCC
(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute
răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-
credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau
continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde
pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine
seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte
la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
Obligaţia de confidenţialitate în negocierile contractuale
- art. 1184 NCC
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor,
cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent
dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în
culpă.

- negocierile nu au forţă juridică, de regulă, dar partea care nu încheie contractul ulterior negocierilor
poate fi trasă la răspundere pe temeiul răspunderii civile delictuale dacă sunt dovedite elementele
răspunderii delictuale, în special vinovăţia - adică nu a încheiat contractul cu scopul de a-i produce
celeilalte un prejudiciu
- în NCC se vorbeşte de bună credinţă în negocieri, principiu care trebuie să guverneze negocierile
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 192


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- în cazul relei credinţe în negocieri elementul subiectiv (vinovăţia) este destul de greu de dovedit.
Cea mai bună reparaţi e posibilă în cazul acesta este să obligi partea să încheie contractul
Clauze standard
Art. 1.202 NCC. - (1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se
aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze
standard.
(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi
utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte.
(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard
comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi,
fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează
să fie ţinută de un astfel de contract.
- în alin. 2 se defineşte clauza standard (trebuie coroborat şi cu prevederile referitoare la contractul de
adeziune: clauzele standard nu sunt negociate dar în contract sunt incluse şi alte clauze negociate, pe
când clauzele din contractele de adeziune sunt nenegociate în totalitatea lor)
Clauzele neuzuale
Art. 1.203. - Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea
obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a
contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze
compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă
parte.
- prin acest articol se instituie de fapt un control al clauzelor standard exercitat de instanţă
Preţul
Determinarea preţului între profesionişti
- art. 1233 NCC - Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul
practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Raportarea la un factor de referinţă
- art. 1.234 NCC - Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un
factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil,
el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
193

- prevederile celor 2 articole de mai sus pot fi integrate în categoria clauzelor de menţinere a valorii
contractului
Clauzele de menţinere a valorii contractului sunt:
- Clauze de indexare – de ex. raportarea la preţul energiei electrice sau referinţa la o monedă
străină
- Clauza de monede multiple
- Clauza de revizuire a preţului – se prevede că dacă în contract s-a prevăzut un preţ există
posibilitatea ca pe baza clauzei acest preţ să fie revizuit ulterior urmând să fie plătit preţul
practicat pe piaţă pentru bunul respectiv la momentul executării contractului sau la un preţ
rezonabil (stabilit eventual de un terţ)
- Clauza de asigurare a contractului contra riscului valutar sau clauza aur - socotită tot o clauză
cu raportare la un factor de referinţă, respectiv cotaţia aurului la momentul efectuării
prestaţiei

Clauze de modificare sau adaptare a contractului:
- Clauza ofertei concurente – părţile pot insera o clauză potrivit căreia dacă cumpărătorul
primeşte de la o terţă persoană o ofertă cu privire la aceeaşi marfă dar la un preţ mai bun,
contractul care are inserată o asemenea clauză va fi adaptat ofertei concurente
- Clauza clientului cel mai favorizat – pe baza acestei clauze vânzătorul care oferă unui terţ
aceeaşi marfă dar la un preţ mai mic este obligat să reducă preţul şi pentru contractul care are
inserată această clauză
- Clauza de impreviziune – (hot ship) art. 1271 NCC – această clauză nu se confundă cu o
clauză exoneratoare de răspundere chiar dacă executarea îl pune pe debitor într-o stare
apăsătoare, prestaţiile lui devenind împovărătoare. În cazul impreviziunii trebuie
redimensionată valoarea prestaţiilor astfel încât debitorul să îşi poată executa obligaţiile
(judecătorul, la cererea unei părţi, poate să redimensioneze clauzele)
- Clauza primului refuz – părţile se obligă să se prefere faţă de alţii. Potrivit acestei clauze
beneficiarul are un drept de prioritate faţă de alţii. De abia după refuz poate încheia cu un terţ,
iar după refuzul terţului contractantul se poate întoarce la partea beneficiară a pactului de
preferinţă

- ca părere personală, în condiţiile NCC dacă nu există în contract o clauză de menţinere a valorii
contractului nu ar trebui făcută actualizarea valorii acestuia (de exemplu actualizarea creanţei în
funcţie de rata inflaţiei)
Dispoziţii preluate din Codul comercial
- prezumţia de solidaritate (fost art. 42 din Codul comercial)
Art. 1446 NCC - Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
- ea poate fi răsturnată dacă în contract se prevede altfel, respectiv divizibilitatea, sau ori de câte ori
legea consideră că un debitor trebuie să răspundă personal
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 194


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- nu mai există în NCC alineatul 2 din art. 42 din Codul comercial (aceeaşi prezumţie există şi contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială) - cazul contractelor
bancare în care pe lângă debitorul principal intervine un fidejusor sau terţ ipotecar. Terţul ipotecar nu
răspunde solidar decât dacă are şi calitatea de fidejusor.
- art. 43 din Codul comercial referitor la datoriile comerciale care produc dobânzi, a fost integrat în
art. 1523 alin 2. lit. d. NCC. În acest text legiuitorul foloseşte din nou noţiunea de întreprindere şi nu
cea de profesionist.
Art. 1.523. - (1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla
împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege,
precum şi atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi există urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face;
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la
data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat
în condiţiile art. 1.136.
(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
- această normă are caracter dispozitiv
- alături de art. 1523 alin 2. lit. d. NCC se aplică şi prevederile Ordonanţei nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţii băneşti
- dobânda contractuală este stabilită de părţi
- care este diferenţa între dobânda contractuală şi clauza penală (ambele îndeplinind aceeaşi funcţie)?
Dobânda se plăteşte numai când prestaţia constă într-o sumă de bani. Clauza penală se plăteşte
indiferent de obiectul contractului.
- în cazul în care se datorează şi dobândă şi clauză penală creditorul trebuie să aleagă. Părerea
unanimă este că ele nu se cumulează decât dacă sunt prevăzute pentru prestaţii diferite.
- dispoziţie derogatorie de la prevederile art. 1523 alin 2. lit. d. NCC: pentru neachitarea valorii
acţiunilor subscrise societatea are obligaţia să-i someze pe acei acţionari care nu şi-au îndeplinit
obligaţia
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
195

Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face
- art. 1536 NCC
În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu
întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la
data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu
excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu
mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
Clauza penală
- art. 1538 NCC
(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei
principale, fie clauza penală.
(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu.
(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul
este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să
păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la
arvună.
Reducerea cuantumului penalităţii
- art. 1541 NCC
(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la
încheierea contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligaţiei principale.
(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
- în principiu clauza penală nu poate fi redusă. Ea poate fi redusă, totuşi, în mod excepţional.
- instanţa să stabilească ce înseamnă vădit excesiv în condiţiile în care este dificil de a stabili
beneficiul nerealizat de creditor dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia. De exemplu se poate pierde
reputaţia şi prejudiciul este cu mult mai mare decât se poate aprecia la prima vedere
- dacă părţile au prevăzut o clauză penală singurele despăgubiri sunt cele datorate prin acea clauză
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 196


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
Cesiunea de creanţă
- creanţele pot fi aduse aport la capitalul social al unei societăţi comerciale numai unde legea
prevede acest lucru (la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie simultană)
- regulile cesiunii de creanţă se aplică şi în cazul cesiunii de părţi sociale între asociaţi
Contractele speciale
- contractele speciale clasice care se încheie între profesionişti comercianţi sunt:
- Contractul de vânzare cumpărare
- Contractul de mandat
- Contractul de leasing
- Contractul de agent

- din punct de vedere didactic unele contracte chiar dacă erau calificate ca fapte de comerţ erau
predate la drept civil
- dificultatea este aceea de a califica contractele speciale şi implicit de a stabili normele aplicabile
acestora - normele de drept civil sau normele de drept comercial
- referitor la plata preţului prin decontare bancară potrivit dreptului comercial, în cazul acestui tip de
plată, aceasta se consideră a fi efectuată în momentul în care suma ajunge în contul creditorului şi nu
din momentul la care a dat ordin băncii să efectueze plata
Contractul de furnizare
- art. 1766 NCC şi următoarele
- contractul de furnizare este prevăzut pentru prima dată de noul Cod civil
- prin conţinutul lui acest contract aparţine comercialului
- în vechiul Cod comercial furnizarea era prevăzută ca şi faptă de comerţ
Contractul de report
Contractul de report – a figurat în art. 3 şi art. 77-74 din Codul comercial, actual figurează în art.
1772 – 1776 din NCC
Contractul de locaţiune
- art. 1777 NCC şi următoarele
– rămâne sub imperiul dreptului civil.
- nu există reguli speciale cu privire la locaţiunea fondului de comerţ, ceea ce reprezintă o omisiune a
legiuitorului
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
197

Contractul de arendă
- art. 1836 NCC şi următoarele
- este un contract de drept civil
Contractul de antrepriză
- art. 1851 NCC şi următoarele
- un contract comercial
Contractul de societate
- art. 1881 NCC şi următoarele
- cu particularitatea societăţilor comerciale.
- reprezintă dreptul comun în măsura în care alte reglementări nu sunt prevăzute în legi speciale
Contractul de transport
- art. 1955 NCC şi următoarele
Contractul de asigurare
- art. 2199 NCC şi următoarele
Contractul de mandat
- art. 2009 NCC şi următoarele
- deşi nu se referă expres la profesionişti dispoziţiile de la art. 2013 NCC se aplică şi la comercianţi
Contractul de comision
- art. 2043 NCC şi următoarele
- comisionarul este un profesionist
Contractul de intermediere (contractul de curtaj)
- art. 2096 NCC şi următoarele
- se aseamănă cu contractul de comision dar comisionarul încheie în nume propriu iar intermediarul
doar pune faţă în faţă partenerii de afaceri
Contractul de consignaţie
- art. 2054 NCC şi următoarele
- rămâne obligaţia de asigurare a bunurilor
- această obligaţie de asigurare a bunurilor incumbă tuturor persoanelor care păstrează bunurile altuia
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 198


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Contractul de expediţie
- art. 2064 NCC şi următoarele
- specific dreptului comercial dar reglementat de codul civil
Contractul de agenţie
- art. 2072 NCC şi următoarele
- agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional
- obligaţiile de exclusivitate, de confidenţialitate şi de nonconcurenţă sunt obligaţii de esenţa
contractului de agent
Contractul de depozit
- art. 2103 NCC şi următoarele
- poate fi încheiat atât de profesionişti cât şi de neprofesionişti
Contractul de cont curent
- art. 2171 NCC şi următoarele
- aparţine dreptului comercial
Contul bancar curent şi alte contracte bancare
- art. 2184 NCC şi următoarele
- pot fi încheiate numai de profesionişti

- în NCC nu mai există contractul de leasing şi contractul de franciză, care au rămas reglementate în
legile existente
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
199

Profesioniştii şi întreprinderea în lumina noului Cod civil
(Avocat Radu RIZOIU)
Prelegere susţinută de dl. Avocat Radu RIZOIU
Consecinţele practice ale schimbării de paradigmă cu care operează NCC nu aduc o revoluţie
în materie, ci doar o evoluţie în domeniu.
Astfel, art. 2, alin 1, privind obiectul şi conţinutul Noului Cod civil, se constituie într-o
dispoziţie umbrelă care reglementează în mod unitar, din punct de vedere al formei, toate raporturile
de drept privat privite, prin prisma distincţiei făcute de dreptul roman, în opoziţie cu dreptul public.
„Art. 2 - (1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.”
Art. 3, alin. 1,NCC, explică regula din art. 2, alin. 1, statuând că:
„Art. 3 - (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum
şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.”
Reglementările de până la 1 octombrie 2011 în ceea ce priveşte raporturile de drept privat se
regăsesc în cele două seturi de norme care au guvernat această materie, şi anume Codul civil de la
1864 şi Codul comercial de la 1887. Raţionamentul de comercialitate se făcea, potrivit paradigmei
fostului Cod comercial, pornindu-se de la criteriul obiectiv – faptul de comerţ (art. 3, c.com);
subsecvent se trecea la criteriul subiectiv arătat la art. 4, c.com., comerciantul. În cazul în care actul
este comercial numai pentru una din părţi, potrivit art. 56, c.com, toţi contractanţii sunt supuşi, în
ceea priveşte acest act, legii comerciale.
Noul Cod civil aduce o simplificare de aici înainte, aplicându-se raporturilor dintre
neprofesionişti, raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre profesionişti şi
neprofesionişti. Nu există însă o identitate între noţiunile de profesionist şi comerciant.
Din punctul de vedere al organizării materiei, dispoziţiile privitoare la profesionişti nu sunt
plasate intr-o secţiune distinctă a Noului Cod civil, acesta instituind dreptul comun pt diferitele
instituţii reglementate, venind apoi cu detalii privitoare la transformarea acelei instituţii în măsura în
care în acel raport juridic intervine un profesionist.
Astfel, art. 2, alin 2, NCC statuează o regula cunoscută şi până acum, şi anume:
Art. 2 - “(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul
comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.”
Noul Cod civil conţine un set de norme reziduale pt reglementarea tuturor problemelor ce pot
interfera cu domeniul dreptului privat ce oferă atât principiile generale cât şi raţionamentul juridic
adecvat în cazul în care legea specială nu oferă informaţii suficiente.
Criteriile de distincţie instituite de NCC pt determinarea raporturilor care fac obiectul art. 2 şi
3 din NCC sunt:
subiectiv – “profesionist” (art. 3 (2) NCC)
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 200


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
– “comerciant, întreprinzător, operator economic” (art. 8(1) LPA)
– “persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice” (art. 8(2) LPA)
– “persoane autorizate să desfăşoare activităţi (…) profesionale” (art. 8(2) LPA)
obiectiv – “întreprindere” (art. 3 (3) NCC)
– “exercitarea sistematică” (art. 3(3) NCC)
– “a unei activităţi organizate” sub forma unei întreprinderi (art. 3(3) NCC)
– “producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri” sau “prestarea de servicii”
(art. 3(3) NCC)
– “activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii” (art. 8(2) LPA)
– “indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” (art. 3(3) NCC)
– Criteriul obiectiv devine doar un element al celui subiectiv (art. 8(2) LPA)

Astfel, sub imperiul reglementării NCC criteriul subiectiv a devenit preponderent, în
principiu trebuind verificat dacă în acel raport juridic intervine un profesionist şi în subsidiar se
verifică existenţa unei întreprinderi. Acest mecanism pare a aduce o răsturnare de situaţie faţă de
reglementările anterioare care statuau verificarea cu prioritate a criteriului obiectiv şi apoi a celui
subiectiv, în determinarea existentei unui raport juridic comercial. Cu toate acestea, în practică,
raţionamentul juridic trecea în multe dintre situaţii la stabilirea regimului raportului juridic în baza
criteriului subiectiv.
Un exemplu relevant în această materie îl reprezintă acţiunea în regres în cazul unui accident
de circulaţie între doi necomercianţi ce au încheiat poliţe RCA şi CASCO. După plata despăgubirilor
de către societăţile de asigurare, în faţa instanţei se naşte un litigiu între cele două societăţi de
asigurare în baza unei răspunderi civile delictuale iniţiale între cei doi participanţi la trafic. În această
situaţie, reglementările legale nu prevedeau soluţia clară a schimbării naturii raportului juridic în
urma translatării raporturilor juridice dintre participanţii la trafic, prin subrogaţie, la raportul juridic
dintre cele două societăţi de asigurare. Prin admiterea recursului în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile
de asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător
(societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială,
iar nu civilă (Decizia XXIII/2007).
Noţiunea de profesionist – criteriul subiectiv
De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, noţiunea de comerciant îşi pierde conţinutul
stabilit prin c.com..
Astfel, NCC operează cu noţiunea de „profesionist” (art. 3, NCC) definită prin art. 8 al Legii
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, care statuează, la alin 1:
Art. 8. – „(1) Noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile
de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la
data intrării în vigoare a Codului civil.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
201

Teza a II-a, alin 1, art. 8, face referire la orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale care reprezintă de fapt ceea ce numim astăzi profesiile liberale. Astfel, în
lumina Noului Cod civil, atât agentul economic care deţine o agenţie imobiliară cât şi avocatul sunt
profesionişti.
Noţiunea de întreprindere – criteriul obiectiv
Noul Cod civil defineşte întreprinderea la art. 3, alin 3, ca fiind:
“Art. 3 - (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.”
Similar prevederilor art.7 din Codul comercial care statuau că:
“Art. 7 - Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune
obişnuita, şi societăţile comerciale.”, pentru a considera că suntem în prezenţa unei întreprinderi
trebuie observate mai multe aspecte:
activitatea trebuie desfăşurată în mod sistematic;
activitatea trebuie desfăşurată de către una sau mai multe persoane;
activitatea trebuie să fie organizată (şi în lumina c.com. şi în lumina NCC, simplul fapt al
desfăşurării sistematice şi organizate a unei activităţi anume, chiar şi fără autorizaţia
administrativă necesară, constituie activitate comercială derulată de un comerciant, în
baza c.com., şi de un profesionist, în baza NCC, lipsa de autorizare are consecinţe doar
în planul dreptului public şi nu în cel al dreptului privat);
activitatea constă în producerea, administrarea, înstrăinarea de bunuri, prestarea de
servicii (aşa numitul sector terţiar);
potrivit art. 8, alin 2, al Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil: „în toate actele
normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se
înlocuiesc cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii"”;
teza finală a art. 3, alin 3, NCC, subliniază că activitatea exercitată sistematic este
considerată întreprindere indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ; astfel vor fi
subsumate regimului privind exploatarea unei întreprinderi şi activităţile exercitate cu
titlu repetat şi sistematic de asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii)
Noul Cod civil impune reguli speciale în reglementarea raporturilor juridice în cadrul cărora
intervine un profesionist, şi anume:
1. în raporturile juridice cu un neprofesionist trebuie restabilită egalitatea părţilor, în lumina
teoriei asimetriei informaţiei neprofesionistul are parte de o protecţie suplimentară din partea
legii; experienţa profesională explică agravarea răspunderii;
2. în raporturile juridice cu un alt profesionist, măsurile de protecţie ar fi inutile, aşa încât
trebuie înlăturat formalismul necesar unui consimţământ neviciat, pentru a permite o mai
rapidă desfăşurare a raporturilor juridice dintre profesionişti;
Din punct de vedere cantitativ, în NCC, normele care folosesc ca punct de legătură criteriul
subiectiv sunt mult mai numeroase decât cele care folosesc drept punct de legătură criteriul obiectiv,
ca de exemplu:
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 202


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
– organizarea patrimoniului (art. 31-33, 328, 2172, 2324, 2614, 2368, 2389, 2393, 2468
NCC; art. 151, Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil)
– elementele de identificare a persoanei (art. 96, 2570 NCC)
– guvernanţa corporativă (art. 741, 1297 NCC)
– stabilirea preţului (art. 1233, 1446, 1523, 2010, 2069, 2097 NCC)
– agravarea răspunderii profesionale (art. 391, 1358, 1480, 1958, 2107, 2339 NCC)
– folosirea unor contracte speciale cu conţinut profesional accentuat (art. 1778, 1785,
1949, 2043, 2069, 2072, 2075, 2091 NCC)
– prescripţie – norma specială (art. 2520 NCC)
– probe (art. 230, litera c) din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil); în ceea
ce priveşte probele în materie comercială se va păstra reglementarea c.com. pentru
perioada de tranziţie până la intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă.
Profesionistul şi normele care sunt edictate în materia raporturilor cu profesioniştii aduc
aminte de reglementările din materia protecţiei consumatorilor.
De exemplu, în ceea ce priveşte definiţia dată consumatorului în reglementarea actuală din
legile speciale, există o paralelă notabilă între consumator şi neprofesionist şi între persoana
împotriva căreia trebuie protejat consumatorul şi profesionist. Nu trebuie absolutizată această
paralelă, în lumina art. 1177, NCC, dreptul consumatorului e un drept special iar NCC îşi păstrează
caracterul de drept comun în această materie.

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
203

Sistemul garantării obligaţiilor în noul Cod civil
(Avocat Radu RIZOIU)
Prelegere susţinută de dl. Avocat Radu RIZOIU
Pentru prima dată după mulţi ani putem considera că NCC, împreună cu legea de punere în
aplicare (LPA) instituie un sistem coerent de garantare a obligaţiilor.
Până în prezent sistemul de garantare a obligaţiilor a fost descris în lucrarea de doctorat a
prof. ZLĂTESCU privind garanţiile creditorului, în care prof. ZLĂTESCU încerca să facă un
inventar al tuturor formelor de garantare a obligaţiilor.
Din punct de vedere legislativ, era nevoie de corelarea unui număr de acte normative pentru a
găsi aceste garanţii şi, ceea ce era mai important, nu exista un sediu comun al materiei care să
enumere principiile în materia garantării obligaţiilor.
NCC reuşeşte să aducă o coerenţă în acest domeniu.
Teoria patrimoniului
În lumina NCC, avem reglementată posibilitatea divizării patrimoniului în mase patrimoniale,
pentru prima dată. De fiecare dată când se produce o sciziune vom avea cel puţin 2 mase
patrimoniale (art. 31, 33 NCC şi art. 151 LPA). Între aceste mase patrimoniale se desprinde o formă
specifică – patrimoniul de afectaţiune. Acest tip de reglementare nu este o revoluţie în domeniu,
întrucât Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, vorbeşte de un
astfel de patrimoniu de afectaţiune.
Se încearcă acum o sistematizare a acestui sistem de mase patrimoniale în art. 31-33, NCC,
care stabileşte principiul potrivit căruia orice persoană are un patrimoniu unic însă acesta nu mai este
indivizibil. Mai mult, una dintre acele mase patrimoniale rezultate în urma divizării poate avea
regimul special al patrimoniului de afectaţiune. Important este că acest patrimoniu de afectaţiune
poate aparţine atât unui comerciant, în lumina codului comercial, cât şi unui profesionist, în lumina
Noului Cod civil.
Patrimoniul de afectaţiune are o importanţă deosebită întrucât în anumite condiţii el se
constituie într-un minipatrimoniu care, fiind o universalitate juridică, cuprinde şi drepturi şi obligaţii.
Acesta nu trebuie confundat cu universalitatea de fapt – de bunuri, reglementată formal în NCC la
art. 541 care spune:
„Art. 541 - Universalitatea de fapt
(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi
au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă
obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.”
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 204


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Patrimoniul de afectaţiune poate avea ca activ patrimonial un fond de comerţ, afectat
exercitării unei activităţi comerciale. Regulile pe care le fixează art. 31 - 32, privesc şi mutaţiile
intrapatrimoniale, alin. 2 al art.32 aducând consecinţe juridice importante, transferul intrapatrimonial
nu este un act de înstrăinare, condiţiile cerute pentru acţiunile de înstrăinare nefiind aplicabile şi
mutaţiei intrapatrimoniale, cu excepţia cazului regimului matrimonial.
„Art. 32 (2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.”
Consecinţele pe care textele din Noul Cod civil le aduc în materia garantării
obligaţiilor
Foarte important în materia garantării obligaţiilor este textul art. 2324, NCC, numit Garanţia
comună a creditorilor. Acest text este o reeditare a art. 1718 C.civ., privind gajul general al
creditorilor chirografari. Noul text nu se mai aplică doar creditorilor chirografari, drepturile acestora
vor profita, în lumina art. 2324, NCC, tuturor creditorilor.
„Art. 2324 - Garanţia comună a creditorilor
(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi
viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
(2) Nu pot face obiectul garanţiei prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului,
autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase
patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului.
(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii
autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.”

Alin. 1 al art. 2324 stabileşte regula în materia garantării obligaţiilor iar alin. 3 al aceluiaşi
articol stabileşte, cu rang de principiu, o regulă deja prefigurată de Codul familiei şi OUG 44/2008 şi
anume excepţia, aparentă, de la regula egalităţii creditorilor, în cazul diviziunii patrimoniului. Astfel,
creditorii care au avut în vedere o anumită masă patrimonială, vor urmări cu prioritate activul
patrimonial în a cărui masă intră obligaţia garantată şi abia după lichidarea acestuia se poate trece la
bunurile care se află în celelalte mase patrimoniale.
Alin. 4 al art. 2324 stabileşte excepţia reală în cazul sciziunii aproape totale în cadrul
patrimoniului, în situaţia masei patrimoniale afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege. În
această situaţie, creditorii pentru drepturile cărora obligaţiile corelative ale debitorului se încadrează
în acel patrimoniu de afectaţiune nu pot executa decât bunurile aflate în acel patrimoniu de
afectaţiune. Ei nu se pot îndrepta asupra bunurilor din patrimoniul personal al debitorului, făcându-se
astfel diferenţierea între patrimoniul personal şi patrimoniul de afectaţiune profesional.
Textul operează şi în situaţia inversă, creditorii ale căror creanţe sunt corelative unor creanţe
din patrimoniul personal nu pot urmări bunurile aflate în patrimoniul de afectaţiune. Dacă
patrimoniul de afectaţiune se lichidează, atunci toate drepturile şi obligaţiile se vor transfera în
patrimoniul personal şi abia atunci creditorii personali vor putea urmări şi acele bunuri.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
205

Spre deosebire de patrimoniul pur şi simplu ce se naşte o dată cu persoana şi dispare o dată cu
ea, patrimoniul de afectaţiune nu este peren, nu se naşte o dată cu persoana şi nu dispare în mod
necesar o dată cu dispariţia persoanei. Tocmai de aceea drepturile şi obligaţiile cuprinse în
patrimoniu de afectaţiune pot aparţine patrimoniului persoanei, cât timp se află în acel patrimoniu de
afectaţiune sunt puse la adăpost de creditorii personali.
Acest principiu este unul nou şi care merită reţinut pentru viitor.
Aceste reglementări din materia urmăririi creditorilor au şi o serie de limitări:
- art. 2325, NCC, reglementează posibilitatea creditorului de a fi de acord să işi limiteze
drepturile doar la garanţia sa reală şi să renunţe la urmărirea bunurilor ce nu îi sunt ipotecate.

„Art. 2325 - Limitarea drepturilor creditorului
Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care
nu îi sunt ipotecate.”

- art. 2326, alin 1, NCC, aduce clarificări faţă de vechea reglementare şi statuează principiul
egalităţii creditorilor (regula proporţionalităţii). Astfel, regula stabilită de NCC este că în urma
lichidării/executării patrimoniului debitorului, preţul bunurilor se va împărţi - proporţional cu creanţa
lor - între creditorii chirografari (potrivit art. 152, alin 1, LPA), rezultând deci că aceştia împart şi
pierderile.
- art. 2326, alin 1, teza a doua, NCC prevede că, prin convenţie între creditori, se poate
deroga de la regula proporţionalităţii enunţate mai sus, fără ca acest lucru să afecteze drepturile altor
creditori. Se pot imagina, de asemenea, convenţii între mai mulţi creditori şi debitor. Art. 2326, alin
1, teza a doua, permite cauzele de preferinţă între creditori.
„ART. 2326 - Egalitatea creditorilor
(1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei
fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea
îndestulării lor.
(2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea
creanţei fiecăruia dintre ei.”

Art. 2327, NCC, enumeră cauzele de preferinţă indicate la art. 2326. Potrivit acestui text:
“Art. 2327 - Cauzele de preferinţă
Cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.”
Sistemul garanţiilor
În cuprinsul Legii de aplicare a NCC, art. 149 enunţă sistemul garanţiilor potrivit NCC:
„Art. 149. - (1) Îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de către debitor
sau de către un terţ prin constituirea unei garanţii personale ori a unei garanţii reale.
(2) De asemenea, obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege. “
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 206


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1

Astfel, se reglementează 3 mari clase de garanţii:

Garanţii personale
Acestea sunt reglementate de Titlul X „Garanţii personale”, Cartea a 5-a, NCC. Art. 2279,
NCC, enumeră tipurile de garanţii personale astfel:
“Art. 2279 - Tipurile de garanţii personale
Garanţiile personale sunt fidejusiunea, garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume
prevăzute de lege.”
Astfel, pe lângă fidejusiune apar şi garanţiile autonome. Precizarea este importantă pentru că
astfel garanţiile autonome menite să garanteze un credit bancar vor deveni titluri executorii, de vreme
ce garanţiile personale accesorii unui contract de credit bancar sunt calificate în corpore drept titluri
executorii.
Garanţiile autonome sunt reglementate la Capitolul 3 al Titlului X, NCC, la art. 2321-2322
sub forma scrisorii de garanţie şi a scrisorii de confort.
Garanţii reale
Aceste garanţii se împart în 2 grupe: garanţii imobiliare şi garanţii mobiliare, în funcţie de
natura bunului afectat, reglementate în Titlul XI, Cartea a 5-a, NCC.
Garanţiile imobiliare sunt reprezentate de ipoteca imobiliară, art. 169, LPA.
“Art. 169 - Prin "ipoteci imobiliare" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se
desemnează toate garanţiile reale imobiliare, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al
constituirii lor.”
Garanţiile reale mobiliare rezultă din reglementarea art. 2327, NCC şi sunt de două feluri:
– fără deposedare (se va numi ipoteca mobiliară, în lumina art. 171, LPA)
– cu deposedare (gajul, art. 186, LPA)
Redenumirea garanţiei reale mobiliare fără deposedare în ipotecă nu schimbă caracterul său
juridic, dimpotrivă, are rolul de a moderniza garanţiile reale imobiliare, întrucât o serie de prevederi
moderne din materia garanţiilor reale mobiliare au fost preluate în materia ipotecii. Se revine astfel la
principiile dreptului roman, potrivit cărora natura ipotecii era nedeposedarea, nu natura bunului. Se
permite astfel construirea unui sistem normativ general privind ipoteca, mobiliară sau imobiliară.
„Art. 171 - Prin "ipoteci mobiliare" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se
desemnează toate garanţiile reale mobiliare care nu necesită deposedarea debitorului de bunul
afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor.”
„Art. 186 - Prin "gaj" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se desemnează toate
garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei,
indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor.”
Privilegiile
Potrivit art. 2333, Capitolul 2, Titlul XI, Cartea a 5-a, NCC,
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
207

“Art. 2333 - (1) Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale.
(2) Privilegiul este indivizibil.”
Constituie o preferinţă declarată de legiuitor în beneficiul creditorului unei anumite creanţe,
având în vedere natura creanţei şi nu persoana creditorului sau a debitorului.
În aceeaşi categorie, îşi regăseşte locul şi dreptul de retenţie care a cunoscut până acum o
multitudine de definiţii, art. 2495, NCC, oferindu-i natura unui privilegiu special în favoarea
retentorului.
„Art. 2495 - (1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât
timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât
timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru
acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de
retenţie.”
Normele de aplicare în timp în materia garanţiilor
1. În ceea ce priveşte constituirea garanţiilor personale, LPA permite ultraactivitatea legii
vechi, tempus regit actum (art. 102, LPA), pentru încheierea, interpretarea, efectele, executarea,
modificarea şi încetarea acestora.
„Art. 102 - (1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat
în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.
(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în
vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile
dispoziţiile alin. (1). “
În ce priveşte valabilitatea şi efectele scrisorii de garanţie, precum şi regresul, se aplică art.
150, LPA:
„Art. 150 - (1) Scrisorile de garanţie emise înainte de data intrării în vigoare a Codului civil
sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele, regulilor aplicabile la data
emiterii lor.
(2) Regresul va fi supus legii aplicabile obligaţiei principale.”

2. În ce priveşte constituirea de garanţii reale, acestea au o natură duală - în principiu au o
natură contractuală şi ar fi trebuit să se aplice tot art. 102, LPA, însă fiind drepturi reale beneficiază
de o reglementare specială, la art. 104, LPA şi 170, LPA, în ceea ce priveşte constituirea, conţinutul,
opozabilitatea şi condiţiile de valabilitate a acestora:
“Art. 104 - (1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt
supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-au născut.
(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a drepturilor reale de
garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data efectuării acestora.
(3) Drepturile reale de garanţie îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în
vigoare la momentul realizării formalităţilor de publicitate.“
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 208


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
“Art. 170 - Ipotecile mobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil
vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data
constituirii lor.”

3. Opozabilitatea garanţiei reale - în ce priveşte formalităţile de publicitate garanţia reală
este supusă aceleiaşi reguli, tempus regit actum, şi anume legea de la data realizării formalităţilor de
publicitate. Toate formalităţile îndeplinite înainte de 1 octombrie 2011 vor rămâne perfect valabile,
potrivit art. 177, LPA:
“Art. 177 - (1) Avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil continuă să îşi producă efectele.
(2) După intrarea în vigoare a Codului civil şi până la adoptarea reglementărilor de
organizare şi funcţionare a Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare, înscrierea ipotecilor
mobiliare şi a operaţiunilor asimilate acestora se realizează prin folosirea formularelor existente, în
mod corespunzător.”

4. Rangul garanţiei reale imobiliare va fi dat de legea în vigoare la momentul la care
garanţia dobândeşte rang. Nu se va putea aplica retroactiv o regulă care stabileşte o prioritate
specială potrivit NCC asupra unei reguli care stabileşte o prioritate potrivit codului civil anterior (art.
178, LPA).
„Art. 178 - Dispoziţiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite înainte de
data intrării în vigoare a Codului civil.”

5. Privilegii – fostele privilegii imobiliare vor deveni ipoteci legale, potrivit art. 78, alin 3,
LPA.
„Art. 78 - (3) De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare
prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil
pentru ipoteci legale.“
În materia privilegiilor se va aplica acelaşi principiu tempus regit actum, legea aplicabilă
fiind determinată de momentul constituirii privilegiului.
„Art. 155 - (1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor
legii în vigoare la data când s-au născut.
(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a privilegiilor sunt guvernate de
dispoziţiile legii în vigoare la data efectuării acestora.
(3) Privilegiile pentru care formalităţile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare
a Codului civil îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la momentul realizării
acestora.”

6. Dreptul de retenţie – naşterea lui va fi supusă condiţiilor cuprinse de legea în vigoare la
data naşterii dreptului de retenţie, tempus regit actum,potrivit art. 189, LPA, ca şi ordinea de
preferinţă, opozabilitatea, efectele faţă de terţi.
„Art. 189 - (1) Drepturile de retenţie exercitate înainte de data intrării în vigoare a Codului
civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data
exercitării lor.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
209

(2) Drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi
supuse, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor
legale existente la data înregistrării lor.”
Garanţiile Personale
În această materie, NCC explicitează anumite principii care se regăseau şi în codul civil
anterior, exprimate arhaic, cu aducerea anumitor elemente cu caracter de noutate.
Fidejusiunea
Fidejusiunea rămâne un raport accesoriu, astfel că trebuie să aibă la bază o obligaţie valabilă,
potrivit art. 2288, alin. 1, însă NCC clarifică faptul că poate face obiect al suportului fidejusiunii
inclusiv o obligaţie naturală, viitoare (art. 2316, NCC) sau afectată de o condiţie.
„Art. 2288 - Obligaţia principală
(1) Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă.
(2) Se pot însă garanta prin fidejusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul
principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fidejusorul cunoştea aceste împrejurări.
(3) De asemenea, fidejusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau
condiţională.”
“Art. 2316 - Liberarea fidejusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate
(1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau
pentru o perioadă nedeterminată, fidejusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută
debitorului, creditorului şi celorlalţi fidejusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă.
(2) Această regulă nu se aplică în cazul fidejusiunii judiciare.”

De asemenea, fidejusiunea este întotdeauna limitată la întinderea obligaţiei principale (art.
2289, NCC) şi, potrivit art. 2291, NCC, ea poate fi limitată la o parte a acestor obligaţii. Acest
principiu se regăseşte şi în codul civil anterior sau în jurisprudenţa mai veche, regula supletivă fiind
cea care reglementează fidejusiunea.
“Art. 2289 - Limitele fidejusiunii
(1) Fidejusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.
(2) Fidejusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este
contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.”
“Art. 2291 - Fidejusiunea parţială
Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin
oneroase.”

Fidejusiunea garantează obligaţia principală cu toate accesoriile sale – art. 2290, NCC.
“Art. 2290 - Întinderea fidejusiunii
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 210


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fidejusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate
accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fidejusorului şi la cheltuielile
aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.”

Noul Cod civil aduce o chestiune relativ nouă în materia fidejusiunii, la art. 2280, aceasta
poate fi fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros.
“Art. 2280 - Noţiune
Fidejusiunea este contractul prin care o parte, fidejusorul, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.”
În lumina codului civil anterior fidejusiunea era cu titlu gratuit, în sensul că în materie de
fidejusiune există mereu un raport tripartit, 3 seturi de relaţii - raporturile juridice între părţi, luate 2
câte 2 - titlul gratuit privind raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal. Legea civilă nu avea
prevederi exprese în acest sens până acum, NCC prevede însă expres că fidejusiunea poate fi cu titlu
gratuit sau oneros.
În schimbul acceptării calităţii de fidejusor, acesta poate cere ceva la schimb devenind girant
în alt raport, deci va fi cu titlu oneros. Desigur, între debitor şi creditor sau între fidejusor şi creditor,
raportul va fi mereu prin ipoteză cu titlu oneros.
Întotdeauna garanţiile, reale sau personale, accesorii unui raport de credit prin esenţă oneros,
vor avea şi ele titlu oneros.

Fidejusiunea poate fi convenţională, legală sau judiciară, potrivit art. 2280 şi 2281, NCC.
“Art. 2281 - Fidejusiunea obligatorie
Fidejusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească.”
Natura fidejusiunii e întotdeauna convenţională, niciodată nu va fi încheiată împotriva voinţei
fidejusorului. Caracterul legal sau judiciar este corelativ obligaţiei de a face, prin simpla declaraţie a
legii sau a instanţei de judecată se naşte obligaţia de a da o fidejusiune şi nu fidejusiunea însăşi.

Art. 2282, NCC, statuează forma pe care trebuie să o îmbrace fidejusiunea, ad validitatem, şi
anume forma scrisă.
“Art. 2282 - Forma fidejusiunii
Fidejusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau
sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.”

De asemenea, Noul Cod civil stabileşte caracterul bilateral al raporturilor dintre fidejusor şi
creditor, la art. 2283:
„Art. 2283 - Consimţământul debitorului principal
Fidejusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului
principal.”

I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
211

În cazul fidejusiunii legale sau judecătoreşti, art. 2286, NCC, redă o veche maximă latină –
plus cautionis in reest quam in personam– potrivit căreia, dacă legea sau hotărârea judecătorească
obligă o persoană să acorde o fidejusiune, ea se va elibera de obligaţie şi în situaţia în care va acorda
o garanţie reală, garanţia reală fiind mai puternică decât garanţia personală. Aşadar, potrivit art.
2286, fidejusiunea este substituibilă:
“Art. 2286 - Substituirea fidejusiunii legale sau judiciare
Debitorul care este ţinut să constituie o fidejusiune legală sau judiciară poate oferi în locul acesteia o
altă garanţie, considerată suficientă.”

În ceea ce priveşte condiţiile de constituire a unei fidejusiuni, art. 2285, NCC, prevede ca
fidejusorul să fie o persoană capabilă şi cu bunuri suficiente în România.
„Art. 2285 - Condiţiile pentru a deveni fidejusor
(1) Debitorul care este obligat să constituie o fidejusiune trebuie să prezinte o persoană
capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa
şi care domiciliază în România. Dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul
trebuie să prezinte un alt fidejusor.
(2) Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fidejusor o anumită
persoană.”
Aceste condiţii sunt aplicabile fidejusiunii legale şi judiciare. La fidejusiunea convenţională,
creditorul a acceptă fidejusorul aşa cum este, actul încheiat nu poate fi considerat invalid în lipsa
întrunirii condiţiilor arătate mai sus.

Modalităţile de stingere a fidejusiunii sunt reglementate la art. 2314 şi urm. din Noul Cod
civil, în cadrul Secţiunii a 3-a din Capitolul II, Titlul X, Cartea a 5-a. Cauzele de încetare a
fidejusiunii sunt aceleaşi cu cele reglementate de codul civil anterior.

Încetarea prin confuziune, art. 2314, NCC:
“Art. 2314 - Confuziunea
Confuziunea calităţilor de debitor principal şi fidejusor, când devin moştenitori unul faţă de
celălalt, nu stinge acţiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia
care a dat fidejusiune pentru fidejusor.”

Încetarea fidejusiunii prin fapta creditorului, reglementată la art. 2315, nu e nici ea o cauză de
încetare nouă, instituind în sarcina creditorului o obligaţie de diligenţă, când se dovedeşte că în mod
voit, prin fapta proprie, creditorul a agravat starea debitorului principal şi, pe cale accesorie, s-a
agravat şi starea fidejusorului, acesta putând spune că nu răspunde pentru acele agravări ce se
datorează faptei creditorului.
„Art. 2315 - Liberarea fidejusorului prin fapta creditorului
Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fidejusorului, acesta din urmă
este liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.”

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 212


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Art. 2316 arată că, în cazul obligaţiilor viitoare şi nedeterminate fidejusorul care a acceptat să
garanteze o obligaţie viitoare sau nedeterminată va putea să se elibereze de obligaţia sa dacă la 3 ani
după naşterea fidejusiunii, acesta notifică pe creditor şi pe debitor şi pe ceilalţi fidejusori că nu mai
acceptă să stea în starea de incertitudine, oricând după cei 3 ani, dar obligaţia să nu fi devenit
scadentă.
„Art. 2316 - Liberarea fidejusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate
(1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau
pentru o perioadă nedeterminată, fidejusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută
debitorului, creditorului şi celorlalţi fidejusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă.
(2) Această regulă nu se aplică în cazul fidejusiunii judiciare.”

Fidejusiunea încetează şi prin dare în plată, ca şi astăzi, potrivit art. 1492 (2) şi art. 2317,
NCC.
„Art. 1492 - Darea în plată
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept,
debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit
regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară
prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.”
„Art. 2317 - Stingerea obligaţiei principale prin darea în plată
Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept plată a datoriei
principale, fidejusorul rămâne liberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins de acel
bun.”

Fidejusiunea se stinge şi prin urmărirea debitorului principal, art. 2318, NCC, în 6 luni de la
scadenţă – un corolar al art. 2315 – când debitorul nu se va mai putea îndrepta împotriva
fidejusorului, pentru că acela este numai soluţia de rezervă, întrucât el nu s-a obligat în principal şi
nici nu a primit beneficiul creanţei.
„Art. 2318 - Urmărirea debitorului principal
(1) Fidejusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în
care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă
şi a continuat-o cu diligenţă.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fidejusorul a limitat în mod expres
fidejusiunea la termenul obligaţiei principale. În acest caz, fidejusorul este ţinut doar dacă acţiunea
împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadenţă.”

Fidejusiunea încetează şi în caz de deces al persoanei fizice:
„Art. 2319 - Decesul fidejusorului
Fidejusiunea încetează prin decesul fidejusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.”

În fine, fidejusiunea încetează, potrivit art. 2320, NCC, la încetarea funcţiei fidejusorului. Cu
toate acestea, la alin. 2, se prevede că fidejusorul va rămâne ţinut pentru toate faptele săvârşite de
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
213

debitorul principal până la încetarea fidejusiunii, chiar dacă consecinţele vor fi observate după ce
fidejusorul şi-a pierdut acea funcţie, fidejusiunea rămânând valabilă.
“Art. 2320 - Cazul special
(1) Fidejusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul
principal se stinge la încetarea acestei funcţii.
(2) Cu toate acestea, fidejusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea
fidejusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen.”
Fidejusiunea asimilată
„Art. 2292 – În cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui
terţ, creditorul acestui angajament este considerat fidejusor al obligaţiei de restituire a
împrumutului.”

O ipoteză concretă poate fi imaginată în felul următor:
Societatea comercială A convine cu banca B să acorde condiţii speciale de creditare angajaţilor săi,
de exemplu X.
Astfel, A este debitorul angajamentului, B este creditorul angajamentului şi împrumutător, iar X este
terţul împrumutat.
În momentul încheierii angajamentului, se consideră ca A este fidejusor pentru X în vederea
garantării obligaţiei lui X de a restitui creditul către B.
Deşi aparent nu este încheiată o convenţie în sensul instituirii unei garanţii, prin asimilare, aceasta se
naşte ca efect al contractului între A şi B.
Raporturile generate de fidejusiune
1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor
„Art. 2293 - Fidejusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât acă
acesta nu o execută.” - caracter subsidiar
- art. 2296 şi 2301 NCC - caracter accesoriu
- beneficiul de discuţiune (art. 2294 NCC)
- se poate renunţa (art. 2294(1) NCC)
- nu există la fidejusiunea judiciară (art. 2294(2) NCC)
- obligaţiile fidejusorului (2295(1) NCC)
- răspunderea creditorului (2295(2) NCC)
- beneficiul de diviziune (2298 NCC)
- se aplică doar în caz de pluralitate de fidejusori (2297 NCC)
- se poate renunţa (2297 NCC)
- răspunderea în caz de insolvenţă a unui cofidejusor(2298 (2) NCC)
- răspunderea creditorului – electa una via (2299 NCC)
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 214


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
- fidejusiunea solidară - art. 2300 NCC: „Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal
cu titlu de fidejusor solidar sau de codebitor solidar, fidejusorul nu mai poate invoca beneficiile de
discuţiune şi de diviziune.”
Solidaritatea este incompatibilă cu cele două beneficii.
Trebuie remarcat că apare şi denumirea de codebitor solidar. Practica bancară include în
contract, de multe ori, un codebitor, însă, în marea majoritate a contractelor bancare, nu este vorba
despre un veritabil codebitor, întrucât acesta se obligă alături de debitor, însă nu beneficiază de
credit.
În acelaşi sens, codebitorul prevăzut la art. 2300 NCC este un simplu fidejusor, care acceptă
să fie legat alături de debitor, dar lui nu îi profită contraprestaţia creditorului.
Din punct de vedere juridic, distincţia dintre codebitor şi fidejusor este foarte clară, astfel că
noţiunile nu trebuia să fie alăturate în materia fidejusiunii, însă textul de lege reglementează anumite
situaţii practice.
- fidejusiunea de nivel secund - art. 2304 NCC: Cel care a dat fidejusiune fidejusorului debitorului
principal nu este obligat faţă de creditor decât în cazul când debitorul principal şi toţi fidejusorii săi
sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii personale debitorului principal sau
fidejusorilor săi.
Legiuitorul a permis fidejusiunea secundară (girantul să aibă un girant al lui); de asemenea, textul
reglementează regimul juridic al raportului dintre creditor şi cele două paliere de fidejusori.

- limite ( art. 2303 NCC): dreptul de informare şi subrogarea
Modul în care părţile pot conveni să modifice regimul legal al fidejusiunii poate suferi limitări:
Creditorul este ţinut să ofere fidejusorului, la cererea acestuia, orice informaţie utilă asupra
conţinutului şi modalităţilor obligaţiei principale şi asupra stadiului executării acesteia.(art. 2302)
Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare şi la beneficiul excepţiei
subrogaţiei.(2303)

2. Raporturile dintre debitor şi fidejusor
- subrogaţia personală ope legis (2305 NCC)
- limitele regresului fidejusiunii (ne)consimţite (2306 NCC) sau refuzate (2309 NCC)
- pierderea regresului (2310 NCC)
- regresul anticipat (2312 NCC)
Garanţiile autonome
1. Scrisoarea de confort
- art. 2322, NCC.
Nu a existat până acum o reglementare explicită a acestei instituţii, existau doar referiri în
normele BNR sau în cele privind achiziţiile publice.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
215

Acum Noul Cod Civil conturează principalele caracteristici ale garanţiilor autonome:
- caracter autonom (art. 2322 (1) NCC) - evenimentele care afectează obligaţia
principală nu au nicio înrâurire asupra garanţiei autonome, în prima etapă;
- caracter irevocabil (art 2322 (1) NCC) – sunt declarate de lege irevocabile, în mod
expres, prin excepţie de la principiul revocabilităţii actelor unilaterale.
Raportul obligaţional presupune 3 părţi: emitentul - garantul, beneficiarul - creditorul,
ordonatorul - debitorul principal
Obiectul scrisorii de confort îl poate constitui:
- o obligaţie de a face sau de a nu face( art. 2322 (1) NCC)
- o obligaţie de rezultat sau de diligenţă (1481 NCC)
În toate cazurile, garanţia este limitată la plata de daune interese - emitentul nu va fi obligat
să execute obligaţia de a face sau a nu face, de mijloace sau de rezultat, ci va fi obligat la plata unor
daune interese către beneficiar, la simpla cerere a beneficiarului
Emitentul are drept de regres împotriva ordonatorului.
2. Scrisoarea de garanţie
– art. 2321, NCC.
În afara caracterelor de autonomie şi irevocabilitate se mai adaugă o caracteristică specifică:
potrivit art. 2321, alin 2 se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului dacă nu se prevede altfel
– are caracter intuitu personae pentru ordonator, dar nu şi pentru beneficiar.
Acest mecanism are utilitate şi forţă şi de aceea a fost instituit: beneficiarul poate cere
efectuarea plăţii şi apoi continuă să se desocotească cu ordonatorul, dar banii se află la el.
Alineatul 3 al art. 2321 atenuează această caracteristică: „Emitentul nu poate opune
beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin
scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită.”
Abuzul în materia scrisorii de garanţie are o sferă foarte îngustă, fiind situat lângă frauda
vădită.
Emitentul nu are şi nu trebuie să aibă cunoştinţă de raportul dintre beneficiar şi ordonator şi
nici nu răspunde de ce se întâmplă în acest raport.
Emitentul trebuie să verifice întotdeauna dacă s-au îndeplinit formal cerinţele pentru
executare din textul scrisorii sau din simpla cerere formulată.
După aceea emitentul are regres împotriva ordonatorului care e obligat să returneze suma
plătită.
„Art. 2321 (6) - Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de
garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.”
Acest alineat reglementează o chestiune nouă - beneficiarul poate fi înlocuit în executarea
garanţiei fie cu totul fie doar în ceea ce priveşte creanţa rezultată din plata sumei de bani însă
emitentul nu poate fi înlocuit.

Preferinţa acordată statului
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 216


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Această materie este reglementată de art. 2328, NCC, şi legile speciale.
“Art. 2328 - Preferinţa acordată statului
Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se
reglementează prin legi speciale. O asemenea preferinţă nu poate afecta drepturile dobândite
anterior de către terţi.”
Potrivit art. 153, LPA, preferinţa statului nu va fi opozabilă terţilor:
„Art. 153 - Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru
creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin
înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la
momentul la care preferinţa a fost făcută publică.”
Astfel, statul va beneficia de o preferinţă - nu privilegiu aşa cum prevedea art. 1725, din
vechiul cod civil – numai în măsura în care o lege specială statuează acest lucru. Art. 2328, NCC,
este astfel o simplă normă de trimitere.
„Art. 1725 (vechiul cod civil) - Privilegiile tezaurului public şi ordinea în care se exercita
ele sunt regulate prin legi speciale.
Tezaurul public nu poate obţine un privilegiu în contra drepturilor persoanelor al treilea
dobândite mai înainte.“

Între cele două texte există o similitudine extrem de mare, singura diferenţă este că în textul
actual se vorbeşte de preferinţă şi nu de privilegiu. Pe temeiul art. 1725 au existat interpretări care
instituiau privilegiul în favoarea statului. În fapt, nici art. 1725 nu instituie un privilegiu, ci
reprezintă tot o normă de trimitere către legi speciale. Diferite legi în materie fiscală au instituit
diverse privilegii în favoarea statului însă cel puţin din 2003, de la adoptarea Codului de procedură
fiscală, acest privilegiu nu mai există.

Prin urmare, când vorbim de privilegiul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale,
facem doar un abuz de limbaj, acest privilegiu nu există. Există însă preferinţa statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale care se manifestă pe 2 paliere. Pe un palier general – din punctul de vedere al
întinderii (al obiectului) preferinţa se referă la toate bunurile debitorului creanţei statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale dar nu pentru orice creanţă ci doar pentru creanţele bugetare şi nu
în toate situaţiile ci numai în situaţia în care debitorul face obiectul procedurii insolvenţei iar această
preferinţă este reglementată de art. 123, pct 4 din legea insolvenţei, nr. 85/2006, care pune creanţele
bugetare pe un loc preferat faţă de simplele creanţe chirografare, aflate la pct. 8 al art. 123.
În acelaşi timp însă, există şi un real privilegiu al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale şi anume privilegiul fiscului. Codul de procedură fiscală instituie un caz în care fiscul are o
situaţie privilegiată, şi anume situaţia în care, în executarea unei creanţe fiscale, executorul fiscal
sechestrează anumite bunuri ale debitorului, încheie proces verbal de sechestru. Codul de procedură
fiscală asimilează instituirea acestui sechestru cu un gaj şi spune că acel gaj are toate caracteristicile
gajului de drept comun, în sensul că îi conferă un privilegiu creditorului gajist, o preferinţă, care
urmează aceleaşi reguli juridice stabilite şi pentru gajul de drept comun. Prin urmare, dacă vrea să se
bucure de plenitudinea efectelor acestui drept de preferinţă, creditorul fiscal trebuie să înscrie un aviz
de garanţie în arhiva electronică a garanţiilor reale mobiliare pentru a-şi asigura un rang de prioritate,
altfel nu va putea opune gajul său altor creditori garantaţi cu privire la acelaşi bun (teza finală a art.
2328, NCC), fiind preferat doar faţă de interesele creditorilor chirografari.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
217

Privilegiile
Noul Cod civil reglementează expres numai privilegiile reale mobiliare, la art. 2333:
“Art. 2333 - (1) Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale.
(2) Privilegiul este indivizibil.”
Există reguli generale cu privire la privilegii, în NCC, în Codul de procedură civilă sau în legi
speciale (privilegiile statului, prima casă).
Privilegiile au următoarele caracteristici:
- reprezintă un accesoriu al unei creanţe (art. 2333, alin 1, NCC),
- este indivizibil, în sensul că nu se stinge cât timp creanţa nu se stinge în totalitate (art.
2333, alin 2 şi 2337, NCC),
“Art. 2337 - Stingerea privilegiilor
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată.”
- va fi opozabil terţilor fără să fie necesară publicarea în registru (art. 2334, NCC).
“Art. 2334 - Opozabilitatea privilegiilor
Privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de
publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
Legea spune că pentru privilegiu există opozabilitate erga omnes ope legis, întrucât
privilegiul nu ţine de un anumit bun ci de o anumită operaţiune. E iluzoriu să putem considera că
toată lumea cunoaşte faptul că bunul este dat de un terţ şi că finanţatorul este privilegiat.
Faţă de alţi creditori care deţin o garanţie reală asupra aceluiaşi bun, preferinţa privilegiului
se opreşte şi operează în raport cu aceşti creditori numai în măsura în care a fost înscris în registrele
prevăzute de lege (art. 2342, alin 2, NCC).
„Art. 2342 - Concursul cauzelor de preferinţă
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot
astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie
privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”
- de asemenea, privilegiul se bucură de superprioritate, (art. 2335, 2336, 2342, alin 1,
NCCC) dacă se îndeplinesc formalităţile de publicitate, privilegiul vine înaintea tuturor. Art. 2342,
alin. 2, aduce totuşi o temperare, din nevoia de a asigura o stabilitate a sistemului garantat
creditorului doar dacă acesta îşi înscrie privilegiul la arhivă. Dacă un creditor ipotecar îşi face
publică ipoteca înainte ca creditorul privilegiat să îşi facă public privilegiul, va fi el preferat.
„Art. 2342 - Concursul cauzelor de preferinţă
(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în
ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 218


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot
astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie
privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile sunt reglementate, potrivit art.
2338, NCC, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă:
“Art. 2338 - Privilegiile generale
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se
exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”
Privilegiile speciale poartă asupra bunurilor mobile, potrivit art. 2339, NCC:
„Art. 2339 - Privilegiile speciale
(1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul
pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice
stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”
Dreptul de retenţie
Privilegiul special mobiliar de care se bucură titularul unui drept de retenţie este reglementat
la art. 2495 şi urm. din Capitolul VI, Titlul XI, Cartea a 5-a, NCC.
Dreptul de retenţie nu se poate exercita decât cu privire la un bun mobil, corporal, aflat în
detenţia unei persoane. Ne aflăm în situaţia existenţei unui raport patrimonial care implică obligaţia
de restituire a bunului care poate fi reţinut atât timp cât creditorul nu îşi execută obligaţia din acel
raport patrimonial.
„Art. 2495- (1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât
timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât
timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru
acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de
retenţie.”

Opozabilitatea dreptului de retenţie este ope legis erga omnes dar nu poate înfrânge
drepturile speciale ale creditorilor privilegiaţi sau ipotecari şi care şi-au făcut publice aceste privilegii
ipoteci, de exemplu dacă un creditor îşi înscrie un aviz de ipotecă, potrivit art 2498, NCC.
“Art. 2498 - Opozabilitatea dreptului de retenţie
(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de
publicitate.
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
219

(2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite
pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în
condiţiile legii.”
Garanţiile reale
Noul Cod civil a facilitat construirea unui sistem normativ general privind garanţiile reale
fără deposedare - ipoteca, mobiliară sau imobiliară – astfel încât permite o abordare paralelă între
ipoteca mobiliară şi ipoteca imobiliară.
Ipoteca mobiliară rămâne în continuare un act eminamente convenţional, nu se poate naşte
decât prin contractul de ipotecă.
Ipoteca imobiliară poate avea atât izvoare convenţionale cât şi izvoare legale, potrivit art.
2349, NCC.
“Art. 2349 - Izvoarele ipotecii
(1) Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor
prevăzute de lege.
(2) Ipoteca poate fi convenţională sau legală.”
Întrucât regimul privind ipoteca imobiliară s-a contaminat de la regimul juridic al ipotecii
mobiliare, sunt similarităţi importante ale contractelor de ipotecă, astfel încât principalele
caracteristici ale celor două tipuri de ipoteci pot fi tratate în paralel.
Modul de formare al contractului de ipotecă este, pentru ambele tipuri de ipoteci forma
solemnă potrivit art. 2378, NCC, pentru ipoteca imobiliară şi art. 2388, NCC pentru ipoteca
mobiliară. Dacă pentru ipoteca imobiliară se prevede înscrisul autentic notarial, pentru ipoteca
mobiliară este suficient înscrisul autentic sau sub semnătură privată.
„Art. 2378 - Forma contractului
(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub
sancţiunea nulităţii absolute.”
“Art. 2388 - Forma contractului de ipotecă
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.”

În ce priveşte conţinutul contractului de ipotecă, ambele ipoteci sunt contracte unilaterale, în
lumina art. 2397, NCC, pentru ipoteca mobiliară şi art. 2384, NCC, pentru ipoteca imobiliară, cu
precizarea că în ce priveşte ipoteca mobiliară se poate vorbi mai degrabă de un contract sinalagmatic
imperfect, întrucât art. 2397, NCC instituie anumite obligaţii şi în sarcina creditorului ipotecar însă
ca întindere acestea nu acoperă obligaţia debitorului ipotecar.
„Art. 2384 - Clauzele de inalienabilitate
(1) Actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit bunul
cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declară că încheierea lor este
echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiei.
(2) Clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei garantate sau plata
vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră nescrise.”
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 220


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
“Art. 2397 - Declaraţiile privitoare la ipotecă
(1) Constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să solicite
acestuia:
a) să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa garantată prin ipotecă;
b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul
ipotecii;
c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în opinia debitorului, mai este
garantată prin ipotecă la o anumită dată.
(2) Creditorul este obligat să comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii
prevăzute la alin. (1), după caz:
a) o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;
b) confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma
rămasă;
c) o declaraţie potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele şi adresa
succesorului său în drepturi.
(3) Debitorul are dreptul să obţină în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni.
(4) Creditorul poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de emiterea
declaraţiei unei solicitări suplimentare faţă de cea prevăzută la alin. (3).”
Având în vedere scopul urmărit de ambele tipuri de ipoteci, contractele sunt cu titlu oneros
ambele, este periculos a se considera că o ipotecă poate fi cu titlu gratuit.
Din punctul de vedere al efectelor produse, ambele contracte sunt constitutive de drepturi
reale, potrivit art. 2387, NCC, în cazul ipotecii mobiliare şi art. 2377, NCC, în cazul ipotecii
imobiliare.
“Art. 2377 - Înscrierea în cartea funciară
(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
(2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta
decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.”
“Art. 2387 - Constituirea şi eficacitatea ipotecii
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la
data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor
mobile ipotecate.”

Ambele contracte de ipotecă sunt cu executare imediată, sunt contracte numite şi au un
caracter accesoriu.
Caracteristicile dreptului de ipotecă mobiliară şi imobiliară
Dreptul de ipotecă este un drept real, potrivit art. 2343, NCC, din secţiunea privind
dispoziţiile generale ale ipotecii, corelat cu art. 551, pct. 10, privind enumerarea drepturilor reale.
“Art. 2343 - Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate
executării unei obligaţii.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
221

“Art. 551 - Drepturile reale
Sunt drepturi reale:
.....
10. drepturile reale de garanţie;
....”

Din punct de vedere al caracteristicilor juridice ale dreptului de ipotecă, acesta este, potrivit
art. 2344, NCC, un drept accesoriu şi indivizibil.
“Art. 2344 - Caracterele juridice
Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe
care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre
ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau
obligaţiile sunt divizibile.”
Ipoteca este indivizibilă pe 2 planuri, în ce priveşte obligaţia garantată care se consideră
stinsă doar când este plătită integral şi în ce priveşte bunurile ipotecate.

Dreptul de ipotecă se naşte în mod diferit, în funcţie de ce tip de ipotecă este în discuţie:
ipoteca mobiliară se naşte ex contractu, potrivit art. 2387, NCC, iar ipoteca imobiliară se naşte prin
înscriere în registrul de carte funciară (art. 2377, NCC), din momentul în care se va considera că
înscrierile au efect constitutiv. LPA spune că va avea efect constitutiv înscrierea în CF în momentul
în care se vor încheia lucrările de cadastrare în fiecare dintre unităţile administrativ-teritoriale.
„Art. 2377 - Înscrierea în cartea funciară
(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
(2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta
decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.”
“Art. 2387 - Constituirea şi eficacitatea ipotecii
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la
data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor
mobile ipotecate.”

Din punct de vedere al efectivităţii, ambele ipoteci produc efecte de la momentul la care se
îndeplinesc cumulativ 2 condiţii:
- obligaţia este născută valabil (potrivit art. 2370-2371, NCC)
- debitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor ipotecate, de regulă bunuri prezente (art. 2380 şi
2387, NCC)
Cu toate acestea, art. 2380 şi art. 2382 relevă 2 ipoteze în care chiar şi ipoteca imobiliară
poate fi instituită cu privire la bunuri viitoare - construcţii viitoare sau accesorii ale construcţiilor,
înscrise provizoriu în CF.
“Art. 2380 - Ipoteca asupra unei construcţii viitoare
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 222


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Ipoteca asupra unor construcţii viitoare nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu
în cartea funciară, în condiţiile legii.
“Art. 2382 - Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor
Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor
imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii.”
Prin urmare este necesar să existe o ipotecă asupra imobilului principal, ipotecă ce se va
extinde prin efectul legii şi asupra tuturor celorlalte imobile încorporate în imobilul ipotecat, inclusiv
asupra construcţiilor ulterioare.
Sfera de aplicare a art. 2382, NCC, e deosebit de importată, întrucât rezolvă o chestiune
problematică din trecut, în ceea ce priveşte terenul pe care se ridica o construcţie. Construcţia va
face, prin efectul legii, obiectul extinderii ipotecii asupra terenului. Când în cazul celor 2 imobile nu
există identitate de titular, potrivit art. 2380, superficiarul va putea constitui ipotecă asupra
superficiei sale înainte de a edifica construcţia prin înscrierea provizorie în CF.
Din punctul de vedere al obiectului dreptului de ipotecă nu sunt modificări notabile, ipoteca
mobiliară purtând asupra bunurilor mobile corporale şi incorporale, asupra drepturilor mobiliare sau
a bunurilor mobile prin anticipaţie, potrivit art. 2389, NCC, care face o enumerare cu caracter
enunţiativ:
“Art. 2389 - Obiectul ipotecii mobiliare
Se pot ipoteca:
a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în
considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit
ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile
legii;
credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în
condiţiile legii;
b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c) conturi bancare;
d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese;
i) pădurile care urmează a fi tăiate;
j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea
vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate
în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi
consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi
produsele finite;
k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării
unei întreprinderi;
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
223

l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.”
În categoria de bunuri mobile intră toate acelea pe care legea nu le prevede ca fiind imobile,
potrivit art. 542, alin. 2, NCC:
„Art. 542 - Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor
referitoare la bunurile mobile.”

Ipoteca imobiliară poate avea ca obiect bunurile imobile prin natura sau prin destinaţia lor;
bunurile imobile prin destinaţie au, în lumina NCC, o sferă de întindere mai mică decât potrivit
reglementărilor anterioare (art. 537, NCC)
„Art. 537 - Bunurile imobile
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini,
construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce,
în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.”
Art. 538, NCC, instituie şi o prezumţie în privinţa materialelor de construcţii când acestea au
fost deja încorporate în construcţie şi apoi scoase temporar din construcţie, ele rămânând bunuri
imobile pentru perioada în care sunt scoase din construcţie.
„Art. 538 - Bunurile care rămân sau devin imobile
(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi
din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale
unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din
momentul în care au dobândit această destinaţie. “
Sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora,
potrivit art. 542, NCC:
„Art. 542 - Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
(1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi
drepturile reale asupra acestora.”
Art. 2379, NCC, stabileşte ca obiect al ipotecii imobiliare şi uzufructul imobilelor, cotele
părţi şi dreptul de superficie. Nu toate drepturile reale pot face obiectul unei ipoteci imobiliare, de
exemplu servitutea este un accesoriu care se va ipoteca împreună cu fondul dominant.
“Art. 2379 - Obiectul ipotecii imobiliare
(1) Se pot ipoteca:
a) imobilele cu accesoriile lor;
b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile;
c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
d) dreptul de superficie.
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 224


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
(2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil,
precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata
acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.”

Din punctul de vedere al descrierii bunului ipotecar, în contractul de ipotecă mobiliară şi
imobiliară trebuie precizată suma obligaţiei ipotecare intr-un mod care trebuie să permită
identificarea acesteia. Bunurile ce constituie obiectul ipotecii trebuie să aibă o descriere suficient de
precisă, potrivit art. 2372, NCC. În ce priveşte ipoteca mobiliară, art. 2391, NCC, bunul ipotecat
trebuie să aibă o descriere suficient de precisă iar dacă este vorba de un cont bancar, trebuie
identificat contul bancar grevat.
„Art. 2372 - Conţinutul contractului de ipotecă
(1) Ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se
poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă.
(2) Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi
creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a
bunului ipotecat.
(3) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra
tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în
sensul alin. (2).”
“Art. 2391 - Descrierea bunului ipotecat
(1) Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului
grevat.
(2) Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în
care permite în mod rezonabil identificarea acestuia.
(3) Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prin
determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin stabilirea unei
formule de determinare şi prin orice altă modalitate care permite în mod rezonabil identificarea
bunului mobil ipotecat.
(4) Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie
natura şi conţinutul acesteia.
(5) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile
mobile prezente şi viitoare ale constituitorului nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul
alin. (1).
(6) Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod
distinct în contractul de ipotecă.”
Ambele forme de ipotecă pot face obiectul unei extinderi prin efectul legii sau prin acordul
părţilor, asupra produselor (în materia ipotecii mobiliare, art. 2392 NCC) şi a amelioraţiunilor ori
fructelor naturale, industriale sau civile (în materia ipotecii imobiliare, art. 2382 şi 2383, NCC).
„Art. 2382 - Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor
Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi
accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii. „
“Art. 2383 - Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
225

(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse
după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii
insolvenţei.
(2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului
dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării
începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară
de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale.
(3) Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadenţă sau urmărirea
acestora de alţi creditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar după notarea începerii urmăririi
silite, cu excepţia cazului în care aceste acte au fost notate în cartea funciară înainte de notarea
începerii urmăririi silite.”
„Art. 2392 - Extinderea ipotecii asupra produselor
(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului mobil ipotecat, precum şi
asupra tuturor bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie
încheiat cu privire la bunul mobil ipotecat.
(2) Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl
înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia.”
La instituirea unei ipoteci imobiliare e importantă valoarea bunului ipotecat, pentru a proteja
pe terţi, descrierea din avizul de ipotecă înscris la arhiva electronică trebuie să fie detaliată suficient,
pentru a identifica tipul de produse, cu excepţia situaţiei în care este vorba de o suma de bani.
În ceea ce priveşte formalităţile de opozabilitate, pentru ipoteca imobiliară se prevede cerinţa
intabulării în CF şi a înscrierii provizorii pentru construcţii viitoare, chiar pentru valabilitatea
constituirii ipotecii (art. 2377 şi 2380, NCC).
Pentru ipoteca mobiliară se stabileşte un sistem complex privind formalităţile de
opozabilitate, în art. 2409-2411, NCC. Se prevede menţionarea garanţiei în arhivă prin indicarea
creditorului, a debitorului şi a bunului afectat garanţiei. În afară de aceste formalităţi de publicitate
mai există şi forme speciale de publicitate: control, andosare, înregistrări specializate. Astfel, art.
2411 vorbeşte despre andosare în materie de titluri, certificate de depozit, conosamente, cambia,
cecurile la ordin.
Marea noutate o reprezintă faptul că dispare posesia bunurilor mobile corporale ca formalitate
de publicitate în ce priveşte garanţiile mobiliare, în locul ei apărând „controlul” în art. 2410.
Controlul reprezintă o formă de publicitate alternativă, privind numai un tip special de ipotecă, cea
instituită asupra conturilor bancare. Publicitatea ipotecii asupra conturilor se face fie prin înscriere la
arhivă fie prin dobândirea controlului asupra conturilor. Un creditor ipotecar dobândeşte controlul
asupra unui cont în 3 modalităţi, potrivit art. 2410, alin 2, NCC.
„Art. 2410 - Publicitatea ipotecii asupra conturilor
(1) Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o instituţie de credit se realizează prin
înscrierea ipotecii la arhivă sau poate fi satisfăcută prin controlul asupra contului.
(2) Un creditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont dacă:
a) creditorul ipotecar este chiar instituţia de credit la care este deschis contul;
b) constituitorul, instituţia de credit şi creditorul ipotecar convin în scris că instituţia de
credit, fără a solicita consimţământul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care
creditorul dispune de sumele aflate în cont; sau
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 226


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
c) creditorul ipotecar devine titular al contului.
(3) Creditorul ipotecar care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2) are controlul asupra
contului chiar dacă cel care a constituit ipoteca păstrează dreptul de a dispune de sumele aflate în
cont.”

Ambele tipuri de ipoteci sunt titluri executorii, potrivit art. 2431, NCC, în această materie
neschimbându-se nimic, indiferent de calitatea creditorului.
“Art. 2431 - Titlurile executorii
Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.”
Mecanismul ipotecii mobiliare
Acesta cunoaşte 3 momente cheie:
A) Se constituie – prin simpla încheiere a contractului de ipotecă, chiar dacă încă nu există o
obligaţie principală şi chiar dacă constituitorul ipotecii nu are niciun drept asupra bunului ipotecat.
B) Ipoteca devine efectivă în momentul în care obligaţia garantată se naşte şi când creditorul
ipotecar dobândeşte dreptul asupra bunului ipotecat.
Orice drept asupra unui bun poate constitui obiectul ipotecii, nu doar dreptul de proprietate, ci
şi dreptul de folosinţă sau dreptul de creanţă.
Constituitor al ipotecii este cel care deţine drepturi asupra bunului ipotecar.
C) Ipoteca devine perfectă în momentul în care este efectivă şi a fost făcută publică, nu
neapărat în această ordine însă condiţiile sunt cumulative.
Executarea garanţiilor reale
Executarea garanţiilor reale permite creditorilor ipotecari să se îndestuleze cu prioritate din
bunul care face obiectul garanţiei.
Art. 2479, NCC, urmărirea silită imobiliară face trimitere la Codul de procedură civilă, astfel
încât nu se aduc modificări cât priveşte executarea ipotecii imobiliare, cu precizarea că art. 2478
vorbeşte de discuţiunea bunurilor ipotecare, un drept pentru creditorii chirografari (o instituţie nouă)
„Art. 2478 - Discuţiunea bunurilor ipotecate
Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât
în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale. „
“Art. 2479 - Regulile aplicabile
Urmărirea silită se face cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă.”

Executarea ipotecii mobiliare se realizează potrivit art. 2435, NCC.
„Art. 2435 - Drepturile creditorului
În caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:
a) să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445 - 2.459;
b) să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460 - 2.463;
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
227

c) să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468 - 2.473.”
Executarea poate fi făcută în baza titlului executoriu, contractul de ipotecă mobiliară, în
condiţiile art. 2431, NCC. De asemenea, se poate alege executarea silită potrivit dreptului comun sau
se poate face apel la procedura specială din NCC.
Una din modalităţile de executare o reprezintă preluarea bunului fie în mod silit fie prin
mijloace proprii, potrivit art. 2440 şi 2442:
„Art. 2440 - Preluarea bunului prin mijloace proprii
(1) Atunci când contractul de ipotecă mobiliară o permite în mod expres, creditorul poate
prelua bunul mobil, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
constituitorului asupra bunului, prin mijloace proprii, după o prealabilă notificare prin intermediul
executorului judecătoresc.
(2) Creditorul nu poate însă tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct
sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune. Orice stipulaţie care
limitează această obligaţie se consideră nescrisă.”
“Art. 2442 - Preluarea silită a bunului
(1) Creditorul poate solicita concursul executorului judecătoresc pentru a prelua bunul.
(2) Cererea creditorului va fi însoţită de o copie de pe contractul de garanţie, de o descriere
a bunului ce urmează a fi preluat şi, dacă este cazul, de o copie certificată de pe înscrierea ipotecii
la arhivă.
(3) La solicitarea executorului judecătoresc, agenţii forţei publice sunt obligaţi să acorde tot
sprijinul pentru preluarea bunului.”
Bunul poate face obiectul unei valorificări prin vânzare, fie vânzare silită fie vânzarea
rezonabilă comercial, potrivit art. 2445, 2446 şi urm NCC. Vânzarea bunurilor ipotecate se face doar
cu acordul instanţei, care verifică existenţa unei creanţe şi a unei ipoteci perfectate. După
încuviinţarea instanţei, creditorul procedează la vânzarea bunurilor. Potrivit art. 2449 acesta trebuie
să notifice vânzarea către debitor şi către ceilalţi creditori.
O dată notificaţi, aceştia pot face opoziţie la executare, în condiţiile art. 2452, în termen de
15 zile. Această opoziţie reprezintă o cale specială de atac, instanţa urmând a se pronunţa în termen
de 5 zile.
„Art. 2452 - Opoziţia la executare
(1) În termen de 15 zile de la comunicarea notificării sau, după caz, de la înscrierea avizului
de executare în arhivă, cei interesaţi sau vătămaţi prin executare pot formula opoziţie la executare.
(2) Opoziţia suspendă de drept procedura de vânzare până la soluţionarea definitivă a
cauzei. Creditorul ipotecar care nu a preluat încă bunul va putea să o facă şi pe perioada judecării
opoziţiei.
(3) Instanţa va soluţiona opoziţia în termen de 5 zile. Hotărârea instanţei poate fi atacată
numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare. În cazul respingerii opoziţiei, apelul nu îl
opreşte pe creditor să treacă la valorificarea bunului. Apelul se soluţionează de urgenţă potrivit
regulilor de la ordonanţa preşedinţială.
(4) Instanţa poate dispune încetarea executării pornite de creditor, dacă debitorul a plătit,
precum şi restituirea bunului de către creditor. Dacă instanţa constată că vânzarea ar urma să se
facă cu încălcarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, va stabili condiţiile şi regulile corespunzătoare şi
va încuviinţa valorificarea bunului.”
Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 228


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1
Ipoteca asupra creanţelor
Valoarea unei creanţe constă în dreptul de a se adresa debitorului acelei creanţe pentru a face
plata. Noul Cod civil acreditează concepţia conform căreia sarcina asupra creanţei nu este o cesiune
ci o veritabilă ipotecă, prevăzând reguli speciale în art. 2400 şi urm, prin instituirea unei proceduri
specifice în materia notificării debitorului creanţei ipotecate sau cu privire la plata creanţei ipotecate.
În această ipoteză, creditorul poate solicita plata creanţei de la începutul constituirii ei, fără a ne găsi
în situaţia neexecutării obligaţiilor.
Se reglementează de asemenea situaţia în care creditorul poate prelua titlul de creanţă sau o
poate cesiona unui terţ, în caz de neexecutare a obligaţiei corelative.
Obiectul ipotecii fiind creanţa iar nu suma de bani asupra căreia poartă, creditorul are dreptul
să acţioneze doar prin intermediul creanţei, executarea având 2 etape: creditorul execută ipoteca şi
devine titularul creanţei după care se produce transferul titularului asupra acelei creanţe, astfel încât
acesta se poate întoarce împotriva debitorului cedat numai în condiţiile în care s-ar fi putut duce şi
constituitorul ipotecii. Debitorul cedat este terţ faţă de contractul de ipotecă şi trebuie înştiinţat.
Ipoteca asupra conturilor bancare, specie de ipotecă asupra creanţelor
Acest tip de ipotecă este identificat la art. 2389, lit. c, NCC. Clientul instituţiei bancare nu
mai este proprietarul sumei de bani, ci banca. Deponentul primeşte un drept de creanţă de a solicita
băncii restituirea sumei de bani. Titularii de cont sunt întotdeauna titulari ai unui drept de creanţă
împotriva băncii.
Obiectul ipotecii îl va constitui acest drept de creanţă de a cere băncii restituirea sumelor.
Numai atunci când contul este creditor, există un obiect al creanţei.
Potrivit art. 2391, alin 6, dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie
individualizat în contract.
Publicitatea acestei ipoteci se face, conform art. 2410, NCC, fie prin înscrierea la arhivă fie
prin dobândirea controlului asupra contului.
Controlul oferă superioritate, potrivit art. 2426, NCC, fiind o ipotecă privilegiată, ce conferă
prioritatea înaintea tuturor creditorilor, chiar garantaţi şi chiar dacă aceştia şi-au făcut publice
ipotecile, prin înregistrare la arhivă a creanţelor asupra conturilor. Controlul nu funcţionează
retroactiv, astfel încât este necesar ca ipoteca să fie făcută publică după intrarea în vigoare a NCC,
potrivit art. 178, LPA.
„ Art. 178 - Dispoziţiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite înainte de
data intrării în vigoare a Codului civil.”
În materia executării, art. 2466, NCC, prevede că aceasta se face fie prin compensaţie, dacă
creditorul ipotecii este chiar instituţia la care este deschis contul iar dacă creditorul ipotecii nu este
instituţia la care este deschis contul, pur şi simplu instituţia va transfera sumele prin ordin de plată
către creditorul garantat (urmăritor).
„Art. 2466 - Ipoteca asupra conturilor
(1) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispoziţiilor art.
2.410 alin. (2) lit. a), creditorul poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară.
(2) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispoziţiilor art.
2.410 alin. (2) lit. b) sau c), creditorul ipotecar poate ordona instituţiei de credit eliberarea soldului
contului în beneficiul său.”
I n s t i t u t u l Na ţ i o n a l a l Ma g i s t r a t u r i i

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/
229

Dispoziţii noi ale legii de punere în aplicare a NCC
- Ipoteca asupra unei universalităţi de fapt – art. 159, 160, LPA – în situaţia în care bunurile
se află intr-o universalitate, la momentul executării ipotecii.
- Cauţiunea reală – art. 163, LPA –în prezent cauţiunea reală a devenit o garanţie reală.
- Creditul sindicalizat –art. 164, LPA – mai mulţi creditori pot numi un terţ, numit agentul
garanţiei, care va acţiona pentru aceştia dar în nume propriu (ca un administrator de societate) iar
toate acţiunile sale devin opozabile atât creditorilor cât şi terţilor. Această ipoteză priveşte numai
ipotecile mobiliare.

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în septembrie 2011.
Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCC/ 230


Conf eri nţ el e NOUL COD CIVIL
Se p t e mb r i e 2 0 1 1

Institutul Naţional al Magistraturii
Bucureşti, B-dul Regina Elisabeta, nr. 53, sector 5
www.inm-lex.ro

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful