P. 1
Miscari religioase - Suport de Curs

Miscari religioase - Suport de Curs

|Views: 58|Likes:
Published by Alina Manescu

More info:

Published by: Alina Manescu on Sep 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/21/2013

pdf

text

original

Cursul 1 - Etapele fenomenului religios.

Înainte de a lua în discuţie şi a analiza sumar caracteristicile diferitelor mişcări religioase contemporane, trebuie definit cât mai exact domeniul în care ne mişcăm. Mai precis, se cade să vorbim despre complexitatea şi unicitatea „fenomenului religios”. Actul religios Chiar dacă sună pretenţios, „actul religios” descrie o trăsătură a vieţii prezentă la fiecare individ, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate sau apartenenţă religioasă. Trebuie să reţinem că, prin actul religios înţelegem toate acele acţiuni sau manifestări prin care orice om se raportează la o fiinţă, lucru sau fenomen sau chiar la sine. În alte cuvinte putem spune că actul religios descrie atât închinarea adevărată, dovedită prin legătura cu Dumnezeul Creator şi Răscumpărător, precum şi pe cea falsă, manifestată prin idolatrie sau egolatrie. Mai mult decât atât, înţelegem că Bergson avea dreptate când afirma că „au existat în trecut şi mai există şi astăzi societăţi omeneşti care nu au nici ştiinţă, nici artă, nici filosofie, dar nu a existat niciodată o societate fără religie.” In concluzie, reţinem că nu există om fără sentiment religios şi această realitate este exprimată frumos de Mircea Eliade prin cuvintele: „A fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.” Întreaga trăire religioasă poate fi exprimată prin câteva propoziţii, mai exact două declaraţii. Majoritatea oamenilor mărturisesc şi cred în cineva sau ceva. „Cred în” ... este declaraţia pozitivă, proclamativă, afirmaţie ce este suficientă în sine. In faţa acestei poziţii argumentele îşi au locul lor bine meritat şi vin să întărească ştiinţific, raţional poziţia ocupată de individul în cauză. Cu toate acestea merită să reţinem faptul că, de cele mai multe ori, la majoritatea indivizilor experienţa religioasă este înainte de toate „credinţă oarbă” şi apoi argument, dacă mai este cazul. Într-o societate secularizată cum este cea occidentală, contemporană, se fac auzite tot mai multe glasuri care susţin că „nu cred în cineva sau ceva”. Această afirmaţie este insuficientă în sine deoarece garantează cel puţin teoretic reversul. A nu crede în ... descrie o stare, un timp de activitate şi nicidecum de pasivitate ceea ce înseamnă pe de altă parte a crede în „nimic”. Declaraţia pe care un individ o face explicându-şi sentimentul religios implică credinţă în ambele situaţii şi ne îndreptăţeşte pe noi să reţinem că sentimentul religios este un dat ce ţine de fiinţă şi nu de alegere. Altfel spus, Adam şi Eva au fost născuţi în credinţă. Noi datorăm închinare cuiva fie că vrem sau nu, fie că ne place sau nu. Nu este un gând tocmai confortabil mai ales pentru aceia cu firi independente şi răzvrătite, dar nu trebuie să uităm că, pasiv sau activ ne determinăm poziţia binemeritată în marele conflict al veacurilor, unde „neutrul” sau „nimicul” nu există. Despre egolatrie amintim doar atât. Egolatrul este singur şi neajutorat într-un univers aşa de mare şi plin. Această declaraţie descrie pe undeva societatea contemporană. Narcis se considera frumos şi înţelept dar a murit înecat de el şi nu în apa ce-i reflecta chipul. Mitul lui Narcis arată palid păcatul luciferic. Egoismul adună popor, gloată pentru bătălia finală, armată ce nu poate niciodată acţiona coordonat. Forţa întunericului este direct proporţională cu pluralismul idolatrilor sau egolatrilor ce îngroaşă rândurile.

1

Convingerea religioasă Cea de-a doua etapă a fenomenului religios se aşează de la început sub semnul voluntariatului. Orice individ este liber să-şi aleagă fiinţa, obiectul sau fenomenul la care să se raporteze cu credinţă. Mai simplu spus, fiecare este liber să creadă ce vrea. Trebuie reţinut faptul că această libertate nu derivă din principiul „cerere - ofertă”, ci ea este expresia voinţei lui Dumnezeu şi baza relaţiei dintre Creator şi creatură. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat fiinţe libere şi inteligente. În nici un caz nu se poate susţine ideea că libertatea de alegere a apărut ca reacţie sau efect al opoziţiei luciferice. Lucifer a fost liber să croiască poteci noi, periculoase, păcătoase, pentru că păcatul este o deturnare de sens, o schimbare de direcţie şi nicidecum o stare de pasivitate sau inactivitate. Libertatea este darul lui Dumnezeu ce garantează oricărei fiinţe inteligente dreptul la mişcare şi exprimare şi, în acest context, Lucifer a putut fi promotorul unei revolte ce a afectat întreg universul. Astăzi oferta de sacru este copleşitoare dar trebuie să nu uitam că, într-un sistem concurenţial rezistă pe piaţă acela care promovează un produs original, de calitate, chiar dacă nu este întotdeauna şi liderul pieţei. Dumnezeu şi-a expus mai întâi oferta într-un staul pe colinele Betleemului şi în cele din urmă a făcut proba trăiniciei pe o cruce în dealul Căpăţânii. El şi cei ce se închină Lui sunt biruitori chiar dacă pe moment nu sunt recunoscuţi şi acceptaţi lideri de piaţă. Credinţa sedimentată Vorbind de a treia etapă a fenomenului religios, trebuie să ne amintim şi să reţinem că vârsta şi educaţia îşi au rolul lor in procesul fenomenului religios. Este universal acceptat faptul că religia se moşteneşte sau se dobândeşte dar, în acelaşi timp, reţinem că procesul de sedimentare a valorilor religioase depăşeşte în complexitate limitele demersului educativ paternal, familial sau social. Expresia născut in credinţă nu garantează nimănui perenitatea, durabilitatea sau stabilitatea valorilor religiose individuale. Este adevărat că fiecare individ ca şi Adam şi Eva a fost născut într-o anume credinţă, dar nu trebuie să uitam că posibilitatea schimbării este la îndemâna oricui. Când vorbim despre sedimentarea valorilor religioase ne gândim la un proces ce tulbură întreaga fiinţă, proces încheiat întotdeauna într-o notă de inedit. Nu întâmplarea guvernează momentul aceasta ci exercitarea conştientă a voinţei. În acest timp cu totul special, individul este chemat sau mai precis conştientizează chemarea ce-i este adresată. Cauzele ce pot determina o reevaluare a valorilor morale sunt foarte diverse. Starea sănătăţii personale sau familiale, situaţia economică, societatea în tranziţie, mesajul Evangheliei, etc. Toate acestea pot concura separat sau cumulat la neliniştea spirituală a unui om. Fără să zăbovesc prea mult cu argumente amintesc faptul că vârsta rezonabilă din punct de vedere a capacităţii de a decide personal este factorul decisiv ce garantează calitatea acestei etape a fenomenului religios. In concluzie, reţinem că a treia etapă a dezvoltării vieţii religioase presupune în primul rând reevaluarea sau probarea calitativă a valorilor religioase dobândite şi, după caz este urmată

2

de reasumarea sau schimbarea acestor valori. Cu alte cuvinte, în urma acestui proces individul este plin de viaţă, ştie sau crede că ştie ce crede, se manifestă sigur pe el şi nu in ultimul rând caută să împărtăşească şi altora starea de bine ce ii guvernează fiinţa. Această etapă poate fi numită simplu: „procesul convertirii”. Vorbind despre acest proces Ellen White spunea: „Convertirea este o lucrare pe care cei mai mulţi nu o apreciază. Nu este o lucrare mică să transformi o minte pământească, de păcat şi să o faci să înţeleagă iubirea de nespus a lui Hristos, farmecul harului Său şi desăvârşirea lui Dumnezeu, aşa încât sufletul să fie îmbibat cu iubire divină şi captivat de tainele cereşti. Când înţelege aceste lucruri, viaţa lui de mai înainte apare dezgustătoare şi odioasă. El urăşte păcatul şi, zdrobindu-şi inima înaintea lui Dumnezeu, Îl îmbrăţişează pe Hristos, viaţa şi bucuria sufletului său. El renunţă la plăcerile lui de mai înainte. Are o judecată nouă, plăceri noi, interes nou, voinţă nouă. Mâhnirile, dorinţele şi iubirea lui sunt noi. Pofta trupului, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, care mai înainte erau preferate in locul lui Hristos, s-au schimbat, şi Hristos este încântarea vieţii lui, coroana bucuriei lui. Cerul, care mai înainte nu avea nici un farmec, este acum văzut în bogăţia şi slava lui, şi el priveşte la el ca la viitorul lui cămin, unde va vedea, va iubi şi va preamări pe Cel care l-a răscumpărat prin sângele Lui cel preţios.” Credinţa exprimată Ultima etapă a fenomenului religios poate fi numită „timpul propovăduirii”. Un om ce a trăit autentic în viaţa lui toate etapele fenomenului religios, care a experimentat convertirea nu are resurse să se împotrivească imboldului misionar ce-l mistuie. „Fiecare slujitor al Evangheliei ar trebui să fie un misionar consacrat; fiecare membru laic, un lucrător, folosind talentele, influenţa şi mijloacele sale în slujba Domnului său;” Chiar dacă pare că monopol asupra acestei experienţe aparţine creştinismului autentic, trebuie să reţinem că zelul misionar nu este propriu doar creştinismului. Dorinţa de a propovădui calea, indiferent care ar fi ea, o întâlnim la toate religiile şi mişcările religioase, adevărat, sub raporturi de intensitate şi calitate diferite. Nu este obiectul nostru să stabilim sau să dovedim superioritatea propovăduirii creştine dar în acelaşi timp nu putem încheia subiectul fără a aminti faptul că Duhul Sfânt produce convertirea. Asta înseamnă că El naşte misionari, propovăduitori, şi oricine nu este stăpânit de El, este împotriva Lui. Despre acest adevăr, Ellen White scria: „Tot la fel şi cei care sunt părtaşi harului lui Hristos vor fi gata să facă orice sacrificiu pentru ca şi alţii, pentru care a murit Domnul Hristos, să poată fi părtaşi ai darului ceresc. Ei vor face tot ceea ce pot pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Acest spirit este rodul sigur al unui suflet cu adevărat convertit. De îndată ce cineva vine la Hristos, in inima lui se naşte dorinţa de a face cunoscut şi altora ce minunat prieten a găsit in Hristos; căci adevărul mântuitor şi sfinţitor nu poate fi ascuns în inima sa. Asemenea lui Filip când a găsit pe Mântuitorul, şi noi vom invita pe alţii să privească faţa Lui. Vom căuta să le arătăm bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos, împreună cu realităţile nevăzute ale împărăţiei cerurilor. Atunci vom avea o dorinţă puternică de a merge pe aceeaşi cale pe care a mers şi Domnul Hristos. Vom fi atunci stăpâniţi de dorinţa plină de zel ca şi cei din jurul nostru să poată privi "pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29) căci bunăvoinţa activă este un principiu activ al creştinismului din început; un efect, un rezultat firesc al unui ciclu ce umple şi încoronează viaţa religioasă.”

3

Cursul 2 - Contextul şi cauzele apariţiei noilor mişcări religioase. Context şi cauze - creştinism. Consideraţii istorice Problema schismelor în creştinism a apărut deja în sec. I al erei creştine. Aceasta este o latură şocantă a tabloului creştinătăţii, la care criticii creştinismului apelează cu plăcere şi foarte des. In legătură cu apostazia şi divizarea din sânul Bisericii primare a avertizat deja apostolul Pavel, în unele din epistolele sale (1 Cor. 3;6; Gal. 1; Tes. 2). Primele rupturi apar ca rezultat al vanităţii şi rivalităţii şi, ca exmplu, amintim pe Evodia şi Sintichia din Filipi (Fil. 4,2). Loialitatea personală acordată în mod greşit unor conducători, de altfel remarcabili, ca Cefa sau Apolo, de asemenea a cauzat rivalitatea şi divizarea. In special Biserica din Corint n-a fost ferită de incidente ca; cearta, gelozia, bârfa, aroganţa şi dezordinea (1 Cor. 3,3) Foarte curând au apărut şi deosebirile în interpretările doctrinale. Secolele II şi III prezintă un mozaic foarte confuz al fracţiunilor eretice. Nu erau rare nici rivalităţile dintre centrele episcopale şi patriarhale Roma, Alexandria, Constantinopole. Toate acestea l-au determinat pe Ioan Chrysostom să exclame: Nimic nu e mai de folos pentru a diviza Biserica, ca dorinţa după putere. Până la Irineu şi Cyprian distincţia dintre erezie şi schismă nu era atât de pregnantă. Ei au definit erezia ca o ca o deviaţie doctrinală, iar schisma ca o deviaţie in sânul organizaţiei. In realitate cele două se împletesc, în sensul că orice schismă îşi are originea în controversele teologice. Câteva curente care au produs divizarea : Arianismul, care nega preexistenţa lui Hristos şi adevărata lui divinitate a fost probabil cea mai semnificativă mişcare schismatică din sec. IV. Sute de mii de oameni au devenit arieni, inclusiv episcopi şi împăraţi. Schisma Donatistă (sec. IV şi începutul sec. V): în Africa de nord şi Asia Minor continuând să existe până, la invazia arabilor în Africa. Donatiştii au avansat problema validităţii botezului în afara bisericii, pretinzând că numai o persoană neprihănită poate administra sacramentele. Monofozitismul recunoştea doar natura divină a lui Hristos, cea umană fiind absolvită de cea divină. Monofizitismul există până în zilele noastre în cinci biserici ortodoxe orientale : Armeană, Coptă, Etiopiană şi Indiană ( pe coasta Oralabar) şi Siriană (in Antiohia). Nestatorianismul recunoştea cele două naturi ale lui Hristos, dar învăţa că, în Hristos sunt două persoane distincte. Isus Hristos, susţineau nestorienii - era un om în care Cuvântul lui Dumnezeu locuia ca într-un templu ( gr. Theophoros - purtător al Divinităţii ). Nestorianismul s-a răspândit până în India şi China. Pentru un timp a devenit religia Persiei. In sec. XIII pare să fi devenit religia Imperiului Mongol. În prezent, patriarhul lor nu mai are sediul in Kurdistan ci la Chicago. Alte grupări schismatice:

4

Concepţia imaculată (neacceptată de toţi ortodocşii). 6. care au ajuns sub stăpânirea Califului. Taina căsătoriei interpretată în mod diferit (catolicii: sacramentul constă in legământul dintre soţi. Aceştia la rândul lor. Legăturile dintre Roma şi Constantinopole nu s-au întrerupt total. kataphrigienii ş. Biserica Ortodoxă nu admite ca Biserica Romei să schimbe cea ce a stabilit deja un conciliu ecumenic. dintre care pot fi amintite următoarele: 1. Pe de altă parte. Antiohia şi Ierusalim. Biserica ortodoxă reconfirmă pe cei care au apostaziat. de limbă. 2. aşa că mandatele încredinţate de acesta nu mai erau valabile. montaniştii. VII a fost o divizare permanentă a creştinătăţii. Următorul Papă avea să fie ales abia peste un an.a. jefuirea violentă a Constantinopolului de către cruciaţii catolici a produs schisma definitivă dintre cele două biserici. printr-un sinod au anatemizat solemn pe legaţii papali. autoritatea şi independenţa Patriarhatelor Ortodoxe din Alexandria. 10. 11. Legaţii papali au excomunicat pe patriarhul Michael Cerularius şi pe urmaşii acestuia. Când s-a produs dezbinarea bisericilor. Biserica Răsăriteană susţine că Duhul Sfânt vine de la Tatăl şi de la Fiul. 3. paulicienii. 7. au evoluat spre ruptura inevitabilă. Primatul Romei. Infaibilitatea Papei (dogmă promulgată în 1870 de conciliul I de la Vatican). Această stare coincidea cu interesele amzulmanilor care. Rezultatul controverselor Cristologice. papalitatea a ocupat locul ei. 5 . începând cu sfârşitul sec. Conciliul de la Calcedonia (451) a acordat (in canonul 28) aceleaşi privilegii noii Rome. 9. care au durat din sec. V. marcioniţii. relaţiile dintre Roma şi Constantinopole. Deosebiri culturale. IV până în sec. Papa Leon al 9-lea era mort de trei luni. Când autoritatea imperială din Vest a fost detronată (538).Valentinienii. După eliminarea acestor rivali. 8. Scaunul imperial s-a mutat la Constantinopole (330). 4. Patriarhul din Constantinopole s-a ridicat în Răsărit ca un conducător religios nedisputat al creştinismului. ortodocşii: sacramentul constă în binecuvântarea preotului). care s-a produs la 16 iulie 1054. în urma cuceririlor din Răsărit au redus foarte mult numărul congregaţiilor creştine. novaţioniştii. Motivele schismei au fost multiple (politice şi eclesiastice). temperament şi practici liturgice 5. In anul 1204 în timpul celei de-a patra cruciade. dar evenimentele din 1054 au marcat separarea oficială a ortodoxismului răsăritean de catolicismul roman.

nu acordă valoare expiatoare suferinţelor de după moarte). înflorirea literaturii în limba naţională. care socoteau Biblia ca singura regulă a vieţii. anglicani. la începutul sec XIX metodiştii (în Anglia. In toate timpurile au existat martori pentru Dumnezeu . calvinişti. la origine. Elveţia. Penticostalismul şi neo-penticontalismul apare ca fenomen 6 .U.R. 13. nu reuşise să stingă complet flacăra adevărului. Aceasta explică. şi in inimă sunt valdenzi. şi introducerea unor reforme liturgice şi canonice. frecventează slujbele religioase clandestine ale valdenzilor. din care a rezultat: Biserica Romano. lollarzii. La aşa numitele biserici istorice mai putem adăuga pe cele neistorice şi sectele.).oameni care credeau cu căldură în Hristos. Mc. a. creştinismul din Apus reprezenta o unitate minunată. Poate că a exagerat.S. catharii. Întunericul care se lăsase peste pământ.La această grupare au aderat şi opozanţii proclamării infaibilităţii papei. au dorit şi au militat pentru unitate. cum ar fi: Societatea Prietenilor. Există şi azi congregaţii ale Bisericii Romano-Catolice Vechi. in sec XVII baptiştii (mai ales în America).puritanii (în Anglia). reprezentau doar vârful ice-berg-ului divizării. Neill a lansat teza că unitatea a fost. Reîntorcându-ne la sec XVII. privind numărul celor care simpatizau cu valdenzii. a ridicat anatema rostită asupra creştinilor de rit vechi. a luat un avânt puternic parohialismul. Polonia şi S. aflăm că şi în Biserica Ortodoxă s-a produs o schismă. mennoniţii. în anul 1721. ca anabaptiştii. o multitudine de divizări denominaţionale: luterani. in timpul îndelungatei stăpâniri papale. Conciliul din 1971 al Bisericii Ortodoxe din U. prin renunţarea la principiile biblice. grupările prereformatoare ca albigenzii. sau mormonii. de către Petru cel Mare. În sec.12. Posteritatea nu va şti niciodată ce datorează lumea acestor oameni. Istoricul Toynbee afirmă că. dacă nu mai mult. XVI congregaţionalist. Sfinţii zilelor din urmă. Un mit prea uşor acceptat de mulţi este acela că. dar niciodată n-au ajuns să plătească preţul acestei unităţi. la sfârşitul sec. atracţia produsă de ecumenism printre protestanţi.S. Creştinii după rit vechi (Staroviţii). husiţii. în Olanda. în timpul Evului Mediu. decât fusese in timpul Reformaţiunii. Starea morţilor (ortodocşii resping doctrina despre purgatoriu. odată cu renaşterea şi începutul erei moderne. sau Tremurătorii(1650). ca unicul mijlocitor între Dumnezeu şi om. şi care sfinţeau adevăratul Sabat. Martorii lui Iehova s. La începutul sec. A. care a fost distrusă de Reformaţiune. Adormirea trupească a Maicii Domnului (definită de Papa Pius XII in 1950). protestantismul a devenit mai puţin preocupat de unitate. reformaţi radicali. dar admit rugăciunea pentru morţi . ulterior divizat in popovţi şi bezpopovţi. Reformatorii sec. iar în viaţa religioasă. ca zi de repaus. Vicarul catedralei din Franţa afirma cu un secol înainte de Reformaţiune: O treime dintre creştini. In realitate. XIV-XVI. XVIII. în tot cazul s-a adeverit că Dumnezeu niciodată n-a rămas fără martori. Pe tărâm politic acesta a însemnat suveranitatea statelor naţionale. Reformaţiunea şi contrareformaţiunea au însemnat o permanentă schismă în Biserica Apuseană. din pricina amestecului în luptele politice pe scară naţională şi internaţională. Germania. Prin înlocuirea Sfântului Sinod cu Patriarhul din Modcova. Armata Salvării. . al XVIII-lea şi în Biserica Romano-Catolică s-a produs o schismă. idealul protestantismului. într-o oarecare măsură.Catolică Veche (în urma respingerii bulei papale antijanseniste de către arhiepiscopul din Utrecht ). valdenzii.

In acest tablou întunecat. Mişcarea de reformă din sec XV . constituie cea mai puternică forţă care duce la separare. Satana a lucrat ingenios disipând eforturile în direcţii aparent antagonice şi timpi diferiţi. a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor după buna lui plăcere. în loc de pocăinţă autentică. In primul rând a încercat din răsputeri să contrafacă reforma autentică şi. a credinţei lui Isus şi a păzirii poruncilor lui Dumnezeu (Apoc. au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor sentimente şi impresii. Multe elemente au contribuit la producerea schismelor.dimpotrivă au fost motivaţi ca şi proorocii de dorinţa producerii unei redeşteptări reale şi grabnice. înrolată sub steagul speranţei advente. A încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare . Tabloul nu este complet dacă nu amintim şi bisericile independente din Africa şi Asia. aderarea strictă la unele principii. XX. tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea.XVI Nu voi insista foarte mult asupra acestui subcapitol considerând că această perioadă de istorie poate fi aprofundată prin studiu oricând de către oricine citeşte monumentala lucrare „Tragedia Veacurilor” de Ellen G. simbol al apostaziei religioase. In realitate. Chiar şi aşa impactul mesajului reformei a fost semnificativ cerând din partea instituţiei bisericii un răspuns pe măsură. Solia lui Dumnezeu din Apoc.să-i amăgească şi să-i distrugă pe oameni. nu s-a dovedit capabilă să stingă lumina ce se aprinsese. 14. Câţiva bărbaţi. separatism. 12). declarau ei. prezentând acţiunile ulterioare ale Babilonului. persecuţia deosebit de violentă ce a venit ca răspuns. oferindu-le o contrafacere în locul lucrării adevărate. înainte de a merge mai departe în studiul nostru se cere să reţinem că bărbaţii conduşi de Duh Sfânt care au iniţiat şi susţinut reforma nu au dorit niciodată fărâmiţarea creştinismului ci . toleranţă). poate să pară că minoritatea credincioasă cauzează dezbinarea. gelozia. în locul acestei călăuze care nu greşeşte. puritanismul. bigotism.” 7 . White. „Dar nici Satana nu era inactiv. chemarea lui Dumnezeu : ieşiţi afară! Această solie face posibilă. ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna. apare o pată luminoasă. Intoleranţa conducătorilor bisericii a fost elementul care a determinat formarea grupurilor ce s-au rupt de biserica mare apostaziată. în contrast cu latitudinarismul (vederi largi. în sprijinul acestei afirmaţii reţinem afirmaţiile făcute de Ellen White. profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă. fusese doar slab începută de Luther. apropierea ecumenică mondială. Uneori se afirmă că. Cu toate acestea. Deplângem acele ocazii când acceptarea principiilor enunţate de Cuvântul lui Dumnezeu este considerată fanatism.” Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi.religios al sec.18 arată însă adevăratele cauze ale schismelor. Ei au respins marele principiu care era chiar temelia Reformei. care va forma rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. şi. Când majoritatea părăseşte jaloanele adevărului. ambiţiile personale naţionalismul deosebirile liturgice şi sfârşind cu interferenţele dintre interesele bisericii şi ale statului. ura. şi anume Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare. în perioada culminantă a istoriei omenirii. începând cu rivalitatea. Totuşi. şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reforma care. divizărilor şi subdivizărilor.

“Trebuie să spun. prestator de servicii în domeniul privat. Cu alte cuvinte putem spune că de la Revoluţia franceză cultura modernă are ca trăsătură de fond separaţia radicală dintre domeniul public şi cel privat.Concomitent cu profeţii falşi a venit valul de intoleranţă din partea bisericii şi astfel vedem cum mişcarea de reformă a suportat presiuni ce veneau atât din exterior dar şi din interior prin lupii deghizaţi. Aceasta înseamnă. ca dihotomia dintre domeniul public şi cel privat rămâne fundamentală pentru cultura apuseană modernă şi dacă este vorba de o veritabilă întâlnire dintre Evanghelie şi această cultură atunci înţelegerea acestei dihotomii este o cerinţa de prim ordin”. precum şi în stabilirea eticii sociale dar schimbările aduse de noile orientări filosofice ale revoluţiei sus amintite au aşezat actul religios într-un plan secund sau mai bine spus privat şi aceasta. democratice şi ştiinţifice deopotrivă dar şi păgâne. pluralism / comunicare. nume ce consider că imită şi sugerează legătura strânsă cu „reforma” Satana avea să-şi aşeze blazonul în piepturile a milioane de pământeni. ci omul l-a creat pe Dumnezeu. Trebuie să ne întrebăm serios dacă portretul societăţii umane creionat de apostolului neamurilor în 2 Timotei 3. orice altceva. în timp ce reforma promova spiritul creştin apostolic şi credinţa cât mai curată în ascultare de Dumnezeu. nu numai biserica ci întreaga societate în ansamblul ei. Astfel morala creştină devine mai degrabă o chestiune de opinie personală. globalism. din păcate. Sub o titulatură frumoasă (renaştere). Europa după Revoluţia franceză Civilizaţia europeană a dezvoltat. până în anul 1789 Biserica a jucat un rol important în domeniul vieţii publice. un an treilea val ce avea să lovească de data aceasta nu doar reforma. 1-9 este în sens profetic o descriere a perioadei numită „timpul sfârşitului” Acelaşi continent care a cunoscut „reforma” a experimentat imediat al treilea val pregătit să stingă flacăra vie a adevărului Scripturii. o cultură ce tinde să-L înlocuiască pe Dumnezeu din realitatea obiectivă punând în locul Său. Aşadar avem de-a face cu o „renaştere” a valorilor. A fost. 8 . El susţine că nu Dumnezeu l-a creat pe om. În ciuda acestui atac bine gândit şi violent. de servicii sociale cu conotaţie sacră. Dacă analizăm istoria constatăm că. sau mai bine spus. cu trecerea vremii o cultura din ce în ce mai secularizată. Conceptul aristotelic „unitate în diversitate” avea să fie evanghelia majorităţii pentru tot restul timpului. ecumenism / colaborare. fărâmiţare. se ascunde totuşi un mister. tinzând în acelaşi timp să împingă influenţa religiei din sfera publică în cea privată. În cadrul acestui proces evolutiv de determinare a sensului creaţiei şi a raportului dintre Creator şi creatură Revoluţia franceză a jucat un rol determinant. lumina adevărului a rămas aprinsă şi flacăra evangheliei a fost purtată în generaţiile ce au urmat. afirma un bun cunoscător occidental. Afirmaţiile lui Feuerbach explicitează intr-o oarecare măsură acest fenomen. Cine sau ce a renăscut? De ce renaştere? Care este diferenţa între reformă şi renaştere? Înainte de a vorbi despre revoluţia franceză mai trebuie să reţinem că. Astfel Biserica s-a metamorfozat devenind din factor decisiv în societate. în cel mai bun caz. renaşterea susţinea spiritul creator uman trimiţând la vremurile de glorie a „umanismului antic” manifestat în Grecia. Sub numele de „renaştere”.

de pasiunea pentru Roma şi Grecia antică şi de simpatia de care se bucura între intelectuali şi filologi ideile antichităţii clasice. la omul care devine sclavul patimilor trupeşti. se confrunta cu criza. curentele filosofice moderne au militat pentru pluralism chiar şi în. fiindcă se pretinde că se trăieşte astăzi într-o epocă post-creştina. bucuria vieţii. ci prin observarea fenomenelor şi prin inducţie din rezultatul observaţiilor. deoarece ea juca rolul de pivot central în societate. puterea creatoare. Ca să găsească un sens nou al vieţii şi culturii. pentru Dionysos. Creştinismul este acuzat de către neopaganism ca s-a transformat intr-o credinţă raţionalistă stearpă care dispreţuieşte viata şi duce la represiunea instinctelor naturale ale fiinţei umane. ci va adânci criza spirituală şi morală a lumii contemporane. După opinia unui specialist. populaţii întregi se întorc din nou către păgânism fiindcă vechiul păgânism a fost distrus. ca produse ale culturii europene. zeul vitalismului şi fecundităţii. dezorientarea şi disperarea. zeul raţiunii. la adorarea trupului omenesc. Acuzaţiile aduse de neopaganism împotriva Creştinismului sunt într-o anumita măsură îndreptăţite. Este vorba despre tradiţii umaniste. secularismul. În realitate este vorba de un neopaganism8. nu va duce la eliberarea omului de nevroze. păgâne. Secolul luminilor care a însoţit revoluţia franceză. Primul dintre ele constă în tradiţia păgâna din istoria europeana. Religiile individuale pot avea valoare pentru cei ce le respectă ca atare. Educaţia sexuală care se preda în unele tari în mod iresponsabil. Se ştie prea bine ca Goethe. O altă coordonată importantă a culturii europene actuale rezidă in interesul ei aproape continuu pentru renaşterea unor valori specifice lumii antice. în timp ce creştinismul produce doar boala şi nevroza. se considera pe sine ca fiind “păgân”. ci pe analize obiective. Al doilea fundal consta in criza actuală a culturii europene. pâna şi copiilor. filosofice şi literare începând încă de la Renaştere. Visser’t Hooft spunea ca civilizaţia europeană a fost o arena unde s-au înfruntat trei forte: creştinismul. spunând despre cultura apuseană că avea să-l parăsească pe Apollo. Nu este de mirare că civilizaţia occidentală a trecut de la creştinismul totalitar la extrema opusă. După o epoca îndelungată. la vitalism şi senzualism. astăzi aceeaşi cultura se îndreaptă către vitalism sau neopăgânism. Este vorba de o mutaţie spirituală pe care Nietzsche a prevăzut-o cu un secol înainte. Ideologiile ateiste. apetitul pentru putere şi fericire10. comunismul. ci de o criza a modelelor culturale şi politice care au inspirat viata europeană în ultimii 20 de ani. raţionalismul ştiinţific şi vitalismul neopagan. ca una ce trece de la omul care caută să-şi tortureze trupul. cel mai mare poet german. Pe de o parte. 9 . Vitalismul înseamnă sănătate. neopaganismul european îşi face apariţia pe fundalul a doua dezvoltări istorice. iar pe cealaltă parte au susţinut eliminarea pluralismul din sfera ştiinţei. a făcut mai mult decât să desăvârşească filozofic separaţia radicală dintre cele două domenii amintite. însă pretenţia pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai ştiinţa şi aceasta datorită faptului că ştiinţa nu lucrează prin deducţii din revelaţia divină. Vitalismul celebrează apogeul unei vieţi abundente. în care matematica joacă un rol esenţial. Dar tot atât de condamnabilă este şi teoria vitalistă. spoliind astfel omenirea de bucuria vieţii. Altfel spus.Victoria în bătălia pentru supremaţia în sfera vieţii publice a fost repurtată de ştiinţă şi aceasta are şi astăzi dreptul de veto. sau mai bine spus îndeosebi în domeniul religios. ca sa inhibe patimile din el. Este vorba nu numai de o criza a creştinismului ori de descreştinare. în care cultura europeana a fost dominată de raţionalism. ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca religia.

În al doilea rând. bazată pe ideea de comuniune şi relaţie reciprocă. prin fascinaţia vitalismului neopagân. a provocat în sufletul omului contemporan vidul spiritual pe care încearcă sa-l compenseze prin consum de droguri. gânditor iluminist. într-un robot. golind-o de orice conţinut spiritual. prin explozii de violenţă. Nu mai vorbim de dezastrul ecologic provocat de concepţia unei lumi înţeleasă ca maşină. În noua teorie a universului. care pierde orice legătură cu universul creat. se ajunge inevitabil la premisa unui şir neîntrerupt de cauzalităţi care determină fiecare eveniment din lume. dar nu Dumnezeu este mort. După aceasta. căci nimic în lume nu există. In primul rând atunci când se ia maşina ca model al lumii. Dintr-o astfel de concepţie au apărut ideologiile totalitare care au bântuit pe scena europeana cu dispreţul lor profund pentru om şi libertatea lui. Doar comuniunea creaţiei în Dumnezeu poate fi numită ca fundamentală. câmpurile şi concentrările de energie cosmică. O ultimă coordonata a culturii europene la care ne referim este determinismul ei cosmologic care a transformat lumea într-o maşină. Dacă se mai admite existenţa lui Dumnezeu. scopul educaţiei nu poate fi altul decât de a transforma omul mai mult sau mai puţin. Omul modern poate decreta moartea lui Dumnezeu. din momentul în care lumea apare ca maşina ce funcţionează prin ea însăşi. dar a avut şi două consecinţe negative. Dumnezeu rămâne izolat într-o transcendenţă inaccesibilă. fiindcă mintea lui este informata de o 10 . nu trăieşte şi nu se mişcă în sine însuşi. Christian Wolff. atunci se exclude din principiu orice intervenţie a lui Dumnezeu din creaţie. aceasta se face doar în măsura în care lumea ca maşina a avut nevoie de un impuls iniţial pentru a se pune în mişcare. Modelele şi simetriile. Altfel spus lumea înţeleasă ca maşină. ci unele în altele (ab alio et in aliis). Desigur. unul în altul. Interpretat în această perspectivă deterministă. totul există. prin abandonarea lui în mâna sectelor care-l scufundă în confuzie şi dezorientare de nedescris. bazată pe existenţa lucrului în sine. Acesta nu are conştiinţa păcatului şi consideră starea de imoralitate ca stare normală a omului. fiindcă mintea lui era impregnată de o concepţie mecanicista şi deterministă a lumii. De la o concepţie mecanicistă. Astăzi. Dacă ai fi spus unui copil din secolul trecut că Dumnezeu este lumină şi iubire n-ar fi înţeles prea mare lucru. totul apare şi se păstrează în comuniunea universală. ci omul faţă de Dumnezeu moare asfixiat în necropola propriei lui imanenţe. a înlocuit vechea imagine organica a lumii cu imaginea lumii ca maşină. suprima libertatea omului şi transforma fiinţa umana într-o rotiţă ce face parte dintr-un angrenaj inexorabil. în virtutea unui concept artificial care reduce lumea la o simplă maşină. mişcările şi ritmurile. golită de adierea eternităţii. Dar eliminarea lui Dumnezeu din creaţie. care făcea abstracţie de Dumnezeu. lucrurile sunt legate între ele prin relaţiile interioare ale energiei lor. Trebuie însă remarcat că ştiinţa contemporană a început să depăşească concepţia lumii ca maşina. el înţelege mai uşor acest lucru. în care nu era loc pentru Dumnezeu. El este susţinătorul tuturor lucrurilor care nu există în sine. care a devenit fundament al unei filozofii şi teologii iluministe a naturii. cât şi concepţia lui Darwin unde omul apare ca ultimul produs al unui proces mecanic evolutiv. care implica pe Dumnezeu susţinător şi unificator. unul cu altul. Iată ce spune un teolog apusean despre această schimbare a modelului cosmologic: potrivit teoriei mecaniciste lucrurile există în sine însele şi sunt legate unele de altele prin legături exterioare.Vitalismul este religia omului firesc care se lasă dominat de propriile instincte păcătoase. o astfel de concepţie a favorizat progresul ştiinţific şi tehnologic al lumii apusene. se trece la o concepţie energetică deschisă a lumii. pentru a se îndrepta către o imagine a lumii mai apropiata de realitate. unul pentru altul în realitatea cosmică reciprocă susţinută de Dumnezeu. trăieşte şi se mişcă în celălalt.

Tulburarea echilibrului familial e. Subiecţii secolului XXI sunt dependenţi de „căutare permanentă” şi aceasta înseamnă că avem de-a face cu oameni ce au trecut de la discurs la parcurs.concepţie energetica a universului. iar de cealaltă parte vedem cum se dezvoltă o altă cultură. a. Thomas Lackman susţine că “odată ce religia este definită ca o afacere de ordin privat.” Manifestarea vieţii religioase în spaţiul românesc după revoluţia de la 1848 După revoluţia de la 1848 din Ţările Române. fiind izolată în cele din urmă. Schimbarea este de-a dreptul spectaculară. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele ii. Criza în plan educaţional Economice 11 . Dependenţa de raţionalism ii. atunci fiecare individ poate alege din evantaiul mesajelor religioase pe acela care îi place lui. cultură care era din ce în ce mai influenţată de idealurile apusene. Psihomaladive i.schiţă 1. Dinamice i. Culturale i. 2. promovată de intelectualii timpului. Pierderea discernământului şi autocontrolului. deschizându-se astfel porţile pulverizării creştinismului. care înalţă mintea către Dumnezeu şi care dobândeşte aspectul unei comuniuni cosmice. Fenomene de distrofie a societăţii b. b. La nivelul unei întregi generaţii se constată o mutaţie îngrijorătoare. avem o cultură populară care continuă să rămână profund influenţată de tradiţia şi scrisul Ortodoxiei româneşti. Cauze interne. Conştientizarea vremii sfârşitului d. Sociale i. Cauze ce determină migraţia religioasă . În concluzie. Morale i. Deplasarea sentimentului religios. Afective i. Cauze externe. cultura romanească a fost scindată de două curente. Morala sau învăţătura creştină a încetat să mai joace un rol obiectiv în prim planul societăţii. Curiozitatea faţă de nou ii. Eşecul secularismului iii. Situaţii de tranziţie a vârstei c. în sfera subiectivismului personal. De o parte. a. trebuie să recunoaştem că aceste evenimente au constituit o lovitura grea adusă creştinismului. Religioase i.

Etimologia cuvântului  . In vremea dominaţiei romane.Mişcarea ecumenică. Ecumenismul secolului XX îşi fixează speranţele în deschiderea rezervoarelor latente ale puterii şi bunăvoinţei. confesionale şi etnice. odată cu trecerea vremii. Schimbările aduse în imperiu de către Constantin cel Mare au determinat apariţia unor sensuri sensibil modificate semnificaţia termenului îmbogăţindu-se. După destrămarea imperiului lui Alexandru. 200) că ecumenismul este o manifestare caracteristică înăuntrul bisericilor din ce in ce mai expuse presiunilor necredinţei şi scepticismului religios. termenul era folosit pentru a descrie şi delimita terotoriile cucerite de cele barbare. reţinem că şi în timpul dominaţiei romane termenul îşi păstrează semnificaţia de bază. Aristotel. cunoaşte o dezvoltare remarcabilă în ultimele decenii este un fenomen care uluieşte pe conducătorii bisericilor. Faptul că ecumenismul. pe care nici un creştin cugetător n-o poate ignora. Etimologic. Roger Mehl scrie in Sociologia protestantismului (pag. ascunse sub divizările naţionale. însemnând creştinătate sau imperiu creştin. În Imperiul Bizantin evoluţia cuvântului a fost determinată şi accelerată datorită faptului că cele trei concepte lume. In această perioadă. Nu este greu să observăm că sensul cuvântului este în primul rând geografic. creştinism erau unite în oikoumene. pe istorici. Căutarea unităţii creştinismului este răspunsul pe care îl dau teologii şi conducătorii bisericilor atacurilor şi întrebărilor cu care îl este confruntată civilizaţia creştină actuală. 12 . Astfel oicumene a început să fie folosit în sfera politică precum şi în cea eclesiastică. El este aclamat ca o soluţie reală a dilemei privind divizarea bisericii creştine. cei patru generali care preluase responsabilităţiile teritoriului divizat erau numiţi diodehi ai oicumenei. Ecumenismul poate fi considerat un barometru care măsoară climatul social şi religios actual. luminat. fiind folosit în antichitate de către Herodot. fără să înţeleagă implicaţiile de bază ale mişcării ecumenice. cezarul era numit stăpânul oicumenei.Binefacere sau nenorocire ? O întrebare semnificativă. Pe deasupra. Nu acelaşi lucru îl putem susţine atunci când vorbim de perioada istorică post constantiniană. filozofic şi conceptual. cât şi pe observatorii laici. În concluzie. Opinia populară sugerează că nimeni nu se poate opune ecumenismului.Cursul 8 . Toţi aceştia au folosit cuvântul pentru a descrie o realitate geografică sau pentru a determina o locaţie dar trebuie remarcat faptul că. etc. cred că tendinţele actuale reprezintă semnul unei atitudini mature în procesul de a accepta adevărata autoritate pământească a lui Dumnezeu şi frăţia universală a omenirii. trebuie să fie preocupat de acest subiect. cuvântul ecumenic provine din grecescul  care poate fi tradus cu expresia întregul pământ locuit. inimos şi interesat în dezvoltarea întregii omeniri şi a unei ere a iubirii şi a păcii. este un simptom al credinţei moderne de a favoriza organizaţiile mamut (uriaşe). Istoric al dezvoltării termenului. şi că orice om fără prejudecăţi. cuvântul a căpătat semnificaţii noi. Demostene. imperiu. În acelaşi timp. termenul descrie o unitate indisolubilă între biserică şi stat. Mulţi oameni. Ecumenismul .

Înainte de el se vorbea despre biserica oikoumene-i. Roma papală n-a fost mulţumită cu acest titlu deoarece el este în contradicţie cu pretenţiile de universitalitate ecumenice ale papalităţii. la cea religioasă. şi creştinismul stăpânea din punct de vedere geografic şi religios. În orice caz. Romano-catolilicii au numit ecumenic. 347-407) şi Grigore Teologul (cca. Alianţa Evanghelică a fost cea care.. când Martin Luther a lansat un apel pentru organizarea unui conciliu ecumenic la Leipzig. Niceean . arătând legătura de paralelism dintre Patriarh şi împăratul Oikoumene. Visser’t Hooft crede că aceasta este prima folosire a termenului ecumenic. 330-cca. Basil cel Mare (329-379). Ortodoxii mai folosesc însă numele de Patriarh ecumenic referindu-se la Patriarhul Constantinopolului. dar Origen descrie o oikoumene a bisericii. Ele reprezentau lumea geografică şi erau recunoscute de către întreaga biserică. constatăm că protestanţii folosesc termenul de ecumenic începând cu anul 1519. ca fiind o oikoumene. Trei părinţi ai bisericii din secolul IV. decât a unei organizaţii britanice. a plasat termenul ecumenic. adică acea parte a lumii unde Evanghelia fusese vestită.. şi Athanasian (Crezul Athanasian : respingea orice fel de subordonare a Fiului ). pietist german. France’s Adolphe Monod a mulţumit gazdelor britanice pentru spiritul cu adevărat ecumenic. Primele concilii bisericeşti se numeau ecumenice deoarece erau convocate de împăratul Oikoumene-i.1025). Ajunşi la epoca Reformaţiunii. a termenului apare în titlul de judecător al oikoumene-i. XIX. Această folosire a început în sec. Cox a introdus expresia ecumenic în sprijinul creării unei organizaţii mondiale. VI-lea. Biserica Romano-Catolică numeşte toate conciliile sala ecumenice. La Conciliul de la Constantinopole (381) a fost folosit pentru prima dată termenul Biserica Ortodoxă recunoaşte ca ecumenice doar 7 concilii. Basil II (958?. La încheierea Conferinţei. 13 . după ce patriarhul l-a insultat. Conciliul de la Trent (1545-1563). după ce patriarhul Theophilos a arbitrat cu succes conflictul protocolar dintre războinicul împărat al Bizanţului. în curentul vieţii bisericeşti. dat patriarhului din Alexandria în jurul anului 1000. la mijlocul sec. interesantă. dincolo de barierele denominaţionale. ca fiind ecumenice. O altă folosire.Saltul de la o concepţie politică unde oikoumene însemna întregul imperiu. dar cu o atitudine mai degrabă subiectivă decât un fenomen geografic. Ioan Chrysostom sau Ion Gură de Aur (cca. politic sau eclesiastic. Ucigaşul bulgarilor şi patriarhul Sergius. 390) sunt numiţi de Biserica Răsăriteană învăţători ecumenici. a inaugurat sensul mai puţin tehnic şi mai contemporan a termenului ecumenic. La conferinţa consecutivă (Londra 1846) un prezbiterian american. pe care împăratul l-a pălmuit. Uzanţa termenului în protestantism. apoi următorul conciliu care a avut loc la Vatican între 18691870 (Vatican I). Probabil Contele Zinzendorf (1700-1760). Origen a fost primul care a gândit Biserica. mai degrabă. Samuel H. conciliul Vatican II fiind al 21-lea iar Reformaţii recunosc doar 4 concilii ca fiind ecumenice. ca referindu-se la Biserica Creştină Universală.. în care oikoumene descrie întreaga biserică n-a fost dificil. Protestanţii au recunoscut crezurile Apostolic. (Crezul niceean consideră că Fiul este diferit în esenţă de Tatăl).

El recunoaşte că termenul poate fi folosit pentru a descrie: 1. a ţinut o conferinţă ecumenică (sens geografic şi eclesiastic). In 1928. termenul a căpătat semnificaţii noi. Adevăratul context ecumenic al Scripturii uneşte spaţiul şi timpul în mod escatologic. sau pan-creştin. Satana este prinţul oikoumene-i prezente. Sute de biserici şi comunităţi creştine (multe din ele nesemnificative privind numărul de membri) şi milioane de creştini sunt oficial în afara mişcării ecumenice. singurul oikoumene adevărat şi durabil.. 2. Aceasta este împărăţia profetizată de proorocul Daniel. universal. În această perspectivă escatologică. pe deasupra. a apărut un nou sens al termenului ecumenic. permitea încorporarea noilor înţelesuri ale unităţii creştine. şi ea însăşi va dăinui veşnic. 2) era disponibil. nu o realizare prezentă. dincolo de divizările denominaţionale. astfel Visser’t Hooft identifică şapte sensuri ale termenului. Cu trecerea vremii. Consiliul Mondial al Bisericilor nu e cu adevărat ecumenic. In a doua jumătate a sec. descris în Evrei. Se pare.Henri Dunant (1828-1910). De ce a fost folosit termenul ecumenic pentru a desemna această mişcare fără precedent în istoria Bisericii? De ce n-a fost acceptată denumirea de catolic. o ţintă. şi care . XIX câteva conferinţe interdenominaţionale au fost numite ecumenice (o folosire geografică a cuvântului). arhiepiscop de Uppsala. ne-având practic nici un efect asupra vieţii lor religioase. (seculară) a unităţii întregii omeniri. propunerea Patriarhului Ecumenic din Constantinopol pentru înfiinţarea Ligii Bisericilor a sprijinit organizarea conferinţelor pan-creştine. 3) exprima conceptul universalităţii. numindu-i pe conducătorii ei pan.va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii. enciclopedia papală.5 ca lumea viitoare este Împărăţia universală a lui Dumnezeu. cuvântul universal era un termen mai puţin religios.. că în primii ani ai sec. 14 . Există şi un al doilea sens al cuvântului ecumenic. în sensul că nu cuprinde pe toţi creştinii. adică prea strâns legat de tradiţia religioasă a bisericii Romei. iar cuvântul pan. pe când Conducătorul oicoumene-i viitoare va fi Hristos.creştini (creştini păgâni). 4) sensul lui nu era prea rigid. Biserica Metodistă. Odată cu deceniul al 7-lea al sec. In 1881. a contribuit la scoaterea termenului ecumenic din cadrul său stabilit în sec. aceasta în detrimentul contextului misionar şi evanghelistic în care a apărut. Întregul pământ locuit.44). care au sensuri similare? Cuvântul catolic era considerat prea sectant. împărăţie care nu va fi nimicită niciodată. adică nu era legat de o singură biserică sau confesiune. incurajând ideea spiritului ecumenic.creştin a fost oarecum concurentă cu termenul ecumenic. toate conciliile bisericeşti sunt pre-ecumenice şi mai corect zis antiecumenice. Mortalium Animos a pronunţat o sentinţă împotriva mişcării ecumenice. Numele de ecumenic a fost ales din mai multe motive: 1) avea rădăcini venerabile în istoria bisericească. fondatorul organizaţiei Crucea Roşie (după lupta de la Solferino-1859) a fost un pionier al Alianţei Evanghelice (secretar al filialei de la Geneva).creştin nu are o bază istorică şi. XX s-a trecut la ecumenic ca universal(sens geografic şi eclesiastic) la ecumenic ca unitate. Nathan Soderblom (1866-1931). conştienţa laică. sensuri ce reies din lungul proces de dezvoltare istorică. este stigmatizat de Vatican. De fapt. nostru expresia pan . iar pentru milioane de creştini apartenenţa este mai mult formală. Dar în sec. nostru. XIX-lea asociindu-l cu unitatea creştină mondială. (Daniel 2. Desigur cuvântul ecumenic din zilele noastre descrie numai o aspiraţie.

Uzanţa biblică a termenului   In vremurile biblice cuvântul era folosit pentru a delimita teritorial civilizaţia grecoromană de teritoriile barbare. In Noul Testament cuvântul este folosit pentru a descrie toată lumea Luca 2. sau lumea romană Fapte 17.3. aroganţa şi dezordinea.6. II şi III prezintă un mozaic foarte confuz al fracţiunilor eretice. 5. 3. 3. 3. Nu erau rare nici rivalităţile dintre centrele episcopale şi patriarhale (Roma. Trebuie să reţinem faptul că ultimele patru sensuri ale cuvântului au pătruns în limbajul religios începând cu mijlocul secolului al XIX – lea. Loialitatea personală acordată în mod greşit unor conducători.2. Tes. ca dorinţa după puterre. Ceea ce are validitate eclesiastică universală. În legătură cu apostazia şi divizarea din sânul Bisericii primare a avertizat deja apostolul Pavel în unele din epistolele sale (1 Cor. Foarte curând au apărut şi deosebirile în interpretările doctrinale. Sec. Gal. Pentru că tot vorbim de semnificaţie actuală consider că este momentul să reţinem definiţia dată de Dicţionarul Limbii Române: Ecumeni/c/că/ci/ce. 15 . În special Biserica din Corint n-a fost ferită de incidente ca. Întreg Imperiul Roman. bârfa.347-407) să exclame: Nimic nu e mai de folos pentru a diviza Biserica. Care se extinde asupra întregii biserici creştine. 7.2). Scurt istoric al divizărilor. Toate acestea l-au determinat pe Ioan Chrysostom (c. cearta. Ecumenism. Lucrarea misionară mondială a bisericii. Mişcare religioasă ce urmăreşte scopul de a unifica toate bisericile creştine. de asemenea a cauzat rivalitatea şi divizarea.1. Problema schismelor în biserică a apărut deja în sec. dealtfel remarcabili. ca Cefa sau Apolo. Alexandria. Conştienţa despre sau dorinţa pentru unitatea creştină. 2).1 Cor. 6-7. Constantinopole).Primele rupturi apar ca rezultat al vanităţii şi rivalităţii (ex. 4. la care criticii creştinismului apelează cu plăcere şi foarte des. 4. de aceea le putem socoti ca sensuri moderne. Întreaga biserică. necucerite. 1. 6. Unitatea şi relaţiile dintre creştinii care aparţin diferitelor confesiuni.I al erei creştine. Evodia şi Sintichia din Filipi-Fil. gelozia. Aceasta este o latură şocantă a tabloului creştinătăţii.

inclusiv episcopi şi impăraţi. XIII pare să fi devenit religia Imperiului Mongol. IV până in sec VII a fost o divizare permanentă a creştinătăţii. Jefuirea violentă a Constantinopolului de către cruciaţii catolici în anul 1204 (a 4-a cruciadă) a produs schisma definitivă dintre cele două biserici (greacă şi latină). iar schisma ca o deviaţie în sânul organizaţiei.Până la Irineu şi Cyprian distincţia dintre erezie şi schismă nu era atât de pregnantă. Legăturile dintre Roma şi Constantinopole nu s-au întrerupt total. Milioane de oameni au devenit arieni. Isus Hristos. Aceştia la rândul lor. aşa că mandatele încredinţate de acesta nu mai erau valabile. Nestorianismul s-a răspândit până în India şi China. Alte grupări schismatice: Valentinienii. montaniştii. 16 . Etiopiană şi Indiană ( pe coasta Oralabar) şi Siriană (in Antiohia). relaţiile dintre Roma şi Constantinopole. Antiohia şi Ierusalim. care s-a produs la 16 iulie 1054 (Când s-a produs dezbinarea bisericilor. Pe de altă parte. Monofizitismul există până in zilele noastre în cinci biserici ortodoxe orientale : Armeană. au evoluat spre ruptura inevitabilă. Theophoros .V): în Africa de nord şi Asia Minor continuând să existe.purtător al Divinităţii ). novaţioniştii.a. pretinzând că numai o persoană neprihănită poate administra sacramentele. Nestatorianismul ( de la Nestorius Patriarh al Constantinopolului între anii 428-431) recunoştea cele două naturi ale lui Hristos. susţineau nestorianii .era un om în care Cuvântul lui Dumnezeu locuia ca intr-un templu( gr. În prezent. Monofozitismul recunoştea doar natura divină a lui Hristos. Legaţii papali au excomunicat pe patriarhul Michael Cerularius şi pe urmaşii acestuia. dar evenimentele din 1054 au marcat separarea oficială a ortodoxismului răsăritean de catolicismul roman. dar învăţa că în Hristos sunt două persoane distincte. In sec. care au ajuns sub stăpânirea Califului. Coptă. autoritatea şi independenţa Patriarhatelor Ortodoxe din Alexandria. patriarhul lor nu mai are sediul in Kurdistan ci la Chicago. in sensul că orice schismă îşi are originea în controversele teologice. Rezultatul controverselor Cristologice. Următorul Papă avea să fie ales abia peste un an). După eliminarea acestor rivali. a fost probabil cea mai semnificativă mişcare schismatică din sec. V. Ei au definit erezia ca o ca o deviaţie doctrinală. IV. care nega preexistenţa lui Hristos şi adevărata lui divinitate. Donatiştii au avansat problema validităţii botezului în afara bisericii. începând cu sfârşitul sec. Papa Leon al 9-lea era mort de trei luni. Patriarhul din Constantinopole s-a ridicat în Răsărit ca un conducător religios nedisputat al creştinismului. Această stare coincidea cu interesele amzulmanilor care în urma cuceririlor din Răsărit au redus foarte mult numărul congregaţiilor creştine. Schisma Donatistă (sec IV şi începutul sec. printr-un sinod au anatemizat solemn pe legaţii papali. care au durat din sec. marcioniţii. până la invazia arabilor în Africa. Pentru un timp a devenit religia Persiei. In realitate cele două se împletesc. paulicienii. Câteva curente care au produs divizarea : Arianismul. cea umană fiind absolvită de cea divină. kataphrigienii ş.

3. Poate că a exagerat . nu acordă valoare expiatoare suferinţelor de după moarte). 13.Motivele schismei au fost multiple (politice şi eclesiastice). Întunericul care se lăsase peste pământ. Biserica ortodoxă reconfirmă pe cei care au apostaziat. catharii. husiţii. dacă nu mai mult. sunt valdenzi. 12. 5. şi. ca unicul mijlocitor între Dumnezeu şi Adormirea trupească a Maicii Domnului (definită de Papa Pius 17 . lollarzii. 9.oameni care credeau cu căldură în Hristos. ortodocşii: sacramentul constă în binecuvântarea preotului). XII în 1950). Un mit prea uşor acceptat de mulţi este acela că. Taina căsătoriei interpretată in mod diferit (catolicii: sacramentul constă în legământul dintre soţi. reprezentau doar vârful ice-berg-ului divizări. Când autoritatea imperială din Vest a fost detronată (538). În toate timpurile au existat martori pentru Dumnezeu . Primatul Romei. grupările prereformatoare ca albigenzii. frecventează slujbele religioase clandestine ale valdenzilor. Vicarul catedralei din (Franţa) afirma cu un secol inainte de Reformaţiune: O treime dintre creştini. Conciliul de la Calcedonia (451) a acordat (in canonul 28) aceleaşi privilegii noii Rome. 11. In realitate. 4. Scaunul imperial s-a mutat la Constantinopole (330). de limbă. 2. la Vatican). 7. Biserica Ortodoxă nu admite ca Biserica Romei să schimbe cea ce a stabilit deja un conciliu ecumenic. care a fost distrusă de Reformaţiune. valdenzii. privind numărul celor care simpatizau cu valdenzii. 6. în timpul Evului Mediu creştinismul din Apus reprezenta o unitate minunată. Starea morţilor (ortodocşii resping doctrina despre purgatoriu. temperament şi practici liturgice Biserica Răsăriteană susţine că Duhul Sfânt vine de la Tatăl şi de 10. papalitatea a ocupat locul ei. în tot cazul s-a adeverit că Dumnezeu niciodată n-a rămas fără martori. 8. Concepţia imaculată (neacceptată de toţi ortodocşii). dar admit rugăciunea pentru morţi . Infaibilitatea Papei (dogmă promulgată in 1870 de conciliul I de Deosebiri culturale. în inimă. la Fiul. nu reuşise să stingă complet flacăra adevărului. în timpul îndelungatei stăpâniri papale. dintre care pot fi amintite următoarele: 1.

iar in viaţa religioasă. apare o pată luminoasă. Conciliul din 1971 al Bisericii Ortodoxe din U. Când majoritatea părăseşte jaloanele adevărului. chemarea lui Dumnezeu : ieşiţi afară! Această solie face posibilă în perioada culminantă a istoiei omenirii.18 arată însă adevăratele cauze ale schismelor. apropierea ecumenică mondială. XVI congregaţionalist. Germania. martorii lui Iehova s. ura.S. separatism. Tabloul nu este complet dacă nu amintim şi bisericile independente din Africa. la inceputul sec XIX. Multe elemente au contribuit la producerea schismelor. care va forma rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. poate să pară că minoritatea credinciosă cauzează dezbinarea. XVIII. Al XVIII-lea şi în Biserica Romano-Catolică s-a produs o schismă. Prin înlocuirea Sfântului Sinod cu Patriarhul din Moscova. in anul 1721. şi introducerea unor reforme liturgice şi canonice. aflăm că şi în Biserica Ortodoxă s-a produs o schismă. prin renunţarea la principiile biblice. în Olanda. o multitudine de divizări denominaţionale: luterani. au dorit şi au militat pentru unitate. în contrast cu latitudinarismul (vederi largi. a ridicat anatema rostită asupra creştinilor de rit vechi. metodiştii (în Anglia.).În această grupare au aderat şi opozanţii proclamării infaibilităţii papei. La începutul sec. divizărilor şi subdivizărilor. aderarea strictă la unele principii. Pe tărâm politic acesta a însemnat suveranitatea statelor naţionale. XX. gelozia. puritanismul. Reformatorii sec. începând cu rivalitatea. înflorirea literaturii in limba naţională. Sfinţii zilelor din urmă. sau Tremurătorii(1650).om.U. În sec. odată cu renaşterea şi începutul erei moderne. dar niciodată n-au ajuns să plătească preţul acestei unităţi. la sfârşitul sec. bigotism. mennoniţii. constituie cea mai puternică forţă care duce la separare. Posteritate nu va şti niciodată ce datorează lumea acestor oameni. sau mormonii. naţionalismul. A.S. Mc. ca zi de repaus. ambiţiile personale. XIV-XVI.R. Elveţia. Polonia şi S. de către Petru cel Mare. . În acest tablou întunecat.Catolică Veche (în urma respingerii bulei papale antiJanseniste de către arhiepiscopul din Utrecht ). Istoricul Toynbee afirmă că. la origine idealul protestantismului. baptiştii (mai ales in America). a luat un avânt puternic parohialismul. şi care sfinţeau adevăratul Sabat. Uneori se afirmă că. Solia lui Dumnezeu din Apoc. Aceasta explică într-o oarecare măsură atracţia produsă de ecumenism printre protestanţi. din care a rezultat: Biserica Romano. ca anabaptiştii. ulterior divizat in popovţi şi bezpopovţi. La aşa numitele biserici istorice mai putem adăuga pe cele neistorice şi sectele. Neill a lansat teza că unitatea a fost. prezentând acţiunile ulterioare ale Babilonuluisimbol al apostaziei religioase. anglicani. Penticostalismul şi neo-penticontalismul apare ca fenomen religios al sec. Armata Salvării. in sec XVII. reformaţi radicali. Deplângem acele ocazii când acceptarea principiilor enunţate de Cuvântul lui Dumnezeu este considerată fanatism. toleranţă). Există şi azi congregaţii ale Bisericii Romano-Catolice Vechi.a. protestantismul a devenit mai puţin preocupat de unitate. din pricina amestecului în luptele politice pe scară naţională şi internaţională. Reîntorcându-ne la sec XVII. deosebirile liturgice şi sfârşind cu interferenţele dintre interesele bisericii şi ale statului. cum ar fi: Societatea Prietenilor. Creştinii după rit vechi (Staroviţii).puritanii (în Anglia). Reformaţiunea şi contrareformaţiunea au însemnat o permanentă schismă în Biserica Apuseană.şi Asia. înrolată sub 18 . decât fusese în timpul Reformaţiunii. calvinişti. care socoteau Biblia ca singura regulă a vieţii. .

2) Tradiţia apostolică. 14. determinând pe Clement din Roma (98. I. 49 d. şi 3) Exemplul apostolilor Petru şi Pavel. în timpul lui Domiţian).) Ortodoxia o concepea ca fiind Biserica Universală. accentuează importanţa supunerii faţă de autoritatea episcopului. Cu toate acestea. 200) făcută pe când era montanist: Unde este Duhul Sfânt. În jurul anului 115. Metodele şi mijloacele de ei. În anul 404 Conciliul de la Cartagina a solicitat ajutorul împăratului Honorius (395-423 ) pentru a impune unitatea bisericii prin forţă. că unitate creştină nu va putea fi realizată prin impunerea restricţiilor fariseice . Deşi credea că unitatea inimilor este esenţială.este tot atât de veche ca şi creştinismul însuşi.steagul speranţei advente. totuşi izvorul unităţii formale îl vedea în Petru şi descendenţii săi. Locurile de închinare eretice au fost confiscate. docetism. În 405 a şi apărut edictul imperial în acest scop. În şase din aceste scrisori adresate bisericilor situate la est de Marea Egee. 4. ci mai degrabă prin unirea credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu (Ef. Cyprian (c. el vedea în episcop un păstor al bisericii locale. În 392.12) III: Tendinţe de unire între secolele I – XIX. Dreptul de moştenire al ereticilor a fost desfiinţat. deveneau tot mai discutabile. Ignaţiu din Antiohia s-a ocupat. reprezintă probabil primul efort. nu un episcop-monarh stăpân al diocezei). a credinţei lui Isus şi a păzirii poruncilor lui Dumnezeu. În curând creştinismul oficial a devenit o religie persecutoare. a fost instituită deportarea dezbinătorilor. O lege din 386 echivala tulburarea păcii cu o crimă. Astfel s-a evaporat libertatea religioasă.379 ) considera că unitatea Bisericii constă în frăţia spirituală alimentată de umilinţă. noilor convertiţi. marcionism etc. şi 3) Episcopatul istoric (succesiunea apostolică continuă). Basil cel Mare ( 329. Irineu (c. acolo este biserica). 258) . dar nu pe un ton de şef al Bisericii (nici nu exista pe atunci vreun episcop al bisericii).). Problema unităţii creştine .c. acolo este Biserica ( spre deosebire de afirmaţiile lui Tertulian (c. în scrisorile sale cu problema schismei. pentru evitarea decăderii şi a schismei (desigur. Theodorius I (346-395) a 19 . Lui îi aparţine afirmaţia: unde este episcopul. Hr.ecumenismul . Consfătuirea de la Ierusalim (c. scris în anul 251. episcop al Cartaginei (decapitat in timpul lui Valeriu). 2) Viaţa şi învăţăturile Domnului Isus Hristos. descrisă în Fapte15 . condensându-se în unitatea ecumenică. 155. episcopii. Se poate observa deplasarea treptată a centrului de greutate al autorităţilor eclesiastice spre episcopatul Romei. 95). Un exemplu remarcabil al succesiunii apostolice îl vedea în Biserica Romei. 130-c. El afirmă că unitatea Bisericii trebuie să aibă la temelie următoarele principii: 1) Călăuzirea Sfintelor Scripturi . Disensiunile apărute în biserica din Corint s-au înteţit şi mai mult spre sfârşitul sec. (Apoc. credea că unitatea trebuie să fie realizată prin comuniunea în iubire a episcopilor. să le adreseze o epistolă (c. ne-a lăsat faimosul tratat Despre unitatea Bisericii.13). Apostolul Pavel a înţeles printre primii. (citit la conciliul din Cartagina). iar unitatea credea că poate fi realizată prin: 1) Aderarea la Sfintele Scripturi (Noul şi Vechiul Testament).208) din Asia Minor a scris cinci cărţi împotriva curentelor eretice (gnosticism. Sabia statului a devenit un instrument ecumenic . folosite pentru menţinerea unităţii creştinilor. în acest sens.

Cujus regio. În Haggaeus redivivus ( scrisă în 1632 în timp ce trăia în Leszuo . Astfel s-a pus capăt Marii schisme din sânul Bisericii catolice (care a durat de la 1378 până la abdicarea antipapei Clement VIII.reformaţiunii.biserica N. a încercat să remedieze abuzurile ecumenice flagrante ale papei. Mişcarea conciliară. A promovat ideea unităţii fraţilor şi a omenirii în general. Pornind cu tripla deviză a chemării la slujire prin Dumnezeu . militând pentru o Republica Cristiana ( Marsilius a propus această reformă în Biserica Romano. ejus. Reformaţiunea a dat lovitura de moarte ideii de Corpus Cristianum universal. în contrast cu Corpus Cristi . prin adoptarea unei forme de guvernământ parlamentar în care papalitatea să devină o monarhie constituţională). Odată cu dezintegrarea medievalului Corpus Cristianum. ca în fiecare comunitate să fie aleşi 3 sau mai mulţi membri. Reîntors după refugiul (in urma războiului de 30 de ani) a condamnat bigotismul religios şi opresiunea politică. Credea că unitatea protestantă şi unirea cu Roma poate rezulta din studierea învăţăturilor părinţilor bisericii timpurii. discriminare şi născociri. Oricând izbucnea vreo epidemie a crizei. dar nu şi ideii de unitate creştină pe o temelie naţională sau regională. obligaţi prin jurământ să divulge numele ereticilor şi ale predicatorilor ilegali. Biserica medievală se îngrijea de jurământul prin care să rezolve această problemă. . Intoleranţa a menţinut în continuare divizarea. Din nefericire. O figură de dimensiuni profetice în zilele sale a fost cehul Johann Amos Comenius (1592-1670). Rezultatul net a fost de fapt. . în 1429). Luteranul Georg Calixtus ( 1586-1656) a fost unul dintre campionii reuniunii. ci şi teolog şi fiolosof. Toynbee numeşte Reformaţiunea Răzbunarea eşecului Mişcării Conciliare. fiecare rege. datorită drepturilor sale divine putea decide religia regatului său (ceea ce germanii numeau Zanderskirchen). că denominaţionalismul Reformaţiunii a luat locul ecumenismului papal. societate liberă a credincioşilor. După ce a ajuns Papă n-a mai recunoscut superioritatea Conciliului.Catolică. primele două generaţii de reformatori n-au înţeles că unitatea nu poate exista fără libertatea religioasă. menită să păstreze unitatea religioasă formală. Rezultatul s-a manifestat prin Corpus Cristianum .T. a înfrânt idealul ecumenic al societăţii creştinizate cu forţa. Jurământul de fidelitate (credinţă) a fost o altă invenţie. Roma s-a opus cu înverşunare acestei propuneri. Schisma din 1054. (1417-1431) a călcat angajamentele luate înainte de urcarea pe tron.proclamat creştinismul ca religie oficială a imperiului.zice Verduiri. In perioada post . putem menţiona câţiva susţinători ai unităţii creştine.o societate creştină cu forţa. unitatea bisericii. iar Martin V. Aceasta înseamnă că. religio. El 20 . pentru menţinerea unităţii. prin stat. N-a fost numai un mare reformator al sistemului educaţional. Conciliul de la Verona (1184) a decis. Cruciadele şi inchiziţia au devenit sabia şi cheia unităţii catolice. prin Biserică. calea era deschisă pentru substituirea lui prin denominaţionalismul protestant multicolor. Opoziţia publică împotriva dispotismului ecumenic n-a încetat să se manifeste. nu se putea ajunge decât la formalism.Polonia) îi invită pe fraţii creştini să recunoască templul lui Dumnezeu. înţelegând prin aceasta . iar Theodosius II (408-450) a codificat legile religioase pe care Biserica Romei le-a folosit dea-lungul evului mediu întunecat.

Dintre remediile propuse de el amintim doar câteva 1) renunţarea la prejudecăţi şi interese personale. intenţionând să unească întreaga lume protestantă sub conducerea sa. Zeibnitz (1636-1716). totuşi considera că trebuie depuse eforturi pentru depăşirea a trei mari obstacole: 1) indiferenţa faţă de Dumnezeu. Pe lângă aceste încercări mai mult sau mai puţin izolate. care îşi dădea seama că nu ar trebui să existe nici o divizare între creştini. dorea să vadă refăcută unitatea politică. Scopul ei era a mărturisi 21 . Ca ambasador al Suediei în Franţa a sprijinit eforturile lui Jhon Dury pentru unire. Aprecia că armonia perfectă a omenirii se va instala numai la sfârşitul lumii. Opera vieţii sale a fost Consultatio cathilica în 7 volume. spera ca prin toleranţă şi discuţii doctrinale să se ajungă la un acord privind conţinutul credinţei religioase. S-a realizat. excluzând în acelaşi timp posibilitatea unirii cu Roma.. ci şi teolog. Oliver Cromwel. Mişcarea era de fapt un efort de a deschide ferestrele bisericii în faţa curentelor intelectuale ale epocii. Pietismul german. Pentru pietiştini August Herman Francke (1663-1727) şi Philip Jakob Spener (1635-1705) Alfa unităţii creştine era o renaştere a creştinului ca individ. Hugo Grotius ( 1583-1646) n-a fost numai jurist de renume mondial. bazată pe conştienţa comuniunii spirituale şi a frăţiei. în 1847 a luat fiinţă Alianţa Evanghelică Universală (conferinţa constitutivă având loc la Londra în 1846). dezvoltând o apropiere de unitate creştină. un autor anonim ( probabil Isaac d' Huisseau ) a scris cartea reuniunea creştinătăţii (publicată in 1673). n-au adus unirea mult visată. Deşi plasa realizarea unităţii la venirea lui Hristos. Jhon Dury ( 1596. Samuel Warenfelds (1663-1740) şi Jean Frederic Osterwald (1663-1747). 2) A doua mişcare legată de triumviratul elveţian ( Jean Alphonse Turrettini(16711737). să fim în orice caz cu aceeaşi inimă. continuator pe linia lui Zeibnitz. Apoi. 2) singura ţintă să fie slava lui Dumnezeu şi salvarea de suflete.1680). Ei ţinteau spre unitatea protestanţilor. mistico-spiritual şi pietist. În una din părţile acestei lucrări. însă altceva: în sec. Conceptele lui ecumeniceau avut mai mult un caracter politic Daniel Ernst Jablonski. 2) inumanitatea faţă de oameni. intitulată Panorthosia (univers Reformă papală). şi 3) iresponsabilitatea faţă de lume.zicea : Dacă nu putem fi de aceeaşi părere. Pietismul german şi apoi metodismul au rivalizat cu spiritul creştin misionar. Apariţia societăţilor biblice a fost una dintre principalele forme ale colaborării interdominaţionale. unionist protestant din Scoţia se baza nu atât pe doctrină cât pe etica socială şi creştinismul practic. dincolo de barierele eclesiastice. care susţinea ortodoxia raţională. Calitatea de membru era personală nu eclesiastică. a apelat la serviciile lui Dury. culturală şi religioasă a Europei (ca centru al omenirii). G W. XIX şi mai ales XX au început să apară forme concrete organizaţionale ale proiectelor interdominaţionale. s-au conturat şi două mari mişcări unioniste: 1) In sec. prezintă punctul său de vedere cu privire la unirea omenirii. Un alt susţinător al unităţii. Toate aceste încercări cu caracter umanist diplomatic. XVII-XVIII. marele filosof şi matematician german. odată cu revenirea lui Hristos. şi singura regulă de urmat este Cuvântul lui Dumnezeu etc.

5) Alianţa Misionară Inter-Seminarii (1880). William Paton. având sediile la Geneva. H. 4) Consiliul Internaţional Congregaţional (1891) unit în 1970 cu Alianţă Mondială a Bisericilor Reformate.India de Nord ( 26 Dec. 2) Alianţa Mondială Prezbizeriană (1875) devenind apoi Alianţa mondială a Bisericilor Reformate. 22 . XIX această organizaţie a devenit o forţă unificatoare a protestantismului. Oldham.realitatea unei biserici. La sfârşitul sec. R. XIX şi începutul sec. 1863) participanţii au luat Cina Domnului împreună. W. Tot in această perioadă au apărut o serie de societăţi misionare care uneau eforturile mai multor confesiuni. Conducătorii de mai târziu ai ecumenismului. J. 3) Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini (1895). 1862--2 Ian. discutând apoi despre unitatea bisericilor protestante. 4) Mişcarea studenţilor Voluntari pentru Misiune Externă (1896). Iată câteve dintre ele: 1) Asociaţia Tinerilor Creştini (organizată în 1878 ca o federaţie mondială). In Conferinţa de la Lahore. Evanghelişti ca Moody. Wisser't Hooft şi-au făcut ucenicia în aceste organizaţii şi conferinţe misionare. Primele trei există şi astăzi. 7) Comitetul mondial al Prietenilor (Tremurătorii). 5) Alianţa Mondială Baptistă (1905).A. Conferinţele de la Londra (1878 şi 1888) cât şi Conferinţa de la New York (1900) purtau în titlul lor numele ecumenic. ca: J.in Biserica Anglicană devenind apoi Consiliul Consultativ Anglican. Sankey şi Drummond au sprijinit şi inspirat un avânt misionar acestor mişcări. XX au luat fiinţă 6 asociaţii denominaţionale: 1) Conferinţa Lambeth (1867) . O serie de asociaţii internaţionale ale tinerilor creştini au avut de asemenea un rol important în trezirea conştiinţei ecumenice. Moot. În a doua jumătate a sec. devenind astfel leagăn al ecumenismului. 3) Consiliul Mondial Metodist (1881). nu a de a o crea. Conferinţele misionare consultative interconfesionale au fost de asemenea însemnate în acest sens. 6) Conventul Mondial Lutheran (1923). 2) Asociaţia Tinerelor Creştine (1894).

care pretind că cred potrivit Sfintei Scripturi . am ajuns de la Evanghelia salvatoare la Evanghelia socială. nu Scriptura. cel puţin în parte. XIX. Pentru N. Spiritul Profetic ne prezintă apostazia bisericilor în următorii termeni .. mai degrabă decât religioase. dar a condamnat în egală măsură şi.. În inima multora tronează o închipuire filozofică idolatră. Şi el a subliniat importanţa doctrinei şi a sacramentelor. Biserica nu o consideră legată de vreo denominaţiune în particular. ci Biserica este temelia credinţei. Înainte de a prezenta scurta prezentare a acestor antecedente ecumenice.din contră . dar. Liberalismul protestant nu elimină complet supranaturalul. care începând cu anul 1957 se întâlnesc în fiecare an într-o conferinţă neoficială. Protestanţii liberari curând s-au trezit căutând în nisipul mişcător al relativismului teologic. cedând locul unei conştiinţe religioase universale. El manifestă tendinţa de a nu privi creştinismul ca ceva unic. . de a prezenta obiecţiuni contra Scripturii şi de a spiritualiza şi răstălmăci până la defavorizare chiar cele mai importante adevăruri ale ei. În rândurile lutheranilor a apărut un nou curent care susţine importanţa doctrinei şi teologiei. ca raţionalism filosofic acceptă ideea inaplicabilităţii declaraţiilor dogmatice şi doctrinale. rătăcirea a pătruns în credinţa a mii de oameni. S. deosebirile doctrinale au disărut. tema cel mai mult dezbătută în cadrul acestor conferinţe a fost libertatea religioasă. Ecumenismul. Ei socotesc . Necredinţa a ajuns să predomine în măsură alarmantă nu numai în lume. Bazaţi tot mai mult pe etica socială. din sec. Susţine chiar absurditatea interpretării literare a acestora. dar chiar printre biserici. Această stare în dezvoltarea protestantismului nu ajută. despre jertfa Domnului Hristos pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. a sacramentelor... încât tăgăduiesc chiar doctrinele care sunt adevărate temelii ale credinţei creştine. . politice. . adică la o tendinţă catolicizantă. Acest liberalism reprezintă un fel de transfer al raţionalismului filosofic din sec XVIII în religie. o altă sursă semnificativă a ecumenismului este liberalismul protestant (începând din sec. ci ca o religie intre celelalte. teolog danez . Satana a sucit învăţăturile Bibliei. sunt puncte de credinţă lepădate şi tăgăduite astăzi. unui ideal moral identic cu cel al umanităţii în general. Căutând să provoace nemulţumire şi răscoală împotriva poruncilor divine. favorizând includerea diferitelor tradiţii într-o experienţă de bază comună. iar nu Dumnezeul cel Adevărat.ca semnul de talent superior şi de multă învăţătură.. despre permanenţa Legii lui Dumnezeu. Acest proces nivelator cuprinzător a pregătit calea pentru ofensiva viitoare a ecumenismului. e util să aruncăm o privire fugară asupra lutheranismului şi anglicanismului. Nu este de acord cu primatul Papei şi cu ierarhia catolică. a liturghiei şi a Bisericii însăşi. Acesta a dus la reaccentuarea doctrinelor cristologice. ci dăunează conţinutului său doctrinar. Geoge Tovard a arătat cu mai multă abilitate că. XIX). În ultimii ani. F. Pentru el bisericile sunt pur şi simplu şcoli teologice. 23 . Mulţi au ajuns la o aşa necredinţă . Raţionalismul crede că religia revelată poate fi distrusă prin demonstrarea absurdităţii dogmelor. dacă nu în total. despre căderea omului în păcat. de majoritatea lumii aşa numită creştină. Tendinţele catolicizante din aceste două biserici explică de ce ecumenismul modern n-a devenit o simplă mişcare pan-protestantă. din care cauză.Aceste organizaţii sunt numite astăzi Familiile Confesionale Mondiale. Ggrundtvig (1783-1872). Spusele Bibliei despre creaţiune. treptat a început să însemne o unire a întregii omenirii pe o bază largă a unor reforme sociale. Liberalismul religos acţioează ca un factor de nivelare în teologie. economice. Infaibilitatea biblică instituţionalizată.

În 1857 a luat fiinţă Asociaţia pentru Promovarea Unităţii Creştine. Reîntoarcerea Bisericii Anglicane la liturghia şi teologia patristică romană îi determină pe anglicani să aprecieze mai mult unirea cu catolicismul şi cu Ortodoxia din Răsărit. datorită Mişcării Oxford. şi chiar au dominat în prima jumătate a sec. 4) Episcopatul istoric. Mulţi ecumenişti acceptă declaraţia de principii menţionată. de către adunarea ei Generală. In 1920 Quadrilateralul a fost într-o oarecare măsură schimbat în formă. întotdeauna au existat tendinţe catolice în Biserica Anglicană. în dezvoltarea ei istorică. În 1880. Este interesant să observăm că Newman insuşi convertit la catolicism. Anglo-Catolicismul a furnizat un stimulent semnficativ mişcării ecumenice moderne. aceşti teologi au considerat Biserica Angliei ca fiind Biserica medievală catolică. Ierarhia catolică fiind stânjenită de Britania.: Anglo-Catolicismul. prin saltul pe care l-a făcut de la unirea inimilor . 3) Cele două sacramente stabilite de Hristos Însuşi .încă din faşă.T.. Aceasta pare să fie poziţia şi strategia Bisericii Catolice şi în zilele noastre. şi N. Istoric vorbind. Biserica Protestantă Episcopală din S. ca o bază rezonabilă 24 . Edward Pusey (1800-1882) şi John Henry Newman (1801-1890). XVII. Între fondatorii ei se aflau şi Phillipps de Lisle. 1) Sfintele Scripturi ( V. Într-o scrisoare trimisă lui Phillipps de Lisle (1857) scria: Cred că este în interesul catolicismului ca indivizii să nu se unească cu noi. după nevoile diferitelor naţiuni şi popoare. Merită să fie amintită încă o contribuţie anglicană la negocierile pentru unire. pentru ca în sec. Este vorba de Zambeth Quadrilateraldin 1888.botezul şi Cina Domnului să fie administrate exact aşa cum le-a făcut El. Ortodoxismul şi Romano-Catolicismul. a cerut o declarare a principiilor care s-o călăuzească în discuţiile cu alte biserici creştine. tendinţa acestei bisericii era de a se debarasa de influenţa Romei. Anglicanismul a fost o influenţă chiar mai puternică decât lutheralismul. care prevede puncte de legătură cu non-lutheranii. De fapt Mişcarea Oxford crede că unitatea înseamnă apropierea celor trei ramuri ale creştinătăţii.U. a elaborat o teologie a unităţii.prin evlavie-la unirea formală a bisericilor. O asemenea declaraţie a fost votată în 1886.A. inclusiv catolicii. conţinând tot ce este necesar pentru mântuire. care s-a întrunit la Chicago. XIX. dar nu şi în conţinut. 2) Crezul Apostolic ca simbol baptismal şi Crezul Niceean ca declaraţie a credinţei creştine. Vaticanul a condamnat în 1864 această asociaţie şi a interzis catolicilor vreun amestec în ea. spre deosebire de atitudinea ei de acum un secol. înclina să vadă piedici în convertirea individuală a religiei Romei. ci să română să dospească masa (mulţimea). din partea catolicilor . XVIII.). adaptat local. În sec. să se afirme din nou pe aripa catolicizantă. condusă de John Keble (1792-1866). asociaţia continuând să existe până în anul 1921. Catolicii s-au retras. În 1888 Conferinţa Lambeth a episcopilor anglicani a adoptat tot această declaraţie cu câteva modificări.Depăşind cadrul lutheralismului şi accentuând importanţa euharistiei şi a botezului. spre catolicism. în ceea ce priveşte împingerea ecumenismului .T. Acest aşa numit Zambeth Chicago Quadrilateral a stabilit patru condiţii de bază care să guverneze pe viitor unirea creştinătăţii. să fie regula şi etalonul credinţei.credei vor face mai mult pentru noi rămânând unde sunt decât trecând la noi.

Ellen G. din cauză că protestanţii nu sunt de acord să accepte succesiunea apostolică.validitatea ordinului Anglican este renegată de Roma ( Leo XIII în 1896). 1928 .. dar orientarea fundamentală favorizează apropierea. Un număr crescând de voci. ea a înţeles schimbările îndepărtate pe care alchimia ecumenică avea să le realizeze în relaţiile inter confesionale. Spiritul Profetic ne face cunoscut că protestanţii din Statele Unite vor fi cei dintâi care vor întinde mâna peste prăpastia spiritismului. 532.Consiliul Internaţional Misionar ( întrunit la Ierusalim. IV. E adevărat au apărut noi divizări. 1925. I. Amabilitatea cu care un aşa mare număr de protestanţi îşi îndulcesc articolele lor de credinţă fundamentală. Bisericile protestante şi ecumenismul Trăim într-o epocă în care marile profeţii se împlinesc într-un ritm aproape de necrezut.Inspirată de Dumnezeu. 1927 .ironia ironiilor . White scria: Protestanţii. dar ele tratează chiar bazele posibile pentru o astfel de unire. Suntem martori ai evenimentelor care. iar apoi.Suedia ). Comitetele şi consiliile au lucrat mult timp studiind şi căutând să exploateze punctele comune dintre biserici..Norvegia ).Mişcarea Credinţă şi Ordine( Edinburg ). 5 White. Într-o vreme (1888) când prea puţini conducători religioşi aveau o reală înţelegere privind aceste tendinţe latente. nu numai că fac apel la toate bisericile pentru unire. care este unul dintre faptele marcante ale actualităţii. cum şi pe acelea asupra cărora sunt divergenţe. Consiliul Mondial al Bisericilor ( Consiliul Mondial Ecumenic). apoi în 1938 la Madras ). vor da mâna şi se vor uni cu Papa de la Roma5. a fost creat la Amsterdam. Anglicanii au devenit.Mişcarea Credinţă şi Ordine (Lausanne . apropierea dintre protestantism şi catolicism. în toate discuţiile ecumenice în care sunt implicaţi. XIX cele mai multe biserici au fost afectate de tendinţe ecumenice. în 1948. 1937 . Tragedia Veacurilor . Au trecut mulţi ani de când au fost scrise următoarele declaraţii profetice a căror împlinire o vedem astăzi : În mişcările care se conturează în Statele Unite pentru a asigura ajutorul statului pentru instituţiile şi folosul bisericii. p. Putem aminti în acest sens unele din cele mai importante conferinţe şi consilii de acest fel ca de exemplu: 1910 Conferinţa Mondială Misionară ( la Edinburg . al 4-lea punct este cel mai controversat. Ca rezultat al acestor strădanii. 1937 .Elveţia ). caracterizează bine tendinţele actuale. nu de mult păreau imposibile. Desigur. Aşa de pildă. 1947 Conferinţa Tinerilor Creştini ( Oslo . deşi . lăsând pe planul al doilea punctele de credinţă distincte ale bisericilor lor. puterii romane. protestanţii ţin pasul foarte aproape în urma romaniştilor. Principalele evenimente ecumenice din secolul XX.Anglia ). În sec.pentru începutul negocierilor în vederea unirii.Scoţia ) . Ellen G.Conferinţa Viaţă şi Lucrare ( Stockholm . Mai mult ei deschid papalităţii uşa care va permite să regăsească în America supremaţia pe care a pierdut-o în Europa.Conferinţa Viaţă şi Lucrare ( Oxford. 25 .. campionii structurii episcopale catolice.

Africa de Vest. care avea două coarne ca ale unui miel. Italia. Brazilia ş. În 1927. Trăsăturile caracterului Bisericilor Unite. Ghana. Lucrul acesta arată că s-a pus temelia protestantismului pentru ca el să vorbească o singură voce. Elveţia. cel puţin 13 Uniuni denominaţionale au luat naştere în prima jumătate a secolului XX..Ceea ce contează este unitatea (!). la un proces diametral opus şi anume: tendinţa crescândă de a deveni un gigant monolit bisericesc. 3. unul dintre cele mai mari evenimente care vesteşte că venirea Domnului Hristos este aproape. E. unirea mondială a bisericilor. au devenit un lux costisitor. decât cea iniţiată de credincioşi şi întruchipată de declaraţia Isus este Domnul. dreptul de a scoate în evidenţă problemele minore ale credinţelor religioase sau tradiţiei. Trebuie să existe o liberă schimbare a calităţii de membru ( un membru al oricărei congregaţii să fie primit pe baza calităţii lui anterioare de membru. Africa de Sud. Mexic. Libertate totală şi o varietate în întrebuinţarea şi interpretarea sacramentelor. Schimbarea internă a slujbaşilor eclesiastici ( un slujbaş acceptat ca atare într-o parte a Bisericii să fie considerat ca calificat într-o altă parte a Bisericii). 12. în vederea aducerii tuturor bisericilor într-un singur corp. 4.( Apoc. Scopul final fiind desigur. Coreea. aşa cum spune vizionarul Ioan în cartea Apocalipsei : Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară. şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi. fără să i se impună alte condiţii).U.. În 1917 a luat fiinţă Biserica lui Hristos din China. In S. 2. reprezentând circa 20 de milioane de protestanţi din Statele Unite: Neunirea diferenţelor denominaţionale. Olanda. Franţa.a. Această concluzie se impune atunci când. şi vorbea ca un balaur. In concluzie.) Cu ani în urmă. 5. D-nul Garison spunea: Doctrinele valorează puţin.d. a cărei rană fusese vindecată. serva Domnului.În noua sa carte. de pe care se poate lucra. Acesta este fără îndoială. la care au participat conducătorii mai multor mari denominaţiuni. publicată în 1957. asistăm în ultimii 50. India. după 400 de ani de divizare în sânul Protestantismului.. Garrison prezintă ceea ce consideră el a fi o bază rezonabilă. Anglia. 1. cam 40 de asemenea fuziuni. Pe acelaşi ton s-a vorbit deja la Conferinţa din 1949 din S. A. profetul inspirat al Bisericii Rămăşiţei. Membrii ei trebuie să se iubească unii pe alţii. s-au produs în întreaga lume. ( Greenwich ).m. Acest proces a continuat producând fuziuni organice în cadrul conferinţelor din mai multe ţări. China.A. cum ar fi: Scoţia. pe care Bisericile nu şi-l mai pot permite.U. fiind probabil cea mai mare unire eclesiastică care a avut loc vreodată.. Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei. 11. cuprinzând mai bine de 90 de denominaţiuni. Madagascar. Africa Centrală. scria acest comentariu cu privire la mişcarea de unire a bisericilor: 26 . 13. Să nu existe nici un om de altă credinţă doctrinală..

M. în cele din urmă.. 1961 . Dar. Noi suntem datori a cunoaşte mersul şi pulsul vieţii religioase a lumii. B.. M. M. pune bazele actului final al dramei acestui pământ. M. l-au avut bisericile protestante.28).Totalul membrilor aparţinând celor 286 de biserici. Când Bisericile principale. s-au ţinut din 7 in 7 ani după cum urmează: 1954 . B.. Este totuşi clar.Marea deosebire de credinţă în bisericile protestante este privită de mulţi ca dovadă hotărâtoare că nu se va putea face niciodată vreo sforţare pentru asigurarea unei uniformităţi cu forţa. . să vă ridicaţi capetele. .New Delhi ( India ). 1975. M. Următoarele adunări generale ale C.. asupra cărora nu sunt toţi de acord.atunci. dacă au existenţă independentă şi menţin legături ecumenice cu alte biserici şi au un număr de cel puţin 25 de mii de credincioşi). iar unirea inevitabilă va fi aplicarea de pedepse civile asupra celor de altă credinţă decât a lor. număra 286 de biserici ( 8 biserici au fost primite în calitatea de membre depline. aşa cum reiese deja din prima parte a acestui studiu. B. U. A. bisericile sunt admise în C. la Amsterdam s-a înfiinţat Consiliul Mondial al Bisericilor (C. Pentru a asigura o astfel de unire. care s-a ţinut între 22 XI. Cât de departe este ziua aceea. impunerea cu forţa a hotărârilor lor . . Nu putem să nu remarcăm marea asemănare dintre idealurile lumii iudaice contemporane Domnului nostru Isus Hristos. Cele mai importante conferinţe ecumenice au avut loc începând cu deceniul al 5-lea al acestui secol. 27 . dacă acceptă principiile de bază ale C. lumea protestantă va fi chipul Bisericii din Roma . din peste 90 de ţări de pe cele 6 continente. În general. iar 7 în cea de asociate.. de ani de zile a fost mereu în creştere în bisericile protestante un puternic sentiment în favoarea unei uniuni pe baza punctelor comune de doctrină. şi cele ale promotorilor curentului de unificare al bisericilor. În 1948. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri. Ca popor separat.. 1968 . nimeni nu poate şti. Văd (spunea unul dintre doctrinarii ei) Biserica modelând prin membrii ei cugetele oamenilor şi conducând-o în toate marile evenimente ale timpurilor. să vă uitaţi în sus . că puternica mişcare de azi pentru unirea bisericilor. se va renunţa la punerea în discuţie a chestiunilor. se vor uni asupra punctelor de credinţă comune şi vor influenţa . B. M. pentru că izbăvirea voastră se apropie ( Luca 21. O văd stabilind în mod literal Împărăţia lui Dumnezeu de pe Pământ. ). oricât de importante ar fi ele din punct de vedere biblic.Nairobi ) Kenya ). Nu putem să nu vedem aici tendinţa şi lupta de veacuri a Bisericii de la Roma. În ceea ce priveşte rolul iniţiator în mişcarea de unire a bisericilor. În prezentul studiu ne vom ocupa îndeosebi cu a 5-a Adunare Generală a C. este de aproximativ 500 de milioane. B. Subiectul principal al acestei adunări generale a fost Isus Hristos eliberează şi uneşte. iar la încheiere C.10 XII.Evanston ( S. . Când adunarea generală a fost deschisă.. M. de a coordona toate evenimentele din lumea religioasă şi politică. B. vom fi puternic afectaţi de acest gigant monolit bisericesc care se conturează la orizont. 1975 .Uppsala ( Suedia ). 271 de biserici arau membre ale C. .. B. statul Illinois).

redistribuirea bogăţiilor. a surprins aspecte pozitive. Suedia ). şi aceasta ar fi avut un efect creator şi unificator. B. B. exploatării celor săraci.5 milioane dolari au fost folosiţi de 4 colonii portugheze din Africa pentru mişcările de eliberare din Zambia şi Indonezia. M. S-a votat ca bisericile să folosească energiile şi resursele lor pentru programe pe care Domnul Hristos nu le-a pus niciodată pe seama Bisericii Sale. scria intr-un articol din 5 februarie 1976 . D-na Cyinthia Wedel ( Biserica Episcopală. El a susţinut ( încurajat ) participarea bisericilor la acele lupte care sunt duse cu scopul de a ameliora condiţiile de viaţă. editorul revistei Review and Herald. C. Aproximativ 20% dintre delegaţi erau femei. Aceştia spuneau că ar fi fost mai bine să se dea o mai mare atenţie lui Dumnezeu. înarmării. prin desfăşurarea lucrărilor celei de-a cincea A. G. G. S-a dat o atenţie deosebită ecologiei şi conservării resurselor naturale ale omenirii. M. aproximativ 1. de la Nairobi a acordat o atenţie specială problemei financiare a C. Au participat şi 16 catolici. În timpul ultimelor două săptămâni ale A. musulmani. M. M. ortodocşi şi bisericile catolice vechi ( greco-catolicii ). dar scopul lor principal a fost restructurarea lumii. B: a fost Dr.politic este o parte esenţială a creştinismului şi a apelat la toţi creştinii să dezvolte o spiritualitate de luptă. Thomas din Bangalore ( modelator pensionat al C. Argentina ). această creştere n-a fost suficientă datorită efectelor inflaţionale.Cei 747 de delegaţi la A. .) a prezentat un raport în care a prezentat că mântuirea nu se referă numai la suflet. Metodistă. Vorbirea Dr. M. ci salvarea include ameliorarea condiţiilor economice şi politice. şi s-au făcut propuneri pentru cele 6 posturi de preşedinţi. 300 dintre ei erau membrii laici. de la Nairobi reprezentau pe protestanţi. La a doua adunare administrativă D-l M. incluzând printre ei budişti. B. Charles Maeeller . Afee Brown de la Universitatea din Stanford. Generalul I. Wood. Fr. G. U. care a prezentat raportul financiar a declarat deschis . al C. şi 10 consilieri incluzând şi pe noul director al secretariatului pentru unire. ca de exemplu dorinţa arzătoare a delegaţilor pentru dialog. A. Brown a completat pe aceea ţinută anterior d de D-l M. Miguez Bonina ( Bis.G. B. hinduşi. Mitropolitul Nicodem ( Biserica Ortodoxă. că. creşterea standardului de viaţă şi schimbarea structurilor sociale şi politice. Oaspeţi distinşi au fost prezentaţi cu această ocazie. Mc. De la Uppsala (1968). dar alţii au criticat-o. În ciuda faptului că. Un alt important vorbitor al A. Thomas. G.deşi calitatea Bisericii Catolice ca membră a C. Cei 6 preşedinţi cotaţi sunt : Annie Jiagge ( Biserica Ref. El a argumentat mai departe că amestecul social . C. în lucrarea din anii care s-au scurs de la UA.). Kenneth N. M. a dat o mică importaţă evanghelismului personal. M. evrei şi sikhs.). G. S. Al C. Ghana ). B. A trebuit să facă faţă mereu dificultăţilor financiare crescânde. dar a discutat îndelung cum s-ar putea ca bisericile să facă eforturi susţinute împotriva rasismului. Olaf Sindby ( Biserica Lutherană . sexismului. care a participat la A. S. M. maşinaţiilor politice. A . M. Majoritatea delegaţilor au fost încântaţi de această formă de expunere agresivă. seriozitatea şi sinceritatea cu care ei discutau principiile de 28 . etc. U. B. Simatubang ( Biserica Reformistă din Indonezia ). religie majoritară in Japonia).. S. B ca reporter oficial. Dnul Ernest Payne din marea Britanie. M. B. n-a fost încă materializată. A a C. ca observatori oficiali. bisericile membre au mărit contribuţia lor. G.M. A C. Spre exemplu din 1973. R. B. La Nairobi. Ambii vorbitori au amintit de salvarea individului ( mântuirea lui ). C. s-au propus cele 120 de persoane pentru C. dominaţiilor de clasă.

In acelaşi articol. . salvarea personală abia a fost atinsă. în calitate de creştin să ia o asemenea poziţie. Un aspect major tulburător a fost acela că. erau predominant protestante care gândeau la o unire bazată pe iniţiativa Cuvântului lui Dumnezeu. Birch ( biolog la Universitatea din Sidney) unul din vorbitorii de seamă. vocile ocazionale care cereau o activitate crescândă pentru evanghelizare. scopul lor principal a fost acela de a căuta împreună un mijloc de a se pune capăt despărţirii din sânul creştinismului şi a aduce la îndeplinire rugăciunea lui Hristos( Ioan 17. într-o vizibilă continuitate a Bisericii pe baza "succesiunii istorice". folosindu-se chiar forţa (!) dacă lucrul acesta este necesar Ca adventişti de ziua a 7-a credem în ameliorarea stării din lume. Câteva aspecte insă ale A. nu credem ca biserica trebuie să se ocupe cu politica şi să depună eforturi pentru schimbarea structurii puterilor politice existente. G. Nu oferim însă nici un loc secundar nici unei părţi din credinţa noastră. La o conferinţă serală de presă l-am întrebat pe prof. un evoluţionist recunoscut.cum gândiţi in această problemă. Credem în ridicarea celor neprivilegiaţi. N-a avut loc nici o prezentare publică devoţională şi doctrinală care să înalţe pe Hristos ca Mântuitor şi să facă vreo chemare la pocăinţă şi cercetare a inimii. "episcopale". Acest fel de a suprima din Biblie un raport autentic de istorie a fost greu de primit pentru mine. H. dar odată cu intrarea ortodocşilor. În grupele de lucru a lipsit studiul serios şi îngrijit al Bibliei. s-au adunat la prima lor A.cine altul o va face.. prin trăirea vieţii sale. Din punct nostru de vedere.1948. care se ocupă cu individul în toată complexitatea lui. G.21 ). l-au tulburat pe fr. biserica are resurse atât de limitate încât poate face lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o numai dacă îşi întrebuinţează energiile ei în scopul de a predica Evanghelia. lucrătorii sociali .sau Ce părere aveţi dvs. şi ca răspuns al credinţei .. în timp ce s-a scos in evidenţă importanţa salvării lumii. la Amsterdam. corp minte şi suflet.G. O persoană convertită. cum se poate ca. Deşi avem o filosofie haristică despre om. va produce o schimbare în lume.. Credem în drepturile umane. a declarat în cuvântarea sa : Relatările creaţiunii nu sunt chiar evenimente ale trecutului. în rezumat astfel: Ca om de ştiinţă ştiu prea multe ca să accept Biblia ca istorie. Discuţiile s-au bazat mai mult pe expresiile : Eu cred că . politicienii. El a răspuns. Credem în egalitatea rasială. Profesorul C. Bisericile la prima lor A. fr. Exerciţiile religioase au fost puţine şi formale. . 29 . M. Dacă Biserica neglijează să predice Evanghelia. Ele sunt înstrăinări ale relaţiei şi dependenţei care nasc un prezent.. şi nu un aşa zice Domnul. B. Wood scria în continuare: S-a discutat in mod abstract despre Domnul Hristos şi nu s-a recunoscut în mod real autoritatea Cuvântului Său. Birch. acestea au impus şi necesitatea unei uniri din "ordin". Nu s-a văzut o serioasă căutare după Dumnezeu prin rugăciune. Scripturile au fost des menţionate. Atmosfera generală a fost mai mult aceea a unei întâlniri politice decât a unei întâlniri spirituale. anglicanilor şi a altor biserici.. climatul fără de reproş dezvoltat in timpul lucrărilor.? Când cele 147 de biserici fondatoare ale C. Wood. dar aceasta trebuie să fie dezvoltată în interiorul fiecărui om.credinţă cât şi deosebirile. dar aşa cum cineva s-ar referi la un best seller prezent.

din nou. în care Isus Hristos este prezent ca un revoluţionar politic. de la problemele unităţii eclesiastice la problemele mai urgente. încât episcopul anglican de Trura a făcut o grevă temporară ca protest faţă de comitet. să accepte ca problemă principală. M. M. Michael Ramsay. sau "episcopalilor" forţe atât de majoritare încât. C. Secţiunea a-V-a.a sesiune a C. Nu s-au făcut prea multe aluzii la ultimele semne şi la venirea în slavă a lui Hristos. cererea dominantă transmisă diferitelor grupe.C. iar la Evanston (1954). B. In secţiunea patru. s-a prezentat ideea că educaţia religioasă s-a rezumat de prea multă vreme la îndoctrinarea pe temeiul exegezei biblice şi a dogmelor teologice.Diferenţele care au apărut n-au fost rezolvate la Amsterdam. B. B. Nu este de mirare deci că. După ce A. B. şi că nevoia cere acum ca întreg învăţământul să aibă o ţintă practică de a încuraja pe elevi să cunoască cauzele şi rădăcinile nedreptăţilor. Atât de complex au fost expuse valorile spirituale din propunerile programului de educaţie. întors de la a-III-a A. nu mai reprezintă un punct de vedere exclusiv protestant. al C. într-un ecumenism "laic" pentru eliberarea lumii a a-III-a de exploatarea şi opresiunea. A fost organizată o reuniune adventă în cadrul programului sesiunii. s-a împărţit pe secţiuni în stadiul lucrărilor pe comitete. Programul pentru combaterea rasismului. Arhiepiscopul de Canterbury. M. B. B. B. Ecumenismului laic i s-a dat o bază teologică. M. M. în timp ce voci de dincolo de Atlantic insistă ca forţele catolice să-şi asume conducerea mişcării de unire. au dat catolicilor. preşedintele unui comitet. Vorbitori din ţările în curs de dezvoltare au cerut ca problemele "denominaţionale" sau "eclesiastice" de unire să rămână pe un loc secundar şi C. G. in timp ce delegaţii diferitelor biserici erau strânşi pentru a V. M. care s-a ocupat cu Structura de luptă pentru dreptate şi luptă pentru liberare a aprobat programul de combatere a rasismului. Afluenţa bisericilor ortodoxe la New Delhi. Thomas. Dr. a putut să afirme triumfător. la Nairoby. in 1961. M. Educaţie pentru liberare şi comunitate. A C. au urmat presiuni crescânde din partea bisericilor din ţările lumii a III-a pentru revizuirea priorităţilor C. aşa cum a raportat canonul Pamley. de ordin politic şi social M. de care a fost subjugată atâta vreme. 30 . poziţia creştinătăţii pentru schimbările revoluţionare violente erau principale subiecte pe agenda Adunării. M. şi să aibă o dorinţă specială pentru educaţia în înţelegerea politică. dar. că C. M. iar în anul următor s-a înfiinţat un fond pentru susţinerea organizaţiilor care luptă împotriva rasismului. încât s-a făcut o încercare de a se îndrepta discuţiile spre căi mai puţin controversate. 1975). ceva nou şi cu totul neaşteptat s-a întâmplat. în Africa Centrală şi în America de Sud. a fost aceea de a abate energiile C. (nov.G. În 1969. ele deveniseră atât de acute. implicarea C. spunea că viitorul Mişcării Ecumenice va consta într-o teologie şi spiritualitate de luptă. aceasta a fost mai puţin în conformitate cu concepţia biblică despre Mesia şi mai mult cu venirea unui Mesia ca eliberator al oamenilor din înfometare. În stadiul critic al discuţiilor cu privire la natura unităţii.B a întocmit. şi exploatare a tuturor formelor de subjugare. prin dezvoltarea aşa numitei Teologii a eliberării. După New Delhi.

o apropiere între Biserica Ortodoxă şi Biserica RomanoCatolică. Ce vor aduce în viitor aceste evenimente extraordinare. de asemenea. . este Conciliul Ecumenic Vatican II (al 21-lea conciliu din istoria Bisericii Romano-Catolice). trebuie să se bazeze nu pe tradiţii. va continua şi va creşte mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu. cu C. B. cu care nu putem face nici un compromis. la Roma şi Istambul. Există comitete bilaterale între Roma şi Anglicani. aparţine tot lumii a-3-a. în timp ce procesiunea se pregătea să părăsească Capela. fac parte din lumea a-3-a (Ghana. Philips Patter. Singura unire la care putem subscrie. În timpul liturghiei din Capela Sixtină. 3 din 6 preşedinţi ai C.Secţiunea a-VI-a a propus recunoaşterea darurilor date de Creator şi datoria creştinului de a folosi energia pământului şi resursele lui în interesul tuturor oamenilor. avem de-a face cu acea faţă inacceptabilă a ecumenismului social-politic. iar dr. papa şi-a scos mitra de pe cap. papa şi-a exprimat încrederea că. 31 . secretarul general al C. B. În 1975 au avut loc concomitent. între lutherani şi Roma. Roma a făcut deplin cunoscut faptul că nu se mulţumeşte doar cu politica bazată pe absorbţie. ci este gata pentru o unire bazată pe principii de conciliere sau unificare. şi în mod simbolic a sărutat piciorul Mitropolitului Militon al Calcedoniei. a C. M. Cu siguranţă că Biserica Romano-Catolică va stărui in eforturile ei de a dezvolta ideea unirii eclesiologice a bisericilor. M. B. M. şi iniţierea unui dialog cu creştinii necatolici. cu unirea eclesiologică. Semnificativ este şi faptul că. Pentru noi este însă clar că. capabili să faciliteze o căutare ulterioară a unităţii. In mesajul său către a-V-a A. M. Indonezia şi Argentina). Desigur. este greu încă de spus. colaborarea oriunde va fi posibilă. încât puţin mai lipseşte ca să devină deplină şi să poată celebra împreună Euharistia Domnului. evenimentul cel mai de seamă care pune în lumină aceste frământări din sânul Bisericii Romei. B. Se observă. G.a aniversări a încetării stării mutuale de excomunicare din 1054. ci numai pe adevărul etern al Cuvântului lui Dumnezeu. papa a declarat că cele două Biserici au ajuns la o aşa profundă comuniune. Ce motive au concurat la convocarea acestui conciliu? Se pare că motivele principale au fost: promovarea unei reînnoiri a credinţei şi pietăţii în biserică. este necesar să prezentăm câteva aspecte ale vastei problematici cu care se confruntă această biserică în ultimele două decenii. 10% din membrii permanenţi ai Comisiei Faith and Order sunt romano-catolici. venit in vizită la Roma. etc. Biserica Romano-Catolică şi ecumenismul Pentru ca să avem o viziune mai clară în ceea ce priveşte atitudinea Bisericii RomanoCatolice faţă de mişcarea ecumenică. La sfârşitul liturghiei. ceremonii pentru celebrarea celei de a 10 .

din lemn aurit.care nu va fi introdusă printr-un conciliu ecumenic. cea mai mare catedrală din lume. Asistenţa care aştepta în interiorul catedralei a început să cânte Crezul. În legătură cu această declaraţie precizăm că. prin porţile de bronz. Afară mulţimea aplauda şi striga: Viva il Papa! Proiectoarele fură aprinse. În sfârşit. Când papa intră în Basilica. toate clopotele bisericilor catolice din lumea întreagă le răspunseră ca ecou. urmat de toată adunarea îngenunche şi pronunţă mărturisirea de credinţă catolică (care include crezul nicean) şi o mărturisire de credinţă în învăţăturile bisericii romane şi ale papilor. corul Capelei Sixtine intonă Tu eşti Petru (un imn care preamăreşte papalitatea). 77 de cardinali îmbrăcaţi somptuos îi urmau. fu aşezată lângă tronul lui. acoperită cu pânză roşie. fiecare episcop a promis solemn să condamne şi să anatemizeze orice persoană şi orice doctrină condamnată şi anatemizată de către Biserica Catolică. sub un baldachin venea papa. ci crainicii unei ordini noi. în relaţiile omeneşti . papa nu purta întreita lui coroană. înconjurat de curtea sa strălucită. Valurile mulţimii se scurgeau de-a lungul arterei Via della Conciliazione. În această zi. ca şi când sfârşitul lumii ar fi iminent. celebrarea unei mese pontificale. Aproximativ 2000 de preoţi. După actul umilinţei. în piaţa imensă Sfântul Petru pompa extraordinară şi de o splendoare medievală care trebuia să marcheze deschiderea celui de al II-lea Conciliu de la Vatican. pusă pe o pernă. însă aceasta. anunţând începutul conciliului. fanfara cânta Marşul pontifical. ci va fi instaurată în mod glorios de Domnul Isus Hristos. aşezat pe sedia gestatoria. Sosirea papei marcă încheierea procesiunii şi începutul celei de-a doua părţi a ceremoniei. papa (Ioan al XXIII-lea) spunea că providenţa conduce omenirea spre o nouă ordine şi declară că nu este de acord cu acei profeţi ai nenorocirii care prezic totdeauna o catastrofă. 32 . numeroşi locuitori ai Romei s-au sculat de dimineaţă pentru a putea contempla. adventiştii nu sunt nici pesimişti. Începând de la ora 7 dimineaţa. nici profeţi ai nenorocirii. la intrarea principală a Vaticanului şi de-a lungul pieţei spre basilica Sfântul Petru. în veşminte albe şi având pe cap mitre. purtat pe umeri de 8 purtători îmbrăcaţi în roşu închis. Mai mult el a jurat să rămână ataşat până la ultima suflare credinţei catolice în afară de care nu este mântuire.pentru a relua aceeaşi expresie .Câteva cuvinte despre desfăşurarea lucrărilor conciliului Vatican II: 11 octombrie 1962 va rămâne în analele papalităţii o zi de deosebită importanţă. Din respect faţă de preoţi. constituiau corpul procesiunii. A urmat procesiunea prelaţilor catolici de la Scala Regia. papa. În realitate. In cuvântarea sa. Acestea contrastau în mod izbitor cu aşa-zisul climat de unitate şi înţelegere amicală dintre Biserica Romană şi Bisericile necatolice. care leagă Roma de Cetatea Vaticanului. clopotele începură să sune şi puţin după aceea.

mireasa lui Hristos preferă să folosească mai degrabă remediul milei.Pasajul din discursul pontifului roman exprimând modul de reexprimare a rătăciţilor timpului nostru au fost unul din cele care au suscitat cele mai multe comentarii. Declaraţia privitoare la libertatea religioasă. Sunt admise să participe şi femeile. Principalul rezultat al sesiunii a fost constituţia privind Biserica. organizată pentru ei.8 dec. Miercuri. Hotărârea cu privire la slujba preoţilor. Papa s-a exprimat după cum urmează: Biserica s-a împotrivit totdeauna celor rătăciţi. A fost votată schema despre libertatea religioasă. Ea i-a condamnat adesea foarte sever. . 1963: a fost condusă de noul papă. Constituţia pastorală a bisericii în lumea modernă. al II-lea Conciliu Ecumenic al Vaticanului s-a încheiat. 33 . S-a adăugat importantul document privitor la ecumenism. iar în loc de trebuie este folosit preferă. A doua sesiune a fost dominată de discutarea schemei asupra bisericilor şi în special de marea problemă a colegialităţii episcopale. biserica preferă să folosească mila. 14 sept. După patru ani de lucru au fost promulgate 4 hotărâri.4 dec. Asta înseamnă că persecuţia a fost cel mai bun remediu în epoca în care a fost aplicată. Astăzi însă. nu pentru că adepţii diferitelor grupări religioase se bucură de libertatea de conştiinţă. 1965. 8 decembrie 1965. 3. 1962: o perioadă de rodaj în care părinţii concilierii începură să se cunoască.8 dec. Secretariatul pentru unire a invitat şi un număr de personalităţi religioase ale confesiunilor creştine despărţite. Tipărirea schemei asupra libertăţii religioase a fost amânată. ci sunt doar mijloace folosite alternativ. A fost votată constituţia privitoare la liturghie. astăzi însă. decât cel al asprimei. Au fost admişi şi auditori laici. 1964: Constantinopole trimite observatori. 1965: cea mai rodnică sesiune. . 29 sept. Atitudinea conciliantă a Romei a impresionat pe unii conducători religioşi protestanţi şi i-a făcut să creadă că ziua fericită a unificării creştinătăţii este aproape. În total s-au adunat 300 de observatori la ceremonia de despărţire. este plină de semnificaţie şi însemnătate. Ce se va întâmpla atunci când cerinţele se vor schimba? . 2. cuprinzând 16 decrete. . Sesiunile Conciliului Vatican II: 11 oct. apoi transferată unei comisii mixte. pentru cei care studiază profeţiile. ci pentru că politica de clemenţă corespunde cerinţelor actuale. -21 nov. Paul al VI-lea. 14 sept. în funcţie de circumstanţele împrejurărilor. N-a fost exprimat nici un regret pentru politica intolerantă a trecutului. la 4 dec. Bineînţeles că schimbarea de atitudine a catolicilor. Termenul asprime este folosit în locul celui de intoleranţă sau persecuţie.mai ales atunci când mila sau asprimea nu depind de un principiu moral stabil. Cele 4 hotărâri sunt: 1.

autoritatea supremă a Bisericii Catolice apare sub o înfăţişare deosebită. în ultimă instanţă. Decret privitor la preoţie: se referă la viaţa şi lucrarea preoţilor şi reafirmă principiul celibatului. Înlocuieşte parţial limba latină cu limbile moderne. chiar şi dintre catolici. 3. deoarece. ci expresia unei singure autorităţi supreme care se pronunţă printr-un singur glas unindu-le pe cele ale membrilor Conciliului cu acela. prin acest cuvânt nou. mai democratică. şi se ridică împotriva oricărei presiuni în acest domeniu. Decretul privind liturghia: reformează liturghia în mod radical. 11. dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. în anumite împrejurări. Deci. suveran al papei. 2. Declaraţia privitoare la anticreştini: deplânge antisemitismul şi absolvă pe evrei de răspunderea colectivă pentru moarte Domnului Hristos. nu trebuie să se lase cineva influenţat de aspectul democratic al adunării conciliare. în vocabularul religios modern a intrat o nouă expresie: colegialitate. Decret privitor la Descoperirea Divină: insistă asupra importanţei Bibliei şi a înmulţirii contactelor cu protestanţii şi cu alţi creştini pentru studiul teologic al Sfintelor Scripturi.4). Hotărârea cu privire la misiuni. atât de lămurite în toate previziunile lor istorice. Declaraţiile papei Ioan Paul al VI-lea au infirmat o asemenea schimbare: Conciliul nu este o încercare a forţelor dintre puterile opuse. voinţa infailibilă a papei va rămâne. Decretul privitor la ecumenism: încurajează unirea între cei peste 900 de milioane de creştini din întreaga lume. Odată cu ultima sesiune a Conciliului Vatica II. să-şi dea seama şi să se îngrijoreze la vederea faptului că această 34 . La a 3-a sesiune a Conciliului a fost adoptat cu o majoritate covârşitoare principiul colegialităţii episcopale. Papa va tranşa deci. puterea supremă cu care cel mai neînsemnat text al celei mai modeste scheme va trebui să fie pus de acord. şi permite catolicilor. 7. primatul papal. Decret privitor la libertatea religioasă: afirmă că libertatea religioasă trebuie să fie considerată ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Mulţi speraseră că. Apostlul Pavel o descrie astfel: se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnzeu. Câteva decrete: 1. totdeauna. vorbesc despre această putere unică şi extraordinară. iîn sensul simplificării. Nu puţini însă. să-şi unească rugăciunile lor cu cele ale altor creştini. 13. El încurajează traducerea Bibliei.4. încep să vadă şi reversul medaliei. Profeţiile biblice din Daniel şi Apocalipsa. în ciuda tuturor aparenţelor. 15. Decretul De eclesia: dezvoltă doctrina colegialităţii şi declară că preoţii împărtăşesc cu papa răspunderea conducerii Bisericii. 4. Enciclica Ecclesiam Suam nu mai lasă nici o îndoială asupra acestei chestiuni.

papa şi-a dat silinţa să formuleze puterea unică şi nelimitată a papei. după care tânjeşte inima noastră! O voi biserici. Prin aceste cuvinte se pare că a recunoscut pentru prima dată bisericile protestante ca biserici. La inceputul Conciliului. scopul principal al conciliului constă în clarificarea învăţăturii şi misiunii bisericii. Mai presus de aceasta stă Secretariatul pentru Unire al cardinalului Augustin Bea 35 . ci puterea unificatoare. despre preoţia universalcreştină. ca reprezentant al lui Hristos. sunt cu totul nebiblice. 1964 papa Ioan VI-lea a publicat unul din documentele cele mai mult aşteptate de public şi anume: Decretul cu privire la ecumenism. la cea de-a 3-a sesiune la rangul pe care i-l dă ierarhia. o biserici ale lacrimilor noastre. şi institutul de pe lângă Universitatea din Freiburg (Elveţia). Institutul Iohann Adam-Mochler din Paderbon (Germania). papa a tratat chestiunea ecumenismului. fostul secretar general al C. o spun mişcările şi instituţiile cu o astfel de coloratură. El a lansat un apel de durere către ortodocşi şi protestanţi: O voi biserici. Cuvântarea susţinută de papa la a -3-a sesiune. moştenirea apostolică. a leneviei şi ignoranţei spirituale. A repetat apoi că Petru este temelia unirii şi că unificarea bisericilor va avea loc în limitele bisericii Romei. W. M. Asumarea centrului de greutate în problema ecumenismului.. întreaga chestiune e bazată pe nişte premise false. De fapt. Wissert Hooft. cum ar fi: Una Sancta. circumscrierea privilegiilor episcopilor şi respectarea lor. subiectul nostalgic al nopţilor noastre albe. În loc să se concentreze asupra nevoilor bisericeşti şi a soliei ei pentru lumea din afară. Astfel se pare că papa Paul al VI-lea a înlocuit programul de orientare pastorală al predecesorului său cu unul dogmatic. Ioan al XXIII-lea precizase cele 2 mari obiective ale Conciliului: Înnoirea (agiornamento) şi pastoraţia. a dorinţei de a stăpâni. B. El a accentuat că un conciliu convocat de un papă şi ideea centralizării. teoria petriană. în fazele următoare le numeşte denominaţiuni creştine. Iotima in Franţa. de către catolici. Ca ultim punct în discursul său. Această concepţie referitoare la sfânta ierarhie nu se încadrează în mod evident în noţiunea şi viziunea pe care o avea apostolul Pavel despre biserică. a nemulţumit nu numai pe protestanţi. În cuvântarea de deschidere a celei de a-2-a sesiuni. un principiu indispensabil unirii. după care Biserica Romano-Catolică este Matter dei Magistra rămâne in picioare). nu sunt o revărsare de înălţare de sine. Numeroase reviste catolice consacră o mare atenţie problemelor legate de ecumenism. într-un timp când naţiunile şi bisericile sunt însufleţite de dorinţa de a fi independente. sau nu se va putea produce deloc. Paul al VI-lea a declarat în schimb că.instituţie e plină de primejdiile hulei la adresa lui Dumnezeu. biserica a fost ridicată la rangul lui Hristos. de principiile idolatriei. consideră că această centralizare a puterii e anacronică. centrele din Belgia. şi de aceea nu poate fi pusă în armonie cu învăţătura despre biserică a Noului Testament. şi mai întâi de toate. căci noţiuni ca episcopatul monarhiei catolice. La 21 nov. dar chiar şi pe unii reprezentanţi catolici. Astfel Biserica RomanoCatolică a păşit în mod oficial în epoca ecumenismului. cu toate că. (principiul dogmatic catolic. Unita din Roma. Pe de altă parte. despre darurile şi slujbele din comunitate. conciliul s-a ocupat mai mult de găsirea definiţiei ei proprii şi de autorespectarea sa. Dr.

Pentru el unirea este întoarcerea pur şi simplu. generos şi binevoitor în discursurile sale. a fost un eveniment ecumenic calificat un eveniment istoric. a făcut următoarea observaţie în prezenţa unui grup de predicatori adventişti: Ecumenismul Romei este un ecumenism cu semne. Pe de altă parte. ci sub inspiraţia Duhului Sfânt. iezuit încercat. în 1962. observatorul oficial al C. votată recent de C. înfinţat de Ioan XXIII-lea (in prezent Charles Maeller este director al Secretariatului pentru Unire). (ea care se credea infailibilă şi neschimbătoare a putut fi câştigată la ecumenism. fără rezervă. când a primit pe observatorii necatolici. rămâne de neschimbat. a prevenit totuşi pe necatolicii care ar avea nostalgia întoarcerii că. şi. căci ea n-a făcut aceasta în mod arbitrar. B. al C. M. pentru că el a însemnat stânga împrejur a Romei. M. Cardinalul Augustin Bea. B. după ce l-a ocărât atâta vreme). el poartă stigmatele atitudinii pe care a luat-o Roma în trecut. aceasta nu se face cu tocmeală. In centrul complimentelor schimbate între cei doi reprezentanţi. în sensul că unele denominaţiuni protestante sunt recunoscute ca biserici sau comunităţi bisericeşti. care le conferă dreptul de a fi numiţi copii ai lui Dumnezeu. Poziţia ecumenică a catolicilor ţinteşte ca şi ceilalţi să se alăture bisericii reînnoite prin conciliul de faţă.( fost confesor al lui Pius al XII-lea). Această comisie se va strădui să găsească posibilităţi de discuţii şi colaborare între C. par să lipsească succesorului său.. în virtutea botezului. ceea ce biserica a declarat odată ca articol de credinţă. preşedintele organizaţiei Unita. Nu are decât un singur centru bisericesc. B. iar membrii acestora ca fraţi.. şi din 6 membrii numiţi de Biserica Catolică. au dat mişcării ecumenice o nouă dimensiune. W. Întâlnirea dintre Augustin Bea şi Mark Boegner (lider protestant de la Academia franceză)./ Răbdarea şi prudenţa. pentru că. într-o bună zi. la dogma totală a Bisericii Romane. Toate strădaniile ecumenice care culminează în Decretul cu privire la ecumenism . M. 36 . Roma consimţea să ia o înfăţişare ecumenică şi să accepte dialogul cu fraţii despărţiţi. M. Viser’t Hooft a spus într-un interviu: Ecumenismul Romei este un ecumenism cu un singur punct central. De asemenea o vădită reţinere a Bisericii Romano-Catolice de a deveni membră a C. recomandate de Ioan al XXIII-lea. Suntem fraţi chiar dacă înţelegem în mod diferit învăţătura lui Hristos cu privire la cele mai importante puncte. M. Dr. In sfârşit. Lucas Vischer. şi Biserica Romano-Catolică. În decretul cu privire la ecumenism nu se dă o definiţie precisă ecumenismului. afirmă fără reţinere că adevărata ţintă a unificării constă în acceptarea credinţei catolice de către toţi creştinii. marchează un progres în relaţiile dintre Roma şi celelalte confesiuni. cu privire la înfiinţarea unei comisii mixte. compuse din 8 membrii reprezentând C. la Conferinţa Vatican II. B. Unirea cu Roma este deci la acest preţ! Jean Rillict (protestant) spunea: Consiliul Vatican II ar fi trebuit să se mulţumească de a întinde protestanţilor o mână prietenească. Meritul cardinalului Bea. Dr. Ecumenistul catolic. Charles Boyar. Documentul însă. B. /. care a avut loc la Geneva la 19 februarie 1965. Acesta a fost limbajul papei Ioan al XXIII-lea. Sfântul Scaun a aprobat o propunere. C. toţi să recunoaştem supremaţia papei. nu se amintea nici un cuvânt despre victimele intoleranţei religioase ale Romei. este acela de a pune pe protestanţi în gardă contra falselor speranţe.

dar acolo unde sunt în majoritate. să nu fie încurcat. aceasta este foarte bine. şi a sa. de-a lungul secolelor . necatolicii sunt îndreptăţiţi să întrebe dacă invariabilitatea catolică nu ar permite o nouă oscilare a pendulei spre înapoi. În al 15-lea Buletin de Informare. O altă problemă care încă de la deschiderea celui de al II-lea Conciliu al Vaticanului. episcopul de Smedt scotea în evidenţă patru motive pentru care Conciliul ar trebui să proclame drepturile omului la libertatea religioasă: 1) pentru că aceasta este o problemă de adevăr. din 26 Noiembrie 1963. în principiu. când împrejurările sunt favorabile Bisericii. rămas identic cu sine însuşi. M. în cele din urmă uşor refuzată minorităţilor religioase. (cca. de Albornoz este considerat de mulţi ca ex-preotul catolic. El este acum membru al Bisericii Episcopale din Anglia. votat de Conciliul Vatican II. şi ea spune adevărul şi în 1963. ei o refuză pentru alţi credincioşi. a fost aceea a libertăţii religioase. cercetător asociat al C. decretul privind ecumenismul. Este imposibil pentru observatorul obiectiv. Despre acest eveniment. nu sunt decât descoperirea de noi aspecte ale aceluiaşi adevăr fundamental. eroarea nu are nici un drept la existenţă şi nu trebuie să fie propagată. adesea împotriva tuturor evidenţelor istorice şi logice. că schimbările cele mai surprinzătoare de doctrină. din Italia. romano-catolicii trebuie să tolereze în mod provizoriu eroarea. riscă să ia o turnură politică şi intolerantă. o broşură intitulată Catolicismul Roman şi libertatea religioasă. Proiectul de rezoluţie cu privire la libertatea religioasă ( la Conciliul Vatican II) a fost prezentat de către episcopul Emil Iosif de Smedt de Bruges (Belgia). Vancher scria: Faptul că la această întâlnire. Prezentând fundamentul istoric şi doctrinal al proiectului. ca un rău mai mic. când împrejurările îi sunt defavorabile. cer libertate religioasă. . B. a reţinut poate cel mai mult atenţia celor mai mulţi observatori necatolici. al Consiliului Federal al Bisericilor Protestante. catolicii. doi reprezentanţi eminenţi ai catolicismului şi protestantismului şi-au putut expune în mod loial punctele lor de vedere.Pastorul Mark Boegner afirmă că. Carrillo de Albornoz. şi libertatea religioasă a necatolicilor. Ceea ce ne nelinişteşte este graba cu care Biserica Catolică solicită şi obţine colaborarea altor biserici. 2) pentru că acest drept este necesar în apărarea contra tiraniei totalitare. cu prezentul proiect al celui de-al II-lea Conciliu al Vaticanului. 3) pentru a favoriza conlocuirea paşnică. 2) Pe plan doctrinal teoria catolică se întemeiază pe deosebirea dintre teză şi ipoteză . Dr. se sustrag de la o aşa colaborare. în prezenţa unui numeros public. este o minune a harului lui Dumnezeu. acolo unde sunt în minoritate. Atitudinea tradiţională a catolicismului în ceea ce priveşte libertatea religioasă. 4) într-o perspectivă ecumenică. (Importanţa acestei broşuri este cu atât mai mare cu cât Dr. F. dacă împrejurările viitoare ar face să apară această atitudine 37 . A.12-14. papa primului Conciliu al Vaticanului. Syllabus (lista erorilor condamnate de papă apărută în 1864). Libertatea religioasă ar putea să fie. a scris în 1959.). citim: Totuşi acesta este un vechi principiu catolic. când afirmă solemn dreptul la libertate religioasă. către ostilitate. 2200 in Sala Reformei din Geneva). . Se afirmă că el a făcut parte din anturajul imediat al papei Pius al XII-lea. şi afirmat de Biserică . În ipoteză. între două puteri spirituale care se vor înţelege pe socoteala păzitorilor poruncilor lui Dumnezeu. . Dacă ostilitate de odinioară este în acord cu toleranţa de astăzi. Această colaborare ne face să cugetăm la cea schiţată în Apocalips 13. Că suveranitatea Sfintelor Scripturi a fost reafirmată de pastorul Boegner. când a condamnat libertatea religioasă. este îmbucurător. A. chiar consternat faţă de acrobaţiile teologice făcute pentru a încerca să pună de acord pa papa Pius al IX-lea. el o rezumă astfel: 1) pe plan politic. pentru a preveni învinuirile machiavelismului (perfidiei). . de a voi să dovedească cu orice preţ. F. care. Ea a spus adevărul în 1864. care a ocupat în ierarhie cea mai înaltă poziţie. În teză.

după declaraţia făcută de Conciliu. Evreiesc American. Ne bucură foarte mult insistenţa diferiţilor vorbitori la C. În seara aceleaşi zile. cu cât. teologii subliniază importanţa realizării unei armonii doctrinale pe calea tratativelor. adaptat oamenilor de astăzi. Parole Divine. Papa Paul al VI-lea a lansat un apel către guvernele lumii. o legătură între cele două religii. libertatea de care are nevoie.avantajoasă Romei. dintre Ioan al IV-lea şi patriarhul Mihail Cerularius) care au provocat o schismă de 911 ani între cele două biserici. Zaharia Shuster. şi să o ajute să pună în aplicare hotărârile Conciliului. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi ecumenismul Care este poziţia noastră faţă de mişcarea ecumenică. pot sta şi discuta cu amabilitate împreună. a făcut serviciului de presă. Rezoluţia prezentată Conciliului respinge ideea unei culpabilităţi colective a evreilor. subliniază faptul că creştinismul este fondat pe acesta şi că există. Viitorul va dovedi cât de întemeiate sunt aceste speranţe şi aşteptări. într-o declaraţie comună. Profeţiile ne spun de pe acum că în privinţa celui de-al doilea obiectiv al Conciliului . directorul secţiei europene a Comitetului. La 7 decembrie 1965. având un limbaj comun şi un spirit creştinesc. O astfel de întoarcere pare cu atât mai mult posibilă. proiectul privind libertate religioasă nu este o dogmă definitivă. cerându-le să acorde Bisericii Romano-Catolice. cât şi dialogul deschis cu lumea protestantă şi cu întreaga lume în general. Suntem de asemenea mulţumiţi că.dialogul şi apropierea – se vor face paşi uriaşi în viitorul apropiat. următoarea declaraţie: Evreii acestei generaţii vor fi fericiţi de a fi fost martori ai acestei hotărâri istorice a Bisericii Catolice. Un alt eveniment plin de semnificaţie a fost acela al ridicării solemne a anatemelor la Roma şi Istambul. 38 . Suntem satisfăcuţi de faptul că oamenii care susţin vederile diferitelor biserici. şi ce aprecieri se pot face despre oamenii implicaţi în această încercare de unire? Întrebările sunt de ordin practic şi trebuie să li se răspundă. la Roma. ci un decret pastoral. cu care ei subliniază principiul separării dintre Biserică şi stat. Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenogoras (la Istambul) au ridicat excomunicările mutuale(din 1054. (cu o zi înainte de încheierea Conciliului Vatican II). în consecinţă. Această nouă concepţie despre însemnătatea doctrinei este o încurajare. vorbeşte cu respect despre iudaism. M. continuă să încurajeze multe speranţe şi aşteptări. B. Reformele din sânul Bisericii Catolice (aggiornamento).

Noi nu întâmpinăm dificultăţi în a crede în mod literar că. (propunere similară cu cea din 31 ianuarie 1964. 4. Cu toate că am fost asiguraţi că. Una din regulile esenţiale faţă de care se conformează mişcarea ecumenică. Dacă unirea Bisericilor ar avea în vedere numai caracterul oamenilor cu care ne-am asocia. este aceea de a atenua divergenţele doctrinale. M. pe care o avem. că ne deosebim în punctele importante de credinţă. criteriu unic al adevărului şi unica bază posibilă pentru un ecumenism autentic. ci în numele doctrinei şi misiunii bisericii.Nu criticăm C. îndeplinesc voia lui Dumnezeu – atunci ar fi mai uşor să răspundem afirmativ. Aceasta ne dă convingerea că 39 . ignoră ceea ce este adevăratul suflet al soliei noastre. Unii recomandă să ne unim cu mişcarea ecumenică şi să mergem cu ea până ce împrejurările ne vor constrânge să o părăsim. dacă am porni să părăsim neapărat aceste precepte distinctive. spiritul propriu al mişcării noastre. noi trebuie să fim pe deplin pregătiţi să dăm socoteală de nădejdea care este în noi (1 Petru 3. decât plecând de la unitatea credinţei. fapt despre care suntem convinşi că ar fi tot atât de grav.15). În zilele acestea mai mult ca oricând. la acuzaţiile nemeritate. pentru care s-a rugat Domnul Hristos.B. aceea de prefăcătorie. Aceasta ne duce la punctul de vedere că starea lui deznădăjduită din prezent scoate în evidenţă o vreme de păcătuire (cădere). în istoria omului. Având în vedere concepţia noastră fundamentală asupra naturii şi scopului Mişcării Advente ar fi un lucru nesincer adeziunea noastră la o mişcare de unire. sau. Dimpotrivă Biserica Adventă are convingerea că doctrina biblică trebuie să fie proclamată integral şi cu putere. B. .oameni de o anvergură excepţională. dacă aderăm la C. pentru stăruinţa cu care denunţă unele rele din viaţa bisericilor sau a societăţilor în general. Noi ne deosebim de marea majoritate a creştinismului în ceea ce priveşte convingerea noastră despre originea şi natura omului. Noi nu putem concepe unitatea desăvârşită a creştinilor. este totuşi un lucru precis. lucrând la dezvoltarea ecumenismului . în cel mai fericit caz. nu ni se va cere să părăsim vreo doctrină. Geneva. Poziţia distinctă a Bisericii Advente constă mai ales în aceea că ea a făcut sinteza adevărurilor biblice răzleţe cu scopul de a realiza o reîntoarcere integrală la Scriptură. B. Aceasta înseamnă unitatea organică spre deosebire de cea eclesiologică. trebuie să i se răspundă nu în numele unor personalităţi. suntem conştienţi că. ? (Această întrebare ne-a fost pusă în repetate rânduri). au vizitat Seminarul Teologic de la Colonge . Dumnezeu S-a descoperit în natura omenească. Nu ne putem comporta de aşa manieră încât atunci să se adauge. în urmă cu 2000 de ani. În ciuda faptului că noi ne apropiem mult de protestantism în materie de doctrină. să încetăm mărturia noastră în favoarea lor.3-6). când delegaţi ai Institutului Ecumenic de Bossey. B. Dar problemei aderării la C. M. Acel adventist care nu consideră izolarea noastră ca o necesitate şi o datorie. Acest lucru dă vigoare şi încredere convingerii noastre că Dumnezeu a intervenit printr-un mijloc categoric şi supranatural. care cred în mod sincer că. a spiritului şi unitatea de acţiune (Ef.Franţa). M. Totuşi de ce nu apelăm la C. M. Noi ştim că va veni o zi când adventiştii vor fi târâţi în faţa judecăţii din cauza convingerilor lor religioase specifice.

12-14). noi nu putem crede (pentru că nu avem nici o dovadă scripturistică) că omul posedă un suflet nemuritor. Cu aşa mari deosebiri. La începuturile mişcării ecumenice s-a dat o mare atenţie Bibliei şi Cristologiei in timp ce acum se dezvoltă o vădită schimbare de poziţie. chiar şi ultima soluţie a problemelor lumii. dacă doresc să fie salvaţi. sau că acest suflet este adevăratul om. Dar noi nu putem face aceasta. ne putem dirija viaţa şi întreaga noastră răspundere a misiunii faţă de lume. M. care este în totul răspunzătoare pentru învăţăturile false existente în creştinismul modern. din cauza poziţiei noastre biblice. B. în care orice încercare de a cunoaşte şi a face pregătiri este considerată fanatism? În adevăr. Nu înţelegem de ce acei care citează cuvintele lui Hristos că nimeni cunoaşte ceasul şi ziua venirii Sale uită să citeze declaraţia Sa. care a început atunci când a intervenit papalitatea.16). substituirea duminicii în locul Sabatului zilei a 7-a. a constituit o parte din marea apostazie. pe lângă aceste puncte de credinţă. Mai mult. chiar la uşi (Matei 24. amăgire care este prevăzută a fi uriaşă şi covârşitoare în ultimele zile ale istoriei pământului (Apocalips 16. Dacă unirea se consideră a fi mai mult decât un singur cuvânt. şi pentru faptul că ea deschide calea amăgirii diabolice a spiritismului. Credem că Dumnezeu este Singurul care are nemurirea (1 Timotei 6. De asemenea.10). De asemenea. în felul acesta. şi să vadă în sacrificiul Său de pe Calvar o ispăşire substituitivă pentru păcatele lor. care va căuta să pregătească pe oameni pentru ziua mare a 40 . corpul fiind numai o închisoare a lui. noi nu credem că cineva poate cunoaşte timpul exact al venirii lui Hristos. va fi necesar ca noi să părăsim atitudinea noastră în această chestiune şi să acceptăm prima zi a săptămânii ca zi sfântă. cum ar fi posibil ca noi să intrăm într-o unitate strânsă cu alte biserici. şi. de la Biblie spre lume.33). a prezis că. personală a lui Hristos pe norii cerului că este adevărată şi cu aceasta se închide totul. de la Dumnezeu spre om. Credinţa noastră nestrămutată in a 2-a venire a Domnului Isus Hristos este un punct doctrinal care ne deosebeşte oarecum de ceilalţi creştini. prin profeţii Săi. Desigur că. şi ştim că istoria bisericească raportează că. să luăm o atitudine pasivă în chestiunea Sabatului Domnului? Pentru prăpastia teologică adâncă nu este de nici un folos să aruncăm un pod organizaţional.? Noi ştim că Dumnezeu. pe baza profeţiei. nu putem accepta doctrina nemuririi sufletului. că putem şti când este foarte aproape. el a fost singurul care a adus la viaţă nemurirea prin Evanghelie (2 Timotei 1. asupra acestui punct. dacă prin timp se înţelege ziua şi ora venirii. care completează că este posibil să cunoaştem când venirea Sa este aproape. în ultimele zile ale lumii se va ridica o mişcare religioasă. Dar credem. care l-a moarte îşi ia zborul spre un loc de răsplătire finală. în adevăr. care marchează deosebiri esenţiale faţă de marele scop al creştinătăţii. Cum ne putem deci gândi. Crezând cu ardoare în a 2-a venire literară şi. Sfânta Scriptură ne învaţă că viaţa este numai în Hristos şi că. mai pot fi citate şi altele. Noi credem că această doctrină minimalizează însemnătatea lucrării de mântuire a lui Hristos pentru noi. cum putem fi noi de acord cu declaraţia confuză a C. noi vedem în păzirea Sabatului o puternică fortificaţie împotriva teoriei evoluţionismului.oamenii trebuie să-L accepte pe Isus Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu. Noi credem că profeţia este sigură şi precisă. Credinţa noastră cu privire la Sabat este un alt punct doctrinal care ne separă de ceilalţi creştini.

în partea de jos a Congo-ului.8. Spunem aceasta într-un spirit de umilinţă. vom fi vinovaţi de sângele lor. În decurs de câteva luni a avut loc o mare redeşteptare religioasă şi zeci de mii de băştinaşi s-au adunat să audă pe profet şi să fie vindecaţi. dar. M. pe aceasta o numeşte unire adevărată. ei se vor uni cu noi. C. Cităm în special Convenţia Baptistă din Sud (America). M.. când Simon Kimbangul şi-a început activitatea sa. profeţie s-a împlinit prin apariţia Mişcării Advente. a fost rânduită de Dumnezeu. Z. M. de la întemeierea lui. a unor biserici care nu practică botezul biblic (sau chiar deloc). M. Predicarea noastră nu este împotriva oamenilor. Nici Societatea prietenilor şi nici Armata Salvării nu consideră obligatoriu botezul cu apă. ci împotriva temeliilor antiscripturistice pe care stau mulţi dintre credincioşi lor. este atât de binevoitor să primească orice biserică în rândurile ei. M. cunoscută azi ca Biserica A. şi în acelaşi timp să aderăm la C.4). 41 . Ştim că însărcinarea primită nu ne-a făcut automat sfinţi. Astăzi. Logica cea mai serioasă a credinţei noastre ne spune că nu putem chema pe oameni să se unească cu mişcarea adventă. întorcându-i pe calea sfinţeniei şi a deplinei conformări cu învăţăturile Bibliei. şi că această.16) în măsura în care noi predicăm omenirii ascultarea faţă de această poruncă. Al C. B. În esenţa sa mişcarea ecumenică. pentru a vesti solia venirii iminente a Domnului Hristos şi doctrina Sabatului Sfânt al Domnului.Domnului. a votat hotărârea să acorde calitatea de membru unei biserici care nu practică botezul Noului Testament. întemeiată de profetul Simon. Ş. B. Întemeietorul bisericii a murit în anul 1951. sub conducerea celui mai tânăr dintre fii lui Kimbangu. Deosebirile teologice din sânul C. decât pe Cuvântul lui Dumnezeu. din satul african Congo-Kinshasa. aceasta nu schimbă adevărul că. constatând în acelaşi timp. se poate defini printr-un cuvânt: Intraţi! Mişcarea adventă în schimb este centrată pe această poruncă divină. dacă noi credem că avem doctrine vitale pentru destinul veşnic al oamenilor şi nu le proclamăm. ci contra doctrinei false. cu cinci ani înainte ca această biserică să fie organizată oficial. Profeţia. B. Denominaţiunea noastră are raţiunea sa de a fi ecumenică (Apocalipsa 14. B. M. s-au înmulţit şi prin admiterea Marii Biserici Evanghelice Penticostale Brazilia pentru Hristos ( cu peste un milion de membrii în 1969) şi a altor biserici penticostale. care numără peste 2 milioane de membri. Nu putem fi de acord. Credem de asemenea. cu toate acestea ambele sunt membre ale C. cu acceptarea în C. Credem că această mişcare prezisă de profeţi. solia pe care o vestim este solia lui Dumnezeu pentru ultimele zile ale istoriei pământului. biserica a crescut la 3 milioane de membrii (conform statisticii din 1969). Kimbanguişti şi penticostalii pun mai degrabă accentul pe fenomenul psihic pe demonstraţiile spiritului. că va fi un singur rezultat care va urma în cazul când oamenii ascultă şi acceptă adevărurile predicate de mişcarea adventă. 18. Suntem ferm convinşi că numai stând singuri putem aduce o mărturie credincioasă şi eficace pentru Dumnezeu. Deşi C. B. C. de asemenea lapidară : Ieşiţi! (Apocalips 14. nu împotriva sincerităţii teologilor. mai există multe denominaţiuni care nu s-au afiliat. Fără îndoială. B. cât de puţin pregătiţi suntem pentru a sta la înălţimea însărcinării şi standardelor pe care Dumnezeu ni le-a pus în faţă. Această biserică îşi are începuturile ei în anul 1921. şi anume Bisericii lui Hristos de pe Pământ. de asemenea.

în 42 . ci o unire formală. cu C. cum ar fi. bazată pe fundamentele doctrinale ale Bibliei. toţi oamenii vor fi integraţi in Biserica universală şi vor fi mântuiţi. N: B. că. B. Adventiştii de Ziua a Şaptea se străduiesc să fie colaboratori credincioşi oriunde lucrul acesta este posibil şi unde nu vine în conflict cu credinţa noastră sau nu se alterează poziţia noastră de Rămăşiţă a Bisericii lui Dumnezeu. de organizare. B. binefacere. (Consiliul Naţional al Bisericilor din America. Asociaţii medicale şi spitaliceşti. Concluzie: Bisericile Protestante: Universalism: termen teologic care se referă la convingerea acestor biserici. Z. Poziţia noastră cu privire la ele rămâne limitată la colaborarea în anumite sfere de activitate. M. libertate religioasă. rapoarte. ci pentru că noi credem că numai prin păstrarea deplinei noastre libertăţi în doctrină şi acţiune evanghelistică putem da o credincioasă şi reală mărturie pentru Dumnezeu. în cele din urmă. Comitetele interbisericeşti pentru libertatea religioasă. N. N. N. Hristos este prezentat ca un revoluţionar. Înainte de al doilea război mondial (din 1922) conducătorii Bisericii noastre au simţit nevoia să participăm în aşa numita Conferinţă a Misiunilor Externe din America de Nord (Foreing Missions Conference of North America). Ecumenism laic: susţinut de teologia liberării.. Aceasta convine Bisericii Romano-Catolice. din diferite părţi ale lumii. M. Ne-am declinat dreptul de a nu ne uni cu cele două Concilii. pentru că. programe Radio şi TV. Acesta acţionează ca un factor de nivelare pregătind calea pentru unire. B: şi cu C. schimburi de cărţi şi reviste. Evanghelia este înlocuită cu o Evanghelie socială. din simţăminte personale sau pretenţii fariseice de sfinţenie superioară. Unire eclesiologică: nu o unire organică. În prezent participăm numai în Comitetul Consultativ al acestei organizaţii.Mulţi fraţi din Biserica A. sau C. în care cooperăm ceva mai substanţial: Comisia de Radiodifuziune şi Film. se întreabă dacă nu ne-am unit totuşi. Din declaraţiile Conferinţei Generale despre relaţiile noastre cu C. nu din motive mărunte. Sunt câteva ramuri de activitate iniţiate de C. reiese că noi nu suntem membrii ai acestor organisme. Ş. Comitetul Serviciului Mondial al Bisericilor (prin care se acordă ajutoare materiale). B. În iunie 1950 ne-am retras din această organizaţie din cauză că s-a afiliat la C. într-un fel sau altul. Liberalism doctrinal: numit şi liberalism protestant. B. îin 1950).

protestanţii renunţă la vechile lor dictoane: Sola Biblia. Biserica Romano-Catolică: Dialog cu: protestanţii. 14. secretariate pentru unire.sfârşit. Conservatorism privind scopul (adică să domine) şi liberalism în privinţa metodelor (toleranţă. religiile necreştine şi cu puterile politice ale acestei lumi. amablitate) şi mijloacelor (comitete. Conştienţa existenţei noastre profetice şi a misiunii noastre speciale. evanghelizare.12. sau înapoi la credinţa apostolică. Apocalips 14. evreii. Biserica A. 43 . Z. adevăr. Unitate organică doctrinală (unitate a credinţei !). dialog). 18. Sfinţenie. Apocalips 10. Ecumenism catolic (pentru că ea se consideră Biserica cea adevărată şi infailibilă) şi nu ecumenism universal (care-i permite dialogul cu alte biserici pe care le recunoaşte ca fiind creştine). Ş.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->