Capitolul I Noţiuni generale despre familie

Secţiunea I Noţiunea de familie Familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreare, este o realitate socială, prin comunitatea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi, în general, dintre membrii familiei, şi este o realitate juridică, prin reglementările legii privitoare la familie, astfel cum ea a fost definită în literatura de specialitate. Secţiunea a II-a Caracterele şi funcţiile familiei 1. Caracterele familiei. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitate şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (art. 44 pct. 1 din Constituţia României). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie (art. 44 pct. 3 din Constituţia României). Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor (art. 45 pct. 1. Din Constituţia României). Persoanele handicapate se bucură de protecţie socială (art. 46 pct. 1 din Constituţia României). 2. Funcţiile familiei. Familia îndeplineşte un complex de funcţii pentru sine şi pentru societate, de la funcţia biologică, naturală, de procreare şi creştere a copiilor, la multiplele funcţii 5

interne ale grupului familial, de gospodărire şi viaţă în comun, de comportare şi formare a deprinderilor de solidaritate morală şi materială între membrii de familie, şi până la importantele funcţii sociale, de educare şi pregătire a copiilor pentru integrarea lor normală în societate. Familia îndeplineşte următoarele funcţii: A) Funcţia de perpetuare a speciei umane B) Funcţia educativă C) Funcţia economică

6

Capitolul II Noţiuni generale despre dreptul familiei

Secţiunea I Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei 1. Definiţia dreptului familiei. Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi familiei. 2. Obiectul dreptului familiei. Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl constituie raporturile de familie, astfel: a) Raporturile de căsătorie. b) Raporturile care rezultă din rudenie. c) Relaţiile privitoare la ocrotirea părintească. 3. Izvoarele dreptului familiei. Prin dispoziţiile ce consacră principiul egalităţii femeii cu bărbatul, a ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi ale intereselor mamei şi ale minorilor, Constituţia devine izvorul de prim ordin al dreptului familiei, datorată implicaţiilor 7

pe care principiile arătate le au în legătură cu toate instituţiile acestei ramuri de drept. Principalul izvor organic al dreptului familiei îl constituie Codul familiei care a fost pus în aplicare la data de 1 februarie 1954, prin Legea nr. 4/1954. Dintre actele normative mai importante ce cuprind dispoziţii referitoare la relaţiile de familie amintim următoarele: - Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; - Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; - Legea nr. 119 din 16 octombrie 1996 cu privire la actele de stare civilă; - O.U.G. nr. 25/09.06.1977 cu privire la adopţie; - O.U.G nr. 26/09.06.1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Toate reglementările din Codul familiei şi actele normative menţionate sunt completate cu dispoziţiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului muncii, ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală precum şi ale unor acte normative de natură administrativ-financiară. Secţiunea a II-a Principiile generale ale dreptului familiei 1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei de către stat. 2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului. 3. Principiul monogamiei. 4. Principiul căsătoriei liber consimţită între soţi. 5. Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor în relaţiile dintre ei şi în exercitarea ocrotirii părinteşti.

8

Capitolul III Căsătoria

Secţiunea I Noţiunea, natura juridică şi caracterele căsătoriei 1. Noţiunea de căsătorie. Codul familiei foloseşte termenul de căsătorie sub două înţelesuri şi anume: - act juridic prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în formele prevăzute de lege (art. 318); - situaţie juridică, adică un statut legal al soţilor (art. 2536). Căsătoria devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează raporturile de căsătorie. 2. Caracterele specifice ale căsătoriei. Actul juridic al căsătoriei prezintă două caractere distinctive şi anume: - este un act civil sau laic (opus caracterului religios) şi, - este un act solemn, adică opus caracterului consensual. 3. Scopul căsătoriei. Potrivit art. 1 alin. 3. Codul familiei, „familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”, de unde rezultă că scopul căsătoriei este acela de a întemeia o familie. 4. Concubinajul sau uniunea liberă. Concubinajul este o uniune de fapt dintre un bărbat şi o femeie şi care se deosebeşte 9

radical de căsătorie care este o uniune juridică, precum şi de relaţiile întâmplătoare dintre un bărbat şi o femeie, deoarece presupune o oarecare continuitate şi comunitate faptică de viaţă. Legea nu reglementează relaţiile dintre concubini, aşa cum o face în privinţa relaţiilor dintre soţi, considerente pentru care concubinajul nu poate da naştere vreunui statut juridic între concubini, nici un statut legal şi nici unui statut convenţional, deoarece un asemenea statut ar fi contrar regulilor de convieţuire socială. Secţiunea a II-a Considerente de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie 1. Condiţii de fond şi impedimente la căsătorie. În înţeles restrâns sunt denumite condiţii de fond acele cerinţe legale care, pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie să existe, ca de exemplu; împlinirea vârstei matrimoniale; consimţământul la căsătorie; comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi. Impedimentele la căsătorie, în sens restrâns, sunt împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedecă încheierea căsătoriei, cum ar fi: existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi, rudenia, adopţia, tutela, alienaţia şi debilitatea mintală. În înţeles larg, atât condiţiile de fond cât şi impedimentele, sunt deopotrivă denumite condiţii de fond la căsătorie, deoarece şi unele şi altele, după caz, trebuie să existe sau să nu existe, în momentul încheierii căsătoriei, de unde şi formularea pozitivă sau negativă a acestora. 2. Clasificarea condiţiilor de fond. 3.

10

Codul familiei prevede trei condiţii de fond la căsătorie şi anume: vârsta matrimonială (art. 4), comunicarea reciprocă între viitorii soţi a stării sănătăţii lor (art. 10) şi consimţământul viitorilor soţi la căsătorie (art. 16). La acestea mai trebuie adăugată însă, şi chiar ca o primă condiţie, diferenţa de sex, care deşi virtuală este de esenţa căsătoriei. Secţiunea a III-a Impedimente la încheierea căsătoriei Impedimentele sau piedicile legale la căsătorie sunt expres prevăzute de art. 5-9 Codul familiei, iar existenţa lor face imposibilă încheierea căsătoriei. Impedimentele la căsătorie se pot clasifica după două criterii. Astfel în funcţie de sancţiunea ce intervine în cazul încălcării impedimentului: a) impedimente dirimante sunt cele a căror existenţă atrage, nulitatea absolută a căsătoriei şi anume: starea de persoană căsătorită; rudenia firească; rudenia în linie dreaptă rezultată din adopţie (art. 7 alin. 1 lit. a); starea de alienaţie sau debilitate mintală ori de lipsă temporară a discernământului. b) impedimente prohibitive sunt cele a căror existenţă nu afectează valabilitatea căsătoriei, ci atrag doar sancţiuni administrative pentru funcţionarul care a încheiat căsătoria în pofida dispoziţiilor legale şi anume: adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi (art. 7 alin. 1 lit. b Codul familiei), şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană (art. 7 alin. 1 lit. c. Codul familiei), precum şi starea de tutelă. După persoanele faţă de care opresc căsătoria, impedimentele se clasifică în: a) impedimente absolute care opresc căsătoria unei persoane cu oricare altă persoană şi anume: starea de persoană 11

căsătorită şi starea de alienaţie sau debilitate mintală ori de lipsă temporară a discernământului. b) impedimente relative care opresc o persoană să se căsătorească numai cu o anumită altă persoană şi anume: rudenia firească, adopţia şi starea de tutelă. Secţiunea a IV-a Condiţii de formă la încheierea căsătoriei Condiţiile de formă sunt mijloace pentru asigurarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi lipsei impedimentelor la căsătorie. Totodată, ele realizează solemnitatea actului juridic al căsătoriei şi constituie forma de recunoaştere publică a căsătoriei. Condiţiile de formă se împart în două categorii: formalităţi premergătoare căsătoriei şi formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei. Acestea sunt reglementate de Codul familiei prin dispoziţiile art. 12-18 şi constau în: formalităţile prealabile încheierii căsătoriei şi formalităţile concomitente celebrării căsătoriei.

12

Capitolul IV Efectele căsătoriei

Secţiunea I Definiţie şi reglementări Secţiunea a II-a Raporturile personale dintre soţi Secţiunea a III-a Raporturile patrimoniale dintre soţi Secţiunea a IV-a Proprietatea comună în devălmăşie Secţiunea a V-a Bunurile soţilor Secţiunea a VI-a Bunurile comune Secţiunea a VII-a Drepturile soţilor asupra bunurilor comune Secţiunea a VIII-a Bunurile proprii ale soţilor

13

Secţiunea a IX-a Dovada bunurilor comune şi proprii

14

Capitolul V Nulitatea căsătoriei

Secţiunea I Măsuri preventive şi sancţiuni privind neîndeplinirea cerinţelor legale la căsătorie Legiuitorul a instituit prin art. 15 Codul Familiei, măsura preventivă a refuzului delegatului de stare civilă de a celebra căsătoria, ori de câte ori acesta va constata că „cerinţele legii nu sunt îndeplinite”, adică indiferent dacă este vorba de cerinţe dirimante sau numai prohibitive. Această măsură evidenţiază preocuparea amintită a legiuitorului de a preîntâmpina încheierea unor căsătorii nevalabile sau nesănătoase. Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei. Nulităţile absolute în materia căsătoriei, spre deosebire de dreptul comun, pot fi confirmate în interesul menţinerii căsătoriei. Şi tot ca o particularitate, soţul de bună-credinţă este apărat împotriva efectelor nulităţii şi care se produc faţă de el numai de la data când hotărârea judecătorească, prin care s-a declarat nulă sau a fost anulată căsătoria, a rămas definitivă şi irevocabilă. În privinţa copiilor, chiar dacă nulitatea are efect retroactiv, considerându-se că aceea căsătorie nu a existat niciodată, aceştia păstrează în toate cazurile statutul de copii din căsătorie. a) Impubertatea (art. 19 şi art. 4 Codul familiei). b) Bigamia (art. 19 şi art. 5 Codul familiei). 15

c) Incestul d) Lipsa totală de discernământ (art. 19 şi art. 9 Codul familiei). e) Lipsa de solemnitate la încheierea căsătoriei. f) Lipsa de publicitate. g) Incompetenţa delegatului de stare civilă. h) Căsătoria fictivă. i) Frauda de lege. j) Lipsa de diferenţiere sexuală. 4. Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei. În cazul viciilor de consimţământ căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă. Astfel, potrivit art. 21 alin. 1. Codul familiei „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă”. A. Eroarea. B. Dolul. C. Violenţa.

16

Capitolul VI Desfacerea şi încetarea căsătoriei
Secţiunea I Distincţia între desfacere şi încetarea căsătoriei. Consideraţii preliminare 1. Potrivit art. 22 şi 27 Codul familiei, între cele două instituţii juridice există deosebiri evidente în ce priveşte reglementarea juridică şi efectele pe care le produc. Astfel, căsătoria se poate desface numai prin divorţ şi numai prin hotărâre judecătorească. Desfacerea căsătoriei produce, de regulă, efecte numai pentru viitor. Căsătoria încetează în următoarele împrejurări; a) prin moartea unuia dintre soţi; b) prin declararea judecătorească a morţii prezumate a unuia dintre soţi; c) prin recăsătorirea soţului celui care fusese declarat mort. Încetarea căsătoriei are loc de drept. Unele efecte ale căsătoriei continuă să existe şi după încetarea acesteia. Efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut. 2. Încetarea, desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei. Efecte. Spre deosebire de încetarea şi desfacerea căsătoriei, desfiinţarea acesteia îşi produce efectele, exceptându-le pe cele faţă de copii şi căsătoria putativă, din chiar momentul încheierii

17

ei şi pentru trecut (ex tunc), căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.

18

Capitolul VII Rudenia şi afinitatea

Secţiunea I Rudenia 1. Noţiunea de rudenie. Clasificarea rudeniei. Rudenia firească sau de sânge, astfel cum o defineşte art. 45 alin. 1 Codul familiei, este „legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”. Rudenia civilă sau din adopţie este, legătura pe care legea o stabileşte, în temeiul actului juridic al adopţiei, între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, rudenia firească încetând, iar adoptatorii luând locul părinţilor fireşti. Se constată deci, că rudenia firească este o legătură juridică bazată pe legătura de sânge, iar rudenia civilă este o legătură juridică bazată pe actul juridic al adopţiei.

19

Capitolul VIII Filiaţia

1. Noţiunea de filiaţie. Noţiunea de filiaţie are un înţeles larg, de şir al naşterilor care leagă o persoană de strămoşul ei, şi un înţeles restrâns, îndeobşte avut în vedere, de legătură directă şi imediată dintre un copil şi fiecare din părinţii săi. Privită din partea copilului, filiaţia exprimă calitatea de copil al unor anumiţi părinţi; iar cum părinţii pot fi căsătoriţi împreună sau necăsătoriţi, înseamnă că şi filiaţia poate să fie, din căsătorie sau din afara căsătoriei. Privită din partea părinţilor, filiaţia exprimă calităţile corelative de mamă şi de tată, denumite şi maternitate şi paternitate.

20

Capitolul IX Situaţia legală a copilului

Secţiunea I Consideraţii introductive Noţiune. Prin situaţia legală a copilului se înţelege ansamblul de efecte juridice ale filiaţiei constând în ocrotirea părintească, numele, domiciliu şi locuinţa copilului, dreptul său la pensia de urmaş, vocaţia succesorală faţă de părinţii săi, şi faţă de celelalte rude ale sale ş.a. Reglementare. Codul nostru de familie reglementează în capitolul II, Secţiunea a III-a din titlu II sub denumirea „situaţia legală a copilului” problemele referitoare la: - numele copilului din căsătorie (art. 62); - numele copilului din afara căsătoriei (art. 64); - principiul asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63); - modul de exercitare a ocrotirii părinteşti în privinţa copilului din afara căsătoriei (art. 65). Aceste dispoziţii se completează cu alte dispoziţii ale Codului familiei, precum şi cu dispoziţii aparţinând altor ramuri de drept, cum sunt cele din Codul civil privitoare la succesiunea legală sau cele privitoare la pensia de urmaş din legislaţia muncii.

21

Capitolul X Adopţia

1. Noţiunea, scopul şi natura juridică a adopţiei. A. Noţiunea adopţiei. Potrivit art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25/1977 adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. Astfel, adopţia dă naştere rudeniei civile dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, rudenia firească încetând, iar adoptatorii luând locul părinţilor fireşti. Doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică, astfel: - ca act juridic, adopţia desemnează acordul de viaţă al părţilor care participă la încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa de judecată, dă naştere raportului juridic de adopţie; - ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie ce se creează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte; - ca instituţie juridică, adopţia cuprinde totalitatea normelor juridice privitoare la încheierea, efectele, desfacerea şi desfiinţarea ei. Codul familiei, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 25/1977, reglementa două forme de adopţie: adopţia cu efecte restrânse şi adopţia cu efecte depline de filiaţie firească. În prezent prin abrogarea dispoziţiilor din Codul familiei 22

privitoare la adopţie (art. 66-85), Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 reglementează numai adopţia cu efecte depline. B. Scopul adopţiei. Scopul adopţiei este acela de a asigura protecţie intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare. Astfel, adopţia îndeplineşte un important scop social şi familial, contribuind nu numai la preluarea sarcinilor societăţii în creşterea, educare şi pregătirea profesională a copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, dar şi la asigurarea unui climat propice, afectiv şi spiritual asemănător celui din familie. Potrivit art. 2 alin. 1 din O. G. nr. 25/1977, adopţia se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale minorului, ea înlocuind instituţia juridică a ocrotirii părinteşti. Cu toate acestea, nu trebuie omis nici scopul adopţiei de a satisface şi interesele adoptatorilor, constând în împlinirea sentimentelor lor de a fi părinţi, de a împărţi cu adoptatul căldura vieţii de familie şi de a avea asigurat la nevoie sau bătrâneţe sprijinul material. C. Structura şi natura juridică a adopţiei. Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesar acordul de voinţă al adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatorului dacă a împlinit vârsta de 10 ani, de avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia şi de atestatul Comitetului Român pentru Adopţii.

23

Capitolul XI Ocrotirea minorilor

Ocrotirea copiilor minori se realizează atât prin părinţi cât şi prin tutore. Minorii aflaţi în dificultate sunt ocrotiţi prin măsurile legale prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1977 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Totodată minorii mai sunt ocrotiţi prin adopţie şi prin curatelă, iar cei care suferă de alienaţie sau debilitate mintală, fiind lipsiţi de discernământ, pot fi ocrotiţi, prin punerea lor sub interdicţie. În titlul III, intitulat „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane”, Codul nostru de familie reglementează ocrotirea minorului prin părinţi şi tutore, interdicţia, curatela şi autoritatea tutelară. România a ratificat o serie de convenţii internaţionale în materia protecţiei copiilor şi a căror dispoziţie se aplică în baza art. 11 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 din Constituţie, din care amintim următoarele: Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la care ţara noastră a aderat prin Legea nr. 101/1991; - Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care ţara noastră a aderat prin Legea nr. 100/1992 şi care are ca obiect înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant, precum şi de a face să se respecte efectiv în

24

celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant; - Convenţia asupra jurisdicţiei, legilor aplicabile, recunoaşterea, impunerea şi cooperarea cu privire la responsabilităţile părinţilor şi la măsurile de protecţie a copiilor semnată la Haga la 19 octombrie 1996, prin care s-a revizuit Convenţia de la Haga din 1961, dar care nu a fost încă ratificată de România.

25

Capitolul XII Ocrotirea minorului prin tutelă şi curatelă

Secţiunea I Noţiunea, scopul şi caracterele tutelei 1. Noţiunea de tutelă a minorului. Prin tutela minorului, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale, care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi - tutorele - sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii tutelare. În sens restrâns tutela a fost definită ca fiind „o sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate permanentă de a-şi exercita atribuţiile” sau, altfel spus „mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească”. Deşi este reglementată de Codul familiei prin disp. art. 113-141, unii autori consideră tutela o instituţie de drept civil, deosebind-o de ocrotirea părintească, o altă formă de ocrotire a minorului, care aparţine dreptului familiei. 2. Scopul tutelei. Scopul tutelei minorului este acela de a suplini lipsa părinţilor, de a crea posibilitatea îndeplinirii faţă de minor a sarcinilor şi funcţiilor acestora. Tutorelui îi revine astfel sarcina de a ţine locul părinţilor fireşti ai minorului, de a crea în jurul copilului climatul familial pe care l-ar fi creat părinţii.

26

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. 2 Codul familiei „tutorele este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii”. 3. Caracterele tutelei. Tutela prezintă următoarele caractere juridice: - este o sarcină legală, în principiu obligatorie, caracter care rezultă din dispoziţiile art. 118 alin. 1 Codul familiei potrivit cărora „cel numit tutore nu poate refuza această sarcină” decât în situaţiile expres prevăzute de art. 118 alin. 2 şi 3 Codul familiei, ceea ce nu schimbă cu nimic natura sa de sarcină legală şi în principiu obligatorie a tutelei; - tutela este o sarcină gratuită, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul dispoziţiilor art. 121 alin. 1 Codul familiei. În mod excepţional, autoritatea tutelară va putea acorda tutorelui o remuneraţie ce nu poate depăşi 10% din veniturile bunurilor copilului, ţinând seama de munca depusă în legătură cu administrarea bunurilor minorului, starea materială a copilului precum şi a tutorelui. Cuantumul remuneraţiei tutorelui poate fi modificată sau suprimată în funcţie de împrejurări (art. 121 alin. 2 Codul familiei). Aşadar, acordarea remuneraţiei are caracter facultativ. Plafonat, condiţionat şi reductibil până la suprimare, ceea ce înseamnă că tutela rămâne, în principiu, o sarcină gratuită. - tutela este o sarcină personală, tutorele fiind ţinut să exercite el însuşi tutela, nefiind îngăduită transmiterea tutelei de către tutore unei alte persoane chiar şi numai temporar, sau îndeplinirea atribuţiilor specifice tutorelui prin reprezentant. Schimbarea sau înlocuirea tutorelui este permisă, în condiţiile legii, numai autorităţii tutelare. Pentru tutore tutela este o sarcină strict personală care nu poate fi exercitată prin reprezentare 27

Secţiunea a II-a Cazurile în care se instituie tutela minorului În conformitate cu art. 113 Codul familiei, tutela copilului minor se instituie în situaţiile în care el este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi datorită faptului că părinţii sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi sau se află în situaţia de a nu-şi fi redobândit drepturile asupra copilului lor minor a cărui adopţie a fost desfăcută. Instituirea tutelei în oricare din ipotezele mai sus menţionate, presupune sesizarea autorităţii tutelare. În atare împrejurări, conform art. 115 Codul familiei, au obligaţia de a înştiinţa autoritatea tutelară, în termen de cel mult 5 zile de la data când află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, următoarele categorii de persoane: a) persoanele apropiate minorului; b) administratorii, locatarii casei în care locuieşte minorul; c) serviciul de stare civilă, cu ocazia înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial cu prilejul deschiderii unei succesiuni; d) instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate; e) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire şi orice altă persoană; f) autoritatea tutelară se poate sesiza şi din oficiu cu numirea tutorelui conform art. 116 Codul familiei. Secţiunea a IV-a Curatela minorului Curatela este reglementată prin art. 152-157 Codul familiei, şi constituie un mijloc de ocrotire subsidiar şi temporar 28

al minorului aflat într-una din situaţiile speciale prevăzute de lege. Curatela este un mijloc de ocrotire subsidiar, fiindcă, în principal, ocrotirea copilului minor se realizează prin părinţi, iar în lipsa ocrotirii părinteşti, prin tutore; caracterul temporar al curatelei înseamnă că ea nu poate primi aplicare decât pe timpul cât durează situaţiile particulare ce au determinat instituirea măsurii. În materie de curatelă sunt aplicabile, prin asemănare, regulile ce guvernează instituţia tutelei minorului, curatela fiind considerată o varietate a tutelei şi chiar numită uneori „tutelă ad hoc”. Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri: - când există contrarietate de interese între părinte ori tutore şi minor (art. 132 şi 105 Codul familiei). Astfel, autoritatea tutelară este obligată să numească un curator ori de câte ori la o moştenire, alături de minor, vine unul sau ambii părinţi, sau în procesele de ieşire din indiviziune, dacă apr, alături de minor şi cu interese contrare, unul sau ambii părinţi. - când din cauza bolii ori, din alte motive, părintele sau tutorele este împiedecat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează (art. 152 lit. d Codul familiei). - când până la numirea sau înlocuirea tutorelui unui minor, este nevoie de o perioadă mai îndelungată şi se impune luarea unor măsuri provizorii (art. 139 Codul familiei). - până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului (art. 146 Codul familiei). Curatela se instituie după aceleaşi proceduri ca şi în cazul tutelei minorului, de către autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, la sesizarea persoanelor prevăzute de art. 115 Codul familiei.

29

În conformitate cu art. 44 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 „În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat …”. Dispoziţiile mai sus menţionate se aplică şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Numirea curatorului este de competenţa instanţei sesizată cu judecarea cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 154 Codul familiei „Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut de art. 152 lit. c”. Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din oficiu. Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat. Conform art. 156 Codul familiei, curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire. Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricui din cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu (art. 157 Codul familiei).

30