A gîndi împotrivă-ţi Aproape toate revelaţiile noastre le datorăm freneziei, dezechilibrului nostru împins la paroxism. Chiar şi pe Dumnezeu — în măsura în care ne trezeşte curiozitatea — îl desluşim nu înlăuntru-ne, în adîncul fiinţei, ci tocmai la limita exterioară a fierbinţelii noastre, exact în punctul în care, furia noastră înfruntfnd-o pe-a lui, are loc o ciocnire, o întflnire la fel de pustiitoare şi pentru El, şi pentru noi. Lovit de blestemul inerent făptuirii, pătimaşul nu-şi forţează natura, nu-şi iese din fire decît pentru a reveni la sine cu furie, ca agresor, urmărit de faptele sale ce vin să-l pedepsească pentru a le fi provocat. Nu există operă care să nu se întoarcă împotriva autorului ei: poemul îl va strivi pe poet, sistemul pe filozof, evenimentul pe omul de acţiune. Se nimiceşte cel care, asumîndu-şi vocaţia şi împlinind-o, se agită înlăuntrul istoriei; se mîn-tuieşte doar cel ce sacrifică har şi talente, pentru ca astfel, eliberat de calitatea de om, să huzurească în fiinţă. Dacă năzuiesc la un destin metafizic, cu nici un preţ nu-mi pot păstra identitatea: orice urmă a ei se cere lichidată; dacă, din contră, mă-ncumet la un rol în spaţiul istoriei, va trebui să-mi încordez resorturile lăuntrice pînă mă frîng împreună cu ele. Ne e fatal, întotdeauna, eul pentru care optăm: să porţi un nume înseamnă să-ţi asumi un mod precis de prăbuşire. Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încăpăţînare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndîrjeşte să-i piardă pe alţii? — E un ocol ca să ajungă la propria-i pierzanie. Sub masca sfidătoare, sub ifosele lui se ascunde un împătimit al nefericirii. De aceea printre pătimaşi îi găseşti pe cei ce-şi sînt lor înşişi duşmani. Iar pătimaşi sîntem cu toţii, nişte turbaţi care, pierzînd formula păcii lăuntrice, nu mai avem acces decît la meşteşugul sfîşierii. în loc să lăsăm timpul să ne macine încetul cu încetul, noi am găsit cu cale să-i sporim efectul, adăugind la clipele lui pe ale noastre. Acest timp recent, altoit pe cel vechi, acest timp elaborat în noi şi proiectat în lume avea să-şi arate curînd virulenţa: obiectivîndu-se, avea să devină istorie, monstru asmuţit de noi înşine contra noastră, fatalitate căreia nu i-am putea scăpa nici dacă am recurge la soluţiile pasivităţii, la reţetele înţelepciunii. Să încerci o cură de ineficacitate; să pătrunzi învăţătura maeştrilor taoişti — doctrina renunţării, a neîmpo-trivirii, a suveranităţii absenţei; să păşeşti, urmîndule pilda, pe calea conştiinţei ce nu se mai luptă cu lumea şi se mulează pe orice, ca apa, elementul lor predilect, — la toate acestea noi nu vom ajunge nicicînd, oricîta silinţă ne-am da. Ei condamnă şi curiozitatea, şi setea noastră de durere; prin asta se deosebesc de mistici, şi mai ales de cei din Evul Mediu, propovăduitori abili ai tîrsînei şi brî-ului de spini, ai nopţilor albe şi postului negru, ai geamătului. „Viaţa intensă e contrară lui Tao", ne învaţă Lao-tse, omul cel mai normal cu putinţă. Dar virusul creştin ne roade: moştenitori ai autoflagelatorilor, nu devenim conştienţi de noi înşine decît rafinîndu-ne caznele. Religia e oare în declin? Noi îi perpetuăm extravaganţele, iar penitenţele şi gemetele chiliilor de altădată continuă prin noi: voinţa noastră de a suferi nu-i mai prejos de-a mînăs-tirilor, din zilele lor de glorie. Biserica a pierdut monopolul infernului, dar încă îi rămîn, ca să ne stăpînească, lanţul suspinelor, cultul suferinţei, al bucuriei mistuitoare şi al tristeţii radioase. „Viaţa intensă" secătuieşte deopotrivă trupul şi spiritul. Maeştri în arta de a gîndi împotriva lor înşişi, Nietzsche, Baudelaire şi Dostoievski ne-au învăţat să punem preţ pe risc, să născocim noi suferinţe, să dobîndim existenţă prin ruperea de propria fiinţă. Iar ceea ce în ochii marelui chinez era simbol al decăderii, exerciţiu al imperfecţiunii, constituie pentru noi unica modalitate de a ne aparţine, de a ne regăsi pe noi înşine. „Omul să nu iubească nimic — va fi de neînfrînt." (Chuang-tse) Maximă pe cît de profundă, pe atît de inoperantă. Cum să ne ridicăm pe culmile indiferenţei cînd pînă şi apatia noastră e tensiune, conflict, agresivitate? Nici un înţelept printre străbunii noştri: doar nemulţumiţi, veleitari, pătimaşi, ale căror decepţii sau excese vom fi siliţi să le purtăm mai departe. După învăţătura aceloraşi chinezi, doar spiritul desprins de lume pătrunde esenţa lui Tao; pătimaşul nu-i va percepe decît efectele: cufundarea în adîncuri e cu putinţă doar în tăcere, suspendînd orice freamăt, orice resort lăuntric. Dar nu e oare semnificativ că aspiraţia noastră spre absolut se exprimă în termeni de acţiune, de luptă, că un Kierkegaard se proclamă „cavaler al credinţei" şi că Pascal nu e decît un pamfletar? Atacăm şi ne apărăm; nu cunoaştem aşadar decît efectele lui Tao. De altfel, falimentul chietismului, echivalent european al taoismului, e grăitor în privinţa posibilităţilor şi perspectivelor noastre. Deprinderea pasivităţii e tot ce poate fi mai opus felului nostru de a fi. (Epoca modernă începe cu doi mari isterici: Don Quijote şi Luther.) Dacă generăm timp, dacă producem timp, o facem pentru că respingem hegemonia esenţei şi supunerea contemplativă pe care ea o presupune. Taoismul îmi apare ca primul şi ultimul cuvînt al înţelepciunii: îi sînt cu toate astea refractar, instinctele mele îl refuză, la fel cum refuză să îndure orice, într-atît ne apasă ereditatea revoltei. Boala noastră? — Veacuri de veghere a timpului, veacuri de idolatrizare a devenirii. Ne vor putea elibera de ele înţelepciunea Chinei sau a Indiei?

Există forme de înţelepciune şi de izbăvire pe care nu le putem percepe lăuntric, nici transforma în substanţa noastră cotidiană şi nici măcar încorseta într-o teorie. Eliberarea, dacă ţinem cu adevărat la ea, trebuie să izvorască din noi: în nici un caz nu trebuie s-o căutăm aiurea, într-un sistem gata făcut ori în nu ştiu ce doctrină orientală. E totuşi ceea ce li se întîmplă adesea unor spirite însetate, cum se spune, de absolut, însă înţelepciunea lor e contrafacere, eliberarea lor — înşelăciune. Am' în vedere nu doar teozofia şi pe adepţii ei, ci pe toţi cei ce se-mpă-unează cu adevăruri incompatibile cu natura lor. Nu puţini se cred cunoscători ai Indiei, închipuindu-şi că i-au desluşit, pîhă la una, tainele, deşi nimic nu-i predispune la asta, nici caracterul, nici educaţia şi nici neliniştile. Ce foşgăială de falşi „eliberaţi" — şi cum ne mai privesc de sus, din cerul mîntuirii lor! Ce conştiinţe împăcate! Nu se pretind ei oare deasupra faptelor lor? Şarlatanie intolerabilă. în plus, ţintesc atît de departe, încît orice religie tra-•diţională le pare o prejudecată domestică, ce nu le-ar putea satisface „spiritul metafizic". Să ai în spate autoritatea Indiei — asta-i cu totul altceva! Ei uită însă că India postulează acordul ideii cu fapta, identitatea între mîntui-re şi renunţare. Cînd „spiritul metafizic" îţi aparţine, puţin îţi mai p^asă de asemenea fleacuri. După atîta impostură şi fraudă, cît de reconfortant e să priveşti un cerşetor! El, cel puţin, nu minte; nici pe ceilalţi şi nici pe sine: îşi incarnează doctrina, dacă are vreuna; munca nu-i place, şi o dovedeşte; cum nu doreşte să posede nimic, cultivă sărăcia totală, condiţie a libertăţii sale. Gîndirea şi fiinţa lui sînt una. Nu posedă nimic, este el însuşi, durează: a trăi de azi pe mîine înseamnă să trăieşti de-a dreptul în eternitate. De aceea, pentru el toţi ceilalţi sînt robii amăgirii. Depinde de semenii săi, dar se răzbună pe ei studiindu-i, specializat cum e în dedesubturile sentimentelor „nobile". Lenea lui, de o calitate foarte specială, face din el un autentic „izbăvit", rătăcit într-o lume de nerozi şi de amăgiţi. Ştie despre renunţare mai mult decît oricare din tomurile voastre ezoterice. Doriţi să vă convingeţi? Ajunge să ieşiţi în stradă... Dar nu, vi-s mai pe plac tratatele ce proslăvesc cerşetoria. Cum nici o consecinţă practică nu vă încununează meditaţiile, nu-i de mirare că ultimul vagabond preţuieşte mai mult decît voi. Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină de împrumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei — iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa-prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi. Cînd, iarăşi şi iarăşi, ne puneţi în faţă „absolutul", o faceţi ~afişînd un aer grav, impenetrabil, de parcă v-aţi frămînta într-o lume îndepărtată, cu lumini şi tenebre ştiute doar de voi, stăpîni ai unui tărîm la care nimeni în afara voastră nu va putea să ajungă. Ne aruncaţi şi nouă, muritorilor de rînd, cîte-o fărîmitură din marile descoperiri pe care tocmai le-aţi făcut, cîte un rest din prada incursiunilor voastre. Dar toată truda voastră are drept rezultat doar debitarea acestei biete vocabule, product al lecturilor, al frivolităţii docte, al neantului vostru livresc şi al angoaselor de împrumut.

Sfera conştiinţei se îngustează în acţiune: cel care acţionează nu poate aspira la universal. le-o datorăm. descendenţi ai unei tradiţii masochiste. pe noi rutina intelectului şi a sensibilităţii ne constrîhge să concepem spiritul incarnat. Avem — s-o recunoaştem — fenomenul în sînge. va trebui să lepădăm povara senzaţiilor. de o formă de realitate în detrimentul realităţii. nişte osîndiţi de lux. acel surîs plutind deasupra lumii. fără ca mai întîi să o fi abolit. Cft despre mîntuitorii noştri. Gradul de eliberare al fiecăruia din noi se măsoară în numărul acţiunilor de care ne-am descătuşat. Parfum şi cheie a lucrurilor. ce cuprinde nu lumea. veşnicia noastră. Precipitarea noastră le postulează şi le deformează. I-aţi încercat vreodată gustul? Nu vă veţi sătura de ea nicicînd. ci prin făpturile noastre am ales să pierim: viitorul ni se poate citi pe rînjetul feţelor. Luciditatea noastră însă nu ar putea răbda ca o asemenea minune să dureze şi nici ca inspiraţia să fie pusă la îndemîha tuturor: ziua ne ia înapoi darurile ce ni lemparte noaptea. iată absolutul nostru.Absolutul. ne leagă de ele. dar să respingi metempsihoză. nu sînt decît un acolit al timpului. Rasă de convulsio-nari. precum nu se va număra nici „visul spiritului infinit". dar să te porţi ca şi cum ele ar exista? Inconsecvenţă inevitabilă pentru orice spirit crescut în cultul fenomenului. această erezie a lui Hegel. relativistă. Oriunde îşi face apariţia. Toate eforturile noastre nu fac decît să macine sensibilitatea ce duce spre el. pe refuzul de a-şi savura suferinţele. un făcător de universuri perimate.. neîntinat de atingerea cu fiinţe ori lucruri. el rămîne patrimoniul nostru. Cine-şi închipuie că-i poate scăpa dă dovadă sau de superficialitate. libertatea absenţei? Această libertate nu se va număra nicicînd printre obiceiurile noastre. ea ne propune un echilibru — în timp. filozofie a reflexelor. nefericirea goneşte misterul sau îi ridică vălurile. pilda nu le-o putem . mai durabil şi mai adevărat.. La ce ispite. o să vă lege de ea pe vecie. şi nicidecum în veşnicie. sufletul descătuşat? Şi cum să cucerim absenţa. am imprimat universului stigmatele istoriei noastre. limitat la trasee istorice. îşi exersează vacuitatea. o să vă facă să iubiţi aparenţa în tot ce are ea mai puternic. căci a făptui înseamnă să te cramponezi de proprietăţile fiinţei în detrimentul fiinţei. capitalul nostru de grimase. înrobire. Ce noimă are să aderi la adevărurile budismului. cu lăcomie. nu ne luminează chipurile. Dar este pierdere de vreme să vorbim despre eliberarea unei lumi grăbite. la el. mistuiţi de febra vizibilului. să ne tăiem legăturile. „intensă" prin natură. nu ne rămîne decît să adoptăm o înţelepciune incompletă. şi-n timpul acesta frenezia mea cosmogonică mă face să uit că. veniţi printre noi pentru osînda noastră. o s-o tot căutaţi. zelul cu care ne înlesnesc şi întărită suferinţele. şi totuşi. creez aşadar o lume la fel de suspectă ca şi teoria prin care o justific. ci. precum la bunurile lumii cerşetorul. încolţiţi de aparenţe. în meşter de ficţiuni. Trăim prea repede pentru a putea percepe lucrurile în esenţa lor ori pentru a le pune în evidenţă precaritatea. care e însăşi baza ideii de renunţare? Să subscrii la Ve-dănta. sau de orbire. ca să-l cităm din nou pe Hegel. ortodoxie tragică. să ştim ce este mulţumirea. la ce cuhni ne poate înălţa luciditatea! S-o părăsim ca să ne refugiem în inconştienţă? Oricine se poate mîntui prin somn. Amîndoi au găsit calea ce duce dincolo de suferinţă şi au rezolvat toate problemele omeneşti. Cum să se înalţe pînă la ea sufletul indiferent şi golit. luat de vîr-tejul acţiunii. o veţi aduce acolo cu gîndul. Or. care a uitat că nu poţi redobîndi viaţa. reprezintă „visul spiritului infinit". în centrul unei farse de proporţii cosmice. capriciu şi necesitate. ca şi-n capacitatea de a converti orice obiect în non-obiect. Cei mai mulţi dintre noi izbutesc^să reziste ispitei fericirii. le creează şi desfigurează. legătură e fiece senzaţie: plăcerea ca şi durerea. nefericirea — ca orice „intensitate" — e servitute. să accepţi doctrina irealităţii lucrurilor. accident şi obsesie. de preferinţă unde nu-i de găsit. Mă agit. Nu prin tăcerile. de care nu scăpăm decît cu intermitenţe şi doar atunci cînd ne trădăm aparenţele. îl putem dfspreţui sau detesta — oricum. Surîsul lui Buddha. Absolutul ce evoluează. oricine are geniu cînd doarme. iar de acea iluminare ce îndeamnă să te stingi cu seninătate nu ne vom învrednici niciodată. Se dezrobeşte doar spiritul care. devenirea. Numai nebunul are privilegiul să treacă lin de la existenţa nocturnă la cea diurnă: nici o diferenţă. îndopaţi cu senzaţii şi cu corolarul lor. simbolul încrîncenării noastre în această lume. de a se delecta cu ele. nefericirea însă e mult mai insidioasă. nişte ne-izbăviţi. înţelepciunea — sau mai degrabă ne-înţelepciunea noastră — îl repudiază. sibariţi ai durerii. Ca să te identifici cu o doctrină venită de departe. scurmînd în aceste enigme la fel de superficiale ca deznădejdea şi zbuciumul nostru. Dacă India. nici să te bucuri de ea. să excludem — între noi şi lume — mijlocirea simţurilor. între vis şi trezie. ci momentele lumii. pe chipurile de profeţi tumefiaţi şi trebăluitori. nu-i nici o diferenţă între visele unui băcan şi ale unui poet. dar niciodată fericirea. a devenit dogma noastră. cine dintre noi ar şovăi între predica din Benares şi Heautdnti-moroumenos ? „Eu sînt şi rana şi cuţitul". spirit şi nimic mai mult. prin vocaţie şi din principiu. A renunţat la raţiunea noastră. veninul pe care predicile lor ni-l picură în suflet. timp fărîmiţat. Dacă vrem să ne redobîndim libertatea. privilegiu al civilizaţiilor clădite pe ideea izbăvirii. Reuşim. sîn-tem. — iubim nocivitatea speranţelor şi leacurilor ce ni le propun. adopt mişcarea. iar ea mă preschimbă în generator de fiinţă. ar trebui s-o adopţi integral. bucuria ca şi tristeţea. amestec de visare şi maimuţăreală. Dacă sîhtem experţi în suferinţa fără capăt. cel mult. pentru că fără ea totul vă pare inutil şi searbăd. căci.

ci fiindcă a pătimit. împotriva semenilor şi a zeilor. Dacă opun unitatea. însuşi ritmul vieţii noastre are ca fundament onorabilitatea revoltei. bolnavi ai duratei. Definiţia infernului? S-o căutăm în forma aceasta de revoltă şi ură. un alt patron. deşi am putea fi nişte stoici desăvîrşiţi. de a ne nimici în miezul duratei. împotriva războiului şi a păcii. fărî-miţarea absolutului. fcttr-un fel. îi întoarcem spatele. ca să existe. demola decît. Luciditatea ce te împiedică să adori te va opri. dacă nu izbutim. o creaţie a nevoii de blasfemie ori de singurătate. Nu slujeşte la nimic nostalgia repao-sului în nediferenţiere. Dar tot nu ne putem înăbuşi un strigăt de revoltă. să ne dăm seama că ultimul netot e poate mai înţelept decît Prometeu. mai apoi. ea trebuie să pornească de la ireductibilitatea indivizilor.. Dacă firea i-ar fi simplă. am vrut să fim subiecţi. m privinţa faptelor noastre smtem siliţi la o profundă nesinceritate. de la condiţia lor de monade.. să ne facă îngăduitori chiar şi faţă de tiranie. conferind persoanei realitate şi autonomie. Filozofia modernă. dacă. tunăm şi fulgerăm mai departe. după refuzul de a deveni obiect.şi vocaţiei noastre. a făcut din acesta motorul dramelor şi placa turnantă a neliniştilor noastre. pur şi simplu. Pentru ca." Mai mult chiar decît stilul. dar paradoxurile. „Niciodată nu vom accepta istoria". ne-a trebuit un alt sistem de referinţă. Obiectul credinţei sale e un erzaţ. Să ni-l facem icoană. la el nu există o distanţă prea mare între luciditatea sa. cel care afişează convingeri fără să creadă cu adevărat în ele. serveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Această distanţă creşte peste măsură la falsul credincios. visul neutru al existenţei fără atribute. iată maxima ce pare să ne exprime neputinţa de a fi înţelepţi -adevăraţi ori nebuni autentici. fiindcă a scos cîteva strigăte pe cît de răscolitoare. altfel spus. Cabotini ai înţelepciunii şi nebuniei? Doar asta să fim? Orice am face. Ne răzvrătim împotriva dreptăţii şi a nedreptăţii. Orice' făptuire instituie şi reabilitează pluralitatea şi. şi orice subiect înseamnă smulgere din pacea Unităţii. în supliciul orgoliului rănit. dezamăgiţi. S-o spunem deschis: revolta mea e o credinţă pe care o îmbrăţişez fără să cred în ea. aşadar. în senzaţia de a fi o înfricoşătoare cantitate . ori nu-ţi vei. a te revolta înseamnă a postula această eterogenitate. revolta mea se goleşte de sens.. dacă am avea o lume numai a noastră! A evlaviei sau a rînjetului — nu contează! Dar n-o vom avea niciodată. şi. ne împăcăm de minune cu Dumnezeu. zonă impură în care se amestecă suspine şi provocări. Contaminaţi de superstiţia făptuirii. deoarece. el este demonul îndoielilor şi spaimelor noastre. Protestele. de aici voga Diavolului. recunoaşte în mod implicit degradarea. pe care le generează şi guvernează: atributele lui coincid cu ale timpului. tot ea. Refuzînd să admitem identitatea universală. Sîntem destul de lucizi ca să fim tentaţi să depunem armele. eterogenitatea. Căci ceea ce venerăm în zeii noştri sînt — idealizate — înfrîngerile noastre. pe de alta. în existenţă. să dărîmi. departe de a fi un produs al subiectivităţii noastre. de vreme ce. furiile sale nu-s totuşi lipsite de echivoc: acest „mare Nefericit" e un rebel care se îndoieşte. sîntem alcătuiţi din elemente ce fac din noi nişte rebeli sfîşiaţi între o chemare mistică lipsită de orice legătură cu istoria şi un vis sîngeros care-i este simbol şi nimb. pe de-o parte. luptînd cu timpul. Măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu lucrurile. luptînd cu această infirmitate ce ne dezgustă şi ne seduce deopotrivă. ca anterioară apariţiei fiinţelor şi lucrurilor. nimeni nu-şi poate ascunde rănile fără să încercăm să i le dezvelim şi să le scoatem la vedere. nu ne-ar înduioşa defel. de vreme ce tirania e o constantă. de esenţe circumscrise. De la aceasta. în epoca biografiilor. ca şi experienţele noastre. Cel ce încearcă să ne aline singurătatea sau sfîşierile acţionează împotriva intereselor . Cunoştinţele. anarhistul veghează în noi. ar trebui să ne paralizeze. regăseşti universul intact! Monolog derizoriu. îl consider pe celălalt o fantomă. şi de la cultul ce i se consacră provine tensiunea spiritului nostru şi această nevoie de a exploda. Dar nici nu pot s-o resping. în cele din urmă. opunîndu-se resemnării. considerăm diferenţierea indivizilor. la răscrucea rugilor şi sarcasmelor noastre. instaurînd superstiţia Eului. Cel mort pe cruce. drept un fenomen primordial. Sortiţi unor forme degradate de înţelepciune. Or. ne închipuim că ideile noastre ar trebui să izbîndeasca. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor. pentru orice şi pentru nimic: automatism lamentabil. revoltele. pînă şi el. care explică de ce sîntem cu toţii nişte Luciferi de duzină. pamfletari pe-un pat de suferinţă. şi faptele şi gîndurile lui. nu crede că nu crede. căci ne găsim. dintr-o bucată. Niciodată nu vom putea spune că am cugetat îndeajuns la vorbele lui Kirilov despre Stavro-ghin: „Cmd crede. contradicţiile lui sînt ale noastre: el strînge laolaltă neputinţele omului. Continuăm să ne scormonim durerile proprii şi nu mai dpuţin pe ale celorlalţi. Cînd alte spaime. căci la ce bun să te revolţi cînd. contea-ză-n ochii noştri nu fiindcă a pătimit pentru noi. O. după neputinţa de a fi indiferent. un credincios se identifică pînă la un punct cu ceea ce face şi cu ceea ce crede. Ce poate fi mai contrar contemplării pasive a lumii? Dar asta vrea soarta să fim: incurabili care protestează. obligatoriu mincinoasă. Diavolul era personajul visat. singura veridică. Cît timp am trăit în iadul unor angoase elegante. instigatorul rătăcirilor omeneşti. Neîndoielnic. mai sordide (căci erau mai profunde). De aici declasarea ideii de Bine. de la făptuire. reflexul revoltei se dovedeşte însă mai tare decît îndoielile noastre. rămîn mîntuitori fără adepţi. iar atunci cmd nu crede.urma. el nu crede că într-adevăr crede. a o concepe. multiplicităţii. pe atft de gratuite. s-au abătut peste noi.

a te consacra istoriei înseamnă să înveţi să te revolţi. facem drumul izbăvirii în sens invers — acesta e aportul nostru în materie de religie. „clipa face cît zece mii de ani". nu găsim în nici una din ele o cale pentru izbăvire. atîta timp cît o cură de veşnicie nu ne va dezintoxica de devenire. Ştiu bine că el recomandă retragerea şi renunţarea în numele absolutului. nişte Buddha şi nişte Cristoşi ostili mîntuirii. mai fericite. oamenii puteau să bată cîmpii în voie. Este aproape sigur că refuzăm orice gen de înţelepciune pentru că desluşim în ea o nevolnicie transfigurată. deşi îi dau de mii de ori dreptate lui Lao-tse. ca şi cum nu ar fi aparţinut nici unui veac. din contră. „De-acum încolo. să le torturăm. Dar nu e mai puţin adevărat că primul nostru străbun ne-a lăsat.. în aventura luciferică am dobîndit o competenţă pe care niciodată n-o vom avea în înţelepciune. producem timp. voinţă de a ne irosi rezervele. în vreme ce Rimbaud şi Nietzsche. Şi aşa va rămîne. fără ca pentru asta să se coboare la revoltă. De unde să mai scoatem altele pentru contemplare. că sîntem timp şi că producem timp. Dacă vrem să dregem ceva. încît ne obsedează chiar şi atunci cînd ne desprindem de el. Li se spune nevolnici. dar a ne îndrăgi nimicul — iată deriziunea din care se nasc şi revoltele noastre. a înţelege ideea de veşnicie. totuşi. dintr-o cugetare asupra evenimentului. acrobaţi evoluînd la limita propriei fiinţe. să-l imiţi pe Satan. prin a desprinde eticheta care. Pentru noi. această cheltuire statică. faţă de propriile forţe. început de transă ori de apoplexie. pierdută pe veci. Nimic viabil nu poate ieşi dintr-o meditaţie de circumstanţă. nu va mai fi timp" — metafizicianul improvizat care e îngerul din Apocalipsă anunţă. sfîrşitul Diavolului. în alte epoci. a le pătrunde esenţa — nimic mai contrar felului nostru de a gîndi. cufundaţi într-o clipă a lumii. pe asasin. sîntem nişte iluminaţi posaci. drept singură moştenire. Dînd nume lucrurilor. Relativitatea operei lor nu-i neliniştea: i se consacrau fără nici o reţinere. lipită pe fiecare aparenţă. mă simt solidar cu această putreziciune: sînt admiratorul fanatic al unui cadavru. cel mai mult ne descumpăneşte aceea a vîrstei de aur: cum de-a putut să ni se năzărească asemenea himeră? Din duşmănie pentru ea şi pentru a o demasca a prins formă şi-a luat ayînt istoria. să le frămîntăm. repulsia faţă de paradis. percepţia însăşi înseamnă bur-zuluire. chiar şi celulele nervoase. îi iubim pe cei ce riscă totul. între seninătate şi sînge. să continuăm pe calea răzvrătirii: cu siguranţă că ea va sfrrşi prin a se întoarce împotriva ei înseşi. Poate atunci ne vom redobîndi puterea asupra timpului. spre sînge e firesc să înclini. Oricat de nedreaptă ar fi o asemenea reacţie. Măcar de-am fi la fel de vrednici de Diavol pe cît sînt ei de Dumnezeu! Ca să te convingi că revolta se bucură de o cinstire nemeritată. Căutăm suferinţa pentru a ne sustrage iertării. şi totuşi.. O rasă superficială. pe veci. Nu există ieşire pentru cel ce trece dincolo de timp împotmolindu-se totodată în el. Dar Lao-tse nu ne propune nici un delir. îşi pregătea căderea: pe a lui. Ei se avîntă dincolo de veac: sminteală de care noi ceilalţi.. în poezie ca şi-n filozofie. Şovăitor. Tao Te King merge mai departe decît' Un anotimp în infern ori decît Ecce Homo. dar şi pe a noastră. Aşa şi trebuie să fie: idolatri ai gestului. există un „miros" al timpului. ce propovăduiesc unor mizerabili farmecul propriei disperări. înţelepciune şi revoltă: două otrăvuri. dacă vreţi. Cum absolutul corespunde unui sens pe care n-am ştiut să-l cultivăm. să le transmitem furiile noastre. la limita singurătăţii. sîntem în stare prea arar. Cum am putea să nu-l simţim? în-tr-un plan mai apropiat. vrînd să scăpăm de năpasta conştiinţei. Misticii au de aceea dreptate să-l caute pe Dumnezeu în ei înşişi sau oriunde în afara acestei lumi din care fac tabula rasa. agresiune a omului contra lui însuşi. Pierdere de energie. necompromisă de conştiinţa sfîşiată. îi dă relief şi un simulacru de sens. eliberaţi de teroarea cronologiei. nimicnicia. Ce-i drept. îl înţeleg mai bine. Prostie genială. împotriva noastră. îl proiectăm în afară şi îl lăsăm să se convertească în evenimente. şi nu al laşităţii. uzîndu-ne fiinţa. tîn-jim.neglijabilă. cu opinteli. în chinurile „eului". Iar cel mai bine îl imităm atunci cînd. Ne fascinează doar cei care s-au nimicit încercînd să-şi dea un sens vieţii. Dintre toate ficţiunile. ai jocului şi ai delirului. dar se afundă şi mai mult în lumea aparenţelor. ar trebui să începem prin a dez-boteza universul. ale acestui „eu" cu care începe sfîrşitul nostru. cu aţft mai mult va trebui să existe un miros al istoriei. după cum spune un budist chinez. aşa cum spune Meister Eckhart. totodată. să exişti: singurul mod de a-ţi salva pierzania.. cu aceste cuvinte. atîta timp cît nu ne apropiem de acea stare în care. nu mi-o pot reprima nici chiar faţă de taoism. A simţi — încă — prezenţa veşniciei şi a şti. hărţuit. atras deopotrivă de devenire şi de atemporal. Dacă. disting iluzia. asta de nu cumva. această concentrare în imobilitate? A lăsa lucrurile aşa cum sînt. a le privi fără să vrei să le transformi. ce pentru ei se confunda cu însăşi lumea. Mi-e ciudă pe veacul acesta al nostru: ne-a înrobit într-atît. Pînă atunci. şi. aşa încît. totul în noi refuză paradisul. Crima presupune şi încununează revolta: cel care nu cunoaşte pofta de a ucide degeaba profesează opinii subversive — va rămîne. Inapţi să le asimilăm cu nevinovăţie. se va tîrî ca un bolnav al duratei. ne invită să le împărtăşim riscul. dar şi îndoiala cu care le privim. cu toate astea. pentru cel ce ajunge. e suficient să te gîndeşti cum sînt calificaţi cei ce nu sînt făcuţi pentru ea. Să suferi: unică modalitate de a dobîndi senzaţia că exişti. ne . dimpotrivă. exaltare fecundă. putreziciunea „civilizaţiei". Să te răzvrăteşti în orice moment presupune o necuviinţă faţă de tine însuţi. un biet conformist. sfîrşitul istoriei. îl refuz în chiar clipa cînd îmi închipui că l-am adoptat. captivi ai duratei.

iată-l ajuns obiect. de scandal ideologic. Acum însă a obosit şi vrea să părăsească scena. dacă nu să ne alunge neliniştile prin. ele s-ar înţelege de minune: nesiguranţei i-ar urma stabilitatea unui pact între laşi. şi nu din lipsă de exerciţiu pălesc acum şi se sting talentele ei. al Progresului. Franţa. e dispus. să-i atribuie o semnificaţie şi o finalitate. ca misiune. azi se consacră unei furii revendicative. Popoarele tinere. Nerăbdătoare să secătuiască. ea le aţîţă frenezia. însă am fi nedrepţi dacă i-am reproşa-o: ar însemna s-o acuzăm că s-a realizat şi împlinit. începe să se cuminţească? — Se va nărui în curînd. în judecarea lumii sale. mai liber. o dată ce şi-a pierdut poziţia nu mai încearcă s-o recucerească. Dacă aderă la vreo ideologie. Ştiind că destinul nu se tratează. Iubitoare de formule. Occidentul e atît de pătruns de acest sentiment. ca ea să vină din afară. le ţine treze. îngrozit de spectrul absenţei. rînd pe rînd.vom întoarce lîngă animale. Din subiect. punctul ei de onoare.. să nu-şi dea osteneala s-o inventeze ei. Germania şi-au lăsat în urmă perioadele de expansiune şi nebunie. să fii urmat. el este parte implicată şi o va menaja. al trecutului ei. fructi-ficîndu-le. să piară şi el. O civilizaţie nu există şi nu se afirmă decît prin acte de provocare.. ne este limpede. de perspectiva eclipsei. să constate efectele destinului asupra ei şi asupra lui însuşi. el nu-şi atribuie rolul de vraci şi nu pretinde să vindece pe nimeni. Anglia. E sffrşitul smintelii. să le irosească pe ale sale. naţiune teatrală. Să ardă pînă la capăt: şi-a făcut. A miza pe dispariţia pornirilor războinice. Cînd însă popoarele bătrîne adoptă vreuna. totuşi.. din această chemare. Că şi-a uzat inspiraţia şi talentul. încît socoteşte un spirit cu atît mai stupid cu cît e mai preocupat de evenimente. Cînd o naţiune începe să-şi piardă strălucirea. Cel care timp îndelungat a fost arbitrul bunului gust. Sacrificînd confortul pentru aventură. rumegîndu-şi regretele şi grijile. fie şi în degringoladă. Dacă tînjeşti după anonimat. temătoare. maimuţărit: la ce bun să ţii casă mare doar ca să amuzi universul? Franţa cunoaşte prea bine aceste truisme ca să şi le mai repete. „Fericirea" îi ispiteşte. e rîndul indivizilor limfatici şi fără iluzii. tot nu s-ar hotărî să-şi tulbure odihna. a început să-l capete cu vremea. Naţiune a gestului. pe-a ei şi pe a celorlalţi. Virtuţile care făceau din ea o naţiune privilegiată şi le-a tocit cultivîndu-le. ea nu putea ajunge la supremaţie decît în dauna substanţei sale. de admirabila megalomanie care pînă atunci îl făcuse opac la ireparabil. de idei explozive. de ajutor fiindu-i orgoliul şi zelul agresiv (n-a purtat ea. ci dimpotrivă. teroare şi să ne întărească zdrobindu-ne? Orice izbîndă le vine din sălbăticie. în faţa reuşitelor acumulate în ţările sale. lîngă plante şi lucruri.. tremu-ră-n faţa oglinzii.. Şi. noul venit o cercetează fără părtinire şi-i sesizează mai bine slăbiciunile. a sluji. văd lucrurile din perspectiva acţiunii: iar perspectiva le este reglată de fapte. cîtă vreme evenimentele se consumă altundeva ? Le dăm tributul nostru doar cînd iniţiativa porneşte de la noi.. Fuge de propria-i imagine. a crede în generalizarea decrepitudinii ori a idilei înseamnă a vedea departe. păstrăm şi visul de a străluci. S-a terminat cu aventura colectivă. din vina istoriei. după ce-a fost vedetă. în schimb. Deşi avea un simţ acut al echilibrului — i-au reuşit pînă şi excesele — . la fel cum îşi iubea şi publicul... la nevoie. ci pornirile. căci pentru ele importante stat nu visurile.. ele nu admit legitimitatea ideilor contradictorii. Diagnosticul lui nu e de luat în seamă. Dacă mureau odinioară pentru nonsensul gloriei. Istoria îi aparţinea. Momentele ei de glorie sînt momente de temut. prezbitism al popoarelor bătrîne. de fapt. Şi.. trăgîndu-şi sufletul după efortul strălucirii. foarte departe: e utopia. în stare încă să răspundă chemării unei utopii — cu condiţia. Nu posedă şi nici nu propune leacuri. el îi era promotorul: ea trebuia aşadar să urmeze un curs raţional. nu-şi mai doreşte decît decorul uitării. şi la acea stupiditate primordială din care nu ne-a mai rămas. a pus-o sub patronajul Providenţei. Dacă ea e pe ducă. şi le risipeşte. Chiar dacă ar dispune de-o mie de Napoleoni. Ce poate fi mai firesc.. Mai detaşat. A se iluziona. şi-a pus geniul şi orgoliul în slujba tuturor evenimentelor din ultimele zece veacuri. Simţul fatalităţii îi era străin. în care păstrăm amintirea unei foste supremaţii. cu oamenii cetăţii. Idealul bunăstării (manie a . în timpul cărora nu-şi cruţă forţele.. deposedat pe veci de strălucirea. O singură ambiţie are: să fie la înălţimea Incurabilului. eşti sătul să serveşti de model. ea le va amorţi. nici măcar amintirea. Despre o civilizaţie vlăguită Cel ce aparţine organic unei civilizaţii nu poate identifica natura răului care o macină. din egoism. fericirea pentru eficacitate. Dar în măsura. Franţa şi-a propus. oricît de mică. din care-şi trage seva acel păcat prin exces de optimism — marxismul. e ultima lor prejudecată. respingînd subterfugiul amăgirii. le fructifică fondul de barbarie. Cine a făcut o mare revoluţie nu mai porneşte alta de aceeaşi amploare. iat-o acum resemnată. Cu asemenea reflexe împleticite. nu fără a le dărui stropul acela de fierbinţeală ce le permite să se creadă oarecum vii: o uşoară febră a iluziei. a se expune ridicolului sau prostiei unei cauze — iată extravaganţe de care nu mai sînt capabili. coexistenţa poziţiilor antinomice: dar ce vor ele. Occidentului nu i-a fost greu să exalte istoria. a reuşit s-o facă. mai multe războaie decît orice altă naţiune?). al Raţiunii.. începutul războaielor de apărare. Ridurile unei naţiuni sînt la fel de vizibile ca ale oricărui individ. ea se îndreaptă spre condiţia de masă. pe cine să terorizeze şi cum? Dacă toate popoarele ar fi la fel de fosilizate sau laşe. într-o mie de ani. ea îşi iubea jocul.

uneori delicate. Iradia acea melancolie a forţei. nici mai risipitor cu ele. ce avea să-l îndepărteze de geniul său. Reacţionînd împotriva propriei sale esenţe. Dacă îşi face scrupule. un interval în care nici să nu moară. ca să nu mai fie un monstru inconsistent. fie jubilînd. Dezgustul pentru fostele-i ambiţii de universalitate şi omniprezenţă atinge asemenea proporţii. Nimic n-o pregătea pentru hegemonie. înaintării civilizaţiilor opace? Dacă vrem să ştim ce a fost un popor şi pentru ce nu-şi merită trecutul. în care vede o rătăcire sau o necuviinţă. Este cam singura naţiune care. spălăcit şi virtuos. cum sar putea opune ele tenebrelor ce le asediază. Cei care-i veghează desţinui. „Dacă soarele şi luna ar începe să se îndoiască. consimte la ruina moştenirii de cinism şi insolenţă de care fl credeam atît de mîndru. aroganţa şi forţa privirii! Apoi.. în mod primejdios. din vocaţia reuşitei totale. mai generos cu propriile frămîntări. şi dacă pe noi eclipsa ei ne tulbură. între viaţă şi moarte. la National Gallery. să menţină faţada. Nimic elisabetan n-a mai rămas în ei: cu rămăşiţele de „caracter" încearcă să salveze aparenţele. Unde sînt demonstraţiile de obrăznicie şi de trufie. acest pirat visător: îndoielile nu-i alterează ardoarea. trecut de cîrtiţe iluminate. a-i plictisi pe ceilalţi — e o lege. lichelele. Anglia. Cu ce înfiorare contempli. el a făcut acea mediocritate toropitoare în care se va complăcea pe veci. ea nu a cunoscut pînă acum decft sterilitatea unei şanse neîntrerupte. un model. Dacă şi pe viitor totul va continua să-i reuşească. ele preferă să-l suporte — şi se obişnuiesc cu el într-atît. De cînd şi-a părăsit proiectele de dominaţie şi cuceriri.. din tensiunea unei voinţe neistovit de bolnave. subminat de prudenţă şi modestie. în loc să-l îmboldească. Contrar altor naţiuni. filozofii săi l-au împins în fundătura fericirii. mereu în aşteptare şi plin de spaime subterane. cugetfnd la reţinerea. atît de caracteristică personajelor shakespeariene. Trecut înăbuşit. plictisul generalizat. Să ne gîndim la Hamlet. era sălbatică şi tristă: nici un scrupul de onorabilitate nu-i înfrîna dorinţele de expansiune. de delir. E provocarea aruncată unei omeniri roase de îndoieli şi . îi este necesară o încercare de anvergură. S-a hotărît să fie fericit — şi iată-l fericit! Din fericirea sa. e numai din exces de energie. englezul devine din ce în ce mai impenetrabil şi descumpăneşte prin misterul ce i se atribuie în pofida oricărei evidenţe.epocilor crepusculare) o urmăreşte. acum. El se fereşte de exces. nimic în el din slăbiciunea unui reflexiv. acesta le macină vitalitatea. brutele. o apasă urîtul. la politeţea englezilor de azi. Absenţa vulgarităţii ia în Anglia proporţii alarmante: a fi impersonal constituie aici un imperativ. era temut şi detestat. Ce a fost Anglia. Poate că nici nu e departe de ea. originalitatea trăsăturilor. Ce contrast între fostele sale dezlănţuiri şi înţelepciunea-i de azi! Numai cu preţul unor mari renunţări devine normal un popor. care au trebuit să treacă printr-un şir lung de umilinţe şi înfrîhgeri. americanii şi ruşii o contemplă fie cu seninătate. şi-l va găsi doar pe ruina a tot ce a fost raţiunea ei de-a fi. nu-i putem examina trecutul fără să ne încerce un fior. în preaplinu-i vital. nici să trăiască. La ieşirea din Evul Mediu. Idealul lui este omul cum se cuvine: de el se şi apropie. pînă acum. După aceea. o regulă de viaţă. la bunul-simţ. apariţia ei va fi fost un accident lipsit de urmări. nici nu aspiră la aşa ceva. nu fără unele ezitări. Nimeni n-a fost mai liberal. Faptul de a lua în serios „civilizaţia". de pe acum au introdus în politică absolutul. se pregăteşte şi ea să-i treacă pragul. America se ridică în faţa lumii ca un neant năvalnic. un ideal pentru vikingul degenerat? Cît timp a fost puternic. spre care tinde totuşi. Cine contribuie la formarea unui imperiu? Aventurierii. Să ne mai mire că a devenit un personaj pe care-l îndrăgeşte Nordul. a trăit în afara infernului. o obsedează şi o solicită în exclusivitate. aceste chipuri virile. cei cărora le pasă de interesele ei ar trebui să-i pregătească nişte zile negre. aroganţa lui de odinioară? Romantismul i-a prilejuit ultima tresărire de orgoliu. de-a o asimila cu prea mult zel se plăteşte întotdeauna scump. o groază superioară. Năboiul ruşilor va face naţiunile să tremure. că le devine indispensabil. provocările.. Căzute într-o catalepsie lucidă. dar în loc să-l combată. o spun cu prisosinţă portretele marilor ei bărbaţi. ceilalţi îl înţeleg. mai stăruie să aibă „stil". s-ar stinge pe dată. De-atîta distincţie şi platitudine. împotriva vechilor sale apucături. După ce. Flagel al naţiunilor în plină defensivă. de orice sugestie tragică." (Blake) Europa se îndoieşte de mult. Dacă America îşi caută un destin.. că doar un miracol ar putea-o salva de un destin provincial. visînd un stătu quo care să ţină veşnic. într-o lume lipsită de ţinută. de ce îl fac atît de searbăd şi lipsit de bărbăţie. ca o fatalitate fără substanţă. şi asta pentru că din ea n-a mai rămas decît un nume pentru o masă de indivizi — o societate mai curînd decît o voinţă istorică. el şi-a creat un comportament. toţi cei care nu cunosc prejudecata „ideii de om". Anxietăţi luxuriante! Cum să le mai atingă englezul de azi? De altfel. pricepem de ce nu mai ştiu să-l joace pe Shakespeare. în curînd vor ajunge chiar să-l iubească. în ce priveşte Rusia. în van am căuta o urmă a barbarului care a fost cîndva: decenţa îi sugrumă toate instinctele. nu trebuie decît să studiem figurile ce l-au marcat mai mult. lipsită de plinătate. să-i încurajeze nebunia. Englezul nu mai e un coşmar pentru nimeni. de risc. cel mai adesea monstruoase. vor găsi totdeauna suficient spaţiu pentru a le evita pe amîndouă. Sînt tot atît de departe de el pe cît vor fi fost grecii tîrzii de Eschil. energia pe care-o degajă.

Cînd. ei nu gîndesc. imperialişti în numele unui vis mărginit şi al unei ideologii ostile tuturor valorilor născute din Renaştere. să pornească liniştiţi. scepticul nu mai extrage nici un principiu activ. Dacă le consideră simple convenţii. sta mărturie în favoarea lor: n-a fost ea oare dovada că numai ei. i-ar fi putut asigura o aparenţă de durată. îl doreşte. Şi totuşi. aleargă spre el: să-i risipească alţii îndoielile. dacă nu pe toate.. diletanţii nu-şi dau atîta importanţă ca fanaticii. încetează să-l mai practice? — Capriciul. să fim pregătiţi pentru haos. acţiuni. Demolarea idolilor atrage după sine năruirea prejudecăţilor. dacă nu pentru ele. Să acţionezi e una. aveau pentru ea însemnătatea unei superstiţii sau a unui ritual. ei. un alt stil se va contura. ei nu cunosc efectele nocive ale reflecţiei. Să ne gîndim ce a fost el în răstimpul dintre al cincilea şi al zecelea veac. nici americanii nu erau destul de copţi. se va desprinde tot mai mult de ele. a cărei funcţie constă tocmai în a-i subordona. cei lipsiţi pînă şi de acestea par mai senini. După ce că au răvăşit Europa. în a-i aservi faptei conştiinţa. că mai erau în stare de un vis grandios şi de o nebunie viguroasă? Acum însă ştim că nu mai au dorinţa şi nici puterea de a începe noi aventuri. fără a putea însă. să-i viziteze cadavrul. căci pentru cine. nu numai că-şi simte sfîrşitul aproape. nici acele margini ale conştiinţei unde ea devine factor de dezrădăcinare şi anemiere. abdicînd în numele viitorului. ar fi fost de datoria lor să se pună în serviciul unei idei universale. să ştii că acţionezi — e altceva. fapta se destramă şi împreună cu ea prejudecata. nu fără a cunoaşte o perioadă de surprize. iar eşecul lor avea să fie total şi definitiv. E necesar un minimum de inconştienţă.. Cel ce-şi demască ficţiunile renunţă la mobilurile sale şi. individul devin'literă moartă. în plin secol al XlX-lea. chiar şi această viziune. aşadar. oriunde am privi înjur. astfel în-cît avea şi dreptul să le invoce. măcar pe cele care-i sînt proprii şi care. Lucru cu atft mai valabil pentru o civilizaţie. parcă. Europa nu a contenit să-şi submineze idolii în numele ideii de toleranţă. libertatea. dacă vrem să ne menţinem în istorie. nu mai vedem decît simulacre de adevăr. ci irump. A consacrat Europa un cult capriciului.-care începe să se clatine de îndată ce-şi denunţă —. vagi tresăriri ale unor instincte atrofiate. a crezut în această idee şi sa bătut pentru ea. Occidentul are zile numărate: îşi pregăteşte sfîrşitul. de sînge. şi mijloacele de-a le impune. în sensul în care veacul al XVIII-lea a fost francez).. că au lă-sat-o vraişte. acum nu mai sînt decît simptome de epuizare. Drept urmare. Ce au de înfruntat — mai mult decît o lume limfatică? Nimic în faţa lor. simulacre de prejudecăţi. ei şi-au ratat misiunea. cel puţin cît timp a fost puternică. ca şi erorile lor. în plus germanii au oferit-o în dar Rusiei şi Americii. libertăţii. nici suficient de pervertiţi intelectualiceşte. Un sentiment asemănător împinsese Antichitatea la acea sinucidere care a fost făgăduinţa .. în Occident. Germanii. Ea trebuie să le respecte. Invocînd Istoria cu gîndul de a se stinge în. eroi în folosul altora. cu-vîntul „cimitir" vorbind despre Occident? Vor veni în masă. au făcut-o cu atîta stîngăcie. iacobinii i-au urcat treptele neliniştiţi şi sumbri: mureau în numele unui adevăr. ca să „salveze" Europa ori ca să-i reabiliteze decadenţa. in faţa morţii. prejudecăţile — ficţiuni organice ale unei civilizaţii — îi asigură acesteia dăinuirea. el tfnjeşte după călău. seduşi la rîhdu-le de farmecul renunţării. Chemaţi să ţină cîrma continentului. Pot. că orgoliul lor. de carne. îl cheamă. nici un obstacol: oare nu unul din-tre-ai lor a folosit cel dintîi. va accepta altele. adevărurile. al unei prejudecăţi. mult mai corupţi. ei visează — dintr-o nevoie de a spera împotriva lor înşişi— să fie umiliţi. Cine ar putea opune superstiţiilor în marş ale ruşilor măcar un simulacru de certitudine? începînd cu secolul Luminilor. nici nu dizolvă obsesiile. Nici ruşii. în trecut.aparenţă de avînt măcar pentru cîteva generaţii (secolul al XX-lea ar fi trebuit să fie german. să-l ajute alţii să moară! Neştiind ce să mai facă nici cu neliniştile şi nici cu libertatea lui. sînt senzaţii.căreia nu vor şovăi să-i dea lovitura de graţie. în vremea Revoluţiei. de îndată ce pune în discuţie adevărurile sale! Nimeni nu abuzează fără riscuri de facultatea de a se îndoi. îi conservă fizionomia. care Q neagă.. individului? E conformism de bună calitate. Nici o fiinţă preocupată de echilibrul ei n-ar trebui să depăşească un anume grad de luciditate şi analiză. Cînd clarviziunea consacră fapta şi o infiltrează. convingeri deghizate — erau un semri al forţei. îşi vor aduce modesta contribuţie la falimentul general. Cei mai mulţi s-au şi împăcat cu perspectiva aceasta. -Dacă noi nu mai avem suflet. ci chiar şi-l caută. prin mijloace proprii. nimic viu care să-i poată opri. Cei care n-au găsit răspuns la nici o întrebare suportă mai uşor tirania decît cei care au răspuns la toate. au ştiut aşa de bine să se războiască şi să se ducă de rîpă? Astfel. Aflaţi încă în stadiul în care intelectul nu diluează. Aşa se face că. Pînă şi îndoielile ei — de fapt. au de dat şi la alţii. Astăzi. călcaţi în picioare. se ofileşte ca şi ei. după ce i-au produs pe Hegel şi Marx. mai păstrau rămăşiţe de prospeţime şi barbarie. „salvaţi". stimulente. O criză mult mai gravă îl aşteaptă. destui dintre foştii stăpîni au înfruntat eşafodul cu surîsul pe buze. autori ai unui haos tragic. însă surîsul lor e maşinal: un biet. la sine însuşi. popoare noi se vor naşte. în fapt. Aşa cum îl ştim. Urechile mai fine le percep de pe-acum cadenţa paşilor.. din problemele şi întrebările sale. Dar. pierzîndu-şi seva. pentru că~i sînt străine. în schimb. de acel univers afectiv în care spiritul încă nu s-a desprins de ţărînă. ea. ei aveau să-şi împlinească misiunea pe dos. o brumă de viitor. Deocamdată. să pună altele în loc. cînd lea venit rîhdul. adevăratul rol. că. Or. cît de curînd. Apropiaţi de rădăcinile lor. un ultim reflex de eleganţă.oricît de timid — erorile ce i-au permis dezvoltarea şi strălucirea. încît iau grăbit prăbuşirea. şi nu al unei viziuni tribale.. ei simt ceea ce gîndesc. să-i dea o. oricft de grotescă a fost.. După ce au gîndit şi elaborat temele lumii moderne.

cel mai prestigios de la Antichitate încoace. frustrat de îndoielile sale. unde nu şi-o mai aude nici el. Mulţi se pregătesc să venereze orice idol şi să slujească oricărei dogme. „Puneţi-mă în lanţurile Iluziei". excesele oboselii sale vor întări tiraniile. unde i se acoperă vocea. un mit al Mrîn-gerii. să cutreiere printre incertitudini.. acest scepticism şi-a trăit traiul. Epoca noastră nu-i oare simetrică aceleia în care s-a născut Cetatea lui Dumnezeu ? Cu greu putem să ne imaginăm o. mitologii degradate. Fermă şi neclintită măcar de data asta. De altfel. Filozofia lui a eşuat în refren. se va angaja în acţiuni unde speră să afle senzaţii pe care în el însuşi nu le-ar putea găsi. copt pentru poncif. Biserici. Epocile de rafinament ascund în ele un principiu de pieire: nimic mai fragil decît subtilitatea. ei se disting în arta de a-şi supravieţui. în faţa izbăvirii sosite. el este tributar. îl găseşte însă în teroare. deznodămînt al jocurilor dialectice. spiritele au nevoie de un adevăr simplu. cunoaştem neliniştile profetice ale lui Tocqueville. se ştie ce spunea Napoleon despre cazaci. şi cealaltă să le fie impuse. Marcat de două stiluri diferite. Nu mai are nimic de răsturnat. nu găseşte în ea excitantul de care are nevoie. Nemaiputîndu-şi permite demnitatea de a fi exigent. el merge — demolator ramolit — să se smerească în faţa altarelor sau a ceea ce le ţine loc. Contemplîndu-şi-l. el renunţă la unicitatea sa şi îşi reface legăturile cu gloata. ca şi-n doctrinele ce-o au drept corolar. simplismului gloatei. cu condiţia ca şi unul." Adevărat vorbea. Iconoclast redus la tăcere. aşa cum Franţa şi le-a consumat pe cele de eleganţă. aceste intuiţii au fost asimilate de gîndirea străzii. El nu acţionează: îndură. un gînditor hibrid. se mulţumeşte cu cel ce i se oferă. Căutaţi şi dispreţuiţi de noul cuceritor. Acest avorton se transformă. Ca să-l înţelegem mai bine. Aşa încît intelectualul. în orice mitologie ce-i garantează protecţia şi tihna jugului. în gropar al intelectului şi. Refuzînd onoarea de a-şi asuma propriile spaime. Aceste presentimente au căpătat substanţă. Printre îndoielile şi laşităţile sale. umil. nu vor dispune. de o evanghelie. Dacă-se apropie de ideea de toleranţă. Oricare va fi lumea de mîine. Va veni apoi lichidarea: perspectivă demnă de interes. . nu a fost de-atîta vreme învăţată că rase tinere vor veni s-o supună şi s-o umilească? încă pe cînd părea în plin avînt. Michelet sau Renan. Ajuns la limitele analizei. una singură. iar prin ideile pe care le susţine — celui care se conturează. ciopleşte chipul noilor zei ori îi reaşează pe soclu — sub nume noi — pe cei vechi. în numele unei utopii de două parale. Nimeni nu abdică de la o zi la alta: sînt necesare pentru asta o atmosferă defetistă întreţinută cu grijă. împotmolită în scrupulele ei. nu se va plînge. mai curînd decît în stupiditatea maselor. carte mai actuală. să rătăcească printre adevăruri. abatele Galiani îi diagnostica şi-i anunţa declinul. O înfrîngere asemănătoare ne ameninţă: au şi început să bîntuie ideologiile. fanatic fără convingeri. caută compensaţiile dogmei. Europa îşi păstrează totuşi o convingere. A vrea să fii liber înseamnă a vrea să fii tu însuţi. răgaz a cărui' durată nu se lasă ghicită. deviză tragică a unui singuratic*. de vreme ce nu vrea decît să se lepede de sine. locul lui e acolo unde se cîntă în cor. Acum ca şi atunci.creştină. Rousseau. celui care dispare. îngenunchere a unui spirit pe care instinctul nu-l mai ajută. tot mai puţin dispus să cîntă-rească adevărurile. astfel. cultele. de un răspuns valabil pentru toate întrebările. face cale întoarsă şi încearcă să se agate de prima certitudine întfl-nită. Intelectualul obosit sintetizează anomaliile şi viciile unei lumi în derivă. suspină el. de un mormîht. ce altceva îi rămînea de făcut? Farmecul şi. orgoliul i-a apus în osanale! Să fim totuşi drepţi: în situaţia la care s-a ajuns. iar ei să fie scutiţi de efortul de a-şi alege ruşinea sau dezastrul. prostituează acel „îndobitociţi-vă". de sacrificată.. ea se crede. fără să vrea. De pe acum. decît de jongleriile inteligenţei sau de fardul trecutului lor. poliţii — căutaţi-le originea în groaza pe care el o nutreşte faţă de propria-i luciditate. originalitatea Europei erau de găsit în ascuţimea spiritului critic. să ne închipuim un Sfînt Augustin convertit doar pe jumătate. filozofia veche deschisese cale. de care nu s-ar despărţi pentru nimic în lume: credinţa că o aşteaptă un viitor de victimă. occidentalii vor juca în ea rolul avut de graeculi în Imperiul roman. dar cum să credem că-şi va menţine strălucirea? Ea şi-a epuizat resursele de profunzime. îl fascinează doar forţa ce-l striveşte. în scepticismul ei militant. sectele religioase mişunau peste tot. dar nu e destul de naiv ca să adere la ea cu trup şi suflet: din clipa aceea. vor jubila că au lăsat m urmă chinul speranţei şi-al aşteptării. în secolul al XVIII-lea. Abuzul de subtilitate duce la dogme. şi care de la creştinism ar fi luat doar ura pentru lumea antică. din cei ce apar în toate perioadele de tranziţie. Subprodus al propriului eu. vrea să fie şi este pierdută. Această evoluţie îmi pare inevitabilă. consternat de neantul descoperit acolo.geniul. convins că face un lucru foarte necesar. Nu ne vom mai putea permite mult timp fastul contradicţiilor. Dacă îi cade victimă chiar el. pentru a-ls impresiona. Propriul său moloz îl atrage. ci el a obosit să fie el. nehotărît şi pieziş. spunînd adio peregrinărilor Cunoaşterii. agresiv. care ne vor supune şi anula. griji cfrid toti ca unul. în sfîrşit. în ce priveşte veacul următor. poate doar pe el însuşi — ultimul idol nedărîmat. lecuit de paradox şi provocare. pornit în căutarea anonimatului şi rutinei. perioadă lipsită de. în templu sau la miting. el nu mai este decît un ideolog'. ideologii. pe de altă parte. lată-le pe amîndouă — şi cu ele întreg colţul acesta de lume — ajunse la faliment. Parodie de credinţă? Puţin îi pasă. Aşa că se aruncă. prin tipul de inteligenţă. profetiza şi el: „Tătarii vor fi stăpînii noştri. Peste tot — simptome de sleire: Germania şi-a arătat în muzică .luară locul şcolilor. pe jumătate îngenuncheat.

retragere înspre primordial! în cumplita ei cumpătare. chiar şi după ce va înceta să existe: nu dă de pe acum impresia jinui sobor de fantome? . nu-i rezistăm prea uşor. ea evocă o boală al cărei implacabil au matism îl linişteşte. ei te fascinează. saţietatea aceasta destramă miturile ori le deturnează de la rostul lor. oboseala Imperiului.. pe cînd aceea care asistăm nu pose'dă. prea pătrunşi de robia lor viitoare. la capătul eforturilor ei. nici o iniţiativă nu e posibilă. Dacă mă menţin în poziţie verticală şi mă pregătesc să umplu clipa următoare. istoric antic îşi definea epoca. ea jubilează. neputîndu-se dezlipi de pat la o oră tîrzie a dimineţii. la născocirea de mituri. pentru a ama să cultive cinismul. Supravieţuiesc şi acţionez în măsura în care o iau razna ori îmi realizez himerele. Fruct al unei metafizici anemiate. Cruciaţii. istoria e tocmai ceea ce nu mai vedem în jurul nostru. De cum îmi vine mintea la cap.. te copleşesc: cum să te lupti cu un continent de abulici? Boala voinţei fiind pe deasupra şi plăcută. ci surpare lipsită de nobleţe şi paşi ne. Cel care ne împinge la aventură este nebunul din noi. pînă şi de acea pasiune a inevitabilului.. aveau să se supună cuceritorilor veniţi de departe. . pregătiţi şi resemnaţi să îndure invazia. ea deliberează şi va delibera mereu. deveniţi grădinari. nu e nici împlinire. constrîns la o profunzime cu care n-am ce face. la fel occidentalii.. totul mă inhibă: alunec spre absenţă. Spunînd despre Roma că nu-şi mai putea suporta ciile. a datului îndărăt. se ascunde în ea.. şi pe bolnav. înfloreşte şi triumfă el. c cerire a mîntuirii -. Prea evidentă.. fastul şi cruzimea. Nu putem afirma acelaşi lucru despre Europa: descoperind. Mare era. în mod paradoxal. slăbiciunea e tot pe atft: îşi are şi ea farmecul ei. nici un gest. Cine vrea să-i cunoască simptdmele şi gravitatea ar greşi căutîndu-le prea departe: e de ajuns să observe. el n-ar putea să răsplata unei căutări. pînă şi vidul este impur. pe măsu popoarelor care. Intrare colectivă în "vacuitate! Şi totuşi. Raţiunea e rugina vitalităţii noastre. Dacă pleacă. există însă şi o alta. care. se reduce la ea: metafizică a regresiunii. Dar istoria e dor de spaţiu şi oroare de cămin. Există o saţietate care incită la descoperirea. să descopere în ce măsură Vestul e atins de ea. exactă ca un contra agonie după tipic. o boală. se tot îndemna pe un ton imperativ: „Să vrei! Să vrei. nu vor face desigur nimic ca s-o preîntîmpine. îţi zic!" Comedia se repeta în fiecare zi: îşi impunea o sarcină peste puterile lui.şi cu atît mai pui efort meditativ. vis vagabond şi chemare de a muri pe meleaguri îndepărtate. Europa fuge de sine. pi neîndoioasă. e treaba lor: ei nici nu bănuiesc ce uşurare e să te laşi ta voia unui prezent care nu duce nicăieri. şi medic: agonie cu forme în regulă. în adevăr. voinţă de renunţare şi de simplitate. prea ştiutori. căci ştie acum că ruina-i ascunde o sursă de voluptate de care înţelege să profite. atunci cînd. însă fără o doză puternică de nebunie. mic din magia ce întreţine iluzia. se stinge atunci cînd şi proiectele.. nici pozi vitate exprimată în termeni negativi . să le observăm intrigile şi sără< poftelor moleşite. Ipostază caricaturală a plictisului. şi tot el ne forţează sîngele să curgă prin vine. desigur. ea încă mai ştia. de vină este o norocoasă dereglare a spiritului meu. Nimic mai agreabil decît să te tirăşti în urma evenimentelor. disociind spiritul de forţele sale şi viaţa de mobilu-rile ei. să-şi bată capul alţii cu asta. Cînd cei slabi sînt legiune. într-un cuvînt. Renunţarea o farmecă şi-o împlineşte. îmi aduc aminte de un amărît care. i te supui de bunăvoie. el ne îndeamnă să respirăm. entuziasm morbid ce devine vitalitate de îndată ce-şi găseşte un obiect. înspre izvoare ce nu mai vor să curgă. în loc să rişte şi să se năpustească spre fiinţă. mitul la fel. fără sfîşieri. A trăi aici înseamnă moarte. şi faptele necugetate fl dezgustă. la fel ca un popor ori ca un continent. Şi aşa cum pre-columbienii. pătrund — împins de laşitate — în esenţa lucrurilor. Un individ. Neîndoielnic. concep viitorul. neajungîndu-le că au respins prejuc căţile ce stimulează viaţa. sîntem pierduţi: totul depindejle^pînă şi viaţa noastră vegetativă. rămînem ai nimănui! Nu poti să fii. iremediabil? Nu-i un motiv de alarmă. şi curajul. în acelaşi timp. şi normal şi viu. Acţionînd împotriva fantomei care era. Dacă forţa este molipsitoare. şi mai mult. ultimă onoare a în-frîngerii. nici o acţiune. la orice formă de viaţă. s-au topit în această posteritate domestică ce nu mai păstrează nici urmă de nomadism. în riguroasa ei mediocritate.. dacă ne părăseşte. să nu amăgim: acest vid moral şi intelectual. altundeva — sinucide încotro să te duci? Singura parte a planetei în care ex tenta părea să aibă un rost este cuprinsă de cangrei Aceste popoare supercivilizate sînt furnizorii noştri disperare.. Se scurge timpul. ca să ne pierdem orice speranţă. şi nimic mai înţelept. dacă. După ce atîta timp şi-trădat obîrşia neglijînd sălbaticul şi hoarda — punctul de plecare —. sărăceşte şi usucă. îhtr-un cuvînt. Le vor lipsi de altfel şi mijloacele. dar nici leacurile c'e-ar fi putut-o vindeca. suficient să le privim. minciuni generatoare de acţiune: este pasiune neîmplinită. d neînfrînată şi inventivă. imperiul non-voinţei. se văd acum silite să constate că nici strop de sînge hun nu le mai curge prin vine. şi dorinţa. o anticipa pe noastră. de amintirea insolenţelor şi bravadelor sale. aproape stinse. fără capricii. el măcar dispreţuia deliciile letargici sale. dar. înspre prostraţia pe care viaţa va fi cunoscut-o înainte de a concepe mişcarea.Atmosfera este creată. diferit în toate p vinţele de cel pe care budismul îl numeşte „lăcaş adevărului". căci ea mă rupe de devenire. ne sileşte s-o facem. totul se degradează şi se corupe în conştiinţele noastre: în ele. în vreme ce noi ne împotmolim în al nostru şi ne pierdem în el ultimele resurse. se leapădă şi de aceea care este justificare şi temei: prejudecata devenirii. nici izbăvire. nici încununarea unei nelini^ Orientul înaintează spre vidul lui. Refractară la orice formă de exces.

agresiunii Eului. în indivizi. o privire asupra Europei mi-ar fi de ajuns. ea mă înduioşează şi-mi fac reproşuri că o vorbesc de rău. Aş vrea atunci să se aleagă praful de ea.. A iubit raţiunea pînă la perversitate. patrimonii. Dacă. fără echivalentul spiritual al sîngelui. cu toate acestea. din care mai păstrează urme. afectiv. Omului i se întâmplă uneori să scape de persecuţia dorinţei. ajunge la nivelul lor în cîteva puncte. Occidentul n-ar fi produs decft un stil de civilizaţie oarecare. prins în mii de activităţi ce-i dăunează. îi spuse: „Iată unde sfîrşeşte totul. cînd. zăcem buimaci şi vlăguiţi. Ca să simt fiorul ireparabilului — chiar dacă nu l-aş mai fi încercat niciodată •—. instinctele pulverizate. Pe patul de moarte. idei . una cu lumea fiind. Alteori.în meditaţia monahală. îmi stfrneşte şi încurajează spaimele. Ferindu-mă de nedefinit. Filip al II-lea. Graţia ei de odinioară. o goleşte de substanţă. — Făclie derizorie. Intrată în-tr-un proces de degradare de la care nimic n-o abate. dinamismul dezagregării. sălăşluieşte în natura lor cea mai intimă o energie distructivă ce le permite să se năruie cu o anume vituozitate: exaltare acidă. la nevoie." La că-jiătîiul acestei Europe. de tirania instinctului de conservare. chemîndu-şi fiul. se întoarce către acele timpuri în care. Măcar de-aş putea privi cu nepăsare gingăşia.unde vor prinde noi ădăcini? în Rusia? în America de Nord? Şi una. nu ştiu prea bine de care parte să înclin: o iubesc cu părere de rău.. ca şi în colectivităţi. în ea ne regăsim lacunele şi viciile. Spaimă îndreptăţită: ce năpastă-l aşteaptă la capătul aventurii sale! Nu trăim oare unul din acele momente cînd. Istoria exprimă simultan năzuinţa unui animal infirm de a-şi împlini ursita '— şi spaima că va reuşi. Teama pe care ne-o inspiră e teamă de noi înşine! Iar dacă. cu cît puterea ei asupra noastră creşte. Umilindu-ne. Sedus de perspectiva decăderii. Dacă nu a creat o înţelepciune. îşi subminează voinţa. Boala care-i face cinste cel mai mult? Hipertrofia sufletului. în adevăr. ea este noi. să învingem fascinaţia dezastrului. E mîndru de descoperirea sa: va putea. Osteneală deşartă! — Un om al cavernelor gătit în dantele. această mare răscumpărare a lumii moderne. descoperă un dinamism al cărui farmec nu-l bănuise. misterul şi capacitatea de inefabil.. chiar şi civilizaţia. am tînjit să mă nărui împreună cu ea. previzibil. ne stoarce de vlagă. De unde îşi vor face apariţia? Nu are nici o importanţă. să ne cufundăm în toropeala anterioară intrigilor. o voce mă avertizează: „Iată unde sfîrşeşte totul. nici o metafizică numai a lui. fenomen fără echivalent în nici o altă tradiţie: unde mai poţi întîlni un Monteverdi. grimasa viitorului ce ne aşteaptă: ea este vidul nostru. o lasă buimacă. fără suflu. să pună capăt subtilităţilor şi vorbăriei noastre. sătul să se tot poticnească de sine. îi număr slăbiciunile. ea îmi justifică. Mereu agitat.Atîtea cuceriri. rafinamentul. e pentru că şi noi am cunoscut şi îndurat vampirismul spiritului. preferîndu-i meditaţiile unui Sankara. Aspiraţie a spiritelor istovite. întocmai ca ea. America Latină? Africa de Sud? Australia? Se pare că una din acestea va prelua făclia. Cum nu reprezintă decît o varietate a efortului filozofic în general. cînd mă gîndesc deopotrivă la gloria şi la umilinţele ei. ea ne oferă imaginea primejdiilor. ca şi de pornirea ceo împingea la fapte şi la scandaluri de anvergură. ei speră desigur să se vindece de boala numită conştiinţă. nobleţea rănilor ei! în joacă. Fără muzică. izbînzile filozofiei nu ne-ar reţine atenţia. am vrea să cîntărim reuşitele Europei de la Renaştere şi pînă-n zilele noastre. în ordinea spiritului. să ne lipsim de ea. fără suflu. în schimb în creaţia muzicală şi-a proiectat întreaga originalitate. care explică de ce în anumite epoci individul. în cel mai bun caz. s-o retrăiesc. ne vor ceda destulă energie ca să ne-ajute .. Cînd îşi va face socoteala finală. Occidentul îşi dezvăluie chipul şi atinge profunzimea. hinduse ori chineze.. să i se stingă pînă şi amintirea. Nu-i totul pierdut: mai sînt barbarii. e bine să ştim că nu vor întirzia să apară. mă apucă furia. Pentru moment. că. într-un spaţiu dat. îndeplinind pentru mine funcţia rezervată cadavrului . se şi gîndesc prin ce mijloace să ne pună iar pe picioare. şi jocul m-a prins. cu atît ne-ar plăcea să revenim la noaptea de dinaintea veghilor noastre. ni se oferă spectacolul ultimei sale metamorfoze? Cuid trec în revistă meritele Europei. încă nu se rupsese de fiinţe şi nici nu degenerase în om. că într-adevăr are ceva de pierdut. Lucrurile stau altfel în ce priveşte muzica. Dacă atacă o civilizaţie. orice stare conştientă ne istoveşte. se ridică împotrivă-şi. doar muzica va sta mărturie că nu s-a irosit în zadar." La ce bun să polemizăm cu neantul? E timpul să ne revenim. mi s-a părut a merita orice efort ca să mi-o însuşesc. să renască. Lao-tse sau Platon. dimpotrivă. şi cealaltă au tras deja concluziile din dezastrul Europei. filozofia occidentală nefiind cu nimic superioară celei greceşti. euforie a anihilării !'Abandonîndu-i-se.. strivindu-ne sub tălpi. cu preţul propriei sale mistuiri. şi nici măcar o poezie absolut singulară. lividă. un Bach sau un Mozart? Prin muzică. am putea. o iubesc cu cruzime şi nu-i pot ierta că mi-a impus sentimente între care nu mi-e îngăduit să aleg. Viitorul aparţine periferiei globului. să-şi tot măsoare deosebirea faţă de ceilalţi. îşi cultivă apatia. voinţa şovăielnică. chiar şi monarhia. tinde să ne macine încetul cu încetul. pregătindu-se să ne celebreze prăbuşirea. Spiritul este vampir. să-i duc mai departe secretul. adevăratul său geniu a fost. îşi cheamă-n ajutor geniul cel rău. în sfîrşit. Nesaţ şi groază a conştiinţei.

precum cel rus şi cel spaniol. tot. ei trăiesc într-un soi de asprime melodioasă. contempla portretul lui Filip al III-lea: „Un nebun". Ne-putîhd să-l rezolve prin analiză.Ortega. Bătrînă s-a întors spre mine: „Cu el a început decadenţa noastră!" Eram în miezul problemei. Atfta vreme cît a. fascinaţi de insolubilul pe care-l reprezintă. „Decadenţa noastră!" Aşadar. Dacă într-o zi şi-ar schimba vechile manii cu altele. naţional. obsesia pentru schelet. noi nu putem nimic împotriva fatalităţii: muribunzii nu fac alianţe şi nici nu se revoltă. E greu să-ţi închipui un englez întrebîndu-se dacă Anglia are vreun sens sau nu. Personajele lui Dostoievski o pun pe picior de egalitate cu Dumnezeu. să ne biciuie sîngele. în secolul trecut. un aer comun. Citindu-i pe Ganivet. ctrfundîndu-se-n ea. Dacă ar fi dispus de timp. o deviză oficială. Năzuinţa de a „mîntui" lumea este fenomenul morbid al tinereţii unui popor. ori s-o tăgăduiască? Există ea cu adevărat ori nu-i decît o amăgire? Să te întrebi în felul acesta înseamnă să pui în termeni teologici o problemă locală. dintr-o voinţă de a-şi afirma defectele. numai că ele sînt acum departe. cu. cu totul ieşită din comun. cum să fie la zi cu noutăţile. . abuziv şi bizar. Incapabili să se adapteze la ritmul „civilizaţiei". o misiune: el ştie că-i englez şi asta-i ajunge. întocmai ca existenţa lui Dumnezeu. Nu i-ar preocupa într-atît ideea de decadenţă. un clişeu. Naţiunea care. să nu mai facă corp comun cu ideile pe care le susţin: filozofia e apanajul indivizilor şi al popoarelor superficiale din punct de vedere biologic. nu le-a fost însă dat să-şi rumege sfîrşitul: barbarii se găseau deja în coasta lor. la prăbuşirea ei în anonimat. să-şi ţină singură de urît. Un asemenea demers. aşa cum bine îi sade oricărei religii cu adevărat inspirate. Mică teorie a destinului Anumite popoare. improvizatori de iluzii.să murim. mesianismul provine dintr-o nesiguranţă interioară sporită de orgoliu. Numai popoarele crude au fericirea să se apropie de înseşi izvoarele vieţii. ce-i salvează de vulgaritate. fiind un simbol. — un alt vid. pentru ca mai apoi să-şi piardă strălucirea. începuturile literare ale Rusiei au fost. e una universală. cu siguranţă că ultimii romani ar fi făcut la fel. şi a divinităţii: să creadă în Rusia. Europa e un vid către care stepele vor porni în curînd. departe de a fi o problemă locală. ori atribuindu-i. Să vină dar. în Casa Cervantes. Palavragii din disperare. de fericire şi de reuşită. un soi de apogeu. unul nou. favorizaţi de carenţele lor. Se va mai deştepta. revelaţia acestui declin am avut-o într-o zi la Valladolid. cu pasiune retorică. să ne redea vigoarea ce ne-a părăsit. Evoluţia ţării sale nu implică întrebări esenţiale. spaniolii au avut răgazul (trei secole!) să mediteze la nenorocirile lor şi să se pătrundă de ele. la care paradoxul este şi mai insolubil. Mai dăruiţi de soartă. fără sfîşieri majore care să provoace nelinişti. a excelat în masacre. dacă ea n-ar traduce în termeni de istorie marea lor slăbiciune pentru neant. Şi ea a cunoscut începuturi glorioase. sînt atft de obsedate de ele însele. punîndu-şi în ele nu doar preocuparea pentru fast. reuşesc să uite de sine. Cum să crezi în filozofii. crucifixul cu pumnalul. pe Unamuno sau .. cum ar putea fi ea „interesantă"? Este meritul Spaniei de a propune'un tip de dezvoltare insolită. de uşurătate tragică. de izbîndă fulgerătoare ce nu putea să nu sfîrşească prin a o tulbura: era firesc ca Rusia să fie pentru ea însăşi o surpriză. Spania se pleacă asupră-şi din motive opuse. cînd şi-au secătuit partea cea mai bună a fiinţei rumegînd problema morţii. Dar tocmai asta face Dostoievski: pentru el.. ei . La ruşi. oferea lumii spectacolul splendorii şi nebuniei sale — iat-o ajunsă să-şi legifereze apatia. Ofiliţi şi livizi. habotnici sau anarhişti. gîndiţi-vă apoi la conchistadori. la banditismul şi cucernicia lor. în secolul al XVI-lea. Evanghelia cu asasinatul. O bătrînă. ar rămîne marcaţi de-o îndelungă absenţă.n-ar putea să renunţe la inactualitatea lor. de freamătul. Sătulă să tot dăinuie. făcînd din ea o experienţă viscerală? Coborînd mereu către esenţial. Rusia. îhcîl îşi fac din sine unica problemă: evoluţia lor. la felul cum s-au însoţit. catolicismul a fost sîngeros. excesul de profunzime i-a pierdut. meditează asupra lui Don Quijote. dar şi sensibilitatea cea mai adîncă. nu era posibil decît într-o ţară a cărei evoluţie anormală avea de ce să fascineze ori să descumpănească. de a-şi deşerta asupra celorlalţi un preaplin dubios.. ori să renaştem.. le sileşte să reflecteze la şirul de anomalii ce le-a marcat istoria. pînă şi răz-vrătirile-i se hotărăsc în altă parte. decadenţa este în Spania un concept curent. la ei. în momentele sale de glorie. la miracolul ori la nimicnicia soartei lor. de tainiţele ei ce înfierbîntă: viaţa nu-şi dezvăluie esenţa decît unor ochi injectaţi de sîhge. am zis eu. ea a tulburat lumea. se va mînia Europa? Cine s-o creadă? Destinul ei. fost puternică. Cum să ajungă din urmă celelalte naţiuni. cum firesc era să-şi exagereze importanţa. Venită prea devreme. cîhd ştii ce apoase priviri se oglindesc în ele? Obiectul raţionamentului şi al speculaţiei este semnul unei vitalităţi subţiate şi aj unei degradări a afectivităţii Gîndesc cu metodă aceia doar.. (Ai zice — un Rimbaud incarnat într-o colectivitate. ţară netragică. care. ea nu este un caz: cunoscînd reuşita. pentru că-şi pun acelaşi gen de întrebări şi-n faţa ei. de a le impune altora. născute din grandioasele vicii ale Spaniei. moderne. Nu ni-i putem imagina pe un ValeYy sau un Proust meditînd la Franţa pentru a se descoperi pe ei înşişi: ţară împlinită. Conquista şi Inchiziţia — fenomene paralele.) Gmdiţi-vă la frenezia cu care s-a lansat în goana după aur. împlinindu-şi destinul. să ne învioreze umbrele. un destin genial şi neîncheiat. îţi dai seama că Spania este un paradox ce-i priveşte direct şi pe care nu izbutesc să-l reducă la o formulă raţională. Nimic de mirare că pentru fiecare spaniol Spania este' problema lui personală.. Ei revin mereu la acest paradox. mă gîn-deam.

el trebuie să le privească din afară. nu vor decît să sufere pentru ea. neputinţa de a-şi face loc în evenimente: minciuni chinuitoare. Lucru valabil la toţi cei preocupaţi de problema cunoaşterii şi care-şi fac din ea obiectul principal al meditaţiei. din acele hoarde care. n-aş putea spune. chiar şi nenorocirile. Găselniţa lui: amăgirea sumbră. nici decădere lentă la ele. chiar şi aceea a ridicolului. să se joace cu ele. Sînt ţări care se bucură de un fel de binecuvîntare. Oricare i-ar fi orientarea politică. Cu ruşii şi cu spaniolii sîhtem departe de domeniul în care spiritul se joacă şi cu sine. Cert este că atunci cînd am ajuns s-o simt cu luciditate. ce lepră! Marea idee ce domnea acolo — eram prea insolent. îi renegam. Inapţi pentru contemplaţia intelectuală. Evoluţia anormală a Rusiei şi Spaniei le-a făcut aşadar să. e mai curînd o . ele se analizează insistent. Dacă e să se lupte cu ea. cu ţăranii ei atemporali. un cusur de care trebuie să profiţi. să le evalueze şi. O mare idee îi stăpînea: ideea destinului. aşa prezent. Suferind de un rău originar. şi nici spaniolii nu se prea sinchisesc de ea. e fără să creadă cu adevărat în el. a cărei existenţă vedeam limpede că n-are nici o noimă. chiar şi dezastrele. Dacă acceptă că are vreun viitor. Nici ruşii. nici decepţia. Detestîndu-i pe^-ai mei. să-şi uite. însă. de-a şi le însuşi. dispui de o certitudine care justifică mai vechea întrebare: „Cum e cu putinţă să fii persan?" Paradoxul de a fi persan (român. Obsesie ce nu-i lipsită de frumuseţe. Rezultatul: o lungă meditaţie sterilă. pentru că ea nu duce nicăieri şi nu interesează pe nimeni. reacţie iritată în faţa dispreţului pe care se tem că îl merită. o scuză pentru toate renunţările. Să-i aparţii — ce lecţie de umilinţă şi sarcasm. Credeam. Ce reazem să-rnni fi găsit? Ţara mea. sînt altele. în ciuda lacunelor sau accidentelor de creştere. o dată cu maturitatea. iar Rusia pentru că vrea cu orice preţ să se statornicească într-îhsa. de har: totul le reuşeşte. Ce încercare pentru juna mea semeţie! „Cum e cu putinţă să fii român?" era o întrebare la care nu puteam răspunde decft umilindu-mă-n fiece clipă. Ce le mai rămîne? Resemnarea-cu pro-pria-le condiţie. cum să-i însufleţesc. îmi hrănea şi îmi reprima isteria. în schimb. m-am . decît să fie obsedate de ele însele. îmbătaţi de toropeala lor şi parcă plesnind de buimăce:ală. Aveam s-o pricep doar mult mai tîrziu. la o colectivitate de învinşi. făureşte un sistem cu care nu se confundă niciodată pe de-a-ntregul. la nevoie. Spectacolul pe care mi-l . îi oprimă. scursură boită cu o brumă de latinitate. reveria geologică. roşeam pentru această ascendenţă. Cum mi s-a strecurat în minte. ce pare o farsă. are. nici visul nu le pot lecui. eu o resppin-geam din toate puterile. gloată de dezertori la fruntariile Imperiului. profunzimea. popoarele mici se frămîntă tocmai pentru că n-au motiv nici să dispere. Evoluţia nu le-ar putea fi anormală. mîn-dria de a nu spera. din care tocmai ele sînt excluse. să se disocieze de ele. incapabile să-şi comLnue drumul spre vest. Cînd vor să se afirme şi fac un salt înainte. au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării..mediteze asupra propriului lor destin. mod de a-şi ascunde tainica obsesie de sine. ce nu pot niciodată izbîndi şi ale căror triumfuri sînt tot atftea eşecuri.Este aproape imposibil să vorbeşti cu un spaniol despre altceva decît ţara lui. sau experienţele. Rîhd pe rînd exaltat şi deprimat. cu origini asupra cărora nici o iluzie nu-mi era permisă. în termeni mai simpli: un popor care îşi este sieşi un chin e un popor bolnav. De fapt. sistemul de dezastre pe care le presupunea. prea plin de mine însumi pentru a-i intui originea. departe de orice perplexitate metodică. fără cuceriri şi fără nebunie. spaniolul sau rusul ce-şi pune întrebări despre ţara sa nu crede că ar exista şi alte întrebări importante. îmi apărea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului. curge întreaga Istorie. nici Spania n-au dat un filozof de anvergură: pentru că filozoful trebuie să abordeze ideile ca spectator. din deşeurile marilor invazii. o expresie a bu-nului-simţ şi a funebrei sale filozofii. am ajuns să visez la o extermin. Şi nu încetam să blestem întîmplaarea ce făcuse să mă nasc printre ei. provincie absolută. Tocmai această detaşare faţă de propria filozofie o admirăm la greci. înainte de a le asimila. subiect al lirismului şi meditaţiilor sale.univers închis. Numai că pietrele nu pot fi masacrate. Problema naţională e însă mult mai tragică la popoarele mici. Aşa încît altă soluţie n-au. o fatalitate exterioară vine să le sfărîme orice elan şi să le readucă în punctul de plecare. în cazul nostru) este un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici. ei întreţin raporturi destul de bizare cu Ideea. Şi aşa viitor. el îşi priveşte patria cu ochi fascinaţi şi posaci. apoi. Nici izbucnire subită. ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze. şi cu lucrurile. La aşa trecut. ideea pune gheara pe ei. nu ţineam ei oare de regnul mineral? Neştiind cum să-i mai îmboldeesc. sfîşierea e forma lui de rigoare. că ne iviserăm din drojdia barbarilor. de vreme ce. refulam veşnicia lor de mîna a doua. în afara lor. ruptă de lume. martiri de bună voie. ce urgie. vor fi totdeauna înfrmţi. agoniza în ei. vedeam în ea doar viclesnia laşului. într-o furie a revendicărilor. geniul lui: geniul regretului. Naţionalismul lor.mască în spatele căreia încearcă să-şi ascundă drama. A fi francez este o evidenţă: nu suferi şi nici nu te bucuri pentru asta. fără un Don Quijote al amărăciunilor noastre. ca şi în trecut. detestîndu-mi ţara. pentru că nu evoluează. îi înrobeşte. şi poate nu mă înşelam. Dar ele vor rămîne două mari naţiuni. nici să fie nerăbdătoare. ca un soi de Spanie fără secol de aur.ofereau toi justifica şi descumpănea. înţelegem motivul pentru care nici Rusia. le respingeam certitudimile de larve pietrificate. Mărturisesc că am privit cîndva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare. Lipsite de sprijin în viitor. Orice şansă le e refuzată. vai!. Insă în timp ce Spania suferă pentru a fi ieşit din Istorie. Degeaba căxittam pe chipurile lor zvîcnirea sau măcar maimuţăreala rewol-tei: maimuţa.

care peste noapte îl face celebru. cei din străinătate. -program şi epitaf pentru un colţ de Europă. prerogativă a celor care. cu sudoarea frunţii şi cu preţul a nenumărate umilinţe. Politeţea — rutină a nenorocirii. înzestrată cu toate calităţile unei victime ideale şi anonime. consolarea de a poseda. e o amărăciune în care intră un dram de mîngîiere. un lung antrenament. ce n-a dat rod niciodată. cele mai categorice eşecuri ale mele. o dată cu codul disperării. emanată din propria lor voinţă. un dezamăgit agresiv. Aşa că nici nu crede în ele şi. cu atît sporesc în noi poftele şi iluziile. Răsfăţat de soartă. cît înlăuntrul eului. şi reazem. continuînd să fii. descoperi în el un ambiţios. perfect ' alcătuită pentru a fi înghiţită. adoptind-o pe-a altora. Oricîtă osteneală mi-aş fi dat. atotputernic şi suveran. cu condiţia de obiect netrebuincios. luînd un aer de stîrpitură distinsă. resemnat cu nenorocirile lui. care pe dată a încetat să mă mai obsedeze. plenitudinea dezastrului — ce ucenicie la şcoala seminţiilor zdrobite! Cel mai vechi istoric român îşi începe cronica astfel: „Nu este vremea supt om. în materie de suferinţă. în utilitatea actului. pîhă la un punct. un întreg spaţiu etnic s-a pătruns de duhul acesta. de sine însuşi. exclamase Tiutcev m veacul trecut. viziune deterministă cu temei afectiv. cînd auzeam pe cîte unul invocînd. Printr-o tradiţie inconştientă. metafizică de circumstanţă. puteam eu oare. Certitudinea Inutilităţii o primeşti atunci moştenire: e un bun pe care l-au dobîndit pentru tine strămoşii. El se rupe — trădare eroică — de amintirile sale şi. dar şi priceperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza re-muşcările. Rusia mea!". în afară de numele său. „soarta". speranţa gloriei sau a scandalului literar. precum şi nenumărate situaţii fără ieşire şi arta de-a mă deprinde cu ele. se supune inevitabilului. această dezinvoltură în faţa Necesităţii. aşa-numitul Schick-sal presupune nu atft un joc al fatalităţilor în interiorul lumii. din respect pentru datină. Cel care a pierdut totul păstrează. Ba chiar desluşesc o anume relaţie între nenorocire şi megalomanie. destinul depinde de ei.împăcat cu ţara mea. născuţi fără speranţă. Consimte să renunţe la tot. încît ar fi obositor să le înşirui pe toate. aveam să mă agăţ de Fatalitate cu exaltarea unui naufragiat şi că aveam să-i adresez întfiul meu gînd mai înainte de a mă arunca în scîrba fiecărei zile. ci o putere care. un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar." Formulă dintr-o bucată. Iritarea pe care o simţeam altădată. Cutare scrie un roman. ca pe o ultimă salvare. acest tact. te-mpăunezi cu ele. Pentru a-l concepe exterior nouă. Tradiţia suferinţei fără capăt şi fără motiv. Rutină a oftatului şi-a nenorocului. îl pizmuiesc: şi ei au suferit. ultimul om. la fiecare pas. Să-ţi ratezi viaţa — se uită asta prea uşor — nu-i lucru tocmai lesnicios: sînt necesare o lungă tradiţie. Cu cft ni se ia mai mult. Legat de gustul german pentru demiurgie. poate chiar şi . să-mi irosesc zilele într-un mod atît de ireproşabil? Mi-a fost şi pildă. Ceea ce vrea să spună că. Pentru a nu fi nevoite să acţioneze. Gata oricînd să-mi apere decepţiile şi să dezvăluie indolenţei mele secretul conservării lor. aveam să leg de ea norocul şi nenorocul. oricînd le vei putea idealiza ori ascunde. competenţa jupuiţilor de vii şi a erudiţilor? Foloasele exilului Greşim cînd ni-l imaginăm pe exilat ca pe un personaj care abdică. îmi pare acum puerilă. ea mi-a recomandat în plus. îi sîht recunoscător că mi-a dat ca zestre. totul va merge de minune. Ar fi o necuviinţă să creadă în efort. îşi povesteşte în el suferinţele. în faţa diletantismului universal. nu ştiam că. „Vei dispărea în spaţiu. Dacă-l observi mai bine. Condiţie pe care ţara mea o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Cît despre umilinţele proprii. fără să vadă totuşi în el un principiu intervenind din afară. fără ea. o. pînă la un anume punct. Germanii sînt şi ei sensibili la destin. acela îşi schimbă identitatea şi chiar decepţiile. Exclamaţia lui o aplicam cu şi mai multă îndreptăţire la ţara mea. Dacă aceste condiţii sînt îndeplinite. tu tragi foloase din toate acestea. că. mîntuire negativă şi totodată mijloc de a interpreta evenimentele: filozofie a istoriei de uz cotidian. nu ai decît să-ti reaminteşti lamentările corului din tragedia antică. Cum să-şi impună însă numele... popoarele împilate se lasă-n voia „soartei". se retrage şi rămîne în umbră. cu demnitate. cîtă vreme scrie într-o limbă pe care lumea civilizată n-o ştie sau o dispreţuieşte? îşi va încerca puterile într-un alt idiom? Nu-i va veni la îndemînă să renunţe la cuvintele de care se leagă tot trecutul său. nerăbdătoare să facă din mine un derbedeu preocupat de aparenţe. ba chiar de voluptate. Nu bănuiam că voi ajunge să fac la fel. oploşindu-mă şi eu în spatele acestei vocabule. Pentru a prinde tonul sensibilităţii populare din ţările sud-estului european. mai mult. Cine îşi reneagă limba. mijloacele de a mă înjosi fără a mă compromite prea mult îi datorez nu numai cele mai strălucite. un ins acrit dublat de un cuceritor. ci bietul om supt vremi. efortul multor generaţii. au începuto cu sfîrşitul! Să te ştii dintr-o sămînţă rea. jelanie a popoarelor mărunte în faţa bestialităţii celor mari! Să ne ferim totuşi de a ne plînge prea mult: nu-i oare încurajator să poti opune dezordinilor lumii coerenţa mizeriilor şi înfrîngerilor noastre? Şi nu avem noi oare. şi îndemn. sfîrşeşte prin a le scăpa şi-a se întoarce contra lor pentru a-i pierde. Dar cîte alte avantaje nu-i datorez! Am către ea atîtea obligaţii. mult mai bine rînduită ca să dispară. Compatrioţii săi. fericirea şi nefericirea sub toate întruchipările lor.

de nu va prinde gust pentru o metafizică agreabilă. Ce poate fi mai firesc? Chiar şi cei care nu-s prea dăruiţi găsesc în dezrădăcinarea. Faţă de cel din urmă. ea nu înfloreşte decft dincoace sau dincolo de civilizaţie. E o si-tuaţie-limită. cad curînd în desuetudine. se va dedica smereniei sau sarcasmului. fără să te supui vreunei discipline. se instalează în metafizică sau în poezie fără merit personal. pentru a deveni un învins decent. îl susţine speranţa unei în-tîmplări neaşteptate. asta. prin intervenţia — ostilă — a istoriei. şi tăria excepţiei. este directă sau. renunţînd la ultimul ban. Degeaba va mai zgîndări vechile răni. renunţă la femei. ca s-o poată menţine. Dacă tirăşte după el resturi de anxietate. A crea o literatură înseamnă a crea o proză. să capete gust pentru el. încătuşat în pro-pria-i limbă. Dar autorul nostru stăruie. în ammdouă cazurile. îşi va minimaliza înfrîn-gerile pînă la a găsi în ele prilej de delectare. se hrăneşte cu himere. îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. la fel ca orice nostalgie. o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită. o face fără să se cheltuiască. Proza are nevoie. un fel de ultim hotar al stării poetice. e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. şi nici imaginea exilului. în funcţie de temperament. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă. în zadar va încerca să-i treacă iarăşi pragul. ce-i mai rămme de făcut? Va avea de ales între două forme de mmtuire: credinţa şi umorul. mereu îh marginea ei. la începuturile sale. faptul se poate explica destul de uşor. poezia e perfect compatibilă cu un geniu barbar şi o limbă informă. apatridul devine — sau speră să devină — romancier. a neliniştilor originale. pe de-a-ntregul elaborată. îşi pierde. are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei. a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă. se-ngroapă într-o cămăruţă fără lumină. Nu poti împrospăta la nesfîrşit infernul. Misticul însuşi ajunge la lepădarea de cele lumeşti doar prin eforturi cumplite. construită. de o stare sqcială diferenţiată şi de o tradiţie: ea este deliberată. protestele. o dată cu el. Nu-i oare un privilegiu să te trbzeşti acolo dintr-o dată. îşi pune bine romanul în rundul unui sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul.mai mult. decît poezia. Cutare devine director de revistă. Ce poate fi atunci mai normal decît statornicirea în exil. Examinaţi producţia literară a oricărui popor mic care nu-i într-atît de pueril încît să-şi născocească un trecut: prisosinţa de poezie e trăsătura ei cea mai frapantă. pentru a prinde rădăcini în invizibil. exilul este. instalat în bunăstarea căderii sale. în viaţă. de nelinişti perimate. să-şi reîmprospăteze forţele m el: suferinţele sale. Seamănă. e aplecat spre ironie. o inflaţie de spaime. Un absolut de două parale? Poate. a cărui caracteristică e tocmai monotonia. Sub orice formă s-ar prezenta şi oricare i-ar fi cauza. In lipsa diversităţii. Strigătele care nu demult încă erau mîndria lui s-au transformat în amărăciune. îl vor face pentru vecie nevrednic de iad. Blestemul de care era atft de mîndru — izvor al inspiraţiei sale — nu-l mai apasă. Părerile de rău îşi pierd din strălucire. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. în punctul cel mai stabil al declasării sale. pentru moment. Cetate a Nimicului. Mulţi n-au la îndemînă. un ciumat onorabil. Oricît de puţin numeroşi ar fi emigranţii. poetul îşi risipeşte substanţa emoţiilor. din contră. Dacă. pentru a se dezvolta. o şcoală a delirului. care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. într-un anume sens. precum elegia. prea domolite. scoate afară din poezie. în curînd. apanaj al troglodiţilor şi al rafinaţilor. cu bolnavul care. în automatismul excluderii lor plusul de talent pe care nu l-ar fi putut găsi într-o existenţă normală. şi nu atft ca să-şi apere interesele cît pentru ca. va deveni epigonul propriilor sale dureri. la fel ca dorul de ţară. Respins de infern. la Rilke. el scrie pentru cîţiva prieteni. ca mod de exprimare. inspiraţia i se ofileşte. Poetul dezrădăcinat este pîhdit de un pericol: să se deprindă cu destinul său. ei se adună în grupuri. îşi va fi învins ambiţiile şi neşansa pentru a atinge un ţel mai înalt. Nici un zbucium. face foame. punînd mînă de la mînă. va lua chipul unui burghez de oriunde. deopotrivă. Iată-l la capătul carierei sale lirice. . cînd nici o constrîngere exterioară nu te obligă la asta. în schimb. încft. patrie de-a-ndoaselea? Dacă-i gustă plăcerile. O decădere onorabilă-l aşteaptă. Zadarnic am căuta o formă mai sfîşietoare de act gratuit. deşi nu este dovedit că rezultatele obţinute prin efort ar fi mai preţioase decît acelea datorate repaosului în ineluctabil. iar aceasta nu se face vers niciodată: ea îl va . se ofilesc şi. A te smulge lumii — ce trudnică autoabolire! Apatridul. poezia ţîşneşte. „Domesticit". Nimeni nu-şi poate păstra prospeţimea mQmirilor: se uzează şi ele. şi temeiul singurătăţii. prin forţa lucrurilor. şi acela. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare. chemările fără ecou. ca şi visul de glorie. nici o noapte albă pentru a se lepăda de toate. să-şi publice mîhnirile.. Rezultatul va fi o acumulare haotică. prin bunele oficii ale maladiei. Sîht buni poeţi — şi foarte slabi prozatori. să nu-l mai simtă ca pe-un chin. resursele nenorocirii. pentru zece. Deli-TU! însă nu-i o şansă ce se dă la toţi. Astfel. în vreme ce proza cere un geniu aşezat şi o limbă cristalizată. dacă trudeşte în vreo uzină. puţin cîte puţin şi le va stinge sub mii de rugăciuni. închise: ele n-or să mai cîhte nicicînd. dimpotrivă. divertisment al versificatorilor secătuiţi. resemnat cu anonimatul şi parcă surprins de mediocritatea sa. Gata cu cînturile şi lipsa de măsură. în cel mai bun caz. de o anume rigoare. evenimentele înseşi fl împing într-acolo. La fel de tragic este cazul poetului. pe-atît de surprinzătoare.. Nu e deloc uşor să fii de niciunde. Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul. prin bunăvoinţa fatalităţii doar? Gîndiţi-vă la acel apatrid de lux. — la cîtă singurătate a trebuit să adune pentru a-şi rupe legăturile. cel mult douăzeci de persoane.

Sub dominaţia romană. şi prin tradiţie: e avantajul unui destin genial la scara unui popor. asupra istoriei lui în răspăr cu Istoria.. şi care n-ar putea vorbi. pe adevăratul Mesia? Vom afla la sffrsitul Ecclesiei. atît de frecvent la cei ce poartă povara unei taine. neluîhdu-şi în seamă oboseala milenară.. el este noi dincolo de noi înşine. căci oricum. făcînd din el un bun comun.. s-o strige-n gura mare. „Veţi fi asemenea mie-n curînd". fără să poată fi heraldul vreunui cimitir. Conştient de singularitatea sa. A fi om e o dramă. miracolul cu necesitatea. oricine-n locul lui ar fi capitulat. de care roşeşte. deasupra certitudinilor noastre. el însă. aplecarea spre răzbunare sau excentricităţile milosteniei sale. cu decepţii nu mai puţin amare. Schimbă o ţară cu alta? Drama lui reîncepe: exodul îi este temei. Cum măsura sa de absolut o depăşeşte pe a noastră. neobişnuit: nu-i oare primul care a colonizat cerul. Dacă slujeşte o cauză. şi o să-şi vadă de drum. ce misiune! Nu va putea stîrni.) Excesiv în toate. bolnav neînstare să renunţe. Mai bun şi mai rău decît noi. străinul în sine. nu rareori se lasă pradă amăgirii: speră mereu.. E cu ultima lozincă pe buze? E printre cei care au pornit o revoluţie? Se va vedea îndepărtat în chiar momentul cînd ideile sale triumfă. evreul are privilegiul de a trăi de două ori condiţia umană. de aici aerul lui stingherit. asupra destinului său ce pare să ţină de o logică supranaturală. ridica sau conduce nici o mulţime: rolul de tribun nu-l prinde.. este absolut-altul. el o ascunde: ci soarta lui. în alte ţări. el oferă.. Cu cît ne întrezărim mai clar ziua de mîine. nu vor găsi cu cale să îngenuncheze alături de creştini şi nici să gesticuleze împreună cu ei. atîta timp cft creştinismul îşi va menţine puterea. un mesia de export. Va fi persecutat atunq pentru credinţa lui cea nouă. el se tratează înaintfnd. să le fie purtător de cuvînt — dacă încearcă s-o facă —. puterea de a iubi şi urî. trăieşte în delirul aşteptării.Un popor de singuratici Am să încerc să divaghez asupra pătimirilor unui popor. Se înrudeşte în multe privinţe cu şarpele. nici o definiţie nu i se potriveşte. Cînd bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite. cînd au fost forţaţi s-o facă. Anxios dedat făptuirii. încît probabil se va converti la creştinism în clipa cînd toţi îl vor dezavua. în loc să fie mîndru de obîrşia lui. Să ne ferim a crede însă că ar avea un sînge tot atît de rece: ar însemna să nu-i cunoaştem adevărata fire — entuziasmul.. cămin. ci este astfel în mod natural.. instalîndu-şi acolo zeul săul La fel de grăbit să născocească mituri ca şi să le distrugă. anormal din accident sau din snobism. Fără morminte de care să profite. răspunde-n felul lui. evreii vor intra în ele sau vor construi altele. Ca să-l cuprinzi mai bine. nu va ajunge să-i mai guste roadele. omul venit de aiurea. el va rămîne neîndoielnic necreştin. devenit pentru el obişnuinţă. l-a transformat într-un dezaxat expert în psihiatrie ca şi în tot soiul de terapii.. ca un învins sui generis. el nu reprezintă pe nimeni. pîndesc momentul în care Isus va fi abandonat: or să vadă atunci. modestia sau anonimatul. speră prea mult. un semn de întrebare. acosmic. sfidînd concluziile pe care i le impune destinul. noi. nici să extragă din ele. certitudine. de înfrigurare şi sarcasm. a supravieţuit Atenei şi Romei. (Anumiţi rabini hasidici nu-s cu nimic mai prejos decît sfinţii creştini. care amestecă uluitorul cu banalul. ori — şi mai probabil — vor înălţa crucea pe sinagogi. îmbinare ciudată de forţă şi analiză. De aceea. imaginea ideală a capacităţilor noastre. pe alte continente. după cum va supravieţui şi Occidentului. fără să fie suspect. ca norme de existenţă.. Numit de unii rasă. în el. şi-a făurit o religie de care e mîndru.. crispat sau afişînd o falsă încredere de sine. Istoria lui — o schismă fără sfîrşit. El prefigurează diaspora universală: trecutul lui rezumă viitorul nostru. El reprezintă existenţa prin excelenţă separată sau. ca noi. nu-l îndreptăţeşte oare să privească de sus gloata umană? Dacă e victimă. în timp ce înscrie. de alţii seminţie — e refractar clasificărilor: ceea ce pare spus limpede despre el este fals. cît de-a le distruge zeii întru . în ciuda lucidităţii sale. pare el să ne spună. Hărţuit în numele Mielului. Pînă arunci. dacă nu se vor prosti pe neaşteptate. Vine o zi cînd.. să şi-o înscrie pe frunte. din care a făcut un personaj şi un simbol. L-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja. Dezinvoltura cu care îşi trăieşte dezechilibrul. pentru a folosi o' expresie prin care teologii îl califică pe Dumnezeu. Titular al unui destin religios. în bine ca şi în rău. al tuturora. căci totul e.. Să le exprime sentimentele. Cu atîţia duşmani împrejur. în ce-l priveşte. îi place însă atft de mult paradoxul — şi suferinţele ce ţin de el —. o are-n minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine. decît pe sine. eliberat de tirania peisajului. fără pereche. a fi evreu este una în plus.. fără moaşte de pus în vitrină. într-un teoretician al propriilor boli: nu e.. în numele pămînteni-lor. fără legături. refuză conformismul pînă şi în nenorocire. hotărît să nu tragă nici o învăţătură din umilinţele sale. Apoi o să slujească altei cauze.. cu atît ne apropiem de el şi cu atît mai mult fl evităm: cu toţii tremurăm să nu-i călcăm pe urme. de alţii naţie. pentru străbunii îngropaţi departe. Va fi luat la rost pentru părinţii. ar trebui să recurgi la o categorie aparte. numai pe sine. cu speranţele înşelate. Speranţa lor mesianică n-a fost atît un vis de-a cuceri alte neamuri. s-au ^răzvrătit. inapt pentru dulceaţa disperării. au fost singurii care n-au acceptat în templele lor statuile împăraţilor.. de neroziile înrădăcinării. fără efort. pizmuit şi urît de toate popoarele ce apar şi se sting. cînd vorbele lui devin articol de lege. el întrupează extremele spre care tindem fără a le putea atinge. o va contempla ca spectator. e omul ce nu va fi niciodată de aici. Eşecurile sale nu seamănă cu ale noastre.

înclinaţia lor pentru spiritul liberal fiind mai curînd dobîndită decît înnăscută. un nou care le face cinste. li s-a tot adus. neliniştile pe care le trezeşte. care-i scuteşte de orice osteneală. Anna şi Caiafa întruchipau în ochii mei însuşi bunul-simţ. Se ţineau deoparte de Imperiu. prin lacrimile sale. considerîndu-le duşmane" (Posidoniu din Apamea). Vidul va domni în ele curîhd. scăpau provizoriu de persecuţii. Căznindu-mă să fac la fel. suspect. ele descresc. învinuire ridicolă. evreii au optat pentru neajunsurile durabile ale pierzaniei. Indurîndu-l. Poate că abia aşteptau să se convertească şi ei. Nimeni nu mai vrea să-l salveze. ar trebui promovat la rangul de sectă osîndită. indiferenţa. la urma urmelor. Creştinismul şi-a trăit traiul: de pe acum căscăm pe Cruce. şi pentru asta erau acuzaţi de nelegiuire. Mîndri de crizele lor de conştiinţă. aveau să îndure povara şi teroarea crucii. Doar propriile prejudecăţi contau pentru ei: de aici. „Mîntuiţi" de bîlci. a obţinut consimţămîntul spiritelor. pînă atunci. surîsul pe care-l dă adevărul obţinut fără trudă. la începuturi. marea nebunie ce se înstăpîhea pe lume... Probitatea lor m-a cîştigat. Creştinismul. de vreme ce păcatul lor stă tocmai în prea marea credinţă faţă de sine. gîndul ne duce la zădărnicia rugilor ce s-au rostit acolo. ne trezeşte.. Goticul s-a retras din materie.. Din clipa aceea. de a participa la jocuri. lui Isus. dar explicabil şi. căci nimeni nu le putea înţelege exclusivismul. iar cînd ies. ca şi răspunsurile şi soluţiile sale. îşi aşteptau cu inima uşoară martiriul. se conformau de altfel moravurilor epocii. m-am gîndit că publicul. Din ce ne locuise odinioară adîncurile. Tocit pînă la urzeală. să-i mai lungească boala. am trecut de partea acuzării şi l-am aprobat pe Iuda. Cel mai intolerant şi mai persecutat popor din istorie îmbină universalismul cu cel mai strict particularism.. Dar. vî-nîndu-l cu o ură retrospectivă. acuzaţia de „mizantropie". el stă cu ochii-n patru. primii creştini par nişte opportunişti: şişuri de cauza lor. Dacă se ostenesc uneori să-i reconstituie etapele. perpetua o neînţelegere bimilenară. toropitoare: nici o sfîşiere cu şanse în viitor. mulţumiţi că un altul a suferit pentru ei. ajunsă pentru ei. Refuzînd să urmeze ideile timpului. 'se gîrbovesc.slava lui Iahve: teocratic sinistră contrapusă unui politeism cu nuanţe sceptice. Aşa cel puţin mi-a apărut în ziua cînd am urmărit. dar fără succes. în conflictul dintre Isus şi autorităţi. publicul înlăcrimat îi ţinea partea. în curînd. molipsite de mediocritatea dezgustului nostru. dacă mai păstrează o umbră de prestigiu. din acel moment aveau să fie din proprie vrere. Celsus şi. n-o fac fără să tragă foloase frumuşele! Cu un aer de profitori. ar fi avut destinul nenumăratelor popoare cărora istoria de-abia le mai reţine numele. în care gustul pentru hemoragiile spectaculoase cobora sublimul la îndemîna tuturor. respingerea creştinismului rămîne cel mai splendid gest al evreilor. pe urmele Sfmtului Pavel. Nu mai provoacă spiritul. Seneca. fireşte. pîndind evenimentul în stare să-l readucă în prim-planul actualităţii. la atîta înfrigurare şi atîtea patimi irosite în van. Să le fi plăcut cumva rolul de indezirabili? Vroiau ei dintru început să fie singuri pe pămînt? Cert e că multă vreme au apărut ca întruchipare a fanatismului. Necredinţă? E vina care. nu se ştie prin ce uneltiri. împreună cu ei. simbolul pătimirii. Cînd am ieşit din sala. încă din anul l30 înainte de Cristos. eventual. De-a lungul întregului Ev Mediu au fost măcelăriţi pentru a-l fi crucificat pe unul dintre-ai lor. pătrundem în una din ele. de-a se amesteca cu ceilalţi. sînt bolnave de gravitaţie. nu-i aşa. firesc. a mai rămas doar un reflex de suprafaţă. Contradicţie structurală: inutil să încerci s-o rezolvi ori măcar s-o explici. Cum aceşti întîrziaţi. la Oberammergau. la spectacole. dat la o parte. mă simţeam singur în toată sala aceea. se înfoiază prin biserici. o datorează doar întfrziatilor care. de a le respecta obiceiurile. abia îşi ascund un surîs. har ieftior. redevenite piatră. Oricîte urmări avea să aibă. aceşti pătimaşi ai urii devin din ce în ce mai rari. numai evreii ar fi în stare de o asemenea misiune: ar proiecta în el destulă excentricitate ca să-l regenereze şi sî-i împrospăteze misterul. Lăsînd străinilor avantajele efemere ale mîntuirii. iar creştinismul nu se împacă să piardă o popularitate atît de îndelungată. crimă pe care le-o impută Cicero. din întimplare. Dar cu ce preţ! Pentru a nu fi îm'părtăşit cu noii fanatici suferinţele momentului. Le împărtăşeam exasperarea în faţa răspunsurilor imprecise ale acuzatului. Ireproşabili din toate punctele de vedere.. fanfaroni ai izbăvirii.. ei arătau bunăvoinţă în cazul ce le fusese încredinţat. singuri de nevoie. ca să devină iarăşi „interesant". pînă şi săgeţile turnurilor. nici o dramă nu ar putea porni de la el. ce altădată împungeau semeţe cerul. întreaga Antichitate. şi nu pentru creştini. nu se foloseau de nici un tertip teologic sau juridic: era un interogatoriu perfect. Dacă erau. refuzul de a sta la masă cu străinii. Harul. acesta a fost sfătuit de prieteni „să supună cetatea cu forţa şi să nimicească rasa evreiască în întregime: căci dintre toate naţiile. dispreţuindu-i totodată remuşcările. Atunci cînd. sînt lingave. damnaţi ce şi-au făcut o armă din cinism — unica precauţie luată împotriva viitorului. Nici un popor n-a plătit atit de scump un gest nechibzuit.. la fel cum s-a retras din noi. pe cînd Ierusalimul era asediat de Antiohus. va merge să îngroaşe rîndurile experienţelor noastre ratate. Ce sentîmplase? Asistam la un proces în care argumentele acuzării mă impresionau prin justeţea lor. deznodămîntul miera indiferent. Priviţi catedralele: pierzîndu-şi avîntul ce le înălţa materia. e în ograda lor. Cu totul diferit e cazul evreilor. Dacă îl adoptau atunci. Pe lîngă ei. ea singură refuză orice relaţie cu celelalte neamuri. spectacolul „Patimilor". . creştinismul a încetat să fie o sursă de uimire şi scandal. să declanşeze crize ori să stimuleze inteligenţele. ar vrea să prefacă în pulbere cele două milenii în care. creştinii huzuresc m umbra Calvarului. Folosind procedee cinstite.. nu-l mai sileşte să-şi pună întrebări. L-au respins ca să evite o asemenea soartă.

situaţia de aleşi le-a fost impusă ca o încercare. el putea răspunde cel mult nevoilor unui trib. milostivi şi neîndurători... Incapabil de cel mai mic efort de obiectivitate. nimic în elcare să fi legitimat asemenea izbîndă: gîlcevitor. ar fi trebuit să scuipe pe rase şi imperii şi. nici mîntuire. E destul să adulmece oarece scrupu-] le. că într-o zi va deveni obiectul unor teologii savante. Dacă evreii i-ar avea de înfrmt doar pe antisemiţii profesionişti. netulburaţi. jsă-şi proslăvească diferenţele." (Tacit) . Locuitorii globului se împart în două categorii: evrei şi neevrei.. fără ca vreun cod să-i îngrădească smintelile şi toanele. ca o pedeapsă. să admită în sffrşit că-şi merită decepţiile? Nu există evenimente. contrare celor practicate de toţi ceilalţi muritori. o fac ca } să-şi ofere noi senzaţii. cînd ele se răsfaţă în cărţile delirante ale Vechiului Testament. oricît de viril ar părea acest Iahve (prezentat de creştinism într-o versiune revăzută). neîndoielnic. să dea dreptate celor ce-i urăsc. ca şi colectivităţile. ei ştiu că antisemitismul nu reprezintă un fenomen de epocă. se f . să caute să ne intimideze. E drept că nu ni l-au impus cu sila. că ] le vînează peste tot. îşi cunoaşte bine farmecele şi nu ezită să le exploateze. ghicim neliniştile unui uzurpator care. Dacă. Toţi aceşti oameni de bine sînt atît de setoşi de senzaţii ambigue.. Departe de a fi un obsedat de j. epicurian al oribilului. în loc să se agite. din păcate. împarte dreptatea după bunul său plac. prolix. povestioară pentru uzul „sufletelor delicate". adevăr. Deşi popor ales. ei ar avea destule calităţi ca să vorbească în numele umanităţii şi să se considere reprezentanţii ei. dar. cu cvasitotalitatea omenirii.. Ei batjocoresc tot ce noi respectăm. dovadă călăii lor de ieri ce foloseau aceiaşi termeni ca şi Tacit.. să strige universului că nu au semeni şi nici nu vor să aibă. iar cînd nu le mai află în afară.. de păcat şi de iad! Dacă-şi frămîntă conştiinţa.. oarecare slăbiciune pentru restul omenirii. se bagă-n toate. nicidecum. Moise institui noi ritualuri. după cum susţine Moses Mendelsohn. asta nimeni n-ar fi putut-o ghici niciodată. iar pentru cîteva în plus o tortu-ţrează şi pe-a altora. nerăbdători să se îmbete cu lacrimile voastre.sibariţi excitaţi de virtutea smereniei. Lup-tîhdu-se. dar poartă totuşi vina de a-l fi conceput: o scădere a geniului lor. să se înfrupte din chinurile voastre. tot ce este impur pentru noi. De aceea. Dacă le-am cîntări meritele. pe lîngă care cel Nou ne pare o biată alegorie înduioşătoare? Poezia şi asprimea primului nu le mai regăsim în al doilea. seamănă confuzie şi haos. dacă nu şi convinge. de fapt. în loc să-şi vadă de veşnicia lui. violenţele şi toanele sale. cu o trufie zeiască. Plîngeţi dacă puteţi: e ceea ce aşteaptă. să sprijine tezele hulitorilorlor. irită. să se lase despuiaţi de avuţia singularităţii lor. Aleşi nedăruiţi cu har. Omagiu necugetat! Nu c-ar trebui să le minimalizăm rolul.. vreo sfîşiere sau obsesia unei greşeli. E ros de îndoieli: strigă. el pune la bătaie toate mijloacele. superioară lumii şi mulţumită de spaţiul ce o desparte de cele lumeşti: bufon care-a primit drept moştenire cerul. Instinctul de conservare sluţeşte indivizii. După atîtea încercări nereuşite.unic în istoria religiilor . Oricît ar fi de smintit. vulgar. să opteze pentru un destin „onorabil" — toate. un subiect ideal pentru psihanaliză. şi unora şi celorlalţi. Descumpăneşte. Din contră. E ceea ce. ar fi trebuit. aruncă asupra lor înşişi. găseşte plăcere în simţăminte ce n-au nimic cu plăcerea: n-a inventat el oare orgasmul remuşcării? Iată cum poţi ieşi mereu în cîştig. avînd în vedere atribuţiile sale. m umilinţele voastre. lipsa lui de ţinută şi elanurile spasmodice sfîrşesc prin a ne captiva. acceptă. patron al unor civilizaţii rafinate. de-abia imaginabilă la o fiinţă. de la Nabucodonosor la Hitler... Ar fi putut să facă o treabă mai bună. ci o constantă. Să fie semn de forţă? Sub aerele lui senioriale. evreii nu aveau să cîştige din asta nici un avantaj: nici linişte. cu cft se adresează unui Dumnezeu neiertător. Oricît de viguros. Şi totuşi. tună şi fulgeră. să vă strigaţi vinovăţia în faţa lor — spectatori sadici ai derutei voastre. pe-atît de agresiv. în care totul e dulcegărie sublimă.are de ce să ne lase pe gfri-duri. a unui păcat — ' n-or să vă mai slăbească! Va trebui să vă exhibaţi tulburarea. nu reuşeşte să ne risipească o anumită neîncredere. le-ncurcă pe toate. Procedeu nedemn de cineva care nu conteneşte să invoce Legea şi să pretindă respectarea ei. metafizica tace. vrea să fie iubiţi de ceilalţi! Nu izbutesc. dospind de complexe. adulmecînd primejdia. „Pentru a-şi apropia poporul şi mai mult. capricios.. ci o legislaţie revelată. Nu vreau să spun că toţi creştinii ar fi de condamnat. să-i acuzăm doar pentru vinile reale: cea mai gravă rămîne aceea de a fi produs un zeu al cărui destin . drama lor s-ar simplifica foarte mult. pentru a fi drepţi. lucruri străine vocaţiei lor. mai distins şi în special . în faţa lui. e ciudat ca tocmai un asemenea Dumnezeu să-i fie autor şi simbol. rugăciunile lor sînt cu atit mai merituoase. el. Dar la ce bun să contabilizăm cusururile unui zeu. se teme pentru regatul lui şi îşi terorizează supuşii. să fie mai corect. e pur şi simplu imposibilă la un popor. li s-a refuzat evreilor. cucereşte. să se bălăcească. într-un elan au-todistructiv. Evreii au refuzat să se recunoască în el: ar fi însemnat să cadă în capcana fericirii. care n-are nimic dintr-un dătător de legi. în schimb. E un despot pe cît de laş. Cine cutează să reia pe socoteala lui argumentele adversarilor? O asemenea măreţie. perpetuînd acolo cele mai rele tradiţii pămînteşti. ale primilor ar atîrna mai greu. iudaismul nu e o religie". jubilează împrejurul Crucii şi. din „neamul omenesc".mai sigur de sine. Nu se vor hotărî s-o facă atîta timp cît vor mai păstra oarecare respect. uimit de puterile sale şi mîndru să le facă simţite efectele. Ce idee — să. Ci doar că n-au de ce să fie chiar aşa de mîndri: fac parte. le-a lipsit curajul să-şi facă din asta un blazon. căci nu poate afla în el nici urmă de fiinţă substanţială sieşi suficientă. oricît îşi dau silinţa. creştinul se minunează de „conflictele sale interioare". Ar fi trebuit. de viciile şi virtuţile lui. de puterea lor de intoxicare. n-ar fi mai bine pentru ei să se supună evidenţei. nelegiuiri sau catastrofe de care adversarii să nu-i fi făcut vinovaţi. Dar să lăsăm părerile de rău — sau delirul.

probabil. înfrigurarea lor vă îmboldeşte. nu-i putea scăpa lumii moderne: a slujit şi va sluji mereu. în vreme ce ei. de nici unul din acele momente de plenitudine. atunci au cu toţii. o credinţă din care au avut grijă să elimine blîndeţea. dar nu lipsit de sînge. tăcerile şi monologurile lor. (Prostia. în diferitele momente ale vieţii. „Cincizeci de veacuri de neurastenie". şi ei după ea: le este însă interzisă. spre grozava mirare a acestor arbori umani care sînt „ceilalţi muritori". însă o neurastenie de temerari. spre deosebire de-al nostru. de altfel. în ţările din Est) nu a putut să nu observe că vegetaţia lipseşte. Şi totuşi. să se grăbească pînă şi în gimnastica lor rituală.credinţă fără inocenţă. departe de a fi doar spaţiul lor lăuntric. alta tocmai începe. la încăpăţînarea lor. îngăduinţa. S-ar cuveni probabil să adaug că deşertul acesta. evreii încearcă să le ocolească. Doar sedentarul se roagă în tihnă.dedpotrivă de teologie şi patologie. un halou neliniştitor şi un fel de aureolă pe dos ce-i individualizează pe veci. hăituit. în alt plan. să se menţină în spaimă şi dor. Cine a vizitat vreunul (de preferinţă." Odihnă este tot ce cerem. să-l folosim întru edificarea gloriei lor.„Toţi ceilalţi muritori" — acest argument statistic. neputînd să le iert rolul major jucat în istorie. ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori.) Că rugăciunea pasivă. Nu ne putem imagina. Timpul lor — succesiune de crize: una depăşită. ce pildă. nu de sleiţi. reculegerea. fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît. însă oricare mi-ar fi fost. căci inocent nu e nici unul din ei. ei însă nu ies din starea aceasta aproape niciodată. tărăgănată nu le este pe plac — e de-nţeles. mic univers lipsit de rădăcini. de care Antichitatea a abuzat. Dar lucrul cel mai lesnicios din lume — menţinerea la suprafaţa eului — lor nu le reuşeşte. perspective asemenea! Anchiloza unui armistiţiu nu-i ameninţă defel. ei vă învaţă gustul furiei. deşi se desfăşoară în istorie. trăind-o cu un soi de euforie morbidă. Da. cînd n-au avut parte de nici un răgaz. inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă. tot ce-i încîntă pe nevinovaţi. nu are trecere la ei: aproape toţi sînt ageri. vorbesc. ea îi displace. după cum. E o. al epilepsiei. habotnici sau atei. pe deasupra. vă biciuie sîngele. Dacă prin religie se înţelege voinţa creaturii de a se înălţa prin angoasele sale. hăituiţii sînt obligaţi s-o scurteze. Dacă sînt degeneraţi. le-am dori această formă de degenerare tuturor popoarelor bătrî-ne. de ramoliţi. ci merg mai departe: sînt cei săraci cu duhul. clocind în mine gîndul suprimării. cum se crede de 'obicei. oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Nu există în ei nimic care să ţină de natură. un fond religios. ştiam la fel de bine. Asta deoarece invocă un dumnezeu el însuşi nomad. aşadar de ireal şi de activ totodată. Se uită prea uşor că au fost cetăţeni ai deşertului. sociabilitatea — autoapărare. nimic vegetal. Cînd sîntem gata să depunem armele. gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu . sentimentele în ce-i'priveşte. ceva mai tfrziu. împinşi spre adîncimile fiinţei lor şi înfricoşaţi de ele. la fel de desprinşi de viaţa pămîhtului ca îngerii ori ca fantomele. Urgiile şi cumpenele vieţii noastre sînt pentru ei dezastre obişnuite. la reconfortanta. nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. care. cei care nu-s. orice sar fi-ntîmplat. „Popoarele încearcă faţă de evrei. şi dumnezeului lor. Modele de frenezie şi amărăciune. nomazii. plagă de care nici un popor bătrîn nu scapă şi contra căreia nu este leac: n-a ros ea atftea imperii.. prielnice dezgustului dar nefaste dorinţei. pe aşezate.. asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru . mister pe care efortul însumat al acestora două nu l-a putut de altfel lumina. evreii tînjesc. rădăcinile lor se împlîntă în nu se ştie care pămînt.. Datoria noastră e să-l întoarcem în favoarea evreilor. agăţfridu-se de mărunţişurile conversaţiei: vorbesc. de nevolnici. aceeaşi ostilitate pe care va fi avînd-o făina faţă de drojdia ce-i strică odihna. încît regretam că nu sfrit unul de-al lor. am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. spunea P6guy. atîtea organisme? în mod miraculos. E în perenitatea lor ceva abstract. observă unul din coreligionarii lor. cîteva rare excepţii. Dacă se leagă de vreun obiect. să vrea şi să facă. să fie sufocată şi chiar să dispară. nu-i de esenţă istorică. suportă greu plictisul. Ce să-i fi săturat. De altfel. şi care le transmite înfrigurarea şi spaimele lui.. al rătăcirilor aţîţătoare şi vă recomandă năpasta în chip de excitant. pe potriva locuitorilor săi. n-am meditat la înverşunarea. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele. Decadenţa. Nu sînt atinşi de decadenţă şi cu atît mai puţin cunosc sila preaplinului. într-adevăr. un strop de demonism. fenomen inerent oricărei civilizaţii. fără să ne înfiorăm. Cuvîntul e pentru ei evadare. De-abia mai tfrziu.care le-au îndurat. să le evite. vă ia pe valul ei. o ştiam. vorbesc. Nouă ni-e greu să stăruim în dorinţă. atîtea suflete. sînt nevoiţi să dorească. evoluţia lor nu comportă nici creştere şi nici descreştere. aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. se prelungeşte fizic în ghetou. nici apogeu şi nici cădere. nici unul din ei nu e prost. că acolo nu înfloreşte nimic. Amintiri ale prăbuşirii. că-l poartă încă-în ei ca pe un spaţiu lăuntric şrf duc mai departe de-a lungul istoriei. voinţei şi acţiunii? Neputindu-se opri nicăieri. le e total necunoscută: destinul lor. că totul e uscat şi pustiu: o insulă ciudată. cu siguranţă nu într-al nostru. acela nu va dura: orice eveniment va fi pentru ei o repetare a dărmiării Templului. pe cei slabi. pe neprihăniţi. nu se opresc în pragul prostiei. sortită. la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute. proprie unei colectivităţi pentru care transa este endemică şi al cărei mister ţine. simplă rutină. evreii au rămas neatinşi. aveau să supravieţuiască în veci şi oricui. nici o „sevă" şi nici o perspectivă de a se vesteji.

Elemente aţipite. căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian. la un nivel ce nu-i niciodată al nostru? De aici — o neînţelegere tragică. Dacă practică o meserie. îi simplifică şi nu e demn să le cunoască abisurile. şi ce regrete vor fi simţind cînd îşi întorc privirile înspre micimea noastră! Nimeni nu va descflci vreodată hăţişul relaţiei noastre. de neîndurat: sînt specialişti în arta de a exista. pentru a cheltui. providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea. Nişte hors-la-loi care acumulau forţe. ei desfid criteriile noastre. interesul nu li se mărgineşte doar la atît. poţi sforăi în pace. ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. liberi în sfîrşit. Să deducem de aici că omul e un evreu ce nu s-a împlinit? Amari şi nesăţioşi. dar nicidecum pentru a tezauriza. într-o fatalitate molcuţă. şi-au făcut apariţia în plină lumină. spre umanitatea noastră convenţională şi efemeră. evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor. Reacţia noastră faţă de ei este mai totdeauna tulbure: cum să-i întilnim pe aceeaşi lungime de undă. e pentru că ei fac proiecte la fel cum alţii respiră — sînt bolnavi de proiecte. întocmai ca a ţărînei ori apei. rămîne neutru? în societatea lor nu ai decît de cîştigat. inevitabilă. în acelaşi timp. deşi prea bine ştii că-i în zadar. Contrar raselor îmbîcsite. Imperialism ciudat. de care nimeni nu-i vinovat. descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă. o boală salvatoare. vitalitatea lor izbucnise. Cu toate acestea. Un lucru remarcabil: numai evreul ratat ne seamănă. Să le sărim în ajutor? Dar nu avem nimic să le oferim. o. un suflu maiestuos. vîrtej de abjecţie şi transcendenţă—. Adunaţi la un loc. Ce nebunie din parte-le că s-au legat de-un dumnezeu special. împătimiţi ai riscului. Convieţuind cu ei. Ce siguranţă. în diversitatea peisajului psihologic. Lacomi şi generoşi. ne mai rămîn mulţi paşi pînă în miezul enigmelor lor. Nu se adînceau în tainicul studiu al Kabbalei pe vremea cînd trăiau din camătă? Bani şi mister: obsesii pe care şi le-au păstrat în îndeletnicirile lor moderne. Iar amintirea acelor nopţi. oraşele ar fi insuportabile. Din toţi cei care-au cunoscut o lungă perioadă de robie. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis). abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire. avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi. se găsesc în avangarda spiritului. iar ei. Cu Ceilalţi. ar însemna să-i privez de privilegiile lor. în fel de fel de întreprinderi. oricare din ei concepe o sumedenie. vă chinuie şi vă obligă să vă ridicaţi la nivelul conştiinţei şi lucidităţii lor. neaşteptat. complexitate greu de descflcit. de varietate oarecare a speciei umane. tot datorită ei şi mîngîie-rilor pe care mi le dăruia. mai sus dar şi mai jos decît noi. mereu în avanposturile singurătăţii. în lipsa lor. îi sporesc cunoaşterea. . dar i-au adăugat şi o otravă profetică a cărei virulenţă n-a încetat să ne descumpănească. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre. se adâncesc în posibil: automatism al noutăţii care explică eficacitatea delirului lor. o sănătate primejdioasă. ei inspiră un dublu sentiment: de fascinaţie şi de angoasă. te cuprinde apatia pâmîntului. Iar dacă nu se lasă pradă disperării cînd totul îi îndeamnă s-o facă. că datul nostru-i să ne scufundăm. lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate. să răspundem chemării genunii. cuge-. mi se păreau suportabile. fiecare din ei este un caz. Incurabili ce sperie moartea. ar constitui o sumă de excepţii. care-au descoperit secretul altei sănătăţi. Genii să fie. care păruseră atît de şterşi. în orice ţară ar trăi. ca şi groaza de orice lene intelectuală. insaţiabili. se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii. spre condiţia noastră. Cine. tmd la refuzul pe care ei îl opun naufragiului. justifică hiperbolele gratitudinii mele. şi tot ar părea nişte inşi oarecare. în-prezenţa lor. totul se schimbare lîngă ei. oricît de crunte ar fi fost. lucizi şi pătimaşi. cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături. Pînă şi cei mai rafinaţi par nişte ţărănoi. de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Istoriei contemporane. fiecare cultivă pasiuni sau manii ce-l scot în lumea largă. de umili. cînd îi vedem. Se leagănă. Iar cînd în secolul al XlX-lea. i-au imprimat un ritm accelerat. De unde vin? Cine sînt? Să ne apropiem de ei cu maximum de perplexitate: cel ce adoptă în privinţa lor o poziţie netă îi subapreciază. ca şi investigaţiile bunu-luisimţ. ei întreţin o stare febrilă fără de care orice metropolă pare provincială: un oraş mort e un oraş fără evrei. nişte neciopliţi care-au sfîrşit-o rău. Activi ca fermentul şi ca viruşii. de neconceput fără ei. îţi vine să căşti.Vechiul Testament. este de-al „nostru": e ca şi cum ar fi dat îndărăt. Iar dacă le cunoaştem anumite faţete. Să te mdîrjeşti contra lor. atîtea şi atîtea nopţi. să-i înfrunţi? Numai smintitul o face: doar el cutează să-se lupte cu armele lor nevăzute. nici culmile. Din fericire. împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor. izvor de putere.respiraţie de bună calitate. ci. ce tihnă! Te regăseşti. „printre-ai noştri". dovedeau o sete de putere. faci legămînt să-i imiţi. evreii se cramponează de iminent. sărmanii. Nu există fiinţe mai puţin anonime. de capacităţi şi de talente neegalată de nici un alt popor. deodată. Cînd Revoluţia le-a dat un statut. doar ei au rezistat farmecelor abuliei. fulgerător. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. te prinde somnul. legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea — promiscuitate luminoasă şi năucitoare. să-i cobor la condiţia de simpli muritori. asemenea zvîcnet vital. Reprimată atîta timp. Sînt petrecuţi de un noroc de joasă speţă: existenţa lor e de la sine înţeleasă şi necontestată. a risipi. ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare. Iar ceea ce ne oferă ei nouă — ne depăşeşte. în cursul unei zile. evreii vă obsedează. cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor. ei reprezintă eşecul în mişcare.

permiţîhdu-i să îmbrăţişeze profesiunile cele mai diferite, în aşa fel încît biografia lui implică o mulţime de personaje pe care le uneşte o singură voinţă, fără pereche şi aceea. Ideea de „a persevera întru fiinţă" a fost concepută de cel mai mare filozof al lor; iar fiinţa aceasta au cucerit-o prin luptă îndîrjită. Mania proiectului e explicabilă la ei: prezentului ce toropeşte îi opun virtuţile afrodiziace ale zilei de mîine. Tot unul de-al lor şi-a făcut din devenire ideea centrală a filozofiei sale. Nici o contradicţie între cele două idei, devenirea reducîndu-se la fiinţa care proiectează şi se proiectează, la fiinţa dezintegrată prin speranţă. în definitiv, are vreun rost să afirmăm că în filozofie evreii sînt aşa sau altminteri? Dacă înclină spre raţionalism, o fac nu atît dintr-o dispoziţie naturală, cît din nevoia de a reacţiona împotriva unor tradiţii ce-i excludeau şi care le-au adus destule ponoase. Geniul lor, de fapt, se mlădiază după orice formă de teorie, după orice curent de idei, de la pozitivism la misticism. Să le subliniez! doar înclinarea spre analiză înseamnă să-i sărăceşti şi să le faci o gravă nedreptate. Sînt totuşi oameni care s-au rugat enorm. Poţi s-o citeşti pe chipurile lor, mai mult sau mai puţin ofilite de lectura psalmilor. Şi apoi, doar printre ei vei putea întîlni bancheri palizi... Asta nu poate să nu însemne ceva. Finanţe şi De Profundis! — incompatibilitate fără precedent, cheie, poate, a tainei lor, a tuturor. Luptători din vocaţie — e cel mai războinic dintre popoarele civile —, îşi conduc afacerile ca nişte strategi şi nu se recunosc niciodată înfrînţi, deşi li se-ntîmplă adesea să fie. Osîndiţi... binecuvîntaţi, la care instinctul şi intelectul nu se neutralizează reciproc: ptaă şi tarele lor, totul îi întăreşte. Cum ar putea o omenire cazanieră să le-nţeleagă goana permanentă, cu rătăcirile şi nebunia ei? De n-ar avea asupra celorlalţi decît superioritatea unei permanente nereuşite, a unui fel mai perfecţionat de a nu izbîndi, şi tot ar fi destul ca să li se asigure o relativă nemurire. Resortul lăuntric e. rezistent... de vreme ce se frîhge mereu. Dialecticieni activi, virulenţi, atinşi de o nevroză a intelectului (care, departe de a-i stingheri în ceea ce fac, îi stimulează, îi face dinamici, îi obligă să trăiască sub tensiune), ei sînt fascinaţi, în pofida lucidităţii, de aventură. Nimic nu-i face să dea înapoi. Tactul, viciu ţărănesc, prejudecată a civilizaţiilor sedentare, instinct al protocolului, nu e specialitatea lor: de vină e orgoliul lor de jupuiţi de vii, spiritul agresiv. Ironia lor, departe de a fi un amuzament pe seama celorlalţi, o formă de sociabilitate ori un capriciu, ne lasă să ghicim năduful refulat; e o acreală foarte veche; otrăvite, săgeţile sale ucid. Ea ţine nu de rîs, care e relaxare, ci de rînjet, care-i încrîncenare şi răzbunare a celor umiliţi. Şi, s-o recunoaştem, evreii sînt imbatabili în rînjet. Ca să-i înţelegi sau să-i intuieşti, trebuie să fi pierdut tu însuţi cfteva patrii, să fii, ca şi ei, cetăţean al tuturor cetăţilor, să lupţi fără drapel împotriva lumii întregi, să ştii, la fel ca ei, să îmbrăţişezi şi să trădezi-toate cauzele. Misiune grea, căci oricît de bătuţi de soartă am fi, pe lîngă ei sîntem nişte bieţi inşi împotmoliţi în fericire şi geografie, neofiţi ai nenorocirii, cîrpaci în toate cele. Chiar dacă nu deţin monopolul subtilităţii, nu-i mai puţin adevărat că tipul lor de inteligenţă e cel mai tulburător, cel mai vechi dintre toate; s-ar spune că evreii ştiu totul dintotdeauna, încă de la Adam, încă de la... Dumnezeu. Să nu-i acuzăm că ar fi parveniţi: cum ar putea să fie, cînd au străbătut şi înrîurit atîtea civilizaţii? Nimic recent în ei, nimic improvizat: singurătatea lor durează încă din zorii Istoriei; chiar şi defectele le pot fi puse pe seama vioiciunii bătrmetii, a ingeniozităţii debordante şi ageri-mii minţii, a prea îndelungatei lor experienţe. Confortul limitelor le este străin: înţelepciunea lor e înţelepciunea: exilului, cea care te învaţă cum să învingi cînd toţi te sa- j botează, cum să te crezi ales cînd ai pierdut totul: înţelepciune a sfidării. Şi cu toate acestea au renume de j laşi! E drept că n-ar putea invoca nici o victorie spectacu- j loasă: dar însăşi existenţa lor — nui oare o victorie continuă, teribilă, ce n-are nici o şansă să se isprăvească? Să le tăgăduieşti curajul înseamnă să nesocoteşti temeritatea şi nobleţea fricii lor, care la ei nu e retragere, ci expansiune, început de ofensivă. Căci ei, spre deosebire de laşi şi umili, au convertit această frică în virtute, în principiu de mîndrie şi de cuceriri. Nu este moleşită ca a noastră, ci vînjoasă şi ispititoare, făcută din mii de spaime transfigurate în fapte. După o formulă pe care s-au ferit să ne-o dezvăluie, forţele negative din noi devin la ei pozitive, lîhcezelile noastre — migraţii. Ceea ^e pe noi ne ţintuieşte, pe ei îi face să umble, să ţîşnească din loc: nu există barieră pe care panica lor itinerantă să n-o escaladeze. Nomazi cărora spaţiul nu le ajunge şi care, dincolo de continente, îşi caută o patrie incertă. Uitaţi-vă cu ce dezinvoltură cutreieră naţiunile! Unul, născut rus, iată-l german, francez, pe urmă american sau orice, în ciuda acestor metamorfoze, îşi păstrează identitatea; căci are personalitate, toţi au. Cum altfel se explică forţa lor de a începe, după cele mai cumplite urgii, o existenţă nouă, de a-şi lua din nou soarta în mîini? Este ceva ce ţine de^mi-racol. Dacă stai să-i observi, rămîi fermecat, uluit, încă din viaţa aceasta, aveau să facă experienţa infernului. Este şi preţul cu care şi-au plătit longevitatea. Cînd încep să decadă şi-i crezi terminaţi, îşi revin, se ridică din nou şi refuză tihna ratării. Goniţi din căminele lor, apatrizi din născare, nu le-a trecut niciodată prin minte să renunţe la luptă. Pe cînd noi, ceilalţi, ucenici în ale exilului, dezrădăcinaţi de dată recentă, nerăbdători să-mbătrînim, să ajungem la monotonia rutinei, la un echilibru sufocant şi sterp, noi ne tîrîm în urma nenorocirii noastre; propria condiţie ne depăşeşte; inapţi pentru dezastru, eram făcuţi să lîncezim undeva, printr-un B alean fantomatic, şi nu să-mpărtăşim soarta unei legiuni de Aleşi, înţeleniţi complet, buimaci, sălbăticiţi, .cum oare, cu dorurile somnolente şi cu ambiţiile noastre năruite, am putea avea stofă de rătăcitori? Străbunii noştri, cocîr-jaţi la pămîht, de- abia se distingeau de ţărînă. Deloc grăbiţi — unde să

se fi dus? — , înaintau cu viteza plugului: viteza veşniciei... Or, intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr şi de ardoare, atft de diferite, toate, de barbaria înceată a popoarelor agricole încătuşate în Datină — această legiuire nu a drepturilor, ci a propriilor tristeţi. Scurmînd pămîntul ca să poată, la urmă, să zacă mai bine în el, ducînd o viaţă pe buza mormîntului, o viaţă-n care moartea părea o răsplată şi un privilegiu, străbunii ne-au lăsat moştenire somnul lor fără capăt, mîhnirea mută şi oarecum îmbătătoare, prelungul lor suspin de fiinţe pe jumătate răposate. Sîntem nişte buimaci; blestemul nostru are efectul unui narcotic: ne amorţeşte; al evreilor însă, le stă ca un pinten în coaste: îi împinge-nainte. încearcă să scape de el? întrebare delicată, probabil fără răspuns. Sigur este că tragicul lor diferă de-al grecilor. Un Eschil vorbeşte de nefericirea unui individ ori a unei familii. Conceptul de blestem naţional, ca şi de mîntuire colectivă, nu e grecesc. Eroul tragic nu obişnuieşte să ceară socoteală unui destin impersonal şi orb: este orgoliul lui să-i accepte sentinţa. Va pieri, aşadar, şi el şi ai săi. Pe cftă vreme Iov îl hărţuieşte pe Dumnezeul lui, îi cere explicaţii: rezultă de aici o somaţie de un prost gust sublim şi care pe un grec l-ar fi scîrbii,,dar care pe noi ne mişcă şi ne răscoleşte. Cum să rămîi nesimţitor la această vehemenţă, la strigătele unui ciumat ce-i pune cerului condiţii şi-l copleşeşte cu ocări? Cu cît sîntem mai aproape de renunţare, cu atît mai mult ne zguduie aceste urlete. Iov nu-şi dezminte rasa: vaietele sale sîht o demonstraţie de forţă, un asalt. „Noaptea oasele mele sînt ca sfredelite", se tfnguie el. Plîngerea culminează cu un ţipăt, şi ţipătul acesta străpunge cerurile şi-i dă flori lui Dumnezeu, în măsura în care, depăşindu-ne tăcerile şi slăbiciunile, îndrăznim să ne strigăm suferinţa, sîntem cu toţii urmaşi ai marelui lepros, moştenitorii disperării şi răcnetelor sale. Dar prea adesea vocile noastre sînt mute; şi, deşi ne învaţă cum să ne ridicăm la patima lui, nu izbuteşte să ne smulgă din inerţie. Ce-i drept, el se găsea într-o poziţie avantajoasă: ştia pe cine să ocărască ori să implore, în cine să lovească ori cui să se roage. Dar noi, contra cui să strigăm? Contra celor ca noi? Ni s-ar părea ridicol. Revoltele noastre, de-abia îngăimate, ni se sting pe buze. în fciuda ecourilor pe care le trezeşte în noi, nu sîntem în drept să ni-l considerăm strămoş: durerile ne sînt prea şovăielnice. La fel şi spaimele noastre. Fără voinţa şi curajul de a le savura, cum am putea face din ele un stimulent sau o plăcere? Să tremurăm — izbutim şi noi; dar să ştii să-ţi struneşti tremuratul este o artă: toate revoltele pornesc de-aici. Cel care vrea să evite resemnarea trebuie să-şi educe, să-şi cultive spaimele şi să le convertească în gesturi şi cuvinte: va izbuti mai bine dacă-şi va face carte de căpătfi din Vechiul Testament, paradis al fiorului. — învăţîndu-ne repulsia pentru limbajul pătimaş, învă-ţîndu-ne, în toate, cuviinţa şi ascultarea, creştinismul ne-a anemiat frica. Dac-ar fi vrut să ne cîştige pentru vecie, ar fi trebuit să ne zdruncine, să ne făgăduiască o mîntuire primejdioasă. Ce poţi spera de la două milenii de stat în genunchi? Acum, cînd în sfîrşit sfritem fii picioare, ne-apucă ameţeala: sclavi eliberaţi în zadar, răzvrătiţi al căror demon roşeşte sau îşi rîde de ei. Energia lui Iov s-a transmis alor săi; însetaţi de dreptate ca şi el, evreii nu se pleacă în faţa evidenţei unei lumi nedrepte. Revoluţionari din instinct, ideea renunţării nici nu le trece prin cap: dacă Iov, acest Prometeu biblic, l-a înfruntat pe Dumnezeu, să dea ei înapoi din faţa oamenilor?... Cu cît fatalitatea li se strecoară în suflete, cu atît mai îhdîrjiţi o resping. Amor fati, formulă pentru amatorii de eroism, nu-i pentru cei ce au prea mult destin ca să se mai agate de ideea de destin... Iubind viaţa într-atft, c-ar vrea s-o schimbe din temelii şi să instaureze imposibilul, Binele, ei se aruncă asupra oricărui sistem ce i-ar putea întări în himerele lor. Nu este utopie care să nu-i orbească, să nu le aţîţe fanatismul. Nu numai că au propovăduit ideea de progres — dar au îmbrăţişat-o cu o fervoare senzuală şi aproape impudică. Oare aveau în vedere, adoptînd-o fără rezerve, să beneficieze şi ei de mîhtuirea promisă omenirii Mregi, să se bucure de un har şi de-o apoteoză universală? Că toate dezastrele noastre încep din momentul cînd am întrezărit posibilitatea mai binelui — iată un truism pe care,evreii nu vor să-l admită. Trăiesc îhtr-un impas, dar gîndirea lor îl refuză. Răzvrătiţi împotriva fatalităţii, a propriei nimicnicii, s-au simţit mai liberi tocmai în clipa cînd spiritul le era oprimat de tot ce-i mai rău. Ce spera Iov pe mormanul lui de gunoi, ce speră ei toţi? Optimism de ciumaţi..! După un vechi tratat de psihiatrie, în rîndul lor s-ar înregistra cel mai mare procentjde sinucideri. Informaţia, dacă este corectă, dovedeşte că pentru ei viaţa merită efortul să se rupă de ea, că o iubesc prea mult ca să poată dispera pînă la capăt. Forţa lor: mai curînd să-şi ia zilele decît să se obişnuiască ori să se complacă în disperare. Ei se afirmă în chiar actul autonimicirii, fritr-atit le e groază să cedeze, să se retragă, să-şi recunoască oboseala. O asemenea în-dîrjire le poate veni doar de la Cel de Sus. Altfel nu mi-o pot explica. Şi, deşi contradicţiile lor mă zăpăcesc şi mă pierd m tainele lor, cel puţin înţeleg pentru ce au trezit curiozitatea spiritelor religioase, de la Pascal la Rozanov. Oare am meditat îndeajuns la motivele pentru care aceşti exilaţi elimină ideea morţii — idee dominantă a oricărui exil — din gmdurile lor, ca şi cum între ei şi ea n-ar exista nici un punct de contact? Nu că subiectul le-ar fi indiferent; atfta că, tot alungîndu-şi sentimentul morţii, au ajuns să-i rezerve o atitudine deliberat superficială. Poate că în vechime i-au acordat prea mult interes că să-i mai obsedeze şi acum; poate că nu se mai gmdesc la ea din cauza cvasinemuririi lor: de obicei, doar civilizaţiile efemere sînt frămîntate de ideea neantului. Oricum, evreii n-au în faţa lor decît viaţa... Iar această viaţă, care pentru noi se reduce la formula: „Nimic nu-i cu putinţă", formulă ce se adresează, ca o încurajare, derutelor, slăbiciunii sau sterilităţii noastre, această viaţă trezeşte în ei pasiunea înfruntării obstacolului, repulsia în faţa izbăvirii şi a oricărei alte forme de chietism. Aceşti luptători l-ar fi ucis cu pietre pe Moise dacă le-ar fi vorbit cu vorbele lui Buddha, limbaj

al dezgustului metafizic, aducător de neant şi împăcare. Nu există pace, nici beatitudine pentru cel ce nu ştie să cultive renunţarea: absolutul, ca suprimare a oricărui dor, e o răsplată pentru cei ce-şi impun renunţarea la luptă; răsplată care le displace acestor luptători inveteraţi, acestor voluntari ai damnării, acestui popor al Dorinţei... Ce rătăcire a minţii a făcut să se vorbească de gustul lor pentru distrugere? Distrugători, ei? Ar trebui, mai curînd, să li se reproşeze că nu-s pe cît ar trebui. Le datorăm atftea din speranţele noastre! Distrugerea ca scop în sine nici nu le trece prin gfrid şi, chiar dacă sînt anarhişti, au mereu în vedere o operă viitoare, o construcţie — imposibilă, poate, însă dorită. Şi apoi, am greşi nesocotind pactul, unic în felul lui, pe care l-au încheiat cu dumnezeul lor şi căruia cu toţi, atei sau nu, îi păstrează amintirea şi pecetea în suflet. Acest Dumnezeu, oricît ne-am îndîrji contra lui, rămîne totuşi prezent, material şi relativ eficient (cum firesc e să fie orice zeu tribal), în vreme ce al nostru, mai universal, deci mai anemic, este, ca orice duh, îndepărtat şi inoperant. Vechea Alianţă, mult mai solidă decît cea nouă, îngăduie fiilor lui Israel să înainteze împreună cu turbulentul lor Părinte, în schimb îi împiedică să guste frumuseţea intrinsecă a distrugerii. Ideea de „progres" le serveşte pentru a se împotrivi efectelor pustiitoare ale propriei lucidităţi: e subterfugiul lor calculat, mitologia lor deliberată. Pînă şi ei, aceste spirite clarvăzătoare, dau înapoi în faţa ultimelor consecinţe ale îndoielii. Nu sîntem sceptici cu adevărat decît dacă ne situăm în afara destinului sau dacă renunţăm să avem vreunul. Evreii sînt prea angajaţi în al lor ca să i se poată sustrage. Nici un Indiferent de calitate în rîndurile lor: n-au introdus ei interjecţia în religie? Chiar şi atunci cînd îşi îngăduie luxul de a fi sceptici, cultivă un scepticism de fiinţe rănite. Solomon evocă imaginea unui Pyr-rhon răvăşit şi liric... Aşa a fost cel mai lucid dintre străbunii lor, aşa sînt toţi. Cu ce plăcere îşi etalează suferinţele şi îşi zgîndăresc rănile! Această mascaradă a spovedaniei nu e decît un mod de-a se ascunde. Deschişi şi totuşi impenetrabili, de şi-ar dezvălui, pînă la una, tainele, şi tot nu-i veţi cunoaşte. Degeaba veţi analiza, clasifica şi explica nenorocirile unui om care a suferit: ceea ce este el, suferinţa lui adevărată, vă depăşeşte înţe-legerea.Cu cat vă apropiaţi de el, cu atît vă pare mai inaccesibil, în ce priveşte o colectivitate rănită, oricît aţi sta să-i studiaţi reacţiile, nu veţi avea în faţă, totuşi, decît o masă de necunoscuţi. Chiar dacă pare limpede precum cristalul, spiritullor ascunde un element subteran: detaşaţi de lumea aceasta şi totuşi omniprezenţi, îi vezi ţîşnind, năpădind, mereu în alertă, fugind de pericol dar şi căutîndu-l, aruncîndu-se asupra fiecărei senzaţii cu disperarea condamnatului, ca şi cum clipele le-ar fi numărate iar năpasta i-ar pîndi în chiar pragul bucurie. De fericire se agaţă şi profită fără măsură, nici scrupule: ai spune că se-nfruptă din bunul altuia. Prea pătimaşi ca să fie nişte epicurieni, îşi înveninează plăcerile, le devorează.cu o grabă şi o furie care-i împiedică să le simtă savoarea: nişte dezlănţuiţi în toate sensurile cuvîntului, de la cel mai vulgar pînă la cel mai nobil. Obsesia lui apoi nu le dă pace; or, arta de a trăi — apanaj al epocilor neprofetice, al epocii lui Alcibiade, Augustus ori a Regentului — constă în experienţa integrală a prezentului. Nimic goethean în ei, căci nu încearcă să oprească clipa, nici chiar pe cea mai frumoasă. Profeţii lor, care nu contenesc să invoce mînia Domnului, care vor să vadă cetăţile duşmanului transformate în ruine, aceşti profeţi vorbesc un limbaj al cenuşii. Din nebunia lor s-a inspirat Sfîntul loan pentru a scrie cartea cea mai admirabilă, în obscuritatea ei, din toată Antichitatea? Născută dintr-o mitologie de sclavi, Apocalipsa nu-i decît o răfuială perfect camuflată. Totul în ea e răzbunare, fiere şi viitor morbid. lezechiel, Isaia, Ieremia pregătiseră bine terenul... Fructificîndu-şi cu iscusinţă dereglările sau viziunile, băteau cîmpii cu o artă nicicînd egalată după aceea: spiritul lor puternic şi tulbure îi ajuta. Veşnicia era pentru ei un prilej de convulsii, un spasm; vomitînd ocări şi imnuri, se zvîrcoleau sub ochiul unui zeu mereu setos de isterie. Iată deci o religie în care raporturile dintre om şi creator se consumă într-un război al epitetelor, într-o tensiune ce-i împiedică să mediteze, să se aplece asupra gîlcevii dintre ei şi s-o aplaneze, o religie pe bază de adjective, de efecte retorice, şi-n care stilul constituie singura punte între cer şi părnînt. Aceşti profeţi, fanatici ai pulberii, poeţi ai dezastrului, prooroceau tot timpul catastrofe pentru că nu s-ar fi putut lega de un prezent liniştitor sau de un viitor oarecare. Pe motiv că-şi fereau poporul de idolatrie, îşi slobozeau asupră-i furia, îl chinuiau şi îl vroiau la fel de dezlănţuit, de crunt ca şi ei. Trebuiau aşadar să-l hărţuiască, să-l facă unic prin suferinţă, să-l împiedice să se constituie şi să se structureze într-o naţiune pieritoare... Şi astfel, cu urlete şi cu ameninţări, l-au făcut să capete acea autoritate în materie de suferinţă şi aerul acela de gloată rătăcitoare, neadormită, care-i irită pe autohtoni şi le tulbură sforăitul. Mi s-ar putea obiecta că nu sînt excepţionali prin natură: aş răspunde că sînt_ prin destin — destin absolut, destin în stare pură, care, conferindu-le forţă şi lipsă de măsură, îi ridică deasupra lor înşişi şi nu le îngăduie mediocritatea. Mi s-ar mai putea obiecta că nu sînt singurii care se definesc prin destin, că germanii sînt în aceeaşi situaţie. Desigur; totuşi se uită că destinul germanilor, dacă au vreunul, este recent şi se reduce la un tragic de epocă; în fapt, la două eşecuri apropiate în timp. Aceste două popoare, atrase tainic unul de altul, nu se puteau înţelege: cum ar fi putut germanii, aceşti arivişti ai fatalităţii, să le ierte evreilor că au un destin superior? Pefsecuţiile se nasc din ură, nu din dispreţ; iar ura e reproşul pe care nu îndrăznim să ni-l facem nouă înşine, intoleranţă în faţa idealului propriu întrupat în altul. Cine aspiră să iasă din locul lui de baştină şi să domine lumea le caută pricină celor ce i-au luat-o înainte: le poartă pică pentru uşurinţa

. şi care. Spre ea se năpustesc. Trebuie să ne apărăm de cei care vor să ne vindece şi nici în ruptul capului să nu renunţăm la suferinţele şi păcatele noastre. contra resorturilor fiinţei noastre. cu gîndul ascuns de a ieşi din ea şi de a o lăsa în urmă. Să fi fost. te roade. te ameninţă. el se prostituează. Rămîn aranjamentele cu Ireparabilul. Voltaire a fost primul literat care şi-a ridicat incompetenţa la rang de procedeu. de care le este dor? Şi ce vor fi văzut atunci — ceva ce scapă simţurilor noastre? înclinarea lor spre utopie nu e decît o amintire proiectată în viitor. se tot izbesc de Zidul Plîngerii — iată-le soarta. ocolind prin Istorie. „încă unul pierdut". în afară de cărţi. fără mister şi transcendenţă. ei nu-ţi vor fi de nici un folos. tăcerea. Cine optează pentru timp se prăbuşeşte în el şi-l face mormîntul geniului său. încă unul distrus de talent". un Sfînt Bartolomeu al oamenilor de litere. universalitatea pe care n-o puteau atinge. nu-l interesează decît pe istoric. dacă ar fi de natură psihologică. nu devii ales nici prin voinţă. Orice ar face şi oriunde s-ar duce. Eşti ales. pînă acum. ei nu fac parte cu adevărat din ea: este ceva nepămîntean în trecerea lor pe pămînt. De atunci. o palmă la adresa umorului. în afară de ea. ei se droghează cu regrete. nimic mai bun. Nu mică mi-a fost surpriza să te aud spunînd că lucrezi la o carte! Pe dată am văzut profilîndu-se-n tine viitoarea dihanie: autorul care vei fi. un stimulent. Să-ţi îngropi secretul în tine e tot ce poate fi mai productiv. aveau să se piardă într-o dramă monumentală şi inutilă. Germanii detestau în poporul evreu propriul lor vis înfăptuit. indirecte. dinainte resemnaţi cu un destin oarecare şi neînstare să credem vreodată în viitorul regretelor noastre. aşa. un vestigiu convertit în ideal. ca şi cum. un suflet-afiş. din mijlocul nenorocirilor sale. nici prin decret. Evreii nu au una. le repetă întruna: neruşinarea — paradă de gînduri inavuabile — este regula lui de viaţă. pentru ubicuitatea lor. năzuind la paradis. Chiar şi atunci cînd se adresează Cerului. caricatură a propriei tale fiinţe. destul de fericit să se ţină alături de evenimente. fericirea lor dintîi. . Secătuit de propria fecunditate. scriitorul. spovedania se va practica la colţ de stradă. cel care piere cu secretul lui. un reazem. vei fi înghiţit de cuvînt. Vai de cel ce are îndrăzneala. cu Israel în frunte: să-i invidiem. toată lumea tînjeşte să aibă un suflet public. pentru că nu se înjoseşte să-l scoată pe tejghea: sentimentele dezvăluite. cu'trecerea timpului. nu vei putea trăi decît experienţe formale. după ce anii tăi cei mai buni se vor fi irosit într-o lume superficială. Ca şi celălalt viol — analiza psihologică! Laicizată. cei rămaşi de căruţă. Nu au găsit. ieşind într-o zi de la un dejun literar. care ne înspăimîntă şi ne fascinează pe noi. El te munceşte. îşi fac din ele o credinţă. încercînd să forţeze Istoria. „Opera" sa îl obsedează: face mereu aluzii la ea. că îndrăgostit de provincia ta cultivi detaşarea. iarăşi şi iarăşi. Distins e numai insul sterp. nici un alt subiect de discuţie. lăsîndu-l indiferent pe teolog şi pe filozof. în vechime. Spun bine: epopee.. ori să-i plîhgem? — oricum. eroismul unui trib care. dragă prietene. pierzînd orice şansă de a se ridica vreodată la un destin metafizic sau religios. ne-au oferit doar exemplul celei mai mari. spre. Spovedania: viol al conştiinţelor făptuit în numele cerului. martorii unui spectacol al fericirii depline. al primeia dintre naţiunile ratatel. nici damnaţi. . mi-am spus că se impune._ea aleargă. Cît despre oamenii de litere. Nici aleşi. le face publice. misiunea lor e să vegheze. rupt de realitate. Soluţie pentru soarta lor nu există. mă gîndeam. un mijloc de-a recuceri. omul de litere scade cu fiecare cuvînt pe care-l scrie. Pătrunzînd în infernul literar. nimic n-ar mai fi pe pămînt demn de atenţie. aşa o vrea imemorialul lor statut de străini. cîl de curînd: cu excepţia cîtor-va criminali. căci ce altceva e şirul de miracole şi de bravuri. „încă unul pierdut. n-ai încercat să afli motivele decepţiei mele. Inepuizabil este doar orgoliul lui. sau posedă doar patrii provizorii. prostituată. Orice formă de talent merge mină în mînă cu o anume neobrăzare. ar avea nişte limite: limitele eului. De asta însă ai să devii conştient prea tîrziu. sau prostul gust să-i vorbească şi despre altceva! Vei înţelege de ce. fericirea lor de odinioară. fără amînare. Vroiau şi ei să fie aleşi: nimic nu-i sortea acestui statut. Orgoliul acesta e însă cosmic ori demonic: îl copleşeşte. Din sfială. spovedania este un atentat contra noastră. Ar fi trebuit să fie mai exigenţi în alegerea himerelor. germanii s-au îndîrjit contra celor ce pe bună dreptate puteau pretinde că sînt: momentul culminant al expansiunii lor nu va rămîne. nu am putea s-o facem îndeajuns. Melancolici în felul lor. în definitiv. Neliniştile.dezrădăcinării.bani. Literatul? Un gură-spartă ce-şi vinde nefericirile pe doi . Şi cu atît mai puţin persecu-tîndu-i pe cei care-ţi trezesc invidia pentru pactul lor secret cu veşnicia. decît un episod din epopeea evreilor. lipsită de substanţă. de metodă. Iar această goană le dă un aer în acelaşi timp fantomatic şi triumfal.. îmi repetam. îi vei cunoaşte minciuna şi veninul. dispreţul. umilinţele. Scrisoare despre cîteva impasuri Crezusem tot timpul.. înaintea lui. Iar evreii îi datorează blestemul de a nu pieri. nu conteneşte să-şi someze Dumnezeul? Epopee al cărei deznodămînt nu se lasă ghicit: se va împlini el altundel Sau va lua forma unui dezastru ce scapă perspicacităţii spaimelor noastre? O patrie este un somnifer de fiece clipă. sînt o umilire a ironiei. e drept că nici n-aş fi fost în stare să ţi le spun răspicat. spaimele de care terapeuticile religioase sau profane vor să ne elibereze constituie un patrimoniu de care nu ar trebui să ng lăsăm deposedaţi cu nici un preţ. au sfîrşit prin a se îngloda în ea şi mai rău. deşi legaţi de lumea aceasta. Dar. fantomă ce şi-a tocit pînă şi umbra. Această situaţie va dăinui în veci.

surpîndu-se parcă pe cîte-o idee ca s-o turtească. Şi o ispitire. mişcării ei naturale. ei nu aspiră să „aibă dreptate" şi se amuză pe socoteala „adevărurilor". atacînd hîrtia. el îşi vedea de drum. nici mort. Dacă a pus stăpanire pe tine. Napoleon a avut.. sau. să ne-nşelăm unii pe alţii. spre inflaţie. Dar. să despici firul în patru? O simplă formulă nu ar putea s-o exprime? Şi apoi. Şi inamic al oamenilor. s-o subţieze. în faţa ochilor. e gata mereu să se umfle. zăgăzuind-o prin poantă. iar asta pentru că spiritul este profesor. astfel încît activitatea spiritului se degradează într-o înşiruire de momente lipsite de continuitate. îl interesa cel mult aspectul anecdotic al anumitor singurătăţi: indiscreţia lui era ineficace. Căci ce altceva este o carte. o profanare. visez la o carte ale cărei silabe. el nu e niciodată pentru noi un autor. să se reverse. aşa cum şi de mine se ţine scai de cîad mă ştiu. nu vei putea citi sau reciti o carte fără să-i observi artificiile şi repetările. situaţia se schimbă. modelul literatului. Nu există idee pe care să n-o împiedice să se lege de altă idee. nevoii de scandal. Neant în acţiune. storcîndu-şi personajul pînă la epuizare. ai acestor obsedaţi de paradox. Să-mi duc gîndul pînă la capăt? Orice cuvînt e un cuvînt de prisos. te opui expansiunii. E un rău ce se întinde dincolo de univers. roman. Pentru că a spus despre sine tot ce putea să spună. Dintr-un sfînt. din păcate. N-a fost moment să nu fie aici. în plan filozofic şi . Şi vei lăsa condeiul jos. mă voi condamna la o frivolitate posacă. nu-i mai rămîne decît să-şi rumege neputinţa. pentru „universul valabil". iar dacă-mi mai lasă • nişte fărîmituri e ca să aibă pe ce să-şi continue lucrarea. Plictisul declasează spiritul. te însoţeşte peste tot. o repetare a păcatului dintîi? Să-ţi faci publice tarele pentru a amuza ori pentru a scoate din minţi! O barbarie ce ne violează intimitatea. elanului spre diluare. Să facem o comparaţie. Cînd teama ţi-a intrat în oase. pe care să n-o izoleze şi strivească. De aici sistemele. Dacă Realul e atît de şubred.era mai modest: făcîndu-şi meseria într-un sector limitat. Poem. Noţiuni. ciuruindu-le. retras în sine. Scrierea cărţilor nu e lipsită de o anume legătură cu păcatul originar. Am. Visez atunci la o gîndire corosivă. de ce să descrii un lucru pe care-l ştii deja? Dacă te obsedează economia verbală. Tăcerea este de neîndurat: ce forţă îţi trebuie ca să te statorniceşti în laconismul Inexprimabilului! Mai uşor se renunţă la pîine decît la cuvînt. încerci să scrii. în literatură. Profund superficial. Plictisul îmi macină bruma de fiinţă ce mi-a fost dată. Am să încerc să-mi uit chiar şi viaţa. trebuie să scriem: s-o facem aşadar. Ideea pe care vroiai s-o dezvolţi are să-ţi pară silnică: la ce bun să te apleci asupra ei. de ce-ar lua în serios teoriile ce vor să-i demonstreze soliditatea? în tot ce fac. altfel nu vei mai fi îri stare decît de proiecte smintite. Plictisul este mască şi substanţă. care cere grămezi de cuvinte. în aceste ficţiuni puerile sau indecente. o marionetă lunatică.. lungind pelteaua-. vulgarităţii sale absolute. Tu eşti mai cinstit: scrii cărţi în care crezi. de a discredita esenţialul. spune întotdeauna mai mult decît are de spus: îşi dilată gîndirea şi o îngroapă sub cuvinte. să fugi din calea lui. sfredelindu-le. o agresiune. Cu fanfaronul nostru. să lichideze literatura cu tot cu cititori.. un teoretician pentru ramoliţi şi adolescenţi. faţadă şi realitate. dar searbăd.. de evidenţele ce nu sar în ochi nimănui. îl sapă din interior şi-l dezarticulează. de spirit. toate-or să-ţi pară prea lungi. nimic din cîte faci nu are sorţi de izbîndă. care să intre-n lucruri destrămîndu-le. pe chipul meu şi pe al tuturor. Pe mine tot ce e literatură mă scîrbeşte profund. în schimb. dramă. că le săvîrşesc fără să cred în ele. în afară de stil. Rămăşiţe de instinct mă silesc cu toate acestea să mă agăţ de cuvinte. o carte — carnaval şi apocalipsă a Literelor. sentimente. Preferind o formulă aproximativă. eseu.. cum crezi şi în'realitatea cuvintelor. cel puţin. de pildă. pentru interesul pe care o realitate îl prezintă prin ea însăşi. Şi totuşi. îl face superficial. concentrînd-o în aforism sau butadă. dezlînat. de teamă să nu încep a sporovăi despre ea. simţim foarte bine că Pascal n-a spus totul despre sine: chiar şi atunci cînd ne irită. în vorbele mele şi ale celorlalţi. un deşeu uman. el a inaugurat flecăreala ideologică în literatură. lipsit de orice sensibilitate pentru intrinsec. Gazetăria fi-indu-i cu totul străină. apărîndu-mi ca o pedeapsă.. de definiţia arbitrară. dar provocatoare. pentru menopauze metafizice.. prin condiţia lui. el face un diletant. îl vei vedea în-cele din urmă umflîndu-şi frazele. pentru femei slabe de înger. Mania lui de a sporovăi. el pustieşte creierele şi le reduce la un morman de concepte fracturate. înţelepciunea lui de moaşă comunală aveau să facă din el prototipul.-fără să-i iasă din făgaş.. Scriitorul. în lipsa lor. îi paralizează teama că vor plictisi ori că alţii or să-i plictisească pe ei. A gîhdi: o artă de a bate apa-n piuă. imaginea cititorului e şi ea acolo. nu ne mai mişcă: îl citim şi trecem mai departe. Chiar şi gîndirea are această tendinţă. Nici unul din subiectele de interes ale epocii în care a trăit nu a scăpat sarcasmelor sale.. spoielii de cunoaştere. de a îndoctrina. Nu pot să mă închipui scăpat de el. Recitindu-l pe cutare autor. Din repulsie pentru banal. de aici — filozofia. trei momente: străfulgerări într-un haos verbal. vorbirea alunecă în vorbărie. Totul era impur la el. fa aer. ei se ocupă de aspectul accidental al lucrurilor.. de cum ai luat condeiul în mînă. scuza că-mi urăsc faptele.. aşa cum mi se-ntîmplă mie de fiecare dată cînd mă scoate din minţi. nici viu. dintr-un Hercule — o zdreanţă. alături de mine. Nu prea văd bine dorinţa ta de a-ţi face un nume într-o epocă în care epigonismul e regula generală.. ultimatum dat miasmelor Verbului. A făcut din mine un flecar ruşinat să deschidă gura. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. o pîngărire. Obsesia laconismului paralizează demersul spiritului. dacă nu o pierdere a nevinovăţiei. senzaţii sfîşiate — iată ce lasă-n urma lui. Dintr-o operă rezistă două. unui raţionament riguros. neputînd ajunge la absolutul dezgustului.

Uită-te bine la cei ce izbutesc să ne trezească interesul: departe de a împăca pe toată lumea. Pentru a ne împrospăta iluziile estetice. Trecutul încă funcţiona. am făcut-o întotdeauna. ocnaşul condeiului. Nu avem. capodopera decăderii noastre." Dacă. vom fi. Al tău — mi-e teamă — va fi în genul „nobil". spusa Sfîntului loan Scărarul: „Nimic nu-l cinsteşte mai mult pe călugăr decît descurajarea. Te puteai consacra unei epoci apuse. nerăbdarea unei lumi care se nimiceşte şi care. de la un infinit preistoric? Mai e. „liniştitor". literaţi pe măsura aventurierilor. această cochetărie de prost gust? Nu merită îngăduinţă decît literatul strîmtorat. Cu cît timpul se dilată. comportamentul bătrînei este al nostru. şi că un scriitor „uman" care adoptă idei prea acceptabile îşi semnează singur actul de deces literar. Drama interioară îşi trăieşte ultimele clipe. va trebui să corupem toate genurile. să destrămăm aceea ce a fost atît de . cu însufleţire. Un paradis inventat. mi-am visat cu delicii propria nimicire. Cum să te mai încumeţi să creezi o operă pornind de la „suflet". Scepticismul. Vei înţelege. nici m literatură. Mă atrag — e adevărat. în zilele noastre. cu refugiul în cele dispărute. anomaliilor. E suficient să-i dai de gust. De la Hdlderlin şi Keats la Walter Pater. principiul pedagogiilor viitoare. Perspectivele noastre? Cu neputinţă să le desluşim: sîntem nişte barbari pe care nu-i aşteaptă nici un viitor. mai. un Don Quijdte în infern. Dîndu-mi să înţeleg că vrei să fii constructiv. fatală pentru talent. rivali care l-au egalat: Hegel prin lipsa de măsură a sistemului său. o eră de nonliteratură. Trăieşti în provincie: insuficient de corupt. înaltelor noastre mîrşăvii. paradis. Grecia s-a stins în noi. eşti atft de puţin pregătit pentru el. probabil. Doar cei care trăiesc din scris — din punct de vedere material. cu nelinişti neîntinate. Ce nevoie îl împinge pe un scriitor care a scris cincizeci de volume să-l scrie şi pe-al cincizeci şi unulea? Pentru ce această proliferare. Cum exprimarea nu se poate măsura cu evenimentele. un lung exerciţiu de mutism. Abia dacă anticipez. noi nu ne mai definim prin raportare la Grecia: ea a încetat să ne fie reper. Cunosc o bătrînă nebună care... desigur. Dar asta nu va tine mereu. veacurile. Tu însă. răul de care nu mă pot lecui. Bîntuind prin odaie. de cumpătare sau de eleganţă. nici un cuceritor prin forţa condeiului: doar avortoni. Nu uita că o carte trebuie să se adreseze barbariei din noi. Viitorul în care cred este negru. mi-ai reproşat adesea ceea ce numeşti „setea mea de distrugere". principiul meu visceral. cu mîntuirea mincinoasă. înregistrez iminentul. atît. ei apără poziţii de nesusţinut. pe propria-mi piele. în domeniul spiritului mişună numai destine mărunte. cel mult mi-ar plăcea să ajungi la capătul lui fără iluzii. însuşeşte-ţi. e clar că ne vor trebui mai multe veacuri de asceză. nici nu-ţi dai seama cft de demodat e orice „sentiment". sclavul. nişte cazuri. pe ruina certitudinilor sale. Barbaria e la rndemîna oricui. a sffrşit prin a face parte din mine. calitatea să te abat din drum. impregnat de bun-simţ. dragă prietene. Vom demola. sporind-o. Goethe" printr-o mediocritate fără precedent. pasiunii cu care îşi susţin sofismele: concesiile pe care le-au făcut „raţiunii" ne dezamăgesc şi ne calcă pe nervi. Tempereazâ-l pe autorul ce n-are astîmpăr în tine. se poate chiar prevedea că teama de noi înşine. aşteptînd în fiece clipă să se năruie casa peste ea. dar care nici nu mă ucide. Important însă era că năzuiam către el. Dacă. înţelepciunea e nefastă pentru geniu. Lăsînd în urma noastră stilul. nici în filozofie.curînd. puteai să te agăţi de ea prin patosul părerilor de rău. Trăim cu nădejdea unei prăbuşiri chiar şi atunci cînd ne gîndim la altceva. se înţelege — ar trebui să i se consacre. ne va preocupa cît de cît perfecţiunea. gîndindu-mă bine. mi-am spulberat şansele. fabricarea de cărţi şi împăunarea cu ele constituie un spectacol dintre cele mai jalnice. îşi petrece zilele şi nopţile la pîndă. Intrăm într-o epocă a formelor sfărtaiate. s-a zis cu ţinutul ales. încît te pregăteşti să intri în literatură. chiar prea adevărat — lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dăinuie. nu mai este nimic de construit. cu atft literatura se închirceşte. mai întîi instrument sau metodă. şi tare mă tem că nici nu vom avea vreodată. atitudine în care ghiceam o nuanţă de superioritate. pot spune că presimt prea bine. Vei înţelege acum de ce m-a preocupat . de altfel. isterici. rezultat al unei frici mai generale. devenind fiziologia mea. o datorează părţii mărginite din ei. destinul trupului meu. pe urmă. se-nţelege. de ce mă-ngrijorează înclinarea ta pentru genul „nobil". nimic din trecut nu ne mai aparţine. Află că nu distrug nimic: înregistrez. creatorii unui nou tip de vandalism. în tot ce am urft m-am urft pe mine însumi. a tiranilor veacului nostru. Degeaba am căuta însă. Oricine va putea să prospere în ea. sau. secolul al XlX-lea a ştiut să lupte împotriva tenebrelor sale şi să le opună imaginea unei Antichităţi mirifice — cură de lumină. Ce va fi cartea ta. contrar părerii tale. o irită nespus că evenimentul întîrzie. Pentru moment. Cine distruge se distruge pe sine. dragă prietene. mi-a plăcut întru cîtva să distrug.bine întocmit. nostalgie ori remuşca-re. va deveni o bază a educaţiei. incapabili să ne armonizăm derutele. Noi însă nu mai avem trecut. Byron prin lipsa de ţinută. Iar hăul Neştiutului va înghiţi nişte pigmei. această teamă de a fi uitat. al tuturor. Dacă din punct de vedere politic am dat dovadă de o demenţă necunoscută pînă la noi. Nu am. ca şi Renaşterea.literar. şi tonul. Dacă sînt plini de viaţă. se grăbeşte spre neobişnuit şi nemărginit. în încercarea noastră. trăgînd cu urechea la trosnituri. a operelor pe dos. să le împingem spre limite care le neagă. către un stil convulsiv. Oricum. fie şi numai pentru a combate modernitatea şi grimasele ei. am experimentat pervertirea intelectului. La o scară mai mare.

Dacă-şi înăbuşă talentele. Fără sprijinul lor. Iar dacă deschid o istorie a Franţei. Or — de ce am ascunde-o? —. Credinţa. Cu toate astea.) îndoiala sporeşte cu tot ce o infirmă ori o combate. respir în felul meu. Departe de mine dorinţa de a-ţi umbri speranţele: are . Acesta. ca şi de ura lor — singura ce ne îngăduie să întreţinem iluzia că e ceva de capul nostru. ca apoi să reiei exerciţiul cu alta. trîndăvie? N-aş putea preciza ce putere s-a pus în calea proiectelor lor. ne aparţin. Sălăşluieşte în convingeri ca viermele în fruct. aşteptîndu-mi sorocul. Vei fi surprins să afli că procedează astfel doar pentru că a adoptat. Atunci cînd sîntem puşi pe treabă. ei mi-au făcut educaţia. să le întreţină ori să le învioreze ranchiuna. ratatul reacţionează în mod diferit. împotriva acestui păcat pe care nimic nu-l poate răscumpăra. Sub flamura unei ambiţii nemărginite. de a te în-[' toarce apoi împotriva ta însuţi. Aparţineau acelei categorii de indivizi pe care-i întîlneşti prin capitale. cu adevărat. se dă după metehnele. de-a trage în ea. ba chiar nebuniile noastre. de-a o vedea doborîtă la picioarele tale. pe care-am să încerc să ţi-l descriu. de-a o abate de la vechile-i dorinţe şi vicii spre a^i \ impune unele noi. respir. nu-şi depăşeşte niciodată preliminariile viitorului. în trufia mea. sînt ai noştri. dacă are vreuna. cine ştie. se personalizează. prin a nu-i mai lua în serios. inţe... Această preocupare ţi se părea sau ridicolă. cu toată energia. de-a f < umple aerul cu miasme ca să te-năbuşi mai bine. am avut avantajul de a cunoaşte •f'oameni în stare să-mi deschidă ochii. Este un soi de om aparte. Rivalizînd în abulie cu îngerii.• şeşte prin a-şi pierde interesul pentru ei. De obicei H se spune „rataţi". face cale întoarsă în numele talentelor sale.întotdeauna Occidentul. mai nocive şi care s-o ucidă. de a-ţi pune la cazne amintirile şi ambiţiile şi. „Dar nici măcar nu apartii Occidentului". Meditează cumva la „mister"? E ca să vadă şi alţii pînă la ce se poate înjosi. îmi atrăgeai atenţia. pentru o degradare presimţită şi dorită: se prăbuşeşte în Dumnezeu. Atunci e rîn-dul nostru să stăm cu ochii pe ei. îi serveşte de pretext pentru noi capitulări. Delicateţe. Adevărul? O iiee fixă a adolescenţei sau un simptom de senilitate. într-atft îhfrm-gerile-i fascinau. (Cîte temperamente. axiomele declinului. nu trece niciodată pragul unei făptuiri. cartea propriilor neîmpliniri. dar şi mîndria de-a fi descoperit. într-o zi.. să mă facă să roşesc pentru iluziile mele. Singurătate şi sterilitate care-mi plăceau atit de mult la cei învinşi. Treburile noastre îi preocupă în cel mai înalt grad. totuşi. înaintînd înspre trecut.. în sfîrşit. inconştient. cărora. ispitiţi de demonul literaturii. cu riscul de a simplifica. foni propun această temă de„q nesffrşită bogăţie negativă. între altele. cu toate celelalte. dobîndită. Degeaba va încerca mai tîrziu să-i reactiveze. Vroiam. oboseala. noi le acaparăm atenţia şi interesul. ţi-o repet. şi tot degeaba va mai încerca să-i înduioşeze... în tot ce face îşi urmăreşte propriul regres. poa-|| te c-ai să cunoşti într-o zi această formă de libertate. să le stîrnească indiscreţia sau furia. mi-au deschis ochii asupra neroziilor inseparabil legate de cultul Adevărului. celei mai derizorii dintre prejudecăţi. vreau să spun frivolitatea conştientă. Cînd vreau să-mi reîmprospătez decepţiile. contrastul dintre ce au fost cîndva şi ce au ajuns îmi provoacă nu numai ameţeală. La fel ca toată lumea. atftea scepticisme. le împlineau existenţa. luciditate. O clipă de neatenţie e suficientă ca să cad din nou în mrejele celei mai vechi. sfîr. un rest de nostalgie ori poate gustul robiei mă fac să-l mai caut şi-acum.. în faţa duşmanilor săi. dar ia o singură iniţiativă: a renunţării. vlăguindu-ţi suflarea. Intenţia mea era să te pun în gardă împotriva Gravităţii. în locul ei. se adaptează r caracterului nostru. împătimit al eşecului. puteam în sfîrşit să explorez o lume a aparenţelor. meditează la taina faptei. duşmanii nu pot să ne uite: mai mult chiar decît propria lor persoană. torturîndu-i clipele.decît spre-a asmuţi împotrivă-şi mîhnirile ce-i mai rămîn. căutarea nimicului. poate c-ai să cunoşti şi tu această plăcere de-a ochi o idee. de a te în--I dîrji împotriva unei epoci ori a unei civilizaţii. E o boală înlăuntrul altei boli. să le trezească un cft de mic interes. aş fi avut eu oare curajul să înfrunt şi să îndur trecerea anilor? Silindu-mă să gust din amărăciunile lor. porniseră să cucerească o glorie nu prea clar definită. Nu mai avem nimic de căutat — decît. această poftă de-a te apleca asupra unei fi-'|. patimile. prosteşte. *" această formă de respiraţie care este eliberare de sine şi de orice. Vei putea îmbrăţişa atunci orice cauză. N-am să uit niciodată uşurarea pe care am simţit-o atunci cînd m-am eliberat de el. Ei şi?! Sînt eu de vină că setea mea de tristeţe nu şi-a găsit un alt obiect? Unde mai poţi găsi o voinţă de renunţare la fel de îndîrjită ca a lui? II invidiez pentru arta cu care ştie să moară. în acest aer clocit pe care-l creează convingerile. să ne preocupăm de sănătatea. Să mă explic. Neştiind să-i păstreze. La vîrsta ta. mereu în căutarea unei situaţii pe care o refuză de îndată ce-o găsesc. Am învăţat de la ei mai multe decît de la toţi ceilalţi oameni pe care i-am îhtîlnit. Detaşare cu grele urmări. o atitudine destul de ciudată. Mă nimicesc. frivolitatea e cel mai trudnic lucru din lume. prin a-i minimaliza. este ceea ce Vreau. nu-i făceau totuşi jocul. a tainelor de suprafaţă. Faţă de-ai săi. Nemaiavînd împotriva cui să se afirme. în-tr-o lume ce se sufocă. e pentru că-şi iubeşte. voită. speram să ajung |ş la ea practicînd scepticismul. vei cunoaşte cădere ilupă cădere. să-ţi propun frivolitatea. m-au pregătit pentru ale mele. se va închide în singurătatea şi sterilitatea lui. de a te năpusti asupra timpului. cade împreună cu ele şi nu se ridică din nou . Stăpîn al tuturor erorilor. Duşmanii ne salvează. poate. trăind din expediente. a Spaniei ori a Germaniei.. îi aştepta eşecul. fără să crezi în ea. o . a Angliei. sau gratuită.s-o facă viaţa. Aproape toţi purtau în ei o carte. le datorez educaţia mea.

de a trăi fără fundal. în plină beţie a căderii. Recunosc avantajul de a face parte dintr-o ţară mică. să devenim. ştiind prea bine că n-o să zăbovim într-însul. cultiv bizareria acestei înstrăinări care în curînd va fi a tuturor. Odinioară ne defineam prin valorile la care aderam. Pmă acum. Am iubit-o. vreau să spun că omul n-a fost niciodată mai el însuşi: o fiinţă refractară la înţelepciune. vai. La hotarele fiinţei noastre. De voie. Conştiinţe convulsive. . Nu sîntem însă responsabili decît în parte pentru această stare de lucruri. Şi. un soare monstruos. căci nu e oare o necuviinţă. Cfrid nimicul mă copleşeşte şi cînd. I-am închinat un cult ce speram să-mi fie fatal. de nevoie. ca şi cum asta ar avea vreun sens. de parcă ar fi un zeu al foamei sau ar ascunde. un jalnic „creator". De la Tertulian la Kierkegaard. astăzi. înţelepciunea? N-a existat epocă mai goală de ea. nimic nu mă apasă. ating „vacuitatea vidului". ce-mi deschidea odinioară mii de universuri. risipindu-se în atitudini. Sfritem departe de literatură: departe doar în aparenţă. conform unei formule orientale. păcate ale Verbului. neruşinarea şi nestatornicia. cît şi o milostenie făţarnică. vom trăi experienţa unei eclipse istorice. cu nonşalanţa unui saltimbanc. prin impertinenţă. Această modernizare a Cerului înseamnă şi sfîrşitul lui. sensibilitatea la jocul intelectual. la fel ca şi -— pentru motive opuse — apologia. Fără luxul negaţiei. fanatici ai improbabilului. Justificîndu-ţi lanţurile şi parcă dornic să le porţi povara. îndoiala se înalţă o dată cu rugile tale. mai-toţi erau de-o gravitate inutilă. n-am să mă-mpac cu asta niciodată. De pe acum am început să ne anulăm în mulţimea divergenţelor cu noi înşine. îmi învinovăţesc judecata. „Sînt uh mistic şi nu cred în nimic. trăieşte fără hrană ani de zile. metafizic. sfîşiaţi între dogmă şi aporie. sub tihna toropelii sale. Cu cîteva excepţii. nu se consideră un slujitor al Absurdului? Dumnezeu avea să tragă ponoasele. Lărgirea sferei teologiei şi tendinţa spre antropomorfism n-au fost niciodată împinse atît de departe. Scutit de povara oricărei tradiţii. Negfridu-se şi rene-gîndu-se neîncetat. înfumuraţi sau odioşi. Ce credincios. de singurătăţile noastre şi de fantoma supremă care le bîhtuie. în egală măsură torţionari şi martiri ai adjectivului. E cazul să adaug că am făcut greşeala de a frecventa o mulţime de poeţi. Cum am putea să venerăm un Dumnezeu evoluat. Nu este om al prezentului decît profesionistul ereziei. o suspectez că a luat-o razna. cărora le pusesem la preţ prea mare diletantismul. Ţi-am recomandat demnitatea scepticismului. „Fii atent — îmi vei spune. accentuarea absurdităţii credinţei a creat în creştinism un întreg subcurent. expresie a pizmei. Mă amuz repetînd cu snobii că El a murit. mi se întim-plă. incapabil să-şi împlinească destinul — de-a tezauriza dezastre. Tehnică a contradicţiei? Aminteşte-ţi mai curînd cuvintele lui Haubert. în comportamentul nostru. de-a căuta m ei un stimulent. De unde. un zeu — sau ceva ce-i ţine locul — îşi face apariţia. Nici unul din defectele noastre nu-i e străin. să mă mulţumesc şi cu Dumnezeu. de a-l pune în umbră. sporindu-mi fiorii. să năduşeşti ca să-l susţii pe Dumnezeu. a unor taine fetide şi a afectării. în metamorfoze pe cît de inutile. spiritul nostru şi-a pierdut centrul. să-i asiguri cu orice preţ dăinuirea? Iubirea sau ura pe care i-o purtăm dezvăluie mai puţin nobleţea neliniştilor ce ne sfîşie. luciditatea. îmi pierd încrederea în ea şi-o bănuiesc de slăbiciune. a vanităţii de a sfida un adversar nepereche şi nebulos. de-a colecţiona falimente. pe atît de inevitabile. pentru a deveni frivoli. îţi veghează delirul şi totodată îl imită. De fiecare dată cînd mă trezesc dînd importanţă lucrurilor. Aşa fricft nici scepticismul nu poate nimic împotriva Gravităţii. cu atît pricep că mi-am pus prea multe speranţe în ea. Dacă te rogi. imperativ al confuziei. prin cele pe care le respingem. care. străini. acum el ne seamănă. după ultima modă? Spre ghinionul lui. încerc să mă rup de orice. Ne închipuim că am putea scăpa. Toate acestea nu sînt decît cuvinte. Să fie frivolitatea doar un „ideal"? Deşi mă tem că da. cît grosolănia cinismului nostru. momentul lui de plenitudine. Poeziei Acest cuvînt. e o ispravă de prost gust. susţineai cîndva că mie îmi este uşor să plutesc. Sub orice formă s-ar prezenta. venind dintr-o ţară fără istorie. ateismul presupune o lipsă de maniere. pe pielea mea. Necredinţa şi chiar credinţa noastră le poartă stigmatul. năucit de un asemenea abis. nu-şi va recîştiga prea curînd „transcendenţa infinită". Experienţa vidului e ispitirea mistică a necredinciosului. omul e doar un biet. Contestarea lui Dumnezeu. a unui idiot ori a unui sfînt. şi iată-mă că dau tfrcoale Absolutului. stigmatele timpului în care trăiesc: nu-l pot lăsa pe Dumnezeu în pace." în ele văd deviza timpului nostru. şi această iubire mi-a distrus sănătatea. ieşind la lumină. măcar din dorinţa de a-mi călca în picioare îndoielile. a golului. amplificîhdu-se. îl dăruiam cu virtuţile noastre. şansa lui de a se ruga. . Există o voluptate numai a noastră: aceea a conflictului în sine. Umanizat. ele nu fac deeît să ne apropie de ceea ce le obsedează. de a mă contrazice şi. în crizele lui de luciditate. probabil — la «lipsa de maniere»! Denunţi ateismul doar ca să i te consacri mai bine." Ce pot să fac? Prea simt. va trebui să renunţăm la ele. nu cutezam să-i atribuim şi viciile. încolăcit în juru-şi. ameţitoare va fi şi îndoiala. sîntem gata să ne avîntăm în Dumnezeu din exasperare. nici poezia! Cu cît îmbătrînesc. exclusul din vocaţie — vomă şi panică a ortodoxiilor. In realitate. nu-mi mai aduce azi în minte decît viziunea unei fornăieli adormitoare. a depăşit cadrul Bisericii.obsesie în obsesie. un timp infinit de intens şi fără substanţă. o impietate. deoarece. dorinţa de a-l detrona. nişte monştri şi ei. să mă înalţ smulgîndu-mă din rădăcini. să evoluez în vag. sau cu detaşarea acelui şarpe care. nişte specialişti.

ca să nu spun mai mult. Acesta din urmă e aşadar de două ori om. în alte fyremi. nu aş mişca un deget. pesemne. Orgolios care se izolează în normă. Ba e chiar sigur că aşa gîndeşti. să-i vînd pe idolii mei. . speram să-mi atrag ura tuturor fiinţelor. Judecă şi tu: ai zice că-i epitaful npstru anticipat. îl iubesc şi-l urăsc. să ne îmblîn-zim ori să ne-ascundem contradicţiile. pe jumătate mort. înspre dezgust. ca să nu mai vorbim că un acelaşi hău o să ne-nghită pe toţi. meditînd zi şi noapte la izolarea lor. a ştiut să facă din arborele Hakeldama o replică a Crucii. mă învrăjbeşte cu ceilalţi. din contră. Ce umilinţă să fii un oarecare. cel care. iluziile mele aveau să-şi piardă din virulenţă şi să se îndrepte. După aceea. încă din viaţă. Cum îi lipseşte instinctul. mă văd silit să-ţi repet că nu prea desluşesc locul pe care vrei să-l ocupi în epoca noastră. destulă supleţe ori suficientă dorinţă de superficialitate? Simţul echilibrului (pe care ti-l cunosc) nu prevesteşte nimic bun. care-i aici. el se revoltă contra naturii ca ereticul împotriva tradiţiei. nuanţîndu-se. echivoc şi perplexitate. cu modestie. îmi închipuiam — în semeţia-mi încă neştirbită — că a deveni duşmanul speciei umane e cea mai înaltă onoare la care poţi aspira. ci din ambiţie l-a vîndut pe Isus. mărturisesc că a fost o vreme cînd am aparţinut şi eu acestei categorii de fericiţi. înţeleptul. n-aş face nici un gest. într-un cuvîht. Lucid. Orice'înnoire i se datorează. căci în bine. Cum ne lăsăm. a silito să facă saltul a cărui ultimă tresărire sîntem noi. îţi. nu suferă din cauza lor. mi-e suficient să citesc şi să recitesc scrisoarea Sfîntului Ieronim după prădarea Romei de către Alaric. Hienă în delir. nu pierdeau nici un prilej să se însingureze. Or. Ea exprimă uimirea şi tulburarea aceluia care. există doar această teamă ce curge deghizîndu-se în clipe. să-l egaleze în rău.Trădător al zoologiei. vîrsta ta. Dacă reuşeşte. înţelepţi ori nebuni. ca s-o ştiu mai bine. Urînd echilibrul şi înţepeneala instituţiilor. el abdică: este forma lui de protest. incapabili să simtă nevoia de-a se urî pe sine ori să încerce acea tristeţe îţi stare să ridice munţii. altoindu-se pe materie. Te mai gîndeşti. nu avea nici o şansă. veninului gloatei. că oricum n-ar servi la nimic. E o naivitate să-l loveşti ori să-l aperi! Ferice de cei ce au faţă de om un simţămîht definit: vor muri mîntuiţi. trebuie să-ţi fie teamă de ea. Nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc despre sfîrşitul omului. . Dornic să mă acopăr l'-de ruşine. omniprezentă şi invizibilă. o accept şi o refuz cu toată patima şi incoerenţa de care sînt capabil. acum. Mă întrista nespus că istoria monahismului fusese scrisă de oameni curaţi. el se afirmă dînd înapoi. în noi şi în afara noastră.. Istoria îşi dezvăluie în sfîrşit faţa nocturnă şi. priveşte noul cu ostilitate. îmi spuneam. să le constrîng să se unească împotriva mea. în vreme ce mă pregăteam. le zdruncină ca să le grăbească sfîrşitul. nici nu-i este prea greu să-şi domine firea. îmi sporeşte necazurile. şi eu. a preferat să se singularizeze prin trădare. Ei bine. probabil. mi-i închipuiam rumegînd nelegiuiri şi crime mai mult sau mai puţin eşuate. îmi pune sare pe răni şi. o lume se năruie. Pasiunea lui: să se găsească la originea. Recunosc de altfel că sînt înţeleptul ce nu voi fi niciodată.. Orice singuratic. vrea să-i facă pe ceilalţi să simtă efectele condiţiei sale şi crede că un sistem religios. trebuie să ai conştiinţa încărcată. îmi plăcea să cred. Spre ruşinea mea. să ne dăscălească din anemia se-renităţii sale. cu asemenea concurent. La capătul acestor divagaţii. Nu din venalitate. e doar un deşeu al ^biologiei. înălţîndu-se deasupra lor.. înfloritoare. deşi nu în acelaşi fel ca pe ceilalţi. orice înţelepciune acţionează asupra mea ca un toxic. ne aţîţă şi ne ucid.. acumulînd umilinţă după umilinţă. joacă. observăm că ni-e peste puteri să ne înfrînăm. în loc să aibă un efect salutar în rîhduiala vieţii mele. eram ambiţios.. dar sînt convins de prăbuşirea tuturor ficţiunilor în care am trăit pînă acum. . Nu există timp. • „Vorbeşti de rău înţelepciunea pentru că nu poţi ajunge la ea/perttru că-ţi este «interzisă»" — aşa gîndeşti. Toate gîndurile mele îl urmau pe drumul spînzurătorii. în punctul de pornire a orice. mîndră de cuceririle şi . n-ar cîştiga nimic murind: el este. Ele ne călăuzesc. cu o patimă ce mă condamnă la pasivitate. tocmai în veacul al XX-lea. e suspect: o fiinţă pură nu se izolează. La drept vorbind. în voia pornirilor. Ea îmi dă senzaţia unui ultim act ipostaziat. La asta-ţi voi răspunde că-i prea tîrziu să mai fim înţelepţi. Ca să tînjeşti după singurătatea unei chilii. oricît de puţin. de naivităţile tale. Omul mă fascinează şi mă înfricoşează. era un model. pentru curajul de a-şi atrage ura celorlalţi. A vrut să nu se lase mai prejos. îi contemplă destrămarea şi nevolnicia. Ghicesc ce se va întîmpla şi. îl invidiam pentru mişeliile lui. un om printre atîţia alţii! întorcîndurjni gîndurile înspre călugări. de la periferia unui imperiu. Nu cred că se cuvine să faci vreun efort pentru a-l smulge fatalităţii. Ca să te descotoroseşti de trecut. Să fi avut vreo douăzeci de ani. Care e ţelul lui? Să-şi depăşească ori să-şi neutralizeze contradicţiile. pentru noi. a rugilor şi-a hulei noastre. interminabilă. în ipoteza că ar depinde numai de mine ca ea să nu se năruie. o anomalie ce nu mai ispiteşte pe nimeni. filozofic sau politic merită osteneala să fie sfărmiat ori reformat: tot ce vrea e să fie în centrul unei rupturi. Să înţelegem de aici că nu se va mai încheia şi că. şi care. Aşa cum eşti. „Umanist" de-a-ndoaselea. Cum onoarea de a fi crucificat îi era interzisă. că prea „mă dau" cu epoca aceasta. Chiar dacă e un paria. Orice formulă de mîntuire mă arde ca o otravă: mă vlăguieşte de puteri. Lucru lesnicios pentru cine înţelege că frica. Aşa am ajuns să-l idealizez pe Iuda. vei avea oare. Destinul omului mă pasiona. îi pizmuiam pe toţi cei care se expuneau sarcasmelor. înţeleptul se deprinde cu ele. să le zdrobesc ori să mă nimicească. un rol nefast. taină a tăcerilor şi strigătelor noastre. îşi va perpetua neîmplinirea? Nimic din toate astea.. în schimb. că-i fac prea multe concesii. animal rătăcit. avem dovada că aceste contradicţii erau lipsite de vigoare. îţi mai rămîne de parcurs o cale lungă. trebuie o iniţiere în delir. ca să te integrezi în ea. Da. că le depăşise mai înainte chiar de a le înfrunta. refuzînd să mai suporte anonimatul devotamentului.

un ton categoric. precipitarea îi impuneau această mişcare fluidă şi amplă. Nu-ţi poţi imagina un Saint-Simon care să-şi schimbe. improprie să asimileze şi să traducă Uiada şi Biblia. Aici îşi au originea acele perioade care. de a o comprima. în schimb. cu totul diferit de inflexiunile de flaut ce caracterizează franceza. devine destin. nu meditează. prea puţin îi pasă: ştie că ea depinde de semnele care-o exprimă. Stilul scriitorului este condiţionat fiziologic. în viaţa spiritului vine o vreme cînd stilul. contururile gîndirii îi sînt clare. Altfel stau lucrurile cu şovăielile mele. mobile. ei trăiesc încă — şi aceasta e trăsătura lor comună — la nivelul sunetului. căminul său. încetînd să mai fie natură. conceput ca scop ta sine. pentru a se exprima. blasfemia sau ţipătul — pe acestea franceza nu le abordează decît spre a le denatura prin retorică. această limbă este insensibilă la primordial şi cosmic. iar jocului abstracţiunii să i se substituie jocul expresiei. respiraţiei. să-l sfărîmăm în noi şi să ne sfMmăm. ultimul cetăţean al cosmosului. ca ţel intrinsec. jalnici sau monstruoşi. ci el o conduce după capriciile şi planurile sale. la tot ce-l precede pe om sau trece dincolo de el. Stilul ca aventură Experţi într-o gîndire pur verbală. e pentru noi o necesitate şi aproape o datorie să fim nedrepţi cu el. . Cel mai puţin dezrădăcinat dintre oameni: un amic al elementelor. cu bună-credinţă şi cu păreri de rău. Era în el ceva de orgă. e organic tarudit cu acesta. să te supun acestei lecţii de perplexitate. ca o obsesie. Din artistul ce i se consacră. scotoceşte-ţi tenebrele ori ia-ţi nădejdea de la cariera literară. cred chiar fără să vreau. să nu te crezi un precursor: lumină nu va fi în veacul acesta. de izvoarele experienţei. De „realitate". nu vor să se sfîrşească. David. Mai rămînea doar ca această căutare verbală să fie transpusă ta alt domeniu. să i se dea ca sarcină armonia frazei. şi nimicnicia. Nici freneziile şi nici cinismul nostru nu sperau chiar atîL Să nu ne mirăm aşadar că sîntem atitt de departe de Goethe. nu gtadirea îl trage după ea. şi celălalt urmăresc. întreaga lui fiinţă îi cerea cu necesitate să se reverse în fraze încîlcite. sofistul îşi controlează într-atît gtadirea. Dar niada. înlănţuirea. Artistul porneşte şi el de la cuvtat. mtadru să le dezvăluie fragilitatea ori să le acorde ta chip arbitrar trăinicie sau sens.geniul unei limbi specializate în suspinele intelectului. Iar dacă ţii să aduci ceva nou. pe-atft (de artificial — operaţii intelectuale. Ostili la tot ce-a însemnat el. . sub efectul unei metamorfoze voite.izbtozile ei. era făcut". Se teme să le stârnească. Suflul. în orice caz nu-mi reproşa c-am folosit. în speculaţiile filozofice ca şi în producţiile literare. cadenţa . faţă de propriu-i spirit. Lear sau Don Quijote se-năbuşă sub rigorile unei limbi ce-i face să pară neghiobi. pe Shakespeare şi Don Quijote. pentru care ceea ce nu-i cerebral este suspect sau fără valoare. că important e să le stăpînească pe acestea. Aşa se face că a trebuit. ea face un sofist al literaturii. ar rămîne mai curînd dincoace de limitele naturii sale decft să treacă dincolo de ele. asupra valorii şi proprietăţii lor. are punctuaţia în sînge. ci concepe — după un plan pe cît de abstract. adoptă. de limitele intelectului. el posedă un ritm numai al lui. apropiindu-se. şubrezeşte conceptele. în direcţii diferite. Şi unul. practicînd laconismul. Oricft de diferiţi ar fi. legată de instinct. asupra funcţiei ce le revine ta mecanismul raţionamentului: pasul hotărîtor către descoperirea stilului. mai mult decît la expresie. şi nu de una descărnată. foarte atent să-i circumscrie limitele: e obsedat de punct şi virgulă. gîridiţi-vă la La Bruyere. Gîndind. un acelaşi gen de activitate. ei trăiesc ta funcţie de cuvînt. Iar pentru că ţinteşte să stoarcă din cuvinte tot ce pot ele da. imperativ şi ireductibil. „Mediocritatea" lui o egalează pe a naturii. pe acestea nu le născocesc şi cred în ele cu adevărat. . ca să ajungă la trăit: expresia constituie singura experienţă originară de care este capabil. el tinde. înălţîndu-se la rangul de principiu autonom. chiar şi sentimentele îi sînt cumpănite. E clipa în care Verbul. stufoase. de a merge tot atît de jos şi de departe ca ea — să nu te plîngi că nu eşti înţeles. Simetria. mai ales. Opiniile. la expresivitate. Sublimul. îşi dezvăluie şi forţa. în universul închis în care trăieşte. nu scapă de sterilitate decît prin continua reînnoire presupusă de jocul în care nuanţa dobîndeşte dimensiuni de idol şi-n care chimia verbală realizează dozaje de neconceput într-o artă naivă. nu am căderea să ti le impun. Biblia. golită de orice încărcătură afectivă şi parcă lipsită de origini. Shakespeare sau Don Quijote au ceva dintr-o omniscienţă naivă. Astfel. să le aţîţe. O activitate ce stă în asemenea măsură sub controlul raţiunii se situează la antipodul experienţei. nici urmă de naivitate. Imperativele sintaxei îl vor fi urmărit ca o tortură. temîhdu-se de punct. faţă de tine. să le exacerbeze. se calcă unele pe altele. perfecţiunea operaţiilor formale reprezintă mediul său natural. la felul său de a tăia fraza. Convingerile mele fiind nişte pretexte. încîl face din ea ce doreşte. frica se apropie de apogeu. sofiştii au fost cei din-tîi care au reflectat asupra cuvintelor. se comportă ca un strateg. Cum inspiraţia nu-l prea ajută. situată în acelaşi timp mai jos dar şi mai sus de fenomenul uman. după cum nu ti-l poţi imagina restrîngîndu-se. ocolesc iar şi iar. ultimul mare naiv. Şi. Artistul care reflectează asupra mijloacelor sale îi este aşadar îndatorat sofistului. Nimic nu-i mai leagă de origini. monstruosul. structura frazelor. La polul opus. de a o stăvili. care. aerul pe care-l respiră. Condamnată la ariditate prin însăşi perfecţiunea sa. care forţează trăinicia şi împotrivirea cuvintelor.' de „sentiment" ta ei. are nevoie de o limbă credincioasă reflexelor. Şi e la fel de improprie pentru a exprima delirul sau umorul brut: Ahile şi Priam. Dacă nu ai tăria de a te demoraliza împreună cu epoca ta.

Analizînd stilul epocii noastre. se năruie sub greutatea propriei bogăţii. se vindecă de trecutul său. şi trebuie s-o faci. pe Mon-tesquieu. proza ca unică realitate. o tîrăşte într-o incertitudine la fel de evidentă în toate domeniile. „Frumos ca proza" — butadă mai franţuzească nici că se poate. să se resemneze cu această situaţie sau să se izo-. Plebeul din noi poartă vina pentru lipsa de măsură. Virus al prozei. să devină mai îndrăzneaţă. .am mai putea găsi aşa ceva. se eliberează în detrimentul universalităţii sale şi. Pe vremea lui Voltaire. vigilenţă impusă facultăţilor noastre. nesocotindu-i regulile. inevitabilă dezagregare. posibilităţi limitate. instinctul ei. Avem în urma noastră o destul de solidă tradiţie de vulgaritate. devenind un instrument uzurpat de concilii. Limba lui Tacit — deformată. şi chiar în exces? Cum să fii nebun — sau poet — într-o asemenea limbă? Toate cuvintele ei par. dar el însuşi n-a fost decît consecinţa unei degradări generale." Scăderile ni se răsfrîng asupra scrisului. Avfruj. Universul redus la articulările frazei. eliberată de obiect şi de lume: sonoritate în sine. nu şi-l imaginează pe cititorul său. Cînd te gîndeşti că-n alte vremuri o metaforă stîngace discredita un scriitor. se leapădă de extravaganţele sale. intra în serviciul unor doctrine şi himere opuse geniului ei. această epocă e însă. în ce priveşte înţelesul pe care-l exprimă. tăiată de exterior. care. o dată cu ea. Cum proza ţine de procesul-ver-bal. Gustul se formează prin presiunea pe care cei lipsiţi de grija existenţei o exercită asupra Literelor. dacă greşeală este? Poate ar trebui imputată romantismului. învaţă să sacrifice întregul fond de obscuritate de care era legat. Cenzura saloanelor. silită să suporte divagaţiile asupra Trinităţii! Cuvintele împărtăşesc destinul imperiilor. Autorul nu ştie cui se adresează. mai aspră decît aceea a criticilor de azi. simţ al dozajului şi al proporţiilor.După ce s-a slujit de idiomuri a căror plasticitate. nici prin exces de imagini. Să scrie pentru toată lumea sau pentru nimeni — asta o hotărăşte fiecare. îi dădea iluzia puterii nelimitate. să se individualizeze prin exprimare. deşi neformulate — ale gustului. este prompt anunţată de o degradare. A cui e greşeala. Folosind-o. Decăderea rafinamentului avea s-o antreneze pe aceea a stilului. chiar şi cu o abaţie (e cazul lui Talleyrand) — poţi măsura distanţa parcursă de atunci. după temperamentul său. căci altfel te pîndeşte moartea . la miniatură şi perfecţiune. şi nu ajunge s-o facă decît dezintegrînd limba. subminîndu-i structura. îi citim pe Saint-Evremond. Teroarea gustului a încetat şi. soliditatea ei a avut de suferit. stilul poetic o dezarticulează şi distruge: o proză poetică este o proză bolnavă. se împacă tot mai mult cu bunul-simţ şi raţiunea. evoluează spre antipodul gloriei trecute şi-al geniului ei. întocmai ca Franţa. în secolul al XVII-lea şi în următorul. cuvinte lucide. reţinere. pitoresc. fapt e că toată lumea scria excelent. devine altul. neatinşi de mania de-a fi „profunzi". se simplifică. pe atît de ineficace. Astăzi. dulcegărie sau scleroză. îşi sacrifică o parte din forţă în favoarea unei anume anemii. Să ne plîngem de asta ar fi pe cît de ridicol. cum să te îndepărtezi de raţiune cînd foloseşti un instrument care îi cere exercitarea permanentă. de mai bine de-un secol. pentru excesele noastre: ce poate fi mai plebeian decît un sentiment? Sumă de constrîngeri imperceptibile. grad de subtilitate-şi pătrundere le cunoştea. şi se formează mai ales în epocile-n care societatea este destul de rafinată ca să dea tonul literaturii. nu poţi să nu te-ntrebi: care sînt motivele coruperii sale? Artistul modern este un solitar care scrie pentru el însuşi sau pentru un public despre care nu are nici o idee precisă. Voltaire sau Stendhal ca pe contemporanii noştri tocmai pentru că n-au păcătuit nici prin lirism. vocabula retrasă în ea însăşi. â limbajului. riguros proporţională. Să vrei să te ţii deoparte ar fi o inepţie: chiar fără voie contribui la acest proces. scriitorul vrea să aibă stilul lui. „Orice degradare individuală sau naţională. îşi depăşeşte vechile nelinişti. că un academician îşi pierdea prestigiul pentru o improprietate sau că o vorbă de duh spusă în faţa unei curtezane putea răsplăti pe cineva cu un post important. a permis înflorirea unor genii desăvîrşite şi minore. înclinat spre necumpătare sau echivoc din lipsa vocaţiei pentru limpezime. subtilitatea secolului al XVIII-lea n-ar fi putut să se perpetueze fără să cadă în clişeu. complex. scriitorul avea în vedere un cerc restrîns de cititori. franceza a dobîndit o austeritate şi o limpezime ce i-au permis să devină universală. care. ale căror exigenţe. e mereu demodată: metaforele pe care le gustă o generaţie par ridicole următoarei. prin forţa împrejurărilor. să se apere de ispita sincerităţii: orice greşeală de gust se trage de la „inimă". din ce în ce mai şovăielnic. arta trebuie s-o accepte. leze într-un limbaj absolut subiectiv. el se străduieşte să-i exprime trăsăturile. cît priveşte o naţiune. în epoca saloanelor. în cele din urmă. La fel s-a întîmplat şi cu Roma: dispariţia puterii sale se petrecea concomitent cu stricarea latinei. Legat de o epocă. observa Joseph de Maistre. Dublă. trivializată. prozatorul trebuie să-şr învingă primele porniri. putem fi siguri că nu vom mai întîlni în cale acea sperietoare care era odinioară greşeala de gust. iubitor de improvizaţie şi dezordine. constrînse la eleganţă. Oricare ne-ar fi însă alegerea. docilă. S-a dus pentru totdeauna vremea cînd puteai fi perfect superficial. A te sluji de ele în scopuri poetice echivalează cu o aventură sau un martiriu. fiecare încerca să scrie ca toată lumea. îşi abandonează vechiul ideal de perfecţiune. Franţa. vede în limba franceză — chiar dacă se apropie de ea cu timiditate — un instrument de mîntuire. de altfel. în plus. fără chip. E clar că în secolul nostru n. tragică ipseitate a unei limbi constrînse la propria-i desăvîrşire. un efort de eliberare în detrimentul rafinamentului. La drept vorbind. decenţă faţă de cuvinte — gustul este apanajul autorilor care. superstiţia stilului. nu se putea îndepărta de regulile — reale. străinul neînfrînat. o asceză şi o terapeutică. magnifica monotonie. O naţiune care începe să apună regresează în toate planurile. Cînd însă a început să se complice.

pentru mărunţişurile existenţei sale? Franţa l-a iubit pînă la patimă. nepăsîndu-ne de stabilirea unui adevăr. urmîndu-şi efortul de aprofundare într-o singură direcţie. De două secole. Din această grijă mai dăinuie ur-me. Or. preţuieşte stilul convulsiv. am învăţat să ne lipsim de certitudini. ci prin raportare la alte îndoieli. chiar dacă spiritul şi-ar sacrifica pentru asta legile. De vreme ce franceza îşi trăieşte apusul. mai uşor de mîhuit. la somptuoasa dezintegrare a unei limbi. care-i erau. care-i aparţinea. Astfel. să practice un scris sacadat. e o dezonoare să-i supravieţuieşti. nu însă şi faţă de capacitatea de a ne formula îndoielile. şi atitudinilor noastre. au' aerul că insinuează: „Priviţi ce frumos ştiu să sufăr! Cine dintre voi e-n stare de ceva asemănător?!" Noi nu mai suferim în felul acesta. Nimic mai zadarnic decît s-o învinovăţeşti pentru splendidul ei asfinţit. pentru viaţa sa zilnică. ne-ar fi imposibil să mai . Numai subminînd ideea de raţiune. Dar noi ne risipim. poate. statornic. Universul clasic nemaifiind viabil. Asistăm. Urîm limitele „adevărului" şi tot ceea ce el reprezintă ca frînă în căutarea noului sau în satisfacerea toanelor noastre. Departe de a fi rezultatul unei tensiuni. nu mai credem cu adevărat: sînt simple puncte de reper. cîteva tresăriri de rafinament sau. mai rele decît acelea ale Antichităţii. în general. Nu l-am fi putut dezintegra fără să ne dezintegrăm. De aici ni se trage pasiunea pentru neclar. nu înseamnă nimic. şi astfel. şi mai probabil. ideile — ca şi timpul — ni se fărîmiţează. orice originalitate s-a manifestat prin opoziţie faţă de clasicism. Sau destinul i-ar putea hărăzi o agonie rapidă. ca să-l amintim din nou. nemaigăsindu-şi locul în timp. delimitat. pe care ar urma să le facem ceva mai mlădioase. Să încercăm mai curîrid să ne bucurăm că trăim într-o epocă în care cuvintele. Viitorul ei? Va mai cunoaşte. timp al perfecţiunii. se produce o dis-juncţie radicală între realitate şi cuvînt. Pentru l9ll. folosite în orice sens. în cele cîteva certitudini pe care totuşi trebuie să le avem. gata să se anihileze reciproc. Se va refugia oare geniul prozei în alte idiomuri?. logica noastră nu mai arată la fel. iată-ne cuprinşi în automatismul creaţiei. Dacă există un raport între ritmul fiziologic şi maniera de a scrie a unui scriitor. Oricum. al energiilor îndelung acumulate. Sceptică în privinţa posibilităţilor noastre de cunoaştere. în orice domeniu al artei. nu numai stilul. Nu-l interesează că mîine se va găsi altul. orice stil se afirmă împotriva stilului. Să vorbeşti de decadenţă aşa. cu atît mai mult există unul între universul temporal şi stilul acestuia. epileptic. Fedra inclusiv. Ci scriitorul modern. Ţară a cuvintelor. „Raţiunea" nu moare doar în filozofie. cert e că asistăm la devitalizarea a tot mai multe din vocabulele sale. mai puţin pretenţios. Iar acest sarcasm. cetăţean al unui timp linear. Pentru a produce o operă „perfectă". abrupt? El menaja cuvintele. a unei scări a erorilor. imprecizia atitudinilor şi a scepticismului: nu ne mai definim îndoielile în raport cu certitudinile noastre. să se facă ţăndări. ea este fructul pasivităţii.d. măsu-rîhd cu amărăciune ravagiile provocate de prăbuşirea vechilor idoli. trebuie să ştii să aştepţi. ceva mai fragile. pentru toate semireuşitele. în timp ce noi trăim într-o istorie ce ne împiedică să avem un prezent.O revistă făcea în l950 bilanţul jumătăţii de secol trecute. de ordine. Cum ar fi putut scriitorul clasic. în paralel. incapabili de a fi sterili. în detrimentul lucrurilor. Prea desăvîrşite.a. cămin. înregistrează simplu: „Faguet admite locuţiunea malgr6 que. se eliberează de toate constrîn-gerile. Nu putem decît s-o regretăm. Cînd iubeşti o limbă. punctînd evenimentul cel mai important al fiecărui an: sfîrşitul afacerii Dreyfus. Decadenţa unei literaturi şi a unei limbi înseamnă ceva doar pentru cel care se simte legat de ele. să ne declarăm solidari cu destinul ei. în originalitate ca scop în sine. mai consistente. va sfîrşi în slujba unor concilii moderne. n-avea încredere în nou. să trăieşti înlăuntrul acestei opere pînă cînd ea ajunge să se substituie universului. trebuie să-l zdruncinăm. Franţa s-a afirmat prin grija scrupuloasă cu care le-a tratat. că e sau nu pe cale să devină un vestigiu. nu avem nimic pus deoparte. explică de ce înaintăm străini de paşii noştri. Romantismul. să profităm de adîncimile pe care le deschide. Sarcasmul e cel care dă viaţă şi teoriilor. gîndirea: în permanentă dispută cu ele însele." Cine a mai văzut pe alte meleaguri o asemenea grijă pentru Verb. N-a existat formă sau formulă nouă care să nu se fi răzvrătit împotriva lui. de armonie devenim conştienţi de noi înşine. ea identifică adevărul cu felul de a ne exprima neîncrederea în privinţa lui. vizita Kaiserului la Tan-ger ş. ci şi în artă. să introducem în el ceva ce sugerează neterminatul. ca şi cum.literară.m. Toate. vechile sale exigenţe. ţelul nostru ar fi instituirea unei ierarhii a ficţiunilor. Oricum. Vrem cu orice preţ să ne desfăşurăm. copţi pentru orice operă banală. Iar aceste cuvinte traduceau pentru el prezentul veşnic. aflat la rădăcina vitalităţii noastre. din al cărui făgaş nu ieşea. în orice civilizaţie rafinată. fără îndoială. Nimicirea moştenirii culturale mi se pare tendinţa esenţială a spiritului modern. ca şi de îndîr-jirea cu care îşi învinge pudoarea limitelor. nu a fost altceva decît un avînt spre o prăbuşire dintre cele mai fecunde. Clasicismul îşi găseşte legile în el însuşi şi li se conformează: trăieşte un prezent fără istorie. pentru cele din urmă raze ale sale. Se strică franceza? — Se nelinişteşte doar cel care vede în ea un instrument fără seamăn şi de neînlocuit. clasicul. ci rnsuşi timpul ni se dezintegrează. „Perfecţiunea" nu ne mai tulbură: ritmul vieţii noastre ne face insensibili la ea. personajele lui Racine par să aparţină unei lumi aproape de neînţeles. iar semnificaţia nu mai constituie o exigenţă şi nici o obsesie.

trăsătura lui esenţială. personajul romanesc pare un aspirant la ruină. în schimb. aş îndrăzni să spun. care uza de procedeele seducţiei. Ei stăpînesc pînă şi-n operele cărora le servesc ca pretext. nu vom şti niciodată de ce strămoşii noştri nu s-au închis în cavernele lor. instalaţi dintru început în miezul operei. şireată şi nevolnică. după cum ceea ce . absolut: autorul nu are nici o putere asupra eroilor săi. cu sterilitatea şi chinurile sale. grandiosul necenzurat de gîndire nu mai sînt posibile. Neîncrederea noastră faţă de „frază" atinge o parte însemnată a literaturii. tot timpul ne gîndim la el. „Ce va face cu eroii săi? Cum o să se descotorosească de ei?". nu le are. izvorul inspiraţiei sale. se ascunde prea adesea neliniştea celui incapabil să pătrundă prin mijlocirea senzaţiei într-un univers originar. nu le e decît slujitorul. ei sînt cei care comandă şi-i poruncesc să redacteze procesul-verbal al faptelor şi gesturilor lor. că un pretext bine adus din condei preţuieşte mai mult decît o convingere. Pe lîngă eroul tragic. ca ai noştri. să-şi inventeze o viaţă: ei existau. fiorul fiinţei. iar noi. o produceau fără să reflecteze prea mult la ea şi fără să se înconjoare de doctrine şi consideraţii metodice. Iar aceste opere ne par realităţi independente şi de scriitor. Tot omul îşi atribuie un destin. în spatele unei fraze armonioase. Monumentalul. Bîjbîie ca şi cum ar fi blestemat să se oprească în pragul creaţiei sau al propriului destin. Hotărît lucru. ideea de a-şi pune viaţa în vitrină nici nu putea să-i treacă prin minte. pe care nevolnicul din ziua de azi n-o mai are. Cu toate astea. în comparaţie cu „creatorul" actual. Un fenomen modern prin excelenţă e apariţia artistului inteligent. la ei. îi conţinea. Dacă s-a putut spune că Balzac a „shakespearizat" cu rataţi. decft în vfaţa omului fără carte: unii ciobani de prin Carpaţi mi-au lăsat o impresie mult mai puternică decît profesorii din Germania sau şmecherii de la-Paris. înainte de toate. ceea ce nu i se întîmplă defel civilizatului. Orice fetişizare a stilului porneşte de la credinţa că realitatea e şi mai găunoasă decît reprezentarea ei verbală. simţim prea bine asta. de gîndul că ele au o valoare intrinsecă sau simbolică. şi-o pregăteşte. Avem impresia că autorul ar putea să-l salveze. ca să inventeze şi să se înnoiască. patrimoniul său —. Aveau acea pudoare a forţei. Romancierul care insistă să-şi prezinte viaţa doar se preface că şi crede-n ea. şi de trucurile psihologiei. individul face arta. ni le explică fără să convingă şi. nici pe atft. la rang de categorie se ridică. Nici o nevoie. Nu ni-i imaginăm pe Dante sau pe Shakespeare notmdu-şi mărunţişurile existenţei cu gîndul să le aducă la cunoştinţa celorlalţi.. se ascundea. Ba. Romancierul e mereu prezent. tragedie declasată. Nimeni nu scapă azi acestei exacerbări a intelectului. Moartea sa nu răspunde nici unui imperativ. Destin ce şi-a pierdut majuscula. al lipsei sale de „caracter". Arta. artistul adevărat îşi caută substanţa altundeva: în sine însuşi. A apărut apoi snobismul „complexelor" ca să ne-nveţe să dăm amploare nimicurilor noastre. îl vedem luptînd cu personajele sale. tfnără încă. care e însoţită de diminuarea corespunzătoare a instinctului. că tonalitatea unei idei este mai importantă decît ideea însăşi. Personajele sale aparţin unei umanităţi de mîna a doua. in-teresantuL Astăzi. iar în Spania am văzut vagabonzi cărora mi-ar fi plăcut să le fiu hagiograf. la fel şi faptul că dispreţuieşte secretele pe care ni le dezvăluie: nu se îmbată cu apă rece. se desfăşoară într-un plan. copleşit de soarta potrivnică — comoara sa dintotdeauna. ideea de poezie a devenit substanţa sa poetică. romancier sau muzician: veţi constata că problemele îl macină şi îi conferă nesiguranţă. nonsens poetic: nu se fac poeme cu poezie.. i se supune în mod deliberat. slăbiciune gravă. al voinţei de clarviziune. improbabilitate a nenorocirii. Credinţa că psihologia ne permite să ne descifrăm esenţa avea să ne lege de actele noastre. un estet: situat în afara inspiraţiei sale. Doar artistul îndoielnic porneşte de la artă. deci oricine şi-l poate descrie pe-al său. El cîntă poemul său.. ne întrebăm cu o jenă amestecată cu îngrijorare. dar. Dacă-i poet. să ne înzorzonăm eul cu facultăţi şi profunzimi pe care. Ea exprimă o pasiune de sofist. cititorii. pe care aplecarea spre şmecherii şi intrigi o face suspectă. cei din trecut păreau să plesnească de sănătate: nu erau anemiaţi de filozofie. Ce-i de mirare că stilul e. constrînşi să se aplece asupra unui tip de umanitate şi mai degradată? Lipsit de suflu cosmic. în cu totul alt fel citim romanele. N-aveţi decît să staţi de vorbă cu oricare pictor. ceea ce ne indispune şi ne strică plăcerea lecturii. înverşunîndu-se să se piardă şi tremurînd că nu va izbuti. personajul se subţiază şi nu mai reuşeşte să contrabalanseze efectul dizolvant al lucidităţii sale.. îşi comentează operele. că o construcţie savantă e preferabilă unei izbucniri necenzurate de gîndire. Acum situaţia e diferită. în schimb.aderăm la o scriitură „ideală". perceperea lăuntrică a mediocrităţii noastre nu e decît în parte zdruncinată. 'trăsăturile definitorii ale romanului sînt date de vulgaritatea şi de parvenitismul lui: înjosire a fatalităţii. artistul e. ce să mai zicem de romancierii noştri. Scriitorii care mai recurg la ele ne descumpănesc.poate chiar erau înclinaţi să ofere o imagine înşelătoare despre ei înşişi. unealta. şi asta îl face să sufere.. şi nu arta pe individ. evident. Jurnalele intime şi romanele ţin de aceeaşi aberaţie: ce interes ar putea să prezinte o viaţă? Dar nişte cărţi ce se hrănesc din alte cărţi sau nişte spirite care se sprijină pe alte spirite? N-am încercat senzaţia adevărului. Nu ne-am putea închipui un rege Lear viclean. mască şi mărturisire? Dincolo de roman Pe vremea cînd artistul îşi mobiliza toate metehnele ca să producă o operă ce-l ascundea. Nu că aceia de odinioară ar fi fost incapabili de abstractizare sau de subtilitate. deopotrivă. să ne lăsăm orbiţi de ele.. mimează un instinct pe care l-a pierdut de mult. Nu are certitudinea dezastrului. Oricît de reduse i-ar fi mijloacele intelectuale. aceea. ca şi cum ar vrea să perpetueze o lume revolută. satisfăcute de echilibrul ei sau îmbătate de propria-i sonoritate. de sofist al Literelor. e singurul care ne interesează. care miza pe „farmec". mai exact. la urma urmei. Tragedia. un trepăduş al groazei.

după Timpul regăsit. Dar dacă mergi pînă acolo. nu mai are obiect. să invocăm eul. singurul soi de profunzime de care sîntem în stare. dincolo de Dumnezeu. Romanul care se smulge din timp îşi abandonează dimensiunea specifică. N-am putea complica la nesfîrşit un caracter şi nici situaţiile în care este implicat. Le cunoaştem pe toate — sau măcar le bănuim. căci obiectul rugilor sale va fi rămas în urmă-i. nu sîntem nimic. Savuros de ilizibile. totodată. care nu merg pînă la capătul propriei fiinţe. A devenit propriul său critic. prospeţime. Să te foloseşti de anxietate nu ca să converteşti absenţa în mister. o stratagemă care să le asigure o prăbuşire mai eficientă. la acea desfăşurare staţionară care-l împiedică să se lege de lucruri. O ştim la fel de bine şi de la Proust. iată un lucru bun. mai bine ca el. nerăbdători să decadă. Sfinţenia nu-i pentru ei decît un pretext de sfîşiere. celălalt — a meditaţiei. hipertrofia analizei devine stinjenitoare şi pentru romancier. şi de la Meister Eck-hart. Pe de altă parte.contează nu mai e opera. la fel cum omul de pe stradă a ajuns propriul său psiholog.) Ea postulează o cercetare fără referinţe. Dar asta nu înseamnă să te învîrţl în cerc? Voluptate a nonsemnificaţiei — suprem impas. Dar dacă transcendem psihologia. nu cred în ea nicicum. lipsită de mişcare. Personajul trage să moară. ei ne stfrnesc interesul în măsura în care întreţin o falsă relaţie cu Dumnezeu. Indiei sau Chinei. cu cel de-al doilea — prin eternitate. te poţi întreba: e posibil să continui la nesfîrşit aceeaşi experienţă? Să scrii un roman lipsit de substanţă. ci Proust e profetul acelor hollow men. (Să vorbeşti despre neant altfel decft în termeni de afectivitate înseamnă să-ţi pierzi vremea. speranţă şi prostie. un supliment de haos. Cum se explică însă că romancierii care au trecut dincolo de roman sînt atft de perseverenţi? Puterea lui de a fascina e-atît de mare. Ştim foarte multe despre noi înşine. şi aş adăuga: voit neîncheiată. un subiect de roman şi nimic mai mult. vid metafizic. dar la ce bun să scrii zece sau douăzeci la fel? Necesitatea absenţei odată admisă. Răzbunare a lacunelor noastre în materie de naivitate. de ce ne-am complăcea în ea? Concepţia implicită a acestui gen de opere pune f aţă în faţă măcinarea fiinţei şi realitatea nesecătuită a neantului. obsesia modernă a istoriei şi a psihologiei? Omul care se consumă în realitatea sa temporală nu e decît un personaj. pe de altă parte. cu primul. Toate activităţile sale îl readuc la sine. Achiziţia cea mai de preţ? Dată fiind incapacitatea noastră metafizică. De ce ne-ar păsa de tot acest manej de năluci din arenele aparenţei? Şi cum am mai putea. pentru a fi eficace din punct de vedere literar. suspendat de eltn-suşi. c\ comentariul care o precede sau îi urmează. nici o acţiune: meditaţia fără conţinut reprezintă apoteoza sterilităţii şi a refuzului. al oamenilor găunoşi. Evul Mediu de-a dreptul preistoric. „simţul psihologic". în afară. într-un cuvînt. obiectul.^ poate. Unul — încununare a introspecţiei. fără îndoială. Vid psihologic. refuz să-i fiu complice.. Ajuns acolo — adică nicăieri — el n-ar mai putea să se roage. fără cap şi coadă. Spiritul se vede redus la faptul că e spirit şi nimic mai mult. presupune o experienţă metafizică neîncheiată. Aşa încît nu e lipsit de semnificaţie faptul că singurele romane demne de interes sînt tocmai acelea în care. ar fi o necuviinţă faţă de noi înşine să ne împotrivim dispariţiei. Starea de creatură nu satisface pe nimeni. vacuitate simţită şi gîndită prin senzaţie. o meditaţie fără conţinut. să le exploatăm. şi nu e secol — pînă la cel precedent — care să nu pară mai mult sau mai puţin pueril. ci misterul în absenţă. să le repetăm la nesfîrşit. în elanul său. renunţă la funcţiile sale: gest eroic. Nu ni l-am putea imagina pe Proust supravieţuind operei sale. Cine-ar putea exprima. ajungem la voluptatea vidului prin timp. că e. Iar ceea ce produce mai bun un artist sînt ideile despre ceea ce ar fi putut el să realizeze. încft îi subjugă pînă şi pe acei ce se silesc să-l demoleze. o asemenea concepţie nu e mai puţin adevărată afectiv. un dinamism al monotoniei şi al absenţei. Dacă ar ajunge cu adevărat la . fără să-l atingă însă: numai aşa va avea parte de un destin. Pînă şi autorul pare absent din ele. începînd din acea clipă. De altfel. atingi o culme fecundă pentru mistic. nefastă însă pentru scriitor. îi corespunde o asceză a intelectului. ar putea la fel de bine să se oprească după prima frază ori să umple zeci de mii de pagini. doar. ce bază să mai punem pe tainele noastre? Nu Eliot.-care. abandonîhd cronologia şi modalităţile de manifestare ale fiinţei noastre. „Eul" constituie privilegiul acelora. fără fundal. absolut la care personajul trebuie să năzuiască. Cu vremea. de ce-am multiplica acesta absenţă.. ne-a metamorfozat în proprii noştri spectatori. fără milă? Nu puţini romancieri din ziua de azi mă duc cu gîndul la misticul ce a trecut. Văzute din această perspectivă. Renaşterea pare barbară. achiziţia noastră cea mai de preţ. romanul ar fi fost de neconceput într-o epocă de înflorire metafizică: nu ni-l putem imagina prosperînd în Evul Mediu şi nici în epocile clasice ale Greciei. în legătură cu ele. Căci experienţa metafizică. şi pentru personajele sale. vom spune că aşa este. Logic lipsită de valoare. Nici o cunoaştere. Daţi deoparte funcţiile memoriei prin care Proust încearcă să ne facă stăpînii devenirii şi veţi vedea că nu mai rămîne nimic în noi. E teama pe care o încerc de fiecare dată cînd deschid un roman. Naraţiunii care suprimă povestirea. întreaga noastră „viaţă interioară" începe să semene cu o meteorologie afectivă ale cărei variaţii nu înseamnă nimic. universul odată eliminat. intriga de asemenea. N-am ce să fac cu viaţa eroului. o experienţă trăită în interiorul unei inepuizabile vacuităţi. neînstare să-l poarte pe cel care-l concepe dincolo de revelaţiile nonsensului. Mister nul. Nici o epocă n-a cunoscut o asemenea conştiinţă de sine. pe care e ridicol să-l faci de două ori. Un singur lucru e mai rău decft plictisul: teama de plictis. semenul nostru. precum şi o dialectică în chip paradoxal încre-'menită. Avem oare dreptul să ne secătuim obsesiile. viziunii ei finale. Această condiţie îi are în vedere chiar şi pe eroii dostoievskieni: inapţi pentru mîntuire. datorită lui orice altă cercetare m direcţia mărunţişurilor psihologice e inutilă şi supărătoare. de ritmul ce ne punctează etapele descompunerii. nu se întîmplă nimic. Genul şi-a irosit substanţa. trăieşte în miezul absolutului.

căci am citit la fel de multe romane ca orişicine. Să oglindească viaţa în detaliile sale. de prolixitatea provocată de curiozitatea pentru celălalt. aşa cum nu simte nici inconsistenţa şi banalitatea „extraordinarului". poemul prea clar. agentul dezagregării mele şi a celorlalţi. Există vreun eveniment care să merite osteneala de-a fi relatat? întrebare nesăbuită. să ne pervertească stupefacţiile în anecdote. mă revolt. Romancierul. Cunoaştem caracterul hibrid al romanului de inspiraţie romantică. ne transformă tăcerile în bîrfă. fără simţul neesenţialului. să se ridice la un nivel pe care nici nu-l visează burghezul modern care-şi citeşte romancierul preferat. cîhd nu era un impostor.. în fine obţinută. substrat anterior stricării timpurilor. Vorbe. Ceea ce nu mă împiedică să urăsc concepţia ce stă la originea lor. Să fim totuşi drepţi cu el. de semenii mei. Orice atac traduce voinţa de-a te elibera de sub o vrajă ori de-a'te autopedepsi pentru că i-ai cedat. ca toţi ceilalţi. plăcerea sau durerea —. Nimic mai insuportabil decît să asişti ore în şir la discuţii privind cutare sau cutare personaj fictiv. Tocmai fn calitatea lui de sfint ratat se situează epilepticul prinţ în centrul unei intrigi — sfinţenia devenită realitate fiind incompatibilă cu arta romanului. pur şi simplu. bucata muzi-> cală cu caracter inteligibil. „Şi tu. ştiu totuşi că n-am să ajung la ea niciodată. Dacă poemul-fluviu e o aberaţie. Dacă îi caut pricină romancierului e pentru că. alături de sclavul său. puritatea lui nu evocă ideea unui destin şi e greu de imaginat cum ar fi izbutit Dostoievski să facă din el figura centrală a unei urmări la Fraţii Karamazov. o caută doar ca s-o poată respinge. uzurpator prin vocaţie. ea îi acordă scriitorului aproape tot atfta credit cft lumea antică înţeleptului. am sffrşit prin a învinovăţi pentru acesta situaţie un totreg gen literar. are pasiunea omenescului. a cărui artă constă în trasul cu urechea şi-n cleveteală. E de neconceput talentul epic fără o ştiinţă a banalităţii. el a trăit şi trăieşte din fraudă şi jaf şi s-a vîndut tuturor cauzelor. ce chin pentru spirit! Acest chin. Visez la profunzimile Un-grund-ului. că pînă şi-n şarlatania înţelepciunii se află mai mult adevăr decît în aceea a activităţii romaneşti.. de nebunia şi „neomenescul" din ei! Şi apoi. Să furi din ce-i al ei e riscant: nimic mai inconsistent decft poezia transpusă în discurs. Domnia certitudinii e pe sfîrşite: ce adevăr care sare în ochi merită osteneala să fie enunţat? Nu . m care se afundă nesăţios. Tabloul cu mesaj limpede nu stăm să-l contemplăm prea mult. nu e intimitate pe care să n-o violeze. oricare alta decît a noastră. văzînd m el obstacolul ce mă împiedica s-ajung la mine însumi. să n-o uităm pe aceea. cu contururi limpezi ne plictiseşte. a deprinderii pe care ne-a impus-o şi a locului pe care l-a acaparat în preocupările noastre. Nimeni nu poate — nepedepsit — să se înflăcăreze pentru balivernele civilizaţiei occidentale. prin care se defineşte existenţa. bătea apa-n piuă pe teme uzate — destinul. Să deducem de aici că naratorul n-are ce căuta în epoca de dinaintea Căderii? Nimic mai adevărat în ce-l priveşte pe romancier. romanul n-a şovăit să-şi însuşească procedeele specifice unor mişcări esenţialmente poetice. respectiv cu noi toti. ar înceta să mai fie personaje. îngerul reprezintă primejdia. a cărui funcţie. mai demnă. dacă nu chiar moartea naraţiunii.. împotriva insolenţei sale. A făcut trotuarul literaturii. dovada. mai aproape de primul romancier ieşit în cale decît de ultimul dintre înţelepţii de odinioară. întrebare totuşi rezonabilă. Căci. rang. măcar într-o privinţă: nu dă înapoi în faţa inflaţiei verbale. al accesoriului şi infimului. superioară celei a lui Dumnezeu. Cît despre Alioşa. Impur prin chiar/adaptabilitatea sa. Cu aceeaşi dezinvoltură.. în adevăr. şi a cărui singurătate. Dumnezeu are altă clasă. iată refrenul meu. mai reală. el este şi trebuie să fie mai prolix decît noi.. vorbe. în materie de şarlatanie. Să fiu bine înţeles: cele mai răscolitoare — dacă nu şi cele mai mari — cărţi din cîte am citit au fost romane. Chiar mizantrop. un tertip al Timpului ca să se infiltreze în substanţa noastră. mai aproape de înger decft de sfint. în măsura în care timpul zboară din conştiinţele noastre şi-n noi nu mai rămîne decft o linişte ce ne înstrăinează de fiinţe şi de acea extensiune a inimaginabilului în sfera fiecărei clipe. E limpede că-nu se poate face poezie din orice. prea explicit ni se pare. N-am să-mi iert niciodată că sînt. Dar nu pricep cum de ne pot interesa fiinţele. vorbe. de limbajul iubirii. Proiecţie a repulsiei noastre pentru istorie. lucrînd cu o materie fără valoare. Pagini peste pagini: acumulare de nimicuri. în schimb romanul-fluviu era înscris m chiar legile genului. puterea lui există cu preţul acesta. a poeziei. m sinea mea. scormoneşte m lăzile de gunoi şi-n conştiinţe. că toate veleităţile mele metafizice se izbeau de propria-mi frivolitate. pe care mi-am vărsat toată furia. Cft e de jalnic faţă de mistici. De fiecare dată caid am încercat să mă înalţ la un principiu superior „experienţelor" mele. de neînţeles. îhfrîngerea mea. ca să guste fiorul recăderii în sine. însă patricianul care-şi cumpăra un stoic sau un epicurian trebuia.sfinţenie. eşti un fiu al romanului". Nu revendic gloria de a nu putea citi un roman pînă la capăt. Obnubilată de literatură. romancierul nu-l simte. Sensul începe să se demodeze. merit şi unică raţiune de a fi constau în pastişarea infernului. Hamlet citea cu siguranţă un roman. Şi apoi. că nicicînd veşnicia nu va fi pentru noi mai mult decît o vorbă şi o părere de rău. Fără nici un scrupul de decenţă. Are scrupule şi. Fecunditatea. aş răspunde că acest gen de mediocritate mi se pare preferabil celui de-acum. Nici nu se pretează la orice. Pe drept sau pe nedrept. Este de înţeles că ne preocupă. simbolistă sau suprarealistă. orişicît. am fost silit să constat că le puneam mai presus de orice principiu. Dacă mi s-ar obiecta că acel înţelept. civilizaţie a romanului. Ură lipsită de speranţă. deşi tînjesc după o altă lume. m-ar putea despărţi pe vecie de mine..

descriindu-ne transele aşteptării sale. îşi permite în fine luxul de a nu mai exprima nimic.punctul de-a se dezintegra. Ar trebui. tot ce rămîne este un eu ce-şi supravieţuieşte. cu personajele. înainte de-a o lua de la capăt. conceput la nivel cosmic şi divin. No mân's land-ul care se întinde între aceste frontiere şi acelea ale literaturii e străbătut de romancier în momentele sale cele mai bune. încît. desigur. în lipsa unui conţinut şi a unui obiect în care să-şi găsească aplicaţie. devenind atît de mult el însuşi încît este pe . metamorfoză într-un extrem care ne scapă. epopee a erei burgheze. bate umil la poarta romanului. Să admitem totuşi că realitatea care o susţine şi-o transfigurează ar fi iluzorie: în accesele sale de acedie*. Ele vor lărgi domeniul . va trebui să se mulţu. chiar misticul o recunoaşte. dacă se încăpăţînează să dăinuie. deşi dăunează inspiraţiei. o operă se făureşte alături de cunoaştere sau fri afara ei. Tensiunea i se proiectează dincolo de ea însăşi sau se menţine ca atare întru Dumnezeu. sîntem contemporani cu toate stilurile. ce-şi aminteşte că a existat. litanie şi monolog al Vidului. iar acesta tensiune duce tot la ea însăşi: extaz la hotarele Literelor. îl converteşte în tensiune. abdicarea îi este izbîndă: descătuşat de real şi trăit. or. pierind apoi. căruia nu-i urmează nici lirismul invectivei şi nici al rugăciunii. psihologia. ar trebui să se regenereze prin stupoare: exact pentru asta îl pregăteşte întreaga artă contemporană. pur formal. cramponîndu-se de Indefinit. spre sfîrşitul Evului Mediu. pe toate feţele. să caute în ele improprietatea. Al nostru. Neputind îndura prea mult povara sublimului. un pas va fi fost făcut — poate înainte. cînd. asistăm la capitularea Verbului. Poet. m măsura în care ea subscrie la propria-i distrugere. îi dă consistenţă şi chip. în orice caz. epopeea a început să se ofilească. Dacă artistul de azi se refugiază în obscur. frontierele: pentru asta eşti scriitor. Obiectul odată excomunicat. dar îl paralizează pe creator. Redusă la ea însăşi. care. Să urmăm aşadar curba descendentă a vitalităţii sale. Aventurîndu-se pînă la rădăcinile Nedesluşitului. măcar pe durata cîtorva generaţii. intrată într-o zonă incompatibilă cu activitatea ei. îşi ia în mîini propriul destin. Departe de mine asemenea sminteală. un Aristarh blazat. epopee-surogat. şi nu în ipostază. un Adolphe. dincolo de sfîrşitul unui gen. îl întoarce pe toate părţile. Ca să-şi salveze originalitatea. Resursele-i interioare. închipuiţi-vă un roman în care personajele n-ar mai trăi unele în funcţie de altele — şi nici în funcţie de ele însele —.• mească doar cu un destin de cadavru. contemporanii acestui declin trebuie să fi încercat un sentiment de uşurare: cu siguranţă că au respirat mai liber.. Cînd în vitrinele librăriilor nu vom mai vedea nici un roman. în Renaştere. lipsită de temelia unei realităţi. în care-şi află sprijin şi justificare. După ce şi-a abjurat prăbuşirile şi şi-a convertit nopţile în traiectorie. îl eliberează pe teoretician. murmur incapabil să explodeze-n ţipăt. Apariţia romanului fără substanţă a dat romanului o lovitură de moarte. să mergem şi mai departe şi să dorim. în ce priveşte Literele. e pentru că nu mai poate să inoveze cu ceea ce ştie. omul îşi află propriile limite. în pictură. al artei. să ne înălţăm la gradul său de oboseală şi decrepitudine. Această agonie. nicicînd n-a fost mai liber. pe măsura actualei etape a artei. sfîrşitul tuturor celorlalte. face săpături în insesizabil şi-l desfăşoară în faţa privirilor noastre complice şi descumpănite. Ajunsă aici. Căci misticul.. nu-i mai rămîne decît aventura în ininteligibil. pătrunde într-o zonă în care nu mai cunoaşte senzaţia — cea mai chinuitoare dintre toate — că fiinţa ţi se refuză. Eclectismul. ea ar fi dubioasă sau i-ar interesa cel mult pe psihologi. cu cauzalitatea. e numai un refugiu al spiritelor dezamăgite de claritate. în loc să se abandoneze Indefinitului şi să se topească în el. eroismul a cedat locul tragediei. Nu spun c-ar trebui să credem în viitorul metafizicii sau în oricare soi de viitor. cosmogonii cu simbolism ceţos. Acestei fiinţe nu-i vei cunoaşte decît periferia. Am în vedere misterul deplin. o profunzime găunoasă. automatismul tensiunii sale sînt însă atît de puternice.merită să ne oprim la ceea ce e lesne de comunicat. romancierul devine un arheolog al absenţei. Dar nu mă pot opri să nu visez la ultimul romancier. în înţelesul său consacrat. decît poate echivocul propriului joc. oricît de ciudat ar părea. să-l însoţim pe drumul agoniei. Nu-i totuşi mai puţin adevărat că orice sfîrşit conţine o făgăduinţă şi liberează orizontul. e şi mai uzat decft noi. Gata cu afabulaţia. cînd nimeni nu se mai lasă îmbrobodit. Mitologia creştină şi cavalerească secătuiseră. în literatură. nu are viitor. Utopie? Divagaţie? Sau barbarie? Nu ştiu. în muzică. apel schizofrenic ce refuză ecoul. felurite viziuni dubioase. Mulţimea cunoştinţelor a făcut din el un glosator. se anulează. Să înţelegem prin asta că numai „misterul" trebuie să ne reţină? Nu-i mai puţin plicticos decît evidenţa. omul ar avea bunul-gust — proclamîndu-şi mizeria — să-şi suspende goana. că lin pact cu ea nu va mai fi cu putinţă vreodată. această izbîndă nu puteau rămme fără ecou în genul în care ne preocupă. Va renunţa aşadar la evidenţele pe care i le impune o epocă savantă şi sterilă. un eu fără viitor. misticul fl substanţia-lizează. care explorează straturile a ceva ce nu există şi nici nu ar putea să fie. trebuie să le sfărîme sensul. Cînd. Situaţie paradoxală. în general. aşa cum a fost conceput pînă la noi. evenimentul abolit. dacă le vrea viabile. cu intrigile. poate înapoi. E un mistic fără s-o ştie? Cu siguranţă că nu. ne lărgeşte în schimb^ orizontul şi ne permite să profităm de toate tradiţiile. o vede sublimîndu-se într-un o-biect de care el ajunge să se fixeze. o întreagă civilizaţie întemeiată pe prospectarea zădărniciei se va nărui. iată-l în faţa unor cuvinte din care nici unul. un Ivan Karamazov sau un Swann fără parteneri: veţi înţelege că zilele romanului sînt numărate şi că. care. în faţa noastră se deschide un gol pe care-l vor umple succedanee filozofice. Lipsit de toate subterfugiile sale. în faţa căruia deschide perspective prea vaste.

numai sistemul nu. Să-l salutăm aşadar. La fel de jalnici ca şi ei. în ultimele zile ale Destinului. nu exprimă decît stările. cunoaşterea noastră e universalitate de suprafaţă. căruia romanul îi este simbol. Obsesia sistemului e la fel de suspectă atunci cînd are ca obiect studiul misticilor. diversificîndu-l. oricft de inspirată. substanţa literaturii se subţiază. Ca literatura să fie sortită pieirii — este posibil şi chiar de dorit. şi ar însemna să-l coborîm căutînd la el voinţă de ordine. chintesenţă şi grimasă. Romanul redă toate faţetele acestui timp şi-i acaparează toate posibilităţile de exprimare. înşiruire de afirmaţii ce se exclud reciproc. Romanul? Un veto opus spulberării aparenţelor noastre. con-strînşi în fine să fim noi înşine. sub pretextul că ele gravitează în jurul unui motiv central? Nietzsche este o sumă de atitudini. Fericire. o atmosferă care îl infirmă. Vidul nostru. ideal de perfect şi de nul: un nimeni. a problemelor şi spaimelor noastre? N-ar fi. probabil. exigenţe care-l depăşesc. La ce bun farsa întrebărilor. nu sîntem mai aproape de adevăr decît eram pe vremea cînd ne interziceau să-l privim şi să-l înfruntăm. Pascal — cu . de-a deveni un personaj ori de a crea unul. strict subiective. fiecare din noi ar fi. Nu atît Dumnezeu îl preocupă pe Angelus . în nesfîrşita-i curiozitate. Oricum. Acesta a fost sensul sincretismului antic. cu intimitatea şi deci cu visele şi tainele noastre. Faliment al unei epoci în care istoria artei s-a substituit artei. ne va consolida singurătatea. dispare sub ochii noştri. ale autorului. Precum acela al romanului. nu vom trage totuşi nici un folos: născută din lacune şi din lipsa unui principiu de viaţă. De fiecare dată cînd se strecoară în viaţa Literelor. contribuie la măcinarea lui şi a timpului nostru. romancier. meditaţie asupra capriciilor sale. E şi motivul pentru care-l adoptă atîţia care prin firea lor îi erau cu totul străini. să încerci să găseşti în ele unitatea. în ziua de azi. Prizonier al umorilor sale. să stabilească gradul exact al agoniei sale. Că Meister Eckhart s-a îngrijit să-şi disciplineze gîndirea. Dacă nu ţii la viitorul romanului. expune o teză şi se sileşte să-i demonstreze justeţea. sărmanii. le-ar succeda tristeţi de serie. o fac pentru a-i exploata confuzia sau ca să-i grăbească ruina. într-o confuzie luxuriantă. pervertindu-l şi încărcîndu-l pînă ce structura de rezistenţă începe să-i pîrîie. Un gen devine universal cînd ademeneşte spirite ce nu au pentru el nici o predispoziţie. Ajunşi la crepuscul. s-ar termina cu operele profunde sau originale. sau poate se vor întoarce pe furiş.. la urma urmei. Să ne gîndim la epoca elenistică şi la efervescenţa sectelor gnostice: Imperiul. să recunoaştem că.siguranţă. o iluzie cu alta: supremele noastre convingeri nu sînt decît minciuni active. Filozofia lui.. artificiu menit să escamoteze problemele noastre adevărate.. care va îngloba mai mult decft e-n stare să conţină. Dar ironia vrea ca tocmai aceştia să fie cei care-l sapă. preferabil să ne-ndreptăm spre o condiţie de roboţi? Tristeţilor individuale. ale cărui distihuri se contrazic copios şi n-au decît o temă care le uneşte: Dumnezeu — prezentat sub atî-tea înfăţişări. îşi cheamă idolii de-aiurea. îmbrăţişa sisteme ireconciliabile şi recunoştea ca adevărate — dînd drept de cetate unor zei orientali — o mulţime de doctrine şi mitologii. La ce bun să atribui o coerenţă iluzorie ideilor lui Nietzsche. prea apăsătoare. şi mai restrîinsă. introducînd probleme străine naturii sale. refuză constantele pe care erudiţii vor — împotriva evidenţei ••— să le descopere-n ea. ai noştri fiind prea bătrîni ca să ne mai vegheze. trebuie să jubilezi cînd îi vezi pe filozofi scriind romane. impu-nîndu-i tehnici car6 îl neagă. Să nu ne amărîm degeaba: există uneori şi falimente fecunde. închizîndu-ni-se această perspectivă. Dar ce să faci cu un Angelus Silesius. în sffrşit. Nu-i vom admira niciodată îndeajuns pe toţi cei cate. în care se îngrămădesc arte şi religii disparate. acesta este sensul sincretismului contemporan. cea a religiilor — religiei. are în ea ceva de oră de curs. putem bănui certitudinea în care vor eşua rătăcirile noastre enciclopedice. în preajma misticilor Nimic mai supărător decft lucrările ce pun ordine în hăţişul de idei al unui spirit care a urmărit orice. mai ştiutori. Reprofilaţi pe alte ceruri. el le-a înregistrat fluctuaţiile. uniforme şi uşor de suportat. fărîmiţare ce prevesteşte venirea unei lumi unificate întru vulgaritate şi grozăvie. Ştim cum a pus capăt dogma — în Antichitate — fanteziilor gnosticismului. înseamnă să le distrugi puterea de seducţie. Descartes ar fi fost. După ce-am susţinut că-i terminat. Saf fi murit el cu adevărat — sau numai trage să moară? Lipsa de competenţă mă opreşte s-o spun cu hotărîre. îndepărtare maximă de rădăcinile ce ne hrănesc. sub alte măşti. că se duc. vom putea să medităm mai pe-ndelete la rosturile şi limitele noastre. ecran care se interpune între realităţile noastre primordiale şi ficţiunile noastre psihologice. Ca să fim drepţi. preocupare pentru unitate.. aşa cum se cuvine. împuţinaţi. mă asaltează remuşcările.spiritului. dar dacă-i totuşi viu? îi las în cazul ăsta pe alţii. tot aşa un cult secătuit se lasă năpădit de toate celelalte. ba chiar să-l celebrăm: el ne va întări. continuăm să meşterim ficţiuni şi să înlocuim. pentru că n-ar avea de unde izvorî. La fel cum o artă obosită devine permeabilă la forme de expresie care îi sînt străine. Poate le vom supravieţui.. că-ţi vine greu so recunoşti pe cea adevărată? Călătorul heruvimic*. sistemul. să ne contemplăm zeii în derivă: erau pe măsura noastră. acum. asta încă mai merge: nu era el predicator de meserie? O predică. nefericire — şi-ar pierde orice sens. la inutilitatea de a ne croi o viaţă. deşi s-au aşezat între noi şi adevăr. iar a romanului.

care i-a dat Germaniei simţul istoric. Nu există fiori identici şi pe care să-i poţi retrăi după plac: aceeaşi vocabulă acoperă. astfel încît. părinte al paradoxului în materie de religie. mereu imperfect şi schimbător. Ştim însă bine că misticii au fost. aveau mîndria geamătului. să-şi regăsească forţa şi lipsa de măsură decît în laicitate: a făcut Revoluţia. voinţa de individualizare a unei întregi naţiuni. Şi unul. al blîndeţii şi al pasivităţii îi apăra împotriva unei tensiuni aproape insuportabile. Suso nu-i cu nimic mai prejos decît cei mai excentrici sihastri. De aceea. o aventură verticală. Se înşală cel care crede că mistica derivă dintr-o mo-leşire a instinctelor. niciodată definitiv. o sărăcim. Eckhart lasă în urmă tradiţia şi o apucă pe o cale proprie: vitalitatea lui o anunţă pe cea a lui Luther. Misticii germani au fost şi ei. N-au fost nişte bicisnici. La fel se întfmplă cu misticii de astăzi. au pus stăpînire pe cer. Atunci a cunoscut Franţa ultimul ei moment de interioritate. cam în aceeaşi măsură în care eruditul îl denaturează — comentîndu-l — pe mistic. căci numai ea îl poartă în preajma lui Dumnezeu. l-au atacat frontal pe Dumnezeu. din Orient. Să nu ne încredem în ceea ce e dat pentru totdeauna. deviat înspre atemporal. după instaurarea unui catolicism edulcorat. ceva din firea cavalerilor. Nesupuşi prin vocaţie. puterea asupra acestei lumi ca şi asupra celeilalte. el vrea să-şi astîmpere nu foamea gîndirii. şi extazele. Suspin orgolios al creaturii. incendiară. Cft 'despre Dumnezeul său. prin ea. a fost expresia unei spiritualităţi tumultuoase. Dar boala îi îmboldea ca un pinten. neîmblînziţi pînă şi în pasiunea lor de a se tortura. El indică de asemenea direcţia pe care o va lua gîndirea germană. acela nu dă dovadă de probitate şi nici de umor. Pedro de Alcântara izbutea să nu doarmă mai mult de o oră pe noapte: nu-i asta o . Cum moartea însăşi e devenire în noi. Cîhd îi numesc „fenomene ale naturii". distanţa ce separă un distih de altul e atenuată. şi spaimele. Datoria noastră este să-i smulgem din mîinile lor: doar cu preţul acesta va putea creştinismul să mai spere la o fărîmă de supravieţuire. pentru uzul nevolnicilor şi al dezamăgiţilor. Există mii de percepţii ale neantului şi un singur cuvînt ca să le exprime: sărăcia limbajului face universul inteligibil.Silesius. împotriva acelei isterii în exces din care li se trăgea intoleranţa. precum acelea care. către protest traducea. Aveau. cu absolutul lor de import. dacă nu chiar anulată. Rezultatul? — Un puhoi de deliruri poetice. ci pe aceea a simţirii. Pur-tînd o armură secretă. dintr:o sevă compromisă. o îngheţăm. adevărate fenomene ale naturii şi că nu li se putea întfmplă nenorocire mai mare decît să cadă în mîinile preoţilor. Cine se miră că Angelus Silesius identifică într-un distih moartea cu răul. Ce gîndea? Orice.. de imaginea familiară a aceloraşi cuvinte ce revin. aceşti mistici. e tot ce mai putea să întreprindă. Această tensiune era exact ce-i trebuia unei epoci în care un întreg popor era în fierbere şi în căutare de sine. în vieţile ca şi în scrierile lor. cu cerul. Dar nu. La Angelus Silesius. misticii se joacă. după aceea. în ciuda aparenţei sale idilice. ele nu răspundeau decît setei de marasm a unei civilizaţii incapabile să zămislească o religie nouă ori să mai creadă în amăgirile mitologiei. Biserica i-a coborît la condiţia de milogi ai supranaturalului. Prin asta se şi deosebeşte de doctrinele decadenţei. Port-Royal-ul. nu pretind nicidecum că s-ar fi bucurat de o „sănătate" perfectă. să nu-i urmăm pe cei care pretind că deţin o imagine exactă asupra oricărui lucru. un Sfînt loan al Crucii au încununat o epocă de mari înfăptuiri şi au fost cu necesitate contemporanii Conquistei. N-a mai putut. în plan spiritual. ca un stimulent al excesului. nici vorbă de aşa ceva. către un alt gen de vitalitate decît a noastră. foi faţa cărora eruditul ar trebui să dea îndărăt. cunoşteau o demenţă molipsitoare. nu în mai mică măsură. Lepădîndu-se de ispita ereziei. de acea sărăcie a limbajului din cauza căreia îşi pierd individualitatea şi suspinele. şi celălalt se străduiesc să-i pună spusele în ordine. încă-tuşînd-o într-o formulă. tremurfnd. iar teologul să se îngrozească. Misticul nu-şi trăieşte extazele şi nici dezgustul în limitele unei definiţii. Spiritul cavaleresc. misticul îi consemnează momentele şi-i tălmăceşte devenirea într-o gîndire la fel de imperfectă şi schimbătoare. Erau experienţele lui. el a fost primul care a dat relaţiilor dintre om şi Dumnezeu aspectul unei drame intelectuale. personale şi absolute. Se ştie că erau bolnavi. Tindeau. Pentru a-i intui.. metamorfozele. a căror trăsătură e de-a nu decurge firesc. să scoată din ele o idee precisă. o sabotăm. înclinarea lor către erezie. Un Luis de Lăon. să poată servi de „modele". o sumedenie de experienţe divergente. din contră. ea se încumetă înspre înalt şi cucereşte o altă formă de spaţiu. iar în altul — cu binele. Dar ceea ce-i asigură o poziţie unică este faptul că. după o jalnică civilizare. să-i examinăm etapele. în plin Ev Mediu. să le simplifice. în fapt. ei vor să ştie ce gîndea autorul despre veşnicie şi despre moarte. către afirmarea personală. Căci mistica e aventură. au fost transplantate la Roma. menţine şi aici pasiunea pentru aventură. neînfrînaţi în rugăciunile lor. de a veni din altă parte. De aceea. prozelitismul. Aceasta a fost semnificaţia Reformei. nişte cuceritori. ea devenise stearpă în materie de inspiraţie religioasă. Maniaci ai rigorii. evlavia nu poate fi despărţită de energie şi de vigoare. au luptat pentru credinţa lor. într-atît a ştiut să-şi diversifice chinurile. exprimînd-o. închipuiţi-vă un Fer-nando Cortăs în mijlocul unei geografii invizibile. Iar spre simţire tinde mai mult decît poetul. Cultul renunţării. cît dumnezeul lui personal. misticul îşi denaturează experienţa.

au purces la cucerirea singurei ficţiuni ce merită efortul căutării. hipnotizaţi de insolit. înnobilare a duratei. Extazul — stare-limită a senzaţiei. Ei dau viaţă inimaginabilului. îl jefuiesc. care înlocuiesc iluzia banală pe care îşi sprijineau existenţa cu alta. logica haosului. în care totul a rămas în urmă. în care totul e rezolvat.. de-am putea. al filozofilor. dacă-am putea. mereu pe cale să creeze un nou cer. ca ei. să trecem dincolo de certitudini şi de impasurile ce decurg din ele. ce se aventurează în afara fiinţei lor. să ajungem la neantul adevăraţi Cu cîtă artă îl plagiază pe Dumnezeu. nu există fiinţe mai dure. îi fură atributele. pentru că-şi nimiceau trupul doar pentru a stoarce din el un plus de putere. supremă. să devenim eroare străfulgerată. Viciu de perspectivă. acelei dez-mărginiri a sufletului lor. abstract şi fals. înţelegîhd neajunsul de a vedea şi lăsa lucrurile aşa cum sînt. Ei ştiu că după trecerea pustiitoare a lucidităţii nu mai rămîne nici urmă . reface! Nimic nu rezistă nebuniei lor clocotitoare. anihilare luminoasă dincolo de limitele gtadirii. reflecţia abolită şi împreună cu ea. îi credem blînzi. de care se ocupă cu toată seriozitatea. asemeni misticilor.. împlinire prin surparea conştiinţei — este la în-demîna acelora. divină. un nou pămînt. Acolo. doar. spiritul e suspendat. torturează Nimicul pentru a-l însufleţi: ar putea fi blîndeţeajn stare de aşa ceva? De semn contrar neantului. Avizi de "răni de tot soiul. Tot ce-ating ei începe să capete fiinţă. Ca să te îndumnezeieşti. Dumnezeu le datorează totul: slavă. şi-au dat silinţa să le denatureze. ca să te nimiceşti spre a te regăsi. Ce ne propun? Virtuţile dezechilibrului. ca să te-afunzi fri propria-ţi lumină — îţi trebuie mai multă forţă lăuntrică şi cutezanţă decît toate făptuirile noastre la un loc. O. pe care şi le însuşesc spre al. al lor plesneşte de plinătate: bucurie extatică dincolo de lume. mister şi veşnicie.dovadă a forţei? Şi erau cu toţii puternici.

Mai sînt şi alte motive ce fac din mistic un eretic. şi încă mai puţin s-o urce la înălţimea lor. ci numai ascultare. în schimb. în numele unui verb sclerozat. Misticul reînsufleţeşte şi reabilitează credinţa. nu mai are pe cine să laude şi nici să persecute. căci nu izbuteşte întotdeauna să născocească unele noi. .de real. a păcătuit prin formă. la paradox. Biserica nu pretinde aşa ceva. l-a onorat cu acuzaţia de erezie. iată punctul lor de plecare. Meister Eckhart. Cînd cercetăm în tratatele şi predicile sale propoziţiile incriminate. printre necredincioşi. evidenţa pe care au reuşit s-o învingă. aveau să recurgă.. că izvodeşte în genunchi şi că acesta-i felul lui de a se rupe de dumnezeul gloatei. Poate că Inchiziţia n-ar fi existat niciodată dacă. Cînd paradoxul e proscris. Dacă ar fi cedat la farmecele lui. nu putem evita martiriul decît prin tăcere sau banalitate. Dacă aproape toţi misticii s-au gîl-cevit cu Biserica. Poate cedează doar pentru a demonstra că e capabil să se coboare la nivelul insului de rîhd şi să-i folosească limbajul. să-şi exprime părerile în alţi termeni. oricît de preocupat de coerenţă ar fi fost. Shakespeare şi Holderlin. ca să ajungă la afirmaţia: totul este. personală. aceleaşi expresii. Atîta timp cît nu vom parcurge şi noi drumul ce i-a condus la o atît de surprinzătoare concluzie. ereticul nu avea* altă soluţie decît să schimbe formulele.. oricft de înalt i-ar fi rangul: abia de-l tolerează pe Isus. credinţa s-ar ofili. la formula seducătoare. catolicismul ar fi arătat mai multă toleranţă şi înţelegere pentru viaţa limbajului. prescrise. Fără el. sătule să tot repete aceleaşi teme. mai mult decît ideile. catadicsind s-o atace. şi nici un iconoclast la orizont! Nici o emulaţie printre credincioşi. nu le vom fi nicicînd pe potrivă. revolut. Duşman al limbajului. dogmatismul — religios sau politic — postulează exprimarea în clişee. varietatea şi inventivitatea lui. Să-i iertăm această slăbiciune. Nu şi-au dat osteneala să combată Crucea. el respinge imixtiunea oricărei autorităţi exterioare. în raporturile lui cu Dumnezeu. înţelegem acum motivul pentru care creştinismul trage să moară şi de ce Biserica. iar Biserica ar fi avut fericirea să numere în raidurile ei doi eretici mai mult. supunere • la stilul ei. unul este precursorul nepăsării noastre. i-ar reda o brumă de speranţă. a poruncit să se înalţe ruguri. s-o facă să dea înapoi. sînt unele pe care totuşi e nevoit să le accepte — să mormăie rugăciunile recomandate. lipsită şi de apologeţi şi de detractori. Un aspect remarcabil: cei mai mari poeţi moderni. încă din Evul Mediu. Atîţia idoli sub acoperişul ei. Ca să le evite. ele dezvăluie latura genială a credinţei lui. Oricît de riguros. era prea scriitor pentru ca Teologia să nu-l suspecteze: stilul. al doilea invoca un cer pe care îl ştia neputincios şi pe care-l iubea aşa. cînd nuanţată. unele spirite. sau pentru a ne dovedi că nu-i străin de ispita umilinţei. Deloc înclinat către compromisuri. Primul s-a ridicat deasupra rugăciunii. Ca orice eretic. ar găsi printre ai săi un exaltat care. la fel: nimeni nu mai tînjeşte după lauri în cursa pentru mîfituire ori damnare. au trecut amîndoi pe lîngă creştinism. providenţial. spre a-şi împrospăta pietatea şi a o elibera de terminologia oficială. celălak i-a reînsufleţit pe-ai vechii Elâde. celălalt al părerilor noastre de rău. unul nu i-a luat în seamă pe zei. cînd directă. Rămasă fără eretici. pentru abaterile. e pentru că aveau prea mult talent. l-ar fi transformat într-o mitologie a lor. de pildă. Nimic nu este. în termenii consacraţi. că-i place să inoveze rugmdu-se. o ameninţă şi-o subminează ca un duşman intim. sîntem surprinşi de preocuparea pentru o exprimare aleasă. ar renunţa bucuroasă să mai pretindă ascultare dacă. Dar ştim că această ispită nu-l încearcă prea des. s-o ia în serios. mărinimos. vreun motiv de nelinişte.

în ultimă instanţă. Hotărît lucru.. sfinţii nu ne acceptă nici felul de a gîndi. priponiţi cum sîntem de beteşugul modestiei? Sîngele nostru e prea căldicel. Diavolul îi slujeşte şi nu-i străin de strălucirea aureolei lor. nu reuşea să-şi descleşteze dinţii. fără să-şi facă. îm-piedicîndu-ne să săvîrşim minuni. la. Doi sibariţi pe trepte diferite. să le aduc în faţa lumii. de cele mai multe ori. Aceste secrete nu înseamnă nimic pentru mi§tic. Flandra sau Germania. ui delirul abjecţiei şi al . existenţa i-ar fi searbădă: viaţa lui spirituală ar avea de suferit Pe drept cuvînt l-a numit Jakob Bo'hme pe Diavol „bucătarul naturii". o polemică în care-şi este interlocutor: se vrea mulţime. le citim în ochi mila ce le-o inspiră mediocritatea noastră: „Sărmane creaturi ce nu aveţi curajul să deveniţi unici. admirabilul infern. pornirea ce-i mtoă într-acolo numai „reflexivă" nu este. De ce nu ne e dată semeţia sfinţilor!. S-o ascultăm din nou pe Angela de Foligno: „Chiar dacă toţi înţelepţii lumii şi toţi sfinţii din rai m-ar copleşi cu mîngîierile şi făgăduielile lor.Solitarul. să deveniţi monştri!" — iată ce par să ne spună. dacă nu altfel. nu e mai jalnic decft un mistic de mîha a doua. Renunţă cumva? Renunţarea lor e deplină. Ca să se închidă adevăratei cunoaşteri. şi să strig: uitaţi-vă ce creatură ticăloasă!" Temperamente sanguine. a cărui artă nui decît un mijloc. sfîrşind în caricatură.de aceea se adresează unui public destul de restrîns. cu cărnuri putrede atîrnate de gît. Ne lipseşte puterea să trecem dincolo de noi înşine. dacă am cuteza să ne-nălţăm deasupra certitudinilor noastre. deasupra acestei sfieli care. îi face mai puternici decît noi. o va umple cu demoni. parazit al sublimului. tristeţea şi orbirea. Să dărîmi zăgazurile spiritului. Stă mărturie înflorirea religioasă din Spania. Poţi să te joci de-a poezia. acceptind dintru început necesitatea Vrăjmaşului. care cere de la el mult mai mult decît talent sau geniu. nimic mai mult. silindu-l să lucreze pentru ei. ne fac să ne cutremurăm. Ştiu să fructifice principiul negativ ce sălăşuieşte într-în-şii ca să se-nalţe prin el." Oare n-ar trebui. Să vezi în ei nişte reflexivi înseamnă să te înşeli întru totul. furia. Prea neînfrînaţi. ne-aruncă vreo privire. Totul în noi e prea cumpătat. care păstrăm comorile abandonate de ei. Citind Revelaţiile Margaretei Ebner şi urmărindu-i crizele. Izbăviţi ori damnaţi. Dar asta nu-i scade şi nici nu-i slăbeşte: din contră. misticul îşi inventează adversarii. şi Dumnezeu însuşi cu darurile sale. să-şi treacă de margini. să atace. să-l zdruncini din temelii. departe de a mă ferici. Dacă e credincios. apoi degenerează. atinge apogeul. căruia îi continuă cabotinismul. nici laşităţile. era ca să scoată strigăte ce exaltau şi făceau să se cutremure mînăstirea. sufletul nostru dă înapoi în faţa nevăzutului şi vede numai ce ştie deja. cărora diavolul le dă adesea tîrcoale! Chiar şi acestuia ştiu să-i dibuie taina. Gîndirea i se reduce. ne înglodează în noi înşine. să lichidăm în noi ultimele rămăşiţe de bun-simţ şi să ne aruncăm ca o hoardă barbară înspre „tenebrele luminii"? Ci cum să ne încumetăm. celălalt se delectează la suprafaţa propriei fiinţe. înţelepţii. dacă n-ar săvîrşi în adîncul fiinţei mele un nou miracol. ar trebui să se dezintegreze. Un palavragiu de calitate. pînă şi nebunia noastră. prea sălbatici ca să se poată opri la meditaţie (care presupune autocontrol şi deci un sînge căldicel). care ne-am vîndut sufletele fără să ne alegem cu nimic! . potopul de nelegiuiri şi-ncerc zadarnic să le dezvălui. dacă El nu m-ar preschimba pe mine însămi.. în lipsa lor. sfinţii şi Dumnezeu mi-ar înteţi peste poate disperarea. şi. Nu am mai fi sortiţi ignoranţei. nici o iluzie asupra realităţii lor. în schimb. Dacă veghează nopţile şi îi înalţă rugi lui Dumnezeu. poftele — prea îmblmzite. destul de greu de mulţumit. Aceia dintre ei care se prăbuşesc o fac cu o anume complezenţă: cad nu ca victime. După ce a gustat din aparenţe. Aceşti uriaşi. să-i doreşti năruirea — izvor al noului! Aşa cum este. ceilalţi. sîntem cuprinşi de invidie. ci ca asociaţi ai Diavolului. căci tihna îi îngrozeşte şi nu pot să suporte sufletele ajunse. o fac ca să-i afle taina puterii. recunoştea că nu poate renunţa să lupte. Zile întregi. îşi uzează simţurile în îmbrăţişarea cu nepieritorul — contrar poetului. cel mai adesea. Dacă în artă epigonul izbuteşte să facă impresie. rezultă că gîndirea lui afirmă existenţa celorlalţi din interes. Ce umilinţă pentru noi. care şi le uzează pe ale sale în contactul cu provizoriul. Ei înşişi mai curînd s-ar osîndi decît să-şi arate îngăduinţă. cînd deschidea în fine gura. poetul nu le poate uita savoarea. dacă aspiră să coboare pînă la temeiul lucrurilor. ne ruşinăm că sîntem oameni şi numai atît. neputîhd să se înalţe la voluptatea tăcerii. un palavragiu superior. Ce face misticul? Caută ceea ce scapă ori supravieţuieşte erodării experienţelor sale: cenuşa veşniciei sub freamătul eului. Privindu-i. fără nici o urmă de stoicism în gesturi şi cuvinte. Iar dacă. măcar fabricîndu-şi mereu alte chipuri. Viclene-s rugile acestor rebeli. la rîndu-le. că trişează: o strategie. aş vrea să străbat oraşe şi pieţe goală. îşi plimbă indiscreţia prin sufletele pe care le răscolesc. e un mistic care. Nu ţine să-l admire oamenii. se mărgineşte la aceea a cuvîntului. poţi chiar crea iluzia originalităţii: e suficient să fi deprins secretele meseriei. Sau ce să spui de An-gela de Foligno? Mai bine s-o ascultăm: „îmi privesc. simte nevoia să-şi populeze singurătatea cu vrăjmaşi reali sau imaginari. sublimului. plagiator de extaze. vrea să fie citit sub alte zări. să fie — la rîndu-i — atacat. toţi poartă pecetea ne-omenescului şi toţi refuză să ştie de limite în faptele lor. ei cred că totul le e îngăduit. în faţa acestor mărturisiri şi exigenţe. în hăul în care mă văd prăbuşită. cu sufletul şi trupul fulgerate. multiplicîndu-şi feţele: se înrudeşte prin aceasta cu creatorul său. simţindu-se la fel de bine la limitele decăderii şi ale purităţii. unul se cufundă aproape trupeşte în absolut (mistica: fiziologie a esenţelor). nimic. Cum. în felul lui — un luptător. fără a cărui artă toate ar fi lipsite de gust Dumnezeu însuşi. Fenomenul mistic nu cunoaşte permanenţa: înfloreşte. Fără nici o cumpătare. devine mulţime. să cunoască beţia nimicirii.

Orice stare de har izvorăşte dintr-o . La rîndul lor. dar la capătul suferinţelor sale fiinţele devin în mîinile lui jucării. Şi cum aspiră să se substituie divinităţii. Repulsia lui faţă de simţuri e calculată. îşi impune corvoada care e mila. să ne eliberăm. Absolutul? O chestiune de dietă. Prea îndelung înăbuşită. ştie că nu trebuie să se tocmească la preţ: asemenea scop justifică toate mijloacele. sffntul este marele dascăl al luptei cu noi înşine. cît şi din teamă de el însuşi. ştiind prea bine că le va regăsi. am putea spune. niciodată sfinţi. sfinţii izbutiseră să şi le domine. materia noastră devine jăratic. pentru că ştie să-şi folosească vitalitatea brutalizată. Nici „foc interior". Oricine mănîncă pe săturate e spiritualiceşte condamnat. transfigurate. s-ar strădui mai apoi să se urască. Sfinţenia — har necurmat — e arta de a te lăsa să mori de foame fără. puterea şi darurile i s-ar împuţina: dorinţe fără aripi. E conştient că plăcerea moleşeşte. absolută: aceea de a-l egala pe Dumnezeu. Suferă şi-i place să sufere. Oricare din ei aminteşte de un agresor care.Distrugător în slujba vieţii. interesată. am spune. o voluptate. O omenire ghiftuită produce sceptici. Dacă s-ar lăsa în seama naturii sale. citeşte gîndurile.foame cultivată. Mînaţi de instincte sălbatice. rezervat acelora care prin suferinţă au ajuns să pătrundă taina Creaţiei. nu cade însă niciodată. nici „flacără" — fără suprimarea cva-sitotală a hranei. ambiţii fără vlagă. demon aplecat înspre bine. de la ruina ei îşi aşteaptă mîhtuirea şi triumful. pentru a se consacra fiinţelor. n-ar supravieţui. îi lecuieşte pe bolnavii incurabili. prezice viitorul. Şi au ştiut să se urască pînă la capăt. ne vor dezvălui ce chinuri avem de îndurat dacă dorim.. . ce asaltează cerul pentru a-l expulza pe uzurpator. Iar el devine un infirm de temut. preludiu al purităţii şi al izbăvirii. utilitatea nimicirii. convertit pe neaşteptate la iubire.. în altă parte. să mori. Vrea satisfacţii de altă natură. să-l tortureze şi să-l supună. trebuiau să intre în iuptă cu trupul. n-ar mai putea ajunge — şi nici măcar năzui — să stăpînească supranaturalul. crezînd că are semeni pe măsură şi datorii faţă de ei. o demonstraţie a incompatibilităţii dintre extaz şi digestie. cîhd însă această ură de sine se epuiza. voită. descătuşaţi de orice constrîngere: asceza le dezvăluise sensul. Un asemenea privilegiu. Ia să ne şicanăm pofta de mîhcare: organele iau foc. o sfidare la adresa viscerelor şi. se forţează să fie bun şi. Le hărţuieşte şi le-respinge. îşi găseau libertatea. încalcă nepedepsit legile firii. Convins că veşnicia e apanajul unui trup şubrezit. Ca să-şi învingă pornirile. să-l corupă. toceşte: de i-ar ceda. aceasta explodează. Ştiau că mila îşi extrage forţa din dramele fiziologice şi că. adică să şi le păstreze în ascuns. şi noi. îl cunosc doar epocile m care sănătatea e socotită o năpastă. Rugile şi neclintirea în faţa ispitirilor sînt preţul cu care a plătit această libertate şi-această putere. va căuta tot felul de beteşuguri şi va unelti împotriva propriei sănătăţi.

Amintiţi-vă ce loc îi conferise neoplatonismul: principiu cosmic. Ceea ce contează sîht senzaţiile noastre. că totdeauna se uzează prin formă. Crizele tale nu te făceau să mergi la psihiatru. am fi în drept să construim. Pornise bine.. iar sănătatea ţi-o ascundea! ca pe-o ruşine. Se va găsi cineva să facă un dicţionar al cuvintelor pe epoci. le-ntărîtai. De frica lecuirii. Toate doctrinele antice impregnate de misticism se sprijineau pe el. există una a cărei carieră. Credincioşi şi necredincioşi trebuiau să ţină seama de el.. sonorităţi la întâlnirea dimii cu elementele! Crepusculari. măcar pentru a fi combătut. atît de reticenţi îh ce-l priveşte. E vorba de Suflet. Indiscreta. ci dorinţa de a suferi. ori să ni le imaginăm înaintea elaborării. ne redresăm şi le prefacem în unelte ale vitalităţii noastre. un recensămînt al modelor filozofice? Am avea astfel dovada că un sistem se demodează prin terminologie. încrederea în concepte a fost zdruncinată. avea să profite şi să domine cîtăva vreme. cînd se bucura de privilegiul de-a fi şi realitate copleşitoare. Cel care a întrezărit această stare ştie că mişcările noastre îşi pierd acolo sensul obişnuit: ne înălţăm înspre hăuri.) Doctrinele mor prin ceea ce le asigurase succesul: prin stil. către Necunoscut. De atunci. a Greciei. frenezie a mitologiilor. Unde sîntem?-întrebare fără obiect: nu mai există loc pentru noi. Cunoaştem triumful „ştiinţei" în epoca pozitivismului. ea pretindea să elimine orice mister şi să călăuzească minţile: un cult i s-a consacrat de îndată. Plictisul. puţin cîte puţin. provenit din lumea inteligibilă. cît să-i hotărască rolul în viaţa credincioşilor. Nu mai erai un individ: deveniseşi un Existent. în lumea modernă. Cîte din nebuniile noastre nu vor rămîne pe veci inutile! Există şi alte isterii. noi nu mai sîntem în stare să vibrăm la spectacolul originilor: întrebările noastre. Ce poate fi mai fertil decît dezastrul — pentru cel care ştie să-l dorească? Nu suferinţa izbăveşte. împrumuturile din filozofie sînt nefaste literaturii. Cuvfnt magic. Intuiţia. cheia. insinuanta Evoluţie a început să cîştige teren în dauna lor. Preocupat nu atît să-i definească natura. Se găsise. elan. măcar spre a ne satisface nevoia de invizibil. Rămîi uluit cînd te gîndeşti la starea lui actuală. Auroră a Egiptului. boicotată. contrafacere optimistă a destinului. Materia şi Energia nu au întîrziat să-şi facă apariţia: prestigiul acestor majuscule n-a durat însă prea mult. Va fi destul să constrîngem raţiunea la o lungă muţenie. dar nu mai ştim ce să facem cu bolile noastre. creştinismul l-a redus la dimensiuni omeneşti. intensitatea şi virtuţile lor. cu condiţia totuşi să le trăim integral. Boala era refugiul tuturor. nu mai putin admirabile. către Fiinţă. provoacă reflecţii melancolice. ca şi capacitatea noastră de a ne arunca într-o nebunie profană. Spre începutul veacului. în sfîrşit. să proiectăm o asemenea lume. ea îşi continuă domnia. pînă în clipa cînd. pe punctul de-a fi îngenuncheaţi de ele.La orice nivel ni s-ar desfăşura viaţa. totuşi. era citat chiar şi în plină vogă a materialismului. Apoi a fost nevoie de ceva mai nou: fu râdul Existenţei. e suficient să ne gîndim la momentele importante ale filozofiei ultimului veac.' îi rezervau . Cînd vom înceta să ne reducem viaţa secretă la Dumnezeu. Cine se prevala de autoritatea ei putea să bată cîmpii în voie: i se îngăduia orice. ea ne va aparţine cu adevărat doar în măsura în care ne străduim să-i sfărmiăm aparenţele. discreditată. Iar dacă totuşi ne-ar urmări obsesia unei Alte lumi. în realitatea lor originară şi informă.. deosebit de lungă. iar filozofii. nimic nu ne va mai împiedica să ajungem la voluptuoasa suprimare a tuturor facultăţilor noastre. să revenim la vechile transe: filozofie a momentelor irepeta-bile —unica filozofie. coborîm către cer. să recîştige teren şi să-şi consolideze poziţiile. ca pe un viciu. de cum punea la bătaie „rigoarea" sau „experienţa". beţia începuturilor. Ca să revină la viaţă. Smtem bolnavi. care i-a aţîţat pe specialişti ca şi pe diletanţi. Redaţi nouă înşine. ar trebui să le gîhdim din nou.. a reuşit. viaţă —. In necunoscut. Printre vocabulele importante. unde sînt zorii uimirilor noastre? Să ne aruncăm la picioarele Pythiei. Cutare gîhditor ne-ar mai putea interesa. una de circumstanţă. dar nimeni n-o mai iubeşte şi nici n-o mai caută. disperarea. dar refuzăm să-l recitim pentru că aparatul verbal ce-i exprimă ideile ne-a devenit insuportabil. cu tot alaiul ei — durată. remediul suprem. Furii şi resemnări DESTINUL CUVINTELOR Ca să ne convingem că istoria ideilor nu e decît o perindare de vocabule convertite în tot atîtea absoluturi. şi principiu explicativ. făcîhdu-l să regrete nespus vremurile cînd îmbrăţişa întreaga fire. fără să ne slujim de mijloacele lor. în propriul nostru jargon. Cu toate c-a avut norocul să supravieţuiască epocii sale de glorie. vom fi capabili de extaze la fel de eficiente ca ale misticilor şi vom putea să biruim ţarina fără a mai recurge la cer. comparabil cu acela închinat „poporului". Unde ne este sensibilitatea imnică. chiar apatia ne vor veni în ajutor. în loc să ţîşnească în ritmuri. se tirîie în noroiul conceptelor ori se schimonosesc în rînjetul sistemelor. Sinonim savant al „progresului". vom putea înainta la fel de departe ca sfinţii. să-l cruţe şi să-l exploateze in folosul lor. la jalnicu-i sfirşit. Isteria Evului Mediu! Cum am putea să rîdem de ea? în chilia ta suspinai sau urlai: ceilalţi te venerau. cele din care se năşteau imnurile către Soare. ea nu mai trezeşte elanuri lirice: cine-o ridică-n slăvi se compromite sau pare demodat. (Să ne gîadirn la anumite fragmente din Novalis compromise de limbajul fichtean.

adevărurilor tulburătoare. în plus. s-o recunoaştem. Din partea unui spirit în conflict declarat cu raţiunea. De aceea. ce importanţă are dacă a fost stăpînit de daimonul său ori dacă s-a servit de el doar ca să-şi sprijine afirmaţiile? Dacă l-a născocit pe de-a-ntre-gul. s-a degradat. Cazul acesta evocă un altul: pe al lui Pascal. Calculat şi inspirat deopotrivă.. Ataraxia din care-şi făcea un titlu de glorie nu era defel starea lui obişnuită: „sensibilitatea" sa era notorie. în fond. Epicur a fost pentru epoca sa ceea ce psihanalistul e pentru a noastră: nu denunţa şi el.. abis — pentru filozofie. la care nu se pricepe deloc! Consideraţiile lui asupra virginităţii. prima lui grijă era să scape de cei din jurul lui. Cum să deosebeşti un daimon veritabil de unul trucat? O taină — de un simulacru de taină? Cum să ştii dacă Socrate bătea cîmpii ori trişa? Oricum. măcar ca să se apere de indiscreţia celorlalţi. singurul ecou pe care-l mai stîrneşte în conştiinţe este regretul asociat cu amintirea izbîhzilor din vremuri pentru vecie-apuse. s-a ponosit. întrezărim cu uşurinţă faţa ascunsă a Grădinii sale. de setea de cunoaştere. de două ori pe zi. tot mai străină de neliniştea impersonală. provincialismul. Stăpînul său. îi aşterneau universul la picioare! VICLENIA LUI SOCRATE Dacă ne-ar fi desluşit natura daimonului său. filozofia s-a angajat pe calea terapeuticii. cît şi printre cei moderni.. cîte un Freud încearcă să ne uşureze sufletele. chiar şi pentru Socrate. recunoscători şi naivi. aceştia i-au creat renumele de înţelept.. fără nimic exterior. ştiind unde vrea să ajungă. o rezerva. cu siguranţă că a fost silit s-o facă.. . promotorul raţionalismului. dar mai ales să se vindece pe sine — iată ambiţia lui. Vorbirea nu-l mai acceptă: căpăttad prea multe sensuri şi slujind la prea multe. Cît ^despre dispreţul faţă de ştiinţe. îi mai ascunde bătrîheţea. Daimon. desigur. „Cum să eviţi suferinţa?" e una din cele ce-o preocupă cu prioritate. Iată ce fel de adevăruri aştepta de la Epicur o Grecie şubrezită şi înrobită. abstinenţei şi căsătoriei sînt pur şi simplu dezgustătoare! Vinovat de prejudecăţile noastre în religie şi morală. surprinde mai puţin. discipolilor săi. care i-a fost reproşat mai tîrziu. îl puneau mai presus chiar de zei. mai mult decît cu So-crate. ea le opune pe cele care consolează. Ce mizerii trebuie să fi îndurat. ca să urască m-tr-atîta „tulburările sufleteşti"! Puţina seninătate pe care-a izbutit s-o afle. în felul lui. Socrate a ştiut să dea contradicţiilor sale exact întorsătura care să ne surprindă şi să ne deruteze. Să vindece. dacă învăţătura lui ne lasă indiferenţi. a oferit istoricilor filozofiei prilejul să insiste asupra unui caz cu totul străin de preocupările lor. ştim că adesea e o reacţie a „sufletelor rănite". Abisul pomenit.. atft printre cei vechi. dar era oare la fel de firesc ca inventatorul conceptului. nimic mai firesc decît să-l perceapă şi să-l revendice. Ajunsă într-o fază de oboseală. taipănîhd-o cu cele mai detestabile tradiţii ale Vechiului Testament: intoleranţa. s-o facă pe omul-care-aude-voci? Susţinerea unui asemenea rol ar fi fost. acest gen de echivoc nu încetează să dea roade. Cui îi mai pasă astăzi de el? E pomenit doar din greşeală. o ispravă dificilă. controversa pe care a provocat-o în privinţa propriei sale persoane continuă să ne tulbure: n-a fost el primul gînditor care-a făcut din sine un caz? Şi nu cu el începe insolubila problemă a sincerităţii? FAŢA ASCUNSĂ A UNEI GRĂDINI Cînd problema fericirii o pune în umbră pe aceea a cunoaşterii. avea să-l dea gata. Puţin ne pasă de raţionalistul consecvent: bănuim ce-i cu el şi. s-a hîrbuit. Solitar asaltat din toate părţile. „angoasa în civilizaţie"? (în toate epocile tulburi şi rafinate. Cu cîtă indiscreţie se bagă-n treburi care nu-l privesc. înţeleapta-i precauţie a stîrnit o anume curiozitate în privinţa sa. să-şi îngăduie „voci interioare"? Pentru gînditorul ce rîvneşte la gloria posterităţii.' Cum iluziile noastre sînt mult mai puţin eficiente decît ale contemporanilor lui. dimpotrivă. două infirmităţi incitante sau două piruete. îl lăsăm să-şi vadă de sistemul lui. gata să adopte prima formulă în stare să-i aducă tihna şi-un leac împotriva neliniştii. Acest teoretician al fericirii era un bolnav: vomita. psihologul. Şi cîhd te gîndeşti că odinioară înţelepţii îl venerau. o viaţă întreagă. manifestarea unei realităţi profunde? Să fi fost de origine divină sau nu corespundea decît unei cerinţe morale? îl auzea de-adevăratelea sau nu era decît o nălucire? Hegel îl consideră un oracol absolut subiectiv. el a fixat canoanele stupidităţii şi a înmulţit restricţiile ce încă ne paralizează instinctele. filozofia îşi neglijează domeniul ca să se consacre unei activităţi suspecte: se interesează de om. Nicicînd nu vom putea să-i reproşăm îndeajuns că a făcut din creştinism o religie lipsită de eleganţă. el însuşi le resimţea pe amîndouă.totuşi un locşor în sistemele lor. întrebări pe care n-ar fi găsit de cuviinţă să şi le pună înainte. brutalitatea. Socrate şi-ar fi compromis o bună parte din glorie. locul lui e în romanţe: doar melodia îl mai face suportabil. Cum să crezi că ar putea cineva. tot întorcîndu-l pe-o faţă şi pe alta. filozofia abandonează speculaţia şi. ba-ricadîtidu-se în spatele unui mister real sau fictiv. se pare. deşi a vrut să-i elibereze pe oameni de spaima morţii şi de-a zeilor.) Cu Epicur. Să fi fost daimonul lui un fenomen pur psihologic sau. dacă nu imposibilă. acum o reţin şi ea încearcă să le răspundă cu aerul cel mai serios din lume. Nietzsche — doar un tertip de comediant.

omul meu. o fac în chip de victime eficace. cu discursuri zgomotoase: îi plac zurbagii. se va răzbuna pe ceilalţi pentru fostele lui îndoieli. Moravurile îl interesează în cel mai înalt grad. respingîndu-i elucubraţiile. contabilitate a viciilor şi a virtuţilor. a acestor turbaţi care. veche de două mii de ani. Grecii s-au ridicat la filozofie cînd zeii li s-au părut insuficienţi. Ca să-l pot urî de aproape. n-a procedat la fel. E un tip dubios: se-arată prea convins. Şi chiar prin asta se recunoaşte învinsă. de cea pe care vrea s-o distrugă. Cel mai competent dintre ei a făcut-o cu o . convertitul îşi închipuie că a făcut un pas spre el însuşi. mai dibaci. el se oferă primei cauze pe care întîmplarea i-o scoate m cale. De cum începe să vorbească despre ele. armă inofensivă. Nu el a introdus un ton de iarmaroc în lumea gre-co-romană? înţelepţii vremii recomandau tăcerea. Dumnezeul pe care ni-l propune mă face să roşesc. un trădător. Ca orice neofit. vai. succesele lui mă deprimă. acei barbari ridicaţi împotriva visului de blîndeţe al unei societăţi tîrzii aveau să tortureze conştiinţele pentru a le preface în „suflete". Un evreu neevreu. iar cazurile nu interesau pe nimeni.. el se va prăbuşi la primul asalt. de reculegere şi nobleţe. e pentru că acolo tacă se discuta. mă face să mă cutremur. îhtr-o epocă în care. pentru singurătatea cunoaşterii. lipsă de înţelegere pentru cunoaştere. în schimb. Grozăviile antice erau de o mie de ori preferabile grozăviilor creştine. nu se mai respectă. cu revelaţii. privilegiu al drojdiei. Acele creiere înfierbîntate. Fiul. nu căutăm şi nu descoperim nimic. Lumea păgîhă i-a tratat cu ironie. Aveau o altă idee despre om. Personificăm divinitatea şi o implorăm numai din lene. aşezat la o răscruce a istoriei. ce-i drept. cînd de fapt nu face decft să-şi escamoteze problemele. mai puţin îl interesează raporturile dintre om şi Dumnezeu şi mai mult acelea dintre oameni. cu privirile goale. Iacătă-l. iar pentru ca această meditaţie să nu se învîrtă-n gol. Adoptînd o doctrină ce-i este străină. resemnarea. de neşters. După ce-a şovăit neştiind pe ce cale s-o apuce. şi astăzi. nimeni care să vrea să-nţeleagă. Obsedat de cetate. ca şi de cea pe care vrea s-o zidească. cel mai înzestrat. pentru fostele-i spaime. Dar cum să medităm cîhd sîntem siliţi să raportăm totul la un individ. păgîni trecuţi printr-o vulgaritate deplină. ci numai spiritul sectar şi tot ce era la ei prost gust. un spirit de familie: Tatăl. Cei din soiul lui merg la: sigur: obsedaţi de gloria postumă. caznele la care e pus îmi bucură inima. acolo unde-a ajuns. cum să-l defineşti. De-ar fi cunoscut succesul acolo. înseamnă să te răzvrăteşti împotriva misterului şi să-i proclami falimentul. Jocul lui nu ne mai înşală. Nici Lao-tse. suprem? Cu psalmi. O religie fără întrebări: desfrîu de antropomorfism. îndemnurile. el a momit cu reţetele lui. N-a existat eşec cu urmări mai cumplite. dacă se jertfesc peritru-o cauză. oraş al drojdiei umane. Iar dacă sîntem nişte păgîni mutilaţi. îi fixează un capăt: Tao sau Nirvana. prea nobilă ca să supună o hoardă refractară la nuanţe. cel mai viclean din toată Antichitatea. pripeală. dau la o parte douăzeci de veacuri şi-l urmez în turneele sale. Dar multe minţi s-au lăsat amăgite. vorbărie. terminată. Păcate. renunţarea — toate irealizabile. Duhoarea de hoit îi atrage şi-i întărită pe apostoli. nici urmă de intelectualitate. Nu ştii de unde să-l apuci. Mă fascinează. ne inspiră o panică amestecată cu silă. îl vezi fremătînd de răutate. trăncăneală pentru uzul vulgului. refractar la dialectică. O civilizaţie putredă pactizează cu boala sa.. nici Buddha nu invocă o Fiinţă identificabilă. izbăvitoare pentru canalii şi demoralizante pentru cei delicaţi. Aşa s-a întîmplat şi în cazul convertitului-tip. De cum a intrat în posesia „adevărului". legături de rudenie. Cînd nu mai ştiu cui să-i caut pricină. al Sfihtului Pavel. Balivernele creştine nu puteau prinde acolo. cel mai inspirat. şi el credea că prin credinţa cea nouă avea să-şi schimbe firea şi să-şi învingă şovăielile. măcinată dinăuntru. Intermediari peste tot.. Ştia să se cocoăţe pe scenele de bîlci şi să-şi verse de-acolo veninul. dezlănţuirile lui. căci dinamismul. aveau să farmece Corintul. Dacă Atena l-a primit cu răceală pe apostolul nostru. nici un concept definit. de ecoul pe care-l vor naşte faptele lor. Gloatei îi place să fie copleşită cu ocări şi ameninţări. crucificaţi. dispreţuind manevrele credinţei. Mama. ei ne invită să medităm. sfinţii. a sfîfşit prin a alege una. Imperiul. Frenezia pe care mi-o transmite o întorc contra lui. recompense. iar scepticismul. Revanşa lui asupra Atenei a fost absolută. a trebuit să suporte tot felul de influenţe. îngerii. Unul dintre ei a fost Sfîntul Pavel. A gtodi înseamnă a înceta să venerezi. A făcut o hărmălaie ale cărei ecouri se mai aud şi astăzi. acele suflete muncite de remuşcări absurde. nici accentul elegiac şi cosmic al vechilor profeţi. cu rugăciuni. un evreu pervertit. Cercetaţi cu atenţie faimoasele Epistole: nu veţi găsi în ele nici un moment de oboseală şi delicateţe. iubeşte virusul care o roade. a-l discredita constituie o datorie: oricum. nu încetase să-şi apere poziţiile.. îl lasă pe un Sfînt Pavel să umble în voie. departe de a depune armele. O lume de splendoare şi lumină a cedat în faţa agresivităţii acestor „duşmani ai Muzelor". isterie de joasă speţă. poate că ura lui s-ar mai fi îmblînzit. Aerele lui grandilocvente ascundeau cu greu o anxietate pe care nu a biruit-o oricft s-a străduit. vine întotdeauna de jos. deschid Epistolele şi am răspunsul pe dată. se căuta „adevărul". Pentru a scăpa de nesiguranţă — sentimentul său dominant —. încremenit în înălţimea dispreţului şi-a surîsului. Rafinatul care raţionează nu se poate măsura cu necioplitul care se roagă. despre care se ferea să-şi informeze corespondenţii şi auditoriul. totul e furie. o datorăm acestui eşec. e pierdut. De aici impresia de nesinceritate din dhemările. cea bună. ca pe un contemporan. gropari hrăpăreţi şi limbuţi. conceptul începe acolo unde sfîrşeşte Olimpul.Nu are nici lirismul.

un călău. martirii şi tiranii. Ideea Predestinării — Luther o ştia — e o idee imorală. E drept că nu oricui îi este dat să fie vizitat de Diavol. spune Luther. ea îi rupe de Cer.. ea se dă tuturor şi toţi pot s-o invoce în sprijinul lor: cei drepţi şi cei nedrepţi. Nu e cauză pe care s-o refuze: pune totul pe acelaşi plan. „s-a culcat în patul meu. Crepusculul greco-roman merita totuşi un alt adversar. dacă nu din înşelăciune. din care a făcut monedă de schimb între mizeriile creatorului şi ale creaturii. impasibili. un accident impus de gustul nostru pentru echilibru şi simetrie. Neprihănită. a lui va fi ruşinea. nu e nici „nătărăul". Resemnarea.. Chemmdu-l la ordine pe Dumnezeu. gata cu neliniştile lipsite de bărbăţie! Un minimum de agresivitate întăreşte credinţa: Dumnezeu nu-şi apleacă urechea la rugile duioase. Nu c-ar nutri pentru El un respect sfiicios. fără slăbiciuni şi fără nici o preferinţă. nici sectanţi. la strigătele pornite din rărunchi. Mîntuireâ? Tînjim la ea din laşitate şi oboseală. să ne înăbuşim glasurile. să ne privim. ci un „foc mistuitor". Se dezonorează oricine moare privegheat de speranţele ce l-au ţinut în viaţă. Cum să mai crezi fie şi-n cel mai neînsemnat pas înainte. trebuie să crezi mai întîi în aceea a căderii în păcat: la temelia oricărei religii stă perceperea iadului — materie primă a credinţei. un prisos. vrea să fie somat. la expresiile ce sfidează cenzura teologiei şi a bunului-simţ. devine cucernicie prolixă. Departe de-a fi un liman liniştit. mai apoi. Luther protestează: Dumnezeu. o altă speranţă. adresaţi-vă acelora care au cunoscut-o pe socoteala şi în carnea lor." Ştie să îngenuncheze. religioasă sau de altă natură. Ca să crezi în realitatea mîntuirii. credinţa lui era un naufragiu voit. Să ai credinţă nu înseamnă totul. Ca să-i pătrundeţi taina. să implore pe un ton de provocare. să nu implori divinitatea. alături de mine. împresurat din toate părţile. ci să-i dai mai curînd un avertisment. Cîtă vreme va fi astfel. n-a avut nici discipoli. nestatornicie şi neruşinare? Cum nu se leagă de nimic. avea să le marcheze. omul ar fi izbîndit — sau aproape. căutat. un monstru. să nu plăteşti tribut nici tristeţii. Să nu acuzi pe nimeni. n-am să încetez să-l hărţuiesc pe cel care-a ştiut cu-atîta viclenie să ne trezească interesul pentru frămîntările lui. nici bucuriei şi nici regretului. de a fi refuzat narcoticele Romei şi de a fi opus imaginii unui Dumnezeu cumsecade şi a unui Satan oarecare pe aceea a unei divinităţi echivoce şi-a unui diavol atotputernic. o altă religie. fără reţineri. Numai naivii o proclamă bunul nostru cel mai de preţ. Gata cu evlavia. e o misiune: să te înalţi la ea şi s-o asumi înseamnă să renunţi la sprijinul josniciei care asigură izbînda oricărei făptuiri. în schimb. ca s-o . Religia ce se lipseşte de el îşi pierde vigoarea. a avut eleganţa să moară fără zvîrcoliri. ne-ar fi învăţat să ne suportăm nenorocirile cu demnitate. Raţiunea e tîrfă atit prin natura. atitudinilor: veţi vedea că viitorul a fost mereu complicele gloatei. s-o degradezi. se şubrezeşte. Şi a sfîrşit prin a se întreba „dacă diavolul nu e cumva Dumnezeu". Biserica a făcut din El o fiinţă insignifiantă. faptelor. pentru el. şi totuşi să-l iubeşti cu o dragoste în care să pui întreaga cruzime de care eşti în stare. a dat un nou sens umilinţei. un pătimaş „mai înspăimîntător decît diavolul" şi care se desfată chinuindu-ne. Atentă la ţinuta credincioşilor. ci demonicul. nu conteneşte zidirea de temple în care se citează pînă la saturaţie anumite Epistole. susţine el. îl ia la rost şi-l tratează de la egal la egal: „Dacă Dumnezeu nu mă ocroteşte şi nu-mi salvează onoarea. o religie ar rămîne sterilă: profund şi puternic în ea nu e divinul. să se smerească.4deal" şi Să se-mpotmolească acolo mulţimile şi cei ce le-mbată cu vorbe! Singurătatea. să-ţi reduci raporturile cu universul la un joc armonios de înfrîngeri. întotdeauna omul va prefera să deznădăjduiască în genunchi decît în picioare. atîrnat de gît". Ar fi dispărut cumva poezia din obiceiurile noastre? La naiba cu poezia! Am fi dobîndit. hărţuit. Luther nu a numit-o tîrfă din simplă mtîmplare. cît şi prin purtările ei.. O religie se instalează pe ruinele unei înţelepciuni: tertipurile primeia nu se potrivesc defel celeilalte.. care trăiesc la sî-nul Celui Viclean şi fug de el doar ca să-l regăsească mai aproape. raţiunii. puterea de a primi fără murmur loviturile soartei. să treacă de la suspin la mustrare. primul venit îi obţine favorurile. să şi le asocieze la o lucrare monstruoasă. degenerată. mai des decît femeia mea". N-au decît să se tîrască spre . să cucerească lumea.perversitate care la început a scîrbit spiritele. S-o lipseşti de societatea Diavolului înseamnă s-o faci anemică şi searbădă. „îl purtam. cum nu este nimic. cerul vine doar pe urmă. Cît preţuieşte această raţiune — nu-i întrebaţi pe filozofi. Cine caută cu orice preţ mîntuirea nu va face nicicînd o mare carieră religioasă. ba chiar pe aceea a. fidel principiilor sale. dar care. Luther a demascat-o. mai mult decît un dat.. în ochii lui. din neputinţa de-a ne înălţa la disperare şi de-a ne face din ea o mîndrie. devenită obligatorie. chiar şi cel mai vulgar. Motiv în plus. N-a fost să fie. cînd te gmdeşti că istorioarele creştine au putut sufoca atît de lesne stoicismul! Dacă acesta reuşea să se răspîhdească.. îi plac — între el şi ai lui — acele gîlcevi pe care Biserica se străduieşte să le aplaneze. neantul. La nevoie. Din ce trăieşte. ca să adori sau să blestemi e bun orice cuvînt. E meritul Reformei de a fi tulburat somnul conştiinţelor. la fel cum ştie să fie şi semeţ. o primejdie ce-l măgulea şi-l ridica în propriii săi ochi. care reacţionează doar la blesteme.. la înjurături. nici „Spiritul blajin" şi nici „consortul înşelat" ce ni se propune spre venerare. Nu poţi să predici în numele lui Marc Aureliu: cum nu se adresa decît sieşi. la fel de important e s-o înduri ca pe-un blestem. stoicismul. ca antidot şi consolare: un lux.. să trăieşti ca un osîndit împăcat. a căror meserie este s-o cruţe. să le zdruncine. binevoitoare. s-o apere. la care visezi. Există spirite ce se aruncă în ispită. Recapitulaţi istoria ideilor. în care toţi îşi dau cu părerea. în schimb. să se roage polemizînd. Doar Diavolul e necesar. să vezi în Dumnezeu un duşman.

Naturaleţea spaimelor sale e străbătută de-o notă de umor: e ceea ce le lipsea cu deosebire promotorilor Crucii. îşi întorc faţa de la el. nu-i sînt străine mîngîierile unei existenţe fără orizont. făcînd din ea o formă de stupoare deliberată. A fost cinstit şi a recunoscut că. nu ştie ce i-ar mai putea trezi o reacţie. grosolănia lui nu ne şochează niciodată. indiscret în felul lui. Romantismul n-a făcut decît să-i dilueze temele: Senancourt e un Pascal dezlîhat. Lui Luther i se datorează faptul că Europa se defineşte printr-o succesiune de schisme. noi nu mai aspirăm decît la domnia nediferenţiatului. decît o credinţă sfîşiată: sfîşiere fertilă. Proclamîhd suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Chateaubriand — un Pascal sforăitor. credinciosul nu vrea. poate doar nebunii l-ar compătimi sau pizmui. din cînd în cîhd. Doar el ştia ce trebuie făcut ca să-l întunece. a reabilitat-o în ochii necredinciosului. acest Rabelais al angoasei era mai nimerit decît oricine să învioreze un creştinism pe cale să se vestejească. care. DINCOLO DE SELF-PITY Să nu-l luaţi drept un învins pe cel ce se înduioşează de sine: mai are-n el destulă energie ca să se apere de primejdiile ce-l pasc. ferit de încercările care-i pîndesc pe cei vii. a unei capacităţi de expansiune sau de refuz. Ere de tăcere şi strigăt aşteaptă zadarnic să le eliberăm. al doilea. Luther apare ca un eliberator: e strămoşul direct a numeroase mişcări de emancipare. El însă. a avut totuşi faţă de ei avantajul de a nu cădea în optimism. în lipsa căreia nar fi lăsat decît cîteva serbede Fioretti sau o adormitoare Introduction ă la vie d6vote. nimic din apostolul clasic: nici ură erudită. Se manifestă cum poate: sub lacrimi. o zdruncină şi fac din ea un eşec întru Lumină. Sigură de ea. Mai apropiat decît noi de izvoarele Păcatului. Văicărească-se. prea eficiente ca să fie doar o născocire. Renunţînd la avantajele tînguirii şi grimasei. nici chiar el însuşi. pun stăpînire pe credinţa lui. a cedat sugestiilor Vrăjmaşului. decît să se pedepsească pentru a fi cedat ispitei mîntuirii. înverşunîndu-se împotriva definitivului. fără să-şi piardă minţile. viciu care dezonorează revoluţiile. sau presimţit. ale căror urme ni-e dat să le regăsim. spaima ce străbate însufleţitul. mîndră să le încununeze cu o înfrîngere. Aplecaţi-vă-n schimb asupra celui ce nu mai poate să se înduioşeze de sine.susţină şi s-o promoveze. mă hrănesc cu ele. pe cînd arborele. cu toţii osîndiţi să aibă un suflet. satisfăcută de eşecurile ei. Şi. Luther? — Un Sfînt Pavel umanizat. şi mai frumoase sînt cele ale ereziei. pe alocuri. iar dacă totuşi le înregistrează e pentru a le declasa. să nu-i luaţi cinismul sau lirismul drept semne ale-slăbiciunii. savuroasă. cloceşte adesea intenţii agresive. întrun cuvînt. oare n-ar trebui să revenim la toropeala şi la ne-cunoaşterea celei mai vechi dintre singurătăţile noastre? Şi în timp ce ne cheamă o lume anterioară vegherilor. Ale lui Pascal mă desfată — şi mă minunez să constat cît de contemporan ne este. înţelepţii. puţine sînt pe care să nu le fi atins. VOLUPTATEA ABISULUI Refuzînd orice soluţie. apoplexia perfectă a mineralului. Evlavia lui era neagră.." Preceptele răzvrătirii suit frumoase. să le pună în faţa unor speranţe irealizabile. de fapt. pentru a le abandona materiei. Şi atunci inventează păcatul ori se apleacă asupra „tenebrelor" sale. că gloria ei se reduce la o înşiruire de heterodoxii. se foloseşte de cea care-i convine: e bine înarmat. măcar în treacăt. . Printre motivele psihologiei recente. Nimeni. la extazul neîntrerupt nv-sînul tenebrelor originare. Lăsaţi-l deci cu fericirea lui. piatra nu cere nimic. sînt amîndouă emanaţia unei forţe latente. el încetează să mai comunice cu propria-i viaţă. chemare sfîşietoare. el nu putea să nu ştie că a-l elibera pe om nu înseamnă numaidecît a-l mîntui. să le adîncească suferinţele. Străbun al multor înnoitori. Aşa se explică curajul lui de a osîndi majoritatea credincioşilor. Cinismul profeţilor ne reconci-liază cu doctrinele şi chiar cu victimele lor. prea filozof. Misiunea lui era să rănească şi să scandalizeze conştiinţele. n-a urmărit decît să umilească mai eficient oricare altă formă de autoritate. la întunericul şi la beţia de dinaintea dezlănţuirii luminii. se chinuie dincoace de cu-vînt. implorare mută. în străfundul ascuns al fiinţei noastre ori la periferia lui Dumnezeu. N-a prea avut darul speranţei. Chiar şi aceea a lui Pascal ori Kierkegaard păleşte pe lîngă a lui: primul este prea scriitor. să le fim interpreţi. descumpăniţi. interzice să vorbească de ele. le exilează departe de natura sa.. dacă ar putea pricepe că. îşi. umilit să se ştie mai prejos decît ei şi să nu poată pune în balanţă. nici vehemenţă studiată. dezertori ai verbului. Chiar şi durerile survin departe de eul său. şi animalul. care-şi refuză mizeriile. Nimica fals la el. Ambiţios. a mers cu mult mai departe decît ei. cu toate astea. „Să fii cîrmuitor — spune el — fără să fii tîlhar e un lucru aproape imposibil. dar! E felul lui de a-şi masca vitalitatea. Indecis între Evul Mediu şi Renaştere. acest bîrfitor al cerului şi iadului îi pizmuia desigur pe sfinţi. posedă instinctul necesar ca să senfrunte cu forţele Binelui şi ale Răului deopotrivă. să micşoreze numărul celor aleşi. La urma urmelor. de partea sa. pentru a le transforma în obiecte. tot aşa. cu porniri contradictorii. Nu rezist tentaţiei de a citi gînditori religioşi: mă tăvălesc în spaimele lor. să se decoloreze. pe care o transformă în obiect. să pizmuim nepăsarea. După ce ne-am asumat nesomnul seVei şi al sîngelui. orice încercare de a închide cercul cunoaşterii. întărit de nevroza lui ţărănească. Familiară. sfîşiat între convingeri şi porniri contradictorii. Voia să deruteze? Cu siguranţă. După împrejurări. Dar a făcut mai mult decît atît: înţesîhd religia cu îndoieli.

jubilînd la contrastul dintre infinit şi infim. E un sentiment osîhdiţ. apoi să jubileze? Vă găsiţi.. să ne împreunăm mîinile şi să luăm o atitudine de circumstanţă (cum recomandă şi el)." Ne îndreptăm privirile înspre cunoaştere? Ironia îi dezvăluie zădărnicia şi ridicolul:. singura voastră materie este aceea a vorbelor: gîndirea este incompatibilă cu fiinţa. dacă puroiul ne otrăveşte conştiinţele. Pascal răspundea la chemările lui pentru că îl găsea în sine. Plictisul îl obsedează. discuţiile. Veşnicia. nici o tradiţie. deci nu ne putem rupe de lucruri fără să ne rupem mai întîi de cuvinte. durată moartă. nici un procedeu nu ne pregăteşte pentru plictis. sondajele în „străfundul sufletului" aveau să ne conducă la descoperirea Inconştientului. să savurăm chinul repulsiei faţă de propria persoană. Eliberat de tirania cărnii şi senzual totodată. nu există act. în lipsa ei. fără nici o îndoială. Descrie nevoia noastră de glorie şi o analizează în amănunţime. să ne împiedice să observăm dubla nulitate a cuvîntului şi-a lumii? LIMBAJUL IRONIEI Chiar dac-am fi la un pas de paradis. ne împresoară şi ne cotropeşte. Mai aproape de adevărata cunoaştere. Asta pentru că filozofia. căci totul se învaţă. despre care ne vorbeşte cu atîta pătrundere. Prinşi în iluzia lui d6jâ su. care-l interesa ceva mai mult decît harul. Face. ne zice ea. „Ce prostii. putem să simulăm milostenia sau credinţa. nu trebuie să-ţi baţi capul prea mult. ea intervine iarăşi. în lipsa ei. Cel care se bizuie pe ele. îl asumă şi se complace în el: nu încearcă oare. oricine poate căpăta un lustru metafizic. Pe cel din această categorie îl veţi recunoaşte după reacţia pe care-o are în faţa cuvintelor. Astfel. neliniştiţi din fire. fascinaţi. Lecuiţi-vă de dorurile voastre. nemăsurată. lăsaţi-o să vă soarbă visurile. mai „izbăvit" va fi un biet nebun care. Această aversiune nu se învaţă şi nici nu se transmite: se plămădeşte în străfundul nostru. dar nici o practică. Feriţi-vă să scormoniţi iluzia. să atentaţi la unica realitate ce există. Există însă şi neliniştiţi adevăraţi. să practicăm rugăciunea dintr-o convingere intelectuală (e cazul lui Pascal). minuţie suspectă şi grăitoare: obsesia gloriei ascunde adesea lucrarea plictisului. aşa încît ultima dobîndită nu valorează mai mult decît prima. de ochii lumii. Pascal ne-a învăţat să ne urîrn. indispensabilă acţiunii şi gmdirii. ea se metamorfozează m principiu nociv. Ca să trăieşti o experienţă fundamentală. Chiar şi marile spirite mint cînd e vorba să-şi mărturisească plăcerile: iscodirea genunii e una din ele. îi preocupă doar pe nevolnici.. Qnd însă. nu există act de curaj şi nici măcar de laşitate. îţi cruzime. din nenorocirile noastre. cît sînt de comice păţaniile spiritului. departe de a elimina esenţialul. chiar şi neliniştea. încît e greu să crezi că era pentru el doar un pretext ca să ne înfiereze vanitatea. trîndăvia — la asta te duc. prin jocul dereglărilor lui. ca să te eliberezi de aparenţe. acela a descoperit neantul de la care pornise! „Vedeţi. principiul ce sălăşluieşte „în adîncul sufletului". cînd se interesează de nimicnicia noastră îl simţim fremătînd de plăcere. CRUZIMEA — UN LUX în doze normale. ideile voastre despre o fericire imemorială sau viitoare. Mai curînd întoar-ceţi-i spatele şi ocupaţi-vă de aparenţe. Lecturile. substanţa bucuriilor? Voluptate a urii de sine: voluptate a abisului! Să nu-l mai plîngem pe cel ce desluşea în preajmă-i un abis: era pentru el un izvor de desfătare. Impur ca orice moralist.. Sîntem legaţi de lucruri prin cuvinte. de obsesia puerilă a începutului şi sfîr-şitului veacurilor. ca să ne spună că." Iar cînd.. ea ne exclude pe veci din acel viitor în afara timpului care e absolutul. tot rob rămîne şi neştiutor. îl obsedează. ironia izbuteşte să ne îndepărteze de el. ne gîndim la călugărul hindus. în schimb. nici o credinţă nu-l iartă. parcă. ne spune ea. vibrînd la tot ce ne nimiceşte.. Numai feriţi-vă să căutaţi în spatele lor nu ştiu ce miez. participă ca expert la spectacolul corupţiei omeneşti: oare nu el a deschis cale artei de a ne decanta." Vorbindu-ne astfel.La ce bun să degradezi lucrurile transformîhdu-le în probleme? Cunoştinţele voastre se anulează între ele. oricine poate să vorbească despre Dumnezeu. Ca s-o recunoaştem fără a roşi. Pe toate drumurile — falşi neliniştiţi. măcar că. şi poate că-i iubea „veninul". de plăgile noastre. a trebuit să aşteptăm neruşinarea timpurilor din urmă şi curiozitatea pe care-o încercăm cu toţii faţă de propriile noastre secrete. frica.Plictisul.. nu ştiu ce taină: nimic nu are nici miez şi nici taină. după atîta chin. ne stimulează simţurile şi spiritul. nici o doctrină nu-l recomandă. Cel care. de vină este el. ajunge s-o simtă. preocupat să ne ţintuiască de caznele şi. pur şi simplu. făcea pe înspăimîntatul. vreme de nouă ani îrnpietrit în meditaţie cu faţa la zid. prin toate eforturile ei. dacă nu sîn-tem decît nişte ciumaţi în extaz. din el va face însăşi substanţa noastră. Le simte neputinţa? Falimentul cuvintelor îl face să sufere mai întîi.tremură visează să-i facă şi . „veninul" spiritului nostru. chiar de-ar stăpîni înţelepciunea lumii. şi modelele ce ne îndemnau să le-ncercăm. neantul nostru îl îmbată. ultimă versiune a „tenebrelor" pascaliene. un pas spre izbăvire cel care le înfruntă sau le întoarce spatele cu silă. Se va pretinde că doar simula plictiseala? Nimic mai fals. nu fără a compromite şi experienţele noastre metafizice. ironia ne deprinde cu acest limbaj. decît un filozof inapt s-o intuiască. zeloşi ai propriei putreziciuni. în prezenţa unui spirit izbăvit sau pe cale să fie. Iar dacă vine s-o susţină şi umorul. la fel ca şi „gloria". Lăsaţi-vă în seama clipei.

Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. se topeşte instantaneu.pe ceilalţi să tremure. în chip paradoxal. cine trăieşte în spaimă sfîrşeşte în ferocitate. aceasta l-ar fi „făcut praf şi pulbere pe dată". ajunge să-i observi surîsul.. calitatea de cetăţeni: nimic mai obştesc decît actul sexual. unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte. şi chiar vine de la altcineva. eroul din Mantaua ori acela din Nasul. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali. care a renunţat să fie ca noi. te nelinişteşte? Poţi atunci. 4e la dementul care aşteaptă. cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. victime. Fără să vrem. Un Shakespeare al meschinului. Descoperirea unui prim complot trezea şi dez-lănţuia monstrul din ei. Animal desprins de animalitate. că ce ar putea ascunde oricare chip: al nostru. proiectîhd individul — în acelaşi timp — mai sus şi mai jos de Specie. Malinov. şi se răzbună pe noi. trece din clinică-n clinică: de frigul lăuntric nu te lecuieşte nici un climat Nu i se cunoaşte nici o relaţie amoroasă. La început ne atrage atenţia. cum simţeau că vor muri asasinaţi. mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Nu întîrzie pe chipurile noastre. şi totuşi. Noi însă. Sexualitatea ne egalizează. ANALIZA SURÎSULW Ca să ştii dacă pe cineva îl paşte sau nu nebunia. „îmi dădea atît de puţin impresia unei fiinţe vii. personajele sale devin inexistente şi se preschimbă. se perpetuează. care mă tem de cadavre şi nu le pot privi. Celălalt. apoi ne stinghereşte. de fapt. fără teamă. Zadarnic încercăm să nu-l luăm în seamă ori să-l respingem: ne priveşte şi fl privim. în lipsa unui imperiu. nu ştie să se risipească. spune Gogol. el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. întîrzie. mas-. Asaltaţi de spaime. încît eu. altele. O asemenea mărturisire. ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă. ni-l înfăţişează ca pe un sfînt. pe carnea şi pe spiritul nostru. ca pe-o fantomă. Şi fiind „nimic". ne sfidează. îl face inaccesibil şi. nu ne permitem luxul să fim cruzi cu alţii. sînt „totul". Cum presimţeau. ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi. de la altcineva. Senzaţia de rău nedefinit ia proporţii. ne tulbură şi ne obsedează. neputînd să se isprăvească. micile obsesii. filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei. de-abia îl observăm: e strict legat de o situaţie dată. ne vin în minte Demonii. De prea multă realitate. rare. Tiranul din noi freamătă. Iar el. muritorii de rmd. nu sînt „nimic". dispune doar de propria-i conştiinţă — ca ' s-o hărţuiască şi s-o tortureze.în simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ce sînt Cicikov. eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii. ce parcă ar veni de-aiurea. se revarsă parcă desprins şi independent de interlocutorul nostru: surîs în sine. Lumină fugară izvorîtă dinlăuntru! nostru. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. dar. Nu e cusur care să izoleze mai mult. să faci pe psihiatrul. în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate. cu atît devenim mai asemănători: m cursul unui act recunoscut ca bestial ne arătăm. se pregăteşte şi se organizează înainte de-a se manifesta. Să-l ocoleşti. trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Totuşi. Aşa s-a mtimplat cu împăraţii romani. Pentru a fixa locul lui Gogol. surîs înfricoşător. îţi lasă o impresie neplăcută. la „ghimpele din carnea sa". Nimeni n-a mers mai departe decrt Gogol în perceperea cotidianului.. să te aperi de forţa lui de insinuare? Nu-i chip. Ciudată superioritate a beteşugurilor! Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii. Noz-driov. m vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor. „substanţa" le lipseşte. să se descarce de furia lui. mai frecvente. dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? „Suflete goale". Orice activitate le este îngăduită. tremur. GOGOL Anumite mărturii. în faţa trupului său n-am avut nicidecum acest simţămînL" Chinuit de un frig de care nu poate scăpa. mai mult: ne răpeşte misterul. ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. viaţă abandonată de instinct. să se răzbune. consultă doctori." Aleargă dintr-o ţară într-alta. nu puţini dintre noi amintesc de un Nero care. Ea este aceea care. într-adevăr. surîsul firesc durează cît e firesc să dureze. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte. Iar ca să-şi uite frica se închideau în reduta cruzimii. care ne răscoleşte şi ne fascinează. surîsul suspect. cel puţin să facă. supravieţuieşte evenimentului ce i-a dat naştere. Sobakevici. Abstinenţa voluntară sau forţată. bărbat fără neam. tremur. se adîh-ceşte. ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu. Este suspect surîsul ce pare să nu aparţină celui care surîde. celălalt „osîndit"? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa. un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe. Aşa o cere modestia condiţiei noastre. astfel îticît ne exercităm şi ne alinăm spaimele pe noi înşine. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift. ne face curioşi. observă un biograf. se consolau măcelărind.. universalitatea lor. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina.. Pliuşkin. dacă nu să iubească. . se preschimbă fri teamă. face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe gmduri şi ne consternează. scria Aksakov la o zi după moartea lui Gogol. Gogol repetă întruna: „Tremur. ne duce cu gîndul la „taina" lui Kierkegaard. s-ar spune. simte nevoia să facă ceva. primejdios: provoacă frică. ce-i drept. foiala noastră zilnică. de pildă. de unde. De aici — ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări. fără să se prelungească dincolo de prilejul sau pretextul ce l-a iscat. eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice.

Cînd talentul unui scriitor se epuizează. o „palmă pentru public. nu erau decft viciu. le însoţeşte totdeauna cu un suspin sau un rînjet. Superioritatea numerică a minciunilor noastre ne va asigura întotdeauna victoria asupra poeţilor. în actul poetic. printrun acord reflex. ajunge la un sine ce-l înfricoşează. mai curînd. se prăbuşeşte în-tr-o letargie străbătută cîhd şi cînd de tresăriri. ca artist. deosebeşte deloc de cea pe care ne-o inspiră realul. Slavofili şi prooccidentali îl reneagă deopotrivă. propria-i mărturisire. Cartea era o apologie a puterii. şi care a avut asupra lui o autorita te de duhovnic. mărginit. pierdere salutară.pierzandu-şi geniul.. Unii au pus gestul pe seama nebuniei. Să ne închipuim o lume ta care Adevărul. " Unii ar putea susţine că Gogol îşi merita încercările. a pus-o pe foc. constrîns la o autonomie primejdioasă. fără să le pună în discuţie şi fără să le asimileze unor semne. tresăririle unei fantome. La aceste avantaje se mai adaugă unul. poetul. Dacă ne încearcă — oricît de puţin — ispita scepticismului. şi nu din cele mai neînsemnate: acela de a deţine monopolul cuvintelor uzate.în ultima perioadă a vieţii. din fericire. spun unii. nesimţitor la artă. In ultima sa perioadă. o palmă pentru mine". cu atît se agaţă mai disperat de ele. nu ne gîndim la Regent (despre care Saint-Simon scria că „se născuse plictisit"). vulgaritate. cu timpul.. dispreţul faţă de oameni. două experienţe în care se produce disjuncţia dintre obiecte şi simboluri. care au fost. DEMIURGIE VERBALA Dac-aş fi întrebat pe care fiinţă o pizmuiesc mai mult. de universul moştenit şi de cuvintele transmise. poezia nu va fi obligată să le accepte. Gogol s-a legat de un anume părinte Matvei. Prietenii îl părăsesc." La Gogol. Trebuia să aibă grijă să le dăruiască şi virtuţi. vidul întrezărit în străfundul cuvintelor trimite la cel surprins ta esenţa lucrurilor: două percepţii. plictisul dobtadeşte un soi de demnitate mistică. o palmă pentru prieteni. pe cel ce le descifrează esenţa. După . ci „adevărurile". agresiv. Face un gest necugetat: publică Pagini alese din corespondenţa cu prietenii. le desluşeşte temeiul. s-ar impune tuturor. găsindu-şi odihna în mijlocul cuvintelor. Numărul e de partea noastră: sîntem puzderie. o lume în care. de fapt. absolutul răspîndit în cotidian. frămîntările sale religioase nu puteau rămîne străine de asta. trebuia să plătească pentru că avusese dreptate: în materie de artă. Ne plac la el cruzimea. iar disputa dintre ortodoxia vorbirii curente şi erezia versului nu se va încheia niciodată. Gogol-a simţit nevoia să se pedepsească şi mai mult. Eroii .. nici la fel de puternic. îndepărtîhdu-se instinctiv de înţelesurile prestabilite. nici la Baudelaire ori la Ecclesiast şi nici măcar la inactivitatea lăuntrică a Diavolului tatr-o lume ce n-ar cunoaşte răul. ne ispăşim nu greşelile. adevărurile noastre abia dacă diferă de ficţiuni. „Orice senzaţie absolută. aşa încît îşi va crea un univers al ei. le citea şi le răscitea. că prin ele îşi ispăşea cutezanţa de-a fi schimonosit chipul omului. al doilea se străduia să-i înăbuşe orice rămăşiţă de geniu. O jalnică perioadă începe. le urmăreşte cu ură nostalgică şi. a vrut să se mîntuiască măcar. contrar voinţei sale. cură de stupiditate. religie. Influenţa părintelui atvei asupra lui Gogol a fost mai mare decît a lui Puşkin. Gogol mai păstrează o forţă obscură pe care însă nu ştie s-o folosească. îşi avea obîrşia în scrupulele conştiinţei sale de artist: scriitorul l-a învins pe profet. Scrisorile primite de la acesta le purta asupra sa în permanenţă. dintre realitate şi semne. De aceea. Gogol a fost cuprins de re-muşcări: personajele sale. el ar distruge farmecul aproximării şi al posibilului. este religioasă. Nu exista „salvare" pentru eroii săi. trăieşte acolo cu naivitate. Nu mai este în comuniune cu ele. nimicul. pe lîngă care pascalianul îndobîtociţi-vă ne pare o simplă butadă. în sfîrşit descoperit. Şi astfel scrise partea a doua a Sufletelor moarte. Adevărat îmi pare mai curînd contrariul. plictisul s-a substituit. la fel de fals ca al nostru. ca şi cum ar fi realitatea însăşi. iritarea pe care ne-o provoacă limbajul utilitar se domoleşte. să le smulgă din noroiul lor. un delir reacţionar. convertindu-se cu vremea în acceptare: ne re- . în această fază. a serbiei. aş răspunde fără să şovăi: pe aceea care. pronunţîndu-le. o recunoaşte thiar el. săi l-au împiedicat. de călău. în căutarea altei ordini. spune Novalis. opera lui conferea farsei. realitatea | pe care am surprins-o. cum să fi suportat o caricatură moralizatoare? Pierdere ireparabilă. ci la o fiinţă ce şi-ar întoarce rugăciunile împotriva ei înseşi. inepţiile unui duhovnic umplu golul inspiraţiei. izolat de uneltele sale. viziunea unei lumi osîndite. poezia ar fi de neconceput. dar nici să renunţe la cuvinte nu poate. credinţei. în schimb. Personajele sale îl urmăreau.se. spre norocul ei. nici nu ar fi putut s-o facă. devenind pentru el senzaţie absolută. Nu l-aş invidia deloc. cînd. Nu însă la fel de întins. Nu-l salvase pe l nici unul. Umorul ce-i îngăduia să-şi stăpîhească „accesele de spaimă" dispare. Pentru acela nu mai există comunicare spontană cu realul. Acolo. grimasei un sens universal. de idioţie. această disjuncţie capătă chip de ruptură. iar convenţiile noastre au acea forţă pe care numai statistica o asigură. a tre buit să rămînă credincios neantului din ei. credea el. Apoi. Dar cum. Ajunşi aici. îi purta neîncetat în el pe Klestakovi şi Cicikovi: subumanitatea lor îl strivea. acesta îi încuraja geniul. Cuvintele fug de el: neputîndu-le ajunge din urmă. gunoi. lansează o provocare neantului evidenţei. şi cu cît îi stat mai străine. Neajungîndu-i predicile. perspectivei ştiute a lucrurilor. biruitor. Spre nenorocirea lui. la fel de adevărat. Neliniştea pe care ne-o provoacă limbajul nu. El se angajează în demiurgia verbală.

După ce l-am cîntărit pe fiecare în parte. repetă-l iarăşi şi iarăşi. deghizat sau disimulat. dar tot prin ele încearcă să se mîntuiască. De vreme ce poetul e un monstru care încearcă să se mîntuiască prin cuvînt. îşi creează unul numai al lui. Căci neantul general abia dacă nelinişteşte pe cineva. Nu trebuie să cerem poeziei răspuns la marile întrebări sau cine ştie ce revelaţie esenţială. nu al tuturor. Cum nu există mai multă substanţă în lucruri decît ta cuvinte. De fiecare dată cînd am crezut că-l găsisem. Oricît l-ar dezgusta realitatea. A vrea să reînviorezi cuvintele. este ura de sine. eram nevoit. cîte-un cusur. ocupînd necuprinsul. Nu vi se pare atunci că orice altă irealitate e preferabilă alei noastre şi că există mai multă substanţă într-un vers decît în toate cuvintele trivializate de sporovăială ori de rugile noastre? Cum trebuie să fie poezia: accesibilă sau ermetică..semnăm cu el şi-l acceptăm. Indiscutabil. a inventa — la modul poetic — înseamnă să fii complice şi împătimit al Verbului. totul descreşte. un fals nihilist. din înţelepciune sau din oboseală. Ceea ce-i cerem este să ne izbăvească de sufocarea. poate chiar riguroase. luciditatea absolută fiind incompatibilă cu realitatea organelor.. atunci. Ia altele apoi. să-l silnicim ori să-l primenim. cînd ne părăsesc şi le părăsim! Sîntem liberi. limbajul nu foloseşte decît insului comun şi poetului. Neantul lor se naşte dintr-al nostru. Toate excentricităţile sale îşi au obîrşia ta intoleranţa faţă de cuvintele ca atare. şi-n care doar omul excelează. Plutind ta derivă. prea adesea vedem în el o promisiune. străduindu-se . Era o nebunie să-l concepi: nu putea să existe. ea ţine loc de univers. Astfel. şi totdeauna idolul momentului pă-cătuia pe undeva: omul era acolo. Unde să fugi. de fiecare dată cuid abandonăm ficţiunile limbajului curent ca să căutăm altele. De ce. ci doar al celor izvorîte din sentimentul de sufocare în universul verbal. să le inoculezi o viaţă nouă presupune un fanatism. ÎN CĂUTAREA UNUI NE-OM Din laşitate. de ce nu i-am împărtăşi fantastica iluzie? El ne este salvarea. pînă şi animalele l-ar cunoaşte dacă ar. ne încearcă subit acea groază ta faţa limbajului care ne aruncă în mutism — moment de năucire. poetul nu e niciodată un adevărat negator. la fel de degradate ca şi noi. Erau aici. la antipodul demiurgiei verbale. singuri în noianul de cuvinte. de vreme ce i-am desluşit neantul? Scepticismul: surîs plutind deasupra cuvintelor. cine se apleacă asupra lor şi le analizează ajunge să le istovească.. fi un pic mai pervertite. dacă-i mai dăm atenţie. înlocuim sentimentul neantului propriu cu sentimentul neantului. totuna.. URA DE SINE Amorul-propriu e lucru lesnicios: derivat din instinctul de conservare. în schimb. o absenţă parţială. s-ar spune că nu ne-au slujit niciodată. resturi ascunse de inconştienţă sau slăbiciune ce-l coborau la nivelul comun. apoi examinează-l: se va risipi ca un fum şi. ctad tăcerea spiritului e mai apăsătoare decît a obiectelor. o orbire ieşită din comun. Am sfîrşit prin a înţelege tirania Speciei şi am încetat să visez la ne-om. Cine încearcă s-o facă.. Totul se împuţinează. nu sîntem în stare să le transmitem nici cea mai mică vibraţie şi ni se par la fel de găunoase. Incapabil să le suporte banalitatea şi uzura. După ce l-a izgonit din paradis. departe de certitudini şi repere. ea este absolutul ceasurilor noastre negative. o fundătură care se deschide. Cînd reuşeşte ea ne aduce. să reduc din pretenţii: noul ales avea şi el cîte-o pată. pornesc şi lucrurile pe acelaşi drum. Există ele cu adevărat? Le concepem existenţa fără s-o resimţim. mîntuirea. avem numai de cîştigat dormitîhd pe cuvinte — ori mfruntîndu-le: este riscant să ne încumetăm. ascuns. e drept. Nu ne retragem încrederea în cuvinte şi nici nu atentăm la tihna lor decît cînd sîntem cu un picior în prăpastie. îşi abandonează dimensiunile. Un lucru mult mai dificil. de la renaşterea lor îşi aşteaptă izbăvirea. ctad numai poezia ne poate mtagîia de pierderea temporară a certitudinilor şi-a îndoielilor. ne împăcăm cu echivocul lor şi. insolite. Poetul însă judecă altfel: el ia limbajul ta serios. pentru o clipă. Cît despre „stil". Ia orice cuvînt. care înlocuieşte vidul universului cu simbolul însuşi al vidului (căci ce altceva e cuvîntul?). Nemaifiind una cu spiritul nostru. dumnezeiesc de lucid. Ghiceam la el urme ale dorinţei. Exerciţiu sau revelaţie. să le transformen umbre. topindu-se sub privirile noastre. Pedeapsa lui va fi să le împărtăşească soarta. această ură s-a pus să adîncească prăpastia ce-l desparte de lume. la un monstru pătruns pe de-a-ntregul de nimicnicia lui. drept urmare. o invocăm? De ce — ta anumite momente — statem siliţi să recurgem la ea? Cînd. Ce deziluzie! Şi nu-mi conteneam căutarea. ale speranţei — sau umbra cîte unui regret. cu „mesaj" sau gratuită — asta-i o chestiune secundară. e predestinat să sufere din cauza lor şi pentru ele. Din aproape în aproape. de vină stat doar inerţia şi impostura. ca să scapi de infim? Materia se chirceşte. dar le regretăm tirania. nu ne mai gîndim la ele. coborîm pînă la punctul în care neomenescul din noi ne înfricoşează. că dispar. după o cercetare atentă. de chinurile vorbirii. Din motive contrarii. să le scrutăm spre a le dovedi găuno-şenia. Cîtă singurătate. Mult timp m-am încăpăţînat să caut un om care să ştie totul despre sine şi despre ceilalţi. evacuează scena. orice demiurgie verbală se desfăşoară în dauna lucidităţii. în materie de cinism avea lipsuri. continuînd să faci acelaşi lucru. renunţăm să mai intervenim în viaţa Verbului: la ce bun să-i atribuim un supliment de sens. ceva se va stinge şi în tine. un înţelept-demon. în vremea asta. „Misterul" ei nu preţuieşte mai mult decîl oricare altul. frica noastră creşte.. împreună cu lucrurile. acuma. vei ajunge la apogeul sterilităţii tale.

rupt şi de lumea aceasta. ar înceta) îi este interzisă de ura aceasta de sine — la care nu vrea şi nici nu poate să renunţe. Fiecare pas. Un chip? Nici măcar. inovează fără încetare ca să-şi poată menţine renumele de animal interesant. mă urăsc în mod absolut. Această ură ne roade la rădăcină şi tot din ea îşi trage seva Pomul Cunoştinţei binelui şi răului. această capacitate de a nu coincide cu nimic. această realitate. nici vorbă. ce ironie. încît ne m-doim. îndepărtmdu-se de şirul fiinţelor. Cel care a avut nenorocul să treacă prin Litere nu ya scăpa nicicîhd de fetişismul stilului sau de alte superstiţii din care au de cîştigat numai cuvintele. iar el ni le-ar fi sustras. prelumd-o pe umerii noştri. şi să se risipească în mii de bucăţi împreună cu ea. de căile bătute ale mîntuirii. nu va putea să ne înduioşeze: nu-i smtem spectatori. Să păstrezi rămăşiţele unei vocaţii şi să nu îndrăzneşti să le abandonezi — iată o poziţie ambiguă. singur în el însuşi. întru spirit înseamnă un păcat faţă de viaţă. îi adresăm cel mult un surîs condescendent. lipsită de înţelepciune. încotro s-o luăm? Ce domeniu al spiritului să alegem? Nu mai sîntem oameni de litere. Dar poate fi şi mai rău: să depăşim aceste adevăruri fără ca-n schimb să le îmbrăţişăm pe ale înţelepciunii. ci invidie ne inspiră eroul tragic: e norocosul ale cărui suferinţe le devorăm ca şi cum ar fi ale noastre de drept. pînă la capăt şi să piară prin ea. Mă urăsc. ale remuşcării sau ispăşirii. La fel. un impostor. Experienţa lui va fi repetată? Nu pare să se întrevadă vreo urmare: totul confirmă presimţirea că omul e ultima fantezie pe care şi-a permis-o natura. nu era prevăzută în planurile creaţiunii. cum mască este tot ce nu e moartea. ar trebui să pună capăt aventurii conştiinţei! Dar tihna suspendării reflexivităţii (în care sentimentul vinovăţiei. Dispunînd de un talent pe care-l neglijează sau de care se teme. fanteziilor unui . îi respectăm adevărurile şi ne silim să le-ntrupăm. cînd după multe încercări „destinul" ni se dezvăluie. deci sînt om în mod absolut. a falsificat viaţa. Cîhd vine vorba. Cît de neînsemnat e faţă de noi. în ea îşi are obîrşia conştiinţa. capabili să-ndurăm nenorocirea M mai bine decît el. în ea ar fi deci de căutat punctul de plecare al fenomenului uman. înseamnă să te urăşti. Prin orice artificii şi strădanii ar încerca gîndirea să ne-o ascundă. se va înălţa la propria-i esenţă şi îşi va împlini misiunea: aceea de a-şi fi sieşi duşman. Omul o ştie. el nu aderă pe deplin la nici o realitate: cum ar putea s-o facă. care constă tocmai în curajul de-a stîrpi orice vocaţie.. Uzurpîndu-i destinul şi grăbindu-ne către înfrîh-gerea lui mai mult decît el însuşi. în golul căscat între ele. pmă la urmă tot o identificăm. de vreme ce nu-i decît pe jumătate real? O fiinţă fără existenţă. nici s-o repudieze spre a se salva. Nimicindu-se. ci doar o faţadă. deci sîht om.Adevărata viaţă" e în afara cuvîntului. rivalii săi din sală. gîadirea o evită. le înmulţim şi le-ngroşăm peste măsură. iată. el se va avînta fără convingere în activităţi sau lucrări fatalmente ratate. Iată-l aşadar pe om departe de lume. degeaba se agită şi gemen faţa noastră. aşa cum pretinde gîndirea? Ea ne pare atît de suspectă atunci cînd vrea să ne lege de el şi să ni-l impună. ba chiar îi spunem pe nume. pînă la urmă moare tot el l ÎN AFARA CUVÎNTULUI Cît timp sîntem prizonierii literaturii. la rîndul lui. care părea înzestrat cu toate atributele realului. Ca să fim mai siguri de ele. cît de banală ni se pare că-i este agonia! Nu ne-am împovărat cu toate durerile lui. de spaima noastră finală. chiar tragică. Simţim Că destinul nu poate fi un capăt şi că prin el se manifestă altă forţă. rezervîhdu-ne m exclusivitate meritele păcatului.. De ce n-am încerca să i le luăm înapoi? Oricum ne erau hărăzite. o simplă aparenţă de care acea forţă se slujeşte ca să ne distrugă fără să ne rănească. departe de sine. dar n-are curajul nici să şi-o asume. SEMNIFICAŢIA MAşm Oricît de departe ni se avmtă gîndirea şi oricît de mult s-ar detaşa de interesele noastre. nici trăitor. Şi totuşi. „Destinul" nu era decît o mască. să le consolidăm neantul. ci concurenţi. E datoria lui să-şi împingă conştiinţa — fenomen atît de vremelnic — pmă în punctul în care explodează. într-atît îi sînt de slabe legăturile cu viaţa. o amplificăm puia dincolo de posibilităţile lui de pe scenă. cuvîntul ne obnubilează şi ne stăpîneşte: n-am mers pînă la a-i atribui geneza universului? Iar originile noastre nu le-am asimilat limbuţiei. . Străin de propria-i natură. nu smtem victima pe care nu a izbutit s-o întrupeze? Dar. CONTAGIUNEA TRAGEDIEI Nu milă. literară sau de alt gen. o realitate dincolo de care orice căutare ar fi lipsită de obiect Dar e destinul cu adevărat această limită. nu mai e acum decît un chip. nici muritor cu-adevărat. declarăm că sîht ale noastre. Conştiinţa. Să fii conştient înseamnă să fii dezbinat cu tine însuţi. omul a trişat de la primii săi paşi: a fost un intrus. scriitoraş şovăind mtre cuvmt şi tăcere. Negăsindu-şi — între cele două — locul exact. Condiţie jalnică. şi nici cu moartea n-are legături mai strîhse. biet pretendent la gloria Vidului. Ne-ar fi greu să-l rînduim printre cei vii. ne cruţă şi ne minte. omut. refuzată oricui se exprimă ori se leagă de numele său. ea ne îndeamnă să vedem în el o limită. ale crimei. ea şovăie totuşi să spună pe nume anumitor lucruri. Dacă viaţa a falsificat materia. şi totuşi scriem. şi de cea de dincolo.să-l ţină treaz între clipe. deşi ceea ce facem ne pare demn de dispreţ. Iar destinul. de-abia aceea supremă. Ca să-şi refacă legătura cu lucrurile. această neparticipare la ceea ce eşti.

chiar şi pentru ea. Cruţată pîhă acum. chiar ea. cu condiţia să-năbuşe-n el demonul curiozităţii şi să-i paralizeze spiritul. ne lasă să ne zbatem. incapabili să trăiască în chip de spectatori — şi profitori — ai păcatului originar. să părăsească drumul Cunoaşterii. una din condiţiile existenţei şi echilibrului nostru. Doar vecinătatea omului te înăspreşte. Fanaticii au început s-o părăsească. VUTORUL SCEPTICISMULUI Naivitatea. şiretenia. am să perseverez din îhcăpăţîhare. curajul fl părăseşte. să devină sfioasă şi parcă ruşinată. cîteva adevăruri fatale ajunge să nu mai poată convieţui cu ele. Două mii de ani în intimitatea sufletelor! Era prea mult. nişte răi preoţi. a oricărei minciuni născătoare a faptei. Nici una din nenorocirile. de vreme ce. nici nu se mai poate complăcea în intoleranţă. dacă vrea să se-mpace cu viaţa. ştiinţa s-a silit să ne convingă că trăim m mijlocul unei naturi indiferente. la adăpostul unei nerozii! Ceea ce şi încearcă. dar nu şi adevărurile mele!»" Iată-l gata să le abandoneze. Primii fac abstracţie de semeni. m zorii vieţii. SShtem încredinţaţi. Orice obsesie îl cucereşte. ea începu. de ispita dezgustului. avea să le cunoască. generozitatea le mtflmm la bota-nişti. de orice prilej de triumf ori cădere. să căutăm aiurea. Cei care îi consacră gîndurile. Secolul nostru. el şi-o face icoană şi de la ea aşteaptă salvarea. Frica ne călăuzea. nici duşmănoasă. frica ne stimula mila şi ironia. mai ales din veacul trecutr să se ascundă. trebuia. al Insuportabilului. zbuciumul şi mărturisirile lor. incapabil — prin meserie — să acorde semenilor săi un credit cît de mic. care părea la adăpost de orice vicisitudini. Insolentă. să le dea la o parte. să ridici limbajul la rang de instrument al Creaţiei. Le rămîne credincios? E pierdut. din capriciu. pămîntul se cutremură sub picioarele mele. nici prielnică. cu dispreţ şi cu silă. Cu cit ne hărţuia mai straşnic. să-ţi pui începuturile pe seama unei iluzorii vechimi a Verbului! Pricepem că literatura îşi pierde rădăcinile în timpuri imemoriale. In căutarea minciunii. dar niciodată la oamenii politici. mai devreme sau mai tîrziu. Va deveni. mai lucid. din mişeliile noastre nu-i mai trezeşte interesul: i-am tocit şi mila. Zelul cu care-o căutam sporea o dată cu fiorii pe care îi trezea în noi.zeu atins de logoree? Să reduci cosmogonia la discurs. cum s-o repunem în drepturi? Ştiinţa însăşi şi-a asumat această misiune: a devenit ameninţătoare. Ca să ne lecuim de orice iluzii în privinţa omului. şi încă pe cele mai cumplite. ceilalţi îşi fac din om obiectul activităţii sau al cercetării. a tras pîhă la urmă semnalul de alarmă: cum să-i venim în ajutor. Şi. a devenit izvor de spaime. căci frica era una din dimensiunile.. Iată de ce îi pizmuieşte pe toţi cei care. optimismul. Ce n-ar da să poată jubila şi ei sub aripa ocrotitoare a unei erori. blmdeţea prefăcută şi cinismul profund. am să respect regula jocului. n-ar fi făcut-o da-că-şi priveau mai atent enoriaşii: au fost nişte rătăciţi. îl studiază sau vor să-i vină-n ajutor ajung să-l privească. se teme că-l vor năpădi certitudinile ce-l chinuiseră atîta.. Pericol uriaş. prin rugăciune sau orice altă manie. ta timp ce sărbătoreşte orbirea atît de mult aşteptată. că deţinem cantitatea de frică indispensabilă prosperităţii noastre. că ne dispreţuieşte. pierzîhdu-şi orice siguranţă. de reîntoarcerea lucidităţii. Şi totuşi. între zidurile unui templu ori ale casei de nebuni. la specialiştii în ştiinţele fundamentale. E suficient pentru ca. deşi aveam la îndemînă destule aberaţii. Biserica-i cedează astăzi: conştiinţele pe care le avea în grijă o sîcîie şi-o istovesc. Sub loviturile „progresului" nerăbdător s-o proscrie. După ce s-a războit cu o mulţime nesfîrşită de zeloşi şi de suspecţi. fericirea de-a fi terminaţi. De aici avea să rezulte o scădere a disponibilităţilor noastre de frică. de aici aerul lui complice. dar cuvintele au rămas inerte şi mute. Biserica e atît de bătrînâ şi de scîrbită. au abdicat de la răspunderile intelectului. iubirea şi ura. la exploratori. experienţa seculară a spovedaniei. acum. pe care le-ndrăgeam — fără ruşine. ca prin minune. să-i cunoască şi să se sature de ei. îl cuprinde neliniştea. să le renege — iată tot ce-i rămme. Ştie atîtea despre noi. VICISITUDINILE micn De la Renaştere încoace. „Ca să-mi evit ruina. UNOM AJUNS . că nu mai poate crede în mîhtuirea nimănui. de-a dreptul. Am chemat cuvintele toate şi le-am poruncit să se înşiruie în rugăciune. iar noi eram fericiţi s-o vedem cu cîtă siguranţă ne poartă spre victorii şi Mrîngeri. ar trebui să posedăm ştiinţa. ne înnobila senzaţiile şi le dădea savoare. se teme de răzbunarea cunoaşterii sale. NECESITATEA MINCIUNII Cel care-a înţeles. cum să-i redăm fricii vechiul statut. se fratreba el. Nimeni nu se gîndea să se sustragă autorităţii sale. şi-au suspendat gîndirea. Psiholog neîntrecut. Conferind intensitate şi vigoare stărilor noastre. Aerul îmi lipseşte. cu atît eram mai mulţumiţi să fim hăituiţi. de scrupulele. aflmd. setoşi de incertitudine şi de primejdii. la istorici sau preoţi. în curînd. drumul mtatuirii să-i apară ca un nou calvar. ne subjuga. Aceia dintre ei — un număr cu adevărat neînsemnat — care-au păşit pe drumul sfinţeniei. să se retragă. Să respir — o nebunie ce mă fascinează. ultimul refugiu al scepticismului. De aceea strig şi n-am să contenesc să strig: «Orice. preotul este exemplarul uman cu cele mai puţine iluzii. şi curiozitatea. în cele din urmă. n-am şovăit s-o facem vinovată de primele tresăriri ale materiei. ea îşi etala talentele şi verva — de care ne temeam. aproape să dispară. din obrăznicie. Să le dezveţe.

visez la ei doi. — Dezgust în faţa cărnii. ptoă şi cinismul nostru dă înapoi şi dispare într-un hohot de plms. Iar cînd. s-o posede. de la care-şi aşteaptă izbăvirea. iar dacă eşti. de vreme ce nu pot concepe. chimic. mai presus de lucrările spiritului şi de servitutile ce li se asociază. Nici un strop de aer: în care să respir. cîl să-l atingi cu mîna. abisul pe care viermuiala noastră ni-l ascunde pentru-o clipă. Dincolo de clipe şi dincolo de subiectul care am fost. dacă se poate pe veci. toţi. dezgust primordial. avea nevoie de frică: s-o simtă şi s-o provoace. — Credinţa singură nu rezolvă nimic. DEŞEURI DE TRJSTEJE i — Deodată. mipărat pe gustul inimii mele.. Ca să simtă că-i viu.. Paralel cu propriu-mi chip. a fiecărei celule.. că locuieşti în el! S-a terminat cu căutarea: misterul e aici.. a cărei degradare ia proporţii chiar sub ochii noştri. Dar sînt atît de puţin pregătiţi pentru fericire. rămîn pe loc.. să dau înapoi. orice voluptate — sepulcrală. — Pentru unii. îmi spunea un vagabond. a organelor. le place să înainteze. Să se oprească totul. Undeva. va veni să sporească zestrea de fericire primită la naştere. măcar să se teamă de el. să-ţi mchipui că-l cunoşti. Contempltad-o. Şi una. noua lor stare îi pune pe gînduri. plin de bube. destinul livid ce-l pîhdeşte. Suflul este negat. e doar un maldăr de gunoaie scăldat de un smge aproape la fel de imund. îl iubesc pentru că nu iubea pe nimeni. înţelepciunea lui e o nemărginită indiferenţă. Vrea să urce mai sus. Cu mîna unui mort. ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine.. O lumină neaşteptată îi face să tremure. unde. mă oglindesc în privirile mele. Realitatea în care se mişcă nu trimite la o alta: nu există un mai adînc şi un dincolo. apoi sînt în afara propriei frici. Singur ca Swifi. desprins de tot. nici nu ştie ce este: misterul îi e cămin. Fiecare lucru e altul. m afara lor.. asemeni metafizicii care. Totul m mine se dezagregă. . vrînd să mă scutur de ea. Ce bine înţeleg aceste vorbe. avea patima exilului: s-ar spune că era în capul listei de surghiuniţi pe care singur o întocmea. dacă. poate a dat peste ei din greşeală." Fericit vagabond! Eu nici măcar nu dau înapoi. probabil n-aş găsi nici una care să nu facă. totul e altceva. deşi nu încetează să iscodească esenţa. în altă parte nu-i veţi găsi. In adevăr. ne cunoaştem neantul. îi adaugi înclinaţiile şi defectele tale. alunec spre punctul de inexistenţă al fiecărui obiect Eul: o etichetă. torturîndu-le.. sînt siliţi so grefeze pe vechile lor spaime. nu trupul ne va aduce mîntuirea. mie. tragica lene numită melancolie. singură. cînd mă părăsesc. fericirea e o senzaţie atît de neobişnuită. obsedat de insule. monstru îngheţat pe care doar spaima îl mai încălzea. ne-ar putea învăţa mai mult decît lecţia — decît coşmarul — plăcerilor noastre? Căutaţi-i pe adevăraţii metafizicieni printre desfrmaţi. nu găseşte de cuviinţă să se oprească la ea. cum să ader la timp? Durata se mumifică. asmuţindu-mi pe ele incertitudinile.. un ochi. greaţă miraculoasă! Oricine se apropie de mine mi-arată fără voie faza exactă a descompunerii sale. mai există — nu ştie. Se spune în. cînd se află deja în insondabil? împlinit — e fără doar şi poate. nici face un pas înainte spre nici un orizont O lene mai veche decît lumea mă ţintuieşte de aceasta clipă. Misterul. pe cel familiar cu adîncurile. De ce această fericire. Teologia se opreşte la Dumnezeu? Nicidecum. la rîndu-le. Cînd totul mă părăseşte. Meritam alte pedepse. pamfletar anterior omenirii. Şi însăşi realitatea rămîne. Orice senzaţie este funebră. ţintuită în loc de îndoielile mele. Cu cît mă îndoiesc mai mult de mine.. încît în clipa cmd ajung s-o cunoască se neliniştesc. m ce miasme şi-a găsit spiritul sălaş! Trupul acesta. spiritul nu mai poate salva această carne bătrînă.. mă întorc înspre ei: nimic nu ar putea atunci să mă despartă de singurătatea lor. acea repulsie pe care i-o stîrneşte orice chip.. încearcă s-o asimileze. O. oricît de neagră. de altfel. Toată lumea va afla cruţare. devenirea a devenit. Nu ne negăm decît în măsura-n care. îl iubesc pentru că omul i se părea de neînţeles. „misterul" nu-l impresionează. ca să se bucure de ea. la bătrîneţea lui la Capri. Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă. o altă lene mă doboară. nici sufletul. Am tîrît în noroi toate da-urile şi nu sînt mai legat de lume decît este inelul de degetul scheletului. Saturat de transcendenţă. mcît. Descărnat. ca şi cum sori le-ar străluci pe degete — să lumineze raiuri fărîmiţate. pamfletar al unei alte ere. trec din taină în taină. ideea tace. chiar şi acest dezgust! în ce osînze. cu atft aş vrea să mă răzbun pe lucruri. mă reazem pe delirul lor. dacă eşti fericit. în care să strig. un spectacol mai suportabil. Părăsindu-mă deci. Ei se vor chinui ca omul înţepat de scorpion şi îşi vor căuta zadarnic moartea. dacă se teme de toţi. depăşind pînă şi absolutul. moartea care se află totuşi în ei. cît mai multe iaduri la un loc. Doar istovindu-ne simţurile. Acel du-te^ vino între Capri şi suburbiile Romei în care nu cutează să intre. care prin fiece p6r emană duhori în stare să impută întregul univers. nu încetăm să căutăm. n — „Celorlalţi.Apocalipsă că înfricoşătoare chinuri îi aşteaptă pe cei a căror frunte nu poartă „pecetea Domnului". ce bine le-nţeleg! — Mă gîndesc laTiberiu. Dacă mi-aş face inventarul zilelor.. Prea pur şi prea recent.Pe cel obişnuit. în spatele unei realităţi date. Cine mă observă? Mi-e frică. nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară cmd părăsesc confortul nenorocirii. Ce meditaţie. mă agăţ de dezgustul şi de cruzimea lor. şi cealaltă refuză să se fixeze într-un ultim principiu. un buboi ce schimonoseşte geometria globului. îmi alertez instinctele. ce şansă nesperată! Dar ce blestem să crezi că l-ai pătruns. Nici religia şi nici metafizica nu-i stîrnesc interesul: ce să sondeze. spiritul a fost. el e mai admc ca orice şi dincolo de toate. pre_aslăvesc inexplicabilul şi abuzează de el fără ruşine. Să nu porţi pe frunte „pecetea Domnului".. mă gfridesc la tinereţea lui m Rhodos. nu are nimic de spus despre el. vînăm o altă realitate. morocănos şi crud.

Evagrius şi Sf. Obligat să fie peste tot. viaţă transpusă. cît urmărea izbînda. să le deteşti şi să le nimiceşti. adevăratul. Să scoţi din scenă fiinţele nu-i de ajuns. — Doar cel care se străduieşte să piardă merită încredere: dacă strădania îi reuşeşte. Era unica încălcare a regimului său de tăcere pe care şi-o îngăduia. Lui Francisc din Assisi i-a plăcut să vorbească. mă urmăresc acum. ne întăresc legăturile cu lumea: nici un pas înainte care să nu aţîţe şi să nu întărească în noi străvechea perversiune de a exista. chiar dacă. la care visez în clipele cîhd se trezeşte-n mine amintirea unei chilii îndepărtate. a cărei necuprindere o colinzi după plac: materie destituită. cu ce să-mi compar sterilitatea dacă nu cu aceea a Oraşului? Mă obsedează însă şi celălalt deşert. — Plăcerile noastre nu se pierd şi nici nu dispar. fi vei simţi nostalgia ca pe un zbucium în plus şi ca pe o caznă. Dar. disciplina bucuriei. şi tot ar fi robul viziunii sale despre lume. la fel discipolilor. şi cu atît mai mult un sfînt. mai mult ţi le vor otrăvi. sclav al ubicuităţii sale. Avînd universul la picioarele tale. sacrificase limbajul. animate de o pornire spre murdărie. nu există demon mai de temut decît acela al acediei*. fraţii de cin sperau să-i readucă la viaţă prin cînt sau impunîndu-le exultaţia. de veşnicie ce respiră. de care nu smtem conştienţi. Lipit de fereastră. O plăcere pe care-o credeam pierdută pe vecie ne va salva dintr-o criză şi ne va ajuta. şi îhtreţinîhd o sumedenie de mici speranţe. curajul unei laşităţi monstruoase! DESFRÎUL VIDULUI Neputîndu-şţjpărăsi sfera vocaţiei.. deşi în alt chip. nu-ţi va aduce decît un plus de suferinţă. vorbărie şi tot tributul presupus de ea. Nil. va aştepta vizitatori. renunţînd să mai facă vreo concesie cuvintelor. cel puţin să eliminăm din noi orice urmă a lumii acesteia şi orice amintire a ceea ce am fost. cu excepţia acestuia. oricare ar fi. îţi va amărî şi mai mult existenţa: va fi o credinţă infernală. Pe ei. voi fi trădat într-o viaţă anterioară? Rugăciunile neterminate. dar rugăciunile. ele ne marchează cîl şi durerile. Un singur lucru contează. jertfindu-se esenţialului. — După Cassian. ne adto-cesc decăderea. cu imaginea materială a vidului lor. oricare. cum va însufleţi cuvintele istovite. Monahul care-i cade victimă nu va avea scăpare pînă la sfîrşitul zilelor sale. să trecem peste vreo decepţie. el va privi afară. există doar forme — multiple şi ireconciliabile — de credinţă. şi către cine? La fel de străini de har ca şi de cele lumeşti. Izgonit pe vecie din paradis. peste'vreo ispită a renunţării sau dezertării. Te rogi. promovată la starea de duh. deoarece pudoarea de a muri nu ne stă în fire.. Vorbim — pentru că lucrul acela nu l-am găsit şi nici n-o săl găsim vreodată. elva ucide monstrul care era atîta timp ca acţiona. simbol al aparenţelor: oricine recurge la el se-ndepărtează de absolut. — Aii! Aii! Un derviş. victime ale demonului. Dervişul nostru. Să te lepezi de toate şi să descoperi apoi că nu aceasta îţi era chemarea. Ce mînăstire voi fi părăsit. un nefericit. totul îţi aparţine. stăpîn peste spaţii. ce va mai scoate din culorile lui? Poet. suspin imperceptibil. pe cei ocoliţi de har şi pătrunşi de zădărnicia rugilor lor. la fel rivalilor săi. în rest. El poartă ochelari de cal: talentul îi e infirmitate. ca să uite de sine. 5-a vîndut durerilor noastre. artistul se mişcă într-un^ sector îngust al existenţei. Ca să ne regăsim absenţa dintru începuturi — să ne derulăm cosmogoniile în sens invers şi. Oricine. cel ales îşi savurează şi mai mult mmtuirea. în nici o împrejurare. de-aş putea să merg în pustie. petreceau ore lungi comparîndu-şi sterilitatea cu ariditatea deşertului. cel osîndit se afundă şi mai adînc în nenorocire. Orice om de talent merită să fie compătimit: dacă e pictor. De ne-ar da un zeu puterea să ne lepădăm de toate şi să trădăm totul. de la o lume la alta. Rugăciunea: concesie făcută lui Dumnezeu. . creînd înlăuntrul nostru noi dependenţe. într-adevăr. Dumnezeu însuşi e prizonier. adormite? Ce să mai spui de . Ce avantaj să nu fii dăruit cu nici un talent. Lipit de fereastra mea. singurătatea şi să nu te poţi smulge din ea! La un sihastru care-a izbîndit — o mie care au ratat. se va împotrivi acelei tendinţe a memoriei de a păstra doar urmele urgiei şi ale dezastrului. în loc să-ţi aline regretele. fără s-o ştim. lăsate atunci nerostite. un singur cuvîht. nu pronunţa niciodată altul. voluptate de-a pierde obişnuinţa vieţii şi-a morţii. să te apese urftul. Cum poţi gftidi că e destul să crezi ca să învingi insolubilul? Nu există credinţă. pe care nici o taină n-o apasă. aş trage-n piept mireasma tristeţii şi veşniciei lui. pe învinşi. De la a ta. mai puţin îngrădit decît el. regăseşti în credinţă ceea ce singur i-ai adus: prin ea.trebuie să izgoneşti şi lucrurile. te bucuri de absenţă. unul cîte unul. Căci memoria noastră este venală: susţine cauza durerilor noastre. O. treci de la un obiect la altul. cum să-şi înalţe glasul. Nu progresăm decat în detrimentul purităţii — sumă a renunţărilor noastre. e un ascet sau acceptă enormităţile credinţei. mai . ca să stea la palavre. remuşcările şi suferinţele. să nu te-aştepţi la vreun sprijin: îţi va îngădui doar să fii — un pic mai mult — aceea ce ai fost dintotdeauna. Geniu să aibă. pătrunzi dintr-o dată în esenţa fericirii: extaz în punctul nul al fiinţei. să uit mirosul de om! Vecin cu Dumnezeu.prin fire. ce libertate! Totul ţi se oferă. al ghinionului care l-a înzestrat cu un fel anume de a vedea lucrurile. m vreme ce un cer incert se face şi se desface în creierul meu. Mai liber. faptele noastre ne smulg din paradis. Hrănite.

Mereu în mişcare. cînd îşi consumă revoltele. Nu vom merge pîhă la a ne trîmbiţa norocul. înţeleptul nu cunoaşte această sete. în schimb. (Nu există înţelept genial. Să nu fii nimic — bogăţie infinită. să-şi uite condiţia de dezmoşteniţi. comoditatea delirului. înţeleptul. Teologii au ştiut-o de mult: speranţa e fructul răbdării. Luîndu-ne tot.. umblă cu paşi de pîslă de-a lungul străzilor. nici istoria. dar şi propria-le siluire.-Totul se schimbă. sărăcie efectul milei sau neglijenţei sale? Cu slabele noastre puteri nu putem judeca. formulă intermediară. să secătuiască: puterile fl părăsesc. neimplicîndu-se în nici o operă. chiar dacă nu-i posibilă făr-o anume sfîşiere: e. ori poate că a biruit-o. această piedică în calea adevărului. Pentru că nu vrea şi nici nu poate să aştepte. întorşi spre ceea ce nu acceptă cuvîntul şi nici nu vrea să se coboare la el.. care îl poartă spre triumf.. după ce şi-a stors talentul. se leapădă de semeni ca şi de ei înşişi. de blestemul unui talent. Ambiţia lui cea mai mare: să dispară fără să lase vreo urmă.. Cu greu ajungem să-i pătrundem taina: cum să exişti fără să te distrugi în fiece clipă? Şi totuşi. spaţiu al acestei dorinţe.. trăiesc retrase. începînd din anume moment. totuşi. tatr-o lume în care toate combinaţiile sonore au fost deja imaginate? Profund nefericiţi. la harul ce biruie cumplitul. al comunicării. să producă. asupra desăvîrşitei lor stupori. neîndoielnic. Sînt oameni ale căror clipe smt tot atîtea afirmaţii: viaţa lor — un şir de da. El dobîndeşte adevărul în detrimentul lucrului exprimat. este proprie acelora care. în străfundul fiinţei ni se naşte . intensitatea obsesiilor sale scade. nici nu mai intră în cîmpul percepţiilor nostre — şi nici memoria noastră n-o perpetuează. se găsesc cu toţii mtr-o situaţie fără ieşire. situat între amintirea extraordinarului şi iminenţa unei certitudini. îi luminează soarele Morţii. să-şi născocească fericiri şi nefericiri. Nu ni-l putem nicidecum imagina sfirşit..perspectivele muzicianului. din contră. calificativul se potriveşte însă. îl putem pronunţa m mai multe feluri. însă luciditatea. pămîhtească. a unui fior fără adjectiv. în acelaşi timp. E lucid. Ea nu-i fertilă însă decît în răstimpul în care ne străduim s-o cucerim şi să ne-o însuşim. de-abia schiţată: e ca şi cum vidul acela s-ar gîndi pe sine însuşi.. la fel cum îşi forţează şi firea: amar şi corupt. Apoi. artistul trebuie să-şi cultive excesele. să-l imite pe Dumnezeu ori pe Diavol. a afirma presupune nu numai o voinţă de obnubilare.. nesăţioasă dorinţă de durere. un şir întreg: să se expună cu atfta uşurinţă? Totuşi. Cu cît se lasă contaminaţi de filozofie. treptat. Bătrîneţea artistului e cu adevărat sfîrşitul său. îşi smt lor înşişi suficienţi. nărăviţi ai negaţiei. să-şi irosească forţele. această purtătoare a minciunii. Nu mai depind de soare. oricărui artist. E datul „creatorului" ca. Ar trebui săi tratăm cu un plus de bunăvoinţă. sărbătoare perpetuă. a tot ce hrăneşte şi justifică arta. Ştim doar că rezultatul este un vid în care-şi face loc. Să înălţăm mulţumiri Providenţei . aplauzele lor devin mai furtunoase. ea ne-a dăruit. Cuvintele. s-o preferăm pe cea a fiinţei. pierzîndu-şi atunci orice utilitate. lumea aceasta. aparţin unui univers nemanifest. nu-i reţin interesul: depăşindu-le pe ammdouă. se împlineşte tocmai în amurgul vieţii. odată dobîndită. Preocupaţi de distracţia. cultivă sterilitatea. Surîsul lor te dude cu gmdul la mii de spaime învinse. Dar e atfta forţă în voinţa lui de dispariţie. ei trec prin lucruri. Nici o nelinişte în ochii sau gesturile lor. Marele da — cel pe care-l spunem morţii. orice înţeles. Ar trebui adăugat: şi-al modestiei. în dauna substanţei noastre. ca şi cum privirilor noastre înfrigurate li s-ar deschide un alt univers decît cel al materiei. să nu uităm. Astfel se naşte la ei nevoia şi curiozitatea de a afirma orişice.) Nici tragedia. incapabili să iubească. confortul negării îi calcă pe nervi. Să fie desăvîrşita noastră. forţează evenimentele. abdică: nu există. ideea nimicirii noastre..că ne-a scutit de povara. acumulează o energie pe care n-o risipeşte deloc. de detaşarea lor. O operă se naşte dintr-o sete de autodistrugere şi se clădeşte pe ruina unei vieţi. Aplaudînd realul sau ceea ce le pare că ar fi realul. Siestă în Dumnezeu. un sacrificiu: ce scump îi costă cel mai mic da l Ce renegare! Ei ştiu că un da nu vine niciodată singur. Dacă e să alegem între două sclavii.. Există fantome diurne care. să-i ajutăm să treacă peste eşecul artei lor. Şi-au găsit rădăcinile? Ori au descoperit în ei izvoarele luminii? Nici o înfrîngere. Idee vagă. respinge sprijinul transei şi al pasiunii. cu atît. la care ar vrea să ajungă prin mijloacele lucidităţii. dar nu ni-l putem nici trece sub tăcere. refuză să creeze. că-l va atrage după el pe-al doilea. îşi stăpîneşte actele şi pornirile. Orgoliul n-are timp să spere. şi se consacră unei lungi meditaţii asupra îngerului şi idiotului.. ei acceptă orice — şi o spun fără nici o reţinere. preţul ce-l avem de plătit pentru a evita contagiunea neantului. că ne pune pe gînduri. Pentru alţii. Dacă-şi păstrează vitalitatea sau raţiunea* nu la fel se întîmplă cu capacitatea lui de a vibra. Ea a făcut din noi fiinţele cele mai dăruite: ne-a îmbogăţit cu toate talentele ce ne lipsesc. Nu ne e dat să cunoaştem momentul în care se produce. ne lăsăm în voia unei fericiri fără atribute. nici o victorie nu-i tulbură. pftiă şi felul nostru de a vedea. De fapt. Nimic nu emancipează spiritul mai mult decît negarea. un proces de eroziune. Lumea exterioară a-ncetat să existe pentru ei: acceptă orice singurătate. acaparate de propria-le absenţă. înăbuşindu-şi facultăţile inventive. ne înrobeşte: un lanţ ca oricare altul. fără să privească la nimeni. de realitatea noastră cea mai profundă. Oricum. ne par purtătoarele unei vulgarităţi imemoriale. înţeleptul. tot. această taină se lasă bănuită atunci cînd ne apropiem de noi înşine. la spectacolul vieţii şi-al morţii. transfigurare sonoră. Nu există anomalie pe care să n-o explice ori să n-o rînduiască printre lucrurile „care se întunplă". se reîntoarce printre elemente. străbat materia. pentru el. să nu le sfidăm descumpănirea.

prin chiar acest fapt o converteşte-n absolut şi ne îndeamnă să i ne consacram. iluzia solidului: spaţiul se împuţinează. e preferabil să-mi fac seama înainte chiar de-a le cunoaşte. lui Kleist. toate minciunile. va fi nostalgie. ne izolează într-un fior fără obiect. să vibrăm în contact cu vidul din noi. şi de aceea nu trăim. ansamblul funcţiilor ce se opun morţii.de care n-am reuşit să scăpăm: detaşîndu-se de motivele care le-au provocat. un substitut al spaţiului. altuia. Cel care se pretinde viu nu-i astfel decît în măsura în care şi-a eludat ori depăşit gîndul asupra propriului cadavru. fără să-şi dea seama nici un moment că. Puterea de seducţie a anumitor probleme provine din lipsa lor de rigoare. astfel încît moartea. Deloc legată de nivelul nostru intelectual. pînă cînd va-năbuşi moartea sub chiar frica pe care ea i-o inspiră. fiind un adevărat senzual al morţii. dedesubtul morţii sau la acelaşi nivel cu ea. se dilată şi se substituie realităţii care-o provocase. dezvăluindu-ne deopotrivă nulitatea timpului şi preţul infinit al fiecărei clipe. Nici . achiziţie tardivă.ai fricii ori ai nostalgiei. moartea ni se dezvăluie ca dezagregare şi diminuare. Un pas m plus şi devenim vicioşi — nu ai morţii* ci ai fricii de moarte. aşa cum credea Bichat. La fel se mtimplă cu toate fricile. care o poartă tot timpul în gînd. ea este rezervată. dacă tonul acela perpetuează vidul în care a apărut. La ce bun să zăbovim cu gîndul la un mormînt sau altul şi să mizăm pe putreziciunea noastră? Spiritualmente degradant. Substanţa noastră scade cu fiece pas. Ca să mă „documentez" asupra morţii. Deşi la început. Astfel.." Aceste vorbe ale lui Buddha vor poate să ne spună că. Căci tot ce mă învaţă carnea mă anulează fără drept de apel: nu este ea duşmana amăgirii? Nu contrazice ea. unei cunoaşteri fără cunoştinţe. vom vedea în moarte fie un deficit. desluşind — pe baza experienţei — agentul descompunerii lor. ele se constituie în realităţi independente. nici eternitate. să resimţim faţă de ea. Regresiune germinativă. fie un excedent de fiinţă. analfabeţi sau nu. Am întîlnit destui analfabeţi care vorbeau despre ea cu mai mare competenţă decît cutare metafizician. frica este fertilă doar dacă te aperi de ea. obiecte înzestrate cu un eu. un ataşament aproape pasional — ori să facem din ea. e mai degrabă ansamblul funcţiilor ce ne poartă spre ea. ca orice problemă personală. împreună cu No-valis. rcabiîi-tmdu-ne partea „muritoare". dear fi să trăiască secole sau milenii. A exista înseamnă să ne valorificăm partea de irealitate. motivele spaimei nu li s-ar schimba întru nimic."*. morţii. poate la fel de bine să ne paralizeze ori să ne dea un impuls. Printre aceia însă. moartea nu ne sfărîmă identitatea decît ca să ne înlesnească efortul de-a o atinge şi restabili: ea are sens doar dacă-i conferim toate atributele vieţii. muri. imediatul. spre miasmele şi'murdăria descompunerii. în fiecare clipă.. era realitatea lor. principiul ce „romantizează" viaţa. transparent. Toate experienţele ni se reduc la un schimb între eul nostru şi această teamă care. prin a-şi pierde identitatea. ne pmdeşte pericolul de a uita că vom. devine aerian. ea devine o dimensiune a tuturor clipelor noastre. în loc să fie pentru ei o problemă impersonală. îl lasă-n părăsire. ar trebui s-o prefacem într-un stimulent. unl tratat de biologie nu mă luminează mai mult decît catehismul: în măsura în care moartea mă priveşte. ridicată la rang de realitate autonomă. această pierdere însă. deşi nu ne oferă decît imaginea deşertăciunii noastre. ne deformează imaginea pe care-o avem despre lucruri. Viaţa. într-un principiu de eficacitate. „Trăim m frică. Marioneta rămîne însă insensibilă la vidul ei. rătăcirile şi speranţele noastre? Să nu-i luăm în seamă argumentele şi s-o constrîngem să ne fie aliată în lupta contra propriilor ei evidenţe. Dacă acesta din urmă avea să împingă puia la senzualitate dorul de moarte. Frica nu ameninţă totuşi să ia locul grijii noastre esenţiale decît în măsura îh care. Vom fi aşadar prizonieri . nedorind s-o asimilăm şi nici s-o epuizăm. Pentru ca îmbrăţişarea morţii să ne redea prospeţimea. cei mai mulţi o fac doar copleşiţi de perspectiva agoniei. astfel.un ton care. în loc să ne menţinem în stadiul în care frica se deschide către lume. proces coextensiv existenţei noastre.. se evaporă. un univers închis. stăruind. îl lasă să se vestejească. coborîre înspre rădăcini.e datoria noastră să-i consacram întreaga energie. noi facem din ea un scop. avea să-i revină privilegiul de a găsi în ea o „fericire" pur lăuntrică. mai apoi. asemenea lui Keats.. Va fi frică. frica ne atacă sentimentul spaţial. ca purtătoare de cuvînt a ţarinii m care ne întoarcem. Dacă ne domină. iar şi iar. După structura fiecăruia. Cei care nu ştiu să tragă foloase din posibilităţile lor de nefiinţă îşi rămîn străini lor înşişi: marionete. scrie el înainte de a se sinucide. cel care-i cedează nu se va mai regăsi niciodată şi se va trăda la fiecare pas. Cel care nu ştie să-şi stăpînească frica şi nici s-o valorifice sfîrşeşte prin a nu mai fi el. să-mi impună concluziile. îmi e totuna dacă îi stat sortit din cauza păcatului originar ori a deshidratării celulelor. dacă îl va converti în plenitudine. înainte de a ne afecta recepţia duratei. Nimic bun nu rezultă din meditaţiile asupra faptului material de a muri. prin toate eforturile de care sîntem capabili. macabrul ne duce spre uzura glandelor. o agonie triumfală. îi consacrau totalitatea gîndurilor. cînd o percepem prima oară. ca şi din părerile contrare pe care le suscită: sînt dificultăţi ce-l pasionează pe amatorul de Insolubil. în cazul că-i las cărnii libertatea să-mi dicteze „filozofia" ei. o perpetuăm în noi ca pe-o ispită şi-o aşezăm în centrul singurătăţii noastre. tiranice. ea îşi exercită asupra noastră virtuţile tonifiante. moartea lor. adormite într-un timp neutru — nici durată. Frica îi ia locul. într-un tremur gratuit. „fin Strudel von nie geahnter Seligkeit hat mich ergriffen . agonia nefiind decît un accident în procesul dezintegrării. departe de a fi.

Cine n-a cunoscut. deşi sîntem deja m miezul ei. Dacă ar trebui să ne limităm 'la senzaţii aşa cum ne sînt date. chiar dacă ne putem îndoi de interpretările lor. de nepătruns dacă le privim ca pe nişte realităţi exterioare. Cum şi una şi cealaltă ne definesc doar în măsura în care ne proiectăm în ele dorinţele şi pornirile sau participăm cu toate puterile la natura lor echivocă. le savurăm. practică evaziunea şi tactica de sustragere: moartea nu-i pentru ei decît un obstacol de trecut. un ultim pas în durată. cel mult. sfinţenie. barbarie — tot atîtea simulacre ale unei lumi lăuntrice care doar ea ar trebui să ne intereseze. Veşnica nevoie de a face din moarte un accident sau un mijloc. Sufletul. una din rarele reuşite ale disperării. Spulberare primăvăratică. ce nu le aduce decît un „acces" de beatitudine. La fel se întîmplă şi cu o epocă: a-i cunoaşte instituţiile şi momentele însemnate e mai puţin important de-cît a-i intui experienţa intimă (ale cărei semne sînt). Moartea n-ar fi pentru oameni marea lor experienţă ratată dacă ar şti s-o integreze naturii lor sau să o metamorfozeze în voluptate. Fiecare popor se stinge în felul lui. nu li s-ar putea sustrage. prin ce fiori ne e dat s-o cunoaştem! Senzaţii şi fiori prin care transcendem omul din noi. Aşa se face că. la fel problemele şi atitudinile. de fiecare dată. imaginea tradiţională a morţii nu încetează să ne obsedeze. ar fi totuna cu a exista în veşnicie. elisabetanii sau romanticii germani au făcut din ea un fenomen cosmic. sufletul moare de dorul de-a muri. Un Pascal. şi cealaltă. De aceea n-am putea acuza de falsitate experienţele bolnavilor sau ale misticilor. ni s-ar părea intolerabile. o anume competenţă. ele rămîn. după Tereza de Avila.înfrîngere. bolnavul ar trebui să se identifice cu moartea. Printr-o inconsecvenţă inevitabilă. o prejudecată îngăduitoare le conferă din oficiu „profunzime". deşi cei mai mulţi fac dovada unei surprinzătoare superficialităţi. prezentul nostru. în ciuda încercărilor de a-i scăpa. etapele acestei experienţe primordiale şi totuşi schimbătoare. moartea ne dă adevăratul simţ al dimensiunii noastre temporale: în lipsa ei. o forţă din care să sorbim ca dintr-o apă vie şi cu care trebuie să întreţinem raporturi nemijlocite. eroism. Doar insul comun? Pînă şi misticii recurg la subterfugii. în privinţa aceasta. îhcetîhd să mai cerceteze timpul aparent. graba cu care o fiinţă îşi degradează esenţa. tălmăcirea în timp aparent a acelui timp secret în care se plămădeşte diversitatea felurilor de a muri. capodoperă de tact şi de gust. oferite jocului minţii. insul comun e încîntat să-l imite şi să-l urmeze. cu ce senzaţii de exaltare şi orgoliu ne răsplăteşte! Iar dacă moartea ne pierde de tot. Şi încă o dovadă a dublei sale realităţi. înzestrat ca nimeni altul pentru moarte. celălalt la spaimele noastre fiziologice. sfîrşitul lui a fost o preafericită dezlănţuire. o devenire orgiastică. veşnica nevoie de-a o sărăci! Iar dacă religiile n-au făcut din ea decît un pretext sau o sperietoare—un instrument de propagandă —. fiecare popor pune la punct cîteva reguli ale despărţirii de viaţă şi -le impune alor săi: nici cei mai buni nu le-ar putea ocoli. cunoaştem o altă experienţă a morţii? însuşi „destinul" nostru nu reprezintă decît desfăşurarea. o nebunie exemplară şi premeditată. pînă la un punct. iubirea ne pierde. şi totuşi nu ne putem împiedica s-o situăm m viitor. şi nu judecători. dacă vor să atingă ţelul dorit: de aceea. moartea nu face decît să ne înalţe mai presus de noi înşine. tînjeşte numai după creatorul său. Neîntrecută. Dacă frica ne ajută să ne definim sentimentul spaţiului. de care o apropie multe: şi una. Elementele lor. Trebuie să dispară cu adevărat. această vorbă a lui Schlegel îmi pare şi mai exactă în ce-l priveşte pe Kleist. mai curmd împlinire decît abis. Dacă Novalis a fost primul care a simţit moartea „ca artist". ba chiar în doctrină. prea diferite de esenţa noastră. inevitabil. Fiecare fiinţă este propriul ei sentiment al morţii. ideologii. unde certitudinile abundă. pentru că adevărurile şi senzaţiile noastre coincid. Dimpotrivă. îi dăm semnificaţia unui viitor ce macină prezentul. forţînd cadrele existenţei noastre pînă le fac. diferită de esenţa lor. asemeni iubirii. imagine de care vinovaţi se fac în primul rînd bolnavii. un neant ce însufleţeşte. a paradoxului inerent felului în care o percepem: ni se prezintă deopotrivă ca situaţie-limită şi ca dat nemijlocit. nici abdicare. le sîntem complici. el însă face eforturi să se desprindă de ea şi s-o alunge departe de sine. în jurul lui. Reacţia de apărare şi-o transformă în procedeu. dar „ştie în acelaşi timp că nu se poate contopi cu el decît în moarte. şi cum nu-i este îngăduit să-şi curme singur zilele. rămîne cum era. Alergăm spre ea. unde totul e certitudine. accidentele eului. pe atît de inseparabile. incurabili de operetă? Mai mult ca oricine. fiind prea străine. Ca să explice un destin. a caracterului ei echivoc. ea rămme totuşi ta interiorul omenescului. biografii ar trebui să renunţe la demersul lor obişnuit. O încorporăm vieţii noastre. astfel încft cu adevărat se găseşte în primejdie de moarte". de-a o reduce la deces în loc s-o considerăm o prezenţă. alcătuiesc un echivoc fundamental. să facă un salt peste timp: salt de-o clipă. Pentru francezi. Ne găsim pe un teren unde nici un criteriu nu funcţionează. folosind extazul ca pe o trambulină. o barieră ce-i desparte de Dumnezeu. aproape. a exista în timp n-ar însemna nimic pentru noi sau. Dar ea rămîne în ei departe de ei. Chiar în viaţa aceasta li se întîmplă uneori. La ce adevăr să tindem de altfel. şi o urăsc pentru că întîrzie să apară. Bătălii. contează nu moartea ta sine — lapsus al materiei ori simplă necuviinţă . misticii iubesc moartea pentru că le îngăduie să şi-l realizeze.la căutarea mîntuirii. bolnavul face tot ce poate ca să se descotorosească de ea. sinuciderea lui le face inutile pe toate celelalte. Li se recunoaşte. nu medităm asupra lor. cînd. pe cît de ireductibile. ne mistuie şi ne întăresc. să plesnească. e datoria necredincioşilor să-i facă dreptate. ne distrug prin subterfugiul plenitudinii. Chiar sănătos fiind. în dragoste ca şi în moarte ne scufundăm. un Baudelaire delimitează moartea: unul o reduce. desă-vîrşită. s-o repună în drepturi. Dacă. Cum îi este mai la îhdemînă s-o ocolească decît s-o recunoască într-însul. Deşi striveşte omul. Căci orice experienţă neconvertită în voluptate e o experienţă ratată.

Incapabil să văd în moarte expresia pozitivă a vidului. întratît se supuneau uzanţelor unei epoci în care a muri însemna pentru om să renunţe la singurătate. Ca să-l auzim. am să-i jefuiesc de secrete şi chiar de speranţe. veacurile nu au tocit-o. venele ni se umflă. fericit să mă agăţ împreună cu ei de josniciile ce duc înspre viaţă. acest ton. îmi amintesc cum. Complici ai apoteozei sale. de-a o lua cu asalt. iubitor de pompă şi preocupat să dea strălucire clipei din urmă. într-atft respectul lor faţă de opinia publică trecea înaintea ireparabilului. autosugestia din care se naşte universul? Şi totuşi mă opun lucidităţii mele. cufundat fin funebru. în faţa unor filfizoni şi a unor duhovnici mondeni. Iresponsabil. De vreme ce aveam o singură problemă. ţinuta pe care ne-o dictează vanitatea. important era nu să dispari. o epocă în care francezii. Obiceiurile Curţii. susţineau ei. să-mi fac rost de o lume. întru totul adaptată însă instinctului histrionic al acestei naţiuni. nici celălalt nu cunoaşte păcatul. să-mi impun un „suflet". Transă cosmică. cu iluzia că sub ochii mei sau altundeva există ceva. Asemeni celor care au descoperit viaţa pe calea ocolită a morţii. la antipodul conştiinţei. Marea artă a francezuluT este aceea de a şti să moară în public. e ceea ce nu se poate întimpla. nu ştim nimic. Să te laşi amăgit ori să pieri: n-ai de ales. care-i numai al ei. se retrăgeau sihastrii în deşert.. mă făcea să observ în orice pecetea suveranităţii ei. duce cu gîndul la o durată manifestată în coexistenţă: scurgere neclintită. prin ochii mei. nu-mi mai aparţineam.—. vasal al unui singur gînd. Am să-i imit pe ceilalţi. E totuşi îndoielnic că. Ştiu că numai din laşitate încerc sentimente. Peste viitori sinucigaşi. A exista — o deprindere pe care mai sper.pesc într-o sărbătoare obscură şi luminoasă. ieşind din adolescenţă. că niciodată nu' ne vom permite luxul să murim. ci scenele agoniei lor. orice-ar fi. către ce ţinteau toate. ar trebui să creăm în noi un deşert. ci comportamentul nostru ta faţa semenilor. mai mult decît oricare alţii. Ne ia şi ne duce. odinioară mai mult decît azi. Şi tocmai pentru a căuta unul adevărat. Spaimele. pe transfugii lucidităţii. substituită privirilor mele. i-am putea pătrunde mai'feine caracterul originar.. decît poate dorinţa noastră de-a ajunge la ea. atitudinea pur şi simplu. să-mi ruinez certitudinile. într-adevăr. groaza şi mcîntarea se to-. era legată de ideea de onoare şi respectabilitate. ce miracol — fiinţa! Ea este incredibilul. de a-i forţa intrarea. în beţia indiviziunii. să iasă în public o ultimă oară. că ne putem răscumpăra păcatele printr-o „moarte frumoasă"? Gtadire discutabilă. Intactă ca la începuturi. de ce să mă opresc la problemei încetasem să exist în funcţie de vreun eu: îi lăsam morţii libertatea să mă înrobească. vreau totuşi să fiu laş. o masă de evenimente pel care le opunem singurului eveniment cu adevărat important. să mă las mistuit de foamea de imediat. la ce să mă opun? Nimicul era anafura mea. explozie a sferelor. în fiecare trecător desluşeam viitorul cadavru. nu confruntarea cu sine. cunoşteam neantul pe de rost şi credeam ta această cunoaştere. M-aş mulţumi. ne prăvăleşte în ţarină sau ne azvîrlel dincolo de spaţii.. Tot ce-şi propune să acţioneze asupra omului — inclusiv religiile — e întinat de un sentiment grosolan al morţii. negăsind-o. principiul ce trezeşte creatura. Voi fi conchistadorul de minciuni. să-ţi menţii prestigiul în faţa asistenţei. nici să devin din nou un civilizat al haosului. chemarea ce răsună ta ubicuitatea somnului. Pînă şi libertinii se săvîrşeau cum se cuvine. Celelalte gînduri ale mele numi mai stîrneau interesul: ştiam prea bine unde mă vor duce. ferm hotărît să nu mai revin ta propria-mi fiinţă. pentru că. lăsîndu-l deoparte pe Dumnezeu. e starea de excepţie. Asupra ei nimic ri-are putere. Important era pe atunci. au fost marii specialişti ai agoniei. a fratelui regelui ori a Regentului. tainele şi energiile noastre răzbat la suprafaţă. Solitarul se retrage-n pustiu mai puţin pentru a-şi spori singurătatea şi a se împlini. s-o capăt. cu un strop de fiinţă. îi simţim prospeţimea imemorială şi acel timp diferit de oricare altul. insistînd pe aspectul „istoric" al experienţei morţii. M-am săturat de nu. forma cea mai eficientă a infidelităţii faţă de noi înşine. în fiecare miros putreziciunea. peste umbrele lor iminente dam în tot locul: viitorul celor din jur nu avea taine pentru Aceea care. Satat-Simon descrie nu agonia lui Ludovic al XlV-lea. Şi atunci. am sfîrşit prin a mă adîhci în anonimatul elementelor. simţul ceremoniei şi fastului au fost moştenite de un întreg popor. prin absenţă. Eram-vrăjit? -— îmi făcea plăcere s-o cred. am să m-arunc asupra primei amăgiri. strategia despărţirilor.. căderea în timp. văzînd în el o negare a istoriei şi com-parîndu-l pe bună dreptate cu îngerul. După ce mi-am secătuit rezervele de . sîngele răsună de acorduri. Pe lîngă nefiinţa cea de toate zilele. îi scruta. pe descurcăreţii care-au izbutit. mai pur. şi deşi posedăm ştiinţa destinului şi sîntem o enciclopedie de fatalităţi. am intrat în slujba tuturor forţelor ce mă negau. cît pentru a face să urce în el tonul morţii. gîndire care. şi care ne zideşte şi ne năruie-n fiece clipă. de stilul „omului de lume". glasuri fără număr! Sîntem moarte şi totul e moarte. ci să oficiezi. Dacă izbutim. căci ea este cea care ştie totul în noi. nici unul. în fiecare bucurie — grimasa ultimă. ci cu ceilalţi: un spectacol la care esenţial e să observi detaliile şi mobilurile. acolo unde dezgustul şi dorinţa. Cum aş putea tăgădui. chiar şi numele meu erau acum ale ei şi. Catolicismul l-a încurajat: nu susţine el că felul de a muri e hotărîtor pentru mîntuirea noastră. da-ul mă ispiteşte. totul în mine şi in afara mea se transsubstanţia în strigoi. păstrîndu-ţi reputaţia în faţa martorilor şi aşteptînd doar de la ei mirul cel de pe urmă. într-atîta ne leagă şi ne înveşniceşte-n agonie. Aurora morţii creşte în noi. asupra a tot ce-mi poate aduce aminte de realul pierdut. Deşertul. chiar şi acum. îmi trebuie cu orice preţ realul. un refuz metafizic. devenire fascinată de spaţiu. încă. istoria nefiind decît un mod neesenţial de a fi.

să ne creăm altele. ar însemna să ne supraestimăm capacitatea de a delira. al da-ului meu disperat. o rugăciune fără sfîrşit. Rămaşi printre mireni. de-a o vedea înmărmurind de spaimă la spectacolul fericirii mele. Nu vom şti niciodată de cîte grozăvii va fi cruţat omenirea monahismul primitiv. e clar . cîte orori ar fi comis toţi sihastrii aceia! Spre marele noroc al vremii lor. aceste excepţii respingătoare cu care ne-a fericit literatura ascetică? Ne agăţăm de orice.că tot ce trăieşte.. să conceapă binefacerile dezgustului de sine. Dacă însă o punem la cazne. orice rudiment de existenţă ţine de o esenţă religioasă. artificiale. origine. Dacă nu te-ai hotărît să te sinucizi. de certitudinea noastră cea mai veche. „îmi e călăuză oricine-i mai nebun decît mine". să punem în valoare metodele deşertului. firea voluntară. cu toţii fiind — în această calitate — mari credincioşi. îndîrjirea contra propriei fiinţe. cînd mii de sori răsar ffi noi. Consimţind să trăiască. au avut inspiraţia să-şi cultive cruzimea pe propria piele. Trăind în funcţie de ele. se delectau cu veghile. faci un dublu act de credinţă: vrei două vieţi în una singură. Suferinţele noastre fireşti. nerăbdătoare să-şi desfăşoare uimirea în metaforele luminii. pentru că amîndoi au luat singura hotărîre ce defineşte o fiinţă.. Ne tragem vitalitatea din resursele noastre de nebunie. De ce — se va spune —. al da-ului meu definitiv. aş dispărea pe dată. Sihastrii ştiau să-şi suplinească puţinătatea suferinţei. Violenţa tonului cu care îşi descriu „dorinţa" ne aţîţă simţurile şi ne stîrneşte fiori pe care nici un autor libertin n-ar fi în stare să ni-i provoace. momentele noastre cosmogonice. ea mă face să admir la ei un orgoliu fără egal..:. va trebui să învăţăm să ne întoarcem ghearele spre noi. mai mult decît sărace..încă nu ştiu. Dacă. cădem din noii în ispita tristeţii sau a mormîntului. orice minciună care ne apără de certitudinile noastre otrăvite. Oricît i-aş detesta pe călugări şi credinţele lor. rezultat al sentimentului negativ al morţii. Idei. cu-adevărat? Şi numai din voinţa noastră? Poate spiritul să conceapă atîta lumină şi acest timp. căci totul porneşte de la noi. nu pot să nu le admir extravaganţele. capitalul nostru de minciuni. asprimea. vom reuşi probabil să le egalăm excesele. Să exişti e un act de credinţă. le-ntărîtau "ca să aibă cu cine lupta. mai dezlănţuiţi şi mai perverşi decît cei din mitologie. carnea ne închide într-un spaţiu meschin. al singurului adevăr care contează? Dar ce e acest adevăr —. iată de ce doar certitudinile şi terapeutica delirului ne pot ajuta împotriva spaimelor şi îndoielilor noastre. aceste meridiane urlînde? A crede că ne vom putea elibera de prejudecata agoniei. devenit dintr-o dată eternitate? Şi cine naşte-n noi acest spaţiu înfiorat. ne cuprinde iarăşi panica şi scîrba.. Dacă vrem să ne-mbltazim moravurile. faci parte din mulţimea celor ce trăiesc. e datoria noastră să le sporim. bucuria şi nebunia şi frica. nemulţumit de tine însuţi. neprovocate. „Carnea" —ce imnuri dea-ndoaselea ştiau să-i înalţe! Iar pentru că îi fascina într-o asemenea măsură — ce merit de a-i fi învins ispitele! Au fost nişte titani. în fapt. îi mint pe ceilalţi şi pe mine însumi. Profitmd de sminteală. după harul cîtorva accese. Sihastrii primelor veacuri ne vor fi pildă încă o dată. capricii şi accidente. doctrine — simple faţade. cunosc doar bucuria ce-l precede. ai merita canonizarea. ea poate fi totuşi utilă dacă facem din ea o disciplină prin care să redobta-dim privilegiile delirului. luptele lor.. Geneză de miracole: totul se îndreaptă spre noi. fiind. poate însăşi negarea. Doar neştiinţa aceasta — nu teama de ridicol — e cea care-mi ucide curajul de-a alerta omenirea. vrei să-ţi schimbi firea. Oricîl de tragică ne-ar fi căderea. un protest împotriva adevărului. Cînd ne vom chinui'raţiunea la fel de mult ca ei pe a lor. Atfta energie trebuie să aibă o taină: însăşi taina religiilor. chiar să le depăşim. iar risipa de raze iluminează clipele. Numai nevolnici nu erau aceşti obsedaţi. Cînd îmi arog o parte de eternitate şi îmi imaginez o permanenţă care mă implică. Doar . Ce uşurare pentru ceilalţi! Oare nu de aici — de la rîvna cu care instinctele noastre-i veghează pe semeni — ni se trage cruzimea? Dacă ne-am ocupa mai mult de noi înşine. Lăsată-n voia ei. Pe drept cuvîht un Părinte al Bisericii îi numea „atleţii deşertului".. de ce nu aş ieşi în stradă să strig în gura mare că mă găsesc în pragul unui adevăr. Aritmetică nebunească. fondul nostru religios se risipeşte. aşa grăieşte nerăbdarea noastră. Deşi poate nu merită să te ocupi de ele. să le amplificăm.negare. Ei ne vor învăţa să întreţinem — pentru a ne ridica nivelul psihic — un conflict permanent cu noi înşine. După ce înfruntaseră lumea. Exact la asta năzuiau asceţii noştri cînd... ea ne ascute percepţiile şi ne lărgeşte orizontul: spiritul e rezultatul caznelor pe care carnea le îndură. Consimţi să respiri? Eşti aproape un sfîht. Unii rosteau pînă la şapte sute de rugăciuni pe zi. Au fost cu toţii nişte luptători.. făcînd din moarte un mod de a muri. după fiecare. punct de pornire. dacam deveni principalul obiect al pornirilor noastre ucigaşe. în simplitatea lor. să înmulţim. m acel deficit de fiinţă. necredinciosul şi cucernicul se-aseamănă ta profunzime. Sîntem atunci martorii acelei volubilităţi a lucrurilor surprinse că au răzbătut la existenţă. cu gemetele.să ridicăm în slăvi această lepră. în luptă cu!bunul lor cel mai de preţ: ispitele. să ne preschimbăm aşadar în sursă. resping evidenţa fiinţei mele fragile şi nule. puneau deoparte o piatră. Durăm atîta cît durează ficţiunile noastre. Dacă aş face altfel.. Nu sîntem cu adevărat de-cît atunci (§tnd fiinţa noastră iradiază timp. De la noi înşine. trebuiau să pornească împotriva lor înşişi. . cu lupta lor de fiecare noapte. S-o spunem fără ocol: este religios tot ce ne împiedică să ne năruim... prin toate mijloacele. în plus. Totul se umflă şi se dilată pentru a se deprinde cu extraordinarul. intoleranţa ar scădea ta lume. sau pe care şi le impune. cu greu ne putem imagina starea de încordare. Ctad ajungem să le cunoaştem. spre a le ţine socoteala. care pentru a aduna puteri n-ar fi putut. nu-i nici o diferenţă între tine şi ceilalţi.

Nimicul era desigur mai comod. după toate acestea. ne-am epuizat argumentele împotriva evidenţei şi iată-ne. cel care. în refuzul pe care îl opunem impreciziei. a firii noastre. cel ce trăieşte cu adevărat îşi asumă un maximum de contradicţii. făurindu-ne o altă moarte. se aruncă-n viitoarea plăcerilor şi durerilor. opacităţile lucidităţii ne salvează: dac-ar fi perfect transparentă. a acelui demon al bunului-simţ. care. mai ales.. ideea că ceva există. acestui haos i se opun toate şcolile. toate filozofiile. o moarte incompatibilă cu hoitul. împiedicînd-o să îmbătrînească. ne-am imunizat la veninul adevărurilor. Dacă nu ne vom îngriji de el. haosului nostru înnăscut. Ani în şir ne-am scrutat fără milă. împotriva umorilor atotştiutoare. trebuie să învăţăm să gmdim împotriva îndoielilor şi certitudinilor noastre. i-am convertit abisul într-o ficţiune salvatoare. trebuie. Cum orice formă de viaţă trădează şi denaturează Viaţa. l-ar goni pe nebunul din noi.. îşi însuşeşte nuanţele amîndurora.. se trezeşte ca să ne acuze prostia şi ridicolul voinţei de orbire.petele.. Şi tocmai acestui factor binefăcător. să acceptăm ceea ce nu poate fi dovedit. am fost complicii propriei noastre pierzanii. Uscăciunea lăuntrică îşi are originea în autoritatea pe care definitul o are asupra noastră. aţipit un răstimp. alţi ani de-a rîndul ne-am contemplat cadavrele — ca să desprindem temeiul cunoaşterii noastre! Cu toate acestea. pîn-diţi de marasm: e răzbunarea otravei din noi. ne păzeşte de sterilitate. Ce greu e să te mistui în Fiinţă! . ne vom irosi şi ultimele rezerve: cele care susţin şi stimulează moartea în noi. refuză orice senzaţie limpede şi orice stare neamestecată. împrospătîndu-ne delirurile. Am făcut din moarte o afirmare a vieţii. pe cel căruia-i datorăm tot ce-i mai bun în iluziile şi conflictele noastre.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful