You are on page 1of 24

anul I nr.

3

Hannah Höch Colaje

expoziţie

poemul lunII

cuprins
Andra Rotaru nou ...................................................................... 3 Robert Șerban n-aveţi cumva o contrareplică? ...................... 4 Igor Mocanu Secţiune prin vintrele artei contemporane cu un cuţit de bucătărie de la Weimar................. 6 Răzvan Suma "nu instrumentul face diferenţa, ci interpretul" ..................................................... 8 Dan-Liviu Boeriu Ce se dă nu se mai ia ....................................... 12 Ciprian Măceşaru Cele mai frumoase poeme din 2011 ........... 15 Mirela Sandu Iubire pe tărâmul apelor ................................ 16

POEMUL LUNII COOLTURA EXPO

Andra ROTARU
Nou
eşti crud, într-o casă frumoasă, după mult timp. abia de s-a terminat umplerea obiectelor goale cu cele pline, abia de s-au îndepărtat muchiile vechi. într-o curăţenie deplină, râsul lor încet, mersul pe vârfuri. la fiecare dintre paşii mei îşi ridică capetele. se întind pe pieptul meu când inima se îndreaptă precum un bătrân într-un deşert. acolo stăm împreună când soarele amiezii străluceşte cel mai tare. cu boturile calde, cer voie să-mi schimbe aerul. le răsuflu în dreptul nărilor, iar ele poartă boarea. aici se termină întinderile aride. într-o casă frumoasă în care nu am timp să cutreier. nici să aştept, să-mi pun mâna pe creştetul vostru, să vă simt textura moale a blănii. am timp doar să trec, să închid uşile noi, să stropesc vechile muchii uscate cu fructe strivite în pumni, ca şi cum pofta iscată de corpuri fragede nu mai există

INTERVIU

CARTE

TEATRU

SEMNAL ..................................................... 18
Carmen Muşat-Coman Hai să trăieşti! În Cimitirul Vesel! ............... 22
ACCENTE tel. 0726 239 082 revistaaccente@yahoo.com revistaaccente.blogspot.com

ALTFEL

3

CoolTura

N-aveţi cumva o contrareplică?
Robert ȘERBAN
Ion Caramitru, pe scena Teatrului naţional din Timişoara, într-o seară din decembrie 2009: „revoluţia la care am participat eu în urmă cu 20 de ani n-a reuşit. În schimb, cea la care a participat Sergiu nicolaescu a reuşit”. paradoxul rostit de actor nu era o replică dintr-o piesă contemporană, ci realitatea în care jucăm de mai bine de două decenii. „puterea celor fără de putere” a înlăturat dictatura şi a adus libertatea. a fost o putere radicală, care dacă s-ar fi translatat din stradă în structurile de conducere ale româniei, ar fi făcut ca multe paradoxuri nenorocite să nu mai existe. Însă revoluţia a rămas pe carosabil, iar radicalismul ei s-a stins în gâturile celor care strigau „jos comunismul” şi în sângele celor care au fost împuşcaţi. Sus, beneficiile ei au fost preluate şi manipulate de „comuniştii umani” ce au ţâşnit imediat de pe liniile moarte pe care îi trăsese pCr-ul. ei s-au înţeles rapid – din priviri, în urma unor negocieri urgente în lifturi, după uşi sau din mers. nu puteau rata oportunitatea: o ţară le era adusă pe tavă, trebuiau doar să se (auto)servească. Cine-i oprea? Cei câţiva care urcaseră din stradă sus şi care „umblau” cu principii, scrupule, ba chiar erau anticomunişti? Trebuiau ejectaţi sau liniştiţi într-un fel. Când în martie 1990 s-a citit, din balconul operei, proclamaţia de la Timişoara, cei care acaparaseră puterea, în frunte cu Ion Iliescu, au strâns rândurile. punctul 8 al documentului îi viza direct, căci propunea ca “legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”. argumentele invocate erau reale: “prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară”. Continuarea îl avea în colimator pe Iliescu însuşi: “Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. preşedintele româniei trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism (…)”. Însă proclamaţia de la Timişoara, cu al său punct 8, a lăsat indiferentă majoritatea românilor. poate şi pentru că majoritatea n-a trebuit să (mai) iasă în stradă în decembrie ’89. o făcuse o foarte mică parte dintre conaţionali şi fusese suficient. restul, la televizor şi la radio, cu sufletul la gură. Şi ştirea bombă venise: suntem liberi! De ce să o luăm de la capăt? pe micul ecran rula deja varianta „liniştită” a altei producţii ce promitea, cu gura până la urechi, happy-end. pe scena naţionalului timişorean, Ion Caramitru a spus că nu mai are speranţă că lucrurile se vor schimba în bine. Iar cuvintele sale nu erau o replică dintr-o piesă.

4

Secțiune prin vintrele artei contemporane cu un cuțit de bucătărie de la Weimar
Igor MOcANU
e un motiv de maximă bucurie expoziția dedicată colajelor create de Hannah Höch, expoziție organizată de Goethe-Institut la Bucureşti în perioada 20.09-14.10.2012 la sediul Fundației löwendal. De bucurie, dar şi de tristețe. De tristețe pentru că se organizează abia acum, însă de enormă bucurie pentru că după aproape un secol, când era celebrată în revistele româneşti de avangardă din anii ’20-’30, arta dadaistei germane este din nou în atenția publicului autohton. Colajele şi fotomontajele create de Hannah Höch au o dublă importanță, atât pentru istoria artei, căci au fondat o formă artistică de expresie în toată regula, cât şi pentru istoria intelectuală a ideilor politice. Să le luăm pe rând. Spre deosebire de mişcarea dada de la Zürich, a cărei trăsătură inițială a fost anarhismul artistic, însă exersat într-o elveție neutră, caldă şi primitoare, mişcarea dada din Germania, la fel ca mai toate grupurile avangardiste din Centrul şi estul europei, dar şi din urSS, a fost una implicit şi preponderent politică. Contemporani cu republica de la Weimar, artişti precum George Grosz, raul Hausmann (partenerul Hannei Höch), Wieland şi Johann Herzfeld sau Kurt Schwitters (care se va muta apoi de la Berlin la Hanovra), au criticat vreme de un deceniu şi mai bine ravagiile unei politici social-naționaliste din ce în ce mai ucigătoare pentru arta modernă, cât şi pentru societate, în Der Dada sau Merz. De altfel, lucrările lor vor figura în expoziția din 1937 comandată de Hitler şi „curatoriată” de Goebbels, purtând titlul Entartete Kunst („artă degenerată”). În aceste condiții, efortul creator al unei artiste era de două ori mai dificil. o dată pentru că era afiliat unei mişcări radicale de stânga, de un socialism critic fără rabat, apoi, pentru că se desfăşura într-o lume a bărbaților. e adevărat, mişcarea dada, iar Tristan Tzara a fost primul care a declarat-o, milita pentru emanciparea femeii şi împotriva oricărei forme de îngrădire a libertății umane, însă artiste precum Sophie Tauber-arp, emmy Hennings sau chiar Hannah Höch au avut multă vreme principala calitate de a fi nevestele lui Jean Hans arp, Hugo Ball, respectiv raul Hausmann. Situația s-a repetat întrucâtva asemănător şi în contextul avangardei române, în cazul unor artiste redutabile precum lyggia

naum, Titina Căpitănescu sau Filip Corsa. abia recent, prin proiecte artistice precum cel al annei artaker, Unknown Avant-garde (2008), sau prin demersuri hermeneutice cum sunt textele semnate de Brigid Doherty ori Courtney Federle, membrele active ale avangardelor istorice au început să fie reabilitate şi prețuite la adevărata lor valoare. nu că Hannah Höch ar fi avut nevoie de o astfel reabilitare, ea fiind, de fapt, un monstru sacru al colajului şi fotomontajului. Devenită cunoscută prin colajul

6

eXpo

Cut with the Kitchen Knife through the Beer-Belly of the Weimar Republic (1919), aflat la Staatliche museen din Berlin, lucrare în care principalele subiecte ale epocii se alăturau iconic într-o cacofonie imagistică generală, oferind un rezultat strident şi armonios în acelaşi timp, Hannah Höch a parcurs un traseu estetic destul de complex, pornind de la colajele încărcate tipic dada, trecând prin tehnica alăturărilor insolite, demne de platforma suprarealistă, şi ajungând până la simplitatea artei minimale a anilor ’50-’60. În românia, maeştrii artei colajului şi fotomontajului au fost Saşa pană,

Jean David şi, nu în ultimul rând, Titina Căpitănescu-Călugăru, primul fiind autorul unui album de colaje, al doilea exersându-se în paginile revistei Unu, cea de a treia creând fotomontaje pentru monografia Chaplin (1933) a lui Ion Călugăru, soțul ei. Însă aceste colaje nu au fost expuse niciodată niciunde, zac acolo unde au fost publicate prima oară. poate că expoziția Hannei Höch este şi un bun prilej de a redemara o discuție în acest sens, nepurtată de prea multă vreme. evident, nu înainte de a vedea expoziția de la Fundația löwendal.

Hannah Höch, Colaje

20.09 - 14.10 Vernisaj: 20.09, ora 18.00 Fundaţia Löwendal, Bucureşti P-ța Gh. cantacuzino 1, sector 2
expoziţia aruncă o privire documentată asupra vieţii şi operei lui Hannah Höch, fără a include, însă, lucrările sale din domeniul picturii şi cel al desenului. Centrul interesului este o selecţie a colajelor sale importante, create de-a lungul a peste cinci decenii. principiul dadaist al fotomontajului, pe care ea îl utilizează ca formă artistică, este şi cel căruia Hannah Höch i-a rămas fidelă pentru tot restul vieţii. ea a fost, de fapt, una dintre principalele figuri ce au influenţat dezvoltarea principiului, la începutul secolului XX, împreună cu raoul Hausmann. Fără a adera la un canon formal ca la un program stabilit, ea inaugurează în pictură universuri noi şi incitante, graţie combinaţiei multilaterale de secvenţe contradictorii, formate din colaje de revistă, de broşură şi de fotografie. Critica sa la adresa situaţiei politice şi a rolurilor genului, lăsată moştenire pentru numeroase generaţii, ia, în mod subtil, forma reprezentărilor vegetale şi a scenelor groteşti cu fiinţe şi hibrizi hermafrodiţi.

7

Ce cred, ce simt…

- interviu cu violoncelistul Răzvan Suma -

"Nu instrumentul face diferenţa, ci interpretul."
Odilia ROȘIANU: Citez din memorie (dintr-un articol de pe net): “răzvan Suma este unul dintre puţinii oameni binecuvântaţi, pentru că poate trăi din activitatea de solist”. Vă simţiţi binecuvântat? Răzvan SUMA: Cred că am spus chiar eu asta cândva. Sunt binecuvântat pentru că este vorba de facilităţile pe care le are un om ce poate să trăiască din ceea ce-şi doreşte foarte mult. majoritatea oamenilor, mai ales colegii mei din studenţie, nu mai fac ceea ce-şi propuseseră la începutul Conservatorului. profesor fiind, mă gândesc şi la varianta realistă a studiului unui instrument – cei care n-o să poată trăi din muzică ar trebui directionaţi din timp chiar dacă un rectorat nu mă va susţine niciodată în acest demers. O.R.: Ce-nseamnă “din timp”? Chiar înainte de a ajunge la Conservator? R.S.: Da, ar fi cel mai bine să sentâmple pe la 14 ani, zic eu. Direcţionarea copilului ar trebui să fie corectă în timpul examenului de capacitate de către profesori responsabili. Şi, poate cel mai important, să nu mai existe lipsa de realism a părinţilor, pentru că de aici pornesc multe nefericiri. Din muzică se poate trăi foarte frumos, dar numai dacă eşti foarte bun. pentru că dacă nu se face serios această meserie, poţi să mori de foame în mod fericit. O.R.: După o experienţă suficient de îndelungată, ce credeţi că vă reprezintă mai mult, că vă face mai fericit: solistica sau a fi o parte dintr-o formaţie de muzică de cameră (trio sau cvartet de violoncele)? R.S.: nu este un conflict între cele două activităţi. nu pot să spun care mă face mai fericit. pentru mine, muzica de cameră este sacră, este ToTul. Dar există momente când aş sări din sală să cânt oriunde, inclusiv în orchestră, chiar dacă “nu se mai cuvine”. Şi, bineînţeles, mă simt extrem de bine când cânt în faţa unei orchetre, ca solist. revenind la acel “nu se mai cuvine”, în românia este o percepţie falsă asupra acestei poziţionari care în Vest nu există. Să vă dau un exemplu: m-am uitat pe Facebook la poza unei colege lângă care, în orchestră, cine credeţi că cânta? Yo-Yo ma! În orchestră! Şi mi-am dat seama că totul se reduce la păreri preconcepute. pe Yo-Yo ma nu l-a interest că se afla într-o orchestră (şi nu la pupitrul I, ci la pupitrul III sau IV). el şi-a urmat doar instinctul care-i spunea că trebuie să cânte acea simfonie. Doar bucuria de a cânta. O.R.: Dar, totuşi, aţi spus că muzica de camera are ceva sacru. R.S.: pentru mine. este o chestie de suflet. O.R.: Haideţi să zăbovim un moment asupra muzicii de cameră ce a purtat, în cazul dvs., mai multe

Răzvan Suma (n. 1977, Cluj-Napoca). A urmat cursurile Liceului de Muzică din Cluj, iar în 2000 a obţinut diploma de licenţă a Academiei de Muzică din Bucureşti, la clasa maestrului Marin Cazacu. In 2002 a studiat în cadrul programului “Artist Diploma” la Longy School of Music – Cambrigde – Statele Unite, la clasa profesorului Terry King. Şi-a completat studiile muzicale urmând cursurile de perfecţionare susţinute de Marin Cazacu, Arto Noras, Miklos Pereny, Radu Aldulescu, Frans Helmerson, precum şi prin colaborările cu muzicieni de marcă (Justus Franz, Silvia Marcovici sau Misha Katz).

8

InTerVIu
nume, romanian piano Trio, Triostrad sau Cellisimo. Cum aţi simţit violoncelul dvs. construind muzica împreună cu pianul lui Horia mihail sau Toma popovici şi lângă vioara lui alexandru Tomescu? Dar în compania altor 3 violoncele, alături de marin Cazacu, alexandra Guţu si octavian lup? R.S.: nu instrumentul face diferenţa, ci interpretul. un violoncel poate suna complet diferit în mâna altcuiva sau chiar în mâna aceluiaşi interpret. Şi comportamentul muzicianului este cameleonic. Totul se transformă atunci când trebuie să cânţi mai încet în orchestră sau mai tare ca solist şi altfel, poate chiar şi mai încet, într-o formaţie de muzică de cameră. aşadar, violoncelul meu s-a simtit bine în toate aceste ipostaze, ca şi mine, de altfel. O.R.: aţi vorbit la început despre faptul că sunteţi profesor. pentru ca tabloul vieţii dvs. profesionale sa fie complet, să vorbim un pic şi despre activitatea didactică – cum sunt studenţii de la Conservator azi (am folosit special numele “vechi”!)? Vă inspiră orele petrecute cu cei mai tineri? R.S.: Da, cu siguranţă. Şi nu numai că mă inspiră, dar învăţ foarte mult de la ei. profesorul este un fraier dacă nu învaţă de la student. pentru că daca nu reuşeşte să facă acest lucru, profesorul nu-l “vede” pe student, nu-i vede calităţile şi defectele, nu-l poate corecta. prima oară, studentul trebuie scanat, ca la un tomograf, să vezi ce e bine pus la punct şi ce nu. acele mici chichiţe pe care profesorul nu numai că trebuie să ştie să le rezolve, dar trebuie să ştie cum să le rezolve. nu e tocmai un mod direct prin care să-i spună: „tu ai de reparat ceva”. Cel mai frumos este ca profesorul să-l repare pe student, dar el să nu ştie ce au făcut împreună. abia după aceea trebuie să afle ce au reuşit – studentul căpătând astfel mai multă încredere atât în profesor, cât şi în el însuşi. Iubesc să predau şi am foarte mare grijă să nu-mi complexez studenţii cu care lucrez. pentru că, dacă îl complexezi, vei avea două forţe cu care trebuie să te lupţi: omul în sine, dar şi mentalitatea lui. Trebuie să fii un foarte bun pedagog. O.R.: revenind la activitatea solistică, auzind numele turneului din martie “Vă place Bach?”, mărturisesc că, instantaneu, gândul mi s-a dus la romanul unei iubiri imposibile, cel al lui Francoise Sagan, “Vă place Brahms?”.nu cred, însă, că iubirea dintre public şi Bach să fie chiar imposibilă, nu? R.S.: Doamne-fereşte, nu! au fost mai multe variante şi acest nume a fost ales pentru că avea conotaţii cunoscute. Să nu uităm, de exemplu, de emisiunea „Vă place opera?”. printr-un sondaj realizat de oamenii implicaţi în acest proiect, am decis titlul final pentru a atrage lumea, a le aminti de ceva cu care erau familiarizaţi. rămăseseră, de fapt, două variante, cea de-a doua fiind „Bach maraton”, ceea ce explica foarte bine şi ce înseamnă pentru un violoncelist să cânte toate suitele de Bach. mie mi se părea foarte sugestiv. poate o să-l folosim data viitoare, „Brahms maraton” sau, de ce nu, acel „Va place Brahms?”, mai ales că Brahms a scris mult pentru violoncel şi pian, deci... ce-o mai fi! O.R.: presa a tot comentat în perioada turneului că este prima dată când un artist roman “se încumetă să cânte toate suitele într-un singur concert”. Ce v-a făcut să vă “încumetaţi” la acest vis ce vă dainuia în suflet încă de la începutul carierei? R.S.: e, într-un fel, ca la sportivi. prima oară începe totul ca un vis. În momentul în care reuşeşte să fugă 2 km., se opreşte şi se întreabă: „Cum ar fi să particip la maraton?” De la întrebarea aceea începi să construieşti. e bine şi trebuie să facem această comparaţie între sport şi performanţa turneului. O.R.: Sunt de acord, mai ales că performanţa dvs. a necesitat şi foarte multă pregătire fizică, cum este şi la atleţi. R.S.: Cu siguranţă – fără acest antrenament fizic nu termini maratonul pe muzica lui Bach. Bineînţeles că realizarea integralei suitelor lui Bach nu a avut ca obiectiv performanţa sportivă. Dar era important s-o realizez şi pe aceasta. O.R.: Care a fost obiectivul turneului, deşi cuvântul pare rece? Ce v-aţi dorit?

9

InTerVIu
R.S.: Trebuie să am grijă cum s-o spun, mai ales că e o idee sensibilă. pentru mult timp în românia nu a existat acces la imprimări, la partituri. Şi asta până în anul 2000. puţini oameni aveau bani să-şi ia o partitură originală, să-şi dea seama că merită să investească în asta pentru că acolo pot găsi ceva ce a fost greşit la alta editură, o comoară, de fapt. este fascinant să pui mâna pe un CD care să-ţi revoluţioneze tot conceptul despre cum se interpretează Bach; să te întorci în timp, să atingi un instrument baroc, un arcuş şi toate accesoriile de acum 200-300 de ani. Când am avut acces la toate acestea, mi-am dat seama că tot ce cântam noi era într-un fel greşit (şi nu vreau să atac pe nimeni – mai ales că toţi profesorii mei m-au îndrumat spre aşa ceva!). obiectivul meu a fost de a influenţa puţin, cât se poate, interpretarea generalizată Bach la violoncel, să o direcţionez puţin către ceea ce-nseamnă arcuşe originale, limbajul original. Chiar dacă nu se potrivesc unele arcuşe şi digitaţii din manuscrisele copiate, măcar să studiem cât mai multe manuscrise şi să luăm un arcuş din perioada respectivă. am vrut să readuc originalitatea în faţa modernismului accesoriilor noastre. Să avem o imagine mai apropiată de ceea ce a vrut Bach... O.R.: Interpretarea suitelor a fost acompaniată într-un mod subtil şi sugestiv de o serie de proiecţii multimedia, în acel concept grafic realizat de Tom Brânduş. această idee a venit pentru a-l face pe Bach mai “atractiv”, mai “accesibil”, pentru a-l mai “umaniza”? R.S.: există nişte reţete de marketing ce funcţionează nu numai în românia. Ceea ce este nou, inedit, atrage. Fiind un turneu abrupt, am încercat să decolez puţin din tiparul uşor închistat al sălilor de concert. În toamnă, proiecţiile vor fi făcute de un prieten foarte bun, Vadim Staver, pe aceeaşi infrastructură din martie. Da, am vrut să atrag lumea în sală, mai ales pe cei care, poate, n-au fost niciodată la un concert. O.R.: Cum au fost asociate culorile fiecăreia dintre tonalităţile regăsite în suite? De exemplu, de ce „re major” este galben? R.S.: la re major, invariabil, toată lumea spune: soare, lumină, galben, auriu, strălucitor. este o stare. nu poate nimeni să spună „negru”decât dacă vrea să contrazică ceea ce simte el. În rest, există unele dubii. pentru Do major te poţi întreba: „roşu sau albastru?”. Dar culorile au fost o sugestie care să apropie şi mai mult publicul de atmosferă. O.R.: Şi, până la urmă, spectatorii au răspuns “Da” la întrebarea pe care aţi lansat-o, cântând suitele lui Bach? R.S.: având în vedere că am avut un public numeros ce a trecut şi peste proba pauzei (mulţi puteau să plece acasă, să se bucure c-au scăpat), eu zic că au răspuns „Da”! pauza este un semnal foarte important pentru artist – este şansa spectatorului de a te părăsi. Şi nu au facut-o. la Sala radio am avut satisfacţia să mi se solicite invitaţii de la secretarele directorilor pentru că biletele erau epuizate cu o săptămână înainte de concert. Stateau oamenii şi pe scări. a fost o victorie importantă pentru mine. am mai simţit aşa la festivalul „G. enescu”, când am cântat cu alexandru Tomescu şi Horia mihail alături de Vengherov. amintindu-mi cum intram eu fără bilet pe vremuri şi stăteam pe jos sau pe scări, am tresărit păşind pe scenă şi văzând sala arhiplină. Sunt momente unice pe care cu greu la

10

InTerVIu
descrii, dar nimeni nu ţi le poate lua. Iar seara de 21 martie a fost un astfel de moment, poate cel mai important pentru mine, pentru că eram prima oara singur pe scenă, iar oamenii veniseră doar pentru mine şi pentru violoncelul meu. O.R.: un alt gen de contact cu publicul a fost participarea la Bookfest 2012. o idee a organizatorilor pe care aţi îmbrăţişat-o spontan. Cum aţi simţit că au fost recepţionate sunetele violoncelului în marea de cărţi, aglomerările de la lansări şi promoţii, totul petrecându-se la romexpo, un loc destul de îndepărtat (atât la propriu, cât şi la figurat) de o sală de concerte? R.S.: o să fac o comparaţie cu un subiect din doctoratul pe care-l voi susţine – adaptarea muzicii la diverse locuri. Bach a scris aceste suite pentru a fi cântate în saloane, nu în biserici. De la acele saloane căptuşite cu marmură, cu o acustică foarte bogată, acum suntem în secolul 21 în care nu mai avem acces la astfel de săli, dar pentru a nu muri această muzică, noi trebuie s-o adaptăm peste tot unde se cere. Iar iubitorii de muzică există şi într-un salon de carte, şi pe esplanada Bibliotecii naţionale, unde am cântat ieri (n. red.: 6 septembrie 2012). noi trebuie să aducem muzica în urechile tuturor, acolo unde se află ei. evenimentele nu trebuie să existe doar în sălile de concert, iar noi trebuie sa fim flexibili. nu putem spune „nu cânt acolo, e un loc nepotrivit” pentru că există pericolul să nu mai fie invitat nimeni din sfera muzicii clasice. Şi ar fi bine dacă promovarea s-ar face mai bine, inclusiv de noi şi daca posturile TV şi de radio ar fi mai interesate. O.R.: aş vrea să remarc faptul că anul 2009 a fost un an bun pentru dvs. – anul în care aţi devenit solist al orchestrelor şi Corurilor radio, dar şi anul în care un prieten bun a venit lângă dvs. pentru a vă ajuta să vă exprimaţi, poate, mai uşor. mă refer la violoncelul maucotel-Fournier pe care cantaţi acum şi care v-a fost dat în folosinţă de către Fundaţia musicha din San Sebastian, Spania. Cum vă simţiţi cu acest prieten? R.S.: am o mare şansă să pot cânta pe aşa ceva. este ca la Formula 1 când trebuie să participi la cursa cu un Trabant... Iar când ţi se pune o maşină la dispoziţie, chiar dacă nu de Formula 1, dar foarte bună, deja ai altă şansă. Sumele ce se vehiculează pentru instrumente le fac inaccesibile. Iar acum, în criză, preţurile lor au crescut şi mai mult, fiind considerate opere de artă. O.R.: Ceea ce şi sunt, cu siguranţă. Cum aţi descoperit acest instrument din secolul 19? R.S.: Cei de la Fundaţie, cu care colaborez de mult timp, au avut mare încredere în mine. m-au lăsat să aleg instrumentul, fără nici o impunere. am avut o libertate extraordinară şi, în final, l-am găsit în elveţia, iar el a fost achiziţionat imediat de Fundaţie, fără o analiză completă a experţilor. După un timp, când am ajuns la un evaluator, a fost impresionat, spunând că e cea mai bună investiţie ce se putea face cu aceşti bani. Iar încrederea Fundaţiei în mine a crescut şi mai mult! Şi mă-nţeleg foarte bine cu violoncelul ăsta, e chiar un prieten! În această lună, am cumpărat un violoncel făcut în românia, de către Silvian rusu, un lutier cu care „creştem împreună”. a studiat lutieria serios, în Franţa, la Strasbourg, vreo 4 ani şi are dorinţa să poată recupera la instrumentele lui ceva din vechime. Şi la acest violoncel nou, din vreo 300 de ani a reuşit să recupereze cam o treime... e un început şi are un viitor. O.R.: După ce în primăvara aceasta i-aţi întrebat pe spectatorii români dacă le place Bach, care va fi întrebarea pentru toamnă? Sau va fi aceeaşi întrebare pusă şi în alte oraşe, în alte săli de concerte? R.S.: Va fi aceeaşi întrebare pentru că mi s-a cerut în foarte multe oraşe să cânt suitele. primul turneu a fost strategic direcţionat către oraşe mai mici, iar acum am şansa să mă îndrept către oraşele mari. Toamna este un anotimp foarte bun pentru că susţinerea colaboratorilor din ţară este mult mai mare, fiind o serie de evenimente de anvergură. Trebuie să spun că va fi Cluj la toamnă şi va fi emoţionant. Se va ţine în sala în care s-a reintrat datorită rectoratului actual, mai ales că acea sală, numită Casa universitarilor, fusese lăsată prin testament, de către rege, universităţii de muzică, pentru concerte. Va fi o reîntâlnire plină de emoţii pentru mine, chiar dificilă. Ştiu locul fiecăruia dintre muzicienii care erau acolo când eu eram copil. Şi eu îi voi vedea în sală. Chiar dacă mulţi dintre ei, printre care şi tatăl meu, nu mai sunt printre noi, spiritele lor vor fi acolo. O.R.: prin urmare, doua turnee „Vă place Bach?” în acelaşi an? R.S.: Dacă se tot scria în presă că 2012 va fi sfârşitul lumii, mi-am zis că asta este ultima mea şansă. altfel când să mai fac turnee?!

11

CarTe

Ce se dă nu se mai ia
Dan - Liviu BOERIU
În literatura română recentă, subiectul comunismului românesc pare a fi inepuizabil. Şi dacă la începutul anilor ’90 miza unor astfel de scrieri era pur terapeutică (a se vedea, de pildă, cărţile lui paul Goma din acea perioadă, percutante şi sonore, dar irelevante din punct de vedere estetic), în ultima vreme întâlnim, nu fără bucurie sinceră, brodări pur literare în stofa unui trecut sumbru. aşa se prezintă şi volumul de povestiri al Veronicăi D. niculescu, apărut la editura Casa de pariuri literare şi intitulat Roşu, roşu, catifea. Ce avem aici: 15 texte (plus o confesiune finală) independente tematic (deşi străbătute, la răstimp, de câte un element ori personaj recognoscibil dintr-o poveste anterioară), sudate prin însăşi tema pe care o abordează: viaţa cotidiană în comunismul românesc. este, probabil, cea mai surprinzătoare culegere de micro-nuvele din ultimii ani (aş spune că doar mihai mateiu, cu Oameni, apărut la aceeaşi editură, se mai ridică la acelaşi nivel). Scrisul autoarei te cucereşte de la primele pagini; există aici o precizie a metaforei şi un joc al cuvintelor care fac ca până şi cel mai anodin moment al zilei să se transforme într-un spectacol grandios. Sub pana scriitoarei, nicio activitate nu pare banală. Şi nu vorbesc despre vreo tentativă orgolioasă a autoarei de a “înfrumuseţa” artificial un trecut gri şi debusolant (aşa cum se întâmplă în proza marilor nostalgici, pentru care amintirea este mereu prilej de admiraţie nediferenţiată), ci de iscusinţa de a reda clipei strălucirea care a făcut-o unică. Veronica D. niculescu reuşeşte toate acestea fie prin schimbări radicale de perspectivă narativă (în “Zei”, de exemplu, “povestitorul” nici măcar nu e o fiinţă umană), fie prin construirea unui univers arhetipal pornind de la un element oarecare (într-o altă povestire, personajul feminin e sfătuit să folosească o bucată de sfoară pentru a-şi crea, în vagon, un spaţiu al siguranţei necesare în lupta cu un mediu ostil şi sufocant), fie prin discretele accente de simbolism care construiesc metafore ale revoltei ineficiente (gospodina care găteşte un peşte cu aspect înfiorător şi pe care va fi nevoită să-l mănânce, în ciuda rezervelor) ori prin inserarea unor bucăţi de ludic şi comic amar în istorii de o tristeţe funciară (tentativa de avort folosindu-se un reşou, o cărămidă şi nişte oţet). peste toate acestea se aşază regeşte stilul inconfundabil al autoarei: un amestec de fluenţă narativă şi frivolitate studiată, o perfectă siguranţă a creionării personajelor laolaltă cu evitarea milimetrică a melodramei facile, un apetit sănătos pentru introspecţie şi valorificarea acesteia în tablouri de o frumuseţe stranie. Dacă vă întrebaţi de ce mai e necesară o carte care să ne povestească din nou prea-trăitul acelor ani, vă răspunde, în final, însăşi autoarea: pentru ca să nu uităm. “[…] pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer”.

Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, editura Casa de pariuri literare, 2012

12

CarTe

Cele mai frumoase poeme din 2011
ciprian MĂcEȘARU
anul trecut, când la editura Tracus arte a apărut antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, am răsuflat uşurat. În sfârşit reuşise cineva să facă la noi o astfel de carte. Şi nu doar că reuşise, dar o făcuse şi foarte bine. Claudiu Komartin şi radu Vancu sunt autorii performanţei. Doi excelenţi şi tineri poeţi care dovedesc şi acribie atunci când vine vorba de a realiza o selecţie din producţia poetică publicată într-un an în românia. acribie şi gust, căci aproape tot ce merita să fie prins în antologia lor a fost prins. e de remarcat şi obiectivitatea. nu simţi nicio clipă că în alcătuirea volumului ar precumpăni vreun criteriu extraliterar, vreo afinitate de generaţie, de grup sau de gaşcă. rezultatul: o antologie de referinţă. păcat că din ea lipseşte radu Vancu. În 2010, acesta a publicat două cărţi apreciate de critici şi de cititori. Din dorinţa de a fi până la capăt credibili, antologatorii au decis să nu se autoincludă în carte. o decizie de bun-simţ, dar în acelaşi timp volumul a ieşit astfel fără o parte pe care o merita. m-am temut ca nu cumva iniţiativa publicării unei antologii anuale cu cele mai frumoase poezii să nu moară după apariţia primului volum. Din fericire, iată că a fost publicat de curând, tot la editura Tracus arte, volumul Cele mai frumoase poeme din 2011. aşadar, povestea continuă. Dacă în 2010 am avut două reveniri în forţă (Ion mureşan, cartea Alcool; mircea Cărtărescu, Nimic), iată că nici în 2011 nu am stat mai rău, Ioan es. pop (unelte de dormit) şi matei Vişniec (La masă cu Marx) scoţând şi ei cărţi de poezie excelente. la capitolul reveniri, l-aş pune şi pe Sorin Gherguţ (Orice. Uverturi & reziduuri), un poet foarte discret, dar cu o scriitură ingenioasă şi cu un simţ al umorului cum nu prea găsim la noi în rândul poeţilor tineri. Dar 2011 a fost şi anul unor debuturi consistente: andrei Dósa (Când va veni ceea ce este desăvârşit), matei Hutopila (copci) ori aleksandar Stoicovici (vineri). De la Constantin abăluţă la marius Ştefan aldea, de la Ion Zubaşcu la George Serediuc, de la Gellu Dorian la radu Ianovi, de la elena Ştefoi la Corina Bernic, de la Ion

pop la andrei Zbârnea, de la leo Butnaru la marius-Iulian Stancu, de la adriana Barna la ania Vilal, nimic nu lipseşte. În noul volum din antologia realizată de Claudiu Komartin şi radu Vancu, poezia românească din 2011 e bine inventariată, selecţia fiind, cred, aproape fără cusur.

15

TeaTru

Iubire pe tărâmul apelor
Mirela SANDU
“pe vremea aceea nimeni nu voia să fie tânar”, iar “lumea era terorizată de păcat”. Se întâmpla în anul 1939… Sunt replicile pe care le rosteşte necunoscutul (marian râlea) atunci când păşeşte pe scenă. revenind în oraşul natal, retrăieşte anii de dinaintea celui de-al Doilea război mondial. un spațiu acoperit de ape, o pădure de mesteceni plutitoare şi doi tineri care se iubesc. acestea sunt ingredientele pe care le foloseşte Yuri Kordonsky în spectacolul Ultima zi a tinereţii după Tadeusz Konwicki, o dramatizare după romanul Cronica incidentelor unei iubiri. Chiar înainte să plece la facultate, Vitek (alexandru malaicu) o întâlneşte pe alina (Veronica arizancu), fiica colonelului nalenc (Cristian Stanca). povestea lor are puritatea lucrurilor trăite pentru prima oară, prospeţimea aerului de primăvară, dar se destramă, din păcate, foarte uşor. Şi nu pentru că iubirea unuia pentru celălalt ar fi luat sfărşit, ci din cauza celor din jur. Fiecare dintre părinţi are alte planuri în privinţa viitorului copiilor lor: mama lui Vitek îşi doreşte cu orice preţ ca fiul ei să ajungă medic, iar tatăl anei îl consideră nedemn de statutul lor social. Spectacolele lui Kordonsky au de fiecare dată şi o latură poetică, iar lumina şi muzica sunt mereu foarte

importante. parcă mai mult decât în oricare dintre producţiile lui din românia, în Ultima zi a tinereţii regizorul ne vorbeşte în sunete şi imagini. un merit deosebit în această propunere l-a avut scenograful Dragoş Buhagiar care a creat un decor poetic, cu o lumină pe măsură. un tărâm al apelor în care mestecenii suspendați sunt pe rând locul de unde Vitek îşi urmăreşte iubita, complicii lor, martorii bucuriei şi tristeții şi stâlpii de care, în final, cei doi nu reuşesc să treacă. Spațiul devine pe rând dormitor, bucătărie, cameră de primire, loc de întâlnire etc. alături de scenografie, un rol important în crearea atmosferei îl are şi muzica compusă de Vasile Sirli. ea transmite spectatorului, dincolo de cuvinte, starea de bine a personajelor, îngrijorarea pentru apropierea războiului sau este liantul pentru retrăirea vremurilor trecute. un spectacol despre iubire şi tinereţe, despre boală şi suferinţă, despre război şi moarte, care atinge

prin forța imaginilor (la final pădurea este inundată de sângele celor morți în război), prospețimea jocului actorilor şi prin profunzimea sunetelor. o poveste de iubire care se desfăşoară dincolo de timp şi de realitatea imediată, care vorbeşte despre importanţa fiecărei clipe trăite şi despre trecerea ireversibilă a timpului.

Ultima zi a tinereţii după Tadeusz Konwicki Regia şi adaptarea: Yuri Kordonsky Scenografia şi light design: Dragos Buhagiar Muzica: Vasile Şirli Distribuţia: marian râlea, alexandru malaicu, Veronica arizancu, Diana Fufezan, Constantin podu, ofelia popii, Iulia popa, Serenela mureşan, Cristian Stanca Teatrul naţional „radu Stanca” Sibiu

16

17

Semnal
Cioran. Ejaculări mistice Stéphane Barsacq Colecţia: portrete Traducere de rodica mone editura philobia, 2011 Doamna din lac Raymond Chandler Colecţia: Suspans Traducere de Virgil Stanciu şi Cornelia Bucur. editura nemira, 2012

Jurnalistul Stéphane Barsacq reuşeşte în mod strălucit o biografie atipică a lui Cioran. Fără să facă un întreg rechizitoriu, autorul îşi pune problema relaţiei dintre opera lui Cioran şi convingerile sale politice de extremă dreaptă. În ce măsură cinismul său dizolvant şi autodizolvant, obsesia lui de a descifra masca iluzorie şi tragică a lumii în care trăia, nu este de fapt rezultatul negării de sine a unui om care a renunţat la trecutul său legionar? nu cumva cinismul şi neîncrederea în aparenţe sunt tratamentul pe care şi l-a autoadministrat cineva care s-a înşelat în mod grotesc asupra vieţii, şi, drept urmare, a ales să nu mai creadă nimic decât să se înşele din nou?

raymond Thornton Chandler (1888 - 1959) este văzut drept întemeietorul romanului polițist modern american, protagonistul sau philip marlowe astăzi considerat sinonim cu termenul "detectiv particular". „raymond Chandler nu este doar un povestitor, ci şi un stilist şi un scriitor cu viziune. proza lui este seducătoare pentru cititor" - Joyce Carol oates „philip marlowe este un personaj pe care n-ai cum să nu-l îndrăgeşti. Fără el, literatura poliţistă ar fi fost cu totul altfel“ - The Guardian.

18

20

alTFel

Hai să trăiești! În Cimitirul Vesel!
carmen MUȘAT-cOMAN
Cimitirul Vesel din Săpânța are, pe lângă caracteristica aceea unică – de a privi moartea ca pe o trecere firească şi de a o accepta cu o înțelepciune mioritică, împăciuitoare – şi pe cea a unui muzeu în aer liber. Căci plimbându-te printre crucile sculptate, pictate, inscripționate cu versurile vesele ale lui Stan Ioan pătraş, inițiatorul acestui Cimitir Vesel, loc de pelerinaj pentru turiştii români şi străini, ai impresia că vizitezi un muzeu. Cei de sub pământ par a nu fi deranjați de gălăgia celor de deasupra lor, ce se plimbă printre muşuroaie, strigându-se unii pe alții, râzând, fotografiindu-se cu vreo cruce pe care o găsesc mai şugubeață decât pe alta. poate că, de fapt, acesta e marele câştig din vizita Cimitirului Vesel: te familiarizezi cu locul în care vei ajunge şi tu, la un moment dat, te lepezi de spaime şi accepți că viața, atâta câtă e, e frumoasă. Cum să nu-i crezi pe cei ce se află sub pământ? Trebuie să le acorzi credit, ştiu ei ce ştiu. Şi atunci? Ce rost are să aduni bani peste bani, săți faci o vilă imensă în care nu va sta nimeni, să-ți schimbi maşina la doi ani, cu o alta mai mare? Viața e în altă parte. paradoxal, aici, în cimitir. Stan Ioan pătraş care (din spusele celui ce îngrijeşte de biserica aflată în reparație şi care recită cui vrea să asculte cam toate versurile aflate pe

cruci) nu ştia să scrie, dar a învățat tocmai pentru a putea să-şi ducă la bun sfârşit proiectul şi ucenicii lui de azi oferă celui ce trece pragul cimitirului o filozofie simplă de viață: am muncit, am făcut bine, am crescut copii, acum plec. pe unii i-au mai şi ironizat – pe cei ce s-au cam abătut de la morală, dar au lăsat loc iertării şi înțelegerii că omul e supus greşelii.

Stan Ioan pătraş a fost prin 1935 – mormântul lui se află în fața bisericii – şi oamenii continuă să-şi ia loc de veci aici, amuzați de ineditul locului. o bucată de carton te anunță că mormântul cu soacra e la vreo doi metri şi, într-adevăr, textul te face să râzi, dacă nu eşti soacră sau dacă eşti, dar ai simțul umorului. În spatele cimitirului se construieşte – nu ştii ce, biserica se repară (mozaicată), cele două clopote – unul turnat parcă la Timişoara – de lângă biserică sunt trase, printr-un sistem acționat de mişcarea picioarelor, oamenii râd, soarele străluceşte. eşti în Cimitirul Vesel. aşa că te las să citeşti inscripționările de pe cruci. Hai să trăieşti!

Te uimesc numărul mare de turişti şi coada de la casa de bilete. Te uimesc şi te bucură, normal. e încă toamnă, blândă, soarele străluceşte, cerul e senin deasupra ta, e miezul zilei, cimitirul e plin de curioşi. Veseli, înveseliți. observi, cu o oarecare neplăcere, că unele cruci sunt noi, nou nouțe, iar cele de dinainte de ‘89 sunt nerecondiționate. regăseşti crucea Foto: Carmen muşat-Coman din manualul de istorie, parcă, manualul copilăriei tale comuniste. Încă de pe atunci acest cimitir aflat la vreo 18 kilometri de Sighetu marmației era motiv de mândrie națională. prima cruce inscripționată de

22