You are on page 1of 95

GABRIELA VASILESCU

NICOLETA LEU

FILOSOFIE
SUPORT PENTRU SEMINAR

E D I T U R A U N I V ER S I T ĂŢ I I D I N P L O I E Ş T I 2008

1

Prefaţă

Îndrumarul are drept principal scop menţinerea interesului studenţilor de la facultăţile tehnice, economice şi cele umaniste pentru idei şi concepţii fundamentale din cultura filosofică, întrucât filosofia are un rol esenţial în formarea universului spiritual al oricărui intelectual, determinându-i un sistem propriu de valorizare, o gândire critică care-l individualizează. Lucrarea îşi propune să ofere un mijloc de acees către aparatul teoretic şi metodologic propriu filosofiei, acomodând gândirea într-un univers lingvistic parcurs cu dificultate de simţul comun. Învăţarea filosofiei este un proces ce se desfăşoară pe etape, de la lecturile copilărie până la reflecţiile maturităţii. Nu există o reţetă universal valabilă. Fiecare om are nevoie de filosofie, indiferent de etapa de vârstă. De aceea, ne îndeamnă Epicur şi tânărul şi bătrânul trebuie să caute înţelepciunea, cel deal doilea pentru ca înaintând în bătrâneţe să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute, iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni. Dezvăluirea unui model de înţelegere şi interpretare a textelor filosofice înseamnă parcurgerea unor etape istorice ce înscriu persoalităţi distincte, stiluri diferite de exprimare a problemelor şi soluţiilor filosofice. În ciuda diversităţii lor, textele filosofice cer anumite exigenţe ce presupun ridicarea către universalitate, trecerea dincolo de imediat în universul misterului (Blaga). Lectura filosofică rămâne o provocare atât pentru tânăr cât şi pentru matur, atât pentru anii copilăriei, ai primelor sentimente cât şi pentru anii senectuţii, pentru finitudinea condiţiei umane. Pentru etapa de viaţă specifică studenţiei, filosofia aduce acele semne de mirare şi întrebare care dezvoltă spiritul critic şi afirmă o individualitate. Structura suportului de seminar respectă etapele istorice parcurse de gândirea filosofică, înscriinâd figuri reprezentative ale căror idei au impus, prin consistenţa lor, direcţii în evoluţia filosofiei. Pentru argumentarea acestei idei, autorii şi-au propus prezentarea unor fragmente importante din lucrările respectivilor filosofi, cu scopul de a apropia studentul de stilul de filosofare al gânditorului şi de problemele ridicate de un text filosofic în general. Extensia textelor, incluse în lucrare, a răspuns nevoii de realizare a unor analize de text în timpul desfăşurării seminariilor pentru formarea spiritului critic şi libertăţii de gândire a studenţilor. Pentru a fi un instrument cât mai apropiat dezbaterilor seminariale şi dialogului de idei academic, vom evidenţia câteva reguli privind întocmirea lucrărilor de seminar şi perspective de realizare ale unei analize textuale: • opţiunea pentru o temă sau pentru opera unui gânditor va fi raportată la lecturile anterioare, la interesul pentru lămurirea unei probleme care-l domină pe autor; 2

• • • • • • • •

atât opera cât şi autorul ei vor fi integraţi contextului socio-istoric şi spiritual în care s-a afirmat autorul, relevând principalele curente filosofice existente în epocă; vor fi prezentate concepţiile formulate în istoria filosofiei cu privire la tema respectivă , evidenţiind notele comune şi cele distinctive; se vor evidenţia principalele idei propuse de autor şi argumentele folosite de acesta; pentru orice precizare conceptuală se vor utiliza dicţionare de specialitate; vor fi expuse cu claritate problemele şi soluţiile ce înscriu gradul de origialitate al autorului; se va recurge la trimiteri bibliografice pentru argumentarea poziţiei adoptate în referat, înscriind sursa bibliografică folosită. Aceeaşi regulă este valabilă şi atunci când se recurge la analize preexistente. lucrarea trebuie să antreneze spiritul critic, dezbaterea dinamică, să propună perspective noi, originale de interpretare tematică sau să deschidă calea unor dezbateri seminariale; prejudecăţile şi aşteptările subiective ale celui care elaborează referatul nu trebuie transferate la opera sau problema pe care o analizează. Filosofia este lipsită de orice prejudecătă; spiritul filosofic dispune de libertate în afirmarea ideilor şi sustinerea acestora prin argumente întemeiate. nici un referat nu trebuie considerat ca soluţie definitivă, deschizând calea reconstrucţiilor permanente şi provocând noi perspective de abordare. Autorii

Capitolul I
3

Întrebarea: Ce este filosofia? Rămâne deschisă întrucât ne izbim de lipsa unei accepţiuni universal-valabile asupra acestei discipline.6-7]. Întrebarea susmenţionată asupra accepţiunii filosofiei şi-o punea şi Jules Lachalier la deschiderea învăţământului din Touluse. Heraclit din Efes vorbea de bărbaţii iubitori de înţelepciune. Incursiunea este dificilă întrucât termenii “filosofie” şi “filosof” apar târziu în literatura greacă. pp. Dificultatea are în sine diversitatea stilurilor de filosofare care dau naştere filosofiilor şi filosofilor pe care nu le [îi] poţi cuprinde într-o singură categorie. Urmând această intenţie. având un conţinut vag chiar în textele lui Herodot şi Tucidide. Diogenes Laertios face precizări asupra structurii filosofiei: XIII [18] Filosofia are trei părţi: fizica. ci numai zeul. Primul care l-a folosit într-un sens mai precis se pare că a fost Pitagora: (…) Filosofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept. pp. 8-9]. considerându-le ca fiind ataşamentul faţă de un corp de doctrine consecvente iar în alegerea criteriilor pentru analiza tuturor şcolilor filosofice urmează calea lui Potamon din Alexandria: raţiunea conducătoare de care este produsă judecata şi mijlocul întrebuinţat. care trec dincolo de mulţimea cunoştinţelor. al adevărului. p. 17-18].OBIECTUL FILOSOFIEI Studiul oricărei discipline presupune lămurirea termenului care o înfăţişează. pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească. Interesul lui Diogenes Laertios se opreşte şi asupra şcolilor filosofice cunoscute în această primă etapă a istoriei filosofiei. etica şi dialectica. în orizontul fiinţei. filosof era însă iubitorul de înţelepciune [1. Pentru lămurirea termenului vom urma calea explicativă susţinută de Diogenes Laertios: …filosofia începu de la elini şi chiar numele ei refuză să fie tradus în vorbire străină. asemănător cercetătorilor din ştiinţe. vom începe prin explicarea rădăcinilor. etica e partea care tratează despre viaţă şi despre toate câte sunt în raport cu noi. Acceptând aceste precizări susţinem că rostul filosofiei este căutarea adevărului şi nu posesia acestuia. de exemplu reprezentarea cea mai limpede [2. pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească. spunând că nici un om nu este înţelept. fiind un efort progresiv al spiritului uman de a se cunoaşte pe sine prin raportarea mai amplă sau mai restrânsă la lumea exterioară. Înţelepciunea înseamnă descoperirea acelei căi de cunoaştere care distanţează modul de gândire filosofic de prejudecăţi şi dogme. a etimologiei şi evoluţiei cuvântului “filosofie”. (…) VIII [12] Pitagora a fost cel dintâi care a întrebuinţat termenul de “filosofie” şi s-a numit pe el însuşi filosof într-o convorbire în Sicyona cu tiranul Leon al sicionienilor sau fliasienilor. filosof era însă iubitorul de înţelepciune [2. dându-i un răspuns stupefiant pentru cursanţi: Nu ştiu! 4 . Filosofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept. Fizica este partea ce se ocupă de univers şi de tot ce cuprinde el.10]. Prin urmare. În aceeaşi lucrare Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. pp. numai philosophos avea capacitatea de a cunoaşte ceea ce întemeiază în mod universal. dialectica se ocupă cu raţionamentele din cuprinsul celor două discipline precedente [2. după cum îl prezintă Heracleides din Pont în scrierea sa Despre femeia leşinată.

în acord cu verdictul heideggerian. am putea afirma că toţi oamenii s-au ocupat de filosofie nutrind. Între ştiinţă şi teologie există o ţară a nimănui – expusă atacurilor din ambele părţi. 5 . înseamnă reflecţia critică asupra temeiurilor cunoaşterii ştiinţifice. Căci.129]. cu care ne-am obişnuit în experienţele şi activităţile noastre. Ce trebuie să facem?. aprecia Ortega y Gasset în Originea şi epilogul filosofiei. o anumită distanţare în raport cu nivelul de generalitate şi abstractizare la care ar fi trebuit să se situeze. Este un efort de cunoaştere şi autocunoaştere. este expresia puterii înţelepciunii asupra întâmplărilor şi experienţelor trăite. Un asemenea program reflexiv îl aduce Kant în epoca modernă. Omul este tentat să facă filosofie. Această idee îi aparţinuse lui Heidegger care afirmase că omul este filosofie. Bertrand Russell în Introducere la istoria filosofiei (London. un program de reflecţie asupra cunoaşterii: Ce putem cunoaşte?. întrucât depăşesc cunoaşterea definită. Ceea ce îşi propune reflecţia filosofică este înţelegerea lumii. dar lucrurile omeneşti nu sunt propriu-zis “lucruri”. să depăşească goliciunea şi aroganţa iniţială. Dacă puterea cunoaşterii ştiinţifice este încărcată de eficacitate. p. este simplu: Ştiu că nu ştiu nimic! Prin urmare. Şi. aparţin teologiei. Răspunsul său la întrebarea pe care ne-am pus-o. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriunde (Noica). este un mod de a fi al omului în raport cu Universul. Întrucât viaţa e un repertoriu sau un sistem de ocupaţii. filosofia e liberă de obligaţii. “puterea” filosofiei înseamnă tocmai conştientizarea puterii ştiinţei. Ce ne este permis să sperăm? Asemenea întrebări sunt fundamentale pentru om. sunt evenimente ce i se întâmplă cuiva [3. Filosofia te învaţă să accepţi viaţa. prin simplitatea şi profunzimea lui. Gândirea filosofică. Filosofia nu este o ştiinţă ca toate celelalte. Spre deosebire de celelalte discipline. Drept urmare. Ce ştiu?. filosofia nu este o ştiinţă ci o reflecţie critică asupra cunoaşterii. filosofia apare ca nevoie a spiritului de a comunica în chip raţional cu Universul. determinând limitele lumii fiecăruia dintre noi. una dintre ocupaţiile prin care oamenii îşi umplu viaţa este filosofia. spune Descartes: E mai bine să-ţi schimbi dorinţele decât ordinea lumii şi să te învingi pe tine decât soarta. această ţară a nimănui este filosofia. Acest efort cognitiv este îndreptat către descifrarea condiţiei umane. Toată cunoaşterea definită aparţine ştiinţei iar toate dogmele. În filosofie nu există adevăruri ca în celelalte ştiinţe. de neputinţă şi atitudine pasivă asupra evenimentelor vieţii. Teoriile filosofice au valoare determinată de exemplul pe care îl oferă datorită reflecţiei riguroase asupra întrebărilor fundamentale ce ne însoţesc în viaţă. Aşa se face că activitatea filosofică înseamnă reflecţie iar reflecţia este o mişcare de întoarcere a spiritului la sine pentru a pune semnul întrebării asupra cunoştinţelor pe care le posedă: Ce ştiu? Un prim exemplu ne oferă Socrate care în dialogurile sale învaţă spiritul să reflecteze.poraneitate prin accentuarea importanţei răspunsului la ceea ce se întâmplă. e un lucru omenesc. atrăgea atenţia asupra complexităţii termenului. Iar acest dialog cu lumea îl conduce pe Wittgenstein la afirmaţia: limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele. 1961) considera că filosofia este ceva intermediar între teologie şi ştiinţă. în acelaşi timp. nădăjduind că efemeritatea acesteia va fi depăşită odată cu saltul din real în posibil.Răspunsul nu dovedea ignoranţă ci. ci lucruri ce se întâmplă omului. Afirmaţia nu este un gest de resemnare. să ai puterea morală de a depăşi nenorocirile ei. O asemenea formulă de viaţă înţeleaptă a fost exprimată de Sartre în contem. unind pe “a fi” cu “a trebui”.

Mircea Florian recurge la formularea unei definiţii care poate exprima esenţa oricărei filosofii: filosofia este ştiinţa principiilor sau noţiunilor prime. încercând. Dialogul Theaitetos caracterizează filosoful ca fiind căutătorul de înţelepciune crescut în libertate şi tihnă. deci ea poate fi îmbrăţişată de oricine ca expresia formală a sforţării filosofice în ceea ce aceasta are specific. prin creaţii spirituale. apoi va trage învăţămintele din evenimente. omul reuşeşte de fapt să devină o fiinţă unică în felul ei în univers.]. Descifrarea lor nu se poate realiza decât printr-o smulgere din “robia cotidiană”.21). situat la un alt nivel de profunzime în raport cu modul paradiziac. viziuni religioase. subl. să găsească rosturi ale Misterului. pe care-l priveşte în perspectiva <crizei> pe care ea însăşi o provoacă (5.Cunoaşterea luciferică începe prin <deschiderea misterelor ca mistere>. O asemenea măreţie aparţine filosofului. Aşa se face că teoriile filosofice te seduc şi te obligă să le asumi (Thoreau). pe căi diferite. omul va încerca să-şi reveleze sieşi. În acest sens. Filosofia face parte din acel tip de cunoaştere pe care Blaga îl numeşte luciferic. p. Prin destin şi prin împrejurări.79]. Russell 6 .86]. Actul asumării face parte din deplinătatea fiinţei umane. niciodată încheiată. întruchipări de artă) misterul ce i se deschide în faţă[4. oferind momente de stabilitate. Cu un cuvânt. idee ce am regăsit-o şi la Mircea Florian. ne conduce la înţelegerea primei datorii ce revine filosofului: să expliciteze supoziţiile fundamentale. evidenţa nemijlocită. În Problemele filosofiei Bertrand Russell exprimă propria sa părere referitoare la importanţa studierii filosofiei. <criza obiectului>. cunoaşterea luciferică e profund tragică. p. Ca fiinţă căreia în chip existenţial i se deschide un orizont al misterului.87. Dacă cunoaşterea paradiziacă se statorniceşte pe poziţii liniştitoare. Cunoaşterea luciferică se caracterizează printr-o distanţare plină de tulburătoare iniţiativă faţă de obiectul său. Pentru Blaga fiinţa umană deplină există în orizontul misterului şi pentru revelare. Cunoaşterea paradiziacă se caracterizează printr-un fel de alipire familiară la obiectul său. Formula aceasta are avantajul neutralităţii şi universalităţii. axiomele sistematizării sale [6. el vrea să înalţe meditaţia la dimensiunile universului. prin provocarea unei <crize în obiect> şi sfârşeşte prin încercarea veşnic repetată. <problematicul> şi <construcţia teoretică> sunt momente specifice cunoaşterii luciferice. Platon a surprins măreţia înţelepciunii în două dialoguri: Charmides şi Theaitetos. Astfel.78]. prin acest … mod ontologic al său. pe care-l socoteşte total dat sau cu posibilităţi de a fi dat. Ea se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem [5. prin plăsmuiri de cultură (mituri. p. Ambele tipuri de cunoaştere sunt moduri ale <cunoaşterii înţelegătoare>. ns. le va înţelege cu scopul de a ajunge la o viziune sistematică. o detaşare de experienţele particulare spre ataşarea către probleme fundamentale. a fi înţelept. viziuni metafizice. p. Această accepţiune dată filosofiei de către gânditorul român.coordonându-i întreaga existenţă. ireductibil şi chiar intransingent [6. Actul filosofic tinde să transforme un eveniment în experienţă (Lacroix). Acest demers complex arată că filosofia rămâne o reflecţie asupra ansamblului cunoştinţelor şi puterilor noastre. prin care cunoştinţa şi viaţa dobândesc unitate sistematică sau sunt totalizate. teorii ştiinţifice. p. înţelepciune şi cunoaştere de sine înseamnă să şti ce şti şi ce nu şti. iar ştiinţele pozitive sunt ajutate a-şi armoniza rezultatele cele mai generale. punctul arhimedic. spune Socrate lui Charmide. de a scoate pe alt plan şi cu o anume dobândă obiectul din criza sa. printr-o viaţă dusă în conformitate cu spiritul. Iniţierea în filosofie presupune o anumită “purificare”.

evadând spre împlinirea unor nevoi ce-i domină. La celelalte vieţuitoare fericirea este absentă. Aceasta din urmă îndeamnă la o anumită conversiune a întregului mod de a fi şi de a trăi în lume. Există o gamă variată de nevoi pe care le ducem cu noi în mânuirea realităţii. Este părerea împărtăşită de Aristotel în descrierea modalităţii de a obţine fericirea. micşorează siguranţa dogmatică care închide spiritul.Filosofia ca mod de viaţă aduce în atenţie discursul filosofic care are drept fundamentare o anumită opţiune existenţială.Brisson. într-o analiză asupra Academiei platoniciene. dat fiind că nu participă la nici un fel de contemplare. le philosophe apprend aux pretres ce que c’est que les dieux. altele rămân atracţii nostalgice până la vârsta senectuţii. I. Un anume fel de înţelegere a vieţii şi de pregătire pentru moarte justifică prezenţa filosofului în cetate.consideră că filosofia merită să fie studiată pentru valoarea întrebărilor pe care le pune. Le pretre recommande au peuple l’amour et le respect pour les dieux. netulburare ce rezultă din practicarea virtuţilor morale. Problemele rămân comune dar mânuirea realităţii este diferită şi se concretizează într-o diversitate de poziţii filosofice. în dialogul Phaidon. fac posibilă unirea cu universalul. a normei morale. Unele vor fi împlinite. curajul de a depăşi separarea sufletului de trup. limitele contemplării sunt şi cele ale fericirii: cu cât contempli mai mult. Iată de ce unii oameni doresc depăşirea cadrului social în care îşi au originile.258]. le philosophe apprend au militaire ce que c’est une patrie. distingându-l de ceilalţi semeni care coparticipă la îndeplinirea sarcinilor cetăţii: Le magistrat rend la justice. Este afirmaţia lui Nae Ionescu cuprinsă în Curs de metafizică. consideră că demnitatea vieţii pregăteşte curajul morţii. o cunoaştere ce se are pe sine drept scop în sine. Acest demers purificator este împlinit de Platon pe calea dialogului. vorbeşte despre felul în care filosofia te învaţă să trăieşti. …Filosofia sau filosofarea este un act de viaţă. act în care cititorul intră în acţiune coparticipând la realizarea binelui.…[8. aşa cum este ea închegată. pp. 1415]. p. Afirmaţia sa este însoţită de următorul argument: că propriu-zis a filosofa înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii tale. susţinut între anii 1928 – 1929. Le souverain commande `a tous. filosofia nu poate fi decât pregătirea pentru moarte. Ideea filosofării ca mod de viaţă este susţinută atât de Platon cât şi de Aristotel. care însă este şi el determinat la anumite caractere care nu sunt ale unui tip de indivizi. cu atât eşti mai fericit. le philosophe apprend au magistrat ce que le juste et l’injuste. Întrebările filosofice îmbogăţesc imaginaţia noastră intelectuală. un act de trăire. În acest sens. Chaques homme a des devoirs `a remplir dans sa famille et dans la societe. le philosophe apprend au souverain quelles sont l’origine et la limite de son autorite. să depăşeşti servituţile pasiunilor concentrându-te asupra cugetului. pentru Stagirit filosofia constă într-un mod de viaţă contemplativ care exprimă un mod de cunoaştere lipsit de condiţionări şi servituţi. Decizia are loc prin integrarea într-o comunitate. Le militaire defend la patrie. Viaţa conformă spiritului te îndeamnă spre o anumită seninătate. Aşa se face că dacă pentru zei viaţa este în întregime fericită oamenii au această şansă numai în măsura în care există în ea o imagine a activităţii divine. ci sunt ale unei civilizaţii [7. Diderot se apleacă asupra funcţiei îndeplinită de filosof în cetate. bine sau rău (…). unde descrie moartea lui Socrate. le philosophe 7 . Prin urmare. Filosofia este fără îndoială un fel de a mânui realitatea. După cum vedem. Platon. o “şcoală” filosofică.

năzuinţa spre o ultimă sau supremă claritate. datorită cărora sunt unificate sau totalizate ştiinţa şi conştiinţa. lumea şi viaţa. Omul este expus la sărăcie şi durere. este ceva mai mult decât suma cunoştinţelor oferite de ştiinţele particulare. Orice sistem filosofic prezintă o viziune asupra lumii. În acest sens. a cărui legitimitate îi este conferită de o logică internă iar sugestiile sale referitoare la transcendenţă. este formularea unor întrebări şi răspunsuri referitoare la trăsăturile esenţiale ale existenţei. p. Conducătorul comandă tuturor. ( Magistratul face dreptate. Negulescu considera că filosofia trebuie să se edifice în mod obiectiv pornind de la datele ştiinţelor particulare. filosoful învaţă pe fiecare care sunt obligaţiile sale. Iată de ce filosofia dovedeşte că omul şi-a cucerit locul în univers.10]. să ia o poziţie raţională în raport cu universul natural şi social. gânditorul român înţelegea filosofia ca analiză a primelor principii şi sinteză a ultimelor rezultate ale ştiinţei în vederea explicării totale a universului. Preotul recomandă poporului dragoste şi respect pentru dumnezei.69]. concepţia filosofică se referă la univers în ansamblul său iar problematica comună tuturor concepţiilor filosofice. fiindcă a izbutit săşi lărgească indefinit câmpul experienţei descoperind – nu inventând sau plăsmuind – zona irealului sau idealului [10.P. După cum vedem. teoria şi practica. Această tendinţă este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filosof într-un întuneric complet. filosoful învaţă pe militar ceea ce este patria. P. Şi. p. este o luptă împotriva fascinaţiei pe care formele de exprimare o exercită asupra noastră. Toate modurile de înţelegere a filosofiei prezentate mai sus aduc în atenţie câteva note definitorii ale demersului filosofic: obiectul filosofiei are caracter de maximă generalitate. Ludwig Wittgenstein în Caietul albastru evidenţiază rolul descriptiv al filosofiei: Filosofia. Filosofia (…). Negulescu accentuează funcţia cognitivă îndeplinită de filosofie.) Pentru Mircea Florian filosofia este sforţarea spre lumină. fiindcă ea se îndreaptă spre noţiunile generalisime. Prin actul filosofării omul încearcă să depăşească experienţa cotidiană.40]. filosoful demonstrează ceea ce sunt dumnezeii. aşa cum folosim noi cuvântul.13]. aşa după cum întregul este ceva mai mult decât suma elementelor din care se compune [11. Filosofia ca imagine a întregului. fără a se ridica deasupra cunoştinţelor particulare. le philosoph apprend `a l’lomme a souffri [9. …este …cercetarea cea mai lipsită de prejudecăţi sau predeterminări. filosoful învaţă pe om să sufere. Fiecare are sarcini de îndeplinit în familia sa şi în societate. filosoful învaţă pe magistrat ceea ce este drept şi nedrept. Filosofia exprimă o cerinţă a spiritului uman în care se exprimă două funcţii fundamentale ale culturii – cea de cunoaştere şi cea de creaţie. conturată dincolo de varietatea acestora. îndeplinită în strânsă legătură cu datele ştiinţelor. p. L’homme est expose `a l’infortune et `a la douleur. filosoful învaţă pe suveran care sunt originea şi limita autorităţii sale.apprend `a chacun quel sont ces devoirs. p. pentru argumentarea acestei idei filosoful român precizează asupra carcterului fundamental sau bazilar al cercetării filosofice: ea îşi îndreaptă atenţia asupra noţiunilor fundamentale atât ale realului – sensibil sau suprasensibil. pot fi tratate numai imanent. Dar filosofia nu se poate opri la oferta ştiinţei. (…) Filosofia este pur descriptivă. (…) Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii. natural sau supranatural – cât şi asupra noţiunilor prime ale idealului – ireal sau fictiv – [10. Militarul apără patria. Filosofia este sensul pe care lumea îl are 8 .

Filosofia este dragoste de înţelepciune [12. p. Întrebări filosofice. Filosofia este pregătirea pentru moarte. Principalele personalităţi pe care îşi clădeşte lucrarea sunt Pitagora.33].şi nutreau admiraţie pentru gândirea aristotelică şi stoicism în ce priveşte domeniul moralei.): 1. Comentariu la “Categoriile” lui Aristotel. Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. 2. 4. David Armeanul consideră că aceste accepţiuni asupra obiectului filosofiei i-ar aparţine lui Pitagora. filosofia poate fi definită ca o încercare de explicare a lumii.34]. Analiza textelor filosofice O primă sinteză asupra accepţiunilor filosofiei ne oferă filosoful neoplatonic David Armeanul (sec. ci conform naturii acestora. medicina doar de corpurile omeneşti. este situat la nivelul extensiei de care se bucură cunoaşterea filosofică: filosofia este cunoaştere a tuturor celor ce sunt. Argumentul lui David la prima accepţiune asupra filosofiei. Lucrările sale cunoscute sunt: Introducere în filosofie. Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă.mai cu seamă asupra structurii sufletului promovată de acesta .36]. adică maniera în care sunt şi ce fel de natură au [12. Despre cruce. este răspunsul la întrebarea “de ce?”. Capitolul IX al lucrării ne prezintă Explicarea definiţiilor filosofiei: ce vor să spună definiţiile lui Pitagora “filosofia este cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” şi “filosofia este cunoaştere a celor divine şi omeneşti” [12. În lucrarea Introducere în filosofie David prezintă definiţiile filosofiei aşa cum au fost formulate de predecesorii săi. Filosofia este cunoaşterea celor ce sunt ca fiind cele ce sunt. A publicat o serie de cărţi filosofice şi teologice atât în limba gracă cât şi în limba armeană. p. în felul acesta. aparţinând începuturilor reflecţiei filosofice. situată istoric în prima jumătate a secolului al doilea şi cunoscând sfârşitul în anul 529 când Iustinian a închis şcoala din Atena. gânditorul precizează că filosofia nu cunoaşte cele ce sunt după cantitate.pentru fiecare om. Filosofia este cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti. Perspectivă socio-istorică asupra personalităţii filosofului David este un filosof neoplatonic creştin. Toţi gânditorii neoplatonicieni erau adepţii filosofiei lui Platon . 5.VI e. p.26]. n. Se formează şi profesează ca filosof la Atena. Neoplatonismul este o mişcare filosofică de limbă greacă. filosofia este cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt. Comentariu la “Isagoga” lui Porphyr. originar din Hark. 3. cu toate că Aristotel afirmase că filosofia ca teorie a existenţei este mult mai veche. care a trăit în secolul al VIlea. Platon şi Aristotel. pe când artele şi ştiinţele cunosc numai unele dintre lucruri. 6. tâmplăria doar de lemne [12. Astronomia se ocupă doar de stele. prin urmare este cunoaştere suverană. p. Dezvoltând tipul de cunoaştere filosofică. 9 .

artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor.formal: cuvântul cunoaştere exprimă genul proxim iar restul cuvintelor. În filosofia românească Lucian Blaga dezvoltă. Când Platon spune că se cuvine să ne pregătim pentru moarte. înţelepciune -. divine şi omeneşti. În acelaşi timp. din contră. este analizată logic.…[12. Filosoful desăvârşit este asemănător divinităţii.62]. atribuită lui Aristotel. definesc latura practică a filosofului. Cunoaşterea filosofică se ocupă cu cele divine şi omeneşti. pe cât îi stă omului în putinţă reprezintă a treia definiţie platoniciană comentată de David Armeanul. pasiunea de curaj şi dorinţa de cumpătare. relieful particular datorită în parte unor atitudini distincte faţă de experienţă [13. p. promovată de Platon. Filosofia oferă principiile nu numai ştiinţelor şi artelor intelectuale. o problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată [13. p.47]. dincolo de care nu se mai poate merge.52]. are drept argumentare capitolul X al lucrării: Platon nu a înţeles prin această definiţie că se cuvine ca filosoful să-şi ia singur viaţa [12. adică la moartea conformă virtuţii. nici de cele exterioare. Punerea unei probleme cuprinde totalitatea datelor obiective. totul existenţei (lumea). Aceste trăsături. fie implicit. Filosofia este asemănarea cu divinitatea. p. Filosoful trăieşte conform virtuţii şi nu este afectat nici de cele trupeşti. trebuie să ne gândim la moartea preferată.36].…. Natura divinităţii este diferită de cea a omului. David lămureşte de ce definiţia evidenţiază din rândul vieţuitoarelor numai pe cele divine şi omeneşti: deoarece dintre fiinţe unele sunt veşnice iar altele pieritoare. p. p. spirit de dreptate. Capitolul XIII ne explică definiţia filosofiei ca artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor. filosofia este cunoaştere a celor divine şi omeneşti. iar zarea interioară a unei probleme filosofice rămâne totdeauna întrun mare grad indeterminată. fără a neglija pe unele în favoarea celorlalte.67-68]. filosofia este pregătirea pentru moarte. Un asemenea statut privilegiat deţinut de filosofie. Următoarea definiţie. respectiv la moartea pasiunilor.40]. Asemănarea cu divinitatea este scopul ultim către care tinde orice înţelept. Ea este artă a artelor şi ştiinţă a 10 . raportul dintre problema filosofică şi problema ştiinţifică: Filosofia şi ştiinţa îşi dobândesc. iar dintre cele veşnice cele divine sunt mai importante. ca mai importante [12. fie explicit. Cea de-a doua definiţie a filosofiei. conturând soluţia problemei. Aria unei probleme filosofice o constituie totdeauna. sunt diferenţe specifice. care aduc în atenţie virtuţile sufletului – curaj. ceea ce formează aria problemei”. pentru aceasta am amintit de ele doar. căci cunoaşterea celor divine conduce la desăvârşirea celor omeneşti. cumpătare. şi gradele lor de desăvârşire sunt diferite. articulându-i o virtute specifică: raţiunea este împodobită de înţelepciune. în lucrarea Despre conştiinţa filosofică.37]. şi dintre cele pieritoare. care configurează “zarea interioară” . pp. caracterizându-se prin trei însuşiri ce aparţin divinităţii: virtute. ci şi artelor meşteşugăreşti [12. Ele se deosebesc nu numai prin extensiunea problemelor ci şi prin modul cum se “pune” în general o problemă dar şi cum se “soluţionează”. însoţit fiind de raţiune [12.Analiza specificului cunoaşterii filosofice în raport cu cunoaşterea ştiinţifică va rămâne una de actualitate. Asemănarea cu divinitatea înseamnă a te conforma evlaviei şi dreptăţii. p. cele umane. naturile fiind diferite. capacitate de cunoaştere şi capacitate de acţiune. David preia structura tripartită a sufletului. rezultă din rolul coordonator şi conducător pe care-l exercită filosofia în raport cu ştiinţele şi artele.

care cunoaşte toate cele inteligibile. Bucureşti. 6. N. J. Diderot. adică imediată şi instantanee [12. Gasset. A. 1988. 5.: Filosofie generală.O. M. căci sophia. Bucureşti. Editura Junimea. 1991. Laertios. 2004. ştiinţă a ştiinţelor şi artă a artelor. D. 1995. Editura Fundaţiei Culturale Române. opinia . 8. Iaşi. Bucureşti. 10. este atribuită pentru cea care este păstrătoare. păstrătoare a luminii. Editura Dacia. 1977. deoarece artele şi ştiinţele se servesc şi de definiţii. Editura Minerva. 9. 1974. Bucureşti. şi de demonstraţii. Editura Humanitas. pp..P.: Fiinţa istorică. Ionescu. Referinţe bibliografice: 1. 1975. L. L. Capitolul II METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN FILOZOFIE 11 .59].: Misticism şi credinţă. Filosofia poate fi practicată prin dezvoltarea mai multor trepte de cunoaştere: senzaţia. înţelepciunea. 12. 2. Editura Academiei. Bucureşti. p. Numele de înţelepciune ar trebui aplicat doar lucrurilor divine. Bucureşti.ca fiind cunoaşterea particulară a obiectului prezent.: Despre conştiinţa filosofică. Filosofia este mama a toate [12.care exprimă cunoaşterea particulară a obiectului absent-.ştiinţelor. în speţă a divinităţii [12. Cluj Napoca. intelectul intuitiv.: La philosophie în Opinions et paradox.Negulescu.60-61]. 4. p.F. Cluj-Napoca. şi de diviziuni. 1997. Dumitriu. filosofia este dragoste de înţelepciune. M. P. Bucureşti. considerat primul gânditor care a numit înţelepciune doar cunoaşterea fiinţei. reprezentarea . 7. 1992. L. 1963. va fi reevaluat odată cu apariţia ştiinţelor particulare şi diversificarea genurilor şi speciilor artistice.: Curs de metafizică. gândirea discursivă – cunoscută ca exprimând cunoaşterea raţională a universului -.fie raţională. Editura Garamond.: Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.U. Editura Minerva. Ultima definiţie. Acest statut al filosofiei.: Philosohia mirabilis.: Cunoaşterea luciferică.y: Originea şi epilogul filosofiei şi alte eseuri filosofice. dincolo de întunecarea ce cuprinde lucrurile contradictorii. Textes choisis. Editura Humanitas. Editura Facla. 13.53]. fie neluminată de raţiune -. 11. Aristotel: Etica Nicomahică. Blaga. 1993. D. Florian. 1977. este atribuită lui Pitagora. 3. Florian. Blaga.: Conceptul de filosofie la P. Editura Humanitas. P. printr-o aţintire directă. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Blaga. David: Introducere în filosofie. 1993. Dumitriu.

Metodologia face posibilă corelaţia dintre metode. metafizica (răspunde la întrebarea ce au lucrurile în comun). se subordonează altui gen şi aşa mai departe. Acestea sunt de maximă generalitate. rezultă pluralitatea sistemelor filosofice. Raţionamentul (sau inferenţa: premise şi concluzie) deductiv (într-un astfel de raţionament concluzia nu spune mai mult decât premisele. noţiune). sistematic în care a fost realizat. este forma în care se desfăşoară demersul filosofic. Filosofia este o înlănţuire de argumente. Spre deosebire de ştiinţă. el funcţionează ca model în filosofie. adică a cunoaşte toate proprietăţile sale. cauză. deoarece metoda defineşte un procedeu. Pe de altă parte. Conceptul este reprezentarea lucrului în plan ideal. pentru orice lucru particular există un concept general (termen. care funcţionează ca premisă într-un raţionament. o presupoziţie (o propoziţie despre care nu se ştie dacă este adevărată). Calea aleasă trebuie să corespundă planului acţiunii. dreptate. Variatele orizonturi metodologice întăresc validitatea cunoaşterii. etica (ce este binele). De aici. în filosofie se porneşte adeseori de la o ipoteză. care nu se pot explica prin altceva. ca într-o demonstraţie matematică) este instrumentul de bază al filosofiei. estetica (ce este frumosul). Prin urmare. Termeni ca adevăr. reprezintă cercetarea cunoaşterii ştiinţifice).Nu există cercetător care să nu fie preocupat de clarificarea drumului pe care-l urmează spre a-şi realiza obiectivele. Astfel s-au constituit următoarele ramuri (discipline filosofice): ontologia (în greacă. orice acţiune presupune un ansamblu de procedee. Când spunem despre un obiect că este făcut după o metodă înseamnă că evidenţiem modul organizat. nu doar unor părţi ale acesteia. fie în domenii diferite de cercetare. ontos înseamnă ceea ce este. lucrăm cu abstractul. oamenii de ştiinţă preiau procedee folosite de înaintaşi spre a le valorifica în actualitate. epistemologia (în greacă episteme înseamnă ştiinţă veritabilă. substanţă. În acest sens. metodologia cuprinde o arie mult mai complexă. fiinţă. proxim) care. aproape ca şi cum am lucra cu numere. răspunde la întrebarea ce sunt lucrurile). dar şi om. certificând metoda folosită anterior. Rezultatul este doar probabil. de căi. Filosofia rămâne o permanentă căutare a adevărului absolut. libertate. Iată de ce. primesc o explicaţie în sistemul fiecărui filosof. logos semnificând ştiinţă. Întreaga analiză se desfăşoară în plan ideal iar realitatea devine un caz particular al existenţei în genere. Preocuparea pentru a da o explicaţie acestor concepte a determinat apariţia domeniilor reflecţiei filosofice. Iată de ce a avea conceptul înseamnă a cunoaşte lucrul din punct de vedere teoretic. vorbim despre concepte şi despre genuri. constituie materialul din care se întemeiază concepţiile filosofice. fericire. Conceptele filosofice. fără a intenţiona să îl ia în posesie. în premise este conţinută deja concluzia. ceva care cuprinde toate elementele ce îi corespund în plan real. domenii relativ autonome cu limbaj şi căi/ metode proprii de cercetare. care dau conţinutul propoziţiilor. fie în acelaşi domeniu. întrucât filosofia îşi propune să ofere o explicaţie a lumii ca întreg. studiul existenţei. care trebuie urmate pentru a obţine un rezultat. Dacă reflecţia asupra metodei este un demers normativ. la rându-i. adăugând metodei obiectul cercetat şi subiectul cunoscător. Dar de ce pentru a explica lumea avem nevoie de termeni generali? Fiecare lucru particular este o specie ce se subordonează unui gen (imediat următor. până la genurile cele mai înalte (ca generalitate). 12 .

idolii peşterii (cuprind caracterul şi temperamentul individului) şi idolii teatrului (idei născocite pe scena vieţii. nici exclusiv ca albina (care adună materialul din afară). o idee naşte altă idee sau o idee particulară rezultă dintr-o idee mai generală. deci a completării inducţiei. Principia Philosophie (Principiile filosofie). 9. pentru a trage concluzii. la 22 ianuarie 1561. apoi Colegiului Trinităţii. în mod deductiv. Francis Bacon s-a născut la Londra.222]. poezia şi filosofia. Lord Keeper. Dorind să ofere o imagine de ansamblu asupra ştiinţelor. Bacon va realiza o clasificare a acestora în funcţie de cele trei facultăţi sufleteşti: memorie. Cu precizarea că filosofia avea ca domeniu referenţial Dumnezeu. Lucrări fundamentale: Instauratio magna (Marea întemeiere). În adevăr. rămasă punct de referinţă. 13 . Noua Atlantidă. ca urmare a bogatei sale activităţi publicistice. prin observaţie şi prin raţiune. este vorba numai de a proceda prin îndepărtarea sau renunţarea la naturi. Din cunoaşterea aceasta rezultă o teorie exactă şi o aplicare liberă. Insistând asupra distincţiei dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea comună. Odată cu urcarea la tronul Angliei a regelui Iacob I. Francis Bacon consideră că acest efort nu poate avea loc fără o nouă metodă de cercetare. Mijlocul de a găsi formele este simplu şi unic. toate naturile care încetează de a mai exista când o altă natură dată le este adăugată.) Aceştia ar fi în număr de trei: idolii tribului (originari în natura umană şi care determină intelectul să vadă mai multe însuşiri decât cele reale). Drumul parcurs a fost atât deductiv. p. pentru intelect. dispute între şcoli). la 66 de ani (în 1626). de trecere de la concepte la alte concepte. Obţine următoarea diferenţiere: istoria. Novum Organum (Noul Organon). Alban. (Idolii sunt structuri mintale defectuoase sau moduri inadecvate de a gândi. ci să adune materialul ca albina şi apoi să-l prelucreze în chip propriu. Bacon formulează un ansamblu de cauze care ar putea explica erorile din cunoaştere. până la vârsta de 12 ani. Pentru verificarea unei ipoteze. Titlurile le va pierde în 1621 şi va muri cinci ani mai târziu. Cunoaşterea nu poate progresa decât prin relaţionarea intelectului la experienţă. care ar exclude orice supoziţie până la una singură. când drumul parcurs pleacă de la fapte spre concepte. aşa numitul globus intellectualis.Filosofia a manifestat de timpuriu înclinaţia de combinare de noţiuni. Între 1576 – 1578 călătoreşte în Franţa iar în anul 1580 intră la Academia de jurisprudenţă Gray’s Inn pentru a deveni de avocat. cât şi inductiv. rămâne forma şi afirmarea [1. adică Păstor al Marelui Sigiliu sau ministru de justiţie. Bacon consideră că sunt necesare nouă categorii de ajutoare. în timpul reginei Elisabeta. Este fiul lui Nicholas Bacon. sau care nu există când o natură dată este îndepărtată. Gânditorul consideră că cercetătorul nu trebuie să procedeze nici numai ca păianjenul (care-şi scoate firul din sine). ele constau în a descoperi formele lucrurilor. numite idoli. după ce îndepărtarea sau negarea a fost înfăptuită. Preocupat de înfăptuirea reformei în structura ştiinţei. Educaţia se datorează mamei sale. Bacon va deveni lord cancelar şi va primi titlul de baron de Verdun şi viconte de St. Adevărul şi puterea au una şi aceeaşi cale şi una şi aceeaşi îmbunătăţire. nu ţin nicidecum de formă şi. care ţinea de Universitatea din Cambridge. în mod inductiv. memorie şi simţuri. 10. Rezultatul a fost apariţia metodei inductive ce presupune o experienţă sistematică care nu rămâne la nivelul faptelor ci se ridică la axiome (adevăruri generale). imaginaţie şi intelect. omul şi natura.

pe al treilea fantome ale pieţei publice. III. Fantomele cavernei sunt proprii individului. ridicându-se continuu şi gradual. după cum acesta apare unei minţi preocupate şi cu anumite predispoziţii sau se arată minţii unei naturi ordonate şi calme. Fantome ale speciei omeneşti îşi au originea în însăşi natura omenească şi în chiar neamul sau rasa omului. iar nu la univers. p. Una se înalţă ca într-un zbor de la datele simţurilor şi de la faptele particulare la propoziţiile cele mai generale.II.. Cealaltă scoate propoziţiile din datele simţurilor şi din faptele particulare. 14 . pentru a ajunge în cele din urmă. la propoziţiile cele mai generale. încât îi este greu adevărului să găsească vreo intrare. fie din cauza lecturilor şi autorităţii acelora pe care îi studiază şi admiră. oricât ar fi de slabe şi de ineficace în ele însele. le vom întâlni totuşi din nou în momentul chiar al restaurării ştiinţelor şi ele vor fi un obstacol până ce oamenii nu vor fi înştiinţaţi de primejdia lor şi u vor fi înarmaţi împotriva lor atât cât este cu putinţă. Aceasta este calea întrebuinţată azi. Idolii şi noţiunile false. le-am dat nume şi astfel am chemat primul gen fantome ale speciei omeneşti. Există de asemenea idoli care apar. Căci fiecare om are. se arată a fi jucăria întâmplării. fie apoi din cauza diferenţei de impresii produse de un lucru. dupa cum sunt înclinările lui în fiecare individ şi de asemenea cu totul lipsit de ordine. au o putere atât de mare încât pun la îndemâna cunoaşterii şi a folosinţei noastre lucrurile cele mai îndepărtate de simţurile şi de mâinile noastre şi depăşesc o mai mare întunecime de cunoaştere decât s-a putut întâlni până acum [1. care reflectă razele ce pornesc din lucruri şi care îşi amestecă propria ei natură cu aceea a obiectului şi astfel îl deformează şi îl strică. fie din cauza naturii lui proprii şi individuale. Iar intelectul omenesc este ca o oglindă lipsită de netezime. pe al patrulea fantome ale teatrului. în afară de teoriile care decurg din natura lui umană. după cum se vede. Aceasta este calea adevărată. dacă sunt îndrumate cu metodă şi judecată. dincolo de aceste ultime baze. pe aceştia îi numim fantome ale vieţii publice. şi o peşteră proprie sau o grotă profundă care opreşte şi întunecă lumina naturii. XLIII. propoziţii mijlocii. Există şi pot exista două căi pentru a cerceta şi descoperi adevărul. şi mai există una în lucrurile care îi stau la îndemână. Căci este greşită afirmaţia care spune că simţul omenesc este măsura lucrurilor. dimpotrivă: toate percepţiile atât ale simţurilor cât şi ale minţii sunt rapotate la om. fie apoi din cauza educaţiei şi a realităţii cu ceilaţi. XLII. pe al doilea fantome ale cavernei.. p. iar nu în lumea cea mare care este comună tuturor”. XXXVIII.227]. XXXIX. pentru a fi limpezi. căci. dar chiar dacă intrarea a fost dobândită şi este liberă.Există o margine a puterii şi a ştiinţei omeneşti în facultăţile cu care natura l-a înzestrat pe om pentru acţiune şi pentru gândire.38]. XLI. şi stabileşte şi descoperă din aceste principii socotite ca un adevăr de nezdruncinat. astfel că spiritul omului fiind evident variabil. din relaţii mutuale şi din viaţa socială a neamului omenesc. nu numai că împresurează atât de strâns minţile oamenilor. de unde urmează că Heraclit a spus cu dreptate că “Oamenii caită cunoaşterea în micile lor lumi particulare. Există patru feluri de idoli care împresurează strâns minţile oamenilor. primele instrumente sunt cu totul nefolositoare. care au ocupat până acum intelectul omului sunt adânc înrădăcinate în el. dar încă neîncercată [2. la măsura lor. Aceste facultăţi.

mijlocul între oameni. în cea mai mare parte. dar cuvintele ne sunt impuse în acord cu accepţiunea pe care o au pentru minţile cele mai comune. unde rămâne 20 de ani. a fizicii mecanice şi a biologiei. Cartezianismul înseamnă onouă perspectivă asupra lumii cladită pe încrederea în raţiune. deoarece foarte multe piese de acelaşi fel pot fi încă alcătuite şi puse alături de cele cunoscute până azi.(2. Novum Organum). Din această intenţie rezultă principala sa lucrare Discurs despre metodă pentru a conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe. Din 1629 se stabileşte în Olanda. întrucât erorile cele mai diverse au totuşi. în anul 1596. care au dobândit putere graţie tradiţiei. fiind considerate ca nişte maşini. cauze comune. El va aplica metoda bazată pe raţionamentul matematic la fundamentarea astronomiei. Şi astfel impunerea greşită şi nebunească a cuvintelor ajunge să sufoce in mod ciudat mintea. nu aduc în nici un fel chestiunea la vreo soluţie. care au pătruns în minţile oamenilor din diferitele dogme ale sistemelor filosofice şi chiar din metode greşite ale demonstraţiilor.ţinând seama de legătura lor cu relaţiile şi existenţa socială a oamenilor. nu există nimic cert. şi fiecare îşi creează ficţiunile şi lumea ei de scenă. la nivelul animalelor natura lor este corporală. El se îndoieşte mai întîi de ceea ce a aflat din cărţi şi apoi de propriile experienţe. Căci cuvintele se impun foarte simplu intelectului şi aruncă totul în încurcătură. ducându-I pe oameni la controverse şi erori zadarnice şi nenumărate. fără suflet. vrea să remarce superioritatea omului între vieţuitoare. Teza sa conform căreia substanţa sufletească este cea care gândeşte. Ultimele sunt fantomele. credulităţii şi neglijenţei. Filosof şi matematician francez. geometriei şi algebrei. Sufletul este substanţa care gândeşte şi. Lucrarea reprezintă fundamentarea metodei deductive de analiză. unde va muri după un an. Natura este privită ca un mecanism iar lumea este o mecanică universală. plecând mai apoi în Suedia. la invitaţia reginei Christina. drept consecinţă. De asemenea spunem aceste lucruri nu numai cu privire la filosofii complete. având drept criteriu al adevărului claritatea si distincţia ideilor. din regiunea Touraine. Rene Descartes alege îndoiala metodică pentru aflarea certitudinii. Apoi se va îndoi de tot. o idee particulară avându-şi fundamentarea într-o idee mai generală. Vorbirea este. Iar definiţile şi explicaţiile cu care savanţii au încercat întotdeauna să-şi netezească ideile şi să se lămurească pe ei înşişi în unele cazuri. parcurgând drumul de la o idee la altă idee. 15 . Nu vorbim numai de sistemele azi la modă sau chiar de filosofiile sau sectele vechi. 1650. dar chiar referitor la simple principii şi axiome ale ştiinţelor. Rene Descartes are ca loc de naştere Le Haye. pe acestea le numim fantome ale teatrului. întradevăr. XLIV. în aceea a electorului de Bavaria precum şi în armata contelui de Bucquoy. Lumea uneşte două planuri existenţiale diferite: unl al gândirii şi altul al întinderii. deoarece considerăm toate sistemele filosofice până azi transmise sau invebtate drept tot atâtea piese reprezentate pe scenă şi jucate. Acest dualism se regăseşte şi în structura fiinţei umane manifestat prin relaţia dintre corp şi suflet. Descartes şi-a propus să găsească o metodă care să folosească avantajele logicii. A fost soldat în armata lui Maurice de Nassau .

cogito ergo sum. nici un soi de pământ. sunt în stare să fiu autorul lor? Nu cumva. În acelaşi timp. neindoielnice. Prima este de a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apărea astfel în mod evident. sigure. deosebit de puternic. Aplicarea metodei deductive în metafizică aduce o nouă argumentare asupra primelor principii. Şi ultima. Însă de unde ştiu că nu există ceva. care-mi insuflă aceste cugetări? Dar pentru ce să socotesc astfel. ceva cu privire la care să nu încapă nici măcar cel mai mic prilej de îndoială? Nu cumva se află vreun Dumnezeu oarecare. într-adevăr. prin urmare nu încetez totdeodată şi eu să fiu? Ba dimpotrivă eu fiinţam. a obiectului cunoaşterii. atunci. de vreme ce eu însumi. în afara faptului că ma îndoiesc. că nu am defel simţuri. de a-mi conduce în ordine gândurile. deosebit de iscisit. un stat este mult mai bine condus atunci când nu are decât puţine legi. că nu e nimic sigur. de pildă. devreme ce am fost încredinţat de ceva. încât nu pot fiinţa fără ele? Însă m-am încredinţat singur că nu există cu desavârşire nimic în lume. în locul numeroaselor precepte ale logicii. neputând nicicum să fie pus la îndoială. totuşi. începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de cunoscut. Ea înseamnă că existenţa acestora este indoielnică. sau oricum l-aş numi. ca pe nişte trepte. nici un soi de suflete şi de corpuri. poate. Însă există un anumit spirit înşelător. tot astfel. pentru a mă ridica puţin câte puţin. adică de a evita cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic în judecăţile mele decât ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu. ce iese de aici? Oare sunt astfel legat de corp şi simţuri. Descartes vrea ca îndoiala să fie radicală. eu cel puţin sunt ceva?Dar am tăgătuit mai sus că aş avea unele simţuri sau un trup. Pentru a elimina orice urmă de nesiguranţă. Îndoiala cartesiană nu înseamnă negarea existenţei în sine a lucrurilor. p. nici un cer. A treia. atunci? Poate doar aceasta. Mă opresc. care mă amăgeşte dinadins întotdeauna. socotesc că nimic din aceea ce ne înfăţişează memoria amăgitoare n-a existat vreodată.122]. pe care să se poată cladi întreg edificiul metafizic. de a împărţi fiecare dificultate analizată în câte fragmente ar fi posibil şi necesar pentru a fi mai bine rezolvate. este cel dintâi adevăr pe care-l descoperă inteligenţa. că trupul. mişcarea şi locul sunt năluciri.După cum multitudinea legilor justifică adesea viciile astfel încât. încât să fiu sigur că n-am omis nimic [3. forma. Gândesc şi această stare interioară este fiinţa mea. gândirea. Acestea din urmă trebuie să fie absolut clare. Cogito-ul. A doua. deosebit de toate cele pe care le-am înşiruit. prezenţa îndoielii dezvăluie existenţa minţii cugetătoare: ma îndoiesc de tot. întrucât calea senzorială este înşelătoare. întinderea. de a face peste tot enumerări atât de complexe şi revizuiri atât de generale. la cunoaşterea celor mai complexe şi presupunând o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc. incertă pe cale senzorială. dar acestea sunt strict urmate. 16 . Dubito ergo cogito. am crezut că-mi vor fi suficiente următoarele patru reguli cu condiţia de a nu mă abate de la hotărârea fermă şi statornică de a le respecta întotdeauna. Ce va rămâne adevărat. Presupun că toate lucrurile pe care le văd sunt false.

de vreme ce mă înşeală. mai înainte. simt căldura. înţeleg. aud. să fie simţit prin pipăit. dacă cumva încercam s-o descriu aşa cum mi-o închipuiam cu mintea. ci de vreun alt lucru cu care e pus în contact: într-adevăr. care afirm că doar acest lucru e adevărat. tăgăduiesc pe celelalte. atunci. că simt şi cuget: acţiuni pe care. Că acestea sunt false întrucât dorm? Dar măcar mi se pare că văd. văz. încât prin nimic nu e explicat în chip mai evident. iar astfel. e de hotărât. la mine. aş cădea dintr-o singură chestuiune în mai multe şi mai grele. faptul nu e nimic altceva decât cel al cugetării [4. Pe de altă parte cu privire la corp. nici măcar nu mă îndoiam ci socoteam că îi ştiu în chip lămurit firea. asemenea vântului sau flăcării ori eterului. că umblu. încât să înlăture din el orice alt corp. vroieşte. p. atâta timp cât voi socoti că sunt ceva. eu exist. Mi se ivea. braţe şi această întreagă alcătuire de memebre. (…) Dar ce sunt. aş fi înfăţişat-o astfel: înţeleg prin corp tot ceea ce e în stare să se termine printr-o figură oarecare. Mai degrabă voi lua aminte ce anume se ivea.Fără îndoială. care înţelege. oare. Dar de ce să numi revină? Nu sunt eu însumi cel care mă îndoiesc aproape de toate. acelaşi sunt eu. să umple într-astfel un spaţiu. (…) Prin urmare.255]. de la sine şi firesc. vroiesc e atât de vădit. ce este dintre ele care să nu fie la fel de adevărat ca faptul că exist? Ce dintre ele e deosebit de cugetarea mea? Ce poate fi numit deosebit de mine însumi? Faptul că eu sunt cel care mă îndoiesc. Dar tot eu sunt cel care imaginează anumite lucruri. gândul că am o faţă. nu însă prin el însuşi. un animal raţional? Nu. după cum am presupus. totuşi facultatea de a imagina există în adevăr şi face parte din cugetarea mea. de fapt. ori de câte ori cercetam. Aceasta nu poate fi fals. observ de asemenea multe ca şi cum mi-ar veni pe calea simţurilor? Ce dintre ele . le raportam la suflet. pp. auz. ba mă şi miram că asemenea facultăţi se găsesc în unele corpuri [4. gust ori miros: să fie mişcat în mai multe feluri. şi. doresc să ştiu mai multe. gândul că mă hrănesc. oricât chiar m-ar amăgi.dacă îmi revin toate mie. înşele oricât e în stare. ori de câte ori e rostită sau concepută cu gândul este în chip necesar adevărată. că şi eu exist. la fel. în primul rând. neagă. fie nu luam în seamă. ºântărind cât mai bine lucrurile. chiar fără voie. socoteam că a avea puterea de a se mişca singur şi. de bună seamă. Aceasta e tocmai ceea ce se numeşte a simţi. că propoziţia acesta Eu sunt. niciunul chiar dintre lucrurile închipuite nu este adevărat.252253]. afirmă. cel care simt sau care percep lucrurile corporale ca prin simţuri: este evident că văd acum lumina.oricât aş dormi întotdeauna. totdeodată imaginează şi simte. Nu sunt puţine acestea. În sfârşit. pe care. până la urmă. prin urmare? Un lucru ce cugetă. ce anume am socotit până acum că sunt? De bună seamă om. Ce era sufletul acesta. să fie mărginit de un loc. nu vreau să fiu înşelat. care totuşi înţeleg ceva. în mintea mea. 17 . în al doilea rând. nu vroieşte. Dar ce este omul? Voi zice. şi de altfel nici nu am atâta răgaz încât să mă gândesc a mi-l pierde cu subtilităţi de acest soi. aud zgomotul şi simt căldura. Mi se ivea. fiindcă după aceea ar trebui cercetat ce anume este animal şi ce e raţional. de a simţi ori cugeta nu aparţin defel firii corpului. pe cât poate acela ce m-a creat -. Ce este acesta? Unul ce se îndoieşte. imaginez multe lucruri. mâini. el nu va face totuşi niciodată ca eu să nu fiu nimic. Astfel încât. şi luat astfel. care să fie răspândit în părţile mele cele mai de rând. fie mi-l închipuiam drept nu ştiu ce materie subtilă. care se observă chiar la un trup neinşufleţit şi pe care o numeam corp. ce sunt. căci deşi poate.

p. în ciuda generalităţii lui. parcurgând drumul de la cele ce fac posibil obiectul real al experienţei. Empiriştii susţin că totul provine din experienţa pe calea simţurilor iar raţionaliştii ignoră calea experienţei accentuând calea raţiunii. un canon. căci din moment ce logica generală nu se limitează la o specie particulară de cunoştinţă intelectuală (. Pentru construirea unui concept se cere deci o intuiţie nonempirică care. fiindcă în această intuiţie empirică nu se ia în considerare decât actul construirii conceptului.. ea. cealaltă aparţine facultătilor noastre de cunoaştere. 519-520]. cu conţinutul gândit.66). cu o istorie a raţiunii pure. fără a împrumuta cunoştinţele din alte ştiinţe. Figura singulară desenată este empirică şi serveşte totuşi la exprimarea conceptului. ca intuiţie. a căror semnificaţie şi folosire el le va cunoaşte abia mai târziu [5. dar nu se reuşeşte. este un obiect singular. ceea ce nu înseamnă însă ca în calitate de constructoare a unui concept (a unei reprezentari generale) ea nu trebuie să exprime în reprezentare valabilitate generală pentru toate intuiţiile posibile care aparţin aceluiaşi concept. în timp ce prezint obiectul corespunzător acestui concept fie prun simpla imaginaţie în intuiţia pură. la principii.Immanuel Kant a trăit vreme de 80 de ani în secolul al XVII-lea. nu poate face mai mult decât să propună titluri pentru metode posibile şi expresii tehnice de care se face uz cu privire la sistematică în toate ştiinţele şi care familiarizează pe elev de mai înainte cu nume. pe când cunoaşterea matematică este o cunoaştere din constrirea conceptelor. o arhitectonică. O asemenea şansă va aduce Immanuel Kant. se încearcă în şcoli cu privire la folosirea intelectului în genere. în sfârşit. sub numele de logică practică. Astfel. fie după imaginaţie şi pe hârtie în intuiţia empirică. de gândirea lui Leibniz şi de Hume (prin problema fundamentului cauzalităţii). Noua perspectivă. conferă unitate gâdirii cu ceea ce aceasta gândeşte.) şi nici la anumite obiecte. întrucât acesta este a priori (5. Una ţine de experienţă. Conştiinţa este totdeauna conştiinţă a ceva şi se identifică cu acel obiect.. au rol în obţinerea cunoştinţelor. se remarcă faptul că ambele curente nu susţin decât o singură cale. vom avea de-a face cu o disciplină. S-a născut la Konigsberg în 1724. Obiectul cunoaşterii este unitatea gândită a ceea ce se află în raport cu conştiinţa. De aici întrebarea iscoditoare: Cum este în genere posibilă ştiinţa? Răspunsul va conţine o nouă cale de orientare a gândirii şi noi condiţii ce trebuie îndeplinite: metoda critică la nivelul cunoaşterii. A fost influenţat de fizica newtoniană. fără a-I fi împrumutat modelul din vreo experienţă oarecare. ci cu modul nostru de cunoaştere a obiectelor. ca cea 18 .. experienţa şi raţiunea. prin urmare. În acest scop. Numesc transcendentală orice cunoaştere care se ocupă în genere nu cu obiecte. şi vom realiza în sens transcendental ceea ce. eu construiesc un triunghi. Dar a construi un concept înseamnă a prezenta a priori intuiţia care îi corespunde. căruia multe determinări. Pentru Immanuel Kant metoda transcendentală are drept scop prezentarea condiţiilor oricărei experienţe. Cunoaşterea filosofică este cunoaşterea raţională din concepte. Prin Metodologie transcendentală înţeleg (. fără a exista şansa cooperării dintre ele. criticismul kantian. de ceea ce ne este dat. ultimul trezindu-l din somnul dogmatic şi îndemnându-l către o atitudine critică.. oraş în care îşi va petrece cea mai mare parte a vieţii. considerâd că ambele surse. în ambele cazuri însă cu totul a priori.) determinarea condiţiilor formale ale raţiunii pure. pp.

atât cel puţin este cert şi hotărât. Ce pot şti? 2. 523]. în sfârşit. căruia acest singular nu-i corespunde decât ca schemă. Ce trebuie sa fac? 3. A doua întrebare este pur practică. ba chiar în singular. are şi motiv să fie mulţumită. A treia întrebare este: dacă fac ceea ce trebuie. prin urmare nu poate în sine ocupa Critica noastră. raţiunii pure dar atunci nu este transcendentală. Dacă nu e vorba de domeniul practic. tot astfel obiectul conceptului. atunci ce-mi este îngăduit să sper? Este parctică şi totodată teoretică. în caz că sunt fizice. după legile deja cunoscute ale fenomenelor. adică aplelul la un autor divin. Ca atare. să se mulţumească şi. în adevăr. că niciodată nu vom avea parte de ea cu privire la cele două probleme. cel puţin ca posibilitate. pe când cea matematică. care este foarte comodă pentru raţiune. generalul în particular. Am epuizat (cum îmi închipui) toate răspunsurile posibile şi. laturi. am fi renunţat chiar de la început la această muncă. ea poate aparţine. Ce-mi este îngăduit să sper? Prima întrebare este pur speculativă. căci cum acestea nu sunt decât fenomene. ci morală. nu ne putem aştepta niciodată în ele la ceva încheiat în sinteza seriilor de condiţii [5. nici n-ar fi o explicare. dar am rămas tot atât de departe de cele două mari scopuri spre care era îndreptată propriu-zis această întreagă străduinţă a raţiunii pure. ea nu poate constitui un obstacol în raport cu obiectele lumii. când aceasta se înalţă. a lăsa anume la o parte dintr-o dată toate cauzele a căror realitate obiectivă.de mărime. deşi totuşi a priori şi cu ajutorul raţiunii. Pentru explicarea fenomenelor date nu se poate recurge la alte lucruri şi principii explicative decât cele care au fost puse în legătură cu fenomenele date. Principiul unei astfel de ipoteze n-ar servi propiu-zis decât pentru satisfacerea raţiunii şi nu pentru promovarea folosirii intelectului în legătură cu obiectele. ca şi când din comoditate. unghiuri. în care pentru explicarea lucrurilor naturii ar fi folosită o simplă Idee a raţiunii. întrucât ceea ce nu înţelegem suficient din principii empirice cunoscute ar fi explicat prin ceva pe care nu-l înţelegem deloc. mai poate fi cunoscută prin continuarea experienţei. pentru a-şi găsi repaus într-o simplă Idee. astfel încât. p. Căci aceasta ar însemna un principiu al raţiunii leneşe (ignava ratio). sunt mai suportabile decât o ipoteză hiperfizică. trebuie gândit ca fiind universal determinat [5. Dar în ceea ce priveşte totalitatea absolută a principiului explicativ în seria cauzelor. Dacă e vorba deci de cunoaştere. desigur. Cunoasşterea filosofică cinsideră deci particularul numai în general. Tot interesul raţiunii mele (atât cel speculativ cât şi cel practic) e cuprins în următoarele trei întrebări: 1. astfel încât practicul conduce numai ca un fir călăuzitor la soluţionarea problemei teoretice şi. O ipoteză transcendentală. aproblemei 19 . cum acest singular este determinat în anumite condiţii generale de construcţie. îi sunt cu totul indiferente şi deci se face abstracţie de aceste diferenţe care nu modifică conceptul de triunghi. pe care îl presupunem în acest scop. şi aici chiar cele mai grosolane ipoteze.555]. am găsit pe acelea cu care raţiunea trebuie. Ordinea şi finalitatea în natură trebuie explicate la rândul lor din principii ale naturii şi după legi ale naturii.

113-114. dacă urmează calea potrivită. pp. adică ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii. obligaţiilor sociale. din aceste opinii voi obţine un nou mijloc de a mă instrui. 116. cei care păşesc mai încet. Platon şi Aristotel considerau că raţiunea este facultatea definitorie acţiunii umane. Individul se manifesta social numai în virtutea rolului pe care-l juca în stat. Analiză textuală În Partea întâi a Discursului asupra metodei Descartes deschide analiza metodologică prin Consideraţii privind ştiinţele: Raţiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume. Căci toată speranţa tinde spre fericire şi este pentru practic şi pentru legea morală exact acelaşi lucru ca ştiinţa şi legea naturii pentru cunoaşterea teoretică a lucrurilor. iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sunt mai înţelepţi decât alţii. fiindcă ceva trebuie să se întâmple. aceasta dovedeşte mai curând că aptitudinea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals. Gândirea modernitatea aduce în 20 . eu nu puteam să mă fixez asupra cuiva ale cărui opinii să-mi pară preferabile şi m-am văzut oarecum constrâns să ma conduc singur [3. încât chiar cei greu de mulţumit în orice altă privinţă nu doresc să aibă mai mult decât au. spre deosebire de cei care aleargă şi astfel se îndepărtează de ea (…) …Doresc să arăt în acest discurs care sunt căile pe care le-am urmat şi să îmi înfăţişez viaţa ca într-un tablou. din cauză că este mai probabil ca la ele să fi ajuns un singur om decât un popor întreg. 121]. dar nu remarcasem încă adevărata lor întrebuinţare şi crezând că nu serveau decât artelor mecanice mă miram că pe aceste fundamente atât de ferme şi solide nu s-a constituit nimic mai deosebit …Tradiţia şi exemplul ne conving în mai mare măsură decât o cunoştinţă sigură. căci fiecare se consideră aât de bine înzestrat. fiind sursa adevărului şi binelui. pe care fiecare să îl poată aprecia. pot totuşi să înainteze. 115. totuşi unanimitatea părerilor nu constituie o davadă valabilă pentru adevărurile greu de descoperit. pe când ştiinţa ajunge la concluzia că ceva (care acţionează în calitate de cauză supremă) există fiindcă ceva se întâmplă [5. Statul era anterior individului. ci doar din aceea că gândirea urmează căi diferite şi nu ne referim la aceleaşi lucruri.speculative. pp. Astfel intenţia mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui să o urmeze pentru a-şi călăuzi bine raţiunea. Chiar şi cei mai înzestraţi pot avea şi cele mai mari vicii şi cele mai mari virtuţi. Nu este posibil ca toţi să se înşele. Accentuând perspectiva normativă de interpretare a naturii umane. Speranţa ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva (care determină ultimul scop posibil) există. Socrate. ci doar de a arata în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea (…) Îmi plăcea mai ales matematica pentru certitudinea şi evidenţa raţionamentelor ei.573-574]. pe care îl voi adăuga celor folosite de obicei. Diferenţa de statut social presupunea şi diferenţa datoriilor.

etosul său este unul raţionalist din care vor fi eliminate nehotăârile şi dezacordurile existente în moravuri iar proiectul său are drept finalitate să căute adevărata metodă de a dobândi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Editura Ştiinţifică. democratismul modern. 55]. Aşa se face că indiferent de înzestrarea spirituală oamenii pot avea fie cele mai mari vicii. progresând încetul cu încetul. R.Fr. în Rene Descartes. afirmându-şi pasiunile şi interesele. a egalităţulor de şanse în cadrul contextului social. Descartes aduce o nouă perspectivă de înţelegere a statutului uman. 1957. Adept al raţionalismului. Editura Academiei Române. Vechea perspectivă normativă este înlocuită de o cultură a drepturilor. Kant. Meditaţii carteziene. meditaţia a II-a: Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul. Calea parcursă de gândire duce la obţinerea unor rezultate diferite. Bucureşti. p. Ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii. Fr. 21 . 5. Despre înţelepciunea anticilor. Bucureşti. Drept consecinţă. 3. Bucureşti. Editura Humanitas. 1994 Capitolul III ŞCOLI ŞI CURENTE FILOSOFICE ANTICE Asupra începutului gândirii filosofice Ca etapă istorică. Descartes. fie cele mai mari virtuţi. I. Două tratate filosofice. filosofia se manifestă ca efort teoretic în epoca sclavagistă. de necuprins într-o ierarhie absolută. în conţinutul căruia întâlnim egalitatea de şanse şi drepturi pentru toţi oamenii. Bacon. odată cu separaţia dintre munca intelectuală şi cea fizică. 1976. Doreşte să elimine din gândire orice îndoială care ar îngreuna drumul spre cunoştinţa sigură. Noul Organon. 1990. Diversitatea opiniilor se datorează căilor diferite pe care gândirea umană le urmează. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. *** Descartes. mai întâi faţă de problemele mai la îndemână. Bucureşti. acceptarea cutumelor care exercită influenţă mai mare decât o cunoştinţă sigură. Critica raţiunii pure. nu constituie o davadă valabilă pentru adevărurile greu de descoperit. 4. Căci oamenii când au început să filosofeze au fost mânaţi de mirare. Editura IRI. Tradiţia şi exemplul. apoi. Referinţe bibliografice: 1. faţă de problemele mai mari [1. 2.atenţie omul dinamic. Bacon. Bucureşti. 1992. epocă în care a apărut răgazul necesar reflecţiei asupra lumii. Rene Descartes alege ca model metoda matematică pentru certitudinea şi evidenţa raţionamentelor ei.

pp. În acelaşi timp. remarca Fr. problema centrală fiind descoperirea acelui temei prin care lumea este ceea ce este. principiu. substratul tuturor.e. În această perioadă se manifestă preocupări pentru problema cosmologică. Limbajul face eforturi spre depăşirea concretului şi sensibilului. aşa cum înţeleg cei care fac să purceadă filosofia din nemulţumire. În acest efort de semnificare vom regăsi vechile noţiuni ce exprimau fenomene sensibile – apă. compartimentarea efortului cognitiv şi împărţirea lumii pe domenii. în secolele VII-VI î. înţeles ca totalitate a sistemelor materiale cu care omul interacţionează. în acea epocă a bărbăţiei mature. temeiul sau principiul acordă identitate fiecărui lucru în parte. Filosofia începe cu presocraticii.. Nietzsche. pământ – schimbându-le sensul. Explicaţiile asupra universului cuprinse în conţinutul acestor teorii lasă în plan secund problematica umanului. Aristotel va face din arche substratul material al lucrurilor [3. Termenul folosit pentru a cuprinde toate atributele lucrurilor. perioadă în care efortul de găsire a unui nou principiu unificator care să explice existenţa era prioritar. felul cum ele trec din ceva în altceva. ceea ce duce la evidenţierea unităţii acestora. Filosofia începe odată cu mirarea în faţa schimbărilor neîncetate din univers şi încercarea de a găsi o explicaţie printr-un principiu conceput ca origine şi temei al schimbării. Potrivit lui Aram Frenkian. Acest proces complex s-a remarcat. Acel element esenţial. Modelul presocraticilor este ontologic. substanţa unică şi existentă înainte de formarea lumii noastre. În Antichitate. din care decurg toate existenţele şi în care se întorc toate cele ce există. maturizându-se pentru a desemna universalul. Până la Aristotel nu existau ştiinţe separate.321-232]. al transformărilor. principiul lumii. ei o exprimau mai limpede decât orice popor. pe care o are universul viu. nu în clipele de mâhnire. Principiul trebuie să fie absolut. deschizând drumul limbajului filosofic. principii care să redea esenţa fenomenelor şi să facă posibilă elaborarea unei imagini totalizatoare asupra lumii.Tot în această perioadă istorică s-au realizat premisele cognitive necesare întemeierii unui nou mod de gândire şi interpretare a lumii. început în sens temporal. în miezul bucuriei înflăcărate a vârstei adulte. Filosofia nu este posibilă fără categorii. Cuvântul arche nu semnifica decât începutul lucrurilor. Grecii au ştiut să înceapă la momentul potrivit. Ci în clipele de fericire. să explice naşterea lucrurilor. Şi anume. (. poartă denumirea de arche. arche însemna iniţial începutul tuturor lucrurilor şi sfârşitul acestora.. 25-26]. concepte. Şcoala din Milet 22 . despre când anume trebuie să înceapă îndeletnicirea cu filosofia.) Arche este masa materială cea mai importantă. deosebindu-l de celelalte de acelaşi fel. cel puţin pentru Europa. interesul fiind centrat pe structura universului fizic. pentru care filosofia s-a identificat cu căutarea principiului care stă la baza alcătuirii lumii. şi această învăţătură. Descifrarea diversităţii lucrurilor presupune şi dezvăluirea notelor comune. filosofia era concepută ca formă supremă a cunoaşterii.. care exprimă diversitatea lucrurilor din univers formează principiul în sens filosofic. Filosofii presocratici se vor concentra pe găsirea esenţei din care decurg toate cele câte există. aer foc. punct de plecare. principiu indemonstrabil ultim. calitativ şi cantitativ. ce semnifică început.n. a curajului victorios [2. substanţă subiacentă ultimă. pp.

punând ordine în lume. nesfârşite în mulţimea şi micimea lor. numiţi de Aristotel homeomerii. imparţial. Apeiron derivă din cuvântul grecesc peras (limită) cu sensul de indeterminat. a fost discipolul lui Anaximandru.. şi nu trebuie confundat cu aerul din natură. care este altceva decât cele patru elemente.) este durata nelimitată în timp (. aer. Prin acest termen Anaximandros îşi propune să explice perceptibilul prin imperceptibil..Primul filosof grec este Thales. Spunea că stelele se mişcă în jurul Pământului. diferite prin formă. şi că aşa se constituie şi oamenii şi celelalte fiinţe vii care posedă un suflet. Doctrina lui era că apa este începutul tuturor lucrurilor şi că lumea e însufleţită şi plină de zei. şi (. nu pe sub el [4. astfel încât generarea (genesis) şi distrugerea (phtora) nu încetează niciodată (Aristotel. căci micimea era tot aşa de nesfârşită şi atâta timp cât lucrurile erau împreună. neutru în raport cu determinaţiile. în univers ar exista o mulţime de particule omogene. Apa este fondul etern al lucrurilor. Toate lucrurile erau împreună. apeiron. pe care le numeşte germenii lucrurilor. a separat elementele ce existau amestecate. temeiul a tot ce există.95]. 203b). divin.. Principiul unificator este apa. III. p.. ca la noi. pe urmă a venit raţiunea şi le-a pus rânduială [4. Comprimarea şi rarefierea sunt mişcări specifice acestui principiu aflat în mişcare eternă şi în extindere permanentă. lumea luând naştere printr-o desprindere a contrariilor din amestecul numit apeiron. 39]. numind principiul printr-un element al lumii.. a fost şi elevul lui Parmenide. în vreme ce ea rămâne eternă. Aerul produce prin propria mişcare. Anaximenes preia şi foloseşte termenul anaximandrian al principiului într-un mod diferit. culori. gusturi multiple. nepieritor. o rezervă infinită de substanţă de bază. imprimând o mişcare circulară într-un loc al haosului. Homeomeriile au fost scoase din haosul iniţial de inteligenţă (nous) care. p. căci principiul trebuie să fie altceva decât elementele cunoscute. foc pământ) şi le strânge sub forma unui cuvânt nou. toate lucrurile vin din apă şi se întorc în apă. şi că pământul lor produce multe şi felurite plante. considerat unul din cei şapte înţelepţi ai Antichităţii pentru ştiinţa sa totală. tocmai din cauza micimii lor. Anaximandros nu alege pentru principiu numele şi forma unui element anume (natură sensibilă). ideea sa de apeiron ( . p. Thales elaborează prima concepţie cosmologică care prezintă pământul ca un talger plat care pluteşte pe apă. toate luând naştere prin condensarea şi rarefierea aerului. aerul. Accentul pus pe raţiune i-a adus porecla de Raţiune. şi că ei au soare şi lună şi celelalte astre ca şi la noi. nu puteai să distingi cu precizie nici unul. După unii. El orientează gândirea asupra universului şi caută să numească începutul. Anaximene. 20]. Şi că aceşti oameni au oraşe locuite şi câmpuri lucrate. Intreaga existenţă este rânduită de raţiune: Toate lucrurile erau amestecate la un loc. gust. Pentru el. divin. 92]. Prin acest termen Anaximandros uneşte substanţe opuse. Se zice că a descoperit anotimpurile şi că a împărţit anul în trei sute şaizeci şi cinci de zile [4. din care pe cele mai bune le duc în casă şi trăiesc din ele. Discipolul lui Anaximene este Anaxagora cel dintâi care a pus raţiunea peste materie. Acesta este ideal. atunci trebuie socotit că în toate cele ce se împreună sunt conţinute multe şi felurite substanţe şi nuclee ale tuturor lucrurilor care au forme.. născut la Milet.). Pentru el principiul lucrurilor este aerul şi infinitul. infinit de mici. Aceasta este explicaţia 23 . (…) Dacă lucrurile se petrec astfel. Apeiron desemnează ceea ce este etern. Phys. fiul lui Eurystratos. culoare.) nedeterminarea [5. Pe bolta cerească sunt fixate stelele iar împrejur nu este decât apă. p. ci le ia pe toate patru (apă.

sferic şi locuit de jur împrejur [7. şi întregul rămâne tot aşa [6. ca şi sufletul. p. a însemnat prima reducere cu succes a calităţii la cantitate. p. dar că s-a petrecut şi în altă parte. facultăţile sufletului sunt sufluri. De asemenea. partea care se află în inimă e pasiunea. fără să-l vadă pe Pitagora. care este cauza. dotat cu raţiune. repaos-mişcare. Din principiul numărului s-au dedus zece opoziţii întâlnite în lume. Descoperirea de către Pitagora a legăturii dintre matematică şi muzică (înălţimea unei note depinde de lungimea coardei care o produce. din puncte liniile. nici mări. iar intervalele armonioase de pe scara muzicală sunt produse prin raporturi numerice simple). toate celelalte sunt muritoare. 24 . Sediul sufletului se întinde de la inimă până la creier. Sufletul se hrăneşte din sânge. Pentru Pitagora. Simţurile sunt stropi ale acestora. Pitagora spune că sufletul omului se împarte în trei: raţiunea. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă [7. aceste patru perioade corespund celor patru anotimpuri. aceste elemente se schimbă între ele şi se transformă în toate lucrurile. par-impar. drept-strâmb. diferit de viaţă. Acesta. Prietenia înseamnă egalitate iar discipolii lui Pitagorau puneau totul laolaltă. Forţa numerelor generează atât lucrurile cât şi artele tehnice. bine-rău. Principiul tuturor lucrurilor este unitatea. din unitate şi din doimea nedefinită se nasc numerele. iar din ele se naşte un univers însufleţit. unu-multiplu. lumină-întuneric. doimea nedefinită serveşte ca substrat material unităţii. (…) După ce s-a separat în acest fel. deoarece se desprinde tot de ceva ce este nemuritor. omul tânăr – toamnei şi bătrânul –iernii.147]. sunt nevăzute întocmai ca şi eterul nevăzut [7. 142]. în modul următor: copilul – primăverii. p. Luând naştere din această unitate.mea cu privire la separaţie. în timp ce părţile care sălăşluiesc în creier sunt mintea şi raţiunea. douăzeci adolescent. 27]. pământul şi aerul. din linii figurile plane. trebuie recunoscut că întregul nu se poate micşora. 149]. muzica. adolescentul – verii. până ce erau supuşi unui examen. căci ceva mai mult decât întregul nu poate fi dat. În ciuda acestor opoziţii. Raţiunea şi pasiunea o au şi celelalte animale. Sufletul omului este nemuritor. apa. înţelegând prin adolescent. şi şcoala sa. căci. esenţa realităţii este numărul. din figurile plane figurile solide. timp de cinci ani. din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente sunt patru: focul. păstrau tăcerea. considerate principii explicative ale lumii: limitat-nelimitat. dar mintea numai omul. începutul ştiinţei şi extensia matematicii la experienţele omeneşti. douăzeci om tânăr şi douăzeci bătrân. iar prin tânăr un om în floarea vârstei . ascultându-I numai învăţăturile. a conceput natura lumii ca fiind exprimată prin număr şi raporturi numerice. pătrat-dreptunghi. p. din numere punctele. în Univers domneşte ordinea întrucât principiul care le uneşte este numărul. că aceasta se întâmplă numai la noi. Împărţea viaţa omului în patru părţi: Douăzeci de ani eşti copil. drept-stâng. Şcoala pitagoreică Pitagora este numit filosof pentru ştiinţa sa totală şi pentru faptul că a considerat înţelepciunea ca fiind un atribut divin. masculin-feminin. mintea şi pasiunea. pe acela care nu-i copt încă. Mintalul e nemuritor. ce trece dincolo de omenesc. organizarea socială şi operele spirituale.

. cel mai important reprezentant al şcolii ioniene. îngroşându-se. Pitagora formează analogii între numere – considerate prototipuri.. Principiile lucrurilor.. aceeaşi pentru toţi. se transformă în apă. jumătate devine pământ. dar nu sunt nelimitate. Focul generează în mod universal. îşi menţine măsura pe care o avea mai înainte de a fi devenit pământ [6. aşa cum curge un râu. Dar pentru pythagorei numărul înseamnă lucruri ca existenţă (reală). sub acţiunea logos-ului. Universul e limitat şi nu există decât o singură lume. pure. Ele sunt originea dar şi structura internă a tot ce există în lume. după anumite perioade determinate. Ea a fost întotdeauna şi va fi un foc veşnic viu. XIII. însă(. 1083]. el susţine că focul. divinitate care le gospodăreşte pe toate. conform aceluiaşi logos. neîntrupate. el a numit Universul cosmos. în vecii vecilor (. 25 . iar numărul acesta ca fiind cel matematic. cu orice bun şi cu Zeul însuşi. jumătate vârtej de foc. apa. ci ca fiind acordarea corzilor conform intervalelor din scara muzicală. doctrina lui Pitagora pune accentul pe deosebirile dintre lucruri prin intermediul structurii interne. Echilibrul şi ordinea constituie legea după care se conduce Universul. pp. Ea se naşte din foc şi iarăşi ia foc. aerul. Numerele generează lucrurile şi în acelaşi timp intră în alcătuirea lor. aprinzându-se rând pe rând. Principiul focului veşnic viu.) a considera lucrurile compuse din numere. 21-22]. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge [6. produce lucrurile. determină caracterul ciclic al lucrurilor. din mare. efect al raporturilor numerice. şi pe care Heraclit o numeşte mare. sunt universale. focul şi pământul). este imposibil. 21]. Virtutea este armonie.) Pe urmă iarăşi pământul se lichefiază şi dă naştere în modul acesta apei şi din aceasta derivă toate celelalte [7... în apă. Lucrurile sunt transformări ale focului şi iau fiinţă prin rarefiere sau condensare. tot aşa-i cu sănătatea. natura lor este spirituală. devenind mare şi. Toate lucrurile sunt existenţe ulterioare focului. este preschimbat. care după măsură (ordinea) se aprinde şi se stinge. în sine. El expune apoi lămurit felul în care are loc revenirea şi incendiul universal. Într-adevăr. evidenţiind asemănările şi trecerile unora în altele. se lichefiază şi. În timp ce milesienii explicau unitatea lucrurilor prin elemente primordiale (apa. El se stinge. (pământul) se împrăştie.). Toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg.. termen folosit pentru prima dată în gândirea filosofică. această lume. şi revine la sine. (. principii – şi lumea lucrurilor sensibile. 8. Transformările focului: mai întîi mare. 207-208]. implică unităţi abstracte. Numerele sunt sacre. Într-adevăr. Ea este echilibrul intern şi extern al lucrurilor.. Pentru că domneşte armonia. pp. Ei aplică deci enunţuri teoretice lucrurilor. au o existenţă separată.. focul.. numerele. prin reaprindere. Şcoala ioniană Pentru Heraclit. prin intermediul aerului. care e întocmai unui germene al ordinii universale. Cel puţin numărul aritmetic luat ca atare. iar apa. fără să-şi diminueze puterea.. Să concepi numărul ca fiind neseparat (de lucruri) suprimă multe din consecinţele imposibile. iarăşi întărindu-se se preface în pământ. n-a făurit-o nici vreunul dintre zei. aerul şi pământul sunt forme pe care le produce focul. nici vreunul dintre oameni.Armonia nu este concepută numai ca efect plăcut al coardelor.. p. căpătând consistenţă. esenţe. ca şi cum ar fi alcătuite din numere [1. Din aceasta se ivesc iarăşi pământul şi aerul şi tot ce se găseşte între ele.

Doctrina lui Heraclit aduce pentru prima dată în atenţie problema schimbării necontenite a lucrurilor: nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu şi nici atinge de două ori substanţa pieritoare într-o stare identică cu sine însăşi [6, p. 21]. Schimbarea presupune logos-ul pentru a desemna ordinea, raţiunea datorită căreia lumea aflată în mişcare nu se transformă în haos. Focul şi logos-ul, divinitatea care le gospodăreşte pe toate, exprimă ordinea lumii, manifestată ca inteligenţă, la nivel uman, şi ca necesitate, în planul naturii. De aceea datoria noastră este să ne orientăm după ceea ce este comun (...). Cu toate acestea, deşi logosul este comun, cei mai mulţi trăiesc ca şi când ar avea doar gândirea (...) lor proprie [6, p. 21]. Şcoala eleată Parmenide este întemeietor al şcolii din Elea şi, odată cu aceasta, a unui nou mod de înţelegere şi interpretare a lumii. Este cel dintîi care a considerat că pământul este sferic, aşezându-l în centru universului. Două elemente, focul şi pământul, îndeplineau două roluri importante în concepţia sa despre lume: rolul creator aparţinea focului iar rolul de materie este atribuit pământului. Filosofia sa nu mai este o gândire despre feluritele reprezentări şi forme ale lumii, ci discursul despre Fiinţă. Termenul to on (fiinţă) desemnează realitatea absolută sau ce rămâne dincolo de orice schimbare. Căutarea fiinţei revine ontologiei. Împărţea filosofia în două părţi, una avea ca obiect adevărul, iar alta se ocupa de părerile oamenilor. Considerând că datele primite pe cale senzorială nu constituie adevărata realitate, Parmenide va accepta drept adevăr ceea ce este imuabil, absolut, la care poate avea acces doar raţiunea. În acest sens, avem două căi de cercetare a realităţii: • Calea Opiniei (care în plan ontologic vizează Nefiinţa, Multiplul) este tributară simţurilor iar rezultatul se concretizează în reprezentări omeneşti, care presupun multiplicitatea, diversitatea, mişcarea. • Calea Convingerii (care în plan ontologic vizează Fiinţa, Unul) urmează calea raţiunii iar rezultatul este Fiinţa. În acest plan, legătura dintre gândire şi obiectul gândit este indisolubilă. A fi şi a gândi reprezintă acelaşi lucru. El consideră raţiunea drept criteriu al adevărului şi declară senzaţiile nesigure [7, p. 237]. Parmenide porneşte de la determinarea tautologică a Fiinţei (Fiinţa este): judecată în care subiectul şi predicatul sunt exact aceeaşi noţiune, exprimată sau nu prin acelaşi cuvânt. Fiinţa este una şi unică, identică cu sine; aşa cum ea nu a apărut, nici altceva nu poate să apară. Ea este omogenă (nu poate fi într-o parte mai mult şi într-o parte mai puţin), nenăscută, nepieritoare şi nemişcată. Fiinţa nu are început şi sfârşit spaţial. În fiinţă nu există nimic altceva decât fiinţa. Într-u cufăr plin nimic nu se mişcă. Dacă fiinţa este plină, în ea nimic nu se schimbă. Ea este absolut calmă, veşnică, fără început şi sfârşit, este perfecţiunea ca totalitate. Acestei totalităţi grecii îi dădeau forma unei sfere [8, p. 15]. Pentru descrierea Fiinţei Parmenide foloseşte tiparul geometric, singurul ce poate fi acomodabil felului ei de a fi: limitată, rotundă, omogenă, identică cu sine. Iar, singura analogie posibilă: sphairos, solidul geometric, ca o minge bine rotunjită. Sfera pe care o invocă Parmenide este o imagine ce-şi are cauza în sine însăşi şi îşi este suficientă sieşi. Numai ea poate reprezenta Fiinţa ca perfecţiune. …nenăscută fiind, [fiinţa] e şi nepieritoare, întreagă, neclintită şi fără capăt: nici nu era, nici nu va mai fi, de vreme ce e acum laolaltă, una şi neîntreruptă. Ce obârşie i-ai 26

putea găsi? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n-am să te las să spui nici să gâdeşti că <s-a putut ivi> din nefiinţă: nu se poate, într-adevăr, spune nici gândi că ceea ce nu este <este>. Şi-apoi ce nevoie ar putea-o face – ivită din nimic – să nască mai târziu ori mai devreme? Aşa ca trebuie neapărat <să credem> că este întru totul, ori că nu este. Şi iarăşi niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. Din această pricină, Dreptatea n-a lăsat <Fiinţa> nici să se nască nici să piară […] Hatărât e însă, cum şi trebuie, că, neputând fi nici gândită nici formulată, una din căi să fie lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată) şi că cealaltă care zice este, e şi cea adevărată. Cum ar putea, într-adevăr, să piară ceva care este, cum ar putea sa se nască? […] Nici divizibilă nu-i, pentru că e toată la fel: niciunde nu se află un mai mult ori un mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea, ci toată e plină de fiinţă. În felul acesta e în întregime continuă: înlăuntru fiinţa se mărgineşte cu fiinţa. Ci, nemişcată în hotarele unor cumplite legături, stă fără început şi sfârşit, de vreme ce naşterea şi moartea au fost alungate departe, gonite de convingerea adevărată. (...) E totuna a gândi şi gândul că (ceva) este; doar, fără fiinţa în care e exprimat, nu vei găsi niciodată gândul. Căci nimic nu este, nici nu va fi, afară de fiinţă câtă vreme soarta a constrâns-o să fie întreagă şi nemişcată [6, p. 16]. Un alt reprezentant al şcolii eleate, Zenon, formulează câteva argumente prin care urmăreşte să arate că pe calea simţurilor nu putem avea o cunoaştere veritabilă. Prin paradoxuri, Zenon arată că mişcarea poate fi sesizată doar la nivelul simţurilor, iar prin gândire ne dăm seama că existenţa este nemişcată. Argumentele lui Zenon sunt semnificative şi pentru situaţia în care se găseşte gândirea când apare o problemă pentru care nu există o cale de soluţionare. Pentru această situaţie, grecii foloseau termenul de aporie (cale fără ieşire, impas; dificultate, problemă), mai cu seamă atunci când existau argumente la fel de puternice atât pentru, cât şi împotriva oricărei soluţii. Argumentele lui Zenon împotriva realităţii mişcării sunt: argumentul mişcării, Achile şi broasca ţestoasă, argumentul stadionului. Toate argumentele au în comun ideea că un mobil pentru a ajunge din puctul A în punctul B trebuie să parcurgă jumătatea distanţei dintre A şi B. Pentru a ajunge în acest punct, trebuie să parcurgă şi jumătatea acestei jumătăţi, şi aşa mai departe. Mobilul ar trebui să parcurgă o infinitate de puncte într-un spaţiu finit şi o infinitate de momente întrun timp finit. Concluzia este că în cele din urmă un mobil nu poate să ajungă dintr-un punct în altul; el stă pe loc. Achile cel iute de picior nu poate ajunge o broască ţestoasă, care are un mers foarte lent şi un avans faţă de el. Pentru ca Achile să ajungă broasca ţestoasă, el trebuie să parcurgă distanţa intermediară dintre el şi broască. Dar în timp ce el parcurge această distanţă, broasca are un avans, care trebuie să fie de asemenea străbătut de Achile, şi tot aşa la infinit. Distanţa dintre Achile şi broasca ţestoasă va deveni tot mai mică, infinit de mică, dar niciodată nu va putea ajunge la O (zero) [6, p. 11]. Sofismul săgeţii este la fel de sugestiv: un arcaş îşi întinde arcul şi lansează o săgeată. Sageata descrie o traiectorie în spaţiu. Iată acum ce spune Zenon: vedeţi această săgeată; la un anumit moment, ea se află într-un loc A al traiectoriei sale. Puţin mai târziu, ea ocupă locul B. Între acestea două, ea a ocupat locul A’, iar între locul A şi locul A’ a ocupat locul A”. În fiecare moment al timpului, săgeata a ocupat un loc determinat [8, p. 17]. În fiecare moment săgeata ar ocupa un loc, putând fi chiar fotografiată; fiecare

27

poziţie succesivă dovedind că ea este. Vedem mişcarea dar nu o putem gândi, spiritul nostru fiind imuabil şi etern. Referinţe bibliografice:

1. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965. 2. Nietzsche, Fr. Naşterea filosofiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998. 3. Frenkian, A. Scrieri filosofice, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 4. 5. 6. 7.
8. Bucureşti, 1988. Laertios, D. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1997. Peters, F.E. Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Antologie filosofică. Filosofie antică, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1975. Laertios, D. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti, 1997. Hersch,J, Istoria filosofiei europene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Capitolul IV
ONTOLOGIA UMANULUI
Grecia antică clasică O primă abordare a ontologiei umanului se găseşte la Protagoras, elevul lui Democrit, care defineşte omul drept măsura tuturor lucrurilor, a celor care există precum există, şi a celor care nu există precum nu există ( Adevărul sau Dărâmătorii). În această accepţiune, omul este înţeles nu ca individualitate ci ca specie, în sens generic; el exprimă măsura după care preţuim lucrurile. Cele ce există le măsurăm în şi prin înfăptuirile din universul socio-cultural. Cele ce nu există rămân în universul fanteziei şi creativităţii umane. Protagoras este primul cercetător al timpului verbelor şi a subliniat importanţa folosirii momentului oportun. Poate fi considerat iniţiatorul concursurilor oratorice şi al discuţiei polemice (neglijarea înţelesului în favoarea îndemânării verbale).El cel dintîi a luat o plată de o sută de mine pentru lecţiile sale. Tot primul a deosebit timpurile verbelor, a subliniat importanţa folosorii momentului oportun, a înfiinţat concursurile oratorice şi i-a învăţat pe cei care discutau în contradictoriu întrebuinţarea sofismelor. În dialectica lui, a neglijat înţelesul în favoarea îndemânării verbale şi a dat naştere modei discuţiei polemice, aşa de răspândită astăzi. Despre zei, gânditorul sofist îşi exprimă propria opinie: În ce-i priveşte pe zei, n-am mijloace să ştiu nici dacă există, nici că nu există; căci multe sunt pricinile care împiedică cunoaşterea; atât obscuritatea problemei, cât şi scurtimea vieţii omeneşti. Urmarea acestei afirmaţii nu s-a lăsat aşteptată: atenienii l-au expulzat şi i-au ars scrierile în piaţa publică, după ce-au trimis crainicul să le strângă de la toţi cei care le posedă [1, p. 259].

28

29 . fiecare acordând omul cu propria perspectivă elaborată asupra lumii. Pentru Socrate. Iată de ce. deopotrivă. curajul. devine calea formativă asupra persoanei proprii. virtuţi. încurajând pe cei tineri să-şi asume responsabilitatea individuală de a gândi şi de a decide cum să-şi conducă viaţa. cercetarea a ceea ce este lăuntric şi propriu fiecărui om şi discuţia argumentată erau baza adevărată pentru răspunsul la întrebările fundamentale: Ce este virtutea? Ce este frumosul? Ce este binele? Ce este dreptatea? Răspunsul la prima întrebare nu se poate învăţa ci necesită un proces deschis. Socrate îşi atrage dezaprobarea tuturor acestora. Apărarea lui Socrate Pentru cutezanţa de a pune în discuţie dreptatea celor care trebuiau să o înfăptuiască. Nu poţi spune că. Maieutica este metoda folosită spre descoperirea adevărului. Procesul lui Socrate este descris de către elevul său. de investigaţie lăuntrică. înţelepciunea minţii însemnând şi înţelepciunea faptelor. îndemn existent pe frontispiciul templului lui Apollo. Prin întrebări meşteşugite omul ar ajunge la descoperirea adevărului. scânteia sa de divin. condiţie obligatorie pentru a progresa către adevăr. pe care l-ar poseda fără să-şi dea seama şi care ar trebui moşit pentru a ieşi la iveală. Platon. Înţelepciunea socratică se afirmă în exerciţiul formării conştiinţei de sine. fără spaima morţii. Platon şi Aristotel armonizează discursul despre om cu discursul despre natură. Socrate foloseşte gândirea critică. liniştit. singura certitudine este raţiunea. cumpătarea. ceea ce în final va conduce la punerea sa sub acuzare. ea presupune un anumit mod de viaţă. Socrate acceptă condamnarea la moarte pentru a-şi susţine ideile. senin până la limita umanului. ai atins virtutea deoarece auto-examinarea reîncepe. Celelalte valori: dreptatea. respectând legile acesteia. curajul celor care apărau cetatea. considerând că răul provine din ignoranţă iar ştiinţa este autocunoaştere.Concepţiile despre natura umană în Grecia antică clasică au ca puncte de reper pe Socrate. Demnitatea vieţii sale coincide cu demnitatea asumării condamnării la moarte. calm. Cunoaşterea nu este doar un demers teoretic. odată cu edificarea libertăţii interioare. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Socrate şi filosofia umanului Socrate deschide calea filosofiei umanului prin mutarea interesului demersului filosofic de la natură la om. proces desfăşurat de-a lungul întregii vieţi. Aristotel considera că : Socrate concepe filosofia ca fiind studiul omului asupra lui însuşi. Socrate este demn. La Socrate afăm un interes exclusiv pentru om. înţelepciunea sunt. Acest proces reflexiv este însoţit de eliminarea erorilor din gândire. Aristotel. Platon. la un moment dat. cu desăvârşire stăpân pe sine. echilibrat. Tot procesul reflexiv se reia pentru că omul este incertitudine. priceperea de a conduce a oamenilor politici. în dialogul Apărarea lui Socrate (Apologia). un cetăţean al cetăţii.

p. ci cu mult mai greu e să scapi de ticăloşie. ca de obicei.. Socrate nu crede despre sine că este înţelept. obrajii se înroşiseră uşor.) Dacă se va dovedi că săvârşim un lucru nedrept. 136]. p. (. Înfruntarea morţii este mult mai uşoară decât săvârşirea unei ticăloşii: . cu galben contur. aprigă. Verdictul este pe măsura durităţii capetelor de acuzare: condamnarea la moarte. prin urmare crede în zei. spunându-vă că nu virtutea se naşte din avere.. nici deopotrivă ca de suflet. în puterea daimonului său.Acuzaţiile care i se aduc sunt în număr de trei: coruperea tineretului. Nu poate fi acuzat de ateism. sau daimonion: prezenţă sau entitate supranaturală... decât să cerşesc o viaţă lipsită de libertate. dreptatea trebuie practicată indiferent de consecinţe şi niciodată comportamentul virtuos nu trebuie amestecat cu nedreptatea: trebuie să admitem că dacă cineva a fost nedreptăţit. pp. pentru fiecare om în parte. nu se va umili în faţa adversarului mincinos. În acelaşi timp. p. Voi alege mai bine moartea. Pe figura sa de bătrân. Nu va părăsi Atena. ci din virtute vin şi averea şi toate celelalte bunuri. Pentru Socrate. preocupări care ţin de viaţa virtuoasă: . 170-171]. undeva între zeu (theos) şi erou [2. prin stârnirea milei. ci numai de primejdia de a săvârşi un lucru nedrept [3. dat fiind că acestea îi înfăţişează cu slăbiciuni omeneşti. 123]. întrucât respectă cetatea şi legile acesteia. ci prin argumente solide. El căuta să dovedească oamenilor că singurul lucru de care şi-a dat seama este: ştiu că nu ştiu nimic. În pledoaria sa. aşa cum se întâmplă de fiecare dată când obişnuia să izvodească dimpreună cu 30 . Socrate susţine că nu face altceva decât să respingă portretele zeilor cetăţii. aşa cum îi propuneau prietenii. căci fuge mai repede decât moartea [3. spre a-l face să fie cât mai bun. Pedeapsa nedreaptă la care este condamnat se va transfera asupra cetăţii. nici de orice altă suferinţă rezultând din acceptarea situaţiei de acum. care se bazează pe raţiune şi pentru înţelegerea cărora este nevoie de raţiune. nu se cuvine ca el să răspundă printr-o nedreptate. El socoteşte că nu e drept să convingi prin rugăminţi.pentru un om e chiar cel mai mare bine să discute în fiecare zi despre virtute şi despre celelalte lucruri cu privire la care m-aţi auzit vorbind şi supunându-mă pe mine şi pe alţii cercetării. îi provocau o stare de împăcare: Socrate era. nu va trebui să ţinem seama nici de moarte.. iar în ochi îi scânteia o lumină vie. să scap de moarte. (. aşa cum aflase despre sine un prieten de la oracolul din Delfi. Alege moartea pentru că respectă hotărârea cetăţii.. în timp ce viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om [3. căci câştigul unui astfel de trai ar fi cu mult mai rău decât moartea.57]. ca şi pentru cetate [3. care-l stăpânea ori de câte ori se îndeletnicea cu dezlegarea unor tâlcuri filosofice greu de pătruns. aşa cum cred cei mulţi. Despărţirea de cei apropiaţi şi tristeţea prietenilor din jurul său.nu acest lucru e greu. chiar şi atunci când este nedreaptă. Această formulă ce cuprinde necunoaşterea asumată deschide drumul cunoaşterii. aflaţi acolo pentru aI fi alături. atenieni. Socrate însă recunoaşte că vorbeşte adesea de daimoni (daimon. nerecunoaşterea zeilor cetăţii şi introducerea unor noi zeităţi. 134]. Socrate nu recurge la presiuni sentimentale pentru a scăpa de condamnarea la moarte.) Să nu vă îngrijiţi de trup şi de bani nici mai mult... de vreme ce nedreptatea nu trebuie săvârşită cu nici un chip. există preocupări mult mai importante decât a te teme de moarte. având o bază raţională. p. Credinţa lui se sprijină pe alte premise decât cea comună.

42]. care se apropie de suflet mai înainte ca el să ajungă să se despartă de trup. Atunci se zbuciumară şi mai mult şi încă mai adânc se mâhniră. lumea sensibilă este supusă trecerii veşnice. după ce-l îmbrăţişară. de vină e numai îndemnul din vechime care le spune celor ce păşesc pe drumul lui Hades: nu te întoarce înapoi! Dar aţi ascultat îndeajuns dezvinovăţirile mele. Înainte de a se despărţi. dacă până în această zi n-am arătat deschis ceea ce simt. cea deplină [4. sufletul cuprinde viaţa şi propria substanţă şi de aceea împărtăşeşte cu acest principiu vital tot ce atinge şi chiar după ce s-a despărţit de făptura corporală nu pare văduvit de virtualitatea de a trăi ca esenţă. Lumea Ideilor constituie modelul ontologic pentru lumea sensibilă. iar atenienii au rostit osândirea mea la moarte. atât pe voi cei care sunteţi de faţă. 47-48]. cât şi pe cei ce lipsesc. Aceasta. În adevăr. “vă iubesc pe toţi. după ce îi strânseră mâna. Soarele asfinţise de tot şi slujitorul Celor Unsprezece veni la prietenii lui Socrate ca să-I prevină că era timpul să plece. Pentru mine moartea nu înseamnă nimic. fără a se confunda cu aceasta. este răul cel mai cumplit. la o răscruce de drumuri. existenţe în sine. imuabilă. Dialogul Parmenide prezintă raporturile dintre Idei. şi pe drept cuvânt laş putea numi “a doua moarte”. Filosofia lui Platon Platon concepe un nou model explicativ asupra lumii. la ce mai trebuie sa ne întristăm atâta? E limpede doar că această soartă e de neocolit şi că intră în firea lucrurilor: aşa trebuie s-o luăm. Repaosul. Acelaşi şi Altul. susţin eu. aflară de la unul dintre cunoscuţi. muritorii aflaţi în pragul bătrâneţii. În timp ce Ideea este absolută. care reprezintă Universalul. care venea dinspre Pireu. Acum însă. părea nepăsător. Nici viaţa nu e cea mai mare fericire pentru oameni şi nici moartea cel mai mare rău”[4. Aşa se face că putem numi această stare “a doua moarte”. lucruri şi participare cu scopul refacerii căii de închegare a existenţei în plan logic. ieşiră din închisoare pe rând. Problema participării acestor genuri priveşte raportul Fiinţei cu celelalte. esenţe – prototip. p. iar gândul că peste puţin voi pleca pentru totdeauna mă doare nespus. p. după ce rostiră ultimele cuvinte de rămas bun. odată cu vigoarea trupului şi cu acuitatea gândirii încep să-şi piardă şi capacitatea de a lua parte la simţămintele celorlalţi (sympatheia). în faţa nenorocirii. Sunt evidenţiate cinci genuri de participare: Fiinţa. atunci deabia că se ticăloşeşte.prietenii adevărul lucrurilor prin întrebări şi răspunsuri. că în port tocmai sosise corabia de la Delos. reveni Socrate. Mişcarea. p. Iar cei care-l înconjurau îl priveau cu mirare şi se mâhneau fiindcă el nu părea că suferă la despărţirea de cei dragi sau că o îndură cu prea multă seninătate [4. 31 . De vreme ce nu sunt nevoit să fug. fiindcă aceasta însemna că a doua zi Socrate trebuie să moară [4. dacă sufletul îşi iroseşte sentimentele sale umane şi locuieşte cu nemernicie în alcătuirea trupului. fără să ne lăsăm tulburaţi peste măsură. 40] “Eu”. Aşadar. În schimb. Totuşi. o construcţie logică care se fundamentează pe principii. Iar ei. pp. modelul ontologic ce participă la lumea sensibilă.45]. îndreptându-se către casele lor.

În faţa Binelui. simplitatea. Înţelepciune. nimic nu ne dă sprijin să-l înţelegem cu ajutorul minţii. p. 132d. dar nu că-l înfăţişează ca plural pe Unul însuşi sau că înfăţişează însăşi pluralitatea ca Unu. luând apoi şi numele de “muritor”. el rătăceşte până ce dă peste tăria unui lucru de care se animă.84-85]. iar lucrurile sensibile se aseamănă cu ele. pp. Dreptate. Ideile sunt modelele. Când sufletul e desăvârşit şi bine înaripat. simţindu-se iniţiaţi într-una din acele taine despre care poţi cu dreptate spune că naşte cea mai aleasă dintre fericiri. chipul. fericirea le puteam privi în imagini care. 86] . mergând de la fenomen la lege. prinse. unii însoţindu-l pe Zeus. opusă celei dintâi. trup şi suflet laolaltă. Fiecare suflet ia în primire câte un corp neînsufleţit şi tot colindă cerul în lung şi-n lat. vom spune că insul le arată pe acestea ca plurale şi ca unu.. (. la răstimpuri. după cum mai este şi o alta. Însă toate acestea să le lăsăm să fie după cum e pe placul divinităţii şi tot astfel să şi vorbim despre ele [6. aici îşi face el sălaj. Iar taina aceasta o sărbătoream în toată cuprinderea fiinţei noastre. noi nu facem decât să ne închipuim divinitatea: o vieţuitoare fără de moarte. el reprezintă tot ceea ce este şi tot ce devine.. Frumuseţea aparţine zeilor. de aceea când cineva vede un chip ce aduce cu cel zeiesc. lemnelor. însă.Tu (Parmenide) însuţi nu crezi şi nu eşti de părere că există o anume formă în sine a asemănării. pe când cei ce iau parte la amândouă ajung şi una şi alta? [5. având şi trup şi suflet.) Formele acestea subzistă în sânul firii în calitate de prototipuri.92]. . de felul pietrelor. Deplinătatea. sau al altora.. Ideea este cea care conferă valoare de adevăr judecăţilor şi omului îi oferă statutul de subiect cunoscător. singurul capabil de cunoaştere superioară. Frumos. Raţiunea poate ajunge la cunoaşterea esenţelor. de îndată ce şi-a pierdut aripile. dar unite în eternitate. se simte mai întâi încercat de o înfiorare şi ceva de nedesluşit […] Frumuseţe putea fi văzută în toată strălucirea ei pe vremea când.. contemplau divina privelişte ce te umplea de bucurie. Neasemănătorul însuşi – la acestea două luând deopotrivă parte eu. alţii în suita altor zei. p. subordonate valorilor de Bine. se ridică în văzduhuri şi stăpâneşte peste lumea întreagă. tu şi toate celelalte lucruri pe care cu îndreptăţire le numim plurale? Şi nu crezi că părtaşii la asemănare ajung asemenea prin aceea că participă şi într-atât cât participă. ne apăreau într-o lumină fără pată. Şi..) [5. luând chipul şi înfăţişarea lor... desprins din chipul frumuseţii însăşi. iniţiaţi fiind. 32 . numindu-l trup. Cât priveşte cuvântul “nemuritor”. îl tragem în această viaţă după noi.Când un ins va purcede să arate că unele şi aceleaşi lucruri.87] (.91]. prinşi într-un cor preafericit. ia chip de fiinţă pământească ce pare că se mişcă de la sine. Binele coordonează şi armonizează celelalte valori.. sunt şi plurale şi unu. pentru că noi înşine eram fără de pată şi neînsemnaţi cu semnul mormântului pe care. îngemănarea acestora s-a chemat “vieţuitoare”. iar această participare a altor lucruri la forme nu este nimic altceva decât faptul de a lua asemănare cu ele [5.Ideea se prezintă intelectului uman în măsura în care se poate apropia de ea. fără să o vedem şi fără să o pătrundem îndeajuns prin forţa cugetului nostru. p. de la lucru la noţiunea abstractă. statornicia. 129 a. sau un trup asemenea alcătuit. legaţi de el precum o scoică de carapacea ei [6. tot aşa cum părtaşii la neasemănare ajung neasemenea. neatinşi de vreunul din relele ce neaşteptau în vremea ce avea să vină. schimbându-şi. Pentru a legitima statutul Inteligibilului şi sensul Participării. omul simte o încântare care-l umple de armonie iar Frumosul naşte cea mai aleasă dintre fericiri. pe când lucrurile celelalte vin să li se asemene. 129d. p. când de fapt pricina mişcării este puterea sufletească. Platon elaborează teoria sufletului nemuritor – sediul raţiunii omeneşti -.

Argumentul este căutat în declaraţia lui Hesiod: Olarul pizmuieşte pe olar. foamea şi setea. cel gol doreşte umplerea. Uscatul doreste umedul.Atunci. nu numai că-l va cunoaşte. Cotrariile sunt hrană unele pentru celelalte.(.Aşa ceva însă ar fi cu neputinţă dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o fiinţă omenească. că asta nu e tot. . Nu s-a mai amăgit cu zei. zise dânsul. a riscat nu numai indiferenţa. deci. suprema fidelitate. poetul pe poet şi săracul pe cel sărac. Căci fiecare doreşte contrariul şi nu asemănătorul său. ea este de fapt numai o aducere aminte? Am zis într-un chip oarecare. Platon dezvoltă tema prieteniei şi dragostei de oameni şi lucruri. Atunci. . revăzând un obiect. sufletul apare nemuritor. Omul modern. când a ieşit din ea.Recunoaştem. Cu Lysis înveţi infidelitatea.. acrul dulcele. aude sau percepe cu oricare alt simţ pe unul din aceste două obiecte ce sunt împreună. infidelitatea ta de on devine. cu atât ajung mai prietene.Recunoaştem în totul că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru trebuie să fi ştiut cândva mai dinainte acel lucru? . p.128129]. cu atât se umplu mai tare de invidie. Prietenia e o atracţie între lucruri neasemănătoare.150]. iar plinul doreşte golirea. apoi. ci se întâmplă exact contrariul: tacmai lucrurile cu totul opuse sunt cele mai prietene. Asta e tot? Lysis îţi spune. Fedon (fragmente) . Căci în aceleaşi lucruri pe care le-ai părăsit vei putea pune altceva. nespus mai mult decât lăsaseşi în urmă. Este ideea lui Socrate care susţine raporturile contradictorii dintre raporturile de asemănare: asemănătorul e cel mai înverşunat împotriva asemănătorului şi cei buni împotriva celor buni. Dialogul Lysis ne învaţă să înfrângem fidelităţile noastre joase. a riscat devoţiunea pentru valorile imediatului.Care sunt. iar cel bolnav cu medicul. Dar părăsund lucrul. Şi mai spune că toate celelalte. spunând că e peste putinţă ca cei ce se aseamănă să fie prieteni. de vrajbă şi de duşmănie. vei putea rămâne la ele [7. cu cât seamănă mai mult între ele. ascuţitul rotunjimea. căci nu-mi sunt acum la îndemână. ca să-i fie de ajutor.. simplu. în alte vremi. zise. abia. în înţelesul următor: vede cineva. Nimic nu merită să fie lăsat acolo unde este. dar a resimţit pietatea către cele de primă instanţă. La fel. dar îi va apărea în minte 33 . pp. Şi acela îşi continua ideea cu multă strălucire. până la urmă. După acest principiu în chip necesar a mai învăţat cândva.) . putem susţine că oricând vom avea într-un chip oarecare o cunoştinţă.Iată cum. Şi pe această cale. Kebes. şi cu cât sunt mai deosebite. în numele căruia risipise toate fantomele. temeiurile acestor susţineri? Zise întrrupându-l Simmias. tot neştiutorul trebuie să-I poarte mulţumire şi să-l iubească pe cel învăţat. şi cel slab cu cel puternic. cele ce ni le amintim acum. şi toate celelalte în acelaşi mod.Ştiinţa noastră nu este altceva decât o aducere aminte. oamenii şi lucrurile.În dialogul Lysis. în timp ce lucrurile asemănătoare nu-şi sunt de nici un folos [7. contradictorii. Că săracul e silit să fie prieten cu cel bogat. recele caldul. aminteşte-mi-le. spunea Constantin Noica. Iubim instinctele şi jocul.

. a trebui deci să fi cunoscut egalul în sine. zise acesta. nu-ţi aduci aminte de om? Când vezi pictat pe Simmias. nu urmează cu necesitate că acela în a căruia minte să înfăţişează cunoştinţa despre lucru trebie să fi văzut şi cunoscut de mai înainte conceptul cu care obiectu seamănă. nu este aceeaşi cunoştinţă.Inainte de a fi început să vedem. nu se întâmplă cu necesitate că înţelegem îndată dacă este sau nu la mijloc vreo lipsă în lucrul de care-şi aduce aminte. Sau cum putem spune altfel? .Acum. . ba câteodată fiind chiar celeaşi nu apar egale unuia. zise acesta.(. neputând să-i devină egal.) . în chip perceptibil. faţă de care însă rămâne mai prejos. pietre şi alte lucruri egale a răsărit în suflet ideea egalităţii.Cu necesitate. din asemănări. din cele de mai sus. pentru ca să fim în stare să 34 .Nicio îndoială.în acelaşi timp şi celălalt. şi încă ce minunat. de egalul în sine.(.. nu-ţi aduci aminte de Kebes? -Fără îndoială. zise Simmias. şi asta tocmai pe temeiul asemănării? .) -Nu-i asta. piatra şi celelalte? Sau poate tu nu crezi că este altceva? Observă şi mai departe: pietrele şi lemnele egale. zise Simmias. unele lucruri s-au putut uita? -Fară îndoială.Dar de unde am luat asemenea ştiinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemen.Dar tot din simţuri trebuie să răsară ideea că toate cele ce ni se arată ca egale. putem susţine că există ceva egal? Nu zic un lemn egal cu altul. o piatră cu alta sau despre orice obiecte de acest fel.. ci vorbesc de o lată parte. neegale altuia? . că în acelaşi timp în mintea lui răsare conceptul către care ţinteşte acel obiect..Adevărat. dacă astea-ş aşa. chiamă în suflet însuşi egalul inteligibil. egalitatea reală. să auzim şi să ne folosim de celelate smţuri.Dar încă să vadă cineva pe Simmias pictat. care însă este cu totul alyceva decât însuşi lemnul.Acum bagă de seamă. pe căre însă nu-l poate ajunge.Dar ce? Oare nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu noi în privinţa lucrurilor egale faţă de egalul în sine? .Intocmai aşa..Numai aşa. Putem susţine deci că există egalitate sau nu. pe de alta din neasemănări? .Să zicem că vede cineva un obiect concret. îndeosebi când fie din pricina lungimii timpului.. cum eu văd acum lucrul acesta. .Putem. . ci alta. că aducerea aminte se stârneşte pe de o parte.Cu siguranţă.Oare avem această cunoştinţă? Ştim anume ce este egalitatea în sine? . . . . faţă de care însă rămâne inferior? . o amintire. reluă Socrate. zise el. zise Socrate.. când vezi zugrăvit un cal sau o liră.) . zise Simmias. nu putem oare încheia. . nu-şi aduce aminte de însuşi Simmias? -Nici borbă. şi oare nu zicem pe drept cuvânt de asta că-i amintirea unui lucru ce a fost cândva în minte? (.Pe Zeus! Fireşte că putem. fie din neatenţie. -Dar ce. care este în afară de toate acestea.Când îşi aminteşte cineva de un lucru din cauza asemănării. .

Simmias. . este o necesitate să recunoaştem că avem dobândite ca realităţi existente dinaintea naşterii toate conceptele acestor lucruri. iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele. am început să vedem. binele şi toate celelalte concepte de acest fel. . Doar raţionamentul nostru nu priveşte mai mult egalul în sine cum ar privi frumosul. .Desigur. . dacă spre acestea ne călăuzesc cele dobândite prin simţuri întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte.Mai mult. este necesar să ni le aducem aminte şi să le ştim mereu în cursul întregii vieţii. . asemenea esenţe sunt pentru mine desăvâşit dovedite. . mai marele sai mai micul. adică piederea unei cunoştinţe? . Oare. corespunzătoare. de care ne-ai vorbit adineauri.. să auzim şi să avem toate celelalte simţuri.. . venind pe lume cu asemenea concepte.Aşadar.. dar că-i rămân totuşi mai prejos. Oare nu este adevărat şi nu e necesitate tot aşa de mare ca sufletele noastre să fi avut fiinţă înainte de naştere precum au avut conceptele? Si tot astfel. o trezim ca pe una ce-am avut-o înainte de naştere. dreptatea. nu le-am uitat niciodată. 35 . tocmai la această necesitate mă gândeam şi eu. In adevăr.. ci toate cele de acest fel sunt în conştiinţa noastă încă mai dinaintea naşterii.. oare ceea ce numim a şti nu este de fapt recăpătarea propriei noastre ştiinţe? Putem deci numi faptul pe drept cuvânt o aducere aminte? (.Se vede. Socrate. să nu fi avut nici conceptele? .Desigur.Dacă am avut conceptul egalităţii mai înainte de naştere şi ne-am născut cu dânsul. folosindu-ne de simţuri prin cunoştinţe perceptibile. . putem statornici un lucru ca acesta? Dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul şi binele şi în genere orice esenţă de acest fel..Putem atunci spune că avem dobândită cunoştinţă egalului mai înainte de a ne fi folosit de simţuri? . sfinţenia în sine.Oare. bunătatea.Minunat.Urmează cu necesitate din cele de mai înainte. cu un cuvânt toate asupra cărora punem ca o pecete însuşirea de existenţe în sine. în ce priveşte existenţa lor mai înainte ca noi să ne fi născut.. Dacă.. nu-i asta ceea ce numim uitare. nu-i nimic mai lămurit pentru mine decât că există frumosul. Şi în frumoasă poziţie s-a retras argumentaţia ta în susţinerea asemănării desăvârşite între sufletul nostru şi esenţa lucrurilor de care ne vorbeşti. Simmias. .Dar dacă pierdem după naştere o cunoştinţă primită mai dinainte.Nu aşa? Indată ce ne-am născut. Socrate. tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe. în zadar am desfăşurat acest raţionament.Aşa este. atât în cercetările cât şi in răspunsurile noastre. . dacă sufletele n-au avut fiinţă. atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi. zise Simmias. atunci nu numai egalul. precum se vede. Dar dacă acestea nu există..comparăm cu ea cele percepute prin simţuri ca egale şi să ne dăm seama că toate năzuiesc spre aceea.) . iar în urmă. Astfel dar.Da. căci asta-i a şti: să păstrezi cunoştinţă pe cae o ai despre un lucru. putem încheia cu necesitate că avem în noi ideea egalităţii mai dinainte de a ne fi născut. Socrate. adică să n-o pierzi.

131-132]. Eficienţa este rezultatul faptului că fiecare individ se va concentra asupra unei singure activităţi. Pentru Cephalos.. Tema dreptăţii este dezvoltată pa calea dialogului dintre Socrate şi Cephalos.. prin care aceasta. cu urmarea că una este un bine. pp. prin ea însăşi. Pentru Thrasymacos. neexistând un bine propriu al /dreptăţii/. Fiecare trebuie să îndeplinească o îndeletnicire care i se potriveşte. dreptatea este folosul celui mai tare. le face. iar cealaltă un rău [8. unită cu structura biologică generală a oamenilor. Din dialog rezultă că dreptatea echivalează cu respectarea legii instituite de putere. fie că aceasta s-ar petrece cu ştiinţa zeilor şi a oamenilor. precum vederea. Raţiunea întemeiată pe principiul dreptăţii stă la baza organizării societăţii.. laudă atunci acest aspect al dreptăţii. unind dreptatea individuală cu cea colectivă. deci. 36 . sănătatea şi câte alte bunuri sunt autentice prin fiinţa lor şi nu printr-o aparenţă. îl fericeşte pe cel ce o are şi tot prin care nedreptatea îl vatămă.. cugetarea. prin sine însăşi. 123].. ci doar silnic. auzul.Statul şi omul la Platon Dialogul Republica prezintă structura şi organizarea vieţii sociale. dreptate înseamnă să achiţi ceea ce datorezi. în sprijinul căreia prezintă mitul lui Gyges.[8. Astfel. Dreptatea este o Idee. este realmente dreptatea. Cetatea ideală imaginată de Platon se apropie de forma dreptăţii. Acest comportament este denumit oikeiopragia. nu ai cum să o modifici.Nimeni nu este drept de bunăvoie. Socrate propune căutarea unei idei de dreptate autentică. asemănătoare unui organism uman iar factorul principal al vieţii sociale ar fi psihologia individuală. cu scopul de a proba dacă ceea ce cred aceştia despre dreptate. Simonides şi Thrasymacos. Polemarcos extinde accepţiunea: drept este să faci bine prietenului şi rău duşmanului.Dreptatea este unul din cele mai mari bunuri care merită a fi dobândite. să arăţi că dreptatea este mai bună decât nedreptatea. ci arată-ne şi care este acţiunea proprie fiecăreia. Polemarcos. o esenţă. La Glaucon şi Adeimantos se afirmă ideea că dreptatea nu e în acord cu natura umană. . asupra celui ce o posedă..(. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea.. p.) Nu te opri. oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi. dar mai mult pentru ele însele.. atât pentru ceea ce decurge de pe urma lor. Adeimantos către Socrate: .

O educaţie specială este destinată celor ce vor cârmui cetatea: După ce împlinesc cincisprezece ani. socotind că de aici – din domeniul public – le va fi dat să pună mâna pe bine. Binele era ideea centrală a actului educaţional. folosindu-se de el ca de o pildă şi de un model. să fie doar artizani desăvârşiţi ai libertăţii cetăţii şi să nu se îndeletnicească cu nimic altceva care nu duce spre cest scop [7. pp. ca şi în ştiinţe. ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit. către ceea ce naşte şi piere. Dar când ar privi către lumina amestecată cu întuneric. Meşteşugarii şi agricultorii care vor îndeplini cum trebuie meseriile. predominând în ei partea raţională a sufletului. educând mereu pe alţii pe potriva lor. una pasională. văzând ei Binele însuşi. p. Nimeni nu va îndeplini ocupaţia potrivnică firii sale. Cel mai mult ei vor preţui ceea ce e just şi cinstirile ce decurg din justeţe. el gândeşte şi le cunoaşte şi e vădit că are inteligenţă. filosofii sunt în măsură să cunoască ce este drept şi pot să menţină dreptatea. Cea mai mare parte a timpului se vor îndeletnici deci cu filosofia. fiecare. p. ce ţine de nevoi primare – şi statul va fi alcătuit din trei clase: 1. nu în bani. 3. 308]. atunci el va opta şi va pierde din puterea văzului.345] 37 . să orânduiască întru frumuseţe atât cetatea cât şi pe cetăţeni. îşi vor ţine sub pază cetatea lor [8. 2. el se va bizui pe acesta. sunt cerşetori şi flămânzi. acasă. căci în cadrul statului trebuie să conducă minţile cele mai elevate. p.o parte raţională. Gândeşte-te în acelaşi chip şi în privinţa ochiului sufletesc: Când ar străluci adevărul şi ceea-ce-este. La ei va predomina partea pasională a sufletului din care izvorăşte curajul şi vitejia. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător. nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită [8. trebuie ca cei ce nu s-au schimbat şi şi-au dovedit vrednicia pretutindeni.141]. să fie îndreptaţi către ţintă: ei trebuie ca. ci ca pe ceva silnic. care vor apăra cetatea. cârmuitori fiind cetăţii. eliminând orice confuzie care ar amesteca binele cu răul.168-169]. iar supunându-se acesteia şi sporind-o. alta aparentă. Paznicii (militarii). Dar dacă vor veni în viaţa publică cei care. acordul cu Ideea de dreptate. Înţelepţii sau filosofii. atunci când le soseşte rândul. cei care vor conduce cetatea. dar viaţa ce le-a rămas. şi astfel. în fapte. înălţându-şi lamura sufletului către însuşi cel ce dă lumină tuturor. Educaţia tinerilor are drept scop cultivarea virtuţilor. într-o viaţă bună şi raţională. şi care vor fi slobozi de orice altă ocupaţie. p. asigurând traiul din cetate şi ascultând de cei care îi conduc. dar când le va sosi rândul. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi. este cu putinţă să ai o cetate mai bine orânduită. se vor trudi şi cu obşteştile treburi.320]. că este cu neputinţă ca un om să îndeplinească cum trebuie mai multe meserii [8. vor împlini însă această sarcină nu ca pe ceva frumos. dar mai mult şi mai mult şi în chipul cel mai necesar. plimbându-şi de sus în jos părerile. 346]. lăsând în locul lor paznici pentru cetate. vor preţui dreptatea.Aşa cum sufletul are o structură tripartită . şi apărând lipsit de inteligenţă [8. p. pleca-vor ei să locuiască în Insulele Fericiţilor! [8. a căror autoritate nu trebuie pusă la îndoială de restul cetăţii.

care întemeiază lucrurile. legi juridice prin care organizează. de la cunoaşterea despre la cunoaşterea în sine. un prim motor: forma pură. Omul se distinge de celelalte vieţuitoare. Ideile platoniciene nu mai acţionează din afară. Formula lui Aristotel gândirea care se gândeşte exprimă faptul că gândirea se ia pe sine însăşi ca referent. explicaţia unor lucruri diferite are la bază mai multe tipuri de cauze. substanţele. la care sunt prezente rudimente de sociabilitate. o copie a lumii adevărate. el este o instituţie naturală iar omul din natură este o fiinţă socială [10. cauza fiind materia imanentă din care ia naştere un lucru. dintre care numai una va deveni act.Statul şi omul la Aristotel Perspectiva ontologică aristotelică va influenţa abordarea omului şi societăţii. forma fiind cauza mişcării. p. ca potenţialitate. Statul este anterior individului. căci ea însăşi devine sesizabilă de intelect. prin faptul că fiinţa umană are cea mai desăvşită raţiune şi prezintă grai articulat. aşa cum credea Platon. activ şi creator şi intelectul inferior. În timp ce intelectul pasiv aduce imagini. Materia şi forma sunt unite iar prin conjugarea lor rezultă întreaga realitate. Structura intelectului cuprinde două niveluri: intelectul superior. în sensul că prezintă de la naştere tendinţa spre sociabilitate. omul este definit drept zoon politikon. amendează comportamente umane. cauza materială (materialul ce va fi utilizat). precum şi alte trăsături. intrând în atingere cu obiectul său şi cugetându-l. ierarhizează viaţa socială. care nu conţine materie. 38 . cel activ le gândeşte în formele lor generale. pentru a fi explicate. care au şi ele un caracter social. poate cunoaşte. pasiv supus influenţelor. Omul nu poate exista decât ca fiinţă socială. trecându-se de la sensibil la inteligibil. devenind identici [9. astfel că intelectul şi inteligibilul se confundă. În cazul fiecărui obiect se poate vorbi de patru cauze: cauza formală (ideea. implicându-se activ în viaţa politică a cetăţii. exprima şi respecta valori logico-morale. Întreaga existenţa este o serie de cauze şi efecte care. Şi aceasta. evidenţiind esenţa socială a condiţiei umane. Limbajul uman. este multiplă. p. Formele sunt forţele care realizează lumea construită din materie. Drept consecinţă. Materia conţine forma în stare latentă. cel articulat. dovedind o profunzime specifică divinităţii. ea deţine o infinitate de forme (virtualităţi). îl conduc pe Aristotel la admiterea unei cauze ultime. De aceea. ci sunt în lucruri ca forme. Ele formează Principiul. Lucrurile sensibile sunt inteligibile prin esenţa încorporată în ele. viaţa fiecărui individ social fiind posibilă numai alături de ceilalţi. 7 1072b]. forma (cu funcţie constructivă) şi privaţiunea de formă (cu funcţie relaţională). fiinţa ca fiinţă. Lumea concepută de Aristotel va fi susţinută de trei principii: materia. Lumea sensibilă nu mai este. Acesta precizează că şi alte vieţuitoare prezintă un anumit instinct al sociabilităţii şi anumite rudimente de gândire şi limbaj. întrcât omul trăieşte şi acţionează prin multiple raportări interumane. cauza eficientă (uneltele care ajută la conceperea creaţiei) şi cauza finală (scopul pentru care a fost realizată opera). Acest prim motor este cauza iniţială a întregului univers. forma care urmează să fie realizată). cum sunt raţiunea şi limbajul.22]. Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participarea la inteligibil. Aristotel consideră că omul este de la natură o fiinţă socială. ci este o lume adevărată.XII.

ea reprezintă punctul cel mai înalt [11.161]. virtutea găseşte şi alege măsura justă. legile morale şi juridice călăuzindu-l ca zoon politikon. Binele este virtute. în viaţa privată a cetăţenilor. care au caracter individual. 39 . Doar prin stat devine fiinţă socială. (. ci este una valorică. Virtutea este calea de mijloc între greşeala excesului şi greşeala lipsei. Cetatea nu este decât o asociaţiune de fiinţe egale ce caută cel mai bun fel de viaţă [10. nu este una cronologică. care sunt cuprinse în activitatea statului. prin esenţa ei şi prin conceptul care o defineşte. iar nevoile lor sunt direcţionate instinctual. cât şi în cel al actelor. Întrucât natura nu creează nimic fără scop. Binele ne priveşte pe noi ca acţiune sau ca desăvârşire în noi înşine şi în cetate. grandoare sufletească. Ideea de scop joacă un rol important în concepţia lui Aristotel: lumea este întemeiată teleologic. dianoetică şi etică. atât în domeniul afectelor. Scopul statului este acela de a realiza cel mai mare bine moral: fericirea omenească. De aceea. în numele misiunii sale superioare. altele în insuficienţa faţă de ceea ce se cuvine. de unde rezultă posibilitatea statului de a interveni. şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. pe când cea etică se dobândeşte prin formarea deprinderilor. generozitate.. Prin urmare. căci în timp ce unele vicii constau în excesul. obţinută prin: cumpătare. El îl învaţă pe om valorile morale. Viaţa sa depinde de aceste reguli ale societăţii. valori.) Virtutea este. unul provocat de exces. 41-42].Spre deosebire de om. scopul înzestrării omului cu limbaj articulat este traiul său în societate. mărinimie. ea fiind determinată de raţiune. Virtuţile se împart în etice (practice. omul este în mod necesar fiinţă socială.. celălalt de insuficienţă. Viaţa morală este o viaţă practică. pp. norme prin care “trăieşte” în contextul social. iar nevoile individuale se pot împlini în viaţa socială numai în măsura în care se înscriu pe fondul comunitar. Statul îşi impune scopurile în faţa cetăţeanului. constând în măsura justă în raport cu noi. Virtutea fiind de două feluri. Oamenii sunt înzestraţi cu limbaj articulat. frică. p.. Statul hotărăşte ce este bine şi cum trebuie să acţioneze individul. Afirmaţia lui Aristotel că statul este anterior individului priveşte necesitatea contextului social pentru afirmarea umanului. animalele acţionează instinctual. Anterioritatea statului. afirmată de Aristotel. Omul are nevoie de legi.. durere. virtutea este o medietate. fiind o instituţie de educaţie. în raport însă cu binele suprem şi cu perfecţiunea. o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar.. printr-o uşoară deviaţie a cuvântului ethos. de unde a primit şi numele. Ele acţionează spre apărarea speciei.. Ea este calea de mijloc între două vicii. ce sunt cuprinse în sfera Binelui) şi dianoetice ( ce se referă la modalităţile în care sufletul se raportează sau enunţă adevărul). care. prietenie. diferită de viaţa inteligibilă sau de cunoaşterea speculativă. Fiinţa umană se desăvârşeşte în stat şi datorită statului. bunăvoinţă. cea dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea necesită experienţă şi timp). iubire de sine şi de altul. spre deosebire de limbajul nearticulat al celorlalte fiinţe. dreptate. Aceste sentimente pot fi împărtăşite numai în cadrul societăţii. poate transmite sentimente morale. având doar capacitatea să presimtă şi să transmită stări elementare de plăcere. semnificând faptul că statul este mai important decât individul. determinată de raţiune.

Denaturarea regalităţii este tirania. pentru ca reprezintă doar o uşoară deviere de la regimul constituţional [11. Regalitatea degenerează deci în tiranie. degenerează în oligarhie. evident. Cartea a VIII-a. cea întemeiată pe cens. Dar nu poate fi cu adevărat rege decât cel ce se bucură de o independenţă totală.). Timocraţia deviază în democraţie. 40 . pp. Este perspectiva etică de analiză a manifestării guvenămintelor. ori din masa cetăţenilor.. 200-201]. dar pe care majoritatea oamenilor obişnuiesc s-o numească regim constituţional. a aristocraţiei şi demagogia. Ele sunt regalitatea. Aristotel tratează despre prietenie o virtute sau. fiind diferite de la un popor la altul şi de la un individ la altul. guvernământul minorităţii este aristocraţia (. este indispensabilă de virtute. în consecinţă. oligarhia. Cu aceeaşi condiţie. În Etica Nicomahică. amintite şi în Politica. căci totdeauna contrariul a ceea ce este mai bun e lucrul cel mai rău. guvernământul primeşte numele de democraţie. Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii. a democraţiei. mai propriu ar fi termenul de timocraţie. rezervându-le pentru sine pe toate sau pe cele mai multe. Ambele sunt monarhii. 5]. Tirania este contrariul regalităţii. pentru că acestea nu au valoare absolută. cel puţin. Analiza prieteniei îl conduce la manifestarea acesteia asupra formelor de guvernământ. Nici una dintre aceste forme (degradate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc [10. III. neavând nevoie de nimic în plus faţă de ceea ce are. adică de corupere a acestora. Un astfel de rege. guvernarea se află în mâna câtorva oameni corupţi. principala lor preocupare fiind îmbogăţirea. iar cea mai rea timocraţia. aceste două forme de guvernământ sunt apropiate. în loc să aparţină celor mai valoroşi. când cei ce guvernează sunt oameni vicioşi. pentru că tiranul urmăreşte doar binele personal.. În astfel de situaţii. nu-şi va urmări interesele personale. sentimentele sau opiniile cetăţenilor. ci pe acelea ale supuşilor săi. Dintre formele de guvernământ corupte. Aristocraţia. ori dintr-o minoritate. dar deosebirea dintre ele este extrem de mare: tiranul îşi urmăreşte doar propriul interes. democraţia este cel mai puţin rea. Deviaţiile acestor guvernări clasice sunt trei: tirania. aristocraţia şi. pentru care. în sfârşit când guvernează majoritatea în interesul general. regele rău devine un tiran. încredinţând totdeauna aceloraşi persoane magistraturile. a regalităţii. trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ. deţinând asupra tuturor superioritatea în privinţa bunurilor.. Când guvernământul unui singur individ are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. altfel n-ar fi decât un rege tras la sorţi. regele pe cel al supuşilor săi. Iar faptul că este forma constituţională cea mai rea apare cu toată evidenţa. ei distribuie bunurile cetăţii fără să ia în consideraţie meritul. la rândul ei. căci tirania este o corupere a monarhiei şi. Există trei forme de guvernământ şi tot atâtea forme de denaturare.Ştiinţa de a guverna (politica) nu trebuie să fie influenţată de dorinţele.Cea mai bună dintre ele este regalitatea. timocraţia dorindu-se şi ea un regim al celor mulţi şi toţi cei ce posedă un cens fiind egali. în al treilea rând..

şi starea proastă a corpului ne devine clară. Rezultă deci că. după cât se pare. Totuşi. dar. aşadar. de pildă. Uneori. aceeaşi facultate sau aceeaşi ştiinţă poate fi aplicată unor lucruei contrare. desemnăm atât clavicula animalelor cât şi obiectul cu care se încuie uşile. Observăm. deşi n-ar trebui s-o facă.Şi totuşi oamenii pentru acestea se roagă la zei şi pe acestea le urmăresc. nemaifiind vizibilă ca în cazul semnificaţiilor îndepărtate una de alta (căci marea diferenţă o dă ideea).Etica nicomahică (Cartea a V-a) (fragmente) Privitor la dreptate şi nedrepate. ca şi nedreptatea. alege partea cea mai mică. iar cea de „nedrept” ilegalitate şi inegalitate. Prin urmare. nu totdeauna sunt astfel şi pentru un individ sau altul. este evident că „drept” şi cel ce se conformează legilor şi cel ce respectă egalitatea. dacă un termen este luat în mai multe sensuri. noţiunea de „drept” semnifică legalitate şi egalitate. căci. Să luam şi noi ca punct de plecare această definiţie. în cercetarea de faţă. precum şi extremele între care ceea ce este drept reprezintă măsura justă. Pentr aceasta vom adopta. alteori o recunoştem după subiectul ce o posedă. la fel va fi şi în cazul celui de „nedrept” şi „nedreptate”. după cum ceea ce o favorizează poate fi dedus din cunoaşterea ei. din cauza marii apropieri dintre aceste sensuri. servindu-ne de ea în linii generale. că toţi oamenii înţeleg prin dreptate acea dispoziţie morală datorită căreia suntem apţi de acte drepte şi datorită căreia le înfăptuim efectiv sau dorim să le înfăptuim. de asemenea. că buna stare a corpului constă în fermitatea cărnii. când este vorba de lucruri rele în sine. pentru că răul cel mai mic pare într-un fel un bine. deşi sunt totdeauna bunuri în sine. dar o anumită dispoziţie nu poate produce efectul contrar. care ne determină să ne complacem în a comite efectiv sau a dori să comitem acte nedrepte. buna stare a corpului o putem deduce din ceea ce o favorizează. pe de o parte. omonimia lor rămâne ascunsă. şi care. nedreptatea lui se va manifesta în sfera bunurilor. o dispoziţie poate fi dedusă din dispoziţia contrară. De pildă. sunt susceptibile de mai multe sensuri. Se pare într-adevăr că dreptatea. Dar omul nedrept nu alege totdeauna partea cea mai mare. Presupunând. în mod necesar starea sa proastă va consta în moliciunea cărnii. tipul de medietate care este dreptatea. ci. Astfel. ci numai ceva sănătos: spunem că mersul cuiva este sănătos când merge ca un om sănătos. de pildă. dacă termenul de „drept” are mai multe sensuri. ci în raport cu cele ce depind de şansă sau neşansă. desigur. aceeaşi metodă ca şi în cele precedente. Aşadar. atunci şi contrariul lui va fi luat în mai multe sensuri. Să vedem deci în câte feluri poate fi interpretat cuvântul „nedrept”. omul nedrept pare avid şi în acest 41 . Intrucât omul nedrept este cel ce caută să aibă mai mult decât i se cuvine. dacă buna stare a corpului ne apare clar. nesocotind astefl principiul egalităţii. de pildă când. va trebui să examinăm natura actelor ce le implică. kleis. iar cupiditateaare ca obiect binele. sănătatea nu poate genera ceva contrar sănătăţii. Se consideră că nedrept este şi cel ce violează legeea. prin acelaşi termen. acelaşi lucru etse valabil şi în ceea ce priveşte nedrepatea. şi cel ce caută mai mult decât i se cuvine. Trebuie să facem însă o distincţie intre ştiinţe şi facultăţi. şi dispoziţii morale. ci s-ar cuveni să se roage ca bunurile în sine să coincidă cu bunurile pentru ei înşişi şi pe acestea din urmă să le aleagă. dar nu a tuturor. în majoritatea cazurilor. pe de alta. iar factorul generator al bunei stări va fi ceea ce dă cărnii fermitate.

Căci mulţi pot practica virtutea în chestiuni personale. fie al tuturor cetăţenilor. dacă omul cel mai rău este cel ce face uz de răutate atât împotriva lui însuşi cât şi împotriva prietenilor. în măsura în care se raportează la alţii. este virtute. ea îndeplineşte ceea ce este în favoarea altuia.. să nu-şi parăsească locul pe câmpul de luptă.. având în vedere interesul comun. fie de un simplu membru al societăţii. fie că este vorba de un om cu autoritate publică. ci viciul în întregime. nu numai pentru sine. dar în mod defectuos dacă a fost concepută cu neglijenţă. şi face aceasta în mod corect dacă ea însăşi a fost corect instituită. indiferent dacă aceştia din urmă sunt desemnaţi după criteriul valorii sau după vreun alt criteriu asemănător. Şi de aceea ea este privită. fie al conducătorilor. Astfel înţeleasă. La fel procedează legea şi cu privire la celelalte virtuţi şi vicii. nedreptatea. ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive. Dar legile se pronunţă asupra tuturor lucrurilor. dar sunt incapabili s-o facă în cele privitoare la alţii. mai strălucitoare decât luceafărul de zi. să aibă o atitudine moderată (de exemplu. De aceea. lipsit de simţul egalităţii. iar cel ce le respectă este drept. dreptatea este singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru altul. să nu fugă şi să nu-şi abandoneze armele). să fie amabil (de exemplu. mai strălucitoare decât luceafărul de seară. prescriindu-le pe unele şi interzicându-le pe celelalte. dreptatea nu reprezintă o parte a virtuţii.” Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea ei este cea a unei virtuţi perfecte. căci cel investit cu putere se află în raporturi cu alţii şi prin aceasta intră în comunitate cu ei. dreptatea este o virtute perfectă. şi este perfectă pentru că cel ce o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora. şi ca fiecare cetăţean să se comporte ca un om curajos (de exemplu. este evident că toate dispoziţiile legale sunt într-un anume sens drepte. şi. ci. într-o primă accepţiune. căci această noţiune acoperă ambele aspecte şi le este comună. Astfel înţeleasă. 42 . Aşadar. să nu comită adulterul sau acte de violenţă). întrucât tot ce se stabileşte prin legislaţie este legal. Din cele de mai sus reiese clar diferenţa dintre virtute şi dreptatea astfel concepută: dreptatea este identică cu virtutea. iar în măsura în care este o dispoziţie habituală propriu-zisă. de fapt. ci virtutea în întregime.caz. El este. ci şi pentru alţii.. omul cel mai bun este cel ce practică virtutea nu numai pentru sine. trebuie să fim de acord Bias când spune că „exercitarea puterii dezvăluie omul”. ea este dreptate. căci lucrul dificil acesta este. dar esenţa lor nu este aceeaşi. să nu lovească şi să nu insulte). de asemenea. Legea prescrie. De aici şi proverbul: „Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute. nu este doar o parte a viciului. De aceea numim drept. Din acest motiv. putem afirma că fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă. în general. după cum nici contrariul ei. ci în raport cu altceva. manifestânduse în favoarea altuia. ca o suverană a virtuţilor. nu în sens absolut. Dat fiind că cel ce violează legile este un om nedrept.

înţeleasă ca netulburare. Alteori.. care sunt plini şi din care se nasc corpurile compuse şi-n care se risipesc. pp. nu are nici limită şi deoarece n-are limită. Salvarea omului se află în el însuşi. omul evită plăcerile imediate. Întrucât ei se îmbină în diferite feluri. <dar universul nu este considerat în raport cu altceva>. este însăşi forma obiectului solid şi e datorată fie unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor. (. 331-332].) Din cauza prea marii sale modestii şi echităţi. absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet.. Teoria lui Epicur asupra universului este în mare parte bazată pe concepţia atomistă a lui Democrit. prietenii lui sunt aşa de numeroşi c-abia ar putea încăpea în multe oraşe şi toţi care l-au cunoscut erau foarte ataşaţi de farmecul doctrinei lui. aşa cum le vedem. corpurile pe care le vedem au forme variate. linişte sufletească. nici n . Universul e infinit. Prin separarea atomilor corpurile dispar şi nu mai pot fi văzute. căci o asemenea varietate de lucruri. care diferă ca mărime.. Cunoaşterea presupune contactul senzorial direct cu efigiile sau simulacrele corpurilor care intră în noi venind de la lucrurile exterioare. (. Falsitatea şi eroarea depind întotdeauna de opinia pe care ne-o facem noi [1. Epicur susţine că lucrurile din univers sunt corpuri pe care le experimentăm cu ajutorul simţurilor. neavând extremitate.Concepţii despre om în perioada elenisto-romană Epicurianismul Avem o mulţime de mărturii care să dovedească neîntrecuta bunăvoinţă a filosofului nostru faţă de toată lumea: patria lui l-a cinstit cu statui de bronz. În acest sens. Atomismul îi influenţează şi concepţia etică. p. fie numai unui reziduu al lor. va fi infinit [1. variază la infinit în formele lor. iar năzuinţa oricărei fiinţe umane este plăcerea. această formă aşa cum e înfăţişată.) Şi oricare ar fi reprezentarea pe care o primim prin contact direct... 328].. p.. Atomii corpurilor. Corpurile sunt alcătuite din unităţi mici. sau ca o formă sau ca nişte calităţi ce revin acesteia. . n-ar fi putut niciodată să ia naştere din îmbinarea de atomi având aceleaşi forme [1. în intelect sau în organele simţurilor. De aceea. căci ceea ce-i finit are o extremitate iar extremitatea unui lucru se înţelege în raport cu altul deosebit de el. date fiind 43 . Pentru obţinerea fericirii oamenii fac adeseori sacrificii. atomi.329]. omul îşi este propriul scop iar generozitatea şi dăruirea de sine pot deveni sursele satisfacţiei sale intelectuale. p. greutate şi formă.a intrat în viaţa publică [1. 316]. acceptând suferinţa numai cu scopul obţinerii unei plăceri cât mai mari.

O viaţă plăcută este o viaţă înţeleaptă. îmbinată cu nemurirea [1. pot fi modificate sau eliminate. Viaţa publică nu contribuie la fericirea individului. grupul oferind protecţie mai mare în faţa duşmanilor. putem încălca legile. La rândul lor. Nimic nu poate tulbura liniştea sufletească. iar el trebuie să se subordoneze legilor universului. dacă e extremă. nu mai are simţire şi ceea ce nu are simţire nu are nici o legătură cu noi. capabil de simţire. a virtuţilor şi îndatoririlor proprii înţeleptului. p. Divinitatea este înţeleasă ca o forţă imanentă naturii şi omului. ci numai un contract încheiat între oameni. de aceea este îndemnat să nu participe la viaţa publică. nu durează mult. ţine foarte scurt timp şi chiar acel grad de suferinţă care întrece plăcerea cărnii nu durează mai multe zile în şir. departe de agitaţiile vane ale vieţii! Stoicismul Problema centrală a acestui curent este cea a idealului de viaţă şi a obţinerii fericirii. Legile sunt reguli acceptate de membrii comunităţii. iar dacă acestea nu mai au valoare pentru obţinerea a ceea ce doresc ei. în carnea noastră. ci trebuie să crezi despre el orice poate să-i păstreze fericirea. de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi. după ce s-a risipit în elementele lui. dimpotrivă. p. p. cumsecade şi dreaptă. în relaţiile lor reciproce pentru a vătăma şi a nu fi vătămaţi [1. Viaţa socială este bazată pe interesul propriu al individului. Lumea lui Epicur nu este o lume a necesităţii. putând exercita funcţia specifică sufletului divin. ci adesea renunţăm la multe plăceri. Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute. Omul nu este pus în opoziţie cu necesitatea implacabilă a destinului. suferinţa. Sufletul omului emană din sufletul divin care guvernează universul şi are capacitatea de a realiza unitatea şi legea fundamentală a oricărei existenţe. Devenim membri ai unui grup numai pentru ca să realizăm mai mult pentru noi înşine. Formula existenţială epicureică este : Trăieşte retras. Scopul stoicismului îl reprezintă cunoaşterea omului. 368]. nu există dreptate absolută (doar o convenţie): nu există o justiţie absolută. imperativele ce se înscriu în legile universului sunt rod al creaţiei divine. din oarecare teritorii.consecinţele lor neplăcute. Nedreptatea nu este un rău în sine. căci trupul. Ea se explică prin prezenţa în univers a unui singur spirit. Când supunerea în faţa legii nu este în folosul nostru. Moartea nu are nici o legătură cu noi. fiind un crâmpei de univers supus aceloraşi legi. neexistând motive de teamă: Nu trebuie să afirmi despre zeu nimic ce ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea. p. gândire şi acţiune. când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi [1. 360]. În om şi în univers raţiunea trebuie să conducă. Boala de lungă durată îngăduie chiar un exces de plăcere asupra suferinţei din trup [1. O suferinţă continuă. 44 . Omul face parte din ordinea universală. pentru că este în beneficiul nostru. 358]. suntem drepţi numai pentru că ne este de ajutor.364]. Este bine ceea ce oamenii consideră că e bine.

Omul este responsabil de faptele sale, pentru că este stăpânul vieţii sale. Virtutea este secretul unei vieţi cu adevărat umane; a trăi potrivit virtuţii înseamnă a trăi potrivit naturii, a îndepărta patimile şi viciile, a trăi raţional. Libertatea umană înseamnă supunerea în faţa necesităţii, dominarea dorinţelor, adaptarea acestora la ceea ce este realizabil. Marcus Aurelius, unul din reprezentanţii de seamă ai acestui curent, susţine că omul nu poate interveni asupra întâmplărilor ce i se ivesc în viaţă. Destinul hărăzeşte omului anumite întâmplări, tot aşa cum medicul prescrie bolnavului anumite remedii. Destinul fiecărui om este o parte a destinului universal; fiecare destin contribuie la armonia universală. Nesupunerea omului în faţa destinului duce la întreruperea mersului firesc al lucrurilor. Ca urmare a unei educaţii filosofice, omul înţelege că evenimentele nu depind de el, dar prin raţiune se află în posesia înţelepciunii. A fi înţelept – spune Seneca – înseamnă să nu te abaţi de la natură, să te formezi după legile şi exemplul ei. Prin urmare, viaţa fericită este cea mai potrivită cu natura. Ea nu poate fi atinsă decât de o minte într-o stare de sănătate, apoi curajoasă şi ageră, iar în al treilea rând, minunat de răbdătoare, deprinsă cu orice împrejurări, grijulie cu trupul ei, dar fără nelinişti, în sfârşit, curioasă să descopere acele lucruri care împodobesc viaţa, dar fără a admira vreunul; urmăreşte să se folosească de câştigurile puse la îndemână de soartă, nu să li se înrobească [12, p. 132]. Pentru Epictet, un alt reprezentant al stoicismului, există realităţi ce pot fi controlate de noi (cum sunt părerea, impulsurile, dorinţa, aversiunea) şi realităţi care nu depind de noi (trupul, faima, forţa de conducător). Suntem liberi să facem ce vrem cu primele, în timp ce ultimele sunt determinate de voinţe străine. Acela care consideră proprii pe cele care nu depind de ei şi le constrânge pe cele care-i stau în putinţă îşi face singur rău. Omul nu trebuie să se ataşeze de scopuri care nu depind de el; riscă să ajungă în acest caz sclavul propriilor aspiraţii. Omul este liber dacă doreşte numai lucrurile pe care le poate obţine: Obişnuieşte-te ... să doreşti numai ceea ce se poate [13, p. 12]; dacă ai să doreşti ceva din cele ce nu stau în puterea noastră, în mod obligatoriu vei fi nefericit [13, p. 7]. Omul trebuie să găsească în sine puterea de a se confrunta cu destinul, atunci când îi este potrivnic: orice s-ar întâmpla în viaţă, aminteşte-ţi să te concentrezi asupra ta însuţi şi să cauţi să afli ce putere îţi e de folos împotriva evenimentului respectiv [13, p. 10].

Analiză textuală
În lucrarea Politica Aristotel defineşte omul ca fiind zoon politikon, trăsătura definitorie fiind aceea de fiinţă socială. Omul este din natură o fiinţă socială, iar statul este o instituţie naturală; ceea ce se traduce prin excluderea oricărui antisocial din viaţă socială. Este cazul supraomului ori fiarelor. Ultima variantă reprezentând căderea omului lipsit de lege şi dreptate. Accepţiunea aristotelică asupra umanului, cea de fiinţă socială, aduce în atenţie faptul că omul este mai social decât oricare altă fiinţă, deoarece este singura vietate care posedă grai (limbaj articulat) prin care poate să exprime ceea ce e folositor şi ceea ce e vătămător, precum şi ce e drept şi nedrept.

45

În ceea ce priveşte statul, Aristotel prezintă ideea conform căreia statul din natură este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi. Prin această afirmaţie Stagiritul arată că omul nu poate trăi decât în interiorul statului şi că statul prin legile şi valorile pe care le promovează, desăvârşind fiinţa umană, aşa cum organismul are grijă de funcţionerea tuturor organelor sale. Fără lege şi dreptate, omul se transformă în cea mai rea dintre fiinţe, deoarece prin inteligenţă şi prin voinţă, în absenţa virtuţii, poate comite cele mai mari nelegiuiri.Să ne amintim că atât Platon cât şi Aristotel consideră drept virtute generală înţelepciunea. Dacă ne oprim la definiţia aristotelică asupra omului ca zoon politikon putem face următoarele precizări: Această accepţiune a fost precedată de definiţia omului realizată de sofistului Protagoras din Abdera, elevul lui Democrit, în lucrarea Adevărul sau Dărâmătorii: omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce există precum există, şi a celor care nu există precum nu există. Sugestiv este titlul lucrării lui Protagoras care conturează trăsătură esenţială fiinţei umane, cea de fiinţă creatoare. Iar dimensiunea creativităţii sale se reflectă în toate operele făurite, în transformările produse în universul social. În această formulare, omul este înţeles nu ca individualitate ci ca specie, în sens generic; el exprimă măsura cu sensul de criteriu după care valorizăm lucrurile, faptele şi comportamentele. Cele ce există exprimă măsura nivelului cultural, cele care nu există încă se situează în orizontul imaginaţiei şi creativităţii umane. Pentru prima dată în istoria filosofiei antice apare dimensiunea valorizatoare a fiinţei umane. În măsura în care omul se preţuieşte pe sine, preţuieşte şi faptele sale. El nu vede decât ceea ce cunoaşte; aspectele necunoscute, faptele neînţelese nu le poate apropia. Aristotel întăreşte rolul raţiunii şi puterea valorizatoare umană; el subliniază tendinţa spre sociabilitate, proprie fiinţei umane. Atât raţiunea cât şi limbajul au caracter social. Gândirea, proprie numai fiinţei umane, este raportată la limbaj. Limbajul uman, cel articulat, poate cunoaşte, exprima şi respecta valori logico-morale, legi juridice prin care organizează, ierarhizează viaţa socială, amendează comportamente umane. Şi aceasta, întrcât omul trăieşte şi acţionează prin multiple raportări interumane, viaţa fiecărui individ social fiind posibilă numai alături de ceilalţi.. Spre deosebire de om, animalele acţionează instinctual, având doar capacitatea să presimtă şi să transmită stări elementare de plăcere, durere, frică, care au caracter individual. Ele acţionează spre apărarea speciei, iar nevoile lor sunt direcţionate instinctual. Ele nu manifestă diversitate acţională, nu pot face altceva decât să-şi reproducă condiţiile necesare supravieţuirii. Afirmaţia lui Aristotel că statul este anterior individului priveşte necesitatea contextului social pentru afirmarea umanului. Omul are nevoie de legi, valori, norme prin care “trăieşte” în contextul social. Înţelepciunea şi comportamentul raţional erau normele prin care oameni puteai fi evaluaţi şi încadraţi într-o ordine socială. Raţiunea este măsura advărului şi binelui individual şi social..Viaţa sa depinde de toate normele şi regulile societăţii. Anterioritatea statului, afirmată de Aristotel, nu este una cronologică, ci este una valorică, arătând cu calritate că statul este mai important decât individul, iar nevoile individuale se pot împlini numai în măsura în care se înscriu într-o ordine şi o ierarhie socială. Fiinţa umană se desăvârşeşte în stat şi datorită statului. Doar prin stat devine fiinţă socială, legile morale şi juridice călăuzindu-l ca zoon politikon.

46

Referinţe bibliografice 1. Laertios D. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1997. 2. PetersF.P. Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. 3.Platon Eutyphron, Apărarea lui Socrate, Criton, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998. 4. Frenkian A.M. Scrieri filosofice, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. 5. Platon, Parmenide, în Opere, vol. VI, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 6. Platon, Fedon, în Dialoguri, Editura IRI, 1998 6. Platon, Phaidros, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. 7. Platon Lysis, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. 8. Platon,Republica, în Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 9. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965. 10. Aristotel,Politica, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924. 11. Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. 12. Seneca, L.A. Scrieri filosofice alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1981. 13. Epictet, Manualul, M a r c u s A u r e l i u s , Către sine, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.

47

Raţiunea este sursa adevărului şi al binelui. orice abatere de la ea. în timp ce pasiunile nu pot conduce decât la eroare şi rău. prin acestea înţelegându-se ceea ce se aştepta de la el sa facă în comunitate(cum să se comporte. care promova o mentalitate moralizatoare. acesta este un fapt. Acest lucru este pus în evidenţă foarte bine de raportul dintre descriptiv şi normativ. Înţelegerea naturii umane era bazată pe încadrarea omului într-o ordine . Astfel. Raţiunea era cea după care omul trebuia să se conducă. natura umană era considerată a fi una dominată de pasiuni şi de forţă. Şi locul umanităţii în univers. Abordarea diferită a omului în cele două perioade se datorează de fapt existenţei unei deosebiri între universurile spirituale ale celor două epoci. Percepţia asupra răului este una diferită în gândirile celor două epoci. natura umană era analizată prin prisma raţiunii şi de aceea se stabilea ca facultate definitorie a omului. În perioada modernă. iar constatarea faptului că ei sunt răi ocupă o poziţie subordonată în analiza făcută naturii umane. fiecare individ având un anumit statut social şi moral. era considerată o eroare şi totodată indezirabilă. având aşadar ca facultate definitorie pe cea emoţională. prin accentuarea pasiunilor. De aceea se poate spune că în perioada premodernă era dezvoltată o cultură a datoriei.Capitolul V IMAGINEA OMULUI IN PERIOADA MODERNA În epoca modernă omul are un statut cu totul diferit de cel pe care îl avea omul premodern. cum sa 48 . o stare de lucruri care se subordonează elementului normativ. în schimb. Datoriile şi îndeplinirea lor aveau un rol identitar. În cultura modernă constatarea faptului că omul este dominat de pasiuni şi interese este prezentată ca ceva normal şi inevitabil. În cultura veche raţiunea şi comportamentul raţional erau prezentate ca normale. imperativului absolut. facultatea raţională. A prezenta imaginea omului în perioada modernă presupune însă o analiză comparativă cu imaginea pe care o avea omul în perioada veche. De aici se poate deduce faptul că natura umană este prezentată diferit în cele două perioade în funcţie de facultatea care se consideră a fi definitorie acesteia. o poziţie bine ordonată şi ierarhizată. Individul aparţinea unei comunităţi unitare şi avea un loc fix într-o comunitate socială. iar pasiunea şi comportamentul pasional erau condamnabile şi susceptibile de a fi eliminate. Gândirea premodernă pleca de la o judecată normativă conform căreia oamenii ar trebui să fie buni. în perioada veche. dar şi al fiecărui individ erau bine definite pe o scară ierarhică. profesionale. Identitatea fiecărui om era ţintuită în nişte roluri sociale.

Şi apare întrebarea: Cum era omul în starea naturală? În starea naturală nu se punea problema datoriilor ci numai a drepturilor. Accentul cădea pe faptul că oamenii deşi sunt răi. dreptul la supravieţuire etc. iar ceea ce rămâne esenţial este faptul că oamenii sunt răi. Omul este văzut ca o fiinţă pusă în mişcare în primul rând de pasiunile şi interesele pe care le are. şi anume a drepturilor naturale de genul dreptului la autoapărare. Şi in gândirea premodernă răul era un fapt. o lume în care valorile erau consubstanţiale formând un tot. ele nu constituiau fundamentul teoriei despre natura umana şi societate. Societatea era una a oamenilor diferenţiaţi după status care presupunea datorii pentru fiecare individ. Perspectiva normativă este ceva dezirabil. Pentru a stabili acest lucru se apelează la stategia stării naturale. Iar lumea în care acesta trăieşte este una în care predomină interesele înguste. dar nu mai este un element pe care se construieşte teoria asupra naturii umane. Întrucât faptele rele erau considerate anormale.gândească). Perspectiva normativă. răutatea şi egoismul. Individul era asociat cu rolul social care îi era atribuit. 49 . întrucât se pleacă d la adevăruri concrete. spre deosebire lumea în care trăia omul premodern. Se face astfel trecerea de la o viziune raţionalistă la una mai realistă asupra naturii umane. specifică gândirii moderne. Forţa cea mai puternică ce pune în mişcare conduita umană într-o astfel de stare nu mai este ratiunea ci pasiunea. este mai mult expresia unei stări de spirit. Această idee este completată de o a doua. Perspectiva normativă asupra răului dispare în gândirea modernă. în timp ce perspectiva descriptivă. refuzându-se cele pioase despre cum ar fi frumos să fie oamenii. conform căreia există o permanentă luptă şi rivalitate între indivizi. Această teorie porneşte de la o simpla constatare: oamenii nu sunt neapărat buni. este expresia unei stări de fapt. Individul este prezentat nu ca o fiinţă care are datorii ci ca una care are drepturi. ci dimpotrivă sunt răi. Prin această perspectivă se poate spune ca gândirea a fost adusă la realitate. Această cultură a datoriei este schimbată în perioada modernă cu o cultură a drepturilor. specifică perioadei premoderne. ei trebuie să fie buni. dar totul era pus sub auspiciile a ceva ce ar trebui să fie.

. Politica îşi are morala sa proprie. arătând că în politică dictează interesele şi forţa.. Machiavelli s-a născut la Florenţa în 1469 şi avea să fie un spirit inovator al vremii.” N. o morală statală. necompatibile integral cu ale vieţii comune. în care a zugrăvit cu luciditate epoca. scriitor şi renascentist italian. De aceea el postulează ca unică lege. Opera sa fundamentală Principele. Acest tratat este în realitate o sumă de reguli. Scopul principal al operei sale este acela de a apăra şi de a menţine statul cu orice mijloc. pentru Machiavelli. Cînd o acţiune este benefică pentru interesul colectiv. Rădăcina profundă a acestor sfaturi stă în convingerea fermă conform căreia politica este o activitate autonomă care are reguli proprii de acţiune. ideal şi teoretic cu forţa. propriul său univers eticMoralitatea este echivalentă. etica şi politica se desfăşoară pe două planuri diferite. de norme. a contribuit hotărâtor la despărţirea teoriei politice de morală şi de teologie. bazată pe principiul 50 . pentru acela sau aceia care guvernează. Morala nu poate lupta decât pe un plan absolut. energia şi talentul.unui principe îi este necesar să ştie să fie şi animal şi om: căci unul fără celălalt nu poate să dureze. nu este o ştiinţă divină ci una pământeană. sub egida monarhiei absolute. pe cea care este generată de necesitate. iar prima o aspiraţie ideală. Om politic. Problema fundamentală a politicii este cea a virtuţii.A fost adept al necesităţii realizării în Peninsula Italică a unui stat naţional unitar. impusă fiind de anumite exigenţe apărute în viaţa şi acţiunea statală. Secretar de stat al Consiliului seniorilor din Republica Florenţa a îndeplinit unele misiuni diplomatice. în realitate. întrucât politica. cea din urmă fiind considerată o ştiinţă şi o activitate autonomă. închinată lui Cesare Borgia. Etica politică este una diferită de cea individuală. şi anume în cazul în care în stat este prea multă corupţie. ajunge la concluzia că uneori răul este necesar pentru guvernare. pentru Machiavelli. nu considerentele morale.NICCOLO MACHIAVELLI „. prin aceasta înţelegând capacitatea. Prin urmare. ea îşi poate crea propria morală. Toate aceste trei caracteristici sunt specifice omului şi de aceea el le situează pe un plan superior moralei. cu a fi intens activ. sumă care sintetizează întreaga sa practică politică şi analiza întregii sale experienţe. de sfaturi. forţă sau vicleşug. Mergând pe acest raţionament.

el este acela care trebuie să ştie ce hotărâri să ia în situaţii limită. cristalizarea într-o singură individualitate. acela care îşi iubeşte patria mai mult dec1t sufletul. Acesta este mai important chiar şi decât averea. încărcat de energie potenţială. cu forţa. cu valoare. el trebuie sa se ridice deasupra oricărui considerent. Aşadar politica este o mare realitate autonomă iar raţiunile ei pot fi legi determinantepentru acţiunea umană. căutând. Politica poate fi astfel. merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi Ne rămâne să vedem acuma care trebuie să fie atitudinea şi comportarea unui principe faţă de supuşi şi de prieteni. acesta fiind un exerciţiu continuu al voinţei umane. mă tem că. Omul virtuos nu-şi aparţine. ci fapta. ar fi. totdeauna superioare. chiar dacă din punctul de vedere al moralei comune ar părea deficitar. Iar şeful statului care ştie că nu există fatalitate în istorie. că evenimentele pot fi prevăzute şi preîntâmpinate.fundamental al responsabilităţii în faţa istoriei. care este Principele. Scopul politicii este acela de a crea şi de consolida statul. Omul virtuos nu mai este ascetul ci înţeleptul. Omul. Identitatea Principelui se manifestă în realitatea conjuncturii vieţii politice. PRINCIPELE (fragmente) CAPITOLUL XV Despre acele lucruri pentru care oamenii. Instrumentul cel mai important şi totodată cel mai sigur pe care-l poate avea la dispoziţie candidatul la domnie este talentul. înzestrat cu virtute. la un moment dat. Talentul nu-i aparţine decât lui şi prin talent nu depinde decât de el însuşi. Pentru Machiavelli valoarea supremă a omului activ constă în conştiinţa lui politică. şi mai ales principii. Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le 51 . educativ. Prin urmare. un servitor al Statului care are ca singur ţel pe acela de a servi scopurile acestuia. El este totdeauna un reprezentant. Virtutea ocupă un loc important la Machiavelli. pentru a-şi salvca ţara. sciind la rândul meu despre acelaşi lucru. putem spune că mântuirea sufletului nu este rugăciunea. Ea este generată de o profundă aspiraţie umanistă. oricât de individuală. mai ales pentru că în prezentarea problemelor mă voi îndepărta de modul de tratare obişnuit al celorlalţi. să nu se spună că sunt încrezut. gândirea politică. aparent. Scopul lui în Principele este acela de a prezenta trecerea de la statutul de persoană privată la cel de Principe. angajează până la urmă întregul mediu social căruia îi aparţine individul. ca pasiunile umane să fie transformate în virtuţi cetăţeneşti. Morala de stat constă în subordonarea individului colectivităţii şi intereselor sale. este activ în faţa Naturii. Ea pecetluieşte orice acţiune umană care. Trăsăturile care-l definesc pe principele lui Machiavelli sunt acţiunea. curajul şi iniţiativa care ascultă doar de legea primei necesităţi. Orice stat piere dacă nu trăieşte în concordanţă cu vremea sa. Şi întrucât ştiu că s-a scris mult despre aceasta. În realitate virtutea nu este altceva decât libertatea omului de a fi activ. este întreprinzător şi îndrăzneţ în faţa destinului.

Aşadar. încât oamenii să te socotească darnic. deoarece avar. Căci sunt mulţi aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existănd în realitate. care le aduc fie dojană. unii oameni întregi. dacă va voi să-şi păstreze şi mai departe faima de om darnic. să se ferească de ele. căci dacă cercetăm lucrurile cu atenţie. Lăsând la o parte toate acele lucruri care au fost închipuite cu privire la pricipi şi vorbind numai despre acelea care sunt adevărate. cu toate acestea. alţii miloşi. alţii vicleni. împovărându-l cu biruri.Într-adevăr. unii încăpăţânaţi. dacă-i este cu putinţă. spun că ar fi bine să fii considerat darnic. alţii mândri. alţii docili. alţii lacomi. iar cât despre acelaa care nu l-ar duce la aceasta. CAPITOLUL XVI Despre dărnicie şi economie Începând cu cele dintâi dintre însuşirile pe care le-am arătat mai sus. în limba noastră. Ştiu prea bine că fiecare va declara că ar fi minunat dacă ar exista un principe care să aibă dintre toate însuşirile arătate mai sus numai pe acelea care sunt considerate drept bune.încât acela care lasă la o parte ceea ce pentru ceea ce ar trebui să fie. alţii drept meschini (folosind aici cuvântul toscan. alţii caşti. noi numim meschin pe acela care nu îşi îngăduie decât prea puţin să se bucure de ceea ce îîi aparţine). Dacă aceasta nu este posibil. deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiescă. să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul. dacă vrei să-ţi păstrezi între oameni faima de om darnic. unii cu credinţă în Dumnezeu. principele care vrea să-şi păstreze puterea va trebui să înveţe neapărat să poată să nu fie bun şi să ştie să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie. în timp ce altele. unii sunt consideraţi drept darnici. şi va face tot ceea ce se 52 . care ni se par a fi rele. nu va trebui să laşi deoparte nici un fel de măreţie costisitoare. într-atâta încât un principe de felul acesta va ajunge să-şi cheltuiască bogăţia cu asemenea lucruri. şi siguranţa şi bunăstarea. Acela care ar voi să-şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt oameni de bine. va fi nevoit să apese nespus de greu asupra poporului. unii cruzi. unii serioşi. vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase. dar întrucât nimeni nu poate să le aibă pe toate laolaltă şi nici să le practice în întregime. Întradevăr. De aceea. îţi este dăunătoare. o dărnicie practicată în aşa fel. nimeni nu va şti despre această însuşire a ta şi nici nu vei înlătura reputaţia ruşinoasă a contrariului ei. unii sunt consideraţi darnici. alţii fără religie. ne-ar duce la pieire dacă le-am urmări. spun că atunci când se vorbeşte despre oameni şi mai ales despre principi care se găsesc pe o treaptă mai înaltă. alţii cutezători şi curajoşi. dacă o practici în mod chibzuit şi aşa trebuie. fie laudă. prin atingerea lor. miseri.înţeleg. unii iubitori de plăcere. De asemenea. alţii uşuratici. iar la sfârşit. unii binevoitori şi apropriaţi. mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla închipuire. ne fac să dobândim. Şi anume. este şi acela care vrea să dobândească un lucru prin jaf. deoarece condiţiile vieţii noastre omeneşti nu o îngăduie. mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. pricipele va trebui să fie atât de înţelept încât să ştie să evite acele josnicii care l-ar face să-şi piardă statul. să se lase în voia lor fără prea multă grijă. ei sunt caracterizaţi prin una din trăsăturile următoare. şi aşa mai departe.

pentru a putea să se apere.. Dacă însă îşi dă seama de ceea ce se întâmplă şi vrea să se schimbe.) Nu există altceva care să se consume singur atât de mult ca dărnicia. pentru a nu fi acuzat de cruzime. principele nu trebuie să fie nicidecum îngrijorat de faima de zgârcit pe care şi-ar face-o. şi în acelaşi timp pierzi posibilitatea de a o mai practica şi ajungi sau sărac şi dispreţuit şi urât. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. Lucrul acesta va aduce însă cu sine ura tot mai mare a supuşilor săi şi totodată puţina preţuire din partea tuturor. pentru a nu trebui să-şi jefuiască supuşii. Dacă vom privi cu atenţie aceste lucruri. care îţi creează o faimă proastă dar lipsită de ură. pentru a nu ajunge sărac şi dispreţuit..(. dacă este prudent.poate face pentru a obţine bani. că Cezar a ajuns împărat prin dărnicia lui şi că mulţi alţii au urcat treptele măririi pentru că au fost în adevăr darnici sau pentru că au fost socotiţi astfel. În vremurile nostre. am văzut că au înfăptuit lucruri mari doar aceia care au fost socotiţi zgârciţi. fără ca aceasta să nu-i dăuneze. că se poate apăra împotriva celui care porneşte cu război împotriva lui şi că poate să întreprindă lucruri mari fără să apese cu biruri asupra poporului. sau eşti pe cale de a dobândi pricipatul. ne vom da seama că el a fost cu mult mai milos decât poporul florentin care. Cezar Borgia era socotit un om crud. îi ajung veniturile pe care le are. Acesta este unul dintre viciile care îi îngăduie să domnească. cu toate acestea. făcând economie. deoarece cu vremea oamenii îl vor socoti tot mai darnic. cu care a făcut rău celor mai mulţi şi a răsplătit pe prea puţini. dimpotrivă. Astfel. pentru a-şi ţine supuşii strâns uniţi şi credincioşi lui. în aşa fel încât ea să fie cunoscută. el trebuie să ia seama şi să nu folosească rău această milă..În primul caz. dărnicia este dăunătoare. spun că fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud. Prin urmare este mai înţelept să-ţi păstrezi reputaţia de om zgârgir. Iată de ce. CAPITOLUL XVII Despre cruzime şi milă. pe când ceilalţi au fost nimiciţi. totuşi această cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna. ceea ce va însemna pentru tine atât dezonoarea cât şi ura oamenilor. îşi crează faima de 53 . iar dărnicia te duce şi la una şi la cealaltă. este foarte necesar să fii socotit darnic.(. decât să vrei sâ-ţi câştigi faima de om darnic şi pentru aceasta s-o dobândeşti pe aceea de om lacom şi jefuitor. îl va face să vadă îndată efectele nemulţumirii poporului şi la cea dintâi primejdie puterea lui se va clătina. îşi atrage pe loc faima de om meschin. a lăsat ca Pistoia să fie distrusă. nu trebuie să-i pese de faima de om meschin pe care şi-ar face-o. întrucât vor vedea că. în al doilea caz. Astfel. pentru a nu fi nevoit să devină lacom. un principe nu trebuie să fie îngrijorat dacă.) Aşadar. îi voi răspunde: sau eşti principe domnitor în statul tău. Deci un principe nu poate să practice această virtute a dărniciei. Iar dacă cineva ar spune. şi dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau mai curând temut decât iubit Trecând mai departe la celelalte însuşiri mai sus arătate.. deoarece el va ajunge un om sărac. o practici. În felul acesta dărnicia lui. în adevăr. el va fi darnic faţă de toţi aceia cărora nu le ia nimic şi care sunt nesfârşit de mulţi şi va fi zgârcit faţă de aceia cărora nu le dă nimic şi care sunt puţini.

toţi se ridică împotriva ta. dacă nu-şi câştigă iubirea supuşilor. dar nu le ai în realitate şi nu te poţi folosi de ele la momentul potrivit.. deoarece statele noi sunt pline de primejdii. pentru ca el să se dovedească a fi în realitate mai milos decât aceia care. dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai uşor moartea propriului tată. Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut. dimpotrivă. decât altuia care se face temut.) Închei. dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri. şi nici să nu se sperie din nimic. vor fi de ajuns câteva exemple numai de cruzime.) Cu toate acestea. iar încrederea prea mare să nu-l lipsească de prudenţă. decât pentru oricare altul. anume să fii temut şi să nu fii urât. prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată. Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători. cu înţelepciune şi cu omenie. care nu-l părăseşte niciodată pe om. iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta. căci prieteniile pe care le obţii cu bani şi nu cu un suflet înalt şi nobil le cumperi... în schimb. atâta vreme cât nevoia este departe. (. spun că. atunci când unul din două trebuie să lipsească. care. Dar când un principe este în fruntea armatelor şi are sub comanda lui un număr mare de soldaţi. atâta vreme cât le faci bine. în timp ce condamnările ordonate de un principe ating numai un singur om. decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. schimbători. 54 . aşa încât un principe înţelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el. (. îţi oferă averea. Cu toate acestea. teama se păstrează prin frica de pedeapsă. revenind la intrebarea dacă trebuie să fii iubit sau temut. prin afirmaţia că oamenii iubesc aşa cum vor ei şi se tem după cum vrea principele. că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig. Străduninţa lui trebuie să fie numai aceea de a ocoli ura supuşilor lui.om crud. la rândul lor. sunt gata să-şi dea sângele pentru tine. Trebuie să procedeze cumpătat. viaţa şi copiii lor. Fapte de acest fel fac rău unei colectivităţi întregi. pentru că iubirea se păstrează prin legătura obligaţiei. este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. după cum prea marea neîncredere să nu-l facă lipsit de orice îngăduinţă. s-o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă. Oamenii şovăie mai puţin atunci când este vorba să facă rău unuia care şi-a câştigat iubirea celorlalţi. Într-adevăr. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri. să evite însă ura lor. prefăcuţi şi ascunşi. dacă nu au avut în fruntea lor oameni care să se bucure de această faimă. principele trebuie să se facă în aşa fel temut. lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor. iar acela care începe să trăiască din jaf găseşte oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al altuia. aceasta după cum am mai spus. şi cum oamenii sunt răi. din prea mare milă.. Şi este mult mai greu pentru un principe nou. atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de faima cruzimii lui. duc la omoruri şi la jaf. aceasta poate fi oricând ruptă atunci când intră în joc folosul tău particular. el nu trebuie să se dea uşor crezare acuzaţiilor sau să treacă prea repede la acţiune. iar nu pe ceea ce depinde de alţii. prilejurile de a vărsa sânge sunt rare şi ele trec mai repede. încât. sau invers. lasă să se dezvolte liber dezordinile. Iar principele care s-a încrezut cu totul în vorbele lor şi se găseşte acum lipsit de orice posibilitate de apărare este pierdut. dar când ea se aproprie. după cum s-a mai spus. sunt ai tăi în întregime. să evite faima de om crud. Şi apoi. căci armatele n-au fost niciodată strâns unite şi gata de acţiune.

filosofia religiei. Teoria sa despre starea de natură şi despre formarea corpului politic este destinată clarificării acestor drepturi şi obligaţii a căror necesitate este. deoarece oamenii nu pot să se oprească din a dori. susţinute de matematică) ar fi astfel baza ştiinţei despre om în general (teoria despre pasiuni şi acţiuni. În acest sistem ştiinţele naturale (precum fizica) şi ştiinţele morale (precum ştiinţa corpului politic) sunt părţi distincte. ar fi baza pe care se clădeşte ştinţa legii morale şi politice. va căuta să îndeplinească acele acţiuni care vor duce la propria sa prezervare. Filosofia sa este compusă din trei părţi : aceea denspre corp în general (cuprinsă în De corpore).THOMAS HOBBES „Acolo unde nu există putere comună. Opera sa. Preocuparea pentru binele propriu. etc. scoate în evidenţă două propoziţii care vor deveni fundamentale pentru argumentaţia ce o propune: pe de o parte. nu există lege. aşa cum o conturează Hobbes. limbaj). Nu există nimic de tipul unei fericiri finale. Scopul general pe care Hobbes îl urmăreşte în scrierile sale politice este clarificarea datoriilor şi a drepturilor supuşilor şi suveranilor. La vârsta de 15 ani devine student la Oxford. întemeiată obiectiv şi raţional. problemă de o importanţă decisivă 55 . alcătuieşte un sistem. istorie. acolo unde nu există lege. pe de altă parte susţine că moartea este răul cel mai mare. este o altă modalitate de a trata o mai veche problemă psihologică. la Magdalen Hall. aceea despre om în general (cuprinsă în De Homine) şi aceea despre corpul politic şi despre lege şi datoriile morale (cuprinsă în De cive). cuprinde de asemenea şi scrieri de metafizică. Teoria stării de natură dedusă de Hobbes din pasiunile oamenilor. Ştiinţa despre corp (fizica şi ontologia. iar aceasta la rândul ei. Fiecare om va urmări ceea ce este bine pentru el însuşi. oamenii sunt prin natura lor fiinţe egoiste. născut la 5 aprilie 1588. Faptul de a obţine un obiect al dorinţei contribuie la obţinerea fericirii care este concepută însă în mişcare neîncetată de la un obiect al dorinţei la altul. Primul pas pe care Hobbes îl face este acela de a dezvolta o teorie cu privire la natura umană. astfel. ale căror acţiuni sunt toate menite să procure binele şi să evite răul pentru ei înşişi. pentru satisfacerea interesului propriu este condiţia necesară şi suficientă a oricărei acţiuni umane. în localitatea Westport din comitatul englez Wiltshire are parte de o educaţie destul de convenţională în epocă. Deşi sunt prezentate şi publicate într-un mod aleator cele trei secţiuni pot fi privite ca elemente ale aceluiaşi sistem de idei. epistemologie. nu există nedreptate” Thomas Hobbes. cunoscută mai ales pentru partea de filosofie politică. Asumpţia de la care porneşte el este aceea că există o natură umană imuabilă şi că nu putem construi instituţii politice funcţionale şi stabile dacă nu ţinem cont de datele acestei naturi. Pshihologia individului.

“cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă. La Hobbes apare astfel una din cele mai timpurii menţiuni ale “metaforei întrecerii”: viaţa este o cursă şi nu se poate ca între oameni (care apar ca şi concurenţi) să existe cooperare. Dacă ne aplecăm mai îndeaproape asupra naturii egalităţii la Hobbes. ci dobândită. “egal cu ceilalţi. “Prima îi face pe oameni să-i atace pe alţii 56 . Mai mult. 1) Iar în ceea ce priveşte facultăţile spiritului. Fiecare întâlneşte un concurent în celălalt. găseşte ca o limită şi ca un obstacol la dreptul său absolut. o limită a omului pe care experimentul mental şi evenimentul empiric al dizolvării societăţii o fac vizibilă. Războiul apare din acest punct de vedere îndreptăţit. fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie. Fiecare individ. Ea este o egalitate naturală mai ales pentru că se întemeiază pe un atribut intrinsec naturii umane:mortalitatea. XIII. “ (Leviathan. gloria. Călcarea acestui precept este semeţia. la o stare suficient de inferioară pentru ca să nu mai constituie un pericol. vedem că filosofia naturală ce o justifică este una care îşi găseşte punctul focal într-o calitate esenţială a fiinţei omeneşti – mortalitatea. Egalitatea se traduce în normă a dreptului natural : fiecare trebuie să-l recunoască pe celălalt ca egal al său de la natură. 3) Urmărind acelaşi scop. Este o egalitate de ansamblu a corpului şi spiritului.. XIII. Iraţionala sete nesfârşită de putere este. Hobbes nu vorbeşte de vreun fel de drept de naştere în virtutea căruia toţi oamenii ar fi egali. dreptul absolut şi puterea celorlalţi”.”(Leviathan. ştiinţa. Numai concepţia deşartă pe care o are fiecare despre propria sa înţelepciune împiedică pe oameni să vadă o asemenea egalitate. ei se luptă până când neîncrederea între popoare sau state duce la război. care nu este înnăscută.6). dacă facem abstracţie de ştiinţă. fie prin şiretenie. trei cauze principale ale gâlcevei. constatăm o egalitate şi mai mare decât aceea fizică. a treia. neîncetată de a obţine. XIII. pentru om. În cadrul relaţiilor interumane. Egalitatea se extinde şi asupra dorinţelor. cea mai caracteristică dintre aceste “pofte nesfârşite” se dovedeşte a fi setea de putere. neîncrederea. Acest răspuns este justificat dacă avem în vedere condiţia umanităţii propusă de el. care se întâlneşte în diferite forme. în natura omului. ci dimpotrivă luptă. Prin “condiţia umanităţii “ Hobbes înţelege în primul rând libertatea tuturor indivizilor şi egalitatea acestora. fie prin forţă. a forţei noastre superioare faţă de a altuia este o componentă esenţială. spune a noua lege a naturii aşa cum este ea dezvăluită de Hobbes. sub forma fricii de moarte violentă. Într-adevăr. “Aflăm astfel. Am stabilit că specifică omului este infinitatea dorinţelor. pentru că aflăm că.” (Leviathan. ”(Leviathan.pentru filosofia politică : Omul este prin natura sa social şi politic ? Răspunsul lui Hobbes este negativ. onoarea nu sunt decât forme ale acestei puteri. naturală şi începe de la naştere pentru a “sfârşi doar o dată cu moartea”. Bogăţia. Hobbes este singurul gânditor politic în a cărui operă moartea. din “egalitatea aptitudinilor ia naştere egalitatea speranţelor de a ne atinge scopurile. Prima este concurenţa. Există în om o dorinţă perpetuă. motivelor şi voinţei oamenilor.1) Oamenii sunt egali de la natură în sensul că din punct de vedere al vigoarei trupeşti. Nu există un alt mijloc de securitate în acest caz decât a reduce pe duşman. Sentimentul puterii noastre. el nici nu întemeiază aici egalitatea “pe locul comun conform căruia toţi oamenii sunt egali pentru că fiecare în parte are de dat socoteală singur în faţa divinităţii”. de a procura putere după putere care încetează decât o dată cu moartea. a doua. deosebirile fizice şi spirituale dintre oameni nu sunt decât graduale şi ca atare nu îndreptăţesc pe nimeni să reclame” pentru sine vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. XIII. îndeplineşte un rol crucial.

cel mai slab are destulă ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă. ea declanşând conflicte “pentru nimicuri cum ar fi un cuvânt. (Leviathan XIII. oamenii au dreptul şi resimt impulsul de a se îndepărta de condiţia mizerabilă de război. un zâmbet. dacă doi oameni îşi doresc acelaşi lucru. totuşi. Această neconcordanţă trebuie rezovată. LEVIATHANUL (fragmente) CAPITOLUL XIII: Despre condiţia naturala a omenirii in ceea ce priveste fericirea si mizeria ei Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale minţii încât. Din această egalitate a aptitudinilor. raţiunii îi revine sarcina de a identifica soluţia. Într-un asemenea război nimic nu poate fi considerat nedrept.. nu poate exista nici o siguranţă pentru nimeni. pentru că noţiunile de corectitudine şi incorectitudine. Omul doreşte pacea pe de o parte în mod raţional (un exemplu în acest sens sunt legile naturale. neîncrederea între indivizi este o consecinţă imediată a posesiei dreptului natural:”atâta timp cât se aplică acest drept natural al fiecărui om asupra tuturor lucrurilor. o părere contrară”(Leviathan. în ceea ce priveşte forţa trupului. pe care totuşi nu-l pot obţine amândoi. Iar cât priveşte facultăţile minţii(…) găsesc că există aici o şi mai mare egalitate decât cea a forţei fizice. Căci. Scopul final al acţiunilor omeneşti fiind propria supravieţuire şi „asigurarea unei vieţi liniştite”. neîncrederea şi dorinţa de glorie. Dacă dorinţa de glorie ţine mai mult de capriciile naturii umane. XIV. ia naştere egalitatea speranţelor de a ne atinge scopurile. Ea devine nelimitată ca urmare a unui calcul raţional de genul: dacă văd în celălalt un potenţial inamic. De aceea.4) Duşmănia dintre indivizi este totuşi una limitată. atunci când le considerăm pe toate la un loc. joacă şi ele un rol important în potenţarea ameninţărilor. pe care un timp egal o conferă într-o măsură egală tuturor oamenilor. iar pentru a-şi atinge scopul (care este în principal propria conservare sau uneori doar simplă desfătare).XIII. în timp ce condiţia naturală este una de insecuritate generală. fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie. vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. a doua. iar soluţia ratiunii constă în instituirea statului. O dată stablită necesitatea de a găsi pacea. Ei ţintesc la asigurarea propriei securităţi. Celelalte două cauze. concurenţa în dobândirea resurselor. pentru siguranţă personală. diferenţa între un om şi altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine.”(Leviathan. în acele lucruri pe care ei le urmăresc fiecare în mod egal(…). fiecare caută să-l distrugă sau să-l 57 . iar soluţia constă în instituirea statului. Căci prudenţa nu e decât experienţă. a treia. pentru reputaţie”. 7). de dreptate sau nedreptate nu-şi au locul în starea naturală aşa cum ne-o prezintă Hobbes. deşi s-ar putea găsi un om a cărui forţă a trupului sau agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia.pentru un câştig. atunci mi-aş minimiza riscurile dacă l-aş elimina înainte de a mă elimina el pe mine. pe acest temei.un prim pas spre obţinerea păcii) şi pe de altă parte din teamă (teama de moarte). Dintre cele trei cauze ale conflictului am discutat până acum în special despre prima. 7). ei devin duşmani.

Pasiunile ce-i înclină pe oameni înspre pace sunt frica de moarte. Dreptatea şi nedreptatea nu sunt facultăţi ale trupului şi nici ale minţii. rezultă că. iar făcând astfel nu ar face nimic mai mult decât îi cere propria conservare şi decât este în generalm permis.. Dacă lucrurile ar sta aşa. iar fiecare va avea ceea ce poate obţine şi doar atât timp cât poate păstra ceea ce a obţinut. dacă nu şi-ar mări puterea printr-un act de atac. De asemenea. cineva care cultivă pământul. în natura omului. Prima este concurenţa. o asemenea sporire a dominaţiei asupra altora fiind necesară oricui pentru propria conservare. gloria. Acolo unde există o putere comună. Ele sunt calităţi ce se raportează la oamenii aflaţi în societate. adică. pentru că există unii care prind gustul puterii în actele de cucerire pe care le continuă mai mult decât este necesar pentru propria lor siguranţă. să stoarcă mai multă preţuire de la cârtitori. existând destulă ca să-i împingă să se distrugă unul pe altul). prin exemplul dat.) Iarăşi. pentru reputaţie(…). iar la orice semn de dispreţ sau lipsă de apreciere. nu există nedreptate. Atât despre starea de restrişte în care simpla natură îl plasează de fapt pe om. Tot o urmare a condiţiei naturale a omenirii este şi aceea că aici nu există nici proprietate. printer oamenii care nu veghează nici o putere comună care să-i ţină la respect..supună pe celălalt. la fel cum se pot găsi pasiunile şi simţurile sale.) Si nimeni nu poate găsi. atât cât îndrăzneşte ( îndrăzneală. Căci fiecare om aşteaptă ca tovarăşul său să-l preţuiască la fel de mult cum se preţuieşte el însuşi. iar a treia. până când nu mai vede altă putere destul de mare pentru a-l pune în primejdie. a doua. 58 . care altfel ar fi mulţumiţi cu tihna traiului modest. pentru siguranţă personală. alţi oameni.(. nu ar fi în stare să reziste multă vreme bazându-se doar pe propriile lor mijloace de apărare.. a doua.(. nici stăpânire. oamenii nu găsesc nici o plăcere în a se întovărăşi.. o cale mai rezonabilă decât preîntâmpinarea lor. trei cause principale ale gâlcevei. Prin urmare. Iar atacatorul.. Noţiunile de corectitudine şi incorectitudine sau dreptate şi nedreptate nu-şi au locul aici. şi nu în condiţia singurătăţii. nici distincţia între al meu şi al tău. în timp ce un atacator nu are a se teme decât de puterea unui singur om. neîncrederea. dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine prin propria sârguinţă. nu există lege. ci şi de viaţă sau de libertate. deşi îi lasă o posibilitate de a părăsi această stare în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu ajutorul pasiunilor şi în parte cu cel al raţiunii. Astfel.) Aflăm astfel. ba dimpotrivă găsesc aici o mare pricină de nemulţumire. Forţa şi înşelăciunea sunt cele două virtuţi cardinale ale războiului. acolo unde nu există nici o putere capabilă să-i ţină pe toţi la respect. unde nu există lege. Prima îi face pe oameni să-i atace pe alţii pentru câştig. construieşte sau stăpâneşte un teren convenabil se poate aştepta probabil ca alţii să vină cu forţe unite ca să-l deposedeze nu doar de fructul muncii sale. Iar raţiunea sugerează elementele potrivite păcii. O altă urmare a unui astfel de război al fiecărui om împotriva fiecărui altul este şi aceea că.. el caută în mod firesc. să se înstăpânească peste cât de mulţi poate. a treia. pentru a se păzi de efectele acestei neîncrederi reciproce. nimic nu poate fi nedrept. atunci ele s-ar putea găsi şi la un om care ar fi singur pe lume. se va afla la rândul său în acelaşi pericol. în această stare.(. trebuie să-i fie permisă. pe baza cărora oamenii pot ajunge la un accord(…). iar de la alţii. vătămându-i. mai apoi. prin forţă sau vicleşug.

şi cum nu există nimic din ceea ce poate folosi. si despre contracte DREPTUL NATURAL. Căci atât timp cât fiecare îşi păstrează acest drept de a face orice îi place. care este de a ne apăra prin toate mijloacele posibile. adică. Iar cum condiţia oamenilor. că poate să caute şi să folosească toate resursele şi avantajele războiului. Dar dacă alţi oameni nu vor renunţa. conform judecăţii şi raţiunii sale. pe care scriitorii îl numesc de obicei jus naturale este libertatea fiecărui om de a-şi folosi puterea după propria voinţă. oricât ar fi de puternic sau de înţelept. O LEGE NATURALA. care să nu-I poată fi de ajutor pentru a-şi conserva viaţa împotriva duşmanilor săi. este derivată a doua lege: ca omul să fie dispus. prin care unui om îi este interzis să facă ceea ce îi primejduieşte viaţa sau îl lipseşte de mijloacele pentru a o conserva.CAPITOLUL XIV: Despre prima si despre cea de-a doua lege naturala. Căci. şi. chiar şi asupra trupului altcuiva. este un precept sau o regulă generală. aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea.deşi cei care tratează acest subiect obişnuiesc să confunde jus cu lex. la dreptul lor. a propriei vieţi. lex naturalis. Cea dintâi ramură a acestei reguli conţine legea primă şi fundamentală a naturii. conform sensului propriu al cuvântului. Cea de-a doua rezumă dreptul natural. precum şi să nu ia în seamă acele lucruri prin care crede că viaţa îi va fi cel mai bine conservată. totuşi ele trebuie să fie distinse. va considera că este cel mai potrivit mijloc pentru aceasta. să renunţe la acest drept asupra tuturor lucrurilor. iar atunci când nu o poate obţine. prin care oamenilor li se cere să urmărească pacea. care este aceea de a căuta şi urmări pacea. şi să se mulţumească cu atâta libertate faţă de alţi oameni câtă le-ar acorda el lor faţă de el însuşi. care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi. pentru conservarea naturii sale. atunci când sunt şi alţii. dreptul cu legea. Este prin urmare un precept sau o regulă generală a raţiunii că fiecare om trebuie. caz în care care fiecare este condos de propria raţiune. de a trăi întregul timp pe care natura le permite de obicei oamenilor să-l trăiască. Pin LIBERTATE se înţelege. asemeni lui. absenţa piedicilor externe. astfel încât legea şi dreptul diferă la fel de mult ca şi obligaţia şi libertatea. Prin urmare. Din această lege fundamentală a naturii. fiindcă DREPTUL constă în libertatea de a face sau a nu face ceva. atunci nu există nici o raţiune ca cineva să se lipsească de el. şi în măsura în care crede că este necesar pentru pace şi pentru propria apărare. aşa cum s-a arătat în capitolul precedent este o stare de război al fiecăruia împotriva fiecăruia. Aceasta este legea 59 . care sunt contradictorii atunci când se aplică la unul şi acelaşi lucru. nu poate exista nici o siguranţă pentru nimeni. în consecinţă de a face orice lucru care. pe când LEGEA determină şi constrânge la una sau la cealaltă. altfel spus. atâta vreme cât are speranţa de a o obţine. să caute pacea. căci aceasta l-ar face o pradă (lucru la care nimeni nu este obligat) mai degrabă decât să-l îndrume către pace. oamenii sunt cu toţii într-o stare de război. atâta vreme cât se aplică acest drept natural al fiecărui om asupra tuturor lucrurilor. rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor. dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă.

acesta nu este contract. faceţi şi voi asemenea. Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT. ori al prietenilor aceluia. fie prin transferul către un altul. cu nădejdea că ar câştiga astfel prietenia ori ajutorul celui căruia i-l transferă. sau nădejdea că ar dobândi reputaţia carităţii.Evangheliei: precum voiţi să se facă vouă oamenii. Si prin TRANSFER. alteri ne feceris (Nu face altora ceea ce nu ai dori să ţi se facă ţie însuţi). atunci când celui ce renunţă nu-I pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. A renunţa la dreptul tău la ceva înseamnă a te lipsi de libertatea de a-l împiedica pe altul să beneficieze de propriul lui drept la acel ceva. ci doar una dintre părţi transferă un drept. dar nu fără piedici din partea altora. sau în nădejdea unei răsplăI-l transferă. ori al mărinimiei. ci doar se dă la o parte din calea altcuiva. Si este acea lege a tuturor oamenilor: quod tibi fieri non vis. ci este DAR. sau pentru a-şi elibera mintea de povara compasiunii. atunci când intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane(…). CADOU SAU MILOSTENIE (care cuvinte semnifică unul şi acelaşi lucru) 60 . fără piedici din partea lui. Prin simplă RENUNTARE. ca acela să se poată bucura de propriul drept originar. sau în nădejdea unei răsplăţi cereşti. Atunci când transferul de drepturi nu este reciproc. sau nădejdea că ar dobândi reputaţia carităţii. ori al mărinimiei. de vreme ce nu există ceva la care fiece om să nu fi avut un drept prin natură. Astfel încât efectul ce se răsfrânge asupra unui om din faptul că un altul este lipsit de un drept nu este decât o asemenea micşorare a obstacolelor din calea folosirii propriului drept originar. Căci cel care renunţă la dreptul său ori îl transferă nu dă vreunui alt om un drept pe care acesta să nu-l fi avut dinainte. ori al prietenilor aceluia. sau pentru a-şi elibera mintea de povara compasiunii. Un drept este cedat fie prin simpla renunţare la el.

. În 1652. primele sale încercări de teorie politică. în limitele legii naturii. şi de persoanele lor. Locke prezintă starea naturală ca pe o „stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi de persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. independente de frământările publice din Anglia secolului şaptesprezece. Acest fel de proprietate se identifică cu libertatea: sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane. geneza şi limitele puterii politice. el rămâne un filozof. oamenii s-au aflat. pentru că altcineva are în proprietate persoana lor. care nu se îndrumau către tradiţionalele arte umaniste (gramatică. &85) Şi contrariul celor spuse mai sus. În toamna aceluiaşi an (deşi datate 1690) apar lucrările fundamentale de filozofie politică: Două tratate despre cârmuire. Pe de altă parte. autorul tratatelor despre cârmuire nu este un ideolog de partid. În jurul anului 1660 începe cariera de profesor a filosofului. de a-şi comanda acţiunile. în mare măsură. sănătatea şi libertatea altuia.”(&34) şi de egalitate politică şi juridică „în care indivizii stăpânesc în comun tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu („Dumnezeu a dăruit oamenilor lumea în comun” &34) şi totodată nu recunosc 61 . aşa cum socotesc ei potrivit. Înainte de constituirea organizării sociale cu tot ceea ce presupune ea (structuri ierarhice. sau a depinde de voinţa altui om (.” (Locke. care sfidează convingerea comună privind poziţia de spectator detaşat a înţelepţilor. Al doilea tratat despre cârmuire. în mica localitate Wrington din comitatul Somerset.”(Al doilea tratat despre cârmuire. la acelaşi colegiu unde studiase şi al cărui Fellow (membru senior) rămâne. şi de a dispune de posesiunile lor. ci spre ştiinţele naturii (în special medicina). Deşi angajat politic. “Aceşti oameni au renunţat la vieţile lor şi o dată cu aceasta . în care toată puterea şi jurisdicţia erau reciproce. retorică. etc). într-o stare de libertate şi egalitate: “o stare de perfectă libertate. prima formă de proprietate – proprietate naturală este cea asupra propriului trup şi a propriei persoane. apare (anonim) abia în 1689. omul care este propriul său stăpân poate fi numit liber. se pare. consideră Locke. originea şi scopul societăţii civile.JOHN LOCKE „Nimeni nu trebuie să atenteze la viaţa. dar un „filozof în cetate”. Faimoasa Scrisoare despre toleranţă considerată un document filozofic clasic al doctrinei toleranţei şi al pledoariei liberale pentru separaţia dintre chestiuni de interes public şi chestiuni de interes privat (de conştiinţă). fără a cere permisiune. legislaţie. deoarece toţi sunt egali şi independenţi. Cel de-al doilea tratat conţine esenţa concepţiei lockeene „pozitive” despre natura umană. proprietatea. nici un om neavând mai multă decât altul. limbi clasice). problemelor ridicate în cursul acelor frământări. Preocupările filozofice ale lui Locke nu erau pur teoretice. drepturi şi libertăţi civice. este limpede că ideile filozofice la care au condus aceste preocupări răspundeau.&4). Locke devine student la colegiul Christ Church din Oxford unde încep să se manifeste preferinţele sale.. Din aceeaşi perioadă datează. menit să susţină direct poziţia uneia dintre taberele aflate în conflict sau să confere o apartenenţă de credibilitate unei anumite stări de lucruri.” John Locke s-a născut la 29 august 1632. este din nou limpede că opera lui Locke nu este un simplu manifest politic. În concepţia fondatorilor liberalismului.) O stare de asemenea de egalitate. la libertatea lor.

Existenţa acestei relaţii. Libertatea este însă pentru Locke strâns legată de existenţa unei reguli cunoscute dinainte şi aplicate în mod nearbitrar. prin consimţământ. până atunci izolaţi. înglobeazămai mult decât o simplă descriere a condiţiei omului înainte de apariţia societăţii civile. la Locke această sociabilitate capătă o consistenţă pozitivă: este ansablul schimburilor economice în care oamenii intră ca muncitori şi proprietari. sănătăţii. libertăţile şi averile şi nu le-ar asigura pacea şi liniştea prin reguli explicit formulate ale dreptului şi proprietăţii”&137). Dacă la Hobbes. atunci când există. ci dimpotrivă. nesigurei. în concepţia lui Locke. astfel încât fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii în asemenea măsură încât să împiedice pe viitor violarea ei.”&19). în concepţia lui Locke.” În starea de natură oamenii nu au judecători recunoscuţi care să le arbitreze disputele: fiecare este judecătorul propriei cauze. dacă acestea nu le-ar conserva vieţile.”(&7) Această putere executivă încorporată în legea naturală va genera pricipalul inconvenient al stării naturale. Astfel societatea civilă a luat naştere în virtutea unui contract prin care indivizii.” Această siguranţă este dată de existenţa legii. „Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor. fiind toţi egali şi independenţi nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia. necesară a fiintei omeneşti. Este vorba despre o anumită formă de relaţie umană. au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate.”(&6) Concluzionând.nici un superior pământesc drept legitim („Oamenii trăind împreună conform raţiunii. libertatea înseamnă „a nu fi supus inconstanţei.cea a războiului”. şi acest individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive. iar raţiunea care este această lege îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că.” (&22) Soluţia care apare într-o asemenea situaţie este încorporarea indivizilor.Important de menţionat este faptul că starea de natură. 62 . În consecinţă drepturile fiecăruia sunt în permanent pericol. ceea ce se realizează pe baza instituirii unor reguli de convieţuire socială şi de pedepsire a oricăror vătămări aduse drepturilor şi intereselor oamenilor. „Starea naturală lockeană este în acelaşi timp mai individualistă şi mai socială decât cea a lui Hobbes: drepturile. Indivizii obţin astfel pacea şi siguranţa proprietăţii lor. într-o comunitate. iar libertatea este strâns legată de existenţa unei reguli. proprietatea nu poate fi pierdută prin consimţământ. Comunitatea îşi asumă acum sarcina de a apăra interesele tuturor. îi aparţin individului solitar. unei legi („unde nu există lege nu există libertate”&57). „Executarea legii naturale în această stare aparţine fiecărui om.” Pentru Locke. vieţii. necunoscutei voinţe arbitrare a altuia.” Legea naturală este însoţită însă şi de o putere executivă. a fi liber. şi ca o urmare imediată. sub forma dreptului fundamental de proprietate. apare instaurarea arbitrariului. libertăţii şi posesiunilor sale. putem spune că a fi om înseamnă. În interpretarea lui Locke. tot aşa cum înseamnă şi a fi raţional. a fi om înseamnă a fi liber. „societatea civilă” este iniţial fondată „pe o sociabilitate inversată sau negativă. „societatea” (un ansamblu de relaţii reglate între indivizi) se naşte înaintea instituţiei politice. „Libertatea este o trăsătură definitorie. fără vreun superior comun pe pământ. este asigurată. Ca atare. care este menită să apere proprietatea („oamenii nu ar părăsi libertatea stării naturale şi ale căror constrăngeri nu şi le-ar asuma. siliţi să se apere şi să-şi facă dreptate singuri.”Puterea politică nu se poate atinge de proprietatea unui om fără consimţământul acestuia. Iar legea ce preexistă societăţii este legea naturală care coincide cu cerinţele raţiunii. nu are legătură cu experienţa politică a oamenilor. care sâ aibă autoritatea de a judeca între ei.

pe de altă parte. Astfel. Sau. deşi aceasta este o stare de libertate. doar dacă nu cumva Domnul şi Stăpânul tuturor ar situa-o pe vreuna dintre ele.. sănătatea. să nu se rănească reciproc şi să respecte legea naturală. ca şi celelalte legi ce privesc omul. printr-o declaraţie manifestă a voinţei sale. atunci oricine poate face acelaşi lucru.(…) La această doctrină. iar dacă cineva poate pedepsi pe altcineva pentru răul făcut în starea naturală.(. o stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. inutilă. să conserve restul umanităţii. decât dacă un scop mai înalt decât simpla sa conservare o cere. vieţii. nici unul neavând mai mult decât altul. nu mă îndoiesc că vor apărea obiecţii. născute cu aceleaşi avantaje naturale şi dotate cu aceleaşi facultăţi. Starea naturală e cârmuită de o lege naturalăcare porunceşte tuturor.(…) Fiecare având obligaţia de a se conserva el însuşi şi de a nu renunţa de bună voie la aceasta. care este această lege.(…). la rândul său. va 63 . natura lor rea. executarea legii naturale în această stare aparţine fiecărui om. deasupra celorlalte şi i-ar oferi printr-o evidentă şi clară numire un drept neîndoielnic de a domina şi a stăpâni. astfel încât fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii în asemenea măsură încât să împiedice pe viitor violarea ei. dacă n-ar fi nimeni în starea naturală care să aibă autoritatea să o execute şi. cum ar fi aceea că este nedrept ca oamenii să fie judecători în propriile cazuri. sănătăţii. astfel. iar raţiunea. Fiecare om are dreptul de a fi executorul legii naturale. în limitele legii naturale. De asemenea. nimic nu e mai evident decât faptul că toate creaturile de aceeaşi specie şi rang. neputănd să afecteze viaţa sau ceea ce protejează viaţa. libertăţii şi posesiunilor sale. el nu are totuşi libertatea de a se distruge pe sine sau orice altă vietate aflată în posesia sa. decât pentru a face dreptate faţă de un criminal.AL DOILEA TRATAT DESPRE CÂRMUIRE (fragmente) Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-i deduce din originea sa trebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural. atunci când propria sa conservare nu este ameninţată. este o stare de egalitate în care toată puterea şi jurisdicţia sunt reciproce. dat fiind că egoismul îi va impinge la parţialitate faţă de ei înşişi şi prietenii lor. fiecare trebuie să aibă dreptul să facă ceea ce unul poate face pentru executarea legii. Astfel. membrele sau bunurile altcuiva. îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că. în care în mod natural nu există nici o superioritate sau jurisdicţie a unuia asupra celuilalt.. toţi oamenii pot fi constrânşi să nu încalce drepturile altora. nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia. ar trebui să fie egale între ele fără subordonare şi fără supunere. pasiunea şi răzbunarea îi vor conduce prea departe în pedepsirea celorlalţi. ar trebui ca. căci. să protejeze nevinovatul şi să constrângă atacatorul. atât cât poate.) Dar. care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri. chiar dacă în această stare omul are o libertate fără margini de a dispune de persoana sau proprietatea sa. libertatea. fără deosebire. Căci această lege naturală ar fi. nu este totuşi o stare de permisivita te completă. Căci în această stare de perfectă egalitate. fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om. fiind toţi egali şi independenţi. şi anume că în starea naturală oricine deţine puterea executivă a legii naturale.

incoveniente care sunt cu siguranţă mari. Aceia care sunt reuniţi într-un singur corp şi pot apela la o lege şi la o magistratură stabilite în comun. deoarece nici o societate politică nu poate exista sau supravieţui fără a avea în ea însăşi puterea de a conserva proprietatea şi deci de a pedepsi pe măsură încălcările tuturor membrilor ei. dar aceia ce nu au o astfel de instanţă de apel comun – mă refer la un apel pământesc – se află încă în starea naturală. şi nimeni altcineva. Recunosc cu uşurinţă cârmuirea civilă ca remediul corect pentru incovenientele stării naturale. există societate politică acolo şi numai acolo unde fiecare dintre membrii săi a părăsit această putere naturală. 64 .. el are prin natură nu numai puterea de a-şi conserva proprietatea. cu îndreptăţirea la o libertate desăvârşită şi cu dreptul de a se bucura fără îngrădire de drepturile şi privilegiile legii naturale.. după cum este convins că este necesar. libertatea şi averea. din moment ce oamenii pot fi judecători în propriile cazuri. adică viaţa. şi cu siguranţă că Dumnezeu a numit cârmuirea. desăvârşită stare naturală.) Deoarece omul se naşte. după părerea sa. Dar. în mod egal ca oricare alt om sau număr de oameni din lume. aşa cum am arătat mai înainte. cu scopul de a limita parţialitatea şi violenţa oamenilor.(. fiind judecător şi executor pentru sine însuşi – stare care eset. înzestrate cu autoritatea de a decide controversele dintre ei şi de a-i pedepsi pe cei ce încalcă legile.urma doar confuzie şi dezordine. împotriva vătămărilor şi încercărilor altor oamni. fiecare. încredinţând-o colectivităţii. aşa cum s-a dovedit. se află împreună într-o societate civilă. o asemenea pedeapsă. chiar şi cu moartea. şi este uşor de imaginat că acela care a fost atât de nedrept încât să-şi prejudicieze cumva fratele e foarte puţin probabil că va fi atât de drept încât să se condamne singur. ci şi puterea de a judeca şi de a pedepsi încălcările acestei legi de către alţii. în cazul fărădelegilor al căror caractere atroce merită.

sunt raportate de el la plăcere. Condiţia sa originară. dezumanizând-o. În societăţile moderne. 65 . aşadar. ca o fiinţă a nevoii. Deci.ea este cea care îi denaturează caracterul. pentru Rousseau omul este prin natura sa bun. supremaţia „Voinţei generale” etc Dacă pentru Hobbes omul natural era văzut ca un individ sălbatic şi egoist. omul. ci din slăbiciune. societăţii denaturante . care aparţin de fapt laturii sensibile a omului. Descendent dintr-o familie franceză de librari refugiaţi din Paris prin secolul XVI. această extensie pasională a fiinţei este o sursă de nefericire. Legăturile de ostilitate pe care le trezesc pasiunile sunt şi ele legături sociale. din cauza persecuţiilor religioase. denunţând instituţiile şi aranjamentele sociale.Jean Jacques Rousseau „ Omul s-a născut liber. Pentru a caracteriza natura originară a omului el recurge la „primele şi cele mai simple operaţii ale sufletului uman”. omul nu este responsabil de propria răutate. care există. cel de Bine general. Rousseau a avut o existenţă plină de frământări. de care este legat primul pas al vieţii sale istorice şi sociale. Rousseau atribuie societăţii tot răul din lume. viziune care a fost respinsă şi de John Locke. Prin urmare. Omul este prezentat însă de Rousseau. Prin urmare. s-a extins. la pasiune şi nu la nevoie. animalului din el. cuprinzând acum şi capacitatea să existe laolaltă cu semenii. Societatea este cea care îl face pe individ dependent de ceilalţi şi prin aceasta vulnerabil. ci societatea poartă toată răspunderea pentru această stare mizerabilă a lucrurilor. în acea stare naturală. conform naturii sale. ca un lup trăind printre lupi. deci de moarte. Acestea se referă pe de o parte la principiul bunăstării şi autoconservării. La aceasta se adaugă Contractul social. Pasiunile. Din momentul în care omul a devenit o fiinţă a pasiunilor. căci omul nu mai există decât în opinia celorlalţi. Rousseau consideră că în naturalul cel mai originar al umanităţii noastre se află dragostea de sine şi mila sensibilă. o stare naturală autentică şi superioară primeia. este bun. Ce s-a întâmplat cu natura omului? Ce i-a determinat schimbarea ? Cine i-a determinat schimbarea ? Răspunsul lui Rousseau este societatea. apărut în 1762. Acestea sunt nu numai artificiale şi ineficace ci şi distrugătoare în ceea ce priveşte natura umană. aceasta fiind provocată de societate. spiritul revoluţiei complete. Firea omului nu este vinovată pentru starea de lucruri. sunt cele care presupun reunirea oamenilor în societate. Anumite componente esenţiale ale socializării. cum ar fi limba. nu îi epuizează natura. nemaifiind acel om singur preocupat doar de autoconservare şi având ca singură teamă pe aceea de violenţă. El face din semenii săi o parte sensibilă din el însuşi. natura sa s-a îmbogăţit. Starea de fapt îi dovedeşte contrariul: oamenii sunt răi. de suferinţă. El opune. Aceasta este concluzia la care a ajuns Rousseau căutând imaginea originară a naturii umane. atât de mizerabilă. iar pe de altă parte la repulsia naturală în faţa morţii sau a suferinţei oricărei fiinţe sensibile şi mai ales a oamenilor. Omul nu este rău în sine. În textele lui Rousseau se regăsesc principii şi idealuri care vor sta la baza ideologiilor politice de stânga precum : idealul de justiţie socială. dar pretutindeni este în lanţuri” Rousseau s-a născut în Geneva la 28 Iunie 1712. Prima sa operă importantă a fost Discurs asupra originilor şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755). aceasta neepuizându-i totuşi natura. ceea ce precede raţiunea. în calitatea lor de pasiuni. în urma socializării dăunătoare determinate de constrângerea nevoii.

nici războaie. nici domiciliu. dar mai utilă decât cea dinainte: fă-ţi bine ţie însuţi. Condiţia umană este dată de contingenţa originii sale. pe când rătăcea prin păduri. Acest lucru se realizează prin intermediul contractului social. omul prudent se îndepărtează: doar oamenii cei mai de jos. de bune moravuri şi de virtuţi (.) Am putea zice că sălbaticii nu pot fi răi tocmai pentru că ei nu ştiu ce înseamnă a fi bun. în timp ce condiţia umană este în mod intrinsec rea şi are puterea de a transforma natura umană în victimă şi în responsabil pentru relele istoriei sale. nici frănele legii. Natura umană. reflecţia este cea care îl întăreşte pe acesta. rezidă în aptitudinea sa pasională şi chiar în aptitudinea raţională de a învălui constrângerea dăunătoare a nevoii prin legăturile afecţiunii sociale. mai puţin perfectă. îl vedem întotdeauna cum cade pradă fără a-şi dea seama primului sentiment caracteristic umanităţii. neavând nici fabrici. nici limbaj. ea îl separă de tot ce îl deranjează şi necăjeşte. făcând cât mai puţin rău posibil. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (fragmente) (.Este important să distingem la Rousseau între ceea ce ţine de condiţia omului şi ceea ce ţine de natura acestuia. Natura umană este în mod intrinsec bună. La răzmeriţe. ia îl împinge pe om să se ocupe mereu de el însuşi. (. supus la puţine pasiuni şi fiindu-şi 66 .. această stare este deci cea mai proprie păcii între oameni şi cea mai potrivită speciei umane. Căci nu dezvoltarea intelectuală.) Raţiunea este cea care dă naştere egoismului. lipsit de înţelepciune şi raţiune. Ea este cea care ne împinge.. doar femeile de la Hale îi despart pe cei ce se bat şi îi împiedică pe cetăţenii de treabă să se strângă de gât unii pe alţii.. trebuie căutată cauza repulsiei pe care o încearcă fiecare om faţă de răul pe care l-ar putea face.. neavând nici o nevoie de semenii săi. în schimb. Este deci foarte sigur că mila este un sentiment natural. omul sălbatic..) Ea este cea care.) Să tragem deci concluzia că. şi nu în argumentele subtile. ci calmul pasiunilor şi necunoaşterea viciului sunt cele ce-l împiedică să facă răul. în starea naturală.(. care. la încăierările de stradă.. populaţia se adună.. Caracterul nefast al acestei condiţii nu poate fi redresat decât cu preţul unui act de voinţă raţională capabil să asigure triumful pasiunii asupra nevoii.) Omul sălbatic. moderând în fiecare individ activitatea egoismului contribuie la conservarea reciprocă a membrilor întregii specii. (. quam in his gognitio virtutis.. după cum nu avea nici o dorinţă de a le face vreun rău. tanto + in illis proficit vitiorum ignoratio. ea ţine loc. inspiră tuturor oamenilor cealaltă maximă a bunătăţii naturale... fără nici o cugetare.) Starea naturală fiind cea în care grija pentru propria noastră conservare dăunează cel mai puţin grijii similare a celorlalţi. ba poate chiar fără ai recunoaşte ca persoane individuale. şi nici raporturi cu alţii. de eficacitatea nevoii de a-i inaugura istoria şi socializarea.(. în locul acestei maxime sublime a dreptăţii bazate pe raţiune: fă celuilalt aşa cum vrei să ţi se facă şi ţie. celuilalt. de legi.. În acest cuvânt al sentimentului natural. chiar fără nici o legătură cu maximele educaţiei.. să sărim în ajutorul pe care îi vedem suferind.

Dar din momentul în care un om a avut nevoie de ajutorul altuia. cu cât el nu-şi recunoştea nici măcar proprii săi copii. egalitatea a dispărut s-a instaurat proprietatea. (. ci prin acelaşi de viaţă şi de hrană. are nevoie de ajutorul lor. era singurul judecător şi răzbunător al jignirilor la care fusese supus. al căror sclav devine.(... unită în moravuri şi caractere. nu avea decât sentimentele şi lumina călăuzitoare caracteristice acestei stări.). (. Într-un cuvânt. că întrucât moralitatea începea să-şi facă loc în acţiunile umane şi fiecare om. înăbuşind mila naturală. sărac fiind. chiar şi atunci când devine stăpânul lor: bogat fiind. nefăcând nimic altceva decât să se umple de ruşine prin felul cum abuza de facultăţi care fuseseră spre cinstea sa.. O vecinătate permamentă nu poate să nu dea naştere în final la anumite legături între diversele familii. de îndată ce s-a observat că era folositor ca un singur om să aibă provizii cât doi..) Dar trebuie observat că odată înfiinţată societatea şi stabilite relaţiile între oameni. uzurpările comise de cei bogaţi. se aproprie încet între ei.. Egalitatea deja distrusă a fost urmată de cea mai groaznică dezordine: în acest fel. şi au continuat să se bucure între ei de plăcerile unor legături în condiţii de independenţă. şi mai ales faţăde semenii lui. câtă vreme se ocupau doar de treburi pe care le putea face un singur om şi de meserii ce nu aveau nevoie de cooperarea mai multor mâini. nemaiputându-se întoarce pe propriile sale urme. nu prin legi şi regulamente. ca să zicem aşa. tâlhăriile făcute de cei săraci. nu privea decât către ce credea el că are interesul să vadă. nu simţea decât nevoile sale autentice. s-a pus să vegheze la propria sa ruină (.: specia umană. are nevoie de serviciile lor.(.. patimile neînfrânate ale tuturor.. ambiţioşi şi răi. specia umană continuă să se îmblânzească. precum şi prin influenţa comună a climei. iar marile păduri s-au preschimbat în câmpii deschise ce trebuiau udate cu sudoarea oamenilor şi pe care s-a putut vedea curând cum sclavia şi mizeria încolţesc şi cresc o dată cu recoltele (. putea cu atât mai puţin să o comunice altora.). oamenii au trăit liberi. iată-l aservit printr-o mulţime de noi nevoi faţă de. ele cer acestora calităţi diferite de cele pe care le aveau în alcătuirea primitivă. bunătatea potrivită stării naturale pure nu mai era potrivită şi societăţii pe cale de a se naşte. şi că teroarea răzbunărilor era cea chemată să ţină loc frâielor legii (. nici renunţa la nenorocitele câştiguri pe care le dobândise.întreaga natură..suficient lui însuşi. şi fericiţi. şi generaţiile se înşirau unele după altele fără nici un rost... o naţiune anume. Nu exista nici educaţie. dgradată şi devastată. legăturile se strâng şi se dezvoltă.. sănătoşi. din pură întâmplare făcea vreo descoperire.). iar cum fiecare pleca din acelaşi punct. că trebuia ca pedepsele să devină mai severe pe măsură ce ocaziile de a jigni deveneau mai frecvente.) Oamenii ce pînă acum rătăceau prin păduri. încă slab. Dacă.. nici progres. al dreptăţii. buni. o dată ce au ocupat o poziţie mai stabilă.) Societatea care se năştea a cedat locul celei mai oribile stări de război. iar spiritul şi inima îşi exercită funcţiile.. i-au făcut pe oameni zgârciţi. în fiecare ţinut. atât cât puteau fi prin firea lor. Invenţia pierea odată cu inventatorul ei. iar inteligenţa sa nu progresa mai repede decât vanitatea sa.) Pe măsură ce ideile şi sentimentele se succed. 67 ..).. în absenţa legilor. secolele se scurgeau în aceeaşi grosolănie din prima perioadă. şi nici chiar cei aflaţi în starea de mijloc nu sunt în stare să se lipsească de ei (. se reunesc în diferite grupuri şi formează în cele din urmă. specia era deja bătrână şi omul rămânea mereu copil. munca a devenit necesară. într-un anume sens. Din liber şi independent cum era omul înainte. precum şi glasul..

pe care o rezolvă contractul social. iar condiţia fiind egală pentru toţi. această stare nu mai poate continua şi omenirea ar pieri dacă nu şi-ar schimba felul ei de a fi. se reduc toate la una singură şi anume: înstrăinarea totală a fiecărui asociat. tacit admise şi recunoscute pretutindeni în aşa măsură încât. devine posibilă unirea cea mai desărvâşită. prin rezistenţa lor. Aşa se pune problema fundamentală. astfel încât oricine s-ar uni cu ceilalţi să nu se supună.DESPRE CONTRACTUL SOCIAL sau Principiile Dreptului Politic CAPITOLUL VI Despre pactul social Îmi închipui oamenii ajunşi în împrejurări când piedicile care stingheresc rămânerea lor în starea de natură sunt. cum s-ar putea angaja el fără a-şi prejudicia şi nesocoti grija de sine însuşi? Această dificultate. foarte precise. la care renunţase în favoarea libertăţii convenţionale. ar pretinde curând să fie şi judecătorul celorlalţi: starea de natură ar persista. În consecinţă. fiind întrucâtva propriul său judecător. fiecare. fiecare câştigă echivalentulk pierderii prin diferenţă şi. îl vom găsi rezumat în următorii termeni: fiecare dintre noi îşi pune în comun întreaga persoană şi 68 . Mai mult. iar asociaţia ar deveni inevitabil tiranică ori nefolositoare. pactul social fiind violat. ei nu mai au alt mijloc de a dărui decât acela ca. În sfârşit. în legătură cu subiectul meu. cum n-ar exista nici un superior comun care să se poată pronunţa în mod public în cazul unor divergenţe. mai mari decât forţa pe care fiecare individ în parte o poate consuma pentru a se menţine în acea stare. se poate exprima astfel: „ Găsirea unei forme de asociere care. prin totalul fortei comune. căci dacă unele drepturi ar rămâne la nivel individual şi fireşte. formând prin unire un total de forţe pe care să le pună în mişcare pentru acelaşi scop şi făcându-le să lucreze de acord. clauzele contractului sunt astfel prevăzute încât cea mai mică modificare le-ar face inutile şi fără efect. şi cu toate că n-au fost poate enunţate niciodată formal. către întreaga comunitate. condiţia este aceeaşi pentru toţi. fiecare dăruindu-se tuturor. Prin natura actului. să înfrângă rezistenţa. astfel încât nici un asociat nu mai are nimic de reclamat. prin urmare. nimeni n-are interesul s-o facă grea altora. mai multă forţă spre a conserva ceea ce îi rămâne. dar forţa şi libertatea fiecărui om fiind cele dintâi mijloace de autoconservare. Clauzele acestea. cu toate drepturile sale. ele sunt aceleaşi pretutindeni. fiecare dăruindu-se pe de-a-ntregul de la început. Cum oamenii nu pot produce forţe noi. înstrăinarea făcându-se fără rezervă. ci numai să le unească şi să le direcţioneze pe cele existente. nu se dăruieşte nimănui şi fiindcă nu există nici un asociat asupra căruia să nu dobândeşti acelaşi drept pe care l-ai cedat. fiecare îşi recapătă imediat drepturile iniţiale şi-şi reia libertatea naturală. decât sie însuşi şi să rămână liber cum a fost şi până atunci”. Totalul acesta de forţe nu poate lua fiinţă decât din unirea mai multora. totuşi. să apere şi să ocrotească persoana şi bunurile fiecărui asociat în parte. Dacă vom înlătura din pactul social tot ce nu este de natura lui.

cap.Presser Universitaires de France. comentariu in Al doilea tratat despre guvernare . Ed. Qu’est.VII(Sur les fondamentes de la philosophie politique de Hobbes) Capitolul VI TEORII ETICE 69 . Radu M. Dar aceşti termeni se confundă deseori.Socaciu. Ed. John Locke si ideea de libertate. Rousseau. când sunt. Moderno. Ed. Referinţe bibliografice: 1.P. 1998 2. Ed. Principele. alcătuit din atâţia membri câte voturi are adunarea – un corp care-şi dobândeşte chiar prin acel act unitatea şi eul său comun. J. fiind numit de către membrii săi stat. Nemira 1999 8. Polirom. Ed. Scrisoare despre toleranţă. Bucureşti. Nemira. Adrian-Paul Iliescu.Iliescu şi E. e suficient să se ştie a-i deosebi. şi putere în comparaţie cu alcătuiri similare. Leviathan. All 1998 7. Ed. Rousseau.ce que la philosophie politique? traduit de l’anglais par Olivier Sedyn. prin unirea tuturor persoanelor particulare. coord. Aurelian Craiutu .J. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni. Pierre Manent. De la teologia puterii absolute la fizica sociala . şi primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din întreg. În acelaşi moment.Ed. i se spunea cândva cetate. Istoria intelectuala a liberalismului . sub conducerea supremă a voinţei generale. Bucureşti.2001 3.M. Niccolo Machiavelli. Pierre Manent . iar aceştia se numesc în particular cetăţeni. actul de asocierea produce un corp moral şi colectiv. Ed. însă. în locul persoanei particulare a fiecărui contractant. de A. Elogiul libertatii . Bucureşti. 2000 6. Bucureşti. All 1998 11. Ed. John Locke. apărută în Fundamentele gândirii politice moderne. ca ascultători plecaţi ai legilor statului. Solcan . Thomas Hobbes. Polirom. Leo Strauss. viaţa şi voinţa sa. Persoanei publice formată astfel. fiind folosiţi unul în locul altuia. când este pasiv. Bucureşti. Contractul social. apărut în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes. Ed. întrebuinţaţi în toată precizia lor. Liberalismul intre succese si iluzii .J. Ed. Catalin Avramescu . ca participând la autoritatea suverană şi supuşi. Corpul politic ia în mod colectiv numele de popor faţă de asociaţii săi. Nemira 2000 12. când este activ. 1992 9. Polirom 1998 10.putere. suveran. iar astăzi poartă numele de republică sau corp politic. Humanitas Buc. Ed. Originile puterii politice moderne. 1999 4. Mondero. J. Al doilea tratat despre cârmuire. 1999 5.

de la greci s-a moştenit termenul care desemnează teoria (termenul „etică”). problemele mediului şi afacerilor etc. ethosul francez. datină.. Pentru teoriile de primul tip. 70 . eutanasia. obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau chiar grup uman (ex. iar de la romani ne-a rămas termenul care reprezintă obiectul cercetat de respectiva teorie (termenul de „morală”). valoarea etică este reprezentată de stările de luicruri bune. În limbajul obişnuit cei doi termeni se confundă adesea mai ales în situaţii în care se descriu oameni pe care îi considerăm buni şi acţiunile lor morale ca fiind corecte. fie studiază atitudinile. Ceea ce se admite în mod curent este faptul că etica generală sau filosofia morală se compune din trei domenii sau nivele. ethosul românesc etc. În timp s-a evidenţiat următoarea distincţie: etica este disciplina teoretică care studiază fie ideile de Bine. clonarea. în timp ce teoria virtuţii pune accentul pe ideea de persoană bună. Această diviziune are la bază modul în care vede fiecare reprezentant al acestor teorii valoarea etică. în lucrarea Etica în afaceri şi politică propune următoarea clasificare: a)eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii şi doctrine etice). de acţiunea corectă. în măsura în care ele sunt relevante pentru reflecţia asupra a ceea ce este viaţa etică. opiniile. Teoriile consecinţioniste şi ale datoriilor vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de acţiune în moduri în care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să recomandăm în situaţii particulare. respectiv pe consecinţe.Termenul de “etică” provine din grecescul ethos. caracterele. Dreptate etc. b)eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral. Datorie. Vasile Morar. iar noţiunea de virtute e importantă în etică . De asemenea termenii de anetic şi imoral sunt sinonimizaţi în situaţiile în care descriem anumite persoane rele. temeiurile noastre. deciziile. Teoriiile etice (acele teorii de gradul I) tind să dea o formă teoretică conţinutului gândirii etice. Aceasta nu este însă acelaşi lucru cu a produce o teorie etică. nu o teorie despre virtuţi. corespunzătoare moralitâţii oamenilor. aşa cum se întâmplă şi în alte arii ale filosofiei. iar interogaţiile ei pot lua o formă teoretică.) prin intermediul criteriilor şi teoriilor propuse de eticile de gradul I şi /sau II. caracteristici. c)eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare: avortul. corespunzătoare eticilor filosofice. O teorie a virtuţii nu poate pretinde aşa ceva: teoria ca atare spune că ceea ce ne trebuie pentru a face şi a recomanda ceea ce este corect să facem sunt virtuţile. acţiunile. Rău. care înseamnă caracter sau obişnuinţă. Termenul de „morală” ne parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi lucru. pentru al doilea tip. atât al limbajului utilizat de eticile de ordinul I cât şi a limbajului comun). Astăzi noi folosim cuvântul ethos referindu-ne la atitudini. datorii şi virtuţi. Mulţi filosofi disting între „etică” şi „morală”. Se consideră că „morala” are în vedere comportamentul uman văzut prin prisma valorilor de bine şi rău.). Prin urmare. de dreptatenedreptate etc. Ca alte ramuri ale filosofiei ea va acorda atenţie limbajului. Ele sunt prezentate de regulă ca făcând parte din trei categorii de bază. dsar se va ocupa în mod esenţial de conceptele experienţele. Merită să menţionăm faptul că meta-etica nu se ocupă exclusiv de limbaj. iar „etica” se ocupă cu studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale de acţiune. a produce o teorie etică este o întrepridere filosofică diferită. spunând că acţiunile lor sunt imorale. Ultimul accent este unul important. centrate.

Prin acestea din urmă se înţelege înainte de toate calităţile persoanelor Însă nu şi acte ale acestora. activitatea sufletului dirijată de virtutea perfectă. De asemenea un lucru important este acela referitor la distincţia pe care o face Aristotel între cunoşterea speculativă şi acţiunea practică. conform teoriei etice a virtuţii.. reprezentând „fiinţa însăşi a fiecăruia dintre noi”. „viaţa morală este o viaţă practică difwerită de viaţa inteligibilă sau de cunoaşterea speculativă”(Gh. filosoful fiind astfel cel mai fericit dintre oamnei. prietenia. Binele proriu omului este. Ea sugerează că singurele temeiuri pe care le avem.Ea este virtutea 71 . înţelepciunea speculativă sau filosofică este singura ce poate fi considerată liberă de orice legătură cu corpul. Această distincţie este importantă pentru că. grandoarea sufletească. care-i constituie esenţă. ci cu binele pentru noi. Unul dintre puţinii eticieni puri ai virtuţii este Aristotel deoarece el argumenta că binele uman (eudaimonia) constă în activitatea virtuoasă şi în nimic altceva. Intelectul este gândire intuitivă şi gândire discursivă. este intelectul. ca ceea ce dorim să întreprindem pentru a-l obţine. Cazan. Introducere în filosofie. Modul nostru de viaţă. dreptatea. cinste. iar acesta este şi ea situată tot în plan concret şi nu într-unul abstract. Aristotel consideră că Binele este virtute.TEORIA ETICĂ A VIRTUŢII „. În acest sens vorbeşte Aristotel despre diferite tipuri de virtuţi: cumpătarea. Etica lui Aristotel se fundamentează pe câteva idei esenţiale. este eliminată de Aristotel din această sferă. Elementul cel mai elevat din om. acestea reprezentând singurul temei necesar pentru a urma respectivul mod de viaţă. Nu există niciun temei pentru a urma un alt mod de viaţă. Astfel binele suprem nu se identifică nicidecum cu Binele în sensul dat de Platon. Întrebarea centrală a eticii virtuţii priveşte modul „cum ar trebui să trăim” şi nu „care acte sunt moralmente corecte şi care sunt greşite”. de exemplu. a cărui natură înrudeşte omul cu divinul atât prin origine. contemplarea. generozitatea.. Binele nu poate fi realizat de către om decât sub forma şi prin intermediul acţiunii. Gorgias) Etica virtuţii constă într-o pledoarie pentru virtuţi. în viziunea lui Aristotel. Intelectul şi dorinţa. Senzaţia. intelectul şi dorinţă. Dimensiunea morală a omului ca dimensiune sufletească nu coincide totuşi cu tot ceea ce aparţine sufletului. bunăvoinţa etc. În suflet sunt trei factori care determină adevărul şi acţiunea: senzaţia. luate în acţiunea lor conjugată determină acţiunea morală sau altfel spus sunt surse sau temeiuri ale acţiunii morale. Virtutea sa. de a acţiona sau a trăi într-un anume fel sunt acelea bazate pe virtuţi. cât şi prin obiectele activităţii sale specifice. în genere.Aceasta constă în actualizarea puterilor sufleteşti ale omului. ambele forme constituind cunoaşterea teoretică. Al. marcând o primă distincţie între virtuţile etice ( sau cele ale caracterului) şi cele dianoetice (sau intelectuale). Pornind de la structura sufletului filosoful stabileşte o ierarhie a virtuţilor corespunză toare fiecărei părţi a acestuia. căutat şi săvârşit de noi.Binele ne priveşte pe noi înşine ca acţiune. p. toate privind structura sufletului şi a intelectului. generozitate etc.273). ar trebui să reprezinte de fapt materializarea virtuţilor de justiţie. Filosofia antică. conform cu superioritatea naturii sale care se defineşte prin atributul raţiunii..pentru orice om cu un dram de minte nu poate exista un subiect de discuţie mai important decât ce fel de viaţă trebuie să ducă” (Platon. după Aristotel.

prin ele. care ne face să adoptăm conduita cea mai bună posibilă. ea constă într-o dispoziţie. în care fericirea aristotelică poate fi cu adevărat accesibilă oricărui om. Omul este o fiinţă integrată în orizontul contingenţei. am putea dobândi fericirea. I. Virtutea ne arată în fond calea de mijloc între extreme. orizont care-l separă totodată de divinitate. 1. cu alte cuvinte îl îndeamnă să fie ceea ce este şi trebuie să fie. echivalentă cu binele suprem. „specific omului este un anumit mod de viaţă. specific diferite. Ea este un scop în sine faţă de celelalte mijloace care duc spre ea. Ne vom referi în cele ce urmează la viruţile omului integrat în viaţă socială. Aristotel însuşi se întreabă însă dacă nu cumva un astfel de mod de viaţă ar depăşi condiţia umană. Ceea ce este specific omului este „existenţă activă. orientând-o spre acceptarea imperativului raţional ce constituie 72 . Fericirea ca bine suprem presupune căutare. Morala lui Aristotel este „o morală a înţelepciunii practice(„phronesis”) al cărei imperativ este punerea în aplicare efectivă a virtuţii. conform teoriei lui Aristotel. Acesta este sensul nobil şi sever.(Aristotel. Pasiunile însă se diferenţiază. ea este pentru noi şi de noi săvârşită. Pentru Aristotel virtutea se află în relaţie cu afectele şi acţiunile. p. Etica nicomahică. onoarea. Calitatea . spre exemplu.Dar a şti ce este fericirea ca scop înseamnă a şti care este actul specific omului. Scopul vieţii umane este. în care „excesul este greşit şi insuficienţă blamată. proprie părţii înzestrate cu raţiune”. 41). A trăi nu este specific omului cum nu este nici faptul de a se hrăni. de exemplu. Vidam. Prin urmare. este dată de faptul că anumiote pasiuni sunt raţionalizate. pe când măsura justă este lăudată şi înseamnă rectitudine. Acesta este orizontul său de acţiune. Virtutea se referă atât la pasiuni cât şi la acţiuni. Etica nicomahică. Virtutea este este singura care oferă rectitudine abilităţii. În raport cu acestea însă. pe când virtuţii îi este proprie linia de mijloc. de a da şi a pune în valoare tot ce e mai bun în el. Acestea caracterizează omul virtuos. activitate şi nicidecum ceva care ne este înăscut sau dat aprioric. constând în activitatea sufletului şi în actele ce se conformează raţiunii”. VII) Binele specific uman va consta astfel în activitatea sufletului pusă de acord cu virtutea. plăcerea. dar dar între care există o ierarhie ontologică. spiritul de moderaţie în ceea ce gândim şi înfăptuim. Fericirea perfectă a vieţii contemplative şi cea umană a vieţii morale într-o viaţă socială reprezintă în concepţia aristotelică două căi posibile pentru om. necesitatea de a păstra măsura. virtutea nu înseamnă indiferenţă faţă de plăcere şi durere. De aici rezultă că modul de viaţă cel mai fericit va fi cel contemplativ.9) Măsura justă în ceea ce priveşte virtutea constă în faptul că acţiunea omului este în conformitate cu norma morală ce îşi primeşte legitimitatea prin raţiune. Ea este dorită întotdeauna „pentru sine” în timp ce.perfectă. De aceea Aristotel cere omului o permanentă voinţă de auto-perfecţionare spirituală şi morală. Răspunsul său este unul afirmativ. stă în puterea noastră să ne-o construim. devenire. altfel spus.”(T. Ea este scop pentru că este căutată pentru sine şi nu pentru altceva sau în vederea a altceva. Virtutea este o „dospoziţie habituală dobândită în mod voluntar. inteligenţa le dorim atât pentru sine cât şi pentru că . Introducere în filosofia moralei. fericirea. În acest sens ea acţionează ca un îndemn spre bine prin perfecţionarea bunelor dispoziţii ale naturii nostre. cea care face această diferenţă. amândouă aceste trăsături fiind proprii virtuţii” (Aristotel. Excesul şi insuficienţă aparţin viciului. cu singura condiţie: s-o vrea.

şi că propriu omului desăvârşit este să facă toate acestea bine şi frumos. este evident.condiţia majoră a acţiunii morale. actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desăvârşit (. ca bogăţia.. proprie părţii înzestrate cu raţiune. Dat fiind această dublă structură. Astfel încât. Vadim.(. dar e clar că aceasta este comună şi calului şi boului. evident. deoarece există. Rămâne deci o existenţă activă. ar trebui poate să lămurim şi mai bine ce anume este ea. aşa cum şi binele pe care-l căutăm este cel specific uman şi fericirea de asemenea. generic vorbind. Trebuie deci să lăsăm la o parte latura existenţei bazată pe hrană şi creştere. vom spune că actul specific omului este un anumit mod de viaţă.). în acord cu cea mai bună şi mai desăvârşită.) A trăi este.. dacă există un singur scop perfect.(. Etica nicomahică (fragmente) Aşadar. comportă o parte care posedă raţiunea şi gândeşte. am putea-o atinge(. vom putea astfel înţelege mai bine şi cele privitoare la fericire.Introducere. Numim însă 73 . iar dacă virtuţile sunt mai multe.. Rezultă deci că desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. alta care doar se supune raţiunii..) Pentru că fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă. pe când onoarea.” (T. trebuie luată în consideraţie partea activă. chiar dacă n-ar duce la nimic. Acest lucru va fi uşor de realizat. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva.p. Ar urma cea bazată pe senzaţii.. de asemenea. dacă vom stabili care este actul specific omului. Astfel fiind. prin intermediul lor. noi tot am simţi un impuls pentru toate acestea). iar dacă există mai multe. şi dacă. plăcerea.. şi binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea. dar noi suntem în căutarea specificului uman. constând în activitatea sufletului şi în actele ce se conformează raţiunii. noi considerăm că ceea ce este de dorit pentru sine reprezintă un scop mai desăvârşit decât ceea ce este de dorit pentru altceva şi ceea ce niciodată nu este dorit pentru altceva este mai desăvârşit decât ceea ce este dorit şi pentru sine şi pentru altceva.. cât şi de dragul fericirii.) Dar. mai multe scopuri iar dintre ele unele ne interesează de dragul altora. că nu toate sunt scopuri perfecte.) Evident.. căzând de acord asupra faptului că fericirea este binele suprem. şi oricărui animal.. executând în mod perfect fiecare act. atunci el este cel mai desăvârşit din toate. inteligenţa şi orice virtute le dorim atât pentru sine (căci. Şi aceasta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârşite.(.. Dar aceasta la rândul ei. Or. acesta trebuie să fie cel căutat de noi. după virtutea care-i este proprie.. Dar binele suprem este desigur.. ARISTOTEL. virtutea pe care trebuie s-o examinăm este cea specific umană. să ne ocupăm de virtute. ea fiind socotită pe drept cuvânt superioară.11) La ea se ajunge prin efortul de a perfecţiona înzestrarea naturală. sau cel puţin nu lipsită de raţiune.. Dacă actul specific omului este activitatea sufletului conformă cu raţiunea. pe care o credem că. evident. ceva comun chiar şi plantelor. flautele sau instrumentele în general.

înţelepciunea practică.. practicând curajul.) Aşadar. practicând dreptatea devii drept.. inteligenţa. Se vede clar. determinată de raţiune. ci pe cea a sufletului.. iar pe celelalte etice. căci. curajos. Utilitarismul) 74 . dimpotrivă. Căci lucrurile pe care trebuie să le facem învăţând sunt cele pe care le învăţăm făcândule: de exemplu.) Virtutea este. cea dianoetică se naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea necesită experienţă şi timp). printr-o uşoară deviaţie a cuvântului ethos. De aceea. nu spunem că cineva este îţelept sau inteligent. iar etice generozitatea sau moderaţia. atât în domeniul afectelor. căci nu pentru că am vâzut de mai multe ori sau am auzit de mai multe oriam căpătat simţurile respective. practicând cumpătarea. Mill. altele în insuficienţa faţă de ceea ce se cuvine. ea reprezintă punctul cel mai înalt. dianoetică şi etică. Mai mult încă.iar fericirea o privim ca activitate a sufletului. Dar virtuţile le dobândim după ce mai întâi am depus o activitate. şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. TEORIA ETICĂ CONSECINŢIONISTĂ – UTILITARISMUL „Doctrina utilitaristă spune că nimic nu e bine pentru fiinţele umane decât dacă e fie plăcut fie un mijloc pentru a realiza plăcerea şi a evita durerea. nici contra naturii. în raport însă cu binele suprem şi cu perfecţiunea. în timp ce unele vicii constau în excesul. (. virtutea este o medietate.) Unele virtuţi le numim dianoetice. căci nimic din ceea ce există în mod naturalnu poate fi schimbat prin deprindere. aducem cu noi mai întâi facultăţile. cât şi în cel al actelor. ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi. virtuţile nu apar în noi nici în mod natural. aşa cum se întâmplă şi în cazul artelor. Căci referindu-ne la caracter. or. dianoetice fiind înţelepciunea speculativă. pe când cea etică se dobândeşte prin formarea deprinderilor. St. unul provocat de exces. le folosim pentru că le avem şi nu le avem pentru că le-am folosit).(. constând în măsura justă în raport cu noi. Îl lăudăm totuşi şi pe omul înţelept pentru dispoziţiile sale habituale.virtute umană nu pe cea a corpului.. construind case devii arhitect şi cântând la chitară devii cithared. cumpătat.. dispoziţiile habituale lăudabile le numim virtuţi. La fel. ci. celălalt de insuficienţă. O dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar. din înzestrarea nostră naturală. Ea este calea de mijloc între două vicii.” (J. pe care ulterior le punem în act (lucru evident în ceea ce priveşte simţurile. virtutea găseşte şi alege măsura justă. de aici. ci blănd sau cumpătat. că niciuna dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură. de unde şi-a primit şi numele.. Virtutea fiind de două feluri.(. pentru a le perfecţiona prin deprindere. prin esenţă ei şi prin conceptul care o defineşte. aşadar.

Acţiunile care produc plăceri „intelectuale” vor fi mai morale decât cele care produc oricât de multă plăcere fizică. Principiul millian al utilitarismului este aşadar. o personă raţională („un judecător competent”) ar alege pe cea de-a doua.. în raport cu care şi pentru atingerea căruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile (fie că avem în vedere propriul nostru bine sau pe al altora) este o existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult în delectări.indiferent de soldul plăcerilor inferioare în raport cu durerile inferioare. instruite. Pentru că el a fost perceput ca morală prin excelenţă a lui homo oeconomicus modern. cât şi calitativ. judecătorii competenţi ( Fiinţe umane inteligente. Utilitarismul.10) 75 . utilitarismul lui Jeremy Bentham şi cel al lui John Stuart Mill a făcut obiectul a numeroase critici. El nu e propovăduitorul unei vieţi de martir sau de sfânt. capabile de sentimente sociale. a preferat vreodată pe cele inferioare cu bună ştiinţă şi cu deplină cumpănire. una plină de fapte care produc numai satisfacţii trupeşti şi altă plină de fapte care produc „variate plăceri”. consideră că o acţiune nu poate fi apreciată ca moralmente bună sau rea decât în virtutea consecinţelor sale bune sau rele pentru fericirea indivizilor avuţi în vedere.( Mill.. eliberat de tabuurile religioase şi morale tradiţionale şi preocupat în primul rtând de maximizarea avantajelor personale. ca teorie etică consecinţionistă. Iar dintre două vieţi pline de fapte care produc atât plăceri inferioare cât şi plăceri superioare. având o conştiinţă morală. sensibil la ambele clase de plăceri. Ceea ce susţine el este faptul că dintre două vieţi. (. Soldurile vor fi compuse din cantităţi de plăceri „inferioare” şi cantităţi de plăceri „superioare” iar corectă moral va fi întotdeauna acţiunea cu soldul plăcerilor „superioare” cel mai mare.(II. Ne-am putea îndoi că există cineva care. plecând doar de la subiectul uman şi de la nevoile acestuia. atât sub aspect cantitativ. Utilitarismul.) scopul ultim. p. O viaţă în care există şi chiar predomină plăcerile intelectuale e absolut preferabilă uneia în care domnesc plăcerile inferioare. Critică o morală de tip deontologist (cum ar fi spre exemplu cea a lui Kant) în cazul căreia respectarea unor principii independente ar fi modalitatea prin care se stabileşte caracterul moral al unei acţiuni. care au avut experienţa ambelor genuri de plăceri) e de aşteptat să aleagă viaţa care are soldul plăcerilor superioare în raport cu durerile superioare cel mai mare. El posedă trei dimensiuni esenţiale: „un criteriu al binelui şi al răului (welfarism). indiferent cât de exaltante sau durabile ar fi plăcerile primeia. o regulă de evaluare a acţiunii morale graţie acestui criteriu (consecinţionism).138) Criteriul corectitudinii morale este conform lui Mill maximizarea soldului plăcerilor în raport cu durerile atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Îşi propune să stabilească anumite reguli de acţiune sau principii în funcţie de care să decidem ce trebuie să facem sau ce trebuie să recomandăm în situaţii particulare. Utilitarismul. un criteriu universal pentru a răspunde la întrebarea: Ce trebuie să fac? Utilitarismul este o teorie morală care permite să coordonăm într-o manieră precisă evaluarea şi acţiunea morale.” (Catherine Audard. un imperativ moral: maximizarea acestui bine (prescriptivism).7) Mill nu cere sacrificarea plăcerilor trupeşti sau indiferenţă în raport cu ele. următorul: Conform Principiului Celei Mai Mari Fericiri. Teoria etică conssecinţionistă se opune intervenţiei unor criterii a priori pentru a judeca din punct de vedere moral o acţiune. trupeşti şi spirituale. Utilitarismul a încercat să enunţe .Consecinţionismul ca teorie etică consideră că valoarea etică ar consta într-o stare de lucruri bună. II.

Pentru a oferi o prezentare clară a standardului moral formulat de această teoriear trebui spuse multe alte lucruri. suferinţă etc. fie ca mijloc de promovare a plăcerii şi de evitare a durerii. dispreţuitor. dezavantaje. avantajele. norme etc. În cazul unor asemenea calcule. – adică pe seama avantajelor lor de circumstanţa mai degrabă decât pe 76 . Cum anumite consecinţe utile pentru o persoană pot fi dăunătoare alteia. aranjamente sociale. ca plăceri. o asemenea teorie a vieţii suscită în multe minţi. prin nefericire durearea şi privarea de plăcere. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii. mai sigur. încă de timpuriu). A presupune că viaţă nu are (cum susţin ei) niciun alt scop mai înalt..(. JOHN STUART MILL. ce anume lucruri se includ în ideile de durere şi plăcere şi în ce măsură aceasta rămâne o problemă deschisă. Totuşi. fie unor reguli. ca şi sentimentelor morale. adică al capacităţii lor de a contribui la atingerea rezultatelor utile (fericite). o valoare mult mai mare. principii. între care unele dintre cele mai demne de stimă pentru sentimentele şi ţelurile lor. Dar aceste explicaţii suplimentare nu afectează teoria vieţii în care e înrădăcinată această teorie morală. susţine că acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii.Prin urmare.anume că plăcerea şi absenţa durerii sunt singurele lucruri dezirabile (care sunt în schema utilitaristă. oamenii urmăresc obţinerea de rezultate utile (sau fericite) şi trage concluzia că acţiunile. în general. dintr-o lege sau dintr-o opinie. prin acţiunile lor. atitudinile şi conduitele trebuie judecate pe baza criteriului utilităţii. Utilitatea se poate stabili fie în raport cu o persoană.. mai puţin costisitor etc. la fel de numeroase ca în orice altă schemă) sunt dezirabile fie pentru plăcerea inerentă lor. au pus această superioritate a plăcerilor mentale asupra celor corporale în primul rând pe seama caracterului lor mai stabil. ale trăirii şi imaginaţiei. fie în raport cu o comunitater. Ei bine.în particular. concepţiile utilitariste recurg şi la calcule privind suma totală de avantaje şi dezavantaje (fericire şi durere) decurgând dintr-o acţiune sau conduită. fericirea oamenilor şi va condamna (moral) pe cele ce produc insatisfacţii.) Dar nu există nicio teorie epicureană a vieţii cunoscută care să nu atribuie plăcerilor intelectului. utilitarismul pleacă de la premisa că. decât acelora ale simplei senzaţii. UTILITARISMUL (fragmente) Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Happiness Principle). se recurge la formule sintetice cum ar fi: Binele (moral) maxim sau scopul utilitar de urmărit este suma maximă de avantaje (fericire) pentru un număr maxim de persoane.o repulsie înveterată. o doctrină demnă doar de porci (cu care urmaşii lui Epicur erau asemănaţi. Perspectiva utilitaristă va aprecia deci conduitele ce sporesc satisfacţia. Criteriul utilităţii se poate aplica fie direct acţiunilor umane. trebuie admis că sciitorii utilitarişti. în afara plăcerii – deci niciun alt obiect mai nobil al dorinţei şi al strădaniei – se consideră a fi absolut jalnic şi umilitor.

în raport cu care şi pentru atingerea căruia toate celelalte lucruri sunt dezirabile (fie că avem în vedere propriul nostru bine sau pe al altora) este o existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult în desfătări atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Ar fi absurd ca. Dacă una din cele două plăceri este plasată – de către aceia care sunt cunoscători competenţi ai amândurora. la care trebuie să adăugăm aptitudinile lor de a se introspecta şi auto-observa. evaluarea plăcerilor să fie făcută numai sub aspect cantitativ. este preferinţă resimţită de aceia care. în condiţiile în care. trebuie acceptat ca răspuns final judecata celor ce sunt calificaţi întru aceasta. prin urmare. neposesoare a facultăţilor superiore...atât de sus deasupra celeilalte âncât ei o preferă chiar dacă ştiu că atingerea ei e însoţită de o mai mare cantitate de insatisfacţie şi nu abandonează urmărirea ei pentru nicio cantitate din cealaltă plăcere. nesemnificativă. atunci când evaluăm un lucru. în măsura cea mai mare posibilă.(. iar durerea este întotdeauna diferită de plăcere. abstracţie făcând de atributele lor morale şi de consecinţele lor. standardul moralităţii. independent de orice sentiment de obligaţie morală care i-ar face să o prefere. Utilitariştii şi-au susţinut pe deplin concepţiasub aceste aspecte deşi ar fi putut adopta. şi nu doar omenirii ci şi. totodată. Ce ar putea decide dacă o plăcere particulară merită să fie procurată cu preţul unei dureri particulare decât sentimentele şi judecata celor ce au făcut experienţa lor? Cnd. deplina noastră încredere.datorită ocaziilor pe care le-au avut de a trăi aceste experienţe. în mod necesar. comparativ. testul calităţii. prin cunoaşterea ambelor cazuri sau.) În faţa acestui verdict al singurilor judecători competenţi cred că nu mai e loc de apel. în măsura în care natura lucrurilor o admite. în consecinţă.. 77 . indiferent de intensitatea lor. (.sunt cei mai înzestraţicu mijloacele necesare comparării.) Conform Principiului Celei Mai Mari Fericiri aşa cum a fost explicat mai sus. cu totală consecvenţă şi celălalt punct de vedere. Dacă sunt întrebat ce înţeleg prin diferenţa calitativă a plăcerilor sau ce anume face ca o plăcere să fie mai valoroasă decât altă..sau aproape toţiaceia care au avut experienţa amândurora. La întrebarea care din două plăceri e preferabilă sau care din două moduri de existenţă este cel mai plăcut pentru trăirile noastre. întregii creaţii sensibile. ele merită. conform opiniei utilitariste. exclusiv în calitatea ei de plăcere. Recunoaşterea faptului că unele genuri de plăceresunt mai dezirabile şi mai valoroase decât altele e pe deplin compatibilă cu principiul utilităţii. scopul acţiunii umane. deci abstracţie făcând de cantitatea ei mai mare.. judecata celor mai mulţi dintre ei. Dintre două plăceri. poate fi definită: regulile şi preceptele conduitei umane prin subordonare la care se poate asigura întregii omeniri o existenţă aşa cum a fost descrisă aici. în această privinţă. dacă există una căreia i-au dat preferinţă toţi. considerat îndeobşte superior.aceea a naturii lor intrinseci. şi regula de a măsura calitatea în raport cu cantitatea. Acesta fiind. apoi aceea este plăcerea cea mai dezirabilă. aceasta. dacă aceştia diferă în păreri. nu văd decât un singur răspuns posibil.) Nici plăcerile şi nici durerile nu sunt omogene. el e.(. o facem atât din punct de vedere al cantităţii cât şi al calităţii. scopul ultim. încât o face. atunci avem dreptul să atribuim acestei desfătăriprefewrate o superioritate calitativă ce covârşeşte atât de mult cantitatea. aceste sentimente şi această judecată declară că plăcerile derivate din facultăţile superioare sunt preferabile ca gen celor de care e capabilă natura animală..

caracterul este cel care „corectează” scopurile intenţionate ale actiunilor oamenilor făcându-le conforme unui principiu moral universal. rezultă că pentru a înţelege binele uman trebuie să elucidăm mai întâi conceptul de „datorie”. Mureşan) şi derivă în întregime din „puritatea inimii sau intenţiei”. nimic nu poate fi considerat ca bun fără nicio restricţie decât numai o voinţă bună. conduitele trebuie să respecte datoriile stabilite.TEORIA ETICĂ A DATORIEI Etica datoriei. Dacă în cazul unei fiinţe umane. în concepţia lui Kant? Bun este numai ceea ce nu-şi deţine valoarea din afară. ca o constrângere impusă de un „trebuie” al conştiinţei sale morale. Teoria etică a lui Kant este construită în jurul a două teze principale: pe de o parte teza conform căreia valoarea morală este atribuită voinţei care stă la baza actiunilor oamenilor şi nu la baza efectelor sau consecinţelor acestor acţiuni. voinţa bună se manifestă în acţiunile de dragul datoriei. spune Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor. avantajoase sau nu) la care conduc respectarea lor. nici prin consecinţele lor. voinţa sa morală apare ca datorie. Răspunsul lui Kant este: voinţa. această voinţă bună empirică.Conform unei etici a datoriei. Bun nu poate fi decât ceea ce stă în puterea noastră şi depinde de noi. nevoile umane caracteristice. este bun în mod necondiţionat. absolut. fiind raţională. etica jurnalistică etc. datorii prin prisma cărora se poate evalua moral comportamentul şi situaţiile morale. care trebuie să lupte neîncetat împotriva înclinaţiilor şi dorinţelor. ba în genere şi în afara ei. Immanuel Kant este cel mai cunoscut autor al unui sistem deontologic. numită şi etică deontologică (a nu se confunda etica deontologică cu deontologiile profesionale: etica medicală. se numeşte „caracter” (empiric) şi constă din proprietatea voinţei de a putea lega acţiunile subiectului de anumite principii pe care voinţa însăşi.) pleacă de la premisa unor caracteristici universale (natura umană comună tuturor indivizilor. care înseamnă o voinţă activă ce se bazează pe principii auto-date şi se manifestă conform acestor principii în ciuda anumitor limitări şi obstacole subiective impuse de condiţia umană care se află sub dominaţia „înclinaţiilor”( adică a dorinţelor şi pasiunilor). Morala este o chestiune de „interioritate” (cf.” (V. şi le prescrie. „ Din tot ceea ce este posibil de conceput în această lume. ceea ce este bun prin sine şi. Mureşan) Voinţă bună poate folosi într-un sens bun virtuţile sufletului omesc.) pentru a deduce din acestea un set de datorii general valabile pentru oameni. Dacă 78 . cu alte cuvinte. în acest sens . ci în funcţie de intenţie sau motiv (de existenţa unei voinţe bune în calitate de cauză a lor). teza conform căreia umanitatea (adică oamenii şi acţiunile lor) este cea care depozitează valoarea absolută. de la vreun scop oarecare. Conceptul de „voinţă bună” ca sursă a moralităţii e. acestea putând fi fi de asemenea folosite într-un sens rău şi dăunător de o voinţă rea. existenţa unor imperative morale incontestabile etc. pe de altă parte. ci o morală a intenţiei. utile sau nu. aptă să orienteze într-un sens sau altul virtuţile. V. Astfel. indiferent de consecinţele (plăcute sau nu. ca atare. Ce anume ar putea fi bun în aceste condiţii. oricât de superior ar fi el. Recunoaşterea existenţei datoriei sau a obligaţiei resimţite subiectiv de a respecta legea morală e punctul de plecare a filosofiei practice kantiene. Aceasta este numită de Kant „voinţă bună”. ci o are originar în sine şi de aceea nu o poate pierde niciodată. În sensul lui Kant. „datoria” este strâns legată de conceptul de „voinţă bună”. Voinţa omului trebuie determinată să depăşească tentaţiile dorinţelor şi. conţinut tacit în conştiinţa morală comună. Ce este bun.” Aceasta pare a fi o evidenţă a conştiienţei morale comune. „Morala kantiană nu este o morală a faptei (a consecinţelor). Kant susţine că acţiunile morale nu sunt valoroase în sine.

un act care poate atrage „lauda şi încurajarea”. Imperativele se împart la rândul lor în imperative valabile numai în anumite condiţii şi imperative valabile necondiţionat. în acest caz. b) acţiuni conforme datoriei: acele acţiuni care au drept mobil sau principiu determinatnu datoria îsăşi.analizăm valoarea moraă a unei acţiuni. Si aceasta pentru că. Kant susţine că orice acţiune umană este cauzată de voinţă. trebuie să te pregăteşti. Aceasta este celebra formulă kantiană a Imperativului Categoric numită şi Formula legii universale. valoarea ei morală nu derivă din raportul de determinare al voinţei cu un efect sperat”. care fac abstracţie de scopuri contingente şi de înclinaţii. adică ne-relativ la un scop. A acţiona din datorie înseamnă a avea ca principiu determinant al voinţei chiar motivul datoriei. Ele sunt necesare în mod necondiţionat sau absolut. care se referă la mobiluri accidentale. nu al plăcerii sau interesului egoist. sunt sau maxime. (cf. Ele exprimă o constrângere a voinţei relativă la un scop. principiile. valabilă pentru fiinţele parţial raţionale. dar nu din principiul moral al onestităţii. În ceea ce priveşte teoria etică a lui Kant. ci se refeeră la legi şi la maxime. putem distinge mai multe situaţii: a) acţiuni contrare datoriei: acţiuni care nu au valoare morală chiar dacă se poate întâmpla ca aceste acţiuni să aibă consecinţe utile (de exemplu. adică pentru fiinţele a căror voinţă e afectată de dorinţe şi înclinaţii. Primele imperative sunt numite de Kant imperative ipotetice şi au forma „Dacă vrei scopul X. crima rămâne crimă indiferent de scopul pentru care a fost înfăptuită). Acesta este cazul unei acţiuni făcute de dragul datoriei. Există doar o congruenţă accidentală cu datoria (Kant dă exemplul unui băcan care nu cere un preţ exagerat clienţilor. ci este guvernată de raţiune. şi anume de acea parte a raţiunii care poate stabili principii sau reguli directoare ale acţiunii. omul fiind o fiinţă raţională. respectiv materiale. acţionând astfel conform datoriei de a fi cinstit. acest 79 . nu un altul. atunci trebuie să faci Y”. nu este un impuls orb. prin raportarea ei la datorie. adică principii subiective acceptate şi observate de subiecţi în interesul lor particular şi care nu se bucură de valabilitate universală. ne obligă să facem acţiuni care sunt bune ca mijloace. pentru Kant această acţiune nu are valoare morală deoarece este contrară datoriei de a respecta viaţa omului. Trebuie să nu ucizi). Mureşan) Prin urmare. şi doar în acest caz acţiunea are conţinut moral. de exemplu: dacă vrei să treci examenul.. în mod absolut. Kant îşi propune fixarea într-o formulă unică a conţinutului imperativului categoric (ca un imperativ al moralităţii)Aceasta este: Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. care sunt obiectiv valabile pentru orice fiinţă raţională şi se numesc precepte sau imperative. Nici acest tip de acţiuni nu au valoare morală. O acţiune are conţinut moral (acţiune făcută „din datorie”) atunci când este „cauzată de o voinţă determinată de un principiu formal. Aceste principii sunt de două feluri: formale. ci dintr-un calcul egoist. o crimă comisă pentru a salva ostatici. Celelalte sunt numite imperative categorice ( „imperativele moralităţii”. Un asemenea imperativ porunceşte nemijlocit o anumită purtare. Aceasta. „imperativele datoriei” ) şi au formă „Trebuie să faci X”. pentru că nu este o lege concretă(ex. Mai precis. e făcută dintr-un alt motiv decât cel al respectului moral pur. sau legi practice. Numai acest tip de acţiuni au valoare morală. care constiuie premisele oricărei etici. un act făcut conform datoriei e un act fără conţinut moral. dar nu „stima”. ci înclinaţia. c) acţiuni făcute din datorie: principiul determinant al acestor acţiuni este chiar datoria. V. Ea e formula principiului suprem al metafizicii moravurilor. respectarea datoriei morale e accidentală şi exterioară.

” ( A. şi nu era deci nevoie pentru aceasta de voinţa unei fiinţe raţionale.. ci în maxima după care este determinată. ea trebuie să fie determinată de principiul formal al voinţei în genere. Denham. ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR (fragmente) . Căci toate acetse efecte ( o situaţie agreabilă proprie.. dacă nu a consta în raportul voinţei cu un efect sperat? Ea nu poate rezida nicăieri altundeva decât în principiul voinţei. care desigur nu are loc decât într-o fiinţă raţională. prin urmare maximade a mă supune unei astefl de legi. ba chiar promovarea fericirii străine) puteau fi produse şî de alte cauze. şi între mobilul ei a posteriori. Tot astfel nu pot avea respect pentru înclinaţie în genere. ceea ce nu serveşte înclinaţiei mele. această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii.(. eu pot cel mult s-o aprob în cazul dintâi. prin aceasta. tocmai din cauză că ea nu este decât efectul şi nu activitatea unei voinţe. deci nu rezidă nici într-un principiu oarecare al acţiunii şi care are nevoie să-şi împrumute mobilul de la acest efect scontat. Astfel. Numai ceea ce este legat de voinţa mea ca principiu. şi cum trebuie totuşi să fie determinată de ceva. Acest bine este deja prezent în persoana însăşi care acţionează conform acestei reprezentări şi deci nu poate fi aşteptat în primul rând de la efectul acţiunii. în cazul al doilea câteodată s-o iubesc. o dată cu ea. dar niciodată ca efect..(. oarecum la răscruce. orice obiect al voinţei. poate constitui acest bine atât de preţios pe care îl numim bine moral. Dar dacă o acţiune făcută din datorie trebuie să separe cu totul influenţa înclinaţiei şi. prin urmare numai simpla lege în sine poate fi obiect de respect şi. ci o predomină sau cel puţin o exclude cu totul de la deliberare în decizia de luat...o acţiune făcută din datorie işi are valoarea ei morală nu în scopul care trebuie atins prin ea. care este material. deşi numai în această voinţă poate fi întâlnit binele suprem şi necondiţionat. Imperativul categoric „este un test: moralitatea ne cere să supunem principiile nostre acestui test. fiindcă orice principiu material i-a fost sustras. care este formal. iar nu efectul scontat este principiul determinant al voinţei. căci voinţa stă la mijloc între principiul ei a priori. Eu pot avea fără îndoială înclinaţie pentru obiectul considerat ca efect al acţiunii pe care mi-o propun. făcând abstracţie de scopurile care pot fi realizate printr-o astfel de acţiune. Jackson) IMMANUEL KANT.. Unde poate să rezide deci această valoare. chiar în dauna tuturor înclinaţiilor mele. şi să le respingem dacă nu-l trec. F. când o acţiune are loc din datorie. valoarea morală a acţiunii nu rezidă în efectul ce se aşteaptă de la ea. respectul pur pentru această lege practică. nu rămâne pentru voinţă nimic care s-o poată determina decât. nimic altceva decât reprezentarea legii în sine.) 80 .Imperativ Categoric este mai degrabă o meta-lege universală a metafizicii moravurilor. dar niciodată respect. o poruncă. fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii. adică s-o consider favorabilă propriului meu interes. subiectiv.) Datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege. ci numai de principiul voliţiei în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea. Prin urmare. fie ea a mea sau a altuia. Din cele ce preced rezultă clar că scopurile pe care le putem propune acţiunilor noastre şi efectele lor ca scopuri şi mobiluri ale voinţei nu pot conferi acţiunilor nicio valoare necondiţionată şi morală. întrucât ea. legea şi. obiectiv. S.

) Când concep un imperativ ipotetic în genere. Nu este deci decât un singur imperativ categoric. nu ştiu decât când este dată condiţia. nu se întemeiază deloc pe sentimente. prin natura ei.) Necesitatea practică de a acţiona potrivit acestui principiu. iar legea nu este supusă niciunei condiţii care s-o restrângă. Când raţiunea determină inevitabil voinţă. adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea ce raţiunea. Cum pentru derivarea acţiunilor din legi se cere raţiune. ea singură. nu rămâne decât universalitatea unei legi în genere. adică bun.. dacă voinţa este supusă şi unor condiţii subiective (unor anumite mobiluri) care nu concordă întotdeaunacu cele obiective. în natura ei subiectivă.. nu ştiu mai dinainte ce va conţine. Toate imperativele se exprimă printr-un trebuie şi indică prin aceasta raportul unei legi obiective a raţiunii faţă de o voinţă care. cunoaşte ca practic necesar. Reprezentarea unui principiu obiectiv.Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altcevape care-l vrem (sau totuşi e posibil să-l vrem). şi anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. nu le dă ascultare în mod necesar.. subiectiv sunt contingente. şi binele ei esenţial constă în caracter.. precum şi la orice altă acţiune faţă de sine însăşi.(. ştiu îndată ce conţine. care obiectiv sunt recunoscute ca necesare. Dar dacă raţiunea nu este suficientă să determine. şi numai această conformitate reprezintă propriu-zis imperativul ca necesar.. independent de înclinaţie.(. şi formula poruncii se numeşte un imperativ. 81 .) Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. impulsuri şi înclinaţii. şi determinarea unei astfel de voinţe conform legilor obiectiveeste constrângere. căreia maxima acţiunii trebuie să-i fie conformă. acţiunile unei astfel de fiinţe. ci în virtutea Ideii demnităţii unei fiinţe raţionale care nu ascultă de altă lege decât de aceea pe care şi-o dă în acelaşi timp ea însăşi.) El nu priveşte materia acţiunii şi ceea ce trebuie să rezulte din ea. Dar când concep un imperativ categoric. se numeşte o poruncă (a raţiunii). Acest imperativ poate fi numit imperativul moralităţii. Căci cum imperativul nu conţine în afară de lege decât necesitatea maximei de a fi conformă acestei legi. cu un cuvânt.. ci forma şi principiul din care derivă ea însăşi. oricare ar putea fi rezultatul. adică raportul legilor obiective faţă de o voinţă nu pe deplin bună este reprezentat ca determinare a voinţei unei fiinţe raţionale ce-i drept de principii ale raţiunii. (. întrucât este constrângător pentru voinţă. conform principiilor. Numai o fiinţă raţională are facultatea de a acţiona conform reprezentării legilor. şi aceasta nu în virtutea unui alt motiv practic sau a unui avantaj viitor. nu etse determinată necesar de această lege (o constrângere). care sunt cunoscute ca fiind obiectiv necesare. adică datoria. atunci acţiunile. dar cârora această voinţă. adică numai ea are voinţă. Imperativul categoricar fi acela care ar exprima o acţiune ca obiectiv necesară în sine. Raţiunea raportează deci orice maximă a voinţei ca universal legislatoare la orice altă voinţă. dacă voinţa în sine nu este pe deplin conformă raţiunii (cum este în adevăr cazul la oameni). în care voinţa unei fiinţe raţionale trebuie considerată totdeauna în acelaşi timp ca legislatoare.(.Orice lucru al naturii acţionează după legi. voinţa. ci numai pe raportul fiinţelor raţionale între ele. fiindcă altfel ea nu s-ar putea concepe ca scop în sine. independent de orice alt scop. voinţă nu este altceva decât raţiune practică...

Bucureşti. ClujNapoca. ed. V. IRI. 1994 3. Vasile Morar. în Filosofia morală britanică. 1999 4. Utilitarismul. Universităţii Bucureşti.cap. Mureşan. Ed. p. Ed. Introducere în etică. în Filosofia morală britanică. Alan Montefiore. 1998 10. Ed. Al. Alan Montefiore. ed. Roger Crisp. Utilitarismul lui J. Bucureşti. Teorii ale virtuţii. 1996 8. St. Alternative. Alternative. Etica în afaceri şi politică. Teodor Vidam. Bernard William. Alternative. Ed. Jackson. Cazan. Inter-Tonic. 1998 7. Ed. A. Utilitarismul. ed. Mill şi finalităţile vieţii. Ed. St. 2001 12. Actami. Ed.Referinţe bibliografice: 1. Valentin Mureşan. 1994 9. Bucureşti. Ed. Denham. J. Alternative. Berlin. 1996 11. o stare de perfectă libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit. Mill. Gh. Mureşan. F. 1998 Capitolul VII ANALIZA UNUI TEXT FILOSOFIC Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-l deduce din originea sa tebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural. Catherine Audard. în limitele legii naturale. Etica nicomahică. Ed. Influenţa lui Kant asupra filosofiei morale britanice contemporane. Introducere în filosofia moralei. Alternative. Ed. (John Locke. Ed. Immanuel Kant. 2006 5. St. 1992 6. St. Patru eseuri despre libertate. V. Humanitas. A doilea tratat despre cârmuire. Întemeierea metafizicii moravurilor. Filosoafia antică. Bucureşti. Mill(curs).53) 82 . Introducere în filosofie. Mureşan. 1998 2. Bucureşti. V. fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om. IRI. J. în Filosofia morală britanică. Aristotel. Alan Montefiore. I.

p. 1999. în cazul societăţii civile).P. aşa cum apare precizat în acest paragraf. doar că prima este o regulă naturală. şi totodată într-o stare de egalitate: „o stare de asemenea egalitate. această „legitimitate” din „originea puterii politice”.un raison d`être. înainte de constituirea organizării sociale cu tot ceea ce presupune ea (structuri ierarhice. expresie folosită pe tot parcursul lucrării sub forma de „stare naturală”. Care a fost originea acestei puteri politice? Locke o identifică a fi într-o stare de natură. spune el. o dată cu aceasta. cit. Locke.53) Libertatea de care vorbeşte in acest paragraf se identifică cu prima formă de proprietate. sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane.Conform acestei idei. Locke prezintă foarte clar în acest pasaj care este scopul întregii sale lucrări şi anume acela de a stabili „dreptul puterii politice”.218) Astfel. ci <principiul> statului. a exista anterior stării sociale a oamenilor. în mod explicabil şi la un cult al proprietăţii”[A. Prin urmare legitimitatea unei puteri politice se stabileşte în funcţie de modul în care ea a luat fiinţă. El va „deduce”.45]. Astfel o concepţie „bazată pe un cult al libertăţii (aşa cum este liberalismul) ajunge. Institutul European. Această exprimare este foarte importantă pentru a stabili faptul că prin această perspectivă asupra originii statului nu se avea în vedere realizarea unei edificări asupra începuturilor statului în ordine istorică. ci asupra validităţii acesteia. în viziunea lui Locke. Libertatea omului în societate înseamnă că el 83 .Iliescu. prin care se întelege de fapt „legitimitatea” puterii politice. Ceea ce caută el „nu este începutul. p. op. evident. au renunţat la vieţile lor şi. neavând altă regulă [de urmat]decât legea naturală. o stare. Mitul statului. p.. omul care e propriul său stăpân poate fi numit liber.ANALIZA PASAJULUI ÎN CONTEXTUL OPEREI Termenii importanţi ai acestui pasaj sunt: „originea statului” din care se va deduce şi „dreptul puterii politice” şi „starea în care se află oamenii în mod natural”.103) Şi contrariul celor spuse mai sus. Problema este una de natură „analitică” şi nu istorică. nici un on neavând mai mult decât altul. Ed. Amândouă au o regulă . în care toată puterea şi jurisdicţia erau reciproce. De exemplu. pe când cealaltă se bazează pe convenţii. Locke operează cu două tipuri de libertate: libertate naturală (existentă în starea de natură) şi libertatea civilă (existentă. Nemira. în care se află oamenii în mod natural. la libertatea lor”(J. după cum o numeşte el în acest paragraf. şi anume proprietatea naturală asupra propriului trup şi asupra propriei persoane. atenţia nu este îndreptată asupra istoriei ordinii sociale şi politice . 2001. Starea în care oamenii se află în mod natural este propusă. Locke p. „Aceşti oameni. El înţelege termenul „origine” în sensul lui logic.” (Ernst Cassirer. nu istoric.”( J. de Locke. pentru că altcineva are în proprietate persoana lor. „Liberatatea naturală a omului înseamnă că acesta este liber faţă de orice putere superioară pe pământ şi nu este supus voinţei sau autorităţii legislative umane. oamenii s-au aflat într-o stare de libertate. nu cea istorică. Ceea ce contează este baza legală a statului. aşa cum afirmă în acest paragraf. Al doilea tratat despre cârmuire. legislaţie).

Important de menţionat este faptul că starea de natură. care e menită să apere proprietatea. De ce apare însă această nevoie de justificare a puterii politice? Datorită interpretării originii puterii politice a lui Robert Filmer conform 84 . p. p. Este vorba despre o anumită formă de relaţie umană. a fi liber. este asigurată.290]..cit.65].Locke. Şi de pedepsire a oricăror vătămări aduse drepturilor şi intereselor oamenilor. necesară a fiinţei omeneşti” [A. sănătăţii. p.Locke. op. p. Iar legea ce preexistă societăţii este leagea naturală care coincide cu cerinţele raţiunii. ci dimpotrivă. proprietatea nu poate fi pierdută prin consimţământ. înglobează mai mult decât o descriere a condiţiei omului înainte de apariţia societăţii civile. Relaţiile dintre oameni constă în ansamblul schimburilor economice în care oamenii intră ca muncitori şi proprietari. Ca atare. vieţii. îi aparţin individului solitar. p. Humanitas. p.P. ceea ce se realizează pe baza instituirii unor reguli de convieţuire socială.”[ J. dacă acestea nu le-ar conserva vieţile. Locke stabileşte astfel care este originea puterii politice şi totodată faptul că aceasta este legitimă.. libertăţii şi posesiunilor sale”[J. sub forma dreptului de proprietate. în concepţia lui Locke. putem spune că a fi om înseamnă. 2003. „Starea naturală e cârmuită de o lege naturală care porunceşte tuturor. În starea naturală oamenii nu au judecători recunoscuţi care să le arbitreze disputele: fiecare este judecătorul propriei cauze. Ed.. necunoscutei voinţe arbitrare a altuia”[ J. atunci legitimitatea ei este produsul unui consens(al celor de la care a emanat puterea) şi depinde de respectarea unor condiţii puse implicit odată cu transferarea ei (de la cei conduşi la cei însărcinaţi să conducă). în concepţia lui Locke. În consecinţă drepturile fiecăruia sunt în permanent pericol. libertatea înseamnă „a nu fi supus inconstanţei. tot aşa cum înseamnă şi a fi raţional. fiind toţi egali şi independenţi. op.54].2]. apare instaurarea arbitrariului.. Comunitatea îşi asumă acum sarcina de a apăra interesele tuturor. pp 138-139]. Existenţa ecestei relaţii atunci când există. Libertatea este însă pentru Locke strâns legată de existenţă unei regulicunoscute dinainteşi aplicate în mod nearbitrar. iar libertatea este strâns legată de existenţa unei reguli („unde nu există lege nu există libertate”). prin consimţământ într-o comunitate. cit. şi ca o urmare imediată. În interpretarea lui Locke. Istoria intelectuală a liberalismului. op.65] Pentru Locke a fi om înseamnă a fi liber. „Puterea politică nu se poate atinge de proprietatea unui om fără consimţământul acestuia” [Cătălin Avramescu.”Drepturile. nesigurei. iar raţiunea care este această lege îi învaţă pe cei care ţin cont de ea că. au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate. Dacă ar fi să conchidem. Indivizii obţin astfel pacea şi siguranţa proprietăţii lor.nu este supus altei puteri legislative decât aceleia stabilite în comunitate prin consimţământ. „Libertatea este o trăsătură definitorie. Soluţia care apare într-o asemenea situaţie este încorporarea indivizilor. op. Locke. nu are legătură cu experienţa politică a oamenilor.cit. op.Iliescu. şi acest individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive”[Pierre Manent.90]. libertăţile şi averile şi nu le-ar asigura pacea şi liniştea prin reguli explicit formulate ale dreptului şi proprietăţii”[ J. Locke. până atunci izolaţi.. siliţi să se apere şi să-şi facă dreptate singuri. Această siguranţă este dată de existenţă legii. „societatea” (un ansamblu de relaţii reglate între indivizi) se naşte înaintea instituţiei politice.cit. „Oamenii nu ar părăsi libertatea stării naturaleşi ale câror constrângeri nu şi le-ar asuma. A încercat să demonstreze faptul că dacă puterea emană de la cei cârmuiţi. Astfel societatea civilă a luat naştere în virtutea unui contract prin care indivizii. nici unul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia.cit.

să arate ceea ce este îndreptăţită sau nu să facă autoritatea politică. Reuşeşte astfel. 2003 7.P. inspirată de o ordine “naturală” şi spontană.căreia aceasta era dăruită de Dumnezeu lui Adam şi transmisă de la unul la altul urmaşilor săi. supuşi şi aşa vor rămâne. De la teologia puterii absolute la fizica socială. În Al doilea tratat despre cârmuire. Eseu asupra intelectului omenesc I. Al doilea tratat despre cârmuire. 1998 4. John Locke şi idealul modern al unei vieţi fondate pe reguli. Ed. Istoria intelectuală a liberalismului. prin întregul său demers justificativ bazat pe anumite idei precum „stare naturală” . Ed. p. Ed. Solcan. Nemira. Locke. Opunându-se teoriei lui Filmer care privea problema originii statului ca pe o chestiune de fapt adică analizând-o din punct de vedere istoric. reprezentant de marcă al existenţialismului. Ed. În Al doilea tratat despre cârmuire. privind-o ca pe o chestiune de drept [A. Ed. Ştiinţifică. Angoasă: sentiment al înstrăinării omului. Orice astfel de atitudine era considerată ca profanatoare. în primul rând. Adrian-Paul Iliescu. Pierre Manent. Ernst Cassirer. La J. John Locke şi idealul modern al unei vieţi fondate pe reguli. angoasa are sensul de “nelinişte metafizică”. Mitul statului. Nemira. conform acestei teorii. art. Ed. Liberalismul între succese şi iluzii. 1999 6. Ed. În al doilea rând. teamă nedeterminată. relevându-i omului iraţionalitatea existenţei sale şi totodată absurditatea vieţii. Radu M. Bucureşti. Referinţe bibliografice: 1.P. 1999. 1999 2. John Locke şi ideea de libertate. art.17]. insistând cu precădere asupra limitelor puterii. J. Locke este intersat să realizeze o analiză principială a acestei probleme. All. Susţine că societatea nu are nevoie de stat întrucât acesta este considerat o instituţie de opresiune care-şi manifesta utilitaea numai prin conservarea inegalitaţii între indivizi. 1961 3. Cătălin Avramescu. „libertattea şi egalitatea oamenilor”. angoasa capaătă forma 85 . art. In existenţialism. 1999 5.1 998 8. Deci ei nu pot fi în mod legitim liberi şi totodată nici egali prin raportare la cei care îi conduc. Locke consideră că puterea patriarhală a lui Filmer nu poate fi transformată în putere politică pentru că nu putea exista nici o limitare a puterii regale. Nemira. Humanitas. o astfel de teorie asupra originii puterii politice trebuia respinsă şi pentru faptul că oamenii se nasc. Adrian-Paul Iliescu. în Al doilea tratat despre guvernare. 2001 DICŢIONAR DE TERMENI FILOSOFICI Anarhism: doctrină politică care urmăreşte abolirea statului şi a oricărei forme de autoritate pentru a le înlocui cu o societate de oameni liberi şi egali. Locke. All. J.Iliescu. Ed. Institutul European. Sartre. Nemira.

că între cele două există o strânsă interdependenţă. de educaţie. Autonomie: situaţie a unei persoane sau a unei colectivităţi umane de a se supune numai legilor. această „întâmplare” a lui fiind una accidentală şi nu necesară. prin acesta înţelegându-se posibilitatea ca un lucru să se întâmple sau nu. astăzi se poate distinge între o cunoaştere individuală şi o cunoaştere socială. este teorie a valorilor etice. In logică. J. prin urmare distincţia dintre le este mai degrabă una formală. Acestea se diferenţiază de acele propoziţii generale. Dacă Socrate ne îndemna să ne „cunoaştem pe noi înşine”. termenul a primit diferite înţelesuri. Noţiunea de „contingent” apare la Aristotel în „Despre interpretare” semnificând acea proprietate a propoziţiilor enunţate despre evenimente din viitor. Conştiinţă: cunoaşterea pe care o are omul despre gândurile. Prin aceasta Kant respinge autonomia eticii de tip religios care incerca să subordoneze propriilor norme voinţele morale ale indivizilor. Axiologie: disciplină filosofică care studiază geneza. structura. interacţiunea şi ierarhizarea valorilor în viaţa socială şi care studiază totodată dinamica sistemelor de valori. care dispun în mod liber de propria voinţă. normelor izvorâte din ei/ele înşişi/însele. nefiind îngrădiţi de nimic din afara lor. postulând imperativul categoric căruia ea îi corespundea. Se poate observa insă.J. Astfel se manifestă libertatea morală a subiectului care acţionează în conformitate cu ceea ce-i dictează raţiunea şi nu prin simplă supunere faţă de alte norme sau faţă de propriile pasiuni. In cursul istoriei filosofiei. aplicând termenul în filosofie. In „Contractul social”. Prin acest tip de cunoaştere ea se întoarce asupra ei însăşi devenind astfel conştiinţă de sine. a propriilor condiţii de viaţă. Cunoaşerea individuală reprezintă reflectare propriei existenţe. pentru termenul „contingent” există ca sinonim termenul”probabil” sau 86 . pentru care negaţia sau afirmaţia este adevărată sau falsă în mod necesar. Kant a absolutizat „autonomia voinţei”. sentimentele şi actele sale. cunoaşterea socială reprezentând însă reflectarea existenţei sociale a indivizilor. In filosofia modernă. a fost ulterior aplicat şi la nivelul acţiunilor individuale. Termenul. o responsabilitate manifestată atât faţă de sine cât şi faţă de semeni. este teoria valorilor. Contingenţă: provine din latinescul „contingere” ce semnifică „a se întâmpla prin hazard”. exceptând situaţia în care acesta îngrădiri sunt consimţite. Rousseau şi-a propus să schiţeze o formă de societate politică care să salveze libertatea şi egalitatea cetăţenilor prin supunerea faţă de un set de legi pe care ei înşişi si le-au dat. întrebuinţat mai întâi cu referire la state.unei responsabilităţi totale şi profunde faţă de propriile opţiuni şi fapte. Altfel spus. Ea transformă omul într-o fiinţă capabilă să gândească lumea care-l înconjoară şi totodată să se gândească pe sine.

prin urmare se va exclude metafizica. că aceasta este „un atavism”. nemijlocită este o cunoştere „pură” întrucât este independentă de structurile subiectului cunoscător. comuniştii au optat pentru o definire holistă a dreptăţii care să fie administrată şi controlată exclusiv de către stat. Astfel de exemple pot constitui. In epistemologie. Intrucât cunoaşerea are o bază sensibilă se vor exclude orice speculaţii referitoare la „un dincolo de” datele experienţei. acţiunile indivizilor precum şi cele ale statelor. hazardului. susţinut de Descartes. curentul opus empirismului ete raţionalismul. având ca termen contradictoriu „necesarul”. aceasta a suscitat numeroase dispute filosofice. fiind judecată din punctul de vedere al meritelor sau din punctul de vedere al nevoilor. Diferenţa dintre cele două constă în faptul că relaţia de cauzalitate se datorează întâmplării. El pleacă de la următoarea presupoziţie: cunoaşerea senzorială . în timp ce relaţia de determinare este una necesară. M. în schimb. aceştia definesc diferit dreptatea: J. Fr. Nu trebuie confundat cu simpla cauzalitateprin care se stabileşte de asemenea o legătură între două evenimente. Prin urmare. Locke în „Eseu asupra intelectului omenesc”. primul producându-l pe cel de-al doilea. concepţie conform ăreia cunoaşterea se fundamentează pe experienţă sensibilă externă. organizarea socială şi politică. Determinism: doctrină potrivit căreia orice eveniment are o cauză. care 87 . sufletul şi corpul. „contingentul” este acea caracteristică ce se prezinta ca neesenţială şi varibilă. Hayek consideră că însăşi noţiunea de dreptate nu are sens în societăţile actuale. O dată cu naşerea societăţilor de mari dimensiuni a luat naşere o nouă problemă şi anume „dreptatea socială”. In ceea ce priveşte liberalii. Walzer prin intermediul „pluralismului şi egalităţii”. Dualism: opozitie a două opinii sau a două doctrine. juridice. Se disting mai multe înţelesuri ale acestui tip de dreptate: socialiştii au văzut în dreptate „egalitate de şanse”. iar cea de-a doua cu pedepsirea abaterilor săvârşite. Empirism: vine din grecescul „empiria” care semnifică „experienţă”. spiritul şi materia. în lumina unui anumit ideal etic. este o teorie conform căreia realitatea este formată din două substanţe independente una de cealaltă şi de o natură absolut diferită. Incepând cu Aristotel se face o distincţie între dreptatea distributivă şi dreptatea corectivă. relaţiile economice. In ceea ce priveşte dreptatea distributivă.„plauzibil”. Dreptate: noţiune pe baza căreia se aprobă sau se dezaprobă. Rawls o defineşte ca „echitate”. Prima are de-a face cu bunurile de care trebuie să beneficieze fiecare individ. Teza empirismului clasic este formulată de J.

fără să stabilească niciun fel de legătură cu ştiinţa.P. De aceea îşi ancorează meditaţia în concretul existenţei individuale.Acţiunile oamenilor nu au niciun fel de influenţă asupra evenimentelor şi de aceea fatalismul provoacă în plan cognitiv dar şi în plan ul acţiunii pasivitate şi resemnare din partea omului. fericirea se identifică parţial sau total cu virtutea. 88 . Epistemologie: termen compus din „episteme”(ştiinţă) şi „logos”(discurs) ce semnifică „discurs despre ştiinţă”. raţionalismul (Descartes). potrivit căruia virtutea se identifică cu iubirea intelectuală de Dumnezeu.(vezi angoasă) Fatalism: doctrină filosofică sau religioasă care susţine că dezvoltarea naturii. Sartre. singurătatea şi fragilitatea existenţei acestuia. raţionalismul critic (K. Principalele curente ale acesteiasunt. Problemele centrale ale epistemologiei sunt: originea cunoaşterii. a priorică. „Existenţialismul este un umanism”. Termenul s-a răspândit începând cu 1930 şi s-a impus prin cartea lui J. fenomenologia (Husserl) etc. Vine de la grecescul „eudaimonia” cve înseamnă „fericire”.fatalismul nu trebuie confundat însă cu determinismul pentru care acţiunile umane au efect. forma cea mai cunoscută de eudaimonism este etica lui Spinoza. Eudaimonismul: doctrină etică potrivit căreia scopul ce trebuie urmărit în viaţă este fericirea. lucru care nu se mai întâmplă în epistemologia actuală. şi între cunoaştere şi eroare.afirmă existenţa unor idei înnăscute şi eleborează o cercetare de tip metafizic. a capacităţii acesteia de a înţelege şi a explica condiţia omului. pe de o parte. înstrăinarea. a societăţii şi chiar a evenimentelor din viaţa oamenilor sunt determinate dinainte de o foerţă implacabilă. Popper). In eudaimonism. pe de altă parte. empirismul(J. care aduce cu sine cunoaşterea necesiţăţii universale şi împărtăşirea acestei necesităţi. raţionalismul ştiinţific (Einstein). Se distinge de hedonism pentru care fericirea era asemuită unei plăceri imediate. Se caracterizează prin respingerea gândirii abstracte. Carnap). empirismul logic/ filosofia analitică (R. care susţineau că pentru a ajunge la fericire trebuie să fii virtuos.Locke). Primele forme de eudaimonism sunt atribuite lui Platon şi Aristotel. relaţia ce se stabileşte între cunoştere şi certitudine. absurdul acesteia. rolul experienţei sau al raţiunii în aceasta. pe care omul nu o înţelege şi in faţa căreia este neputincios. neputinţa omului de a cunoaşte. Temele sale principale sunt: contingenţa existenţei umane. Epistemologia clasică era preponderent speculativă.Eudaimonismul stoic susţine că fericirea este însăşi virtutea. Existenţialism: curent filosofic din secolul al XX-lea al cărui discurs se axează pe existenţă umană. impersonale. In epoca modernă.

care a folosit termenul în sensul de tehnică a interpretării.Gadamer. Acesta definea fenomenologia ca pe o metodă filosofică care întruneşte următoarele două condiţii pentru a ajunge la „fenomen”(prin care el înţelege acea esenţă. Termenul apare prin opoziţie cu materialismul. şi teoria generală a exegezei hermeneuticii. ca esenţă a existenţei. Ricoeur. în Germania prin H. care interpretează întreaga sferă spirituală. şi anume trecerea de la particular la general. care ducea muritorilor mesele zeilor şi astfel trebuia să „traducă” limbajul divin în cel uman. conştiinţa. Prin gândire se realizează un salt calitativ în cunoaştere. Işi are originea în mitologia greacă. Incepând cu secolul al XVIII-lea frumosul a fost asociat cu estetica. o dată cu Husserl. prin care se înţelege interpretarea textelor. ideile ca factor primordial.H. (2) „intuirea esenţei” într-un mod nemijlocit. ultimul publicând chiar o „Fenomenologie a spiritului”. In filosofie însă reprezintă acea orientare care consideră gândirea. Hermeneutică: este înţeleasă ca artă a interpretării.XX. în care Hermes era mesagerul zeilor din Olimp. apărută atunci ca disciplină filosofică ce se ocupă de frumos şi de artă. mare interpret al miturilor. Ea ia naştere însă cu adevărat la începutul secoluilui al XX-lea. Lambertcu sensul de „doctrină a aparenţei”. Kant considera frumosul ca rezultat exclusiv a unei reacţii a subiectului. Ea se dezvoltă în sec. Termenul apare al J. într-un domeniu independentă atât de obiect cât şi de subiect): (1) „reducţia fenomenologică” prin care întreaga lume este pusă între paranteze. Este reluat de Kant şi de Hegel. Platon susţinea că frumosul ar exista ca Idee înainte de realitatea sa concretă în natură sau în artă. dată a priori. şi va căpăta ulterior o multitudine de sensuri în funcţie de 89 . în sec. Frumos: categorie a esteticii. Hermeneutica devine obiect de gândire filosofică la Platon. culturală şi artistică. Idealism: In sens comun termenul semnifică acea atitudine care constă în a nu acorda suficientă importanţă realităţii. Gândire: proces cognitiv care reflectă realul prin intermediul abstractizării şi generalizării.Fenomenologie: termen filosofic care. iar în Franţa prin P. indică descrierea a ceea ce apare şi desemnează în acelaşi timp acea ştiinţă care se ocupă cu această descriere. astăzi fiind înlocuit de termenul „estetic”. Trebuie făcută o distincţie între practica hermeneutică. de la o simplă constatare la o analiză a cauzelor şi efectelor. de la accidental la necesar. în sens foarte larg. al XVII-lea. considerată fundamentală în doctrinele mai vechi ale esteticii. Reflecţia asupra termenului de frumos a cunoscut de-a lungul secolelor numeroase semnificaţii. independentă de însuşirile obiective ale realităţii.

fie adevărul unei propoziţii. In filosofie are semnificaţii multiple: din punctul de vedere al realităţii. Intelectul uman nu poate gândi însă. Pentru Descartes. independentă de individ şi de conştiinţa acestuia (Ideile. Spiritul. senzaţiile. de-sinestătătoare. percepţiile. La Kant. Primul consideră că laq baza existenţei stă o realitate spirituală. Bergson considera inteligenţa drept facultatea omului „de a fabrica şi de a utiliza instrumente artificiale”. intuiţia desemnează modul în care un obiect se oferă în mod direct cunoaşterii noastre. independentă de subiect şi recunoaşte ca unică realitate conştiinţa individuală. Inteligenţă: termenul este revendicat astăzi atât de filosofie cât şi de psihologie. Intuiţie: este acea formă a cunoaşterii imediate. la Hegel. neinferate. la Platon.Se poate observa însă. se referă la ceea ce nu este exterior sau transcendent. intuiţia este echivalentă cu conceperea imediată şi perfect clară a unei idei de către spirit. nefiind condiţionată sau influenţată de nimic din afara sa. Se poate distinge.intenţiile celui care-l foloseşte. Prin urmare.). Imanent: semnifică acel ceva dintr-o fiinţă sau un lucru ce ţine de un principiu sau de o cauzalitate internă şi nu de o instanţă exterioară. etc. adică simţite. însă între două variante fundamentale ale idealismului: idealismul obiectiv şi idealismul subiectiv. gândire sau raţiune. 90 . intuiţia intelectuală fiindu-i rezervată lui Dumnezeu. H. conceptual (capacitate de a întelege şi structura un set de informaţii). independentă de materie. astfel încât nu există o definiţie univocă şi unanim acceptată. In filosofie el era şi este sinonim cu intelect. se referă la faptul că un predicat aparţine unui subiect sau că un subiect are intrinsec proprietatea specificată prin acel predicat. din punctul de vedere al logicii. Cel de-al doilea neagă existenţa obiectivă. prin care se conştientizează fie adevărul unui concept. Omul nu are acces decât la intuiţia sensibilă. Inteligenţă se opune astfel comportamentului automatizat şi adaptării instinctive. o inteligenţă practică (capacitatea de a face faţă unor situaţii concrete cărora să li se poată găsi soluţii potrivite) şi o inteligenţă socială (capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi indivizi. decât obiectele date în prealabil. Conceptul de inteligenţă este foarte vast. din punctul de vedere al cauzalităţii se poate afirma că acţiunea individului rămâne inerioară acestuia. de a rezolva probleme de organizare socială). Astăzi se face distincţie între o inteligenţă de tip abstract. că ambele variante ale idealismului nu sunt altceva decât rezultate ale conştiinţei umane. convenţională. ea este deci pur intelectuală. putem spune că distincţia dintre cele două este mai mult formală. etc.

Libertate: In sens larg. Poate fi definită şi ca acea ştiinţă supremă sau primă. şi o înlocuire a lor cu valorile impuse de o „voinţă puternică”. De aici rezultă şi cele două tipuri de drepturi umane cuprinse în Declaraţia Drepturilor Omului: drepturi pozitive şi drepturi negative.Nihilismul proclamă „nimicul”. Dumnezeu. libertatea negativă. impuse de creştinism. studiul esenţei fiinţei. „Metafizica”. naturale. Din punct de vedere social şi politic. respectiv drepturile pozitive se reeferă la acea sferă a libertăţii umane asigurată numai prin intermediul statului. prin raţiune şi nu printr-o revelaţie de tip religios. a realităţilor imateriale. natură”.La nivel social şi politic. neagă orice valoare transcendentă. chiar dacă se poate ajunge sau nu la depistarea 91 . Este legat de lucrarea lui Aristotel. opusă ştiinţelor particulare care „decupează anumite părţi ale fiinţei. termenul este înrudit cu anarhismul. studiindu-le proprietăţile”. Prima ilustrare a nihilismului este una literară şi apare în opera lui Dostoievski sub forma expresiei: Dumnezeu nu există! Totul e permis! In filosofie se remarcă începând cu Nietzsche. Metafizică: termenul vine de la grecescul „meta”(„dincolo de”) şi „fizică. Ontologia ar fi astfel. Exemple în acest sens pot fi Ideile lui Platon. se referă la acea sferă a libertăţii umane pe ca omul o are în mod natural şi asupra căreia statul nu trebuie să intervină coercitiv. în care se tratau principiile fundamentale ale teoriei existenţei precum şi ale cunoaşterii absolute. care are ca obiect de studiu absolutul. semnifică absenţa obstacolelor şi a limitărilor care garantează o voinţă autonomă şi decizii personale în conformitate cu aceasta. Libertatea pozitivă. Intrun sens mai larg. sufletul. începând cu I. In schimb. aflate „dincolo de” realităţile fizice. respectiv drepturile negative. In logică . o devalorizare a celor vechi. Ontologie: teorie despre esenţele sau principiile ultime ale tuturor lucrurilor. a ceea ce face ca o fiinţă să fie. principiul care a stat la baza formării lui poate fi găsit la Aristotel. Berlin se face distincţie între o libertate negativă şi o libertate pozitivă. care propune o reevaluare a tuturor valorilor. In filosofia politică. Deşi termenul nu datează decât din secolul al XVII-lea.Este numită de Aristotel „filosofie primă”. în sens curent afirmarea unor teorii contrare opiniei comune. Nihilism: teorie ce promovează ideea de a nu crede în nimic sau de a nu avea nicio credinţă sau niciun scop. reprezintă acel set de acţiuni ce se află în afara jurisdicţiei corespunzătoare legii. etc. paradoxul reprezintă raţionamentul care ajunge la consecinţe contradictorii sau imposibile. adică acel set de acţiuni pe care un individ are dreptul să le realizeze. potrivit căruia”există o ştiinţă care studiază fiinţa ca fiinţă”. metafizica reprezintă cunoaşterea. acel fundament necondiţionat al tuturor lucrurilor. Termenul este înlocuit ulterior cu cel de metafizică. Paradox: termen provenit din grecescul „para”(contra) şi „doxa” (opinie) semnificând.

utopic. între credinţă în adevăr şi succesul acţiunilor noastre trebuie să existe o strânsă legătură. prin opoziţie cu ceea ce este doar posibil. Pe această linie se încadrează şi perspectivismul lui Nietzsche. dar care nu se transformă in mod aleatoriu. Realitate: In sens general. fiind în acord cu realitatea. potrivit unor scopuri şi idealuri proprii. Paradoxurile sunt foarte importante în filosofie deoarece ele ne arată că. ci prin sporire. adică raţionare despre ceea ce ar fi trebuit să fie. Deoarece nonrealitatea se defineşte ca ireal. ca aparenţă. nepreocupată de ceea ce este ideal. fie demonstrarea faptului că raţionamentul este greşit.erorii. James şi J. prexis se referă la la cele ce „pot să existe într-un mod diferit de cel în care sunt”. realitatea poate fi înţeleasă ca ansamblul fiinţărilor care nu sunt fiinţări ideale sau altfel spus. Marele câştig al 92 . Prin urmare.. Formularea sa clasică este reprezentată de Protagoras. criteriul adevărului unei idei este reusita acţiunii. praxis-ul este aplicarea unei teorii la cazuri întâlnite în experienţă. actual. imaginat. potenţial. pentru care omul era „măsura tuturor lucrurilor”. Pentru pragmatism. pentru gândirea noastră. ci cu mai multe adevăruri. Pentru Aristotel. James afirmă că o idee este adevărată numai în măsura în care ea reprezintă un ghid util pentru acţiune. ca ceea ce există efectiv. într-o acceptiune mai restrânsă şi prin contrast. adevărul reprzintă ceea ce este avantajos pentru noi. Pierce şi dezvoltat ulterior de W.ca nonact. Astfel. atunci ia naştere un paradox care constă în faptul că A şi non-A sunt adevărate în acelaşi timp.Pentru Kant. W. în raţionamentele noastre există ceva ce nu înţelegem şi pe care va trebui să-l înţelegem. Relativism: teorie care neagă caracterul obiectiv al adevărului.Rezolvarea unui paradox va presupune fie arătarea faptului că există o eroare la nivelul premiselor. dezirabil. Potrivit acestei teorii . adevărul însuşi este relativ la punctul de vedere al subiectului care judecă. Dewey. dar este şi gândirea etic-semnificativă sau raţiunea practică.U. reprezintă ansamblul a tot ceea ce există. Pragmatism: teorie întemeiată pe un principiu de eficacitate. adică totalitatea fiinţărilor. Relativismul easte o încercare de a lua în considerare faptele contingente cu scopul de a exprima relaţia dintre cel care crede în adevăr şi adevărul crezut. Praxis: termen folosit în filosofie pentru a desemna activitatea oamenilor de transformare a naturii şi a societăţii şi implicit a gândirii.A. până în momentul în care le rezolvăm. non-A. de speculaţie teoretică. în opoziţie cu ceea ce este. iniţiat de Ch. Curentul a fost răspândit mai ales în S. Dacă în cadrul unui sistem este demonstrabil atât enunţul A cat şi contradictoriul său. Putem spune că nu mai avem de-a face cu un adevăr absolut ce trebuie căutat.

In istoria filosofiei i s-au atribuit şi înţelesuri particulare în funcţie de concepţiile filosofice în care a fost încadrat. scopul pentru care acesta a fost creat fiind acela de a trăi în societate. „a trece dincolo de”. definindu-se astfel ca „zoon politikon”. Se referă la un tip aparte de explicaţii. Teleologie: reprezintă studiul finalităţilor sau scopurilor lucrurilor. „a depăşi” şi semnifică ceea ce are o natură superioară. este înscrisă în chiar inima acestei lumi. de obicei. adică prin acea capacitte a conştiinţei de a se raporta la ceea ce nu este şi de a tinde către un dincolo de ea însăşi. Platon. radical diferită şi separată de lumea sensibilului. prin transcendenţă se înţelegea acel principiu sau acea fiinţă separată în mod radical de lume şi infinit superioară acesteia. pe această linie se regăseşte şi omul. în termenii maximizării utilităţii sau fericirii. Din perspectiva metafizicii clasice. situat în opoziţie cu corpul. Mill.Aristotel afirma că natura nu a creat nimic fără sco. raţiune.St. aceştia formulând răspunsuri la problemele referitoare la ce trebuie făcut. inteligenţă. ce trebuie admirat sau cum trebuie trăit. Kant considera transcendenţă drept ceea ce este dincolo de orice experienţă posibilă. criteriu ce afirmă că o acţiune este bună în măsura in care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de indivizi.Utilitarismul face din utilitate singurul criteriu al moralităţii. spiritul este principiul raţional care însufleţeşte istoria.relativismului constă în lărgirea orizonturilor şi în recunoaşterea diversităţii experienţei umane a lumii. ca sinonim pentru conştiinţă. potrivit căruia scopul intervine ca factor motivaţional în structurarea şi ghidarea acţiunilor umane. Utilitarismul este mai mult decât o teorie etică.La Hegel. el este de fapt o concepţie 93 . Utilitarism: provine din latinescul „utilitas”. considerat a fi prim în ordinea cunoaşterii şi a esenţei. avantaj. cel care stabilişte scopul şi sensul vieţii omului este Dumnezeu. înainte de a caracteriza un dincolo de lume. Fenomemologia şi existenţialismul accentuează faptul că transcendenţa. In perspectivă creştină. acest punct de vedere fiind preluat de întreaga tradiţie neoplatonică.utilitate. ea este propusă de Bentham şi J. religiei şi filosofiei. gândire. Spiritul absolut este spiritul ajuns la adevărul său sau la realizarea sa absolută prin medierea artei. Ca teorie etică. Apare cu precădere în concepţia aristotelică despre natură şi apoi în tradiţia creştină. spre exemplu. Transcendenţa: provine din latinescul „transcendere”. spre exemplu. a afirmat că Binele este „dincolo de” fiinţă. Spirit: principiul individual al gândirii. Termenul e folosit. poate fi definit ca principiu imaterial. prin intenţionalitate. Prezentat în opoziţie cu natura sau cu materia.

Morus. Insă aceasta. cu acest nume. Există însă şi utopii. se poate întâlni una dintre primele forme de gâdire utopică. Este totuşi dificil să vedem în utopii un factor real de schimbare a societăţii.despre viaţă ce ar trebui să reprezinte fundamentul oricărei organizări politice şi economice. numite practice. care constă în acordul dintre ceea ce enunţă şi faptele care o verifică. care descrie o orânduire socială ideală. care manifestă o dimensiune critică şi regulativă la adresa societăţii. care vizează doar structura sa formală. ca gen filosofic şi literar. care manifestă tocmai această pretenţie. ci adevărate sau false. Calculul consecinţelor acţiunilor se face în raport cu totalitatea subiecţilor afectaţi de aceste consecinţe. Erste o formă de consecinţionism întrucâtconsecinţele acţiunilor oamenilor sunt relevante doar din perspectiva cantităţii de fericire. Validitate: se referă la argumentele care sunt valide sau nevalide în funcţie de faptul de a decurge sau nu o concluzie din premisele sale. de validitatea unui raţionament. instaurată pe o insulă imaginară. Intâlnim o formă de utopie şi la Marx care proiecta o sociatate egalitară. adevărul unei propoziţii. Prin urmare. în sens logic. se dezvoltă în Renaştere prin opera lui Th. neavâd pretenţia de a se şi aplica în plan real. Utilitatea se măsoară atât în sensul unor stări mentale cât şi în sensul uora sensibile. în condiţiile în care fericirea se măsoară în termeni economici. La Platon. armonioasă şi fraternă. Premisele şi concluziile însele nu sunt considerate valide sau nevalide. Utopie: vine din termenul grecesc „utopia” care semnifică „loc care nu există nicăieri”. 94 . „Utopia”. în special în Republica. Există utopii teoretice.

.................................................CUPRINS Prefaţa........ 2 Capitolul I...............................................................................................................4 Capitolul II......................................................................................Gabriela Vasilescu Ontologia umanului..............................................................................Gabriela Vasilescu Obiectul filosofiei......................................87 Cuprins.Nicoleta Leu Analiza unui text filosofic(exemplu).......71 Capitolul VII....................................................................................................97 95 ....................................................................................................................................................................................................................................22 Capitolul IV.........Nicoleta Leu Teorii etice.............................................................................................12 Capitolul III.....................84 Dicţionar de termeni filosofici......29 Capitolul V.Gabriela Vasilescu Şcoli şi curente filosofice antice................49 Capitolul VI..................................................................Gabriela Vasilescu Metodă şi metodologie în filozofie.................Nicoleta Leu Imaginea omului în perioada modernă...........................................