P. 1
An3 Elemente Socio-juridice de Control Social Pe Terenul Deviantei Speciale

An3 Elemente Socio-juridice de Control Social Pe Terenul Deviantei Speciale

4.75

|Views: 1,533|Likes:
Published by cipilica

More info:

Published by: cipilica on Jan 18, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF or read online from Scribd
See more
See less

05/10/2014

Dr.

PETRE BUNECI

Dr. TUDOREL BUTOI

IOANA-TEODORA BUTOI

ELEMENTE SOCIO-JURIDICE DE CONTROL SOCIAL PE TERENUL DEVIANŢEI SPECIALE
Perspectivă socio-juridică şi psihologică asupra lumii interlope şi crimei organizate
Ediţia a II-a

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUNECI, PETRE Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianţei speciale, ediţia a II-a/ Petre Buneci, Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 244 p; 20,5 cm; Bibliogr. ISBN 973-725-153-9 I. Butoi, Tudorel II. Butoi, Ioana Teodora 316.334.4(075.8) 316.624(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 15.11.2004; Coli tipar: 15,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O P. 83 Tel./Fax: 410 43 80; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
2

Universitatea SPIRU HARET

Dr. PETRE BUNECI

Dr. TUDOREL BUTOI

IOANA-TEODORA BUTOI

ELEMENTE SOCIO-JURIDICE DE CONTROL SOCIAL PE TERENUL DEVIANŢEI SPECIALE
Perspectivă socio-juridică şi psihologică asupra lumii interlope şi crimei organizate
Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2004

3

Universitatea SPIRU HARET

Partea I – lector univ.dr. PETRE BUNECI Partea a II-a şi a III-a – conf.univ.dr. TUDOREL BUTOI IOANA-TEODORA BUTOI

4

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Prefaţă …………………………………………………………… PARTEA I. SOCIOLOGIE JURIDICĂ ……………………… Cap. I. Sociologia juridică în sistemul ştiinţelor umanist-sociale ….. 1.1. Definiţia, obiectul de studiu şi metodele de investigare ale sociologiei juridice …………………………. 1.2. Accentuarea interdisciplinarităţii …………………… Cap. II. Geneza şi fazele evolutive ale sociologiei juridice …… 2.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei juridice în plan universal …………………………………………… 2.2. Contribuţii româneşti la crearea şi extinderea sociologiei dreptului ………………………………. Cap. III. Funcţiile sociologiei juridice …………………………. 3.1. Funcţia cognitivă …………………………………... 3.2. Funcţia explicativă ………………………………… 3.3. Funcţia critică ……………………………………... 3.4. Funcţia practică ……………………………………. 3.5. Funcţia didactică …………………………………... Cap. IV. Fenomenele juridice ca fenomene sociale …………… 4.1. Definiţia fenomenului juridic …………………….. 4.2. Tipuri de fenomene juridice ………………………. 4.2.1. Fenomene juridice de putere şi subputere ……. 4.2.2. Fenomene juridice primare şi secundare ….. 4.2.3. Fenomene contencioase şi necontencioase …...

11 13 15
16

19 22
23 26

31 32 33 35 36 36 38 38 39 39 41 42

5

Universitatea SPIRU HARET

Cap. V. Normele juridice în sistemul normelor sociale ………. 5.1. Conceptul de normă. Norma socială şi norma juridică …………………………………………….. 5.2. Activitatea normată şi ordinea de drept în cadrul societăţii …………………………………………… 5.3. Normele juridice şi utilitatea lor practică în sociologia juridică …………………………………. Cap. VI. Controlul social din perspectiva modelelor juridice …… 6.1. Noţiunea de control social ………………………... 6.2. Forme, mijloace şi agenţii controlului social …….. 6.3. Dreptul ca instrument de control social …………... Cap. VII. Note particulare ale aculturaţiei juridice ca mediu favorizant al devianţei speciale ……………………... 7.1. Fenomenul social de aculturaţie ………………… 7.1.1. Aculturaţia juridică ……………………….. 7.1.2. Tipologia aculturaţiei juridice ……………. 7.1.3. Consecinţele aculturaţiei juridice ………… PARTEA a II-a. LUMEA INTERLOPĂ ................................... Cap. I. Lumea interlopă - noţiuni generale, puncte de vedere, accepţii şi explicaţii ...........................……………….….. 1.1. Conceptul de devianţă ..............................................… 1.2. Delincvenţa - devianţa cu caracter penal ..................... 1.3. Grupuri şi subculturi delincvente ................................ 1.4. Lumea interlopă - definire şi concept .......................... 1.5. Caracteristici ale lumii interlope .................................. 1.6. Tipuri de devianţă în lumea interlopă .......................... 1.7. Componenţa lumii interlope ........................................ 1.7.1. Caracteristici psiho-sociale ale membrilor lumii interlope ………………………………………. 1.7.2. Principalele categorii de infractori ce compun lumea interlopă ………………………………..

44
44 46

47 51 51 52 54
58

58 59 62 63 67
69

69 70 72 73 74 76 78
78 80

6

Universitatea SPIRU HARET

Cap. II. Teorii şi modele de analiză a delincvenţei (şcoli, curente) .....................………………………………….. 2.1. Teoria oportunităţii diferenţiale ...........................…. 2.2. Teoriile învăţării ....................................................... 2.2.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale ........................ 2.2.2. Teoria învăţării sociale ................................... 2.2.3. Teoria subculturilor delincvente ..................... 2.3. Teoriile etichetării sociale ........................................ 2.4. Autoconceptualizarea ...........................................…. Cap. III. Mecanisme funcţionale, legi şi uzanţe ale lumii interlope ……………………………………………….. 3.1. Aspecte normative în lumea interlopă ...................... 3.1.1. Rolul normelor în viaţa socială ....................... 3.1.2. Normele în lumea interlopă ............................ 3.1.3. Legi şi uzanţe ale lumii interlope ................... 3.1.3.1. Legea supercalificării modului de operare ..........................................…. 3.1.3.2. Respectarea cuvântului dat ................ 3.1.3.3. Legea tăcerii – „omerta” ................... 3.1.3.4. Legea ajutorării deţinuţilor ............… 3.1.4. Justiţia internă a lumii interlope ..................... 3.2. Structuri de putere în lumea interlopă ...................... 3.2.1. Puterea socială - accepţii, puncte de vedere ..….. 3.2.2. Procese de putere în lumea interlopă .............. 3.2.3. Statusuri şi negocieri de statusuri ................... 3.2.4. Infrastructuri şi zone de influenţă ................... 3.3. Comunicarea în lumea interlopă ..........................…. 3.3.1. Comunicarea între membrii lumii interlope .... 3.3.2. Rolul comunicării persuasive în activitatea infracţională .....................…………………... 3.4. Impactul activităţii lumii interlope în plan psihologic şi socio-moral .................................................….

88 88 90 90 92 94 96 97 98 98 98 100 102 104 105 106 108 110 110 114 117 118 120 120
123 103

129

7

Universitatea SPIRU HARET

Cap. IV. Tendinţe şi mutaţii actuale în lumea interlopă ........... 4.1. Consideraţii generale asupra tendinţelor actuale în lumea interlopă ........……………………………… 4.2. Corupţia ................................................................... 4.2.1. Noţiunea de corupţie. Formele fenomenului corupţiei ...........................…………………. 4.2.2. Amploarea şi dimensiunile fenomenului de corupţie .............................………………… 4.2.3. Fenomenul corupţiei şi lumea interlopă ....... 4.3. Crima organizată ................................................….. 4.3.1. Definire. Caracteristici ale crimei organizate .... 4.3.2. Aspecte normative .........................................

131 131 133
133

137 140 142 142 146

PARTEA a III-a. CRIMA ORGANIZATĂ ............................... 149 Cap. I. Concept şi definiri ale crimei organizate ....…………… 1.1. Diferite abordări ale conceptului de crimă organizată ...... 1.2. Definirea conceptului de crimă organizată .................. 1.3. Crima organizată în societăţile post-comuniste ........... 151 151 155 165

8

Universitatea SPIRU HARET

Cap. II. Crima organizată în România. Perspectivă socio-juridică şi psihologică .....................................……………... 2.1. Caracterizare şi tendinţe .......................................…. 2.2. Forme şi dimensiuni ale crimei organizate în sectoare strategice ................…………………………………. 2.2.1. Infracţiuni în sectorul financiar-bancar .......... 2.2.2. Infracţiuni în unele sectoare: metalurgic, siderurgic şi al resurselor energetice ................. 2.2.3. Infracţiuni în domeniul petrolier .................... 2.2.4. Infracţiuni în sectorul prestări de servicii ....... 2.2.5. Infracţiuni în domeniul flotei maritime, fluviale şi de pescuit oceanic .............................. 2.2.6. Infracţiuni privind diferitele forme de corupţie .......................................…………… 2.3. Tranzit, depozitare şi consum de droguri pe teritoriul României ...............……………………………. 2.4. Falsul şi traficul ilicit de monedă .............................. 2.5. Traficul ilegal cu autoturisme furate ......................... 2.6. Traficul cu opere de artă ........................................... 2.7. Traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare .............................................. 2.8. Migraţia ilegală ......................................................... 2.9. Prostituţia şi proxenetismul internaţionalizat ........... 2.10. Traficul ilegal de copii .............................................. 2.11. Factorii care stimulează proliferarea crimei organizate în România .........……………………………… Cap. III. Crima organizată sub aspect juridic ......................….. 3.1. Legea penală română şi crima organizată ................. 3.2. Noţiuni de drept comparat în funcţie de specificul crimei organizate în diferite ţări ............................... 3.2.1. Italia ...........................................................….. 3.2.2. Franţa .............................................................. 3.2.3. Spania ............................................................. 3.2.4. Elveţia ............................................................. 3.2.5. Germania ......................................................... 3.2.6. Statele Unite ale Americii ............................... 3.2.7. Rusia ...............................................................

168 168 170 170 171 172 172 173 173 175 177 177 178 180 182 182
182 179

184 184 191 191 195 197 199 201 203 209

9

Universitatea SPIRU HARET

Cap. IV. Prevenirea şi combaterea criminalităţii din perspectiva spaţiului judiciar penal european ……………… CONCLUZII ................................................................... 1. Din perspectiva lumii interlope .......................... 2. Din perspectiva crimei organizate ...................... ANEXE ......................................................................…. 1. Legea nr. 78/2000 - pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie .......…. 2. Carta de la Trieste asupra crimei organizate ...... 3. Iniţiativa Central-Europeană (CEI) .....................

212 219 219 221 225 237 239
227

BIBLIOGRAFIE ............................................................................ 242

10

Universitatea SPIRU HARET

11

Universitatea SPIRU HARET

Prefaţă
Societatea umană, în devenirea ei istorică, nu a evoluat haotic, la întâmplare, chiar dacă traiectoria ei evolutivă îi era necunoscută. Încă din fazele iniţiale ale existenţei fiinţei umane s-au instituit, din necesităţi practice, minime reguli de conduită care, cu timpul, s-au transformat în norme, devenind obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. În acele minimale reglementări ale raporturilor interumane, iar apoi intergrupale, îşi are originea dreptul care, treptat, într-un proces complex şi de lungă durată, se transformă în ştiinţă de sine stătătoare şi practică socială. Ştiinţa dreptului, indiferent de dezbaterile care au loc pe plan teoretic, este una dintre cele mai importante discipline socio-umane. Încărcătura socială a raporturilor juridice este, dincolo de orice discuţie, motivul pentru care sociologia, ca ştiinţă a realităţii sociale în această perspectivă, mai mult sau mai puţin în acord cu reprezentanţii dreptului, a format o disciplină de ramură – sociologia juridică. Evident, nu putem ignora dezbaterile care mai au loc pe tema sociologiei juridice, mai ales în ce priveşte plasarea ei în spaţiul sociologiei, dar nu acest aspect este esenţial. În fond, accentuarea caracterului pluridisciplinar al evoluţiei ştiinţelor socio-umane anihilează, din ce în ce mai serios, ambiţii sau orgolii de parcelare a ştiinţelor sociale, a domeniilor care tind să se autonomizeze sau chiar s-au desprins din cadrul unora dintre acestea. Obiectul cursului nostru este limpede: să prezentăm, în datele sale esenţiale, în limitele orelor afectate disciplinei, imaginea, cât mai veridică posibil, a sociologiei juridice ca ştiinţă socială, care îşi propune să descifreze mecanismele sociale ale dreptului, atât din trecut, cât şi cele actuale. Structura cursului este astfel concepută încât fiecare din părţile sale şi toate la un loc să constituie un ansamblu unitar, coerent şi echilibrat în date, informaţii şi interpretări, încât construcţia imaginii de care vorbeam să fie percepută în însăşi zidirea ei treaptă cu treaptă. Astfel, pornind de la definirea obiectului sociologiei juridice, a metodelor şi tehnicilor de investigare, a evoluţiei sale istorice şi a raporturilor cu alte ştiinţe umanist-sociale, vom parcurge toate treptele necesare înţelegerii sale: interpretarea fenomenelor juridice ca fenomene sociale şi tipologia lor; locul, caracterul şi importanţa normelor juridice în sistemul normelor sociale; cum şi în ce sens
12

Universitatea SPIRU HARET

dreptul acţionează ca instrument al controlului social; care sunt funcţiile sociale ale dreptului ş.a.m.d. Conţinutul informaţiilor pe care le oferă fiecare din componentele cursului, aspectele structurate sunt proiectate la nivelul unor exigenţe maxime (pe care le raportăm, desigur, la timpul material ce este afectat disciplinei pe care o predăm). Lărgirea orizontului de cunoaştere, necesară cursanţilor, se poate realiza prin consultarea bibliografiei care este recomandată, dar care, evident, poate fi completată cu lecturi suplimentare. Notele de subsol, ca şi lucrările citate (dintre care unele sunt succint comentate), se constituie în instrumente ajutătoare cunoaşterii mai adecvate şi aprofundării incitantelor teme abordate în curs. Autorii

13

Universitatea SPIRU HARET

PARTEA I

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

13

Universitatea SPIRU HARET

14

Universitatea SPIRU HARET

CAP. I SOCIOLOGIA JURIDICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR UMANIST-SOCIALE

După cum însăşi definiţia sa o arată, sociologia juridică este plasată în câmpul ştiinţelor socio-umane. Înţelegerea acestui aspect, înainte de oricare demers analitic, este fundamentală. Relaţiile interumane, ca şi caracterul lor sunt nu numai complexe, având o arie extrem de diversificată, dar şi facturi diferite. Se disting, astfel, relaţii de natură economică, socială, biologică (de reproducere), juridică ş.a.m.d., fiecare cu încărcătura sa specifică, cu obiective şi finalităţi deosebite. Relaţiile se desfăşoară între indivizi socializaţi, adică între persoane care fac parte din societate şi nu sunt plasaţi în afara acesteia. De altfel, după cum bine se cunoaşte, omul din momentul naşterii sale apare ca fiinţă socială, deci ca fiinţă integrată, fără propria sa voinţă, în societate. „Aderarea” la valorile societăţii din care face parte, la început se realizează peste individ, prin înseşi mecanismele de funcţionare ale societăţii. Un copil nou născut, de exemplu, este în imposibilitate biologică (naturală) să-şi exprime propria opţiune asupra normelor şi valorilor societăţii cărei îi aparţine. Copilul trebuie crescut de părinţi până la vârsta majoratului când, doar atunci, este apt să accepte sau să respingă sistemul de relaţii sau interrelaţii sociale. Exemplul dat, de altfel uşor de identificat, este de natură să demonstreze că, indiferent de tipul (natura) relaţiilor care se statornicesc şi se promovează între indivizi socializaţi, acestea au o componentă socială evidentă. Acest aspect este valabil şi în cazul raporturilor juridice, care, normal, diferă de alte tipuri de relaţii interumane, având conotaţii particulare importante. De modul cum sunt organizate şi cum funcţionează raporturile juridice depind stabilitatea şi funcţionarea mecanismelor unei societăţi. Să abordăm, în continuare, acest aspect care este esenţial pentru înţelegerea caracterului social al raporturilor juridice şi, deopotrivă, importanţa lor deosebită pentru o societate sau alta, pentru un grup uman sau altul.
15

Universitatea SPIRU HARET

Spuneam anterior că, de la apariţia sa fiinţa raţională „homo sapiens”, omul a simţit nevoia şi a pus în practică socială reglementări de diverse tipuri, care au statornicit cum şi în ce sens să se desfăşoare raporturile dintre indivizii unui grup uman şi dintre indivizi şi grupul din care fac parte. Aceste raporturi au fost judecate în dublu sens: raporturi fireşti, normale, în conformitate cu interesele individuale şi de grup şi raporturi nefireşti (mai exact încălcări ale acestor raporturi), contrare individului şi colectivităţii umane în care este integrat. Aşa apar reglementări, interdicţii şi sancţiuni, care statornicesc ordinea socială, prin norme care îmbracă tot mai frecvent caracter juridic. Aspectul primitiv (represiv), prin aplicarea unor sancţiuni (care puteau merge până la suprimarea fizică a persoanei găsită vinovată de încălcarea unor norme statornicite în comunitatea respectivă) au un rol regulator important, mai ales în epocile vechi. Cele prezentate sunt suficiente, credem, pentru a demonstra, pe de o parte, caracterul social al raporturilor juridice, iar pe de alta, relevanţa deosebită a normei juridice (indiferent de tipul şi importanţa ei) ca factor de stabilitate socială, fără de care evoluţia unei societăţi ar deveni haotică, cu consecinţe nu greu de imaginat. 1.1. Definiţia, obiectul de studiu şi metodele de investigare ale sociologiei juridice Integrată în sistemul ştiinţelor socio-umane, sociologia juridică are un obiect propriu de cercetare, un corpus teoretico-metodologic, ce se îmbogăţeşte progresiv, cum are, de asemenea, şi rezultate concrete care îi pun în valoare virtuţile ştiinţifice, teoretice şi aplicative. Înainte de a prezenta toate aspectele semnalate – de altfel esenţiale pentru descifrarea corectă a rolului şi funcţiilor ştiinţifice şi sociale ale sociologiei juridice, să vedem cum este definită disciplina ca atare. Pare surprinzător, dar este real, atât sociologi, cât şi jurişti redutabili, care au contribuţii esenţiale în planul celor două discipline, dar şi în orizontul sociologiei juridice, evită să se angajeze total într-o definire a disciplinei, ca ramură a sociologiei. Cel mai adesea se „atacă” obiectul sociologiei juridice, considerându-se că, într-un fel sau altul, este soluţionată şi problema definiţiei ca atare a sociologiei juridice. Între instrumentele ştiinţifice publicate, după 1989, în România (dicţionare, în principal), sociologia juridică (sau sociologia dreptului) figurează ca termen distinct la drept şi nu la sociologie, este adevărat între paranteze se precizează că acesta (termenul) se referă, de fapt, la
16

Universitatea SPIRU HARET

sociologia dreptului sau sociologia juridică. Potrivit autorilor acestui dicţionar definiţia sociologiei juridice ar fi: ansamblul „normelor şi regulilor cu caracter obligatoriu, legiferate de puterea de stat, în virtutea cărora este impusă ordinea socială şi asigurată legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor umane”.1 Alte încercări de concepere a definiţiei sociologiei juridice, pornesc de la ideea depăşirii unor viziuni parcelare, în tentativa găsirii unui răspuns adecvat la această problemă, apreciată de specialişti ca fiind dificilă. Din aceste eforturi rezultă că „sociologia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al fenomenelor şi proceselor acestei realităţi, sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi funcţionalităţii lor în cadrul societăţii”.2 În sfârşit, în Dicţionarul de sociologie din colecţia Larousse, un termen este consacrat sociologiei instituţiilor judiciare, care, evident, tratează altceva decât ceea ce ne interesează pe noi.3 Obiectul de studiu al sociologiei juridice este mult mai bine conturat în literatura de specialitate. Francezul Roger Pinto considera că sociologia juridică, prioritar, trebuie să se preocupe de studierea genezei si diferenţierii normelor juridice, persoanelor juridice colective şi individuale, aspectelor juridice referitoare la conduitele individuale şi – ceea ce defineşte aceasta a fi – „efectivitatea dreptului”.4 Dacă diverşi autori care înscriu în preocupările lor sociologia dreptului se arată reţinuţi în ce priveşte fixarea unei definiţii a disciplinei, sunt considerabil mai volubili atunci când se referă la obiectivele acesteia. Diferenţierile care se constată şi care sunt mai mari sau mai mici sunt generate, în esenţă, de viziunile acestora asupra ştiinţelor socio-umane, în general, precum şi asupra sociologiei şi dreptului în particular. Există diferenţieri pe care le îmbrăţişează diversele comunităţi ştiinţifice naţionale. Sociologia juridică, în viziunea lui Eugen Ehrich, Emile Durkheim, Georges Fanconnet, George Gurvitch, Jean Carbonnier, Renato Treves,
__________________ 1 Dicţionar de sociologie, (coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 183. 2 Introducere în sociologia juridică, Ion Vlădut, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998, p. 13. 3 Larousse, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, p. 264-265. 4 Roger Pinto, Introduction à l’étude du droit et des sciences sociales, în Méthodes des sciences sociales, (în colaborare cu Madeleine Growitz), Paris, Dolloz, 1969, p. 130. 17

Universitatea SPIRU HARET

Manfred Rehbinder, Theodor Geiger – pentru a enumera pe câţiva reputaţi specialişti – are o mare varietate de obiective pe care trebuie să le studieze şi să le dea răspunsuri pertinente adecvate. Sistematizându-le, obiectivele sociologiei dreptului se relevă a fi următoarele: a) analiza rolului normei juridice şi ansamblul celorlalte norme sociale, din punct de vedere al genezei şi funcţionalităţii sale, al condiţiilor şi limitelor de aplicare, al tehnicilor de exerciţiu; b) analiza mecanismelor de constituire a legilor şi raporturile lor cu mecanismele diferitelor instituţii sociale; c) evaluarea principalelor reglementări juridice specifice diferitelor tipuri de comportament social (de natură politică, economică, etică, religioasă, familială ş.a.); d) studiul raportului şi diferenţelor între cutumă („obiceiul pământului”), legislaţie (legea emisă de autorităţi) şi jurisprudenţă (interpretarea legii în practica juridică); e) evaluarea rolului grupurilor profesionale care activează în domeniul dreptului (legiuitori, judecători, administratori, consilieri juridici, avocaţi, experţi etc.); f) analiza relaţiilor care se stabilesc între reglementările juridice şi schimbările sociale sau economice, conduita populaţiei în raport cu diverse reglementări juridice.5 Cum afirmam, sociologia juridică are propriile metode şi tehnici de cercetare. Ca disciplină de ramură a sociologiei, este de înţeles că, prioritar, apelează la arsenalul metodologic al acesteia (observaţia, analiza de conţinut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz etc.). Experienţa demonstrează că aplicarea acestor metode trebuie corelată nu numai cu obiectivele studiilor preconizate, ci şi în raport de situaţia concretă care trebuie investigată, aptă sau nu aplicării unui anume tip de metodă. Mai mult, există uneori tendinţe de a se considera că orice metodă care este înscrisă în arsenalul metodelor ştiinţelor socio-umane este aptă pentru a fi aplicată şi sociologiei juridice. Acest aspect nu este singular. Şi în cazul altor discipline de ramură, a disciplinelor apropiate sau a celor al căror statut ştiinţific este încă în dezbatere se constată un asemenea fenomen. Desigur, în contextul pluri şi interdisciplinarităţii care se manifestă în spaţiul ştiinţelor sociale, împrumuturile reciproce de metode sau tehnici de cercetare nu mai constituie o noutate. Problema nu este împrumutul în sine, ci maniera în care se aplică o metodă la un fapt juridic sau la un şir de fapte juridice. O aplicare forţată poate periclita rezultatul cercetării fenomenului juridic.
__________________ 5 Dicţionar de sociologie (ediţie citată), p. 184. 18

Universitatea SPIRU HARET

În general, se consideră – aşa cum a făcut-o şi Jean Carbonnier – că în problema metodelor cea mai raţională poziţie este adaptarea la necesităţile de studiu ale sociologiei dreptului.6 1.2. Accentuarea interdisciplinarităţii Schimbările care se produc în câmpul ştiinţelor umanist-sociale nu mai surprind pe nimeni. Fenomenul s-a realizat şi a dobândit aspectul unei reacţii în lanţ. În 1977, sociologul american Hariet Zuckermann constata că „Frontierele ştiinţelor s-au schimbat mult după 1901”.7 La rândul nostru, adăugăm: s-au schimbat mult şi din 1977 până în prezent. În esenţă, în ce constau aceste schimbări? „Pe măsură ce avansează, vechile discipline acumulează o asemenea masă de cunoaştere în propriul patrimoniu, încât se divizează. Fiecare fragment al disciplinei intră atunci în contact cu fragmente ale altor discipline, dincolo de frontierele respective, şi pierd astfel contactul cu alte secţiuni ale disciplinei de origine […]. O dată puse în contact, subdisciplinele aparţinând aceleaşi familii fac schimburi de concepte, de teorii, de metode. Aceste domenii de interacţiune formează adesea hibrizi novatori într-un proces devenit general în toate ştiinţele naturale şi sociale”.8 Mecanismul, aparent este simplu. În realitate, pentru a se ajunge la asemenea ,,fragmentări” sau ,,recombinări” (ca să ne exprimăm ca sociologul francez de origine română Mattei Dogen şi colaboratorul său), ştiinţele socio-umane trebuie să parcurgă perioade relative de timp şi deopotrivă să ajungă într-o asemenea fază a evoluţiei lor, încât să justifice ,,fragmentările” respective. Într-o asemenea situaţie s-au aflat raporturile dintre drept şi sociologie, în principal, dar şi între drept şi istorie, precum şi alte discipline umanist-sociale. Între sociologie şi drept, încă înainte de constituirea sociologiei ca ştiinţă autonomă au existat confluenţe. Cu unele limite, ştiinţele juridice au un anumit rol în configurarea sociologiei ca ştiinţă atât prin aportul teoretic datorat unor jurişti, cât şi prin unele elemente de construcţie ale sistemului său instituţional (cursuri de sociologie la facultăţi de drept, participarea la cercetări de teren etc.). Situaţia se
__________________ 6 Jean Carbonnier, Sociologie juridică, Paris, PUF, 1978, p. 20. 7 Hariet Zuckermann, Scientific Elite. Nobel Laureates in the United States, New York, The Free Pres, 1977, p. 51. 8 Mattei Dogen, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale, Interpenetrarea disciplinelor, Bucureşti, Editura Alternative, 1997, p. 82. 19

Universitatea SPIRU HARET

schimbă, însă, după ce sociologia îşi câştigă statutul de disciplină de sine stătătoare. Ea revendică şi îşi impune punctul de vedere potrivit căruia normele şi faptele juridice sunt expresii ale realităţii sociale, motiv pentru care reprezentanţi ai ei, în acord cu unii jurişti, iniţiază crearea unei noi discipline de ramură – sociologie juridică. Ca ramură a sociologiei generale, sociologia dreptului are o anume libertate de mişcare, care seamănă cu o semiautonomie. De ce este o asemenea situaţie? Pentru că, aparent, se creează impresia că sociologia generală poate ea însăşi să studieze fenomenele juridice. În realitate însă, chiar dacă sociologia generală este ştiinţa realităţii sociale integrale (D. Gusti) şi chiar dacă această vocaţie îi deschide inclusiv orizontul studierii fenomenelor juridice, ea nu este în măsură să suplinească propria disciplină de ramură, adică sociologia juridică. Ca ştiinţă a realităţii sociale, este adevărat, sociologia generală este chemată să studieze fenomenele juridice în perspectiva socială (nonjuridică şi cvasijuridică), pe câtă vreme sociologia juridică, care, deşi are aceeaşi vocaţie a studierii ansamblului social, realizează investigaţia numai în orizont juridic. Oricât s-ar încerca ca sociologia generală să suplinească obiectul de studiu al sociologiei juridice, efortul s-ar dovedi prea mare, sub raportul investiţiei de timp, şi, prin urmare, neproductiv, întrucât este necesară o abordare a unuia şi aceluiaşi fapt juridic atât în perspectiva socială, cât şi în perspectiva raporturilor de drept, a raporturilor juridice. Chiar dacă, prin absurd, juriştii ar accepta tutela sociologiei, situaţia nu ar avea o finalitate benefică, deoarece aportul distinct al punctului lor de vedere este indispensabil. Raporturile fireşti între sociologie şi drept presupun cooperare interdisciplinară, împrumuturi reciproce, completări şi, mai ales, studii comune asupra unor probleme presante. Sociologia dreptului, chiar dacă este o ramură a sociologiei şi este recunoscută ca atare, nu poate face abstracţie că, în acelaşi timp, a fost şi mai este, după unii specialişti, o componentă a ştiinţelor juridice. Din acest punct de vedere, se pare că tensiunile dintre sociologie şi drept s-au diminuat considerabil, majoritatea juriştilor şi sociologilor considerând că sociologia juridică îşi are locul în cadrul sociologiei. Această poziţie nu presupune abandonarea sociologiei dreptului de către jurişti, şi este normal să fie aşa, deoarece atât dreptul, cât şi sociologia juridică au acelaşi obiect de studiu: sistemul juridic. Se admite, în general, o autonomizare a sociologiei juridice faţă de drept şi o apropiere şi chiar integrare în sociologie, dar numai în perspectiva finalităţilor practice. Ştiinţele juridice nu pot studia raporturile juridice decât din „interiorul” lor, pentru a da soluţii şi pentru a reglementa aspecte noi de drept, care se
20

Universitatea SPIRU HARET

ivesc în dinamica evoluţiei societăţii, situaţie care este asemănătoare cu sociologia, aşa cum am subliniat anterior. În acest context, poate mai aproape de o poziţie care s-a configurat deja, ar fi plasarea sociologiei juridice într-un regim de autonomie, atât în raport cu sociologia, cât şi cu dreptul. Poziţia s-ar motiva şi prin situaţia actuală a sociologiei care, după aprecierile lui Mattei Dogen şi Robert Pahre, traversează o perioadă de regres, de „deşertizare” 9. „Criza” sociologiei se resimte şi în spaţiul sociologiei juridice care cunoaşte fragmentări succesive, determinate deopotrivă, şi specializarea crescândă, care antrenează, la rândul ei, fragmentările relevate anterior. Divizarea sociologiei juridice în subramuri se realizează în două modalităţi: a) în raport de ramurile dreptului (civil, penal, constituţional, administrativ, funciar, al muncii ş.a.m.d.) şi b) în raport de categoriile sociologiei generale. În cazul primei modalităţi de separare, se constată, pe de o parte, o inegalitate evidentă între diferite subramuri ale sociologiei juridice, iar pe de alta, o contestare a manifestării altor subramuri ale sociologiei juridice (este situaţia ingrată a sociologiei dreptului constituţional şi sociologiei dreptului penal, datorită existenţei sociologiei politice şi, respectiv, a criminologiei). Contestarea, nu fără unele temeiuri, îmbracă aspecte de relativitate, deoarece ambele subramuri studiază fenomenele juridice într-o altă manieră decât o fac atât sociologia politică, cât şi criminologia. Astfel, „Criminologia studiază cauzele criminalităţii”, pe câtă vreme „sociologia dreptului penal cercetează consecinţele (subl. ns. – n.n.) acestui fenomen pe planul reacţiunii de apărare a societăţii prin mijloacele dreptului penal”10. În cazul celei de a doua modalităţi de separare a sociologiei juridice se observă, de asemenea, unele reţineri, pe considerentul că tendinţele de afirmare a subramurilor nu prezintă suficiente şi convingătoare argumente, în condiţiile existenţei sociologiilor de ramură (sociologia muncii, sociologia agrară etc.). Separările însă îşi au justificarea lor, chiar dacă unele dintre acestea sunt contestate sau contestabile, justificare care îşi are sorgintea în chiar procesul de adâncire a interdisciplinarităţii sau pluridisciplinarităţii, care se manifestă cu vigoare crescândă (şi care este, de fapt, indispensabil etapei actuale evolutive) în câmpul de acţiune a ştiinţelor socio-umane.
__________________ 9 Mattei Dogen, Robert Pahre, op. cit., p. 135. 10 Costică Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Sociologia dreptului penal şi criminologia, în „Studii şi Cercetări Juridice”, nr. 1/1974, p. 1123. 21

Universitatea SPIRU HARET

CAP. II. GENEZA ŞI FAZELE EVOLUTIVE ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

Sociologia juridică (sau sociologia dreptului), după cum s-a relevat, este o disciplină de ramură a sociologiei, care are propriul corpus teoretico-metodologic, un obiect distinct de cercetare şi instrumente specifice de investigare a fenomenelor juridice. Statutul său ştiinţific actual, în genere acceptat de jurişti şi sociologi, s-a configurat şi a fost recunoscut într-un proces complex, contradictoriu, nu lipsit de contradicţii şi chiar de tensiuni între reprezentanţi ai ştiinţelor umanistsociale, care se desfăşoară de mai bine de un secol, în paralel şi concomitent cu definirea sociologiei ca ştiinţă socială autonomă. Dificultăţile pe care le întâmpină sociologia în acceptarea ei ca disciplină ştiinţifică de sine-stătătoare în veacul al XIX-lea şi chiar mai târziu dau naştere unui sentiment de frustrare creatorilor noii ştiinţe, care privesc cu rezervă dreptul sau îl exclud din tabloul tipologic al ştiinţelor sociale. Este o situaţie temporară, ale cărei efecte negative sunt relativ repede depăşite, dar care, vroit sau nu au estompat dezvoltarea ştiinţei. Dreptul, ca ştiinţă predominant normativă, era evident că nu putea fi analizat decât în cadrul sistemului social care-l genera şi în care se integra. Orice sistem social pentru a funcţiona trebuie să se ghideze după principii, norme şi forme juridice, să stabilească regulile de convieţuire, să precizeze drepturile şi îndatoririle individuale şi colective, să creeze cadrul general adecvat de funcţionare a societăţii. În această perspectivă, dreptul, privit ca ansamblu al manifestărilor juridice, are „un caracter vădit social”11. Ca produs al vieţii sociale, dreptul nu-şi poate nega propria sorginte socială şi nu se poate declara ca fiind în afara societăţii. Din contră, s-a observat de timpuriu că dreptul concentrează, în forme juridice, experienţa seculară a comunităţilor umane în materie de norme, reguli şi conduite, verificate în trăirea lor de-a
__________________ 11 Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru. Manual pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1943, p. 226. 22

Universitatea SPIRU HARET

lungul timpului. Aceste adevăruri nu puteau fi ignorate, eludate sau estompate. Rezervele iniţiale ale sociologilor se risipesc, dreptul dobândind treptat locul firesc în sistemul ştiinţelor sociale şi deopotrivă în cadrul generos al sociologiei generale. De la refuzul lui Auguste Comte, creatorul sociologiei, se ajunge curând la recunoaşteri succesive, dublate de contribuţii tot mai importante în plan teoretico-metodologic şi aplicativ, care constituie cadrul general de formare şi manifestare al noii discipline de ramură: sociologia juridică. 2.1. Apariţia şi dezvoltarea sociologiei juridice în plan universal Conceptul de sociologie juridică este atribuit juristului italian D. Anzilotti, care îl lansează la sfârşitul veacului trecut12. Din acest moment şi până în prezent, noua disciplină ştiinţifică are o evoluţie asemănătoare, dacă nu identică cu sociologia, pe terenul căreia se formează. Mai întâi este acceptată ideea în sine, că sociologia juridică este o ramură a sociologiei, după care încep demersurile pentru identificarea propriului orizont de investigare a metodelor şi tehnicilor de cercetare, precum şi a conceptelor, ideilor, tezelor şi teoriilor, ce trebuiau să orienteze şi pe baza cărora să se desfăşoare aplicarea lor în practica ştiinţifică şi socială. Deşi există o mai mare deschidere spre statuarea profilului noii discipline, marcat de interesul explicit manifestat de sociologi de prestigiu (A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim, M. Weber) şi jurişti consacraţi (Rudolf van Jehring, Theodor Geiger, Françoise Geny), avansurile privind statutul ştiinţific al sociologiei juridice sunt afectate de reţineri şi prudenţă. Situaţia pare paradoxală şi este asemănătoare cu cea a unui vehicul care are acces liber de rulare, dar merge cu viteză redusă, incomodând circulaţia. Aparenţa de paradox dispare în condiţiile în care se discern motivaţiile posturii sociologiei juridice la finele veacului trecut şi începutul secolului al XX-lea. Sociologia depăşise primele etape, după revendicarea ei ca ştiinţă socială, dar se află încă într-o fază incipientă, importantă, desigur, pentru destinul său ştiinţific, dar insuficient de convingătoare pentru adversarii existenţei ei ca disciplină autonomă, nu puţini, iar unii de mare calibru profesional. La fel de reală, dar şi neproductivă este situaţia generată „din interiorul” sociologiei juridice, în proces constitutiv, de exclusivismul
__________________ 12 Maria Voinea, Sociologia dreptului, Bucureşti, Editura ACTAMI, 1994, p. 15. 23

Universitatea SPIRU HARET

sociologilor, pe de o parte, şi al juriştilor, pe de alta, care nu s-au acomodat ideii că trebuie să studieze faptele, fenomenele şi sistemele juridice în perspectivă pluridisciplinară. Se manifestă ceea ce sesizase Roger Pinto: „juriştii, în general, nu întreprind cercetări sociologice”, iar „sociologii nu sunt totdeauna jurişti”.13 Emile Durkheim (1858-1917) stabilea un anumit tip de raport între societate şi drept: societatea îşi creează propriile structuri prin mijlocirea sistemului juridic, iar dreptul îndeplineşte, la rândul lui, o importantă funcţie socială. Societatea, potrivit întemeietorului sociologiei moderne, se structurează în două moduri care determină diferenţieri specifice ale indivizilor ca rezultat al diviziunii muncii sociale („Despre diviziunea muncii sociale”, 1893). În raport de cele două moduri de structurare rezultă şi tipul de drept care funcţionează: solidarităţii mecanice îi corespunde dreptul represiv, iar solidarităţii organice, dreptul restitutiv. Perspectiva asupra funcţiei sociale a dreptului, în acest orizont interpretativ, este clară: vizează păstrarea ei şi perpetuarea coeziunii grupului social prin respectarea şi asigurarea normelor şi regulilor ce concură la menţinerea unităţii şi funcţionalităţii formelor de agregare socială.14 O dată cu depăşirea fazei constitutive, problemele cu care se confruntă sociologia juridică dobândesc alte conotaţii. Pe prim plan se situează dezbaterea, cu notaţii polemice uneori, a problemei cadrului teoretic al noii ştiinţe, obiectului său de cercetare, raportului real şi raţional dintre drept şi societate, funcţiile sociologiei juridice etc. Părerile sunt împărţite, având senzaţia unei „cerţi ştiinţifice” autentice. Georges Gurvitch (1894-1965) apreciază că sociologia juridică are în obiectiv investigarea realităţii sociale depline a dreptului în interdependenţă cu cadrele sociale corespunzătoare, cu schimbările care se înregistrează în ştiinţa dreptului şi în cadrul comunităţii juriştilor15. Sociologul francez apreciază dreptul ca fapt social, motiv pentru care îi rezervă rolul de a realiza justiţia într-un spaţiu social definit. El elaborează „teoria pluralismului juridic”, conform căreia în societate se manifestă concomitent mai multe reguli sociale, profe__________________ 13 Roger Pinto, apud: Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1992, p. 44. 14 Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, p. 96-97. 15 Sofia Popescu, Sociologie juridică, Fascicola I, Bucureşti, UnexA-Z-S.R.L., 1992, p. 9. 24

Universitatea SPIRU HARET

sionale, juridice, morale etc. În acest context, societatea este privită ca un multiplu de organisme sociale şi forme de sociabilitate ce se ghidează după reguli şi norme juridice proprii, ce pot conduce la apariţia unor specii noi de drept, care nu intră în conflict cu dreptul promovat de stat, din contră, coexistă cu acesta. Şcoala sociologică franceză, prin alţi reprezentanţi de marcă, precum Maurice Houriou, Henri Lévy-Bruhl sau Jean Carbonnier, are contribuţii notabile la dezvoltarea sociologiei juridice. După al doilea război mondial, se configurează, în esenţă, două concepţii opozante ce vizează metoda sociologică aplicată dreptului: prima, concepţia sociologică a juriştilor, conform căreia „dreptul pozitiv nu poate fi cunoscut decât din <<interior>>”, sociologii „neputând cunoaşte decât fapte juridice sau practici sociale, prin intermediul anchetelor de opinie sau a studiilor psihosociologice şi lingvistice privind luarea deciziilor, fără posibilitatea de a aduce atingere dreptului” şi, a doua, opusă primei, care a fost iniţiată de Max Weber în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi care plasa dreptul în centrul investigaţiilor sociologice prin metodele „sociologiei compresive”16, susţinută în continuare de specialişti francezi. Prima, considerată dogmatică, pierde tot mai mult teren în favoarea celei de a doua. Henri Lévy-Bruhl (1857-1939) aprecia că dreptul constituie un ansamblu de reguli obligatorii, reguli ce determină relaţiile sociale impuse de către grupul căreia îi aparţineau, iar Jean Carbonnier, plasând sociologia juridică pe acelaşi plan cu sociologia religiei sau a educaţiei, sub raportul statutului său ştiinţific, consideră că aceasta (sociologia juridică) nu se poate limita la studiul fenomenelor al căror caracter normativ este evident, ci era necesar să fie investigate toate fenomenele sociale, în care „dreptul poate să fie cauză, efect sau ocazie („fenomenele de violare, de inefectivitate, de devianţă”, cu alte cuvinte „fenomenele secundare”).17 Unii autori, deşi nu ridică obiecţii asupra statutului ştiinţific al sociologiei juridice şi nu amendează caracterul de disciplină socială sunt mai înclinaţi să considere că aceasta nu este autonomă complet, nu are un obiect de studiu suficient de bine fundamentat, plasând-o undeva între sociologie şi alte discipline care cercetează dreptul (Renato Traves).
__________________ 16 L’État des sciences sociales en France (sous la direction de Marc Guillaume), Paris, Editions la Découverte, 1986, p. 297. 17 Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, Press Universitaires de France, 1978, p. 396. 25

Universitatea SPIRU HARET

Şcoala americană a jurisprudenţei sociologice are o contribuţie notabilă în constituirea sociologiei juridice, E.A. Ross şi R. Pound – două din figurile reprezentative ale acestei şcoli – plasându-se pe poziţia abordării fenomenelor juridice în perspectivă socială. Se relevă, în mod deosebit, că şi pregătirea unei schimbări legislative de esenţă (reforma), sociologia juridică are menirea să cunoască şi să descrie contextul social şi să prospecteze viitorul, sugerând posibile modificări sau transformări determinate de legislaţia ce urma să fie adoptată. Teoria controlului social, datorată lui E.A Ross, situează în centrul acesteia dreptul ca instrument de maximă eficienţă în prevenirea conflictelor, a încălcării normelor şi regulilor sociale.18 2.2. Contribuţii româneşti la crearea şi extinderea sociologiei dreptului Faza constitutivă a sociologiei juridice, dar şi fazele următoare ale evoluţiei ei relevă o contribuţie esenţială a specialiştilor români care, din nefericire, şi din cauze ce nu ne preocupă acum, a fost refuzată sau atribuită străinilor. Primul dintre aceştia este juristul, sociologul şi omul politic Nicolae Manet de Blaramberg.19
__________________ 18 Maria Voinea, op. cit., p.19 Cf. Şi Dan Banciu, Controlul social şi sancţiunile sociale, Bucureşi, Hyperion, 1992; Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lapadat, Psiho-sociologie juridică, Bucureşti, Lumina Lex, 1998. 19 Născut la 24 octombrie 1834, în Bucureşti, Nicolae Blaramberg, provine dintr-o familie renumită, cu rădăcini în România şi Flandra. După tată este belgian, a cărui familie a dat numeroşi nobili de vază, după mamă este român, fiind nepot de soră cu domnitorii Grigore şi Alexandru Ghica şi urmaş al altor domni (începând din 1652). Urmează gimnaziul în Bucureşti, Şcoala Pregătitoare din St. Petersburg de pe lângă Institutul de Cadeţi şi Poduri şi liceul la Odessa (Rusia). După revenirea în ţară este pe rând şef de birou la Ministerul de Justiţie, substitut la Înaltul Birou Domnesc, judecător şi preşedinte de tribunal, avocat şi procuror la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (până în 1864). Timp de un an, urmează cursurile Facultăţii de Drept din Aix (Franţa), pe care le termină cu un calificativ maxim (1865). Face parte din Comisia pentru redactarea Constituţiei din 1866, devine deputat, lider al grupării Conservator-liberale „Juna Dreaptă”, care a stat la originea junimismului de mai târziu. Intelectualul erudit, orator strălucit, tribun al poporului, continuator al liniei moderate şi tradiţionale a lui I.H. Rădulescu, are contribuţii notabile şi în organizarea serviciului Sanitar. Încetează din viaţă la 25 ianuarie 1986, în Bucureşti. 26

Universitatea SPIRU HARET

Potrivit concepţiei sale sociologice, scopul instituţiilor este să asigure exercitarea şi aplicarea legilor. Instituţiile statale au în esenţă un caracter convenţional sau relativ, aspect care nu trebuie să conducă la atingerea, într-un fel, a drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Instituţiile politice, în viziunea sa, sunt cele mai importante, deoarece menirea lor este „de a încredinţa cârmuirea unei societăţi celor mai buni şi capabili, de a asigura naţiunii, în tot timpul, controlul cel mai luminat şi mai eficace, faţă de guvernanţi”20. Aceste idei, ca şi numeroase altele, se regăsesc şi sunt expuse pe larg în lucrarea Essai comparé sur les institutionis, les lois et les moers de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu’a nos jours, apreciată de Hippolite Taine şi recomandată ca model de monografie pentru sociologi şi jurişti, în special. Lucrarea este o sinteză istorică, juridică, sociologică, administrativă, religioasă, etnologică şi sanitară a societăţii româneşti din cele mai vechi timpuri şi până în vremea existenţei autorului, pe bază de documente scrise, norme şi cutume. Influenţele exercitate de Taine şi Spencer sunt perceptibile, masivul volum semnat de Blaramberg având în obiectiv tentativa reconstrucţiei istorice naturale a societăţii româneşti, adică modul cum credinţele, instituţiile, obiceiurile, agregatele sociale s-au modificat succesiv şi cum armonia unui edificiu social s-a ivit din armonia altui edificiu care i-a succedat. Ca efect al travaliului său ştiinţific de a reconsidera şi reface într-o viziune globală istoria şi structura juridică a instituţiilor sociale româneşti, de a surprinde evoluţia structurilor sociale, de a analiza, într-o perspectivă anterioară, instituţiile create conştient, ca şi pe cele spontane (bazate pe cutume) rezultă un orizont nou sociologic, un demers ştiinţific riguros şi totalizator, în care faptele, fenomenele şi sistemul juridic sunt integrate sistemului social şi sunt evaluate la fireasca lor semnificaţie.21 O contribuţie esenţială la definirea sociologiei juridice, potrivit unor aprecieri mai vechi şi mai noi, o are şi bucovineanul Eugen
__________________ 20 Nicolas Blaramberg, Essai comparé sur les institutions, les lois et les mouers de la Romanie depuis les temps les plus reculés jusqu’à nos jours, Bucureşti, 1886, p. 18. 21 Cf.Christodul, I. Suliotis, Nicolae Blaremberg, Omul şi faptele lui, vol. I şi II, Brăila, 1894-1895. D. Rosetti, Dicţionarul contemporanilor din România, Bucureşti, 1898, p. 30-31. Gabriela Drăgoi, Dicţionarul literaturii române de la origini până în 1900, Bucureşti, 1979, p. 105-106. 27

Universitatea SPIRU HARET

Ehrlich, care, chiar după plecarea în străinătate, a rămas un fidel cetăţean al statului român. Apare ca nefiresc să-l deposedăm de ceea ce a apărat permanent E. Ehrlich – cetăţenia română – considerându-l străin, motiv pentru care, aşa cum au procedat sociologii, îi reabilităm memoria, readucându-l în rândul specialiştilor români, acolo unde îi este locul.22 În concepţia lui Ehrlich, aşa cum sociologia trebuie să se întemeieze pe date empirice, tot aşa şi sociologia dreptului trebuie să se întemeieze pe cercetări de teren. Ideea, mai veche de altfel, o pune în practică cu studenţii săi de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, înfiinţând Seminarul de „drept viu”. Împreună cu seminariştii realizează cercetări de drept cutumiar în Bucovina, regiune istorică românească, în care grupuri etnice distincte constituiau un teren ideal de investigaţii, dată fiind diversitatea sistemelor de drept obişnuielnic. Lucrarea care îl consacra Grundelegung der Soziologie des Rechts (Bazele sociologiei dreptului) este publicată în 1913. Ideea centrală pe care o dezvoltă şi o argumentează este astfel sintetizată:” Centrul de greutate al dezvoltării dreptului în epoca noastră, ca în toate epocile nu rezidă nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică sau în jurisprudenţă, ci în societatea însăşi”. Prin orientarea studiilor sale asupra societăţii, ca sursă a dreptului, Ehrlich sugerează necesitatea adoptării regulilor de drept la schimbările din viaţa socială. Cu alte cuvinte, „dreptul devine mobil şi perfecţional prin acţiunile indivizilor, prin respectarea regulilor privind viaţa socială a unui grup, a unei colectivităţi. „Dreptul viu” sugerează dinamismul, legătura permanentă cu realitatea, depăşirea reglementărilor cristalizate în legi juridice”.23 În contrast cu reprezentanţii dreptului „formal”, Eugen Ehrlich s-a preocupat să confere un fundament sociologic ştiinţei dreptului, exercitând, în acest sens, o mare influenţă asupra unor reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Bucureşti.
__________________ 22 Eugen Ehrlich s-a născut la Cernăuţi, la 14 septembrie 1862. Studii universitare de drept la Viena, profesor de drept la Facultatea de Drept din Cernăuţi (1897), apoi decan al aceleiaşi facultăţi şi rector al Universităţii din Capitala Bucovinei, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Groninger (Olanda). După primul război mondial, face eforturi să pună bazele unei Academii de Ştiinţe Sociale la Bucureşti, susţine conferinţe la Institutul de Studii Sud-Est-Europene despre „dreptul viu” (publicate în „Neamul Românesc”). Are strânse şi amicale legături cu personalităţi ale ştiinţei şi culturii române (N. Iorga, D. Gusti s.a.). Moare la 2 mai 1922, la Viena. 23 Maria Voinea, op.cit., 15. 28

Universitatea SPIRU HARET

H.H. Stahl este unul dintre aceştia şi o recunoaşte deschis: „A mai avut înrâurire asupra mea şi prilejul de a afla câte ceva despre sociologia juridică, de la Eugen Ehrlich, considerat, pe bună dreptate, creator al acestei discipline. Tratatele lui de bază, mai puţin cunoscute la noi, sunt totuşi retipărite azi în America, socotite fiind încă deschizătoare de drumuri”.24 Contribuţiile celor doi autori români se înscriu în demersul colegilor lor din ţară şi din străinătate, sociologi sau jurişti, de a defini cât mai clar orizontul ştiinţific al noii discipline, obiectul de studiu, mijloacele şi metodele de cercetare, modul de valorizare a informaţiilor obţinute şi de interpretare a lor etc. În orizontul integrator al contribuţiilor şcolilor naţionale de sociologie (franceza, germana, italiana, americana etc.), aportul Şcolii româneşti de sociologie la fondarea şi promovarea sociologiei juridice nu se rezumă la cele datorate personalităţii inconfundabile a juriştilor şi sociologilor Blaramberg şi Ehrlich. Remarcabile sunt şi cercetările întreprinse de Mircea Djuvara, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Nicolae Popa ş. a. Mircea Djuvara (1886-1944), recunoscut de Georgio del Vecchio ca fiind unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei dreptului, a manifestat, concomitent, vii preocupări şi pentru raporturile dintre drept şi sociologie, consacrând acestei teme două dintre studiile sale.25 Dreptul şi sociologia, demonstrează juristul român, pleacă de la constatarea unor acţiuni reale ale unor persoane, efectuate în vederea unor anumite scopuri. Pornind de la aceeaşi bază de date, fiecare din cele două ştiinţe, îşi construieşte un domeniu propriu de acţiune, având o experienţă distinctă şi conturându-şi un punct de vedere propriu în studiul relaţiilor interumane. Dacă sociologia studiază acţiunile indivizilor, deci priveşte realitatea din orizontul raporturilor dintre oameni, dreptul studiază acţiunile persoanelor, stabilind drepturile şi obligaţiile ce trebuie respectate în contextul statornicirii raporturilor interumane.
__________________ 24 H.H.Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiei sociologice, Bucureşti, Editura Minerva,1981, p.119. În legătură cu E.Ehrlich şi contribuţia sa la întemeierea sociologiei juridice fac referiri: G.Vlădescu-Răcoasa (La sociologie en România, în „Revue Internaţionale de Sociologie”, nr. 37/ 1929), D. Gusti , M. Weber, R.Pound, G.Gurvich, R. Treves, J. Carbonnier s.a. 25 Este vorba de Drept şi sociologie, publicat în „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, an. XIV, nr. 4/1936, p. 783-789 şi Explicaţii suplimentare dintre drept şi sociologie; Bucureşti, 1943, extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti” an IV, nr. 3-4/1942. 29

Universitatea SPIRU HARET

Deşi există o separaţie între cele două discipline, îndeosebi în ce priveşte obiectul de studiu, acesta se află într-o legătură strânsă, din motivul temeinic că, în mod necesar, cunoştinţele juridice presupun realităţi sociale la care să fie raportate. Pe de altă parte, nu există nici drept fără de obiect, deci fără a fi raportat la o acţiune reală dintre oameni, cum nu există nici realitate socială care să nu se încadreze într-o apreciere juridică corespunzătoare.26 Interesul profesorului Dimitrie Gusti (1880-1955) pentru fenomenul juridic, în general, pentru sociologie juridică, în particular, este cunoscut. Creator de sistem sociologic, Gusti are contribuţii valoroase asupra plasării dreptului într-un sistem de referinţă raţional, menit să-i exploateze la maximum propriile virtuţi şi deopotrivă să-l pună în valoare şi mai pregnant în relaţiile cu viaţa socială, cu evoluţia societăţii. Concepţia gustiană asupra dreptului relevă, în esenţă, următoarele aspecte fundamentale: - dreptul se prezintă şi reprezintă un „crâmpei” al realităţii sociale; - dreptul are caracter social, mai pregnant decât al moralei; - „dreptul viu” reprezintă dreptul existent efectiv în cadrul unui grup social; - dreptul evoluează o dată cu „civilizaţia şi cultura, cu regimul politic şi cu concepţia noastră despre societate şi morală”; - dreptul se află în strânse raporturi cu morala şi politica.27 Contribuţiile gustiene în domeniul gândirii şi acţiunii sociologiei juridice au constituit un aport masiv şi valoros la fundamentarea şi consolidarea Şcolii româneşti de sociologie a dreptului. Convergenţa sociologiei şi dreptului spre o disciplină autonomă, cu obiect propriu de studiu, cu metode specifice de cercetare, au condus la construirea sociologiei dreptului, ca disciplină de ramură în cadrul sociologiei.

__________________ 26 Barbu B. Berceanu, Universul juristului Mircea Djuvara, Editura Academiei Române, 1995; Cf. şi N. Bagdasar, Mircea Djuvara, în Istoria filosofiei moderne, vol V, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1941, p. 290-310; Giorgio del Vecchio, Lecţiuni de filosofie juridică, ed. a-4-a, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1943, p. 174. 27 Ion Vlăduţ, Sociologie juridică în opera lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Lumina Lex, 1997, p. 96. 30

Universitatea SPIRU HARET

CAP. III. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE

Sociologia juridică, ca ştiinţă socio-umană, îşi defineşte propria identitate şi funcţiile pe care le îndeplineşte atât în plan teoretic, cât şi aplicativ. Dacă dreptul este apreciat ca fiind „instrumentul” esenţial al controlului pe care îl exercită asupra indivizilor şi grupurilor sociale, cu scopul creării unui cadru comportamental înscris nu numai în norme, ci şi reclamat de înseşi exigenţele funcţionării sistemului social global, care sunt atunci funcţiile sociologiei dreptului? Pentru a răspunde la întrebare, în mod necesar, trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: a) subsistemul juridic este expresia unei realităţi sociale, având menirea de a conserva şi dezvolta valorile perene ale societăţii şi însăşi societatea ca sistem social şi b) există şi se manifestă o mare diversitate de diviziuni asupra funcţiilor dreptului. Aşa, după cum s-a relevat, calitatea inconfundabilă a dreptului de componentă importantă a realităţii sociale se raportează la norme juridice, teorii, concepţii, doctrine, raporturi şi manifestări juridice, agenţi şi actori sociali cu roluri distincte s.a.m.d. În această perspectivă, funcţiile dreptului se configurează diferenţiat faţă de cele în orizont sociologic, pentru acestea din urmă importante fiind prioritar trendul, dinamica şi finalitatea funcţionării structurilor şi mecanismelor juridice şi, desigur, ideile, teoriile, doctrinele, agenţii etc., dar în altă ordine de importanţă. De aici decurge şi diversitatea opiniilor – obiectivă, de altfel, ţinând seama de varietatea doctrinelor, şcolilor etc. – privind funcţiile dreptului. Există o pleiadă de autori români şi străini (T. Parsons, G. Gurvich, C.H. Cooley, L.W. Friedman, K. Llewellyn, M. Alliot, V. Ferrari, N. Bobbino, W. Evan, N. Popa) care avansează puncte de vedere interesante cu privire la funcţiile dreptului, mai puţin însă cu privire la funcţiile sociologiei juridice. Este posibil ca penuria de viziuni, păreri, poziţii etc. vizând funcţiile sociologiei juridice să fie determinată tocmai de aspectul semnalat anterior, cum este posibil ca
31

Universitatea SPIRU HARET

lucrarea de referinţă a sociologului francez Jean Carbonnier – Sociologie juridique –, tipărită în 1978, să reprezinte un punct de convergenţă între jurişti şi sociologi, acceptat şi de către unii şi de către alţii. Potrivit sociologului francez, sociologia juridică are patru funcţii esenţiale: cognitivă, explicativă, critică şi practică, surprinzând, într-o viziune de ansamblu, atât pe cele teoretice, cât şi pe cele practic-aplicative. 3.1. Funcţia cognitivă Cunoaşterea, în general, şi cunoaşterea socială, în special, exprimă tendinţa fiinţei umane de a penetra atât universul uman, cât şi natura înconjurătoare, pentru a răspunde propriei curiozităţi şi, deopotrivă, pentru a da răspunsuri la numeroase probleme de naturi, importanţe şi valori distincte. Din aceste permanente solicitări s-au născut şi ştiinţele socio-umane, centrate pe investigarea şi cunoaşterea realităţilor sociale. Raymond Boudon, unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi francezi contemporani, releva „finalitatea esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, înţelegând prin aceasta „capacitatea pe care o au (acestea – n.n.) de a produce un supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi” explicaţii teoretice la fenomene şi procese care au loc în societate28. Fiecare ştiinţă umanist-socială îşi aduce propriul său aport la depăşirea barierelor cunoaşterii, la soluţionarea unor „enigme” sociale, la avansarea unor explicaţii asupra anumitor procese şi fenomene sociale. Contribuţia fiecărei ştiinţe sociale – şi, implicit, a sociologiei juridice – la cunoaştere reprezintă un patrimoniu ştiinţific inconfundabil, distanţat de cunoaşterea comună. Acest patrimoniu se traduce în cunoaştere ştiinţifică, realizată în urma unor îndelungi şi asidue investigaţii, căutări şi formulări de răspunsuri la cele mai diverse tipuri de provocări ale indivizilor şi grupurilor sociale. Cunoaşterea comună, de multe ori, creează falsa impresie că suplineşte ştiinţa, că experienţa acumulată este suficientă pentru a da interpretări valide fenomenelor juridice. Desigur, nu pot fi subestimate, omise aspectele pozitive ale cunoaşterii comune, în sensul de experienţă de viaţă, dar eludarea contribuţiilor pe care le aduce sociologia juridică ar fi nu numai o eroare, ci şi o dovadă de obtuzitate şi ignoranţă. Cunoaşterea ştiinţifică (funcţia cognitivă şi în cazul sociologiei juridice) vizează surprinderea, înţelegerea şi interpretarea reali__________________ 28 Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 19. 32

Universitatea SPIRU HARET

tăţilor sociale ale dreptului „cu mijloace şi instrumente fundamentate juridic şi permite, deopotrivă, depistarea unor disfuncţii şi perturbări în aplicarea efectivă a legii. Potrivit acestei funcţii, se pot înregistra şi descrie fenomenele juridice dintr-o societate cu obiectivul de a depista cauzele acestora şi de a formula unele explicaţii”29. 3.2. Funcţia explicativă Această funcţie decurge, în mod logic, din prima, deoarece orice investigare pune în evidenţă (constată) un fapt sau fenomen juridic, îl consemnează ca atare (îl înregistrează) şi, în mod firesc, caută prin metode şi cu mijloace specifice să-l explice. Cognosare causas (cunoaşterea cauzelor) şi explicarea lor reprezintă un deziderat al oricărei ştiinţe, evident, şi a sociologiei juridice. Explicaţia nu este un simplu exerciţiu intelectual, cum poate apărea la prima vedere. Este un demers ştiinţific, care nu numai că pune în evidenţă materialul empiric, dar presupune adoptarea unei anume poziţii, în raport de obiectivul urmărit şi, deopotrivă, în raport de perspectiva în care se evidenţiază un fapt sau un fenomen juridic. Atitudinea (sau poziţia) este esenţială în interpretarea şi identificarea unor răspunsuri la însăşi problematica supusă investigaţiei. Atitudinea vizează, în primul rând, corelarea obiectivului urmărit (fie el oricât de specios sau parcelar) cu însuşi obiectivul de studiu al sociologiei juridice (analiza istorică a modului de constituire a dreptului; evaluarea comparativă a sistemelor şi regulilor de drept, a formelor de organizare juridică, a tehnicilor şi instituţiilor sale sau cercetarea modului de exerciţiu şi a eficacităţii regulilor juridice)30. Corelarea, dacă nu este însoţită de armonizarea ei cu viziunea teoretică, în care trebuie analizat şi interpretat faptul, fenomenul, procesul juridic etc. respectiv, fie este compromisă, fie conduce explicaţia pe un teren care se depărtează de realităţile sociale. După unele păreri explicaţia, chiar şi în acest context, dat fiind faptul că sociologia presupune identificarea şi formularea unor ipoteze şi legi ar fi inconsistentă ştiinţific, dacă ipoteza nu s-ar verifica sau dacă faptul/faptele juridice, legea/legile analizate etc. nu s-ar putea încadra într-o regulă sau un sistem cu valoare generală, având, deci,
__________________ 29 Maria Voinea, Sociologia dreptului, Bucureşti, Editura ACTAMI, 1994, p. 20-21. 30 Dicţionar de sociologie (coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 184. 33

Universitatea SPIRU HARET

caracter de lege. Unii autori consideră că: „Identitatea de situaţii este mult mai evidentă în cazul unui fenomen juridic decât în ceea ce priveşte un fenomen social de altă natură”31, fapt ce sporeşte posibilitatea de identificare a relaţiilor cauzale şi de aici a legilor specifice sociologiei juridice. Legile sociologiei – inclusiv în domeniul sociologiei dreptului – se disting de legile sociale, care apar şi se manifestă independent de cele formulate de ştiinţă. Max Weber a formulat, de pildă, Legea birocratizării crescânde a dreptului (ca lege tendenţială), potrivit căreia dreptul contemporan tinde spre o birocratizare tot mai accentuată, dată fiind superindustrializarea şi raţionalizarea accentuată progresiv. Anterior acestuia, Henry Sumner-Meine, precursor al lui Tarde, atribuie caracter de lege trecerii „de la status la contractus” (subl. în text – n.n.): a societăţilor evoluate. În viziunea „Legii lui Maine”, „aspectul esenţial al societăţii omeneşti este caracterizat prin <<status>> (statut – n.n.): individul urmează automatic condiţia familiei şi a grupului din care face parte prin originea sa. Prin evoluţia lentă a vieţii juridice, individul devine tot mai mult obiect al dreptului. Legătura care tinde să înlocuiască cu încetul vechile raporturi, care rezultă din condiţiile familiale, este contractul, voinţa liberă”32. O lege tendenţială propune şi R. von Jhering, atunci când se ajunge la concluzia că nu se pot concepe acţiuni fără scop, cum nu se poate vorbi de efect, fără a săvârşi o acţiune, un fapt. Faptele juridice, susţine el, sunt produse ale voinţei, întocmai ca toate celelalte fapte sociale. Atunci când suntem constrânşi lucrăm (acţionăm), nu fără a urmări un scop, ci selectăm din două sau mai multe alternative pe cea considerată mai puţin costisitoare sau cu efecte negative mai puţine. Coercitiv (pedeapsa, sancţiunea), în această relaţie şi privită în îndelunga ei istorie, apare ca o abolire progresivă33. În afara legilor tendenţiale, sociologia juridică, după părerea unor autori, poate să formuleze şi legi de echilibru care, „făcând abstracţie de devenirea istorică a fenomenelor juridice, le surprind pe acestea într-un moment al duratei lor, al evoluţiei pe care ele o cunosc”34.
__________________ 31 Ion Vlăduţ, Introducere în sociologie juridică, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lex, 1998, p. 204. 32 Eugeniu Sperantia, Introducere în sociologie, tomul I, Istoria concepţiilor sociologice, Bucureşti, Casa Şcolilor, 1944, p. 422-423. 33 Apud: P. Andrei, Sociologie generală, Craiova, Tiparul Scrisul Românesc S.A. Craiova, 1936, p. 187. 34 Ion Vlăduţ, op. cit., p. 205. 34

Universitatea SPIRU HARET

Descoperirea legăturilor cauzale este considerată ca fiind esenţială pentru formularea de conexiuni, estimări, explicaţii sau concluzii care, la rândul lor, să servească demersul de formulare a unor legi cauzale. Se consideră că, din acest punct de vedere, sociologia juridică este deficitară35. 3.3. Funcţia critică Se poate spune că fiecare ştiinţă socio-umană îndeplineşte inclusiv şi o funcţie critică. Pe cât de real este acest aspect, pe atât de diferenţiat este el de la o ştiinţă socială la alta, dată fiind modalitatea de funcţionare a aparatului critic. Dacă în majoritatea disciplinelor umanist-sociale critica afectează orgoliile specialiştilor, în drept funcţia ei are şi caracter reparatoriu. Ştiut este că dreptul, spre deosebire de toate celelalte discipline sociale, prin autoritatea lucrului judecat, impune o hotărâre care devine executorie. În această perspectivă, se apreciază că dreptul emană putere. Respectul normei şi sancţiunea reprezintă o latură a actului justiţiar. O alta o reprezintă actul reparatoriu al părţii vătămate. Întrucât eroare humanum est, dreptul şi-a creat un sistem propriu de analiză şi critică, „un mecanism intern de contestare reprezentat de căile de recurs” (Ion Vlăduţ), în care sociologia juridică are un rol primordial, esenţial. Experienţa în materie de drept relevă că presiunile pe care le exercită puterea, în cazul unor regimuri politice de esenţă dictatorială, sau jocul de interese al grupurilor de presiune, inclusiv din democraţiile consolidate, influenţează fie procesul legislativ, fie actul de justiţie. Asemenea fenomene nu sunt străine nici societăţii româneşti postdecembriste. În acest context, considerăm deosebit de importantă funcţia critică a sociologiei juridice, care poate identifica cazurile de inefectivitate a normelor juridice, a eludării sau aplicării eronate a legii ş.a.m.d. Această funcţie conferă dimensiunea socială a disciplinei şi deopotrivă a manifestării sale pe terenul realităţilor sociale, în sensul raţionalităţii sociale, implicării în cotidian, pentru prevenirea sau eliminarea disfuncţiilor, erorilor, comportamentelor deviante din sistemul de drept (dreptul injust) etc.
__________________ 35 Maria Voinea, op. cit., p. 21. 35

Universitatea SPIRU HARET

3.4. Funcţia practică Faptul că sociologia juridică acordă o importanţă considerabilă aspectelor de natură teoretică, nu presupune că ea desconsideră partea pragmatică. Din contră, se poate spune că acordă aceeaşi atenţie aspectelor practice, fiind, de fapt, o ştiinţă aplicativă. Având acest caracter, sociologia juridică are în vedere prioritar trei domenii: jurisprudenţa, mecanismul legislativ (legiferarea) şi practica extrajudiciară (sfera de activitate a notarilor şi consilierilor juridici). În acest sens, caracterul aplicativ al ştiinţei se manifestă prin îmbogăţirea şi perfecţionarea jurisprudenţei, procedurilor juridice, a legislaţiei şi hotărârilor judecătoreşti. Definindu-şi virtuţile în sfera pluralismului ştiinţific, fie interdisciplinar, fie introdisciplinar (sociologiile de ramură), sociologia juridică se implică, împreună cu sociologia, psihologia socială şi informatica într-un demers comun în procesul decizional sau, altfel spus, în problematica complexă şi dificilă a luării deciziei, inclusiv în condiţiile de incertitudine (Cătălin Zamfir36). Rolul sociologiei juridice, sub aspect aplicativ a crescut considerabil în contextul nou socio-politic şi juridic după 1989. Implicarea ei în procesul reformei legislative îi demonstrează virtuţile, dar această implicare nu trebuie confundată cu însuşi actul decizional. S-ar reproduce atunci situaţii bine cunoscute, dar anterioare momentului ’89. Pe de altă parte, însă, funcţia critică a sociologiei juridice îi poate releva virtuţile predictive, în sensul identificării unor noi proiecte de legi care să înlocuiască pe cele vechi sau altele care să acopere „vidul” legislativ. Un avantaj, pe care numai cei care lucrează în domeniul sociologiei juridice îl au, constă în posibilitatea utilizării sondajelor de opinie prin care se obţin informaţii importante asupra oportunităţii unui demers legislativ, amendamentelor propuse la legi în curs de elaborare sau validare ş.a.m.d. 3.5. Funcţia didactică Orice domeniu ştiinţific, pentru a fi în măsură să-şi perpetueze existenţa, are nevoie de un corpus de specialişti care se reînnoieşte permanent. Infuzia cu noi cadre, indiferent de poziţia pe care o ocupă
__________________ 36 Cătălin Zamfir, Incertitudinea. O perspectivă psihosociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990. 36

Universitatea SPIRU HARET

în structurile sociologiei juridice, se realizează prin intermediul învăţământului (universitar, în primul rând, dar şi şcolar). Universitatea (în sens generic), în mod deosebit, este „laboratorul” unde sunt pregătiţi viitorii specialişti, studenţilor asigurându-se atât o pregătire teoretică, cât şi aplicativă. În învăţământul universitar din România, sociologia juridică, ca materie de predare şi examinare, are o vechime cu puţin peste două decenii, primul titular de curs fiind profesorul Nicolae Popa. Rolul primordial al funcţiei didactice a sociologiei juridice, după unele aprecieri calificate, constă în stimularea spiritului critic al studenţilor faţă de normele juridice şi faţă de doctrină, în asigurarea accesului nestingherit la informaţii şi opinii diferite, încurajând contribuţia cursanţilor la demersul cunoaşterii comportamentelor umane şi a raporturilor dintre norma juridică şi societate37.

__________________ 37 Sofia Popescu, Sociologia juridică, fascicola II, Bucureşti, UNEX A-Z SRL, 1992, p. 1-2. 37

Universitatea SPIRU HARET

CAP. IV. FENOMENELE JURIDICE CA FENOMENE SOCIALE 4.1. Definiţia fenomenului juridic

În sociologie, prin fenomen social se defineşte o relaţie, un proces, un mod de organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de descriere şi cercetare juridică.38 Fenomenul social cuprinde o suită de fapte sociale sau, după formularea lui Emile Durkheim, un ansamblu de fapte sociale, precum norme juridice şi morale, obiceiul, limbajul, reguli comportamentale, precepte religioase ş.a.m.d. Distincţia dintre fenomenul social şi fapt social în spaţiul de manifestare al sociologiei este mică, sociologii operând frecvent cu cei doi termeni, aşa cum o fac de altfel şi istoricii. Noţiunea de fenomen juridic, în sociologia dreptului, are un înţeles particular, diferit de noţiunea de fapt juridic. Prin fenomen juridic se înţelege un ansamblu de fenomene sociale care au drept caracteristică comună şi definitorie juridicitatea. Identificarea aspectelor caracteristice ce conduc la juridicitate aparţine lui Jean Carbonnier, care stă la baza definirii fenomenelor juridice39, acceptată de către majoritatea specialiştilor. Într-o astfel de perspectivă, fenomenele juridice au o trăsătură distinctă care le particularizează în raport cu celelalte fenomene sociale, operaţie fără de care înţelegerea lor, precum şi orice tentativă de a le operaţionaliza este compromisă din start. Criteriul juridicităţii este esenţial, pentru a identifica şi constată, deopotrivă, varietatea fenomenelor juridice, eterogenitatea lor. Fenomene juridice se regăsesc practic într-o infinitate de situaţii, precum: furtul intelectual, falsificarea unei semnături, constrângere de bunuri prin efracţie, părerile unor subiecţi despre „contractul” de căsătorie, o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti ş.a.m.d.
__________________ 38 Dicţionar de sociologie (coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 246. 39 Jean Carbonnier, op.cit., p. 175. 38

Universitatea SPIRU HARET

Tocmai această mare diversitate a fenomenelor juridice care se manifestă în societate a motivat demersuri ştiinţifice pentru clasificarea lor, astfel încât să se asigure nu numai distincţiile necesare, dar şi o viziune mai exactă, chiar mergându-se spre „segmentări” şi detalieri. 4.2. Tipuri de fenomene juridice În societatea contemporană, se poate considera că toate fenomenele juridice sunt şi fenomene sociale, dar nu toate fenomenele sociale sunt juridice. Raportul dintre drept şi social trebuie privit în dinamica lui, în perspectivă istorică, pentru a fi în măsură să înţelegem această diversitate a fenomenelor juridice ca fenomene sociale. După cum este cunoscut, unul şi acelaşi fenomen social, în diferite etape ale evoluţiei societăţii se regăseşte în sfere diverse (morală, religie, drept etc.) şi poate fi revendicat de diverse domenii ale vieţii sociale. Aşa se explică de ce fenomene sociale care au aparţinut în trecut nonjuridicului, în contemporaneitate se identifică în spaţiul juridicului. Diversitatea fenomenelor juridice ca fapte sociale este o realitate de necontestat. Potrivit tipologiei propuse de J. Carbonnier, distingem ca esenţiale: fenomene juridice de putere şi subputere, fenomene juridice primare şi secundare şi fenomene juridice contencioase şi necontencioase. 4.2.1. Fenomene juridice de putere şi subputere „Modul în care este organizată puterea supremă a statului şi este reglementat exerciţiul său se numeşte Constituţie. În acest sens, fiecare stat are deci o Constituţie. Dar acest termen are şi un sens mai restrâns, înţelegându-se prin constituţie „acea organizare a puterii publice, care conţine un anumit sistem de garanţii ale drepturilor individuale”40 – susţine Georgio del Vecchio. Textul citat relevă câteva aspecte importante, şi anume: a) organizarea şi exercitarea puterii nu se realizează oricum, ci după anume reglementări sau norme; b) expresie concentrată a modului în care este concepută, structurată şi distribuită puterea şi, deopotrivă, cum şi în ce sens funcţionează propriile mecanisme o reprezintă Constituţia;
__________________ 40 Georgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, Editura „Europa Nova”, [s.a.], p. 278. 39

Universitatea SPIRU HARET

c) Constituţia nu este numai o formă de organizare a puterii publice, ci şi un sistem complex de garanţii de drepturi individuale (care sunt prevăzute şi definite în conţinutul său). Simplificând, puterea este reglementată şi se exprimă printr-o lege fundamentală (constituţia), cu alte cuvinte, avem de a face, chiar de la acest nivel, cu fenomene juridice de putere sau, altfel spus, cu fenomene juridice care îmbracă forme de putere sau devin purtătoare ale însemnelor puterii. Când ne referim la putere, evident, avem în vedere puterea politică, ca formă distinctă a puterii. Ea reprezintă acel tip de putere propriu subsistemului politic (în „calitate” de componenţă a sistemului social global), care se manifestă printr-un ansamblu instituţional, având drept scop decizia politică şi realizarea ei la nivelul întregii societăţi prin mijloace specifice, fie de constrângere (coerciţie), fie de recunoaştere şi legitimare a voinţei majorităţii prin forme noncoercitive. Puterea politică are un rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, exprimând capacitatea unor indivizi şi grupuri de a-şi impune voinţa şi organizarea în conducerea societăţii la nivel global. Fenomene juridice se regăsesc, deci, în chiar conţinutul, rolul şi funcţiile puterii politice, reclamate fiind de necesitatea: • respectării normelor şi regulilor sociale, juridice, politice etc. de către indivizi; • asigurării coeziunii societăţii, a ordinii de drept; • înfrânarea creşterii disimetriilor şi păstrării unei anume proporţii în plan economico-social; • păstrării unui climat propice funcţionării sistemului social global şi a subsistemelor sale41. Din aspectele prezentate ar rezulta că dreptul este un însoţitor al puterii sau că unde este drept este şi putere. Şi, totuşi, există şi păreri contrare acestui aspect, care susţin că există zone ale dreptului (cutumiar, de exemplu) care se manifestă independent de formele de putere sau de influenţele exercitate de către acestea. Chiar şi în acest caz aspectele de fond sunt discutabile. Ceea ce pare a fi mai aproape de realitatea socială este că fenomenele de putere care se pot identifica în conţinutul fenomenelor juridice diferă ca intensitate, importanţă şi efecte. Aceasta este şi logica ierarhizării acestora în fenomene juridice de putere şi în fenomene juridice de subputere, ambele apreciate ca fiind „fenomene juridice primare” (J. Carbonnier).
__________________ 41 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 204 şi urm. 40

Universitatea SPIRU HARET

Fenomenele sociale de putere, cum relevam anterior, se confundă cu înseşi mecanismele care emană puterea (statul, autoritatea legislativă şi cea executivă etc.) şi care se difuzează în toate sferele sistemului social global, generând alte fenomene, similare ca intensitate şi considerate a fi tot primare. Mai articulat pe realităţile sociopolitice, fenomenele de putere se configurează la nivelul generatorilor primari de putere, deci la nivelul structurilor de guvernare (sau guvernante). Spre deosebire de acestea, fenomenele primare de subputere se înregistrează la nivelul guvernanţilor. Ele se caracterizează printr-o accentuată notă de subiectivitate şi desemnează „atitudini, conduite, manifestări, opinii ale cetăţenilor, corelative unui act de putere”42. În esenţă, orice act de putere este practic imposibil să genereze unanimitate. O hotărâre guvernamentală, o lege organică, o dispoziţie luată de o structură administrativă centrală ş.a.m.d. sunt primite în moduri diferite, generând reacţii, atitudini, comportamente distincte, care îmbracă aspecte de fenomene primare de subputere. Cu atât mai mult asemenea stări cuprind straturi sociale mai substanţiale când avem de a face cu măsuri prohibitive sau coercitive, unele dintre acestea degenerând în manifestări deviante. Reacţii, care degajă fenomene de subputere, pot să apară şi pe fondul unor hotărâri judecătoreşti, care sunt estompate sau mai accentuate, mai confuze sau mai explicite, mai motivate sau nu, în raport de cultura juridică a individului/indivizilor. 4.2.2. Fenomene juridice primare şi secundare În tipologia fenomenelor juridice, primele figurează fenomenele juridice primare şi secundare43. Primele se caracterizează prin maxima lor generalitate, în relaţie cu celelalte fenomene juridice, iar celelalte printr-un grad mai redus de generalitate. Diferenţa lor fundamentală se referă, în esenţă, la „gradul de cuprindere, la puterea de generalitate şi afectivitate”44. O altă distincţie constă în disponibilitatea fenomenelor juridice primare şi secundare de a produce alte fenomene juridice. În timp ce primele determină şi generează celelalte fenomene juridice, fenome__________________ 42 Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucia Lepădat, Psiho-sociologie juridică, Bucureşti, Lumina Lex, 1999. 43 Jean Carbonnier, op. cit., p. 159-160. 44 Maria Voinea, op. cit., p. 80. 41

Universitatea SPIRU HARET

nele juridice secundare, la rândul lor, sunt derivate din fenomenele juridice primare. Semnificaţia fenomenelor juridice primare ne apare şi mai pregnant în raport cu fenomenele de putere care, la rândul lor, au un grad mare de generalitate şi o importanţă care derivă din însăşi poziţia pe care o ocupă în cadrul raporturilor socio-umane. Gradul de generalitate al fenomenelor juridice primare este atât de mare, încât ele pot fi identificate cu sursele formale ale dreptului, în sensul că configurează o mare varietate de posibilităţi şi forme prin care „conţinutul perceptiv al unei norme devine regulă de conduită”45. Cu alte cuvinte, se configurează o varietate practic infinită de modele în raporturile interumane. Potrivit teoriei generale a dreptului, ca şi practicii din domeniu, există numeroase izvoare formale*. În afara acestora, sociologii consideră că trebuie incluse şi judecăţile particulare, precum comenzi, ordine, porunci, decizii individuale, care sunt de o varietate impresionantă (comenzi militare, porunci ale domnilor, ordin de serviciu, cu caracter imperativ, dispoziţii ale administraţiei centrale ş.a.m.d.). Deşi acest aspect, care este foarte important de altfel, rezultă că, în perspectiva unor astfel de tipuri de izvoare (comenzi, ordine, porunci etc.) fenomenele juridice primare pot fi apreciate drept fenomene de putere, motiv pentru care am tratat accesiunea formelor de putere, pornind de la fenomenele juridice de putere. 4.2.3. Fenomene contencioase şi necontencioase Raporturile interumane în viziunea sociologică sunt de diverse tipuri, dar separate de însăşi natura şi caracterul lor: „paşnice” şi conflictuale. Cele aşa-zis „paşnice” (nonconflictuale) sunt de cooperare, de adaptare, de compromis, de toleranţă etc. Raporturi similare se întâlnesc şi în drept şi ele îmbracă inclusiv forma litigiului, care poate fi soluţionat în două modalităţi: prin proces sau pe calea unui proces (fenomene juridice contencioase) sau pe cale amiabilă, prin negocieri, tranzacţii (fenomene juridice necontencioase). Raportul dintre fenomenele contencioase şi cele necontencioase, dar mai ales accentuarea interesului faţă de primele constituie o
__________________ 45 Nicolae Popa, op. cit., p. 121. * Prof.N. Popa menţionează: cutuma, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ, actul normativ (op. cit., p. 124-135). 42

Universitatea SPIRU HARET

„problemă”, a cărei soluţie, deşi există de multă vreme, nu i s-a dat atenţia cuvenită nici până în prezent. Când afirmăm acestea, avem în vedere acea tendinţă încă puternică în drept de a acorda părţii contencioase o importanţă disproporţionată, exagerată, ceea ce în viziunea sociologiei dreptului presupune o deformare a esenţei dreptului. De ce? Pentru că dreptul nu poate fi redus doar la soluţionarea litigiilor, apelând la proces, ci înseamnă mult mai mult. În acest sens, devine explicabil de ce sociologia juridică acordă mai mare importanţă fenomenelor necontencioase, care nu se reduc doar la litigiile soluţionate pe cale de compromis, ci presupun deopotrivă şi „acele fenomene pe care le regăsim în realitatea socială a dreptului şi care se derulează potrivit normelor stabilite, conform înţelegerii, convenţiei părţilor (contractul privind legea părţilor)”46.

__________________ 46 Ion Vlăduţ, op. cit., p. 114, cf. şi Dicţionar juridic, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 318; Maria Voinea, op. cit., p. 80-81; Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lăpădat, op. cit., p. 159. 43

Universitatea SPIRU HARET

CAP. V. NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

Atât dreptul, cât şi sociologia acordă o importanţă considerabilă normelor şi sistemului normativ şi este explicabil să fie aşa, deoarece reglementarea conduitelor individuale şi colective reprezintă o problemă capitală, de care depinde, în mare măsură, ordinea şi stabilitatea unei societăţi, propriile sale structuri, precum şi funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului. Nu există societate umană, indiferent de faza sa evolutivă pe scara istoriei, să nu manifeste interes pentru ordinea socială. Evident, pe fiecare treaptă de ascendenţă umană, ordinea presupune un alt tip de exigenţe, ce se diferenţiază de la o perioadă la alta, dar care au, în esenţă, un obiectiv fundamental: păstrarea şi perpetuarea comunităţii respective. Ordinea socială nu este un concept abstract; aceasta presupune un corpus de norme, reguli, prescripţii şi obligaţii, care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi colective47. Normele şi regulile sunt cele care dau sens şi forţă ordinii sociale, generând un proces intens de socializare a indivizilor. 5.1. Conceptul de normă. Norma socială şi norma juridică În limbajul comun, norma are înţeles de dispoziţie, regulă obligatorie pentru individ sau grup social din care face parte. Pentru sociologi, conceptul de normă este sinonim cu cel de regulă48 sau de model, prescripţie care reglează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor49.
__________________ 47 Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Hyperion, 1992, p. 9. 48 Dicţionar de sociologie - Larousse, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 190. 49 Dicţionar de sociologie, (coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 389. 44

Universitatea SPIRU HARET

Norma juridică, în esenţă, este o normă socială, dar spre deosebire de toate celelalte norme sociale, aceasta se distanţează prin caracterul său obligatoriu. Prin urmare, norma juridică poate fi definită drept „regulă socială de comportare, obligatorie, generală şi impersonală”50, societatea fiind cea care impune amprenta socială asupra normei de drept. Mai mult, pentru a exista o normă juridică, trebuie să fiinţeze societatea. Fără aceasta (fără societate), o regulă de drept nu poate apărea şi, cu atât mai mult, nu se poate exercita. Este adevărat, există încă discuţii asupra funcţiilor normei de drept, asupra trăsăturilor sale esenţiale şi asupra caracterului altor norme, precum normele etice, morale, religioase (dacă se poate aprecia că sunt, la rândul lor, şi norme sociale). Combătând reprezentanţii Şcolii naturiste, potrivit cărora norma poate germina şi în afara societăţii, individual, E. Durckheim a respins tocmai caracterul individual al normelor, susţinând că toate normele (inclusiv, deci, şi cele morale, etice, religioase) sunt expresie a socialului. La această perspectivă, norma de drept are caracter general şi impersonal, în sensul că se aplică la un număr practic nelimitat de situaţii. Acest caracter este dat de faptul că norma reprezintă o regulă de comportament, desemnează o conduită generală, pe care trebuie s-o adopte indivizii şi grupurile sociale. Norma juridică este continuă, cu alte cuvinte nu-şi epuizează forţa juridică, indiferent de cazurile care solicită aplicarea ei. Ea se aplică, cu aceeaşi forţă, ori de câte ori situaţia o reclamă. Caracterul de generalitate al normei juridice este însă flexibil, în raport de masa colectivităţii care intră sub incidenţa sa. Sunt norme cu maxim de generalitate, precum rezoluţii ale Consiliului de Securitate care, deşi nu au caracter executiv (fiind considerate recomandări), în unele situaţii devin obligatorii, încălcarea lor conducând la sancţiuni (exemplul cel mai recent: Kosovo). Alte norme se circumscriu la spaţiul unei ţări, având forţă asupra întregii populaţii a statului respectiv (prevederi din Constituţie care sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii). Există şi categorii de norme cu adresabilitate mai scăzută (cum sunt cele care se aplică în cadrul reglementărilor din spaţiul familiei, ca de exemplu adopţia, sau cele care privesc segmente sociale, cum sunt pensionarii, studenţii, elevii etc.). Caracterul de obligativitate al normei juridice derivă din însăşi procedura de elaborare a acesteia, întemeiată pe principiile constituţionale. Aceste principii, însă, exprimă, pe de o parte, natura şi esenţa
__________________ 50 Adam Popescu, Teoria dreptului, Note de curs, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 1992, p. 22. 45

Universitatea SPIRU HARET

regimului politic dintr-un stat sau altul, iar pe de altă parte, autoritatea în materie legislativă, care generează normele de conduită, de comportament etc. În cazul regimurilor democratice, pluraliste, cum este şi situaţia României postdecembriste, potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul este unica autoritate legislativă. Şi alte autorităţi emit acte normative, dar ele au efecte sectoriale şi numai în conformitate cu reglementările în vigoare adoptate de către Parlament. 5.2. Activitatea normată şi ordinea de drept în cadrul societăţii În general, se poate aprecia că nu există sferă de acţiune umană care să nu fie supusă, mai mult sau mai puţin, normării. Activitatea normativă (sau normarea) presupune elaborarea de norme şi impunerea lor cu obiectivul organizării, menţinerii şi perpetuării unei colectivităţi umane. „Creaţiunea de norme” (cum se exprimă E. Sperantia cu referire la activitatea de normare) reprezintă „un fenomen cât se poate de regulat şi fireşte în viaţa socială. Aceasta decurge din legile vieţii în general, apoi din legile minţii omeneşti, în general şi, în fine, din însăşi natura şi condiţiile vieţii sociale”51. Se apreciază că acţiunea umană absolut liberă în cadrul unui grup social,” adică independentă de orice determinare cauzală, restricţie, condiţie exterioară agentului”, este imposibilă, iar ideea care ar susţine-o ar fi absurdă.52 Ordinea socială a reclamat dintotdeauna o activitate normativă care, în raport de faza evolutivă a unei societăţi, generează un sistem de norme noi simplu sau mai complex, care reglementează conduite şi comportamente individuale sau de grup în cadrul sistemului social. În acest sens, este elaborat un set cuprinzător de reguli, prescripţii, constrângeri, obligaţii, de natură juridică, politică, morală, etică, economică, religioasă ş.a.m.d. Acest ansamblu de norme este supus permanent analizei, verificării şi reverificării pentru a fi corelat cu exigenţele dezvoltării societăţii şi, deopotrivă, pentru a fi completat sau extins. Prin urmare, activitatea normativă are un caracter dinamic, extensiv, se află într-o perpetuă „mişcare”, ca rezultat direct al diversificării şi multiplicării raporturilor sociale, a înseşi evoluţiei societăţii.
__________________ 51 Eugeniu Sperantia, Lecţiuni de enciclopedie juridică în „Antologie de filosofie românească”, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 214. 52 1 . Pavel Apostol, Norma etică şi activitate normată, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p. 68. 46

Universitatea SPIRU HARET

Ordinea socială nu se poate menţine numai prin elaborarea şi impunerea unui tip sau a unei categorii de norme, întrucât ea însăşi este o sumă de ordini normative (morale, etice, politice, religioase etc.). Această sumă sau sinteză de ordini normative – ordinea socială – cuprinde, în mod necesar, şi ordinea juridică (sau ordinea de drept), în înţeles de ansamblu normativ juridic, alcătuit din norme propriu-zise şi raporturile juridice care rezultă din normele juridice. Ordinea juridică, ca totalitate organică în sistemul ordinii sociale, reprezintă o realitate juridică corespunzătoare unei singure societăţi (colectivităţi umane) şi este funcţională pe o anume perioadă istorică. Caracterul de unicitate al ordinii juridice nu trebuie înţeles inflexibil, rigid. Este evident că există suficiente norme juridice care traversează epocile istorice şi care se constituie în esenţa ordinii juridice, modificând întrucâtva imaginea de unicitate a acestora. De exemplu, după 1989, în absenţa unui cadru legislativ adecvat noilor realităţi socio-politice s-a apelat la legislaţia din perioada interbelică. Cu toate acestea, însă, perioada postdecembristă reprezintă, sub aspect juridic, un alt tip de ordine juridică, care se adecvează progresiv noilor cerinţe ale societăţii şi care este diferită de cea din perioada interbelică. Caracterul de unicitate al ordinii juridice este accentuat şi prin aceea că ordinea juridică dintr-un stat este diferită de cea din alt stat. Ceea ce are loc în prezent la nivelul Consiliului Europei şi al comunităţilor integrate sau în proces de integrare în Comunitatea europeană este un proces interesant şi complex, dar care va fi de lungă durată. Crearea unui cadru juridic comunitar, a unei ordini juridice comunitare, cu tendinţe de extensie asupra întregului continent presupune, implicit, şi diminuarea progresivă a diferenţelor existente între diversele ordini juridice naţionale. Se poate afirma că, în perspectiva mileniului următor, cu tot mai accentuatele tendinţe de globalizare, vom asista la perfectarea unei noi ordini sociale internaţionale, mai apte să soluţioneze gravele probleme ale umanităţii (sărăcie, decalajele, degradarea ecosistemului, terorismul, SIDA etc.). 5.3. Normele juridice şi utilitatea lor practică in sociologia juridică După cum se apreciază, în ansamblul normelor sociale nu intră toate normele sociale, ci numai acelea care au caracter obligatoriu şi care fiinţează în cadrul unei colectivităţi umane la un „moment” dat. Impunerea normelor juridice (caracterul lor obligatoriu) este expresia unei îndelungate experienţe umane comunitare. Orice grup social,
47

Universitatea SPIRU HARET

indiferent de mărimea şi forţa lui, îşi exercită controlul asupra membrilor săi prin intermediul normelor, care asigură nu numai coeziunea grupului, ci însăşi resursele necesare continuităţii sale într-o lume a contrastelor şi insecurităţii individuale şi colective. Individul, pentru a evolua în cadrul unei societăţi în direcţia împlinirii propriilor sale aspiraţii, nu are decât două alternative: fie respectă cadrul normativ, adică normele juridice, fie le refuză, adoptând o atitudine de fraudă, care va atrage după sine sancţiunea actelor sale de către grupul din care face parte. S-ar putea reproşa cadrului normativ că este prea constrângător în raport cu aspiraţia firească a individului de a se considera persoană independentă sau că înseşi drepturile individuale înscrise în Constituţie sau în reglementări internaţionale sunt restricţionate de prea multele şi sufocantele norme de comportament. Varietatea normelor care determină varietatea constrângerilor datorate normelor cu valoare juridică nu este un dat sau o invenţie a cuiva; ea este o realitate impusă de chiar viaţa socială, ca efect al multiplicării şi extinderii permanente a relaţiilor interumane. Cu atât mai mult sistemul constrângător al normelor juridice are aparent înfăţişarea de ansamblu coercitiv asupra individului, cu cât se face mai simţită acţiunea concretă a normelor juridice, morale, etice, politice, religioase etc. Aspectul de supernormare a existenţei unui individ de la vârsta când începe să înţeleagă realităţile lumii înconjurătoare şi până la dispariţia lui fizică este real. Conservarea şi continuitatea unui grup sunt însă condiţionate de reacţiile individuale faţă de grup, motiv esenţial şi determinant ca un grup uman să adopte un astfel de sistem normativ, având caracter preventiv, în esenţă, şi nu coercitiv, cum se interpretează cel mai adesea. Din acest punct de vedere, norma juridică nu trebuie interpretată, după aprecierea noastră, cu prioritate ca având caracter iniţial constrângător sau nu poate fi considerată aproape sancţiune, chiar dacă aşa apare în litera legii. Ea (norma), indiferent de conţinutul ei şi de sfera de adresabilitate este prioritar o tentativă a grupului de a preveni eroarea (voită sau accidentală), deci are caracter de prevenire, de punere în evidenţă a faptului că abaterea de la norma juridică atrage după sine sancţiunea. Numai după încălcarea normei (normelor), regulilor, conduitelor etc. se poate vorbi de caracterul coercitiv al normelor juridice. În afara celor afirmate, mai există şi un alt aspect la fel de important. În raporturile interumane respectarea şi aplicarea normelor (inclusiv a celor juridice) reprezintă o cerinţă obligatorie, care se fondează pe consimţământul majorităţii membrilor grupului uman respectiv. Dacă privim în perspectivă istorică normele juridice, acest
48

Universitatea SPIRU HARET

aspect ne apare în înfăţişarea de cutumă, de obicei (de aici dreptul obişnuielnic şi norme obişnuielnice), regulă nescrisă, transmisă pe cale orală sau scrisă etc., care s-au impus colectivităţilor umane din trecut, prin voinţa majorităţii, ca expresie a consensului. Normele, în general, precum şi normele juridice, în particular, nu sunt, însă, acceptate de către toţi indivizii, maniera lor de respingere îmbrăcând o varietate de manifestări. Îndepărtarea de spiritul normei juridice şi cu atât mai mult încălcarea, conştientă sau nu, a acesteia generează un comportament deviant, cum îl califică sociologii. Devianţa, este, deci, „o formă de comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite prin statutul social respectiv (R.K. Merton, 1961)”53. Comportamentul deviant este apreciat nuanţat. Întrucât este practic imposibil ca la nivelul unui grup social să se asigure respectarea normelor juridice (aşa-numitul conformism, în viziunea psiho-sociologilor), există „o margine de toleranţă socială faţă de comportamentele deviante, aparente sau ascunse (latente), care nu periclitează bunul mers al societăţii”54. În aceste două ipostaze, în care comportamentul deviant pune în pericol valorile fundamentale ale unei societăţi, devianţa se transformă în infracţiune, delincvenţă, crimă etc. şi este sancţionată de către societate, ori este urmare a unui comportament anormal (patologic), care reclamă alte demersuri, preponderent terapeutice. Există şi alte tipuri de comportament care solicită reacţii diferite ale societăţii, cum sunt comportamentele evazioniste (evaziunea unui grup de la respectarea normelor – copiii străzii, rackeţii etc.) sau anomia (stare generală sau evasigenerală de comportament în grup, generată de lipsa de coeziune, de ordine normativă, de scăderea încrederii în valoarea normelor etc., aşa cum definesc sociologii a fi starea ce marchează societatea românească în prezent). Fiecare societate dispune de o gamă foarte largă şi diversificată de mijloace şi instrumente de sancţionare a abaterilor de la norme. În genere, aceste mijloace sunt definite a fi sancţiuni. Comportamentul
__________________ 53 Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 79. 54 Pentru alte aspecte referitoare la problema în discuţie cf. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1992; Dan Banciu, Tendinţe ale evoluţiei sistemului de sancţiuni aplicate minorilor delincvenţi din România în perioada de tranziţie, în Revista Română de Sociologie, an VII, nr. 3-4/1996, p. 185 şi urm. 49

Universitatea SPIRU HARET

deviant se integrează, însă, într-o formă distinctă de sancţiuni, anume pedepsele (sau sancţiunile negative). În afara acestora, mai există un alt tip de sancţiuni – recompensele (sau sancţiunile pozitive), care constau în aprecieri, prestigiu, recompense şi premieri (inclusiv materiale) ş.a.m.d. şi care se aplică în cazul conformităţii comportamentale (sau a comportamentului „normal”). În viziunea sociologului polonez Jan Szczepański sancţiunile sociale se pot astfel clasifica: a) Sancţiuni negative formale (care se întemeiază pe forţa de coerciţie a instituţiilor investite cu atributul sancţionării actelor deviante); b) Sancţiuni negative informale (apropiate public); c) Sancţiuni pozitive formale (elogii, mulţumiri, recunoaşterea publică a unui merit etc.); d) Sancţiuni pozitive informale (aprecierea tacită sau exprimarea recunoştinţei unor instanţe informale)55. Sancţiunile juridice constituie, aşadar, un segment, o parte specială a sancţiunilor şi, deopotrivă, o formă de manifestare a controlului social. Ca una din componentele esenţiale ale dreptului, acestea, ca şi ştiinţa din care fac parte, cu sferă foarte largă de aplicabilitate în sistemul social, asigură funcţia de ordine şi integrare socială a individului, fiind, deopotrivă, şi un mijloc esenţialmente eficace în protecţia valorilor unei societăţi, a raporturilor interumane, a funcţionării societăţii ca atare. Sunt, în acelaşi timp, şi factori care contribuie în chip hotărâtor la perpetuarea coeziunii şi solidarităţii grupurilor sociale, a instituţiilor, la asigurarea proceselor de integrare, solidaritate, cooperare şi transformare socială.

__________________ 55 Jan Szczepański, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 176, cf. şi Maria Voinea, op. cit., p. 88-89; Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1996. 50

Universitatea SPIRU HARET

CAP. VI. CONTROLUL SOCIAL DIN PERSPECTIVA MODELELOR JURIDICE

Evoluţia indivizilor şi a grupurilor în cadrul sistemului social, aşa cum s-a relevat, nu este nici haotică şi nici întâmplătoare. Ea se desfăşoară în conformitate cu exigenţele impuse de societate, care presupun norme comportamentale şi atitudinare circumscrise acestor exigenţe. Întregul şi complexul edificiu al unei societăţi are ca fundamente modele comportamentale, care asigură menţinerea sau consolidarea edificiului, structurate pe spiritul coeziv, participativ şi raţional al majorităţii indivizilor. Subliniem, şi nu întâmplător, că acest spirit este propriu majorităţii membrilor unei comunităţi umane, întrucât există şi persoane care contravin normelor sociale, etice, morale etc., fie datorită convingerilor politice, religioase etc. pe care le îmbrăţişează, fie datorită comportamentelor deviante. Faţă de aceştia societatea nu poate să rămână impasibilă, ea trebuie să reacţioneze pentru a se autoapăra şi pentru a se anihila pericolul care planează asupra ei din partea indivizilor care se plasează în afara legii. 6.1. Noţiunea de control social Conceptul de control social este datorat sociologilor F. A. Ross şi R. Pround şi el a fost lansat la începutul acestui secol (1901). Noţiunea de control social este definită ca fiind un „ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri, acţiuni, mijloace de influenţare, care au rolul de a face respectate modelele recunoscute şi permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul şi rolurile fiecărui individ”56 sau „un mijloc de realizare a respectării sistemului de valori sociale, a ordinii societăţii”57. Există şi alte accepţii ale noţiunii de control social, datorate atât unor autori străini (Georges Gurvitch, Rascoe Pround, Edward Alsworth
__________________ 56 Ion Drăgan, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 141. 57 Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lepădat, op. cit., p. 179. 51

Universitatea SPIRU HARET

Ross, William Graham Sumner, J. Dowd ş.a.), cât şi unor autori români (D. Banciu, L. Vlăsceanu, Lisette Coznda, Florin Cunta ş.a.) pe care nu le menţionăm, dar pe care le apreciem ca fiind interesante şi deopotrivă relevante, sub raport ştiinţific. Prin controlul social, o societate umană îşi asigură propria existenţă normală, stabilitatea şi funcţionabilitatea, coeziunea internă şi continuitatea, ca şi proiectarea, reproducerea şi realizarea (prin conduite adecvate ale membrilor săi) a modului normativ şi cultural58. Fiecare colectivitate socială, apreciază sociologul polonez Jan Szczepański, adoptă şi întreţine un set de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii, sisteme de persuasiune, sancţiuni, precum şi sisteme de exprimare sau de manifestare, într-o formă sau alta, a recunoştinţei, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de grup sunt dirijate spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare a criteriilor de valoare59. 6.2. Forme, mijloace şi agenţii controlului social Prin urmare, societatea îşi creează un sistem de instanţe şi mijloace de influenţare şi/sau de integrare a indivizilor. Aceleaşi instanţe şi mijloace au rolul să promoveze şi să conserve valorile sociale, să orienteze indivizii spre realizarea aspiraţiilor şi exigenţelor sociale ale grupurilor din care fac parte sau spre reprimarea şi contracararea comportamentelor deviante. Sancţiunile sociale fie pozitive, fie negative se relevă ca fiind mecanisme ale controlului social care păstrează şi apără normele, sancţionează acţiunile şi încurajează conformitatea. Formele de control social se identifică şi se diferenţiază în raport de surse şi manifestări sau în funcţie de mijloacele şi instrumentele utilizate. În relaţie cu acestea se disting controlul social coercitiv (negativ) şi controlul social stimulativ (pozitiv). Primul dintre acestea se realizează de către instituţiile juridice şi cele care apără ordinea publică prin ameninţări sau acţiuni în forţă, proferate sau adoptate împotriva comportamentelor deviante (delincvenţă, criminalitate), ce reprezintă atentate la ordinea socială şi de stat. Controlul social coercitiv se întemeiază îndeosebi pe exercitarea unei ameninţări permanente asupra indivizilor care, dacă încalcă norme,
__________________ 58 Sociologie. Îndrumar teoretic şi practic (coordonator: Ion Drăgan), Bucureşti, 1985, p. 171. 59 Jan Szczepański, op. cit., P. 176. 52

Universitatea SPIRU HARET

reguli, regulamente etc., sunt pasibili de sancţiuni, în funcţie de gravitatea abaterii săvârşite. Prin urmare, are o componenţă psihică importantă, care impune teamă faţă de sancţiuni (penalităţi), cum ar fi amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate, izolare socială prin manifestarea oprobiului unei colectivităţi60 etc. Controlul social stimulativ „constă în reglementarea şi coordonarea acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale (formale) sau informale (neinstituţionalizate), cu alte cuvinte, în relaţie de natura agenţilor de la care emană controlul social”. Mijloacele controlului social reprezintă, în esenţă, instrumente de presiune instituţionalizate sau neinstituţionalizate, organizate sau neorganizate, conştiente sau inconştiente (spontane), definite cu scopul determinării unor conduite individuale circumscrise normelor sociale, etice, morale etc. ale societăţii. Mijloacele sunt diverse, după cum s-a relevat, precum sancţiuni pozitive sau negative, recompense, mulţumiri, încurajări, elogii, aprecieri, blamări, etichetări, respingeri, condamnări ş.a.m.d. şi se clasifică, de asemenea, în mai multe modalităţi, după criterii distincte, între acestea înscriindu-se şi mijloacele instituţionalizate (realizate prin instituţii şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative) şi neinstituţionalizate (reprezentate de obiceiuri, tradiţii, cutume, moravuri, uzanţe)61. Controlul instituţional (formal), în definirea lui Lazăr Vlăsceanu, constă „în reglementarea şi coordonarea acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale (formale) sau informale”62. Acest tip de control are tendinţe nu numai de reglementare, ci şi de standardizare a comportamentelor productive şi expresive ale oamenilor sau grupurilor, cu obiectivul esenţial al acţiunii generale de control. Controlul instituţional, şi în acest sens, are în sarcină să realizeze coordonarea demersurilor individuale sau de grup, să reducă până la anihilare sursele de tensiuni sau conflicte sociale din cadrul instituţionalizat şi să creeze, astfel, condiţii pentru apărarea şi conservarea ordinii sociale (a organizaţiei). Controlul social neinstituţionalizat (informal) se constituie îndeosebi în orizontul rolurilor sociale dintr-un sistem şi se manifestă ca atare pe terenul interacţiunilor, al raporturilor dintre indivizi din
__________________ 60 Ion Vlăduţ, op. cit., p. 156. 61 Sociologie. Îndrumar teoretic şi practic (coordonator: Ion Drăgan), Bucureşti, 1985, p. 172. 62 Lazăr Vlăsceanu, Controlul social, în Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1998, p. 137. 53

Universitatea SPIRU HARET

cadrul asociaţiei sau organizaţiei din care fac parte. Factorii formali neinstituţionalizaţi (neformali sau informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri sociale sau de indivizi care realizează un control social neorganizat, nu în puţine situaţii difuz şi spontan. Societăţile contemporane tind tot mai accentuat spre creşterea rolului controlului informal, care s-ar releva ca fiind tot mai pregnant un autocontrol, cu alte cuvinte, o reglementare raţională de către individ, prin autoeforturi conştiente şi voluntare de control personal asupra propriilor comportamente, acţiuni etc. Ar fi, desigur, ideal să se ajungă la o asemenea situaţie, în condiţiile în care coerciţia s-ar reduce substanţial, fiind evitată prin autoimpunere individuală, prin autoconstrângeri, care sunt de natură să anihileze unele porniri native sau dobândite în timpul existenţei unui individ sau altul. Este, fără îndoială, o aspiraţie generoasă, dar puţin probabil realizabilă integral, date fiind varietatea condiţiilor istorice, socio-economice, politice, culturale, educaţionale etc., care creează practic o infinitate de tipuri umane şi, evident, o varietate comportamentală impresionantă. Eficacitatea formelor de control social nu este dată numai de aplicarea uneia dintre acestea; se constată – şi experienţa socială ne arată – că numai aplicarea conjugată a două sau mai multe forme de control social conduce la efectele scontate. Formele de control social, în totalitate, implică o reciprocitate interindividuală şi o acţiune de coordonare a ceea ce este exterior cu ceea ce este specific autonomiei individuale. Controlul social, în această perspectivă, apare nu numai ca fiind de natură limitativă (restrictivă), ci şi fiind de natură incitativă, „provocator” (în înţeles pozitiv), în sensul resuscitării iniţiativelor şi stimulării resurselor umane individuale. Formele de control social se diferenţiază şi se constituie şi în raport de natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale (control moral, juridic, politic, administrativ, financiar-contabil etc.), sau după cum se raportează la individ sau grupul social (directe – stimulente, recompense sau sancţiuni explicite sau indirecte – sugestii, zvonuri, manipulări mediatice etc.) ş.a.m.d. 6.3. Dreptul ca instrument de control social În această perspectivă, este necesar să analizăm atât aspectele teoretice, cât şi cele aplicative ale identificării dreptului ca instrument de control social. În orizont teoretic, abordarea şi analiza dreptului în raport cu societatea relevă nu numai un spaţiu extrem de fertil în realizări ştiinţifice de mare prestanţă şi importanţă (ca şi numeroase altele
54

Universitatea SPIRU HARET

plasate nu cu mult mai jos de acestea), ci şi o varietate impresionantă de poziţii, atitudini, păreri, argumente etc. Într-o formulare, de acum mult mediatizată, dar de mare substanţă ştiinţifică, Gaston Richard postula că reconcilierea contradicţiei dintre scopurile sociale generale şi cele individuale se constituie în rolul capital al dreptului şi al sistemului legislativ. Acest rol este cu atât mai important, cu cât societatea nu este un organism perfect, nu funcţionează fără defecţiuni. Din contră, prin însăşi esenţa ei umană societatea relevă imperfecţiuni, contradicţii, limite etc., care creează condiţii pentru acte deviante, pentru acţiuni criminale, care pun în pericol existenţa acesteia. Tocmai aceste imperfecţiuni, susţine A. Bayet, sunt de natură să influenţeze conduite umane antisociale, conduite care, sancţionate, intră, însă, sub incidenţa unor interpretări proprii care, într-un fel, negativează rolul de control social al dreptului63. Organizarea socială, întemeiată pe norme şi sancţiuni, constituie însăşi premisa esenţială a existenţei societăţii şi a perpetuării sale. Raţiunea socială a dreptului, şi această relaţie, potrivit interpretărilor unuia dintre fondatorii sociologiei care – întâmplător sau nu acordă o atenţie deosebită dreptului – constă în generarea şi exercitarea constrângerilor, cu valoare sancţionară. Rolul social al dreptului constă, deci, în veghe permanentă asupra raporturilor sociale şi reglarea comportamentelor umane în cadrul relaţiilor şi interrelaţiilor statornicite între membrii societăţii (E. Durkheim64). Sociologul francez face şi un pas decisiv (după unii sociologi şi jurişti) în configurarea rolului de control social pe care îl exercită dreptul, teoretizând natura şi articulaţiile dreptului represiv (propriu societăţii bazate pe solidaritatea mecanică) şi ale dreptului restitutiv (care se relevă în societăţile constituite în temeiul solidarităţii organice). Cu toate acestea, însă, contribuţiile teoretice ale lui Durkheim sunt privite fie cu rezerve de către unii exegeţi ai operei sale, fie critic. „Caracterul coercitiv al faptelor sociale, puterea de constrângere pe care o exercită întotdeauna asupra noastră şi prin care se dovedeşte însăşi realitatea lor obiectivă – releva E. Sperantia – e unul din considerentele care au atras cele mai multe discuţii”65. Astfel, ideea de constrângere este „plină de ambiguităţi” (Roger Lacombe), deoarece: „1) puşi într-o anumită
__________________ 63 Acesta susţine că „… infractorul nefiind responsabil, sancţiunea ce se aplică este zadarnică şi absurdă” (La morale scientifique, Paris, Librairie Felix Alcan, 1905, p. 128). 64 Criteriul esenţial al socialului îl privea prin prisma constrângerilor, orientând, astfel, demersul său explicativ în sociologie spre spaţiul dreptului (Apund: Ion Vlăduţ, op. cit., p. 178-179). 65 Eugeniu Sperantia, op. cit., vol. I, p. 469. 55

Universitatea SPIRU HARET

situaţie, suntem constrânşi să ne conducem într-un anumit mod, sub ameninţarea că astfel n-o să putem izbuti; 2) călcând anumite reguli pe care societatea ni le impune prin prestigiul ei, suferim o sancţiune, adică o pedeapsă sau măcar un blam; 3) curentele de opinii sau de sentimente care domină uneori ne pot cuceri şi pe noi, ne pot târî, determinându-ne la anumite atitudini sau acţiuni pe care altă dată nu le-am fi voit. Avem impresia, în acest din urmă caz, că voinţa noastră este stăpânită, e forţată, deci e constrânsă (subl. în text – n.n.) de o putere superioară. Suntem constrânşi, în cazul acesta [...], aşa cum piatra e constrânsă de forţa gravitaţiei. Constrângerea, în cazul al treilea, e de aceeaşi esenţă ca aceea pe care o suferim din partea naturii fizice, dar nu este caracteristică faptului social. Primul mod de constrângere e de aceeaşi natură cu cele pe care ni le impune orice cunoştinţă practică a raporturilor dintre scopuri şi mijloace: dacă nu mă feresc de ploaie, voi fi udat şi dacă nu beau, nu-mi potolesc setea. Singur cazul al doilea (constrângerea prin prestigiu) constituie o constrângere cu adevărat socială, dar dacă la acestea ne mărginim pentru a caracteriza faptul social, atunci înseamnă că, de fapt, nota distinctivă a societăţii nu e constrângerea însăşi, ci ea e, la rândul său, reductibilă la prestigiu sau, mai corect, la autoritate”66. Indiferent însă de criticile sau de rezervele exprimate vizând perspectivele conturate, cele teoretice datorate lui Durkheim, deschiderile asupra definirii rolului de control social atribuit nu pot fi refuzate. Importante contribuţii în abordarea dreptului ca mijloc de control social aduc şi T. Parson, W. Evan, L. M. Friedman, V. Aubert, E. Popa, D. Banciu etc. În orizont aplicativ, rolul de instrument în slujba controlului social pe care îl are dreptul, se exercită pe două planuri importante: 1. ca funcţie normativă; şi 2. ca funcţie de transfer a sistemelor normelor juridice în realitatea socială. Prin funcţia normativă a dreptului se înţelege proprietatea (însuşirea) acestuia de a crea norme care reglementează raporturi sociale esenţiale (sistemul normelor juridice), iar prin funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în realitate socială se are în vedere încadrarea comportamentelor individuale şi de grup în modele de conduită elaborate şi instituite prin norme. Ca rezultat al socializării, individul simte o mare atracţie faţă de norme şi valori, pe care încearcă să şi le apropie şi să le respecte, pentru a avea acces la grupul din care face parte şi pentru a primi recu__________________ 66 Ibidem, p. 469-470. 56

Universitatea SPIRU HARET

noaşterea (acceptarea) membrilor acestuia. Societatea, la rândul ei, evaluează indivizii în raport de acest tip de comportament şi aşteaptă de la aceştia conduite în concordanţă cu normele şi exigenţele grupurilor sau colectivităţilor sociale67. Lipsa de adeziune (sau refuzul adeziunii) la grup, la modelul său normativ se traduce în nonconformitate, în devianţă. În unele situaţii nonconformitatea este încurajată de anumite disfuncţii sau limite în sistemul normativ sau în transpunerea acestuia în realităţile sociale. Între acestea, se înscriu: absenţa dreptului („nondrept”, în definiţia lui Jean Carbonnier) în unele din raporturile interumane, care se manifestă în mai multe moduri: autolimitarea sferei de acţiune (de ex. dreptul de azil politic sau inviolabilitatea domiciliului), autoneutralizarea efectului normei de drept (lipsa probei sau a dovezii anihilează sancţiunea) şi rezistenţa faptului la drept (fapte care nu intră în incidenţa dreptului)68; lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului (realitatea socială este mai dinamică şi devansează valabilitatea actelor normative; ineficacitatea unor legi prin rezistenţa opiniei publice faţă de conţinutul şi aplicarea lor etc.); dreptul nedrept (măsuri legislative care aduc atingere unor straturi sociale – Legătura lui Mihai Viteazu, pentru ţărănime; legislaţia din perioada de după 1946 cu privire la etatizările forţate etc.); dreptul represiv (în genere, sistemele legislative din regimurile politice totalitare)69. Dincolo însă de aceste situaţii, rolul de instrument al controlului social pe care îl are dreptul nu poate fi pus la îndoială. Atât prin sistemul normelor juridice pe care le elaborează şi prin care urmăreşte instituirea unor comportamente individuale şi de grup conforme acestuia, cât şi prin finalităţile sale practice, dreptul urmăreşte să contribuie la progresul societăţii (ca obiectiv general şi generos deopotrivă). Contribuţia sa se materializează în apărarea şi promovarea valorilor socio-umane; apărarea demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale; asigurarea funcţionării şi funcţionalităţii sistemului social, îndeosebi a raporturilor interindividuale; prevenirea sau sancţionarea faptelor antisociale; soluţionarea conflictelor şi restabilirea păcii sociale, prin realizarea justiţiei; punerea în operă a unui proiect social aşteptat şi necesar70.
__________________ 67 Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1996, p. 14-15. 68 Sociologie franceză contemporană (Antologie de texte de Ion Aluaş şi Ion Drăgan), Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 741-742. 69 Ibidem, p. 743-744; cf. Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1982, p. 40-44. 70 Ion Craioveanu, Itinerar metodic în studiul dreptului, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1993, p. 25. 57

Universitatea SPIRU HARET

CAP.VII. NOTE PARTICULARE ALE ACULTURAŢIEI JURIDICE CA MEDIU FAVORIZANT AL DEVIAŢIEI SPECIALE

Prin aculturaţie juridică se desemnează interacţiunea dintre două sisteme juridice şi modificările care se produc în cadrul acestora ca efect al interacţiunii. Sistemele juridice – şi avem în vedere, în primul rând, marile sisteme, îndeosebi cele de rang naţional –, după cum am relevat anterior, nu pot să existe şi să se manifeste izolat, într-un „turn de fildeş”; ele sunt integrate sistemului social global şi se află în raporturi de interacţiune cu structurile sau componentele acestuia. Fenomenul de interacţiune se manifestă, deci, nu numai între două sisteme juridice (distincte, în esenţă), ci şi între alte sisteme, ca rezultat al însăşi dinamicii evoluţiei societăţii. Această dinamică, care reclamă o permanentă schimbare, se manifestă nu numai la nivelul unei singure societăţi umane, ci şi la nivelul tuturor societăţilor. Cum societăţile nu pot trăi izolate, fenomenul de interacţiune este, practic, generalizat la scara întregii umanităţi. Într-o „mişcare” de asemenea anvergură, contactul între culturi şi apoi interacţiunile dintre ele este inevitabil. 7.1. Fenomenul social de aculturaţie După definiţia dată de Taylor la începutul lucrării sale Civilizaţia primitivă (1871), „cuvântul cultură sau civilizaţie (subl. în text – n.n.), în sensul său etnografic cel mai răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om, ca membru al societăţii”71. Procesul de interacţiune între două culturi sau tipuri de cultură, precum şi modificările care se produc ca efect al comunicării dintre
__________________ 71 Tratat de psihologie (sub coordonarea lui Raymond Bandon), Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 531. 58

Universitatea SPIRU HARET

acestea este, în genere, definit ca fiind aculturaţie. În viziunea sociologilor, aculturaţia (de la termenul englezesc aculturation) reprezintă un proces de interacţiune între două culturi sau tipuri de cultură, aflate un răstimp într-un contact reciproc”72, iar în perspectivă psihosocială este un proces psihosocial lent şi selectiv, de preluare parţială sau integrală, de către un individ sau un grup de indivizi, a unei alte culturi”73. Aculturaţia se manifestă prin schimbări, fie în ambele culturi, fie în una dintre acestea, de obicei mai puţin dezvoltată sau mai restrânsă în privinţa ariei de desfăşurare. În condiţiile unor contacte şi interacţiuni între două culturi vecine, ambele sunt afectate de fenomenul de aculturaţie selectivă, reciprocă, fenomen ce poate conduce inclusiv la apariţia unei noi culturi. De regulă, populaţiile mai puţin emancipate manifestă tendinţe de adoptare a formelor culturii noi dezvoltate, pe care R. Lafon (1963) le denumeşte ca procese de „germanizare”, „europenizare”, „americanizare”. Acest fenomen se întâlneşte şi în rândurile emigranţilor, care adoptă cultura ţării în care au emigrat (Germania, Franţa, Canada, S.U.A. etc.). 7.1.1. Aculturaţia juridică În orice cultură, aşa cum sesiza şi Taylor, dreptul reprezintă o dimensiune fundamentală. Această ipoteză, în condiţiile procesului de aculturaţie, conduce la aculturaţia juridică, a cărei definiţie am dat-o, nu întâmplător, mai înainte. Istoria dreptului abundă, din cele mai vechi timpuri, şi până în zilele noastre, de interacţiune între sisteme de drept, cu efecte în planul unuia dintre acestea sau în ambele sisteme. Interacţiunile, ca şi în cazul aculturaţiei între două culturi, pot conduce la asimilări reciproce, cu modificări în sistemele de drept ale tipurilor culturale respective sau la impunerea, prin utilizarea forţei, a unui sistem de drept sau a unor elemente esenţiale de drept. Prima dintre aculturaţiile juridice se produce, de regulă, între două sisteme de drept aparţinătoare unor culturi care se află în interrelaţii de anvergură istorică (cum sunt raporturile între culturile europene); a doua se produce în regimuri de dominaţie economică sau politică, fenomen repudiat în prezent de comunitatea internaţională.
__________________ 72 Dicţionar de psihologie (Coordonare: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, 1998, p. 18. 73 Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 17. 59

Universitatea SPIRU HARET

Aculturaţia juridică fundamentată prin interrelaţii istorice şi interacţiuni reciproce se identifică inclusiv în culturile antice (summeriene, ateniene, romane etc.), cum se identifică şi în spaţiul cultural şi juridic românesc în perioada de mijloc a Evului Mediu (începând cu veacul al XIV-lea). În epocile modernă şi contemporană aculturaţia dobândeşte noi dimensiuni, inclusiv în perimetrul culturii române, care este receptivă la schimbări. Se cunoaşte influenţa pe care o exercita dreptul francez asupra Ţărilor Române şi apoi a Principatelor Unite, ca de altfel şi dreptul belgian (o „variantă” a celui francez). Potrivit profesorului Victor Dan Zlătescu asupra dreptului românesc s-au exercitat atât influenţe bizantine, franceze şi romano-germanice, cât şi la originile sale, influenţe ale dreptului român clasic (pe trunchiul viguros al dreptului geto-dac).74 Acel trunchi viguros al dreptului strămoşesc, peste care s-au altoit alte sisteme de drept, este surprins şi evocat de S.G. Longinescu, cunoscutul profesor de drept roman de la Universitatea din Bucureşti în nu mai puţin cunoscuta sa lucrare Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi şi până azi. Sintetic, aspectele cele mai semnificative ale aculturaţiei juridice ce se relevă din lucrarea universitarului bucureştean, sunt următoarele: • „Totuşi, potrivit cu deprinderile asemănătoare ale celorlalte ramuri barbare, e îngăduit a presupune, că voia căpiteniilor şi drepturile firii să fi avut puterea şi tăria legei scrise[...]. E adevărat, că atât ipotezele, cât şi încheierile bizuite pe logică, pe care Cantemir le face, bineînţeles numai pe temeiul cunoştinţelor de pe vremea sa, pot fi întregite cu ajutorul datelor istorice de astăzi şi cu alte acelora , care în viitor poate vor spori izvoarele noastre. Deocamdată, nu vom fi prea îndepărtaţi de adevăr, dacă vom zice: dacii au fost cârmuiţi de obiceiurile, care s-au închegat treptat din poruncile căpiteniilor lor şi din regulile dreptului. După prefacerea ţării în provincie romană, n-au pierit nici toţi dacii şi nici toate obiceiurile pământului; de aceea s-au putut înrâuri între ele obiceiurile pământului cu obiceiurile coloniştilor, cu regulile dreptului roman nou aduse, precum şi cu obiceiurile care s-au ivit mai pe urmă”75.
__________________ 74 Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti Editura DE-CAR-COMPLEX, 1992, p. 9. 75 S.G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi şi până azi, Bucureşti, Atelierele Grafice, Socec & Cie Societate Anonimă, 1908, p 9-10. 60

Universitatea SPIRU HARET

• După scăderea influenţei romane, „regulile juridice romane au rămas, foarte puţine, primindu-se o mare cătime de aşezăminte (instituţiuni) ale dreptului slav”76. • „Fondul juridic roman, atâta cât a rămas a fost reîmprospătat în vremea relaţiilor cu bizantinii. Rămăşiţa aluatului juridic de odinioară a fost plămădită cu maiama dreptului bizantin. Aceasta fiind tot de obârşie romană, a fost foarte potrivit pentru acel aluat şi l-a putut face să crească din nou. Astfel s-a întâmplat o renaştere a dreptului roman”77. • „Arătând că înainte de Alexandru cel Bun, judecătorii de abia se pricepeau cum să judece, Cantemir adaugă: „Mişcat de aceste neajunsuri, Alexandru întâiu, domnitorul Moldovei, pe care ai noştri l-au numit cel Bun pentru virtuţile mari, când a primit stema regilor de la împăratul constantinopolitan a luat de asemenea şi legile grecilor, care erau cuprinse în cărţile Basilicalelor şi a făcut, spicuită din tomurile acele mari, legea aceasta, care se aplică acum în Moldova […]. Ce era de făcut, spre a se pune capăt nedreptăţilor şi spre a se întări încrederea în drept? În astfel de împrejurări a trebuit să se ivească ideea dreptului străin, întocmai cum mai târziu împrejurări asemănătoare au făcut să se ivească ideea principelui străin”78. • „În ce priveşte activitatea legiuitoare atât de rodnică şi din punct de vedere juridic în vremea lui Cuza Vodă nu putem intra aci în amănunte […]. În general, legile din această vreme sunt înrâurite de legile franceze; Codul Civil este înrâurit şi de proiectul italian de Cod Civil; iar Codul Penal este înrâurit şi de Codul Penal Prusian”79. • „În răstimpul de la 1866 încoace rodnicia legiuitoare continuă şi pe tărâmul juridic. Pe lângă înrâurirea legilor franceze asupra unora din legile româneşti se adaugă aceea a legilor italiene şi germane. Astfel, de pildă, Codul Comercial din 1887 ie luat şi prelucrat după Codul Comercial Italian, care şi el, la rândul său, fusese luat şi prelucrat din Codul Comercial German”80. Preluarea textelor din S.G. Longinescu creează, credem, o imagine suficient de clară asupra fenomenului de aculturaţie juridică în spaţiul românesc. Fenomene similare se produc şi în alte spaţii europene şi extraeuropene, interacţiunea dintre factorii interni şi externi, conducând la
__________________ 76 Ibidem, p. 10. 77 Ibidem, p.10-11. 78 Ibidem, p. 12-13. 79 Ibidem, p. 364. 80 Ibidem, p. 367. 61

Universitatea SPIRU HARET

modificări importante: „inovaţiile cele mai importante aduse într-un sistem juridic provin cel mai adesea din elementele străine care au fost introduse în acestea”81. Potrivit universitarului francez René David, în contemporaneitate, se disting patru mari sisteme de drept: romano-germanic; Common-law; dreptul social şi familia sistemelor filosofice şi religioase. Fenomenul de aculturaţie juridică se manifestă atât la nivelul sistemelor de drept naţionale, cât şi în orizontul celor patru mari sisteme (familii) de drept82. Aculturaţia juridică se produce în plan legislativ, în planul practicii judiciare sau în ambele planuri concomitent, cum se poate produce, de asemenea, şi în planul conştiinţei juridice, ideilor, concepţiilor, teoriilor juridice ş.a.m.d. 7.1.2. Tipologia aculturaţiei juridice Fenomenele de aculturaţie juridică sunt studiate de câte o pleiadă întreagă de specialişti (Henri Lévi-Bruhl, Jeon Carbonnier, Michel Alliot, J.P. Charnay ş.a.) care disting mai multe tipuri ale aculturaţiei juridice. În viziunea lui Jean Carbonnier, aculturaţia este de două feluri: globală şi parţială. Prima este mai importantă, fiindcă produce modificări de substanţă într-un sistem juridic, dar este de mai multă vreme în descensiune; a doua, deşi de importanţă scăzută, cunoaşte, în ultimul timp, o ascensiune considerabilă prin relativa uşurinţă în care se realizează împrumuturile dintr-un sistem sau altul de drept83. Tot autorului francez menţionat i se atribuie şi diferenţierea: aculturaţie juridică organizată şi aculturaţie juridică spontană. În prima categorie sunt incluse, în genere, reformele legislative cu valoare istorică (cum sunt cele realizate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi a regelui Carol I, sau reformele electorală şi agrară după primul război mondial), cu alte cuvinte, actele săvârşite conştient în vederea modernizării, perfecţionării, dezvoltării şi eficientizării sistemului juridic (statutul dezvoltător al domnitorului Cuza, Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă, Constituţiile din 1866 şi 1923, Codul Comercial român etc.).
__________________ 81 Henri Lévi-Bruhl, Sociologie du droit, Paris, PUF, 1971, p. 119-120. 82 René David, Les grandes systémes du droit contemporaine, Paris, Dolloz, 1964. 83 Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, PUF, 1978, p. 137. 62

Universitatea SPIRU HARET

În a doua categorie de aculturaţie intră iniţiativele în materie legislativă ale agenţilor privaţi (oferta publică de cumpărare, leasingului etc.) care nu sunt expresia unei voinţe conştiente şi orientate proiectiv, ci rezultatul spontan şi difuz al unor întreprinzători particulari. Aculturaţia juridică, potrivit unui alt jurist francez (Michel Alliot) cunoaşte „trei tipuri de grade”: aculturaţia juridică din societăţile care trec de la mit la lege (proprie societăţilor primitive integrate cu forţe în imperii religioase – dreptul romano-bizantin sau dreptul islamic); aculturaţia juridică din societăţile care renunţă la instituţiile lor juridice tradiţionale, adoptând un sistem juridic străin („de import”) (adoptarea Codului Civil francez de către numeroase state) şi aculturaţia juridică ce se manifestă în societăţile care resping ideea ordinii naţionale, alegând un model juridic străin considerat ideal84 (societăţile care îşi dobândesc independenţa şi caută să creeze un sistem politic propriu şi instituţii juridice corespunzătoare acestuia). Aculturaţia juridică se identifică în raport de fazele evoluţiei sale: recepţie (în sens de percepere a altor norme de drept şi judecarea lor în raport de cele ale „receptorului”), fuziunea (în sens de asimilare a noilor norme sau instituţii de drept), urmate de împrumutul şi apoi respingerea noilor achiziţii în materie de drept. 7.1.3. Consecinţele aculturaţiei juridice Orice aculturaţie juridică, ca orice combinare între două sisteme distincte de drept, are efecte pozitive sau negative sau, acceptând punctul de vedere al reputatului Jean Carbonnier, aceasta (aculturaţie) „se introduce în instituţii şi indivizi prin fenomene de psihologie socială, care sunt fenomene juridice.” Efectul oricărui implant rezultă din asimilarea sau respingerea implantului, în cazul aculturaţiei juridice fiind vorba de acceptarea sau repudierea elementelor de drept străin de către sistemul juridic autoritar. Aceste efecte se răsfrâng asupra sistemelor de drept (a), grupurilor sociale (b) şi indivizilor (c). a) Indiferent de forma împrumuturilor juridice (numai elemente minore, de mică amploare; parţial semnificative sau chiar a unui întreg sistem juridic), aculturaţia în planul dreptului, cum este firesc, are două dimensiuni: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă presupune asimilarea fie a elementelor juridice, fie a instituţiilor juridice străine,
__________________ 84 Michel Alliot, L’acculturation juridique, în Ethologie générale, Paris, Encyclopedie de la Pléade, 1968, p. 1184-1186. 63

Universitatea SPIRU HARET

fără reţineri şi cu efecte benefice de durată (sufragiul universal, ca sistem de vot, adoptat de majoritatea statelor europene după primul război mondial, reglementarea muncii minorilor şi femeilor, interzicerea sclaviei etc.). Cea negativă, la rândul ei, este de două tipuri: parţială sau totală. Respingerea parţială se înregistrează, de exemplu, în ce priveşte recepţia Codului Civil francez din 1804 în sistemul de drept românesc, când au fost eliminate o serie de instituţii (tutele oficiale, instituţia tutorelui subrogat etc)85. Eşec total al împrumutului legislativ se constată în abrogarea Codului napoleonean de către majoritatea statelor italiene după prăbuşirea Imperiului Francez (1814), creat de Napoleon I în 180486. b) Importul elementelor juridice şi modificările care survin la nivelul sistemului juridic au efecte şi asupra grupurilor sociale. Efectele sunt fie pozitive (pot genera coeziune, adeziune, cooperare etc.) fie negative (pot produce rezistenţă, respingere, dezaprobare, conflicte etc. şi chiar apariţia unor grupări sociale noi). Sub incidenţa aculturaţiei juridice, societăţile primitive sau „întârziate” renunţă la tradiţii, obiceiuri, vechi structuri şi forme de organizare socială (clanuri, triburi, caste etc.), adoptând reguli şi instituţii juridice noi care reformează esenţial societăţile ce optează pentru modernism. Sunt, de asemenea, favorizate disoluţia grupurilor familiale întemeiate pe rudenia de sânge, prin separarea succesivă a copiilor, a fraţilor, capului de familie şi a altor rude, precum şi abolirea unor vechi raporturi între sexe, ce sunt înlocuite cu restricţii care încălcate conduc la sancţiuni. Aculturaţia juridică uneori conduce şi la apariţia unor tensiuni, contradicţii sau conflicte între grupări sociale, fie ca efect al unei legislaţii noi, fie ca o consecinţă a modului defectuos al aplicării ei de către cei chemaţi să o aplice. c) Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate asupra individului şi conştiinţei sale este, fie pozitiv, fie negativ. Impactul pozitiv este testul prin aderare a indivizilor la noile norme sau reguli juridice introduse în sistemul de drept autohton. Existenţa a două modele normative uneori este deosebită, alteori este de natură să creeze procese de conştiinţă individuală ca efect al aderării la normele de import (mai pregnantă la populaţiile de rit musulman). Reacţia individuală negativă este cu atât mai puternică, cu cât legislaţia avea caracter nu de import, în sens de receptare pe căi normale, ci de impunere prin forţă, aşa cum s-a întâmplat în regimurile de dominaţie
__________________ 85 F. Sion , Curs de drept civil, Iaşi, 1931, p 46-47. 86 Victor Ion Zlătescu, op. cit., p 70. 64

Universitatea SPIRU HARET

străină (legislaţia ungară şi austriacă impusă populaţiei româneşti aflate în Imperiul dualist austro-ungar sau legislaţia rusească, apoi sovietică, impusă populaţiei basarabene). Reacţii negative, de respingere se întâlnesc şi în societăţile în care elitele politice manifestă voinţa depăşirii unor trepte istorice prin măsuri de modernizare rapidă, inclusiv sub raportul sistemului juridic, importând masiv nu numai norme, ci şi sisteme de drept. Această precipitare, de înţeles de altfel, înscrisă pe traiectoria progresului socio-uman, creează însă două tendinţe opozante: una care încearcă să apere şi să conserve tradiţiile juridice (drepturile colective ale triburilor, dreptul absolut al bărbatului asupra femeii etc.) şi alta care se înscrie în noul trend istoric, generând un proces rapid de emancipare (îndeosebi al tinerilor, al femeilor căsătorite etc.). În general, aculturaţia juridică, chiar şi în condiţiile înregistrării unor fenomene de respingere sau de rezistenţă faţă de noile norme de drept, se înscrie în procesele de integrare, de interrelaţii între comunităţile umane, cu tendinţe de globalizare, procese de altfel inevitabile în condiţiile mondializării raporturilor umane.

65

Universitatea SPIRU HARET

66

Universitatea SPIRU HARET

PARTEA A II-A

LUMEA INTERLOPĂ

67

Universitatea SPIRU HARET

68

Universitatea SPIRU HARET

Cap. I. LUMEA INTERLOPĂ - NOŢIUNI GENERALE, PUNCTE DE VEDERE, ACCEPŢII ŞI EXPLICAŢII 1.1. Conceptul de devianţă

În orice societate există şi funcţionează un ansamblu de norme şi prescripţii, obiceiuri şi practici sociale care asigură ordinea socială, coeziunea internă, continuitatea şi stabilitatea societăţii. În funcţie de acest ansamblu normativ, societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi din punct de vedere al conformării la normele şi valorile unanim recunoscute. Prin socializare şi control social se asigură transmiterea modelului normativ şi cultural, prin care societatea facilitează integrarea socială a membrilor săi. În urma socializării, individul manifestă tendinţe putrnice de adeziune la normele şi valorile grupului de apartenenţă. Aceste norme şi valori devin un etalon al propriului comportament. Această tendinţă a comportamentului de a fi în concordanţă cu regulile prescrise şi cu aşteptările grupului este conformitatea1. Conformitatea se deosebeşte de conformism, care constă în acceptarea mecanică, fără motivaţii interioare, a normelor şi valorilor unui grup, împotriva propriilor convingeri ale individului. Opusul stării de conformism este nonconformismul sau devianţa. Devianţa, lipsa de adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului, se manifestă printr-un comportament „atipic”, care încalcă prescripţiile normative şi violează cerinţele instituţionale. Comportamentul deviant nu este universal şi omogen, normele şi valorile culturale fiind diferite de la un grup la altul şi de la o societate la alta. Etichetarea anumitor comportamente sau fenomene ca fiind „normale” sau „anormale” depinde de natura normelor sociale, gradul de toleranţă al societăţii respective, pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă pentru stabilitatea vieţii sociale, influenţa culturii şi a simbolurilor evaluative ale grupurilor sociale.
__________________ 1 D. Banciu, S.M. Rădulescu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1996, pag. 14. 69

Universitatea SPIRU HARET

A nu se identifica devianţa cu nonconformismul. Devianţa presupune neconformismul faţă de normele sociale, dar şi conformitatea faţă de normele proprii unui grup social sau unei subculturi. Devianţa include ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, acele aşteptări împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social2. Comportamentele deviante generează reacţii puternice din partea societăţii: utilizarea formelor şi mecanismelor de control social sau aplicarea unor sancţiuni sociale (de la simpla reprobare până la sancţiuni severe). Devianţa este definită, în concluzie, ca transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat3. Devianţa este, în mod fundamental, un fenomen sociologic, manifestând o evoluţie spaţială şi temporală şi având un caracter relativ şi cultural. 1.2. Delincvenţa - devianţa cu caracter penal Fenomenul de devianţă socială are caracter universal, fapt pus în evidenţă de E. Durkheim: „Nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv”4. Evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elabo-rare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestor reguli. În ansamblul formelor de devianţă este inclusă şi delincvenţa (criminalitatea). Această formă de devianţă afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal5. Delincvenţa reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care violează regulile penale şi care impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate de către agenţii specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie, instituţii de recluziune etc.). Delincvenţa este o formă de devianţă cu caracter penal. Trăsăturile specifice ale delincvenţei constau, în principal, în: - violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea anumitor acţiuni;
__________________ 2 Idem, pag. 13. 3 Dicţionar de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 82. 4 D. Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., pag. 123. 5 Ibidem, pag. 121. 70

Universitatea SPIRU HARET

- manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială; - desfăşurarea unor acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale, producând un sentiment de teamă şi insecuritate indivizilor. Delincvenţa include acele încălcări şi violări ale normelor penale şi de convieţuire socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate. În viziunea lui E.H. Sutherland, un comportament delincvent are următoarele caracteristici: - are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi; - face obiectul unor interdicţii şi constrângeri formulate de legea penală; - prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv; - cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă; - fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare. Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică şi prospectivă: a) Dimensiunea statistică relevă starea şi dinamica criminalităţii în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime, precum şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de populaţie, zone rurale sau urbane, sisteme penale etc.). b) Dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente. c) Dimensiunea sociologică este centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi în formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte. d) Dimensiunea psihologică pune în evidenţă structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.).
71

Universitatea SPIRU HARET

e) Dimensiunea economică sau „costul” crimei precizează consecinţele directe sau indirecte ale diferitelor delicte, din punct de vedere material şi moral, (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.). f) Dimensiunea prospectivă conturează tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei, precum şi „propensiunea” spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale. E. Durkheim evidenţiază, pe lângă normalitatea fenomenului devianţei în orice societate, şi normalitatea delincvenţei: „... Este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care să prezinte caracter criminal”. Chiar dacă, aparent, delictul (crima) apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen social, care se produce în societate, având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. Actul delincvent reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor, societăţii. Pentru majoritatea sociologilor, delincvenţa reprezintă o problemă socială, deoarece include o discrepanţă semnificativă între sistemele de referinţă valorice şi normative ale societăţii şi aşteptările indivizilor. Delincvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei între indivizi. Ea implică, în acelaşi timp, încălcarea flagrantă a modelelor şi schemelor valorice şi normative aşteptate şi dorite, o dislocare a tiparelor şi relaţiilor tradiţionale într-o societate, precum şi o abatere sensibilă de la ceea ce societatea defineşte ca fiind moral, decent, licit şi corect. 1.3. Grupuri şi subculturi delincvente În sens sociologic, prin grup, se înţelege, de regulă, un ansamblu de indivizi având un grad ridicat de coeziune şi stabilitate, în care legăturile ierarhice şi substructurile de cooperare garantează finalitatea unor activităţi comune specifice, orientate în sensul satisfacerii intereselor de grup. Evident, în cazul grupurilor delincvente, activităţile se realizează prin încălcarea normelor şi legilor penale, prezentând o gravitate şi o periculozitate deosebită şi impunând o reacţie de ripostă din partea societăţii prin sancţiunea penală. Acumularea şi agravarea actelor delincvente într-o societate generează anumite forme de alienare (astfel de acte devin „normale”), stres, nesiguranţă şi demoralizare. În plus, o mare parte a indivizilor
72

Universitatea SPIRU HARET

implicaţi în asemenea acte antisociale nu-şi percep propria situaţie, nui interesează opinia celorlalţi, retrăgându-se într-o „subcultură” specifică. Subculturile delincvente reprezintă moduri de „supravieţuire” şi „adaptare” a indivizilor defavorizaţi şi marginalizaţi în raport cu o societate ostilă. Aceste subculturi grupează acei indivizi care au o imagine diferită referitoare la scala valorică, interesele ocrotite şi comportamentele dezirabile social. Această viziune diferită îi determină să recurgă, în mod frecvent, la mijloace ilegale şi indezirabile social, pentru a-şi atinge scopurile, devenind astfel potenţiale surse de devianţă şi criminalitate. Subculturile delincvente apar ca o reacţie de protest a unor grupuri faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi din dorinţa de înlăturare a barierelor sau interdicţiilor sociale şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor. Având în vedere aceste aspecte, subcultura delincventă cuprinde normele, regulile, tradiţiile şi conduitele (pattern-urile criminale), subordonate acţiunilor cu finalitate judiciară sau criminogenă, specifice grupurilor de referinţă6. 1.4. Lumea interlopă - definire şi concept În cadrul vast al fenomenului criminalităţii putem distinge cu uşurinţă o serie de activităţi cu specific infracţional, plănuite şi realizate în mod organizat şi raţional, cu scopuri clar definite şi cu caracter permanent. Pentru ducerea la îndeplinire a unor astfel de activităţi este necesar un efort colectiv, implicând, aşadar, asocierea mai multor indivizi ale căror acţiuni să se subordoneze realizării scopului propus. Avem de-a face, deci, cu o formă organizată şi raţională a criminalităţii. Este ceea ce în limbajul uzual şi în presă poartă numele de „lume interlopă”, denumire pe care o vom prelua în scopul definirii şi încercării de a explica şi înţelege mecanismele care stau la baza acestei forme de criminalitate. Lumea interlopă poate fi definită prin existenţa unor grupuri de indivizi fără un contur precis şi de o importanţă variabilă, acţionând, de regulă, în acelaşi habitat şi subordonându-şi activitatea unor reguli şi norme care se abat, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la coeficientul de toleranţă moral-juridică
__________________ 6 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, an universitar 1999/2000. 73

Universitatea SPIRU HARET

unanim admis de restul societăţii ca indice de siguranţă şi echilibru social7. Aşadar, lumea interlopă este alcătuită din grupurile delincvente menţionate anterior. Acestea, însă, nu există autonom, ci fiecare în relaţie cu celelalte. Relaţiile dintre ele pot lua diferite forme: de vecinătate, de colaborare, de concurenţă, de conflict deschis sau de subordonare, în funcţie de interesele de moment. În situaţii excepţionale, când le sunt ameninţate interesele comune sau chiar existenţa, aceste grupuri ajung la a face front comun în faţa pericolului extern. După cum se poate vedea, lumea interlopă nu se reduce la simpla însumare a indivizilor care, prin acţiunile lor, aduc prejudicii ordinii şi echilibrului social. Lumea interlopă este un sistem dinamic şi complex, ale cărui elemente interacţionează permanent, cu un mecanism specific de funcţionare şi guvernat de legi specifice. 1.5. Caracteristici ale lumii interlope Am definit anterior lumea interlopă ca fiind un sistem dinamic şi complex, cu mecanisme specifice de funcţionare. Acest mod de a privi lumea interlopă impune unele precizări. Lumea interlopă este o realitate specifică, cu o structură şi un mod de organizare aparte. Complexitatea şi dinamismul ce o caracterizează sunt date de marea varietate a elementelor componente şi de numeroasele tipuri de relaţii existente între acestea. Între grupurile care alcătuiesc lumea interlopă există o permanentă interacţiune şi interdependenţă. Modul în care se raportează unele la altele se modifică rapid, în funcţie de situaţie şi de interesele de moment. Nu se pune problema dispariţiei, la un moment dat, a lumii interlope, deoarece dispune de o mare capacitate de restructurare şi adaptare la diverse situaţii, asigurată de modul în care elementele componente evoluează, se modifică şi îşi creează mecanisme specifice de adaptare, supravieţuire şi apărare. Aceste mecanisme specifice asigură continuitatea spaţială şi temporală a subculturii delincvente şi, în final, a lumii interlope ca întreg. Caracteristica fundamentală a existenţei lumii interlope este eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise8. Obţinerea de venituri se realizează prin mijloace ilicite şi imorale, indivi__________________ 7 T. Butoi, Psiho-sociologia devianţei de tip social, Note de curs, an universitar 1999/2000. 8 Ibidem. 74

Universitatea SPIRU HARET

zii sustrăgându-se obligaţiilor cetăţeneşti şi oricărui efort în favoarea unei conduite hedonice, centrată pe plăcere, aventură şi profit. Preocuparea membrilor lumii interlope de a-şi procura bani şi putere se subordonează, însă, paradoxal, dorinţei de a reveni în societatea morală. Chiar dacă acest lucru nu se realizează, ei încearcă cel puţin să devină „onorabili” sau, în cel mai rău caz, caută să-şi creeze acea aparenţă de moralitate, ascunzându-se în spatele principiului: „Scopul scuză mijloacele”. Societatea tolerează, totuşi, de multe ori lumea interlopă, în speranţa recuperării membrilor ei în plan social. În general, lumea interlopă este marginalizată, împinsă spre periferia societăţii. Cu toate acestea, nu poate fi considerată un grup marginal decât din anumite puncte de vedere. Termenul de marginalizare9 a fost introdus în sociologie de R.K. Merton (1949), pentru a desemna un tip particular de devianţă. Un individ care şi-a interiorizat puternic deopotrivă valorile, obiectivele prescrise de cultură şi normele ce definesc mijloacele licite ce permit atingerea acestor obiective poate fi pus în situaţia de a nu reuşi, folosind mijloacele licite. Din cauza interdicţiilor morale pe care şi le-a însuşit, el nu poate recurge la mijloace ilicite. Astfel, apare un conflict, o contradicţie între atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor, pe care individul o va elimina prin retragerea din mecanismul social, respingând, deopotrivă, scopurile şi mijloacele. R.A. Cloward şi L.E. Ohlin (1960) au prelungit această analiză, considerând marginalizarea ca fiind rezultatul unei duble nereuşite: eşecul în obţinerea mijloacelor licite, dar şi în accesul la mijloacele ilicite, care nu sunt întotdeauna disponibile şi trebuie să facă obiectul unei asimilări culturale. Din acest punct de vedere, între un grup marginal şi lumea interlopă apar diferenţe clare. Membrii lumii interlope îşi ating scopurile, în principal, prin mijloace ilicite. În urma unui eşec în obţinerea mijloacelor licite, ei nu se retrag din mecanismul social, dimpotrivă, continuă să fie componenţi activi ai acestuia, dar subordonându-şi activitatea unor norme şi modele comportamentale indezirabile social. Ei resping doar mijloacele legale, nu şi scopurile. Similitudinile apar însă în cazul relaţiilor cu societatea. Existenţa grupurilor marginale şi a lumii interlope confirmă şi consolidează permanent funcţia, poziţia grupului dominant şi a sistemului de norme şi valori dominante în mod ideal, sau material. Un alt punct comun îl constituie modul în care societatea suprave-ghează, urmăreşte,
__________________ 9 Dicţionar de sociologie - Larousse, pag. 159. 75

Universitatea SPIRU HARET

pedepseşte sau încearcă să distrugă atât grupurile marginale, cât şi lumea interlopă. Societatea trăieşte iluzia controlului asupra lumii interlope şi a sancţionării acesteia prin aparatul juridico-poliţienesc. Însă faptul că lumea interlopă continuă să-şi desfăşoare nestingherită activitatea ar trebui să ridice serioase semne de întrebare cu privire la eficienţa acestui control şi a efectelor sancţiunilor. Poziţia lumii interlope faţă de societate este evidentă. Lumea interlopă îşi alege din cadrul societăţii victimele şi complicii necesari reuşitei operaţiunilor plănuite10. În acelaşi timp, în circuitul bogăţiilor comunităţii, membrii lumii interlope găsesc bunuri pe care consideră că este normal să şi le însuşească. O altă caracteristică de bază a lumii interlope este internaţionalizarea normelor şi obiceiurilor specifice11. Astfel, în orice ţară, în ciuda diferenţelor culturale şi de regim politic, modul de viaţă interlop este acelaşi. Cu toate acestea, există şi o excepţie, şi anume, în ceea ce priveşte teritorialitatea. Zonele de influenţă şi de activitate ale grupurilor de infractori sunt strict delimitate, accesul intruşilor fiind tolerat cu mare greutate. Ignorarea acestor „graniţe” şi activităţile desfăşurate pe „teritoriul altuia” duc la conflicte între grupurile respective, conflicte ce degenerează adesea în reglementări de conturi deosebit de brutale şi violente. Pentru membrii lumii interlope, o reuşită reală impune un calcul al riscurilor în raport cu posibilul profit aşteptat şi grija de a-şi asigura un trai îmbelşugat. 1.6. Tipuri de devianţă în lumea interlopă Lumea interlopă nu se reduce la simpla însumare a infractorilor. În acelaşi timp, nu orice individ care a înfăptuit acte ce cad sub incidenţa legilor penale poate fi considerat membru al lumii interlope. În alcătuirea lumii interlope intră grupuri organizate de infractori, cu grad variabil de structurare, specializate în anumite tipuri de activităţi cu caracter antisocial, activităţi desfăşurate în relativ acelaşi habitat. Activitatea infracţională a acestor indivizi nu are caracter accidental sau ocazional. Este o activitate organizată, permanentă, urmă__________________ 10 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, universitar 1999/2000. 11 Ibidem. 76 Note de curs, an

Universitatea SPIRU HARET

reşte scopuri foarte clar definite, ce satisfac interesele de moment ale grupului şi se desfăşoară după planuri foarte atent conturate, ce au în vedere atât atingerea scopurilor, cât mai eficient, dar şi evaluarea posibilelor riscuri în raport cu finalitatea activităţii respective. Calitatea de membru al lumii interlope este dată de apartenenţa la un grup structurat de delincvenţi şi de poziţia individului în cadrul acestui grup. Grupurile ce alcătuiesc lumea interlopă sunt închise şi au un grad ridicat de coeziune, ceea ce face ca intrarea într-un astfel de grup să se realizeze cu mare dificultate. Individul trebuie să adopte şi să se supună normelor şi legilor specifice ce guvernează activitatea grupului, să se adapteze stilului de viaţă practicat de ceilalţi, să facă dovada loialităţii faţă de grup şi să-şi subordoneze propriile interese, intereselor de grup. Astfel, nu orice infractor face parte obligatoriu din lumea interlopă. Pentru a face parte din lumea interlopă şi pentru a fi recunoscut ca atare de ceilalţi membrii ai acesteia, infractorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) Este foarte importantă apartenenţa la un grup structurat şi organizat de infractori. Componenţii lumii interlope nu-şi desfăşoară activitatea solitar decât foarte rar, aceste cazuri constituindu-se ca excepţii; b) Individul trebuie să aibă o bogată experienţă în domeniul infracţional. În acest sens, putem folosi termenul de „carieră infracţională”. Prin carieră infracţională definim activitatea infracţională privită ca preocupare principală a individului şi ca sursă principală sau unică de venit, desfăşurată o perioadă cât mai îndelungată din viaţa lui; c) Prestigiul individului în grupul de delincvenţi creşte direct proporţional cu gradul de specializare în activitatea specifică desfăşurată de grup, numărul de condamnări şi timpul petrecut în instituţiile penitenciare; d) Individul se impune în cadrul lumii interlope şi prin comportament. Agresivitatea, violenţa manifestă, atitudinea faţă de instituţiile de control social (juridico-poliţienesc) sunt „calităţi” care îi facilitează individului accesul în lumea interlopă. Atunci când un individ îndeplineşte condiţiile de mai sus, putem afirma cu certitudine că avem de-a face cu un membru al lumii interlope. În acelaşi timp, ne putem da seama ce categorii de infractori nu fac parte din lumea interlopă. Un act infracţional, indiferent de gravitatea lui şi de periculozitatea în plan social, dacă este unic şi neinclus într-un plan bine structurat şi, mai ales, dacă nu este repetat, nu face din autorul lui un membru al lumii interlope. De exemplu: un omor pasional, un accident auto, urmat de fuga de la locul faptei, agresarea unei persoane,
77

Universitatea SPIRU HARET

furtul unui obiect dintr-un magazin, devastarea unui local public sau a unei locuinţe în anumite circumstanţe (şi exemplele pot continua) sunt delicte prevăzute şi sancţionate de legile penale, dar autorii acestora nu pot fi incluşi între membrii lumii interlope. Acelaşi lucru se poate spune şi despre infractorii care prezintă diferite afecţiuni psihopatologice (psihopaţii, maniacii, schizofrenicii etc.) şi care, din această cauză, sunt lipsiţi de discernământul propriilor fapte şi, în consecinţă, nu au răspundere penală. În lumea interlopă predomină infracţiunile ce necesită activitatea în comun, cooperarea între grupuri „specializate” în diferite activităţi12. Printre cele mai frecvente tipuri de infracţiuni pe care le întâlnim în lumea interlopă menţionăm: proxenetismul, prostituţia, tâlhăria, jaful, şantajul, traficul de valută, spargerile de locuinţe, furtul de maşini, impunerea aşa-numitelor „taxe de protecţie” şi practicarea jocurilor de noroc ilegale. Desigur, aceasta este o simplă enumerare. De cele mai multe ori, acestea apar în cele mai diverse combinaţii şi cu efecte de o gravitate şi o periculozitate deosebită. 1.7. Componenţa lumii interlope 1.7.1. Caracteristici psiho-sociale ale membrilor lumii interlope La nivelul întregii societăţi, căile spre succes sunt educarea, cultivarea şi solida pregătire profesională, mai întâi în cadrul familiei şi apoi în instituţiile de învăţământ, în conformitate cu normele şi
__________________ 12 De exemplu: pentru spargerea unei locuinţe sunt necesari mai mulţi indivizi, care se constituie într-o reţea, fiecare având funcţia lui specifică în cadrul operaţiunii. Unul dintre ei furnizează „pontul” (informaţia), supraveghează un timp activitatea celor care locuiesc în casa/apartamentul respectiv, pentru a stabili momentul propice desfăşurării spargerii. În acelaşi timp, ceilalţi întocmesc planul: modul de realizare, atribuţiile ce revin fiecăruia, modul în care vor fi transportate bunurile sustrase şi locul în care vor fi depozitate. De asemenea, se stabilesc şi variantele de acţiune alternative, în cazul că apar evenimente neprevăzute. O dată bunurile sustrase, sunt depozitate în anumite locuri, de obicei la persoane care nu au participat la spargere („tăinuitori”), urmând a fi valorificate de către aceştia sau de către alţii experimentaţi în astfel de „vânzări”. Aceasta nu a fost decât o exemplificare a „muncii în echipă”, caracteristică lumii interlope, cu precizarea că fiecare participant la acţiune îşi primeşte partea de „pradă”, în funcţie de prestaţie şi de gradul de risc al acţiunii întreprinse. 78

Universitatea SPIRU HARET

valorile sociale unanim admise şi respectate. Dar ce se întâmplă când familia nu corespunde modelului general şi când resursele materiale, financiare nu permit realizarea procesului educaţional instituţionalizat? Ce se întâmplă în cazul în care tânărului dornic de afirmare i se pun tot felul de bariere din considerente economice, financiare sau culturale, care îl aduc în situaţia de a nu-şi putea dezvolta şi valorifica aptitudinile, abilităţile, talentele, capacitatea de a se realiza? Un răspuns la aceste întrebări îl dau R.A. Cloward şi L.E. Ohlin prin teoria oportunităţilor diferenţiate (1960)13. Conform acestei teorii, atunci când mijloacele legale sunt blocate de bariere ca: diferenţele culturale şi de limbaj, adversităţi economice, o limitată disponibilitate a resurselor, oamenii sunt forţaţi să apeleze la mijloace ilegale, pentru a-şi asigura cele necesare traiului. De aceea, este important să privim membrii lumii interlope şi din această perspectivă. Capacitatea intelectuală a multora dintre ei nu trebuie pusă la îndoială. Avem, însă, de-a face cu indivizi cu puternice complexe psihice, generate de gravele carenţe afective şi educative care le-au marcat copilăria şi adolescenţa14. La acestea s-au adăugat atitudinea ostilă a societăţii şi indiferenţa acesteia faţă de problemele lor. Membrii lumii interlope nu sunt complet lipsiţi de calităţi şi aptitudini care să le asigure reuşita într-un cadru normal şi legal, însă, din diferite motive, nu au capacitatea de a le valorifica. Întreruperea timpurie a pregătirii şcolare este conştientizată cu timpul ca handicap, creându-se un complex de inferioritate în raport cu standardele unanim admise şi recunoscute de întreaga societate. Pentru a suplini acest handicap, ei recurg la adoptarea unor atitudini şi modele comportamentale ce le dau iluzia superiorităţii. În fapt, îşi dezvoltă mecanisme psihice specifice de apărare. Îşi atribuie calităţi care, în viziunea lor, compensează carenţele educative (forţă, curaj, loialitate etc.), adoptă o ierarhie valorică diferită, care le permite să se considere cu mult superiori celorlalţi membrii ai societăţii. În virtutea acestei „superiorităţi”, membrii lumii interlope consideră că au dreptul de a-şi însuşi bunurile altora şi, mai mult, că modalităţile legale de a-şi asigura bunăstarea sunt degradante şi umilitoare. Depo-sedarea celor cu posibilităţi materiale peste medie este văzută adesea ca un act de dreptate, de justiţie.
__________________ 13 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologia judiciară, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1994, pag. 29. 14 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 79

Universitatea SPIRU HARET

Ceea ce iniţial este un gest reflex al individului de apărare faţă de atitudinea ostilă a societăţii vizavi de devianţă (abandonul şcolar fiind, de exemplu, un comportament deviant) - integrarea în grupuri de indivizi aflaţi în situaţii asemănătoare, în mijlocul cărora se simţea în siguranţă - devine cu timpul o atitudine de respingere a societăţii, în speţă, a normelor şi valorilor ce o guvernează, prin adoptarea şi respectarea unor norme şi valori diferite sau chiar opuse, a unor modele comportamentale delincvente ce pun în pericol ordinea şi siguranţa socială. Punctul final al acestei evoluţii este, evident, adoptarea modului de viaţă interlop. Avem de-a face, în concluzie, cu o categorie de indivizi cu un mod special de a privi lucrurile şi o ierarhie valorică diferită de cea a restului societăţii. Sunt indivizi cu puternice complexe psihice, care caută să se impună prin mijloace specifice, altele decât cele dezirabile social. 1.7.2. Principalele categorii de infractori ce compun lumea interlopă Infractorii profesionişti Infractorii profesionişti se reunesc în categoria cea mai spectaculoasă şi mai primejdioasă a delincvenţilor. Ca indivizi distincţi, se regăsesc în cadrul crimei organizate. Aceşti infractori şi-au făcut din activitatea infracţională o meserie, fiind în permanenţă în căutare de „ponturi” şi pregătirea de „lovituri”. Ca şi în restul societăţii, în lumea interlopă există specialişti în diferite tipuri de activităţi, reuniţi în grupuri axate pe realizarea anumitor tipuri de infracţiuni, care activează în zone clar delimitate. De regulă, infractorii profesionişti se bucură de prestigiu în branşă, prin acţiunile lor îndrăzneţe, reuşitele dovedindu-le ingeniozitatea şi curajul. L. Yablonski, în lucrarea Criminology. Crime and criminality (Harper Collins Publisher, New York, 1990), pe baza unei ample sinteze asupra literaturii de specialitate, diferenţiază două categorii de infractori, în funcţie de gradul de pregătire infracţională: 1. Criminali situaţionali, care, în general, sunt cei ce comit infracţiuni ocazional, întâmplător. În funcţie de caracteristicile contextuale, apar trei categorii de infractori: a) infractori datorită unor situaţii emoţionale (ex. crima pasională); b) infractori datorită unor situaţii financiare (ex. fraude, delapidări, falsificări etc.);
80

Universitatea SPIRU HARET

c) infractori datorită unei situaţii politice. 2. Criminalii de carieră, infractori ce sunt de obicei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei. Sistemul de norme şi valori, reguli şi modele comportamentale în cadrul căruia aceştia au fost socializaţi este diferit de cel utilizat de către societate pentru majoritatea populaţiei. O caracteristică a acestor indivizi este tendinţa lor de a lua iniţiativa în comiterea crimelor, chiar şi în situaţii în care sunt foarte vulnerabili în a fi arestaţi şi condamnaţi. Cu toate că dezvoltarea conceptului de „criminal de carieră” îi aparţine în special lui Walter Reckless („The Crime Problem”, Random House, New York, 1961), principalele trăsături ale criminalului de carieră au fost conturate de L. Yablonski. Criminalul de carieră este un individ normal, din punct de vedere psihologic, nu prezintă caracteristici care să-l diferenţieze de noncriminal. Alegerea crimei ca ocupaţie este, în cea mai mare parte, considerată ca fiind o alegere „raţională”. Crima este mijlocul său principal de a-şi asigura cele necesare traiului; chiar dacă ocazional deţin unele slujbe convenţionale, acest lucru se întâmplă sub presiunea externă a membrilor familiei sau a unor oficiali (de exemplu: reprezentanţi ai sistemului judiciar). Majoritatea infracţiunilor comise de criminalii de carieră sunt împotriva proprietăţii (spargeri, furturi, tâlhării). Debutul în cariera infracţională are loc în majoritatea cazurilor încă din copilărie. Criminalul de carieră îşi dezvoltă atitudinile favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru poliţie şi societate, în general. El îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune folositoare pentru comiterea infracţiunilor. Petrecerea unui anumit timp în închisoare este aşteptată şi considerată ceva normal în ocupaţia sa. În închisoare foloseşte timpul pentru a învăţa noi metode de comitere a crimei. Pentru el închisoarea este o şcoală a crimei. Yablonski atrage atenţia asupra faptului că în interiorul categoriei criminalilor de carieră se poate produce o specializare. Unii criminali de carieră devin „profesionişti” în comiterea anumitor infracţiuni. Infractorii profesionişti se disting de ceilalţi infractori prin anumite trăsături specifice. În primul rând, ei sunt specialişti. Înalta specializare le permite planificarea, alegerea victimelor şi comiterea infracţiunii, în aşa fel încât să o facă foarte bine sau imposibil chiar de depistat. Infractorul profesionist este format, în sensul că are deprinderi şi abilităţi care sunt urmarea unui proces de formare în specialitate. „Profesorii” lui sunt, de obicei, infractori profesionişti mai vârstnici. El planifică acţiunea infracţională mai amplu decât o
81

Universitatea SPIRU HARET

face criminalul de carieră obişnuit, studiază cu atenţie locurile, elaborează strategii, evaluează câştigurile în raport cu riscurile la care se expune etc. De remarcat este faptul că infractorii profesionişti nu sunt implicaţi decât foarte rar în comiterea unor crime ce presupun violenţa, cum ar fi omuciderea. Integrarea acestor indivizi în lumea interlopă nu este doar rezultatul capacităţii şi al eficacităţii modului lor de operare, al pregătirii profesionale. Ei ajung să ocupe un loc în această lume, respectând cu stricteţe regulile nescrise, legile şi uzanţele specifice. Un alt factor care le asigură infractorilor profesionişti nu numai accesul, ci chiar şi un anumit prestigiu în lumea interlopă este racolarea lor de către membrii marcanţi, cu mare influenţă, ai acesteia. Însă o importanţă deosebită o are dovada de loialitate pe care infractorul o face faţă de şefii pentru care operează şi faţa de grupul de apartenenţă. Prestigiul său în lumea interlopă creşte în momentul în care, fiind prins în urma unei acţiuni foarte periculoase, din punct de vedere social, el suportă singur o condamnare grea, fără a-şi demasca şefii sau complicii, acest „sacrificiu” fiind apreciat în mod deosebit şi recompensat. Statutul de membru al lumii interlope îi conferă infractorului profesionist anumite avantaje. În schimbul „serviciilor” şi loialităţii sale, lumea interlopă îi oferă protecţie, suport material şi îi ajută familia în cazul în care este nevoit să ispăşească o pedeapsă privativă de libertate. Alături de delincvenţa profesionistă care poate fi considerată clasică, există un alt tip de delincvenţă, cel puţin tot atât de vastă şi mult mai puţin expusă la represiune din partea societăţii şi, în final, mult mai profitabilă. Acest tip de delincvenţă constă în practicarea „traficurilor ilicite”15. Cei care practică acest gen de activitate infracţională sunt cel mai adesea indivizi care au deja un trecut de infractori profesionişti. Experienţa acumulată şi dorinţa de a scăpa de represiunea organelor poliţieneşti îi determină pe aceştia să dea o aparenţă de „onorabilitate” activităţilor pe care le întreprind, continuând să trăiască, în paralel, în modul specific lumii interlope. În general, sunt bine organizaţi şi lipsiţi de scrupule, profitul fiind scopul lor principal. Alegerea mijloacelor nu prezintă importanţă, fiind rezultatul situaţiei de moment, al circumstanţelor. Activităţile de trafic antrenează trei categorii de indivizi: procuratorii (cei care realizează efectiv activitatea de sustragere a bunurilor, prin
__________________ 15 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 82

Universitatea SPIRU HARET

diferite modalităţi), mijlocitorii (intermediarii care se ocupă de valorificarea bunurilor respective) şi beneficiarii, reunind o mare varietate de infractori: falsificatori, escroci, proxeneţi, prostituate etc. Activităţile de trafic deţin locul primordial în lumea interlopă, asigurându-i permanent o bază materială solidă. Traficul de orice natură este cea mai sigură sursă de câştig şi cea mai puţin riscantă activitate, normele legislative permiţându-le traficanţilor să-şi desfăşoare nestingheriţi activitatea în majoritatea cazurilor. Proxeneţii Proxenetismul este cea mai comodă şi mai sigură formă de trafic ilicit. Pe lângă câştigurile substanţiale în bani, oferă posibilitatea culegerii de informaţii şi stabilirii de contacte, relaţii şi complicităţi în vederea următoarelor lovituri. Proxeneţii sau, după cum mai sunt numiţi în limbajul uzual „peştii”, sunt de fapt comercianţi. Ceea ce îi distinge însă de adevăraţii comercianţi este natura comerţului pe care îl practică (care este prevăzut şi sancţionat penal) şi, mai ales, „marfa” pe care o vehiculează - sexul. Prostituatele (femei care practică relaţii sexuale contra unei anumite sume de bani, această activitate fiind modul lor de a-şi asigura cele necesare traiului) nu sunt decât instrumente în mâna proxenetului, ele nu sunt vândute clientului, ci numai „închiriate”. Trebuie specificat acest lucru, pentru a nu confunda proxeneţii cu negustorii de sclavi din vechime. Ceea ce cumpără clientul nu este prostituata, ci actul sexual în sine, prostituata fiind numai instrumentul necesar realizării acestui act, instrument pe care proxenetul îl „închiriază” contra cost. Clientela prostituţiei depăşeşte de departe ca importanţă numerică clientela tuturor celorlalte categorii de trafic. Clientela este foarte uşor de găsit, iar „marfa” foarte uşor de oferit, spre deosebire de alte categorii de trafic (exemplu: traficul cu arme sau cu droguri). De asemenea, acestui gen de trafic i se poate da cu mai multă uşurinţă o aparenţă „onorabilă”: aşa-numitele „trupe de balet”, saloane de masaj, agenţiile matrimoniale etc. Metodele pe care le foloseşte proxenetul pentru a racola şi pentru a determina prostituatele să „lucreze” sunt cele mai diverse. Uneori, totul depinde de forţa persuasivă a acestuia, de puterea lui de a convinge. Dar, cel mai adesea, prostituatele sunt constrânse prin şantaj, violenţă şi presiune. Odată recrutată, prostituata devine „de meserie”, fiind gata oricând să se ofere potenţialilor clienţi.
83

Universitatea SPIRU HARET

Proxenetului îi revine cea mai mare parte din banii obţinuţi de prostituată, acesteia rămânându-i la dispoziţie doar un mic procent, necesar pentru păstrarea aparenţei de lux pe care o afişează. În schimb, proxenetul asigură prostituatei protecţie, locuinţă şi, nu în ultimul rând, clienţi. Proxenetul are drepturi de proprietar asupra prostituatelor, drept recunoscut şi de necontestat în lumea interlopă. El le poate pedepsi atunci când nu este mulţumit de prestaţia lor, fără ca altcineva să poată interveni. Prostituata poate fi vândută altui proxenet, fără ca ea să aibă un cuvânt de spus. Fiecare reţea de prostituate, coordonată de unul sau mai mulţi proxeneţi, activează într-un anumit teritoriu. De remarcat este faptul că proxeneţii îşi respectă graniţele, orice încercare a vreunuia dintre ei de a le încălca fiind sancţionată cu brutalitate. Membrii lumii interlope condamnă, de asemenea, orice încercare a unui proxenet de a racola cu forţa o prostituată ce aparţine altuia. Acest gen de acţiuni se soldează adesea cu veritabile războaie, cu blamul lumii interlope sau cu servicii sau amenzi compensatorii în favoarea celui păgubit. Orice proxenet are o bogată experienţă infracţională, şi ar fi complet eronat să considerăm că el a abandonat complet crima şi delincvenţa clasică. Dimpotrivă, prostituţia îi oferă accesul la informaţii utile, baza materială şi complicii necesari pregătirii diferitelor „lovituri”, protecţie şi adăpost, în caz de pericol. Influenţa proxenetului asupra prostituatelor sale este cu atât mai evidentă în momentul în care acesta este urmărit de poliţie sau chiar închis. Ele îl protejează, îi oferă adăpost, ajung până la a minţi organele judiciare pentru a-l apăra. În cazul în care el este închis, pe perioada detenţiei, ele sunt preluate temporar de un alt proxenet, însă continuă să lucreze pentru „peştele” lor. Trebuie menţionat faptul că în branşa proxeneţilor întâlnim nu numai bărbaţi, ci şi femei. De multe ori, femeile-proxenet pot fi mai abile şi mai periculoase decât bărbaţii, iar în relaţiile cu prostituatele mai dure şi mai brutale. Prostituatele Prostituţia este un fenomen de o amploare deosebită, care a afectat şi afectează în continuare întreg mapamondul, indiferent de ţară, cultură, tradiţii, legislaţie, perioadă istorică şi regim politic. Cu toate că, în general, este considerată ilegală şi imorală, practicarea prostituţiei este în unele ţări tolerată şi chiar legalizată. Prin
84

Universitatea SPIRU HARET

legalizarea prostituţiei se urmăreşte, de fapt, încercarea de a ţine acest fenomen sub control. Ar fi o naivitate să credem că în ţara noastră nu a existat prostituţie înainte de 1989. Regimul politic nu a reuşit să împiedice practicarea „celei mai vechi meserii”, acest lucru realizându-se însă sub o formă mai mult sau mai puţin mascată. Este, deci, eronată ideea că prostituţia a apărut în România după 1989, în urma instalării democraţiei. Trecerea la economia de piaţă nu a avut rolul de „declanşator” al fenomenului prostituţiei, ci numai de „catalizator”. Efectele secundare ale tranziţiei de la o economie de tip centralizat la o economie de piaţă, şi anume şomajul, nesiguranţa veniturilor, scăderea nivelului de trai, au dus, la rândul lor, la crearea unui mediu propice evoluţiei şi extinderii rapide a fenomenului prostituţiei. În acelaşi timp, libertatea şi democraţia sunt intens exploatate de cei situaţi în această „zonă crepusculară” a societăţii, care este lumea interlopă. Evident, prostituţia a fost legată întotdeauna de existenţa lumii interlope. După cum am arătat anterior, „comerţul cu sex” este una din cele mai importante surse de câştig ale lumii interlope, câştig facil situat la graniţa dintre legal şi ilegal. Ca să ne putem da seama de soliditatea bazei materiale pe care o oferă prostituţia lumii interlope este suficient să ne gândim la numărul prostituatelor din fiecare ţară, număr care variază între zeci şi sute de mii. Câştigul actual al unei prostituate este fabulos, comparativ cu al unei funcţionare, dar circa 2/3 din acesta este partea proxenetului. Prostituţia este legată de lumea interlopă şi prin faptul că infractorii îşi aleg amantele şi îşi recrutează complicii dintre prostituate şi patroane de bordeluri. În plus, în afară de stradă, celelalte locuri în care se practică prostituţia, şi anume, localuri, baruri de noapte, discoteci, aparţin sau se află sub controlul unor membrii mai mult sau mai puţin marcanţi ai lumii interlope, în majoritatea cazurilor. Astfel, se poate observa cu uşurinţă că între dezvoltarea prostituţiei şi dimensiunile lumii interlope este o strânsă interdependenţă şi proporţionalitate. Mecanismele de racolare a viitoarelor prostituate sunt variate. De multe ori, cel care le racolează este „ajutat” de naivitatea, credulitatea, dorinţa de a trăi în lux a respectivelor tinere. Mai întâi seduse de către racoleur sau de către viitorul proxenet, care le promit mult visatul lux, multe fete sunt antrenate, încetul cu încetul, în angrenajul prostituţiei prin sugestie, ameninţare, şantaj şi, nu în ultimul rând, prin violenţă.
85

Universitatea SPIRU HARET

Deja binecunoscutele anunţuri la „Mica publicitate”, care oferă contracte de dansatoare sau diferite locuri de muncă pentru tinere în străinătate, sau posibilitatea unor căsătorii cu cetăţeni străini, sunt alte modalităţi de recrutare, veritabile producătoare de prostituate. Cu toate că substratul acestor anunţuri nu mai este un secret pentru nimeni, acestea continuă, paradoxal, să facă victime. Naivele tinere sunt duse de „impresari” în străinătate, unde sunt obligate să se prostitueze. Cu toate acestea, nu trebuie să omitem faptul că o parte din aceste fete se lasă pe mâna proxeneţilor şi pleacă în străinătate în cunoştinţă de cauză, fiind conştiente de ceea ce le aşteaptă acolo. Desigur, normele morale pe care fiecare dintre noi şi le-a interiorizat, ne fac să adoptăm faţă de prostituate o atitudine dezaprobatoare, dispreţuitoare şi chiar ostilă. Dar dincolo de morală, înainte de a arunca piatra, fiecare om ar trebui să-şi pună întrebarea dacă nu cumva chiar societatea din care face parte, şi implicit el, ca rotiţă a mecanismului, nu a contribuit la generarea, întreţinerea şi continua dezvoltare a acestui fenomen numit prostituţie. Înainte de a condamna, trebuie să încercăm să privim dincolo de atitudinea insolentă şi sfidătoare a prostituatei faţă de organele judiciare şi faţă de societate, în general. În spatele fiecărui caz de prostituţie se ascunde cel mai adesea o veritabilă dramă. O familie dezorganizată sau, mai bine zis, un mediu familial inadecvat dezvoltării armonioase a personalităţii tinerei, incapacitatea de a se supune rigorilor unei meserii, un salariu mizer din cauza necalificării, şomajul, imposibilitatea de a-şi asigura un trai decent, sunt doar câţiva din factorii ce determină o tânără să se prostitueze. Din nefericire, nu sunt rare cazurile în care o femeie se prostituează pentru a-şi întreţine familia, încercând să le asigure copiilor ei condiţii cât mai bune de viaţă. La polul opus, întâlnim însă şi femei pentru care luxul reprezintă raţiunea de a fi, şi consideră prostituţia cea mai uşoară cale spre obţinerea lui. În ambele cazuri, însă, tragedia este aceeaşi. Umilinţe, disperare, singurătate, neîmpliniri, aşteptări înşelate, nesiguranţă, la care se adaugă brutalitatea şi presiunile proxeneţilor, iată numai câteva aspecte pe care faţada arogantă, despre care aminteam, le ascunde. Desigur, motivele care împing o femeie să se prostitueze sunt numeroase şi complexe. Prostituţia presupune o anumită structură psihică, o ierarhie a valorilor diferită de cea unanim acceptată, o viziune aparte asupra propriei persoane în raport cu ceilalţi. În urma unor studii realizate asupra lumii prostituatelor, s-au distins două categorii de prostituate: 1. Tinere, adolescente care aleg de bunăvoie calea prostituţiei:
86

Universitatea SPIRU HARET

• fete pe care situaţia economică precară şi mediul familial inadecvat le fac să se „salveze” în prostituţie; • fete dominate de dorinţa de a trăi în stil mare, în lux; • hipereroticele. 2. Victimele unor situaţii specifice: • femei obligate să se prostitueze de către proxeneţi sau chiar de către soţii lor; • persoane care suferă anumite afecţiuni psihice sau fizice care le pun în situaţia de a nu se putea opune acestei situaţii. Fenomenul prostituţiei este totuşi un rău necesar şi este o pierdere de vreme, ca şi în cazul lumii interlope, să se încerce anihilarea lui. Poate fi redus, ţinut oarecum sub control, dar nu poate fi anihilat. Patronii de tripouri şi case de toleranţă Lumea interlopă se fundamentează pe o vastă bază economică, activităţile ce o caracterizează necesitând o adevărată infrastructură: locuri de primire şi de întâlnire, depozite clandestine, mijloace de comunicare şi transport, locuri de refugiu, în caz de primejdie. Aici îşi găsesc locul barurile, cafenelele, hotelurile, localurile de noapte, discotecile etc., ai căror patroni, chiar dacă nu fac parte din lumea interlopă, sunt cel puţin într-o simbioză perfectă cu aceasta. Însă cea mai mare parte a patronilor unor astfel de stabilimente sunt membrii ai lumii interlope, foşti infractori profesionişti, foşti sau actuali proxeneţi sau traficanţi. Asemenea patroni ocupă un loc foarte important în viaţa mediului interlop, fiind adesea depozitarii unor informaţii de o deosebită însemnătate pentru organele judiciare16. Patronii de localuri care acceptă clienţi provenind din lumea interlopă, cu intenţia de a obţine profituri de pe urma acestora, se angajează prin forţa lucrurilor să le ofere numeroase şi preţioase servicii. Localurile lor devin locuri de întâlnire pentru infractori, unde aceştia îşi organizează expediţiile. Aceşti patroni devin curieri, acceptând să le transmită mesajele, le ascund armele, îi primesc pe racoleuri şi intermediari, asigură depozitarea în siguranţă a banilor şi mărfurilor furate. Nu în ultimul rând, împreună cu prostituatele, ei asigură ascunzători discrete şi sigure clienţilor lor aflaţi în pericol sau urmăriţi. O dată intraţi în angrenajul lumii interlope în calitate de tăinuitori, aceşti patroni nu mai pot da înapoi. Ei devin, la un moment
__________________ 16 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 87

Universitatea SPIRU HARET

dat, şi mijlocitori, cumpărând şi vânzând apoi marfa furată, prin aceasta fiind atraşi în hăţişul complicităţilor. Cap. II. TEORII ŞI MODELE DE ANALIZĂ A DELINCVENŢEI (ŞCOLI, CURENTE)

De ce comit oamenii infracţiuni? Ce îi determină să se dedea, în mod conştient, la acte care, conform prescripţiilor normative, atrag după ele pedepse drastice? Iată întrebări care reclamă răspunsuri clare. La aceste întrebări au încercat să răspundă, de-a lungul timpului, numeroşi oameni de ştiinţă din diferite domenii: drept penal, criminologie, psihologie, psihiatrie, sociologie etc., elaborând teorii şi modele de analiză, explicaţii ştiinţifice, mai mult sau mai puţin valabile, care au acoperit într-o măsură mai mare sau mai mică, dar niciodată complet, vastitatea şi diversitatea fenomenului numit criminalitate. Diversitatea domeniilor ai căror reprezentanţi concură la explicarea ştiinţifică a criminalităţii este justificată de caracterul multidimensional al acesteia. Însă când ne referim la lumea interlopă, lucrurile se complică. Nu mai avem de-a face cu un fenomen, ci cu un mecanism, un sistem de o complexitate deosebită, cu o mare capacitate de adaptare şi restructurare, în funcţie de diferitele situaţii cu care se confruntă. Evident, societatea ar dori să anihileze lumea interlopă, dar, după cum am arătat, acest lucru nu este posibil. Situaţia ar fi ţinerea lumii interlope sub control. Or, pentru a o putea controla, trebuie mai întâi să o cunoaştem. În cazul lumii interlope o serie de teorii referitoare la fenomenul criminalităţii îşi pierd din valabilitate şi nu pot oferi explicaţii sau soluţii. Sociologia şi psihologia socială ne oferă, totuşi, câteva teorii şi modele de analiză care ne ajută să înţelegem modul în care se formează viitorii membri ai lumii interlope şi cauzele care stau la baza comportamentelor lor antisociale. 2.1. Teoria oportunităţii diferenţiale

88

Universitatea SPIRU HARET

Teoria oportunităţilor diferenţiale face parte din categoria explicaţiilor structurale asupra delincvenţei. Conceptul de bază cu care operează explicaţiile structurale este inegalitatea fundamentală în ceea ce priveşte oportunităţile în a atinge scopurile dictate de societate17. Societatea stabileşte aceleaşi aspiraţii pentru toţi membrii ei (sănătate, succes profesional, prosperitate materială etc). În acelaşi timp, sunt stabilite şi mijloacele legale, dezirabile social, prin care pot fi atinse aceste scopuri. Însă nu toţi membrii societăţii sunt capabili să atingă scopurile stabilite de societate prin mijloace legale. Astfel, apar două situaţii: 1. Indivizii în cauză, eşuând şi în obţinerea mijloacelor ilegale, se retrag din mecanismul social, devenind marginalizaţi; 2. Indivizii recurg cu succes la mijloacele ilegale, devenind infractori. Teoria oportunităţilor diferenţiale a fost formulată de către Cloward şi Ohlin (1960). Autorii acestei teorii susţin faptul că indivizii aparţinând claselor de jos şi grupurilor subculturale doresc să folosească mijloace legale pentru atingerea scopurilor şi obţinerea succesului în plan social, însă se lovesc de o multitudine de bariere, cum ar fi: diferenţe culturale şi de limbaj, adversităţi economice, o limitată disponibilitate a resurselor. În concluzie, mijloacele legale sunt blocate, oamenii fiind forţaţi să recurgă la mijloace ilegale, ajungându-se astfel la comiterea de infracţiuni. Această teorie are, desigur, limitele ei: • lipseşte suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvenţa juvenilă; cercetarea arată că tinerii delincvenţi manifestă mai multe diferenţe faţă de cei nedelincvenţi, în afara oportunităţilor diferenţiale educaţional; • nu există o evidenţă că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustraţi decât cei ce aparţin clasei de mijloc, în ceea ce priveşte achiziţiile educaţionale; • crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunităţile (exemplu: un preşedinte de bancă ce delapidează). De asemenea, teoria nu explică de ce indivizii aparţinând aceleiaşi clase şi care înfruntă aceleaşi greutăţi reacţionează în mod diferit, în sensul că nu devin nici marginalizaţi şi nici infractori, ei continuând să ducă o viaţă normală.
__________________ 17 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 28-29. 89

Universitatea SPIRU HARET

În ceea ce priveşte lumea interlopă, această teorie nu ne oferă decât o explicaţie parţială. Evident, o mare parte a membrilor lumii interlope corespund acestui model. Însă ei nu provin neapărat din clasele de jos sau din grupurile subculturale. Membrii lumii interlope pot proveni din toate categoriile sociale. Barierele despre care vorbesc autorii acestei teorii nu sunt totdeauna reale, ci sunt folosite ca scuze doar pentru a motiva comiterea actului infracţional. După cum am mai menţionat, ierarhia valorilor în lumea interlopă plasează mijloacele legale de atingere a scopurilor (de exemplu: munca cinstită, în condiţii legale) în categoria celor mai umilitoare activităţi. Mijloacele legale sunt astfel respinse din start, membrii lumii interlope preferând activitatea infracţională ca mijloc mult mai eficient şi mai sigur de obţinere a profitului. Evident, în faţa organelor judiciare, ei invocă diverse scuze, cum ar fi, de exemplu, barierele despre care vorbesc autorii teoriei oportunităţilor diferenţiale. 2.2. Teoriile învăţării Teoriile învăţării se încadrează în categoria abordărilor psihosociale care pun accentul pe mecanismele prin intermediul cărora comportamentul criminal este învăţat. Contribuţii importante în ceea ce priveşte explicarea fenomenului delincvenţei din această perspectivă au avut sociologul şi criminologul american E.A. Sutherland (teoria asociaţiilor diferenţiale) şi Albert Banduro (teoria învăţării sociale concentrată în special asupra achiziţionării comportamentului agresiv). 2.2.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale Teoria asociaţiilor diferenţiale a fost formulată de E.A. Sutherland în lucrarea Principii de criminologie (1934), şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale la studiul delincvenţei. Autorul subliniază faptul că această teorie constituie o explicaţie „istorică sau genetică” a comportamentului criminal, deoarece ia în considerare întreaga experienţă de viaţă a individului18. Sutherland consideră că o importanţă deosebită în explicarea şi înţelegerea comportamentului criminal o are procesul de comunicare din interiorul grupurilor sociale, unde individul „absoarbe” cultura mediului înconjurător şi se conformează interpretărilor ce-i sunt date de regulile şi normele sociale legale, şi nu caracteristicile biofizio__________________ 18 D. Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., pag. 131. 90

Universitatea SPIRU HARET

logice sau psihice ale individului. Autorul respinge, deci, teoria „criminalului înnăscut” a lui Lombroso, pe considerentul că nu poate fi dobândită ereditar o anumită predispoziţie spre delincvenţă. În viziunea lui Sutherland, comportamentul criminal nu se datorează nici „imitaţiei” carierei de delincvent, aşa cum susţinea G. Tarde, şi nici specializării constante, dar inconştiente a individului într-o anumită ramură infracţională. Sutherland consideră că orice comportament criminal poate fi explicat ştiinţific, în funcţie de: a) elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului, ceea ce reprezintă o explicaţie „situaţională” sau „dinamică”; b) elementele care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului, ceea ce constituie o explicaţie „istorică” sau „genetică”. În concluzie, comportamentul criminal nu este nici dobândit, nici imitat, ci învăţat social în contactul dintre indivizi şi grupuri, printr-un proces de intercomunicare, reprezentat de gesturi, cuvinte, exprimări, manifestări, îndemnuri, şi mai puţin prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Sutherland consideră că un act criminal se produce când există o situaţie propice, pentru un individ determinat. Explicaţia actului criminal, în viziunea sa, presupune următoarele coordonate19: 1. comportamentul criminal este învăţat; el nu este ereditar, iar cel care nu a primit o „pregătire” criminală nu inventează crima; 2. comportamentul criminal se învaţă în contact cu alte persoane printr-un proces complex de comunicare; 3. învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane; 4. procesul de învăţare presupune: - asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor; - orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor; 5. orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale; 6. un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile: „acesta constituie principiul asociaţiilor diferenţiale ... cei care devin criminali o fac
__________________ 19 V. Cioclei, Criminologie etiologică, 1996, pag. 129.

Ed. „Actami”, Bucureşti, 91

Universitatea SPIRU HARET

pentru că sunt în contact cu modelele criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale” (Sutherland); 7. asociaţiile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.; 8. formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie; 9. comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fură, în genere, pentru a avea bani, dar tot pentru a avea bani muncesc şi oamenii cinstiţi). Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Prin extinderea raţionamentului la nivel colectiv se poate explica şi criminalitatea: o rată ridicată a criminalităţii se datorează unei „organizări sociale diferenţiale”. „Un grup poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune. Majoritatea grupurilor sunt ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiate a grupului. Organizarea diferenţiată a grupului, înţeleasă ca explicaţie a variaţiilor ratei criminalităţii, corespunde explicaţiei prin teoria asociaţiei diferenţiale a procesului prin care indivizii devin criminali” (Sutherland)20. 2.2.2. Teoria învăţării sociale21 Albert Banduro a elaborat una din cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale (1977). Teoria sa se concentrează, în principal, asupra achiziţionării comportamentului agresiv. În viziunea lui A. Banduro, în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme, precum imitaţia şi modelarea. Evidenţiind tipurile de mecanisme achizitive ce intervin în procesul învăţării sociale, autorul pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii performante ale comportamentului agresiv, ci le învaţă ulterior. Cele mai multe activităţi agresive necesită deprinderi care solicită o învăţare extensivă. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a comportamentului agresiv, Banduro diferenţiază: 1. Originile agresiunii:
__________________ 20 Idem, pag. 130. 21 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 36. 92

Universitatea SPIRU HARET

a) învăţarea observaţională care se bazează, în principal, pe observarea comportamentului altora, precum şi a consecinţelor acestor comportamente pentru ei. Învăţarea observaţională este guvernată de patru subprocese interdependente: - procesele atenţiei; - reprezentările simbolice; - procesele reproducerii motorii; - integrarea actelor constituente în alte noi pattern-uri de răspuns. Sintetizând trăsăturile diferitelor pattern-uri modelate în amalgame noi, observatorii pot dezvolta noi forme de comportament agresiv. b) performanţă întărită; c) determinanţi structurali. În societatea modernă, stilurile agresive comportamentale pot fi adoptate din trei surse principale (determinanţi structurali): - agresivitatea modelată de membrii familiei; - subcultura în care trăieşte individul; - modelele simbolice oferite de mass-media. 2. Instigatorii agresiunii Din această categorie fac parte: a) instigatorii modelatori; Această teorie distinge patru procese prin care influenţele modelatorii pot activa comportamentul agresiv: - procesul instigaţional, facilitativ; - procesul dezinhibitoriu; - procesul stimulării emoţionale; - procesul de întărire a efectelor stimulării. b) tratamentul aversiv, care cuprinde: - agresarea fizică; - ameninţări verbale şi insulte; - schimbări aversive în condiţiile de viaţă; - contracararea comportamentului orientat spre scop. c) persuadarea stimulativă (atracţia din partea beneficiilor aşteptate, care este mai mare decât teama faţă de tratamentul dureros); d) instigatorii instrucţionali; În timpul procesului socializării, indivizii sunt formaţi să se supună altora. Recompensând acordul şi pedepsind insubordonarea, directivele formulate în forma comenzilor autoritare provoacă agresiunea supusului.
93

Universitatea SPIRU HARET

e) controlul simbolic bizar (este cazul unor psihotici care acţionează în virtutea unor influenţe bizare). 3. Regulatorii agresiunii (mecanismele de menţinere) Comportamentul, în general, cel agresiv în particular, este extensiv reglat de consecinţele sale. Există trei feluri de rezultate, care interacţionează în cadrul unor modalităţi ce slăbesc sau întăresc efectele lor asupra comportamentului: a) întărirea externă Probabilitatea acţiunilor particulare este crescută, datorită beneficiilor anticipate şi redusă, datorită pedepsei anticipate. Agresiunea este puternic influenţată de consecinţele ei. Din categoria factorilor întăritori pozitivi externi fac parte: - recompensele tangibile, materiale; - recompensele pe linia statutului social (exemplu: bătaia pentru a fi recunoscut ca lider în grup); - reducerea tratamentului aversiv; - manifestările prejudiciale (exemplu: rănirea altora descarcă impulsul agresiv). b) întărirea indirectă are, în primul rând, o funcţie informativă. Consecinţele comportamentului agresiv al altora oferă informaţii privind tipurile de acţiuni care, probabil, vor fi recompensate sau sancţionate şi situaţiile în care este potrivit a le desfăşura; c) autoîntărirea sau modul în care subiectul se raportează la consecinţele propriilor sale acţiuni. Sunt posibile două variante: - autorecompensarea (mândrie, întărirea eului etc.); - autodepăşirea pentru agresiune, care poate acţiona postfestum sau în forma reacţiilor de autocondamnare anticipatorie. Banduro atrage atenţia asupra faptului că este posibil ca acest control intern să fie elucidat, individul folosind o serie de mecanisme, cum ar fi: • justificarea morală; • compararea paliatică; • etichetarea eufemistică; • redirecţionarea responsabilităţii; • difuzarea responsabilităţii; • dezumanizarea victimelor; • reprezentarea defectuoasă a consecinţelor. 2.2.3. Teoria subculturilor delincvente
94

Universitatea SPIRU HARET

A.K. Cohen este autorul unei tentative mai consistente de interpretare sociologică a delincvenţei şi criminalităţii. Punctul de plecare îl constituie valorile şi normele existente într-o anumită cultură. Cohen identifică anumite categorii şi grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite „subculturi delincvente”, ale căror norme şi valori sunt în contradicţie cu cele ale restului societăţii. Aceste grupuri sunt dominate de o stare de spirit specifică (în principal, sentimente de izolare, frustrare, insatisfacţie socială şi individuală), stare determinată de dezvoltarea lor economică mai redusă şi de existenţa unor bariere şi interdicţii sociale, care, în plus, împing aceste grupuri în zona periferică, marginală a socialului. Situaţia periferică şi marginală în societate a acestor grupuri are ca efect respingerea şi contestarea parţială sau totală a normelor şi valorilor societăţii globale şi adoptarea unor modele şi norme proprii de comportament şi conduită. În viziunea lui Cohen, „subculturile delincvente” au apărut ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii şi din dorinţa de anihilare a frustrărilor generate de statusul marginal şi a anxietăţii. În urma analizei acestor subculturi delincvente, a constituirii şi evoluţiei lor, Cohen a identificat o serie de trăsături specifice, caracteristice acestor grupuri: a) non-utilitarismul Scopul acţiunilor ilegale nu este întotdeauna procurarea de bani sau bunuri, ci mai degrabă „un mod de exprimare a solidarităţii”. Uneori, individul comite actul infracţional din dorinţa de a fi acceptat într-un grup sau pur şi simplu pentru a învăţa diferite tehnici. Astfel, infracţiunea devine „un alt mod de satisfacere a nevoii de status”, un fel de „socializare anticipativă” a viitorului delincvent. b) maliţiozitatea (răutatea) Infracţiunile sunt de mult ori o formă de „răutate” aparentă, de „sfidare” a celorlalţi. c) negativismul Această trăsătură reprezintă nu numai un set de reguli aflate în conflict cu cele ale societăţii globale, ci şi o „polarizare negativă”, în raport cu normele şi modelele culturale ale societăţii respective. Conduita şi comportamentul acestor grupuri va fi „conformă” cu „standardele” subculturii din care fac parte. d) versatilitatea (nestatornicia) Membrii „subculturilor delincvente” practică tot felul de activităţi ilicite, fără să se specializeze într-un anumit tip de infracţiune.
95

Universitatea SPIRU HARET

e) autonomia grupului delincvent Grupul delincvent manifestă intoleranţă faţă de presiunile altor „subculturi” cu care vine în contact. În timp ce relaţiile din cadrul grupului sunt caracterizate prin solidaritate, relaţiile cu alte grupuri sau subculturi sunt ostile. 2.3. Teoriile etichetării sociale Aceste teorii pornesc de la ideea că devianţa este creată de modul în care societatea etichetează anumite acte. Un act este deviant nu atât prin calitatea lui, cât prin modul în care societatea reacţionează faţă de el. Teoriile etichetării sociale fac distincţia între prima devianţă (comportamentul criminal) şi devianţa secundară (reacţia societăţii asupra conduitei infracţionale). Sheley (1985) prezintă următoarele ipoteze ale acestei perspective22: 1. Înainte ca unele persoane să fie etichetate drept criminale, comportamentul lor trebuie să fie observat sau cel puţin presupus a fi observat de către societate; 2. Observaţia trebuie urmată de reacţie. Indivizii nu pot fi etichetaţi drept criminali, dacă societatea nu reacţionează la presupusele infracţiuni (un act este lipsit de înţeles până când societatea încearcă să i-l ofere); 3. Încercarea societăţii de a eticheta indivizii drept criminali poate reuşi sau eşua. Încercarea de etichetare nu garantează impunerea reuşită a etichetei; 4. Rezultatul negocierii etichetării între societate şi indivizi implică mai mult decât calităţile actelor criminale presupuse. Caracteristicile presupusului violator, cum ar fi rasa, sexul sau statutul socioeconomic, precum şi climatul politic şi social în care negocierea apare, vor influenţa rezultatul; 5. Dacă efectele etichetării sunt de lungă durată sau nu constituie o problemă negociabilă şi ea depinde de reacţiile indivizilor, în raport cu etichetarea lor, de percepţiile sociale privind aceste reacţii şi de amabilitatea societăţii de a negocia. Una din instituţiile sociale cel mai adesea vinovate de etichetarea tinerilor este considerată a fi şcoala, mai ales datorită puternicei influenţe pe care o are asupra orientării comportamentului ulterior.
__________________ 22 N. Mitrofan., V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 39. 96

Universitatea SPIRU HARET

Elevii care sunt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge, probabil, să se privească pe ei înşişi ca fiind inferiori şi, totodată, probabilitatea că vor reuşi mai târziu în viaţă este mică. Este cunoscută, de altfel, tendinţa oamenilor de a-şi modela comportamentul în funcţie de eticheta care le este aplicată de către ceilalţi. Tendinţa de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este deosebit de accentuată la unii reprezentanţi ai teoriilor etichetării: „Grupurile sociale creează devianţa prin conturarea regulilor a căror încălcare produce devianţă” (S.H. Becker). „Tânărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun” (F. Tannembaum). „Sistemul justiţiei criminale produce mult din devianţa pe care intenţionează să o corecteze” (M.T. Nietzel). 2.4. Autoconceptualizarea Concepţia lui L. Yablonski despre autoconceptualizare (1990) este inclusă în categoria teoriilor psiho-sociale. După patru decenii de cercetare şi observaţie, Yablonski a ajuns la concluzia că factorul cauzal al crimei şi delincvenţei este legat de autoconceptualizarea infractorului. Acest factor are mai multe rădăcini şi mai multe implicaţii. Copiii maltrataţi fizic, psihic sau sexual, în mod frecvent, de către părinţi îşi dezvoltă o scăzută autoestimare şi sunt mai apţi a fi înclinaţi să comită acte delincvente ca adolescenţi şi să devină criminali ca adulţi. Ei se denigrează, se resimt fără valoare, şi au mult mai puţină grijă şi preocupare faţă de ceea ce se întâmplă cu ei. Aceste forţe psiho-sociale împing pe tineri către un comportament autodistructiv, cum ar fi consumul de droguri sau crima violentă. Ei dezvoltă tendinţe suicidare, care îi determină, cu o mare probabilitate, să comită acte delincvente distructive şi lipsite de sens, care sunt tot la fel de periculoase atât pentru ei înşişi, cât şi pentru victime. Trebuie menţionat faptul că teoriile prezentate anterior, luate separat prezintă doar o mică relevanţă pentru studiul lumii interlope. Însă împreună, intercorelate, oferă o imagine de ansamblu, un instrument teoretic util pentru cunoaşterea şi înţelegerea atât a lumii interlope în ansamblul ei, cât şi a mecanismelor complexe care îi asigură funcţionarea.

97

Universitatea SPIRU HARET

Cap. III. MECANISME FUNCŢIONALE, LEGI ŞI UZANŢE ALE LUMII INTERLOPE 3.1. Aspecte normative în lumea interlopă 3.1.1. Rolul normelor în viaţa socială

Stabilitatea şi echilibrul oricărei societăţi sunt asigurate de existenţa unui model etic, normativ şi cultural, model ce are la bază valori, norme, reguli, cutume şi uzanţe specifice societăţii respective. Locul central în cadrul acestui model îl ocupă valorile, care reprezintă tradiţiile cele mai importante ale unei societăţi. Valorile sunt, însă, cunoscute şi concretizate în comportamente adecvate prin intermediul unor modele şi forme prescrise de norme. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că, spre deosebire de norme, valorile nu sunt intim şi direct legate de conduite. Normele sunt, în esenţă, reguli de conduită şi comportament pe baza cărora se derulează acţiunile indivizilor, scopul lor principal fiind acela de a impune respectarea, conservarea şi transmiterea din generaţie în generaţie a celor mai importante valori ale unei societăţi. Structurate sub formă de sistem, normele reprezintă un mod de organizare socială. Funcţionarea sistemului normativ este asigurată de aşteptarea unor sancţiuni pozitive sau negative, în funcţie de atitudinea indivizilor faţă de norme (respectarea sau nerespectarea, încălcarea acestora). Norma socială este o regulă de conduită sau comportament prin intermediul căruia sunt impuse, permise sau interzise anumite acţiuni ale indivizilor într-o societate. Obiectul principal al reglementării determinate de norma socială îl constituie comportamentul tipic şi acţiunea permisă. Astfel, norma socială este principala formă de raţionalizare a acţiunilor şi conduitelor sociale. Ea se referă la cerinţa imperativă impusă fiecărui individ aparţinând unei societăţi sau unui grup social de a adopta un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită, de a îndeplini anumite acţiuni. În situaţii sociale specifice, norma impune alegerea soluţiilor compatibile cu standardele culturale socialmente admise şi dezirabile.
98

Universitatea SPIRU HARET

În viziunea lui E. Durkheim, normele sociale au următoarele funcţii23: a) asigură organizarea vieţii sociale pe baze raţionale, obligând societatea să funcţioneze ca o „conştiinţă colectivă”, independentă de voinţele individuale, de la care emană regulile şi obligaţiile ce asigură existenţa în comun şi care fixează şi transmite, de la o generaţie la alta, dezirabilitatea sau indezirabilitatea unor acţiuni sau conduite; b) exercită asupra indivizilor o „constrângere” sau o presiune colectivă care asigură consensul social, coeziunea şi ordinea socială, prin stimularea solidarităţii sociale şi a participării la obiective comune. Constituindu-se la standardele sau etaloane de comportament social, normele sunt extrem de diverse, fiind elaborate în anumite forme şi emanând de la diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale. Procedura de elaborare a normelor poate fi24: a) Neorganizată (neinstituţionalizată), spontană şi difuză. Este cazul cutumelor, uzanţelor, obiceiurilor şi practicilor instituite prin intervenţia colectivă, dar anonimă a unor grupuri sociale, norme acceptate şi respectate prin forţa tradiţiei. Avem, deci, de-a face cu norme neoficiale, informale, a căror încălcare atrage după sine sancţiuni informale, neinstituţionalizate, mergând de la simpla dezaprobare până la izolarea, marginalizarea sau alungarea deviantului din grupul respectiv. Aceste norme informale pot diferi semnificativ de la un grup social la altul, fiecare grup având propriul sistem normativ. b) Organizată (instituţionalizată), prin intermediul unor instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi, cu respectarea anumitor forme şi proceduri de elaborare şi aplicare. Este vorba, în acest caz, despre normele oficiale, formale, a căror încălcare impune aplicarea unor sancţiuni formale, cum ar fi: avertismente oficiale, concedieri, amenzi sau pedepse privative de libertate. În categoria normelor elaborate în mod organizat, instituţionalizat, o importanţă deosebită o au normele juridice sau normele de drept. Norma juridică este definită ca regulă de conduită generată şi impusă instituţional sau recunoscută de stat, a cărui respectare este garantată de intervenţia forţei coercitive a statului.
__________________ 23 S. Rădulescu, Homo sociologicus - raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1994, pag. 32. 24 R. Pinto, M. Grawitz, Méthodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1967, pag. 64. 99

Universitatea SPIRU HARET

Spre deosebire de normele informale, care pot diferi de la un grup la altul, normele juridice sau de drept sunt impuse şi respectate la nivelul întregii societăţi. De altfel, normele juridice sunt singurele norme sociale care nu constituie obiect de negociere între actorii sociali şi care au valabilitate generală asupra întregului teritoriu al unui stat. Orice normă presupune atât acceptarea, cât şi suportarea (respectarea) ei de către indivizi sau grupuri. Acceptarea normei are în vedere faptul că elaborarea ei este rezultatul unei acţiuni comune a grupului. Respectarea ei se impune ca o „constrângere exterioară, întrucât conţinutul ei este respins de unele elemente ale colectivităţii (norma elaborată nu corespunde nici unei valori recunoscute de asemenea grupuri sau clase)”25. În viziunea lui H.L. Ross26, membrii unui grup social acceptă şi respectă normele din două motive: 1) pentru că ele sunt însuşite şi interiorizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme, întrucât le consideră o parte din „eul” lor social. Nerespectarea sau violarea normelor astfel interiorizate le creează un sentiment de disconfort psihic sau vinovăţie; 2) membrii unui grup aşteaptă unul de la celălalt un anumit comportament, conform normelor grupului. Abaterea de la norme generează reacţii de dezaprobare din partea celorlalţi, manifestate în diverse moduri. Aceste exprimări, de aprobare sau dezaprobare, manifestate de grupul social faţă de un anumit tip de comportament individual formează sistemul sancţiunilor sociale, care pot fi pozitive sau negative. Astfel, normele asigură sociabilitatea indivizilor şi predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor sociale, permiţând evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor indivizilor şi grupurilor sociale27. 3.1.2. Normele în lumea interlopă Lumea interlopă este alcătuită, după cum am afirmat în primul capitol, din grupuri de indivizi a căror ierarhie valorică este diferită sau chiar opusă celei adoptate şi respectate de restul societăţii. Astfel,
__________________ 25 Idem, pag. 74. 26 H.L. Ross, Perspectives on the social order. Ridings in Sociology, New York, McGraw Hill Book Company, 1968. 27 D. Banciu , Sociologie juridică, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1995, pag. 78. 100

Universitatea SPIRU HARET

în lumea interlopă funcţionează un sistem normativ diferit de cel care guvernează activităţile, conduitele şi comportamentele în societate. Chiar dacă principala caracteristică a lumii interlope este eludarea permanentă a normelor juridice şi morale, nu se poate vorbi de inexistenţa unui sistem propriu de norme şi reguli, cutume şi uzanţe. Însuşi modul de organizare şi funcţionare, caracteristic lumii interlope ne dovedeşte existenţa unui ansamblu de norme foarte bine structurate. Este vorba de norme informale, generate de grupurile de delincvenţi, norme valabile numai în interiorul acestor grupuri şi respectarea cu stricteţe de membrii acestora. Sunt aşa-numitele „legi nescrise ale lumii interlope”. Nu de puţine ori, activitatea organelor juridico-poliţieneşti, investigarea unor infracţiuni sau urmărirea şi încercările de capturare a unor membrii marcanţi ai lumii interlope au fost zădărnicite de existenţa acestor „legi nescrise”, care se constituie ca un zid între lumea interlopă şi restul societăţii. De altfel, aceste legi au un rol foarte important în funcţionarea acestui mecanism complex care este lumea interlopă, deoarece: • constituie puncte de reper la care raportează toate conduitele şi comportamentele infractorilor; • stabilesc statusurile şi rolurile fiecărui membru component, precum şi drepturile şi obligaţiile ce îi revin în relaţiile cu ceilalţi; • de cunoaşterea şi respectarea lor depind acceptarea şi poziţionarea fiecărui infractor în cadrul grupului; • sunt formulate în sensul protejării intereselor comune ale membrilor lumii interlope; • contribuie la creşterea coeziunii şi solidarităţii în cadrul grupurilor de infractori, prin întărirea sentimentului de apartenenţă la grup; • se constituie ca mecanism de apărare faţă de represiunile societăţii. Aceste norme informale sunt respectate cu stricteţe de către membrii lumii interlope din mai multe motive: • protejează şi contribuie la respectarea celor mai importante valori ale acestora; • le induc un sentiment de siguranţă, garantându-le ajutorul şi protecţia celorlalţi membrii în caz de nevoie; • respectarea lor în condiţii critice sporeşte prestigiul indivizilor respectivi în cadrul grupului de care aparţin; • încălcarea lor poate avea urmări foarte grave pentru individ, dintre care cea mai dură ar fi izolarea lui, alungarea din grup. Această marginalizare a individului care a încălcat „legile nescrise” echivalează cu un fel de condamnare la moarte. Lipsit de protecţia şi sprijinul
101

Universitatea SPIRU HARET

grupului, individul astfel alungat se vede expus represiunii restului societăţii (pentru care este un delincvent), pe de o parte, iar pe de altă parte, represiunii foştilor „colegi” (pentru care este un trădător). Astfel, el suferă o dublă marginalizare: este împins la periferia societăţii şi, în acelaşi timp, este expulzat şi din lumea interlopă, nefiind tolerat nici de prima şi nici de cea de-a doua. Teroarea unei astfel de izolări este mai puternică decât teama unei pedepse corporale, şi uneori, chiar mai puternică decât teama în faţa morţii. Totodată, supravieţuirea oricărei profesii depinde în mare măsură de menţinerea unui sistem normativ la care indivizii ce o practică să adere şi la care să-şi raporteze comportamentul. Infractorii profesionişti, care deţin ponderea în lumea interlopă, nu fac excepţie de la această regulă. Putem vorbi, în acest sens, de o „etică profesională” a infractorilor, un cod de conduită care trebuie respectat de toţi. Cei care încalcă aceste reguli devin obiectul batjocurii „colegilor”, fiind pedepsiţi în diferite moduri şi cu diferite grade de severitate. Constatăm, deci, că în lumea interlopă există reguli şi norme care se bucură de respectul membrilor săi, indivizi care, paradoxal, şi-au făcut din încălcarea legilor cu caracter penal, ce guvernează societatea, o meserie. În fapt, „legile nescrise” ale lumii interlope se constituie ca instrumente apte să-i asigure supravieţuirea, construite în efortul de a supravieţui şi a se perfecţiona. 3.1.3. Legi şi uzanţe ale lumii interlope Numărul mare al grupurilor ce compun lumea interlopă, precum şi diversitatea specializărilor „profesionale” ale acestora fac dificilă identificarea tuturor normelor, regulilor şi uzanţelor existente, care diferă de la un grup la altul. Fiecare grup are un set de norme şi reguli proprii, în funcţie de o serie de factori, cum ar fi: dimensiunea grupului, specificul activităţii infracţionale, poziţia în cadrul lumii interlope etc. Însă, la nivelul întregii lumi interlope există câteva legi principale, obligatorii pentru toţi membrii acesteia, indiferent de grupul din care fac parte şi de poziţia pe care o ocupă. Aceste reguli generale şi obligatorii, dincolo de regulile fiecărui grup, asigură stabilitatea, coeziunea, continuitatea, în esenţă, supravieţuirea lumii interlope ca întreg.
102

Universitatea SPIRU HARET

Principalele „legi nescrise” ale lumii interlope ar putea fi comparate, ca importanţă şi obligativitate, cu normele juridice ce guvernează societatea. 3.1.3.1. Legea supercalificării modului de operare Supercalificarea modului de operare presupune învăţarea unor conduite şi interiorizarea unor pattern-uri funcţionale sancţionate pozitiv de-a lungul timpului (prin succese), caracterizate printr-un anumit grad de constanţă şi repetabilitate în finalizarea unui anumit gen de infracţiune. Este vorba de perfecţionarea a ceea ce, în termeni juridici, numim „modus operandi”28. De altfel, această supercalificare reprezintă trecerea la profesionalism în ceea ce priveşte comiterea unui anumit tip de infracţiune şi este una din condiţiile principale pe care un infractor trebuie să le îndeplinească pentru a avea acces în lumea interlopă. Primii paşi spre a deveni un membru al tagmei infractorilor profesionişti se fac printr-un proces de asimilare a cunoştinţelor dobândite de „veterani”. În perioada de ucenicie, noii candidaţi sunt învăţaţi să gândească ca infractori profesionişti. Aceasta înseamnă că ei trebuie să adopte acele tipuri de comportament care sunt considerate importante pentru cei care aparţin deja acestei categorii. Majoritatea cunoştinţelor „de specialitate” sunt asimilate ca urmare a asocierii permanente cu profesioniştii. Experienţa acestora este împărtăşită de noii veniţi, inclusiv prin simpla frecventare a locurilor în care se întâlnesc şi discută între ei „veteranii”. Un loc unde se mai poate realiza „specializarea” este închisoarea. Totuşi, ce şi cât de mult se poate învăţa în penitenciar depinde în mare măsură de cei care sunt în situaţia de a oferi astfel de informaţii. „Ucenicii” sunt selectaţi cu mare atenţie, în funcţie de anumite criterii: dacă sunt de încredere, dacă pot fi un contact folositor după punerea în libertate, şi, nu în ultimul rând, dacă au aptitudinile necesare. De multe ori, cantitatea de cunoştinţe acumulate depinde de gradul de prietenie între „veterani” şi „ucenic”, de tipul de infracţiune în care se realizează „specializarea” şi de capacitatea de asimilare a „ucenicului”. Un infractor poate deveni „profesionist” nu numai prin învăţarea deprinderilor, argoului, manierelor şi modului de operare de la
__________________ 28 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 103

Universitatea SPIRU HARET

profesionişti, ci şi prin experienţa căpătată în activitatea practică. Ceea ce a învăţat de la alţii, infractorul trebuie să transpună în practică întro asemenea manieră, încât să fie şi el, la rândul lui, considerat profesionist. O preocupare principală a infractorilor profesionişti este realizarea actului infracţional, astfel încât identificarea şi capturarea lor de către organele poliţieneşti să devină dificilă. În acest sens, profesionistul încearcă în permanenţă să-şi perfecţioneze metodele. Astfel, infracţiunile comise de el vor impresiona comunitatea interlopă prin îndrăzneală şi spectaculozitate, ceea ce îi vor spori considerabil prestigiul şi îi vor întări poziţia în cadrul grupului. Această supercalificare a modului de operare este necesară din raţiuni practice, valabile, de altfel, şi în cazul activităţilor legale: • obţinerea unor beneficii maxime cu minimum de efort şi resurse; • diminuarea pe cât posibil sau chiar eliminarea riscurilor şi a consecinţelor negative. Prin această lege a supercalificării modului de operare, lumea interlopă realizează o selecţie riguroasă a membrilor săi, în urma căreia sunt aleşi şi acceptaţi numai cei mai abili şi mai eficienţi infractori profesionişti. 3.1.3.2. Respectarea cuvântului dat Legea respectării cuvântului dat este o lege fundamentală care guvernează lumea interlopă. În timp ce în restul societăţii, diferitele afaceri, tranzacţii, contacte sunt garantate prin înscrisuri oficiale, acte, adeverinţe etc., în lumea interlopă nu există acte scrise29. Inexistenţa actelor scrise în lumea interlopă este justificată de specificul activităţilor întreprinse de membrii acesteia. Evident, infractorii nu întocmesc acte de vânzare-cumpărare pentru mărfuri prohibite sau de provenienţă dificil de justificat, şi, cu atât mai mult, şefii de reţea nu încheie contract de colaborare cu cei care operează pentru ei, orice fel de acte scrise constituindu-se ca probe incriminatorii, în cazul în care indivizii respectivi sunt descoperiţi şi capturaţi de poliţie. Pentru realizarea unei tranzacţii între infractori, este suficient angajamentul verbal al partenerilor. Acest angajament verbal se ia în prezenţa a câţiva martori (câte doi-trei din prietenii fiecăruia), ocazie
__________________ 29 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 104

Universitatea SPIRU HARET

cu care se stabileşte data realizării tranzacţiei, valoarea plăţii, modul în care va fi onorată, precum şi sancţiunile. Respectarea cuvântului dat este o chestiune de onoare pentru membrii lumii interlope. Oricât de ciudat ar părea, indivizii care şi-au făcut din încălcarea legilor o meserie, respectă, cu maximă seriozitate şi promptitudine, o promisiune (un angajament verbal) făcută unui „tovarăş de breaslă”. Obligaţia de a face sau de a nu face ceva este respectată cu stricteţe, fie şi numai ca urmare a unei simple promisiuni. Nu în ultimul rând, de respectarea cuvântului dat depinde prestigiul şi poziţia respectivului individ în cadrul lumii interlope. Încălcarea acestei legi nescrise are ca efect scăderea credibilităţii infractorului în faţa „colegilor” săi. În consecinţă, respectivul nu mai prezintă garanţii, nu mai este „de încredere”, iar ceilalţi ezită să mai încheie tranzacţii cu el, prestigiul lui în grup scăzând vertiginos. De altfel, această onestitate a infractorului faţă de ceilalţi membrii ai lumii interlope are şi o explicaţie psihologică: este reacţia firească a individului la satisfacerea nevoii sale de apartenenţă la un grup care să-i împărtăşească modul de a privi lumea şi viaţa în general, care să-i ofere sprijin şi protecţie. Dar, în acelaşi timp, este şi afişarea demonstrativă a unei calităţi pe care societatea i-o neagă. Cu toate acestea, există şi cazuri în care cuvântul dat nu este respectat, ceea ce duce la veritabile „procese”, dezbătute în faţa unor „instanţe de judecată” informale. Sancţiunile iau forma unor amenzi, despăgubiri în bani sau/şi obiecte, pe care acuzatul este obligat să le plătească reclamantului. De remarcat este faptul că toate acestea se realizează fără amestecul poliţiei sau al justiţiei oficiale. 3.1.3.3. Legea tăcerii - „omerta” Legea tăcerii sau „omerta” este cea mai cunoscută lege nescrisă a lumii interlope, numele ei fiind vehiculat adesea în presa scrisă. Despre „omerta” s-a crezut mult timp că este obligaţia individului de a nu denunţa sau acuza pe cel care a comis faptele despre care are cunoştinţă. De fapt, nu este vorba de o obligaţie impusă de un sistem de apărare adoptat ca o necesitate vitală pentru membrii lumii interlope. „omerta” constă în a păstra tăcerea, în mod sistematic, îndată ce un eveniment oarecare a dat naştere la investigaţii poliţieneşti. În nenumărate cazuri, organele de anchetă constată cu stupoare că martorii unei infracţiuni, în momentul în care sunt interogaţi, neagă că ar fi văzut, auzit sau ştiut ceva, negând însăşi evidenţa. Aceste
105

Universitatea SPIRU HARET

cazuri ne fac să rezumăm legea tăcerii la următoarele: „Toată lumea a văzut şi a auzit totul, dar nimeni nu ştie nimic”. „Omerta” se constituie ca un veritabil blocaj de comunicare între membrii lumii interlope şi restul societăţii (în special reprezen-tanţi ai Poliţiei şi Justiţiei), împiedicând scurgerea de informaţii referitoare la diversele activităţi cu specific infracţional către exterior. Respectarea „omertei” este un factor care contribuie foarte mult la creşterea prestigiului unui infractor. Păstrarea tăcerii cu privire la complicii rămaşi în libertate, rezistenţa opusă la interogatoriu sunt văzute ca un act de curaj, mai ales dacă infracţiunea este de o gravitate deosebită, iar pedeapsa privativă de libertate este mare. Prin acestea infractorul îşi dovedeşte loialitatea faţă de „colegi” şi faţă de „şef”. Însă, uneori „omerta” este respectată din cu totul alt motiv. Şi anume, de frică. Teama de represalii, împreună cu inexistenţa unor programe eficiente de protecţie a martorilor, stau la baza refuzului martorilor de a colabora cu organele de anchetă penală. Legea tăcerii depăşeşte, astfel, surprinzător graniţele lumii interlope. Martorii întâmplători ai unei infracţiuni, chiar dacă nu aparţin lumii interlope, din diferite motive (teamă, dorinţa de a nu fi implicaţi într-un scandal sau pur şi simplu indiferenţă) păstrează adesea tăcerea cu privire la cele întâmplate, îngreunând activitatea organelor de anchetă. În lumea interlopă, principiul care justifică această atitudine este următorul: răspunsul la o întrebare atrage după sine o altă întrebare ce necesită un răspuns, şi aşa mai departe. Astfel, pas cu pas, se obţin informaţii de o mare importanţă pentru investigaţia întreprinsă. În concluzie, cea mai bună soluţie este tăcerea şi negarea tuturor acuzaţiilor. Acel membru al lumii interlope care încalcă „omerta” şi furnizează informaţii este calificat de către „colegii” săi drept „turnător” şi, în cel mai fericit caz este evitat. Cel mai adesea, însă, „turnătorul” este vânat cu asiduitate de întreaga lume interlopă şi pedepsit exemplar. 3.1.3.4. Legea ajutorării deţinuţilor Această lege este o expresie a modului în care membrii lumii interlope se solidarizează pentru a face faţă represiunii organelor îndrituite legal. Ea constă în obligaţia de a-i sprijini material pe acei membrii ai lumii interlope care ajung să fie arestaţi, judecaţi şi
106

Universitatea SPIRU HARET

condamnaţi la pedepse privative de libertate. Ajutorul este acordat, de asemenea, şi familiei individului aflat la nevoie. Acţiunea de ajutorare începe chiar din momentul punerii sub urmărire penală a infractorului respectiv. Asistăm la o impresionantă mobilizare de forţe în lumea interlopă, ce are ca scop: • procurarea de resurse atât pentru cel arestat, cât şi pentru familia acestuia, pentru plata avocaţilor şi a cheltuielilor de judecată; • încercarea de a dovedi prin diferite modalităţi nevinovăţia individului respectiv; • susţinerea materială a deţinutului şi a familiei acestuia pe perioada detenţiei; • preluarea „afacerilor” deţinutului şi administrarea acestora până ce va fi în libertate. În principiu, obligaţia de a-i ajuta pe cei arestaţi sau încarceraţi revine tuturor membrilor lumii interlope, dar mai ales prietenilor apropiaţi ai acestora. Ei sunt cei care iau iniţiativa şi supraveghează întreaga acţiune de ajutorare. Tot în sarcina lor cade şi supravegherea „femeilor” deţinutu-lui, precum şi a „afacerilor” acestuia. Soţiile şi amantele deţinuţilor sunt cele care îi asigură acestuia legătura cu exteriorul, informându-l în permanenţă asupra a ceea ce se petrece în lipsa lui. Astfel, deţinutul nu pierde nici un moment legătura cu lumea de afară. Totuşi, dacă detenţia se prelungeşte, se asistă la abandonuri şi trădări. Lucru care, în mod inevitabil, în momentul eliberării, generează conflicte de proporţii, şi reglementări de conturi. Evident, cu condiţia ca cel eliberat să fie în măsură să se facă respectat sau să-i pedepsească pe cei care au încălcat regulile. O detenţie îndelungată îngreunează reintegrarea individului în lumea interlopă: el îmbătrâneşte, îşi pierde relaţiile, nu-şi mai regăseşte vechii tovarăşi, iar în ceea ce priveşte reluarea activităţii infracţionale, nu mai are aceeaşi îndemânare şi îndrăzneală, prestigiul lui diminuându-se sensibil. Dorinţa fiecărui membru al lumii interlope de a-l ajuta pe un „tovarăş” la nevoie, nu este o iniţiativă dezinteresată. Fiecare dintre ei o face fie pentru că, la rândul lor, au fost ajutaţi în situaţii asemănătoare, fie pentru a fi sprijiniţi în viitor, când vor avea nevoie. În acelaşi timp, putem considera aceste acţiuni de ajutorare a deţinuţilor ca expresii ale solidarităţii existente între membrii lumii interlope în faţa atitudinii ostile a restului societăţii. Este cunoscut faptul că situaţiile de risc, pericolul sunt factori care sporesc solidaritatea şi coeziunea în cadrul grupurilor. Grupurile de delincvenţi ce
107

Universitatea SPIRU HARET

compun lumea interlopă şi chiar lumea interlopă luată ca întreg nu fac excepţie de la această regulă. Legea supercalificării modului de operare, legea respectării cuvântului dat, „omerta” şi legea ajutorării deţinuţilor sunt principalele legi care guvernează lumea interlopă, legi cu valabilitate generală, obligatorii pentru toţi membrii acesteia. Nerespectarea, încălcarea acestor legi provoacă conflicte şi generează tensiuni ce nu mai pot fi rezolvate prin simple discuţii sau negocieri. În aceste cazuri, nu se apelează, cum s-ar putea crede, la instituţiile specializate ale statului. Totul se rezolvă, într-un fel sau altul, în interiorul lumii interlope, conform unor reguli şi uzanţe specifice, instituite de-a lungul timpului. 3.1.4. Justiţia internă a lumii interlope Toate legislaţiile penale, fără excepţie, cuprind, alături de descrierea faptelor considerate infracţiuni, şi sancţiunile prevăzute în cazul comiterii acestora, conform principiului legalităţii incriminării delictului şi sancţiunii30. Conform acestui principiu, nici o faptă nu este considerată delict dacă nu este prevăzută expres în lege („nullum crimen sine lege”), dacă nu este prevăzută nici o pedeapsă în cazul comiterii ei („nullum crimen sine poena”) şi dacă nu este comisă cu intenţie/vinovăţie („nullum crimen sine culpa”). Aşadar, legile cuprinse în Codul Penal prescriu atât fapta a cărei comitere este considerată ca infracţiune, cât şi sancţiunea corespunzătoare. Sancţiunile prevăzute de dreptul penal sunt sancţiuni negative formale, fundamentate pe forţa şi coerciţia unor instituţii şi organizaţii formale. Aceste sancţiuni au ca scop „amendarea” comportamentelor sau conduitelor ilicite sau deviante în raport cu sistemul normativ şi valoric adoptat şi respectat de societate. În ceea ce priveşte lumea interlopă, existenţa unui sistem normativ propriu impune şi existenţa unor modalităţi şi mijloace specifice, prin care să se asigure conformarea la acesta. În acest sens, se poate vorbi de existenţa unor instanţe şi practici specifice, de o justiţie internă a lumii interlope care sancţionează abaterile de la „legile nescrise”, pe care le-am menţionat anterior, şi care au cel puţin aceeaşi eficienţă ca instituţiile specializate ale statului. Sancţiunile practicate în lumea interlopă au caracter informal şi diferă în funcţie de gravitatea abaterii, de prejudiciile aduse grupului şi de efectele pe care abaterea respectivă le poate avea asupra celorlalţi
__________________ 30 D. Banciu, Sociologia juridică, Note de curs, 1996/1997. 108

Universitatea SPIRU HARET

membrii ai lumii interlope. Ele pot varia de la o simplă „amendă” sau avertisment până la eliminarea fizică a învinuitului. După cum am mai afirmat, membrii lumii interlope respectă cu stricteţe „legile nescrise”, aceasta fiind una din condiţiile apartenenţei la grup şi, în plus, un factor important ce determină poziţia şi prestigiul individului în grup. Dar se poate întâmpla, în anumite situaţii, ca unii indivizi să încalce aceste reguli, punând astfel în pericol siguranţa şi stabilitatea grupului. O gravitate deosebită o are încălcarea „omertei”, încălcare ce se poate traduce ca o „scurgere de informaţii” din interiorul lumii interlope către exterior, în speţă, către organele juridico-poliţieneşti. Consecinţele sunt cu atât mai grave pentru membrii lumii interlope, cu cât informaţiile vizează acţiuni ilicite de anvergură, şi deci prezintă o importanţă deosebită pentru organele de urmărire penală. În momentul în care „informatorul” este identificat, întreaga lume interlopă se mobilizează pentru capturarea şi anihilarea lui. În general, se procedează la izolarea, marginalizarea individului respectiv, marginalizare ale cărei efecte le-am descris anterior. Însă, proporţional cu poziţia pe care individul o ocupă în lumea interlopă şi cu importanţa informaţiilor la care acesta are acces, se ajunge de la acţiuni de intimidare şi descurajare până la eliminarea fizică. Nerespectarea cuvântului dat este, de asemenea, sancţionată cu severitate. Încălcarea acordurilor verbale generează tensiuni şi conflicte între indivizi şi grupuri. Într-o primă fază se încearcă rezolvarea conflictului pe cale paşnică, prin întâlniri între parteneri şi negocieri în prezenţa unor mediatori neutri şi a martorilor care au asistat la încheierea tranzacţiei. Dacă „acuzatul” îşi recunoaşte vina şi îl despăgubeşte pe „reclamant” totul se încheie în mod paşnic, printr-un acord momentan sau prin renunţarea părţilor de a merge mai departe. Însă, dacă nu se poate ajunge la un acord, scenariul devine, în mod inevitabil, cel clasic: aşa-numitele „reglementări de conturi”31. Aceste reglementări constau în confruntări violente, fiecare vizând eliminarea fizică a adversarului. Membrii marcanţi ai lumii interlope se folosesc în acest scop de ucigaşi profesionişti, cunoscuţi ca „specialişti” în astfel de soluţii finale. Pentru a stinge conflictul, care riscă să continue la nesfârşit, se obişnuieşte ca cel care a ucis sau care a dispus să-i fie ucis rivalul să „plătească mortul” prin sume mari de bani sau servicii compensatorii,
__________________ 31 T. Butoi, Psiho-sociologia devianţei de tip special, Note de curs, 1999/2000. 109

Universitatea SPIRU HARET

faţă de familia victimei. Alteori, însă, victimei i se confiscă bunurile şi i se ia inclusiv soţia sau concubina. Diferendul nu se încheie întotdeauna cu dispariţia unuia dintre rivali. Prietenii şi rudele victimei pot trece la represalii, şi se asistă la reglementări de conturi în lanţ, care pot dura ani de zile şi care fac zeci de victime. Trebuie remarcat faptul că pedepsirea celor care nu respectă „legile nescrise” ale lumii interlope se realizează strict în interiorul acesteia, chiar dacă este vorba de fapte care intră sub incidenţa Codului Penal. În paralel cu sancţiunea hotărâtă de instanţele oficiale, respectivul trebuie să suporte şi sancţiunea „colegilor” săi, care adesea este mult mai severă. Dar de cele mai multe ori cel care încalcă legile lumii interlope nu ajunge în faţa instanţelor de judecată oficiale, fie datorită rapidităţii cu care reacţionează ceilalţi membrii în ceea ce priveşte pedepsirea lui, fie din cauză că fapta lui, chiar dacă violează norme penale, nu este reclamată. Există cazuri în care lumea interlopă îşi rezervă în mod special dreptul de a-i pedepsi pe vinovaţi. În acest scop, vine în ajutorul unor indivizi acuzaţi de diverse infracţiuni pentru a fi achitaţi sau pentru a le facilita evadarea. O dată scoşi din mâna justiţiei oficiale, aceştia sunt puşi la dispoziţia adversarilor lor, care îi pot executa în linişte şi netulburaţi de nimeni. Nu trebuie uitată nici posibilitatea de a folosi ucigaşi plătiţi care să-l elimine pe cel vizat, chiar dacă acesta se află în penitenciar. Duritatea sancţiunilor aplicate de membrii lumii interlope celor care îi încalcă „legile nescrise” o depăşeşte cu mult pe cea a pedepselor prevăzute în Codul Penal. S-ar putea spune că teama infractorilor faţă de pedeapsa aplicată de „colegii” lor este mai mare decât teama pricinuită de pedepsele privative de libertate, practicate de instituţiile specializate ale statului. 3.2. Structuri de putere în lumea interlopă 3.2.1. Puterea socială - accepţii, puncte de vedere În sens general, puterea constă în facultatea de a acţiona, proprie fiinţei umane. Într-un sens deviat, puterea desemnează aptitudinea unui individ de a întreprinde acţiuni eficiente. Pornind de la această accepţie largă, de-a lungul timpului, s-au formulat o serie de definiţii ale puterii. Astfel, B. Russell (1938) consideră că puterea constă în „producerea unor efecte căutate”, iar în viziunea lui Hobbes „puterea unui om constă în mijloacele sale actuale de a obţine un viitor bun”.
110

Universitatea SPIRU HARET

Puterea nu este un simplu atribut al individului şi nici nu constă în simpla deţinere a unor resurse. Evident, nu există putere fără resurse, dar este absolut necesar ca aceste resurse să fie mobilizate şi utilizate pentru a se putea vorbi de putere. Puterea are un caracter relaţional, manifestându-se în contextul desfăşurării relaţiilor dintre persoane şi grupuri. Având în vedere şi necesitatea existenţei resurselor, puterea constă în relaţiile asimetrice între indivizi şi grupurile de indivizi, exercitarea ei fiind condiţionată de o distribuţie inegală a resurselor. M. Weber (1922) a definit puterea ca fiind „şansa cuiva de a impune în cadrul unei relaţii sociale propria sa voinţă, chiar împotriva rezistenţei altcuiva”. Exerciţiul puterii lui „A” poate să întâmpine rezistenţă din partea lui „B”, ceea ce implică probabilitatea ca această rezistenţă să fie învinsă. În acest sens, posibilitatea impunerii unor sancţiuni negative joacă un rol adesea decisiv în relaţiile de putere. De asemenea, puterea poate descuraja orice încercare de rezistenţă prin acţiuni de prevenire sau manifestare simbolică32. Procesele de putere sunt deosebit de complexe şi adesea deghizate în societate. În consecinţă, în ştiinţele politice, sociologie şi psihologia socială există un număr mare de distincţii între diferite tipuri de putere socială sau între procese de putere socială calitativ diferite. Fenomenele de putere şi de influenţă implică o relaţie între doi agenţi: „A” (agentul care exercită puterea) şi „B” (agentul asupra căruia „A” îşi exercită puterea). Raportul dintre „A” şi „B” se află la originea puterii, constituindu-se ca bază a acesteia. Foarte rar se întâmplă ca un caz de putere dat să aibă un singur izvor. În general, relaţia dintre „A” şi „B” este caracterizată prin existenţa unei pluralităţi de variabile, calitativ diferite, ce constituie bazele puterii. Evident, există mai multe baze ale puterii, însă o importanţă deosebită şi cea mai largă răspândire o au următoarele cinci: 1. puterea de recompensare, bazată pe percepţia lui „B” că „A” are posibilitatea să-i ofere recompense; 2. puterea de coerciţie, bazată pe percepţia lui „B” că „A” are posibilitatea de a-i aplica pedepse; 3. puterea legitimă, bazată pe percepţia lui „B” că „A” are, în mod legitim, dreptul de a-i prescrie comportamentul; 4. puterea de referinţă, bazată pe identificarea lui „B” cu „A”; 5. puterea de competenţă, bazată pe percepţia că „A” are experienţă sau cunoştinţe speciale.
__________________ 32 Dicţionar de sociologie - Larousse, pag. 218. 111

Universitatea SPIRU HARET

Trebuie precizat faptul că „A” poate fi o persoană, un rol, o normă, un grup sau o parte dintr-un grup, care-şi exercită puterea asupra individului „B”. Puterea de recompensare Puterea de recompensare este puterea a cărei bază constă în posibilitatea de a recompensa. Forţa puterii de recompensare a lui „A” asupra lui „B” creşte direct proporţional cu importanţa recompenselor despre care „B” crede că „A” i le poate oferi, şi depinde de probabilitatea ca „A” să procure recompense, conform percepţiei lui „B”. Acest tip de putere depinde de capacitatea lui „A” de a administra valenţe pozitive şi de a suprima sau reduce valenţe negative. Folosirea de către „A” a recompenselor imediate (în locul promisiunilor) are ca efect, după un anumit timp, creşterea atracţiei resimţită de „B” faţă de „A” şi, deci, a puterii de referinţă a lui „A” asupra lui „B”. Această putere de referinţă îi permite lui „A” să determine schimbări relativ independente. Nici promisiunile şi nici recompensele nu vor îndepărta rezistenţa lui „B”, doar în momentul în care acesta va considera că este legitim ca „A” să-i procure recompense. Sfera puterii de recompensare este specifică pentru cazurile în care „A” îl poate recompensa pe „B” pentru conformismul său. Puterea de coerciţie Puterea de coerciţie a lui „A” asupra lui „B” are la bază aşteptarea lui „B”, potrivit căreia el poate fi pedepsit de „A”, dacă nu se conformează tentativei de influenţare. Forţa puterii de coerciţie depinde de importanţa valenţei negative a ameninţării cu pedeapsa, înmulţită cu probabilitatea percepută ca „B” să scape de pedeapsă, conformându-se (probabilitatea pedepsei, în cazul nonconformismului minus probabilitatea pedepsei, în cazul conformismului). Puterea de coerciţie conduce la o schimbare în dependenţă, iar gradul de dependenţă variază cu nivelul de observabilitate al conformismului lui „B”. Cu toate că au aceeaşi finalitate, puterea de recompensare nu trebuie echivalată cu puterea de coerciţie. Conformarea la normele de grup, pentru a fi acceptat (puterea de recompensare), nu este acelaşi lucru cu conformarea la normele de grup, pentru a evita respingerea de către ceilalţi (puterea de coerciţie).
112

Universitatea SPIRU HARET

Menţinerea lui „B” în sfera puterii de coerciţie a lui „A” se realizează prin extinderea valenţei negative a pedepsei asupra mai multor regiuni ale spaţiului de viaţă a lui „B”. Astfel, prin retragerea lui „B” din sfera puterii de coerciţie a lui „A”, probabilitatea ca „B” să primească o pedeapsă, atunci când nu se conformează, va fi redusă. Puterea legitimă Puterea legitimă a lui „A” asupra lui „B” este definită ca puterea ce are la bază valorile interiorizate de „B”, valori ce indică faptul că „A” are, în mod legitim, dreptul de a-l influenţa, şi că „B” este obligat să accepte această influenţă. Noţiunea de legitimitate implică un anumit cod sau standard, accep-tat de individ, în virtutea căruia agentul exterior îşi poate afirma puterea. Bazele puterii legitime sunt următoarele: - valorile culturale: „A” are caracteristici specifice de cultură cei dau dreptul să impună o conduită lui „B”, care poate să nu posede aceleaşi caracteristici; - acceptarea structurii sociale: acceptând structura socială a grupului său, a organizaţiei sau a societăţii sale ca justă, „B” acceptă, implicit, ierarhia existentă. Astfel, „B” va accepta autoritatea legitimă a lui „A”, care ocupă un post superior în ierarhie; - desemnarea de către un agent ce poate conferi legitimitate: „A” poate exercita asupra lui „B” o influenţă considerată legitimă, pentru că puterea i-a fost dată de un agent a cărui legitimitate este acceptată de „B”. Zonele în care se poate exercita puterea legitimă, sunt, în general, precizate o dată cu atribuirea puterii. Încercarea de a aplica puterea legitimă în afara domeniului ei de acţiune conduce la diminuarea acesteia. În acelaşi timp, utilizarea non-legitimă a puterii va diminua atracţia exercitată de „A”. Puterea de referinţă Puterea de referinţă a lui „A” asupra lui „B” se bazează pe identificarea lui „B” cu „A”. Această identificare este înţeleasă ca un sentiment de unitate a lui „B” cu „A” sau dorinţa de a dobândi această identificare. Dacă „A” este un grup exercitând atracţie, „B” va avea sentimentul că este membru al grupului sau dorinţa de a face parte din acesta. Dacă „B” este deja asociat cu „A”, el va dori să menţină această relaţie.
113

Universitatea SPIRU HARET

Identificarea poate fi stabilită sau menţinută, dacă „B” are aceleaşi comportamente, aceleaşi credinţe şi aceleaşi percepţii ca şi „A”. Astfel, „A” are posibilitatea să-l influenţeze pe „B”, chiar dacă „B” nu-şi dă seama de această putere de referinţă. Cu cât identificarea lui „B” cu „A” este mai mare, cu atât mai mare este puterea de referinţă a lui „A” asupra lui „B”. Festinger a remarcat faptul că, într-o situaţie ambiguă, în absenţa unei structuri cognitive clare (resimţită ca o ameninţare), conformismul opiniilor individului în raport cu norma grupului de referinţă îi va satisface acestuia nevoia de structură şi îi va da sentimentul unei securităţi crescute, datorită identificării mai mari cu grupul. Puterea de competenţă Puterea de competenţă se bazează pe percepţia lui „B” că „A” are experienţă sau cunoştinţe speciale. Forţa puterii de competenţă a lui „A” asupra lui „B” variază în funcţie de sfera cunoştinţelor sau de percepţia atribuită de „B” lui „A” într-un anumit domeniu. Competenţa lui „A” este estimată de „B” în raport cu propriile cunoştinţe şi mai puţin în raport cu un etalon absolut. Sfera puterii de competenţă este mai restrânsă decât sfera puterii de referinţă, deoarece, pe de o parte, este limitată la structurile cognitive, iar pe de altă parte, persoana competentă este considerată ca având cunoştinţe sau capacităţi superioare în domenii foarte specifice. Astfel, puterea lui „A” se va limita la aceste domenii. Încercarea de a exercita puterea de competenţă în afara domeniului de competenţă va conduce la diminuarea acestei puteri. Putem desprinde câteva trăsături comune ale celor cinci tipuri de putere: a) cu cât baza puterii este mai solidă, cu atât puterea este mai mare; b) pentru oricare dintre tipurile de putere sfera sau jurisdicţia poate varia considerabil; c) orice tentativă de a utiliza puterea, în afara jurisdicţiei sale proprii, o va diminua. 3.2.2. Procese de putere în lumea interlopă După cum am mai afirmat, procesele de putere se manifestă sub diferite forme, de cele mai multe ori deghizate, în relaţiile dintre indivizi şi/sau grupuri. Tipurile de putere descrise anterior rar se întâlnesc în formă pură. Într-un grup sau într-o societate procesele de
114

Universitatea SPIRU HARET

putere sunt complexe, implicând corelarea a cel puţin două dintre bazele puterii menţionate mai sus. De multe ori, de exemplu, puterea de referinţă este dublată de puterea de recompensare sau de coerciţie, puterea de coerciţie de către puterea legitimă, efectele fiind considerabil mai mari. Ca parte componentă a societăţii, lumea interlopă nu este lipsită de aceste manifestări interne de putere. Însă, în acest caz, procesele de putere sunt mult mai uşor de identificat, fiind mai puţin deghizate decât în restul societăţii. În lumea interlopă, puterea se manifestă pe două planuri, în funcţie de agentul care o exercită şi de agentul asupra căruia este exercitată: 1) puterea exercitată de lumea interlopă ca întreg asupra fiecărui membru component în parte; 2) puterea exercitată de capii lumii interlope asupra grupurilor pe care le conduc. În ceea ce priveşte puterea exercitată de lumea interlopă ca întreg asupra fiecărui individ în parte, avem de-a face cu o manifestare a puterii de o complexitate deosebită. Putem remarca îmbinarea a patru din cele cinci tipuri principale de putere: puterea de referinţă, puterea de recompensare, puterea de coerciţie şi puterea legitimă. Dominantă este puterea de referinţă. Individul, respins fiind de o societate ale cărei reguli le încalcă, frustrat şi descurajat, simte acut nevoia de a aparţine unui grup care să-i împărtăşească ideile, grup a cărui ierarhie valorică să corespundă propriului sistem de valori. Cu alte cuvinte, delincventul doreşte să aparţină unui grup cu care să se identifice, ai cărui membrii să aibă preocupări, activităţi şi scopuri asemănătoare cu ale lui. Astfel, lumea interlopă îi satisface individului această nevoie. Infractorul găseşte în lumea interlopă nu numai o comunitate cu care el se poate identifica, ci şi protecţia, sprijinul de care avea nevoie. Lumea interlopă mai exercită asupra individului, concomitent, atât puterea de recompensare, cât şi puterea de coerciţie. Hotărâtoare pentru acceptarea unui nou membru este, după cum am văzut, adoptarea şi respectarea regulilor şi normelor lumii interlope. Conformarea la aceste norme are ca efect, în afară de acceptarea în grup, dobândirea unui anumit status, creşterea prestigiului şi o serie de avantaje, cum ar fi sprijinul în situaţii dificile, suport material, protecţie, ajutor în desfăşurarea activităţilor cu caracter infracţional. Toate acestea duc la conturarea din ce în ce mai pronunţată a puterii legitime a lumii
115

Universitatea SPIRU HARET

interlope ca întreg, în ceea ce priveşte prescrierea comportamentelor şi conduitelor fiecărui membru component. Individul consideră autoritatea exercitată de grup asupra lui ca fiind legitimă. În acelaşi timp, individul nu pune la îndoială legitimitatea pedepselor pe care lumea interlopă i le aplică în urma încălcării normelor. Puterea de coerciţie a lumii interlope asupra fiecărui membru component este foarte mare. Teama de pedeapsă, teama de a fi eliminat din grup îl determină pe individ să se supună normelor, „legilor nescrise” ale lumii interlope şi să participe activ la tot ceea ce grupul întreprinde, chiar cu riscul de a fi prins şi condamnat la ani grei de închisoare. Este interesantă acţiunea concertată, concomitentă a puterii de recompensare şi a puterii de coerciţie. Ambele au un rol important în menţinerea coeziunii lumii interlope, în respectarea „legilor nescrise” ale acesteia. Acceptarea ca membru al lumii interlope, în primă fază, sprijinul şi protecţia acordată ulterior, sunt recompense de care individul se bucură în urma conformării la normele şi modul de viaţă specific interlop. Acestea sunt însoţite de manifestări ale puterii de coerciţie (reale sau simbolice), pe care individul le percepe ca avertismente şi de care ţine cont. Astfel, recompensa şi pedeapsa sunt la fel de aproape şi la fel de reale pentru infractor, probabilitatea recompensării sau pedepsirii lui variind în funcţie de gradul de conformism la normele, regulile, cutumele şi uzanţele lumii interlope. În ceea ce priveşte liderii lumii interlope, dominantă este puterea de competenţă. Ei se evidenţiază şi îşi câştigă autoritatea în cadrul grupurilor, datorită experienţei infracţionale vaste şi spiritului de iniţiativă. De-a lungul timpului, prin lovituri îndrăzneţe, minuţios pregătite şi coordonate, prin manifestarea constantă a loialităţii faţă de grup şi a respectului faţă de normele lumii interlope, individul reuşeşte să-şi câştige recunoaşterea şi respectul celorlalţi membrii ai lumii interlope, şi, în acelaşi timp, o poziţie importantă în cadrul acesteia. El este recunoscut ca lider al grupului din care face parte atât de membrii grupului, cât şi de restul lumii interlope. Puterea exercitată de lider în cadrul grupului îşi are originea, deci, în experienţa acestuia în ceea ce priveşte iniţierea şi întreprinderea acţiunilor cu caracter infracţional. Experienţa sa vastă inspiră încredere şi respect membrilor grupului, care se conformează ordinelor şi dispoziţiilor primite de la lider. Executarea acestor ordine este percepută ca o acţiune necesară pentru reuşita acţiunilor grupului. După cum am văzut, transformarea infracţiunii în profesie duce la formarea anumitor grupuri infracţionale specializate în
116

Universitatea SPIRU HARET

anumite tipuri de infracţiuni. Astfel, liderul unui asemenea grup trebuie să fie specializat în comiterea unei anumite infracţiuni şi, mai ales, să fie recunoscut ca „autoritate” în domeniul respectiv. Evident, liderul unui grup specializat în spargerea de locuinţe va fi spărgător „profesionist” cu o bogată experienţă, capabil să organizeze şi să coordoneze activitatea grupului, în mod eficient, profitabil şi cu minimum de risc. Odată ocupată poziţia de lider, puterea de competenţă este dublată de puterea de recompensare, cea de coerciţie şi, nu în ultimul rând, de puterea legitimă. Liderul unui grup de infractori, mai ales dacă ocupă o poziţie importantă în cadrul lumii interlope în ansamblu, are puterea legitimă de a-şi recompensa sau pedepsi „subalternii”. Legitimitatea este dată de recunoaşterea individului respectiv ca lider al grupului de către ceilalţi membrii ai lumii interlope. Aici trebuie să amintim faptul că încercarea unui „subaltern” de a submina autoritatea „şefului” său aflat în închisoare (şi deci în imposibilitatea de a reacţiona personal) este sever sancţionată de lumea interlopă, fiind considerată „act de trădare”. În afară de principalele tipuri de putere deja menţionate, în lumea interlopă un rol deloc neglijabil îl are forţa financiară a membrilor ei. Astfel, puterea (indiferent dacă este de coerciţie, de recompensare, de competenţă, de referinţă sau legitimă) este cu atât mai mare, cu cât este mai solidă baza materială şi financiară pe care se sprijină agentul care exercită puterea. Puterea consideră că forţa fizică a unui individ joacă un rol minor. În general, indivizii înzestraţi cu forţă fizică deosebită sunt folosiţi de către lideri în scopul intimidării sau chiar eliminării adversarilor. Forţa fizică nu este un factor decisiv în obţinerea unui status special în cadrul lumii interlope. În linii mari, structurile de putere ale lumii interlope nu diferă foarte mult de cele existente în societate. Însă în privinţa stabilităţii structurilor de putere, în lumea interlopă aceasta este relativă. Lupta pentru putere, pentru extinderea zonei de influenţă a diferitelor grupuri, provoacă uneori răsturnări spectaculoase de situaţie în peisajul infracţional. 3.2.3. Statusuri şi negocieri de statusuri Prin status înţelegem poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social, precum profesia, nivelul de
117

Universitatea SPIRU HARET

pregătire, sexul sau vârsta. Statusul defineşte identitatea socială, rolul explicit, drepturile şi îndatoririle individului, cu două dimensiuni: I. verticală - traduce relaţii ierarhice; II. orizontală - exprimă relaţiile dintre indivizii egali. Rolul este asociat statusului. Primul este dinamic, iar cel de-al doilea este structural. Rolul şi statusul constituie două feţe ale aceleiaşi realităţi, chiar dacă între rol şi status nu există o corespondenţă strictă. Este cunoscut, de altfel, faptul că unui status îi pot corespunde mai multe roluri. O poziţie în ordinea statutară este în funcţie de prestigiu şi onoare, care sunt evaluări obişnuite într-un grup social şi presupun un consens mai mult sau mai puţin general, legat de norme şi valori. De la această regulă nu face excepţie nici lumea interlopă, prestigiul şi onoarea fiind criterii principale, în funcţie de care indivizii ocupă diferite poziţii ierarhice. De altfel, acceptarea unui individ ca membru al lumii interlope depinde de prestigiul pe care acesta îl are ca infractor, de onestitatea şi loialitatea de care acesta dă dovadă în relaţiile cu ceilalţi membrii ai lumii interlope. Cu cât infractorul este mai bine pregătit „profesional”, cu atât prestigiul lui în „branşă” creşte mai mult. Un prestigiu mare, dublat de un comportament conform „legilor nescrise” determină ocuparea de către infractor a unei poziţii importante în cadrul lumii interlope. Odată obţinută, această poziţie trebuie menţinută, printr-un comportament constant, orice abatere de la norme şi orice eşec putând duce la pierderea ei. În lumea interlopă există o regulă generală, în ceea ce priveşte comportamentul individului, în funcţie de poziţia pe care o ocupă. Fiecare membru al lumii interlope trebuie „să facă dovada valorii”. În speţă, trebuie să demonstreze permanent că se situează, prin calităţile sale, la înălţimea cerută de poziţia pe care o deţine în cadrul grupului. El trebuie să-şi demonstreze curajul, capacitatea de a face faţă oricărei situaţii dificile, inteligenţa, puterea, şi, nu în ultimul rând, bunăstarea materială. În general, o poziţie înaltă în ierarhia lumii interlope este asociată cu o situaţie materială prosperă. Această bunăstare trebuie demonstrată, nu atât din orgoliu, cât din nevoia de a-şi consolida poziţia. Individul trebuie să dovedească anturajului acele calităţi excepţionale pe care şi le atribuie. El face acest lucru prin intermediul luxului afişat ostentativ: maşini scumpe, îmbrăcăminte de calitate, costisitoare, sume mari de bani cheltuite cu prietenii prin baruri şi restaurante, de natură să impresioneze şi să intimideze.
118

Universitatea SPIRU HARET

Totuşi, doar aspectul exterior nu este suficient pentru „a face dovada valorii”. Individul trebuie să-şi demonstreze curajul şi să-şi apere „onoarea”, ori de câte ori acestea îi sunt puse la îndoială. În momentul în care este jignit, el trebuie să reacţioneze imediat, pedepsindu-i pe ofensatori, altfel îşi poate pierde prestigiul în faţa celorlalţi. În concluzie, poziţia pe care un infractor o ocupă în lumea interlopă poate fi identificată după vestimentaţie şi atitudinea pe care o are faţă de ceilalţi, eleganţa specială afişată în mod ostentativ şi conduita expresivă fiind foarte relevante în acest sens. 3.2.4. Infrastructuri şi zone de influenţă Lumea interlopă este compusă dintr-o multitudine de grupuri de dimensiuni variabile, constituite prin afinitate şi comoditate, având aceleaşi interese. Aceste grupuri îşi stabilesc ca loc de întâlnire unul sau mai multe stabilimente (baruri de noapte, cazinouri, restaurante etc.), a căror clientelă o constituie în mare măsură. Aceste stabilimente constituie nuclee în jurul cărora se desfăşoară activitatea grupurilor de infractori aparţinând lumii interlope. Pe lângă faptul că sunt locuri de întâlnire şi de distracţie, ele funcţionează şi ca baze operative, unde infractorii îşi plănuiesc operaţiunile, depozitează bunurile obţinute ilegal şi unde, în caz de nevoie, se pot adăposti. Prin intermediul acestor localuri sunt de multe ori comercializate mărfuri de contrabandă, de obicei alcool şi ţigări, beneficiile fiind apoi împărţite între infractorii care furnizează aceste mărfuri şi patronii localurilor respective. În aceste localuri, cu acordul patronului, care, evident, beneficiază de o cotă-parte din câştiguri, îşi desfăşoară activitatea şi prostituatele. Proxeneţii preferă astfel de aranjamente, deoarece prostituatele sunt mai bine supravegheate atât în privinţa atitudinii faţă de clienţi, cât şi în privinţa câştigurilor pe care le realizează. Astfel, putem observa importanţa deosebită pe care o au în cadrul lumii interlope patronii unor asemenea stabilimente (care pot fi, la rândul lor, infractori profesionişti „retraşi din activitate”), precum şi angajaţii lor (barmani, chelneri etc.). Aceştia, pe lângă numeroasele servicii aduse membrilor lumii interlope, le mai pot furniza acestora numeroase informaţii (ponturi), pe baza cărora infractorii îşi organizează activităţile. În schimbul acestor servicii, ceilalţi membrii ai lumii interlope le asigură patronilor respectivi sprijin şi protecţie. Astfel, aceştia
119

Universitatea SPIRU HARET

ajung treptat să capete o influenţă considerabilă şi să devină lideri ai grupului. Fără să conducă direct, ei supraveghează şi iau decizii din umbră, astfel încât nimic nu se întâmplă fără ştirea şi acordul lor. Poziţia, în acest mod obţinută, le permite, de asemenea, să arbitreze diferitele conflicte izbucnite între ceilalţi membrii ai lumii interlope33. Grupurile astfel constituite pe infrastructura stabilimentelor îşi desfăşoară activitatea, de obicei, la nivel de cartier sau acaparează un anumit domeniu infracţional. Prin zonă de influenţă putem înţelege atât spaţiul, suprafaţa pe care un grup îşi desfăşoară activitatea (un cartier, o stradă sau o anumită parte a unui oraş), cât şi specificul activităţii infracţionale34. De remarcat este modul în care grupurile de infractori îşi stabilesc şi îşi respectă unii altora zonele de influenţă. Raporturile dintre aceste grupuri sunt de vecinătate. De asemenea, nu sunt rare cazurile în care îşi acordă ajutor şi asistenţă, pentru realizarea unor acţiuni comune sau în care se unesc, pentru a întreprinde operaţiuni ce depăşesc posibilităţile unui grup mic. În cazul în care domeniile de activitate sunt diferite, zonele de influenţă ale diferitelor grupuri se pot juxtapune. Astfel, în acelaşi spaţiu pot acţiona hoţii din buzunare, spărgătorii de apartamente, proxeneţii şi traficanţii de narcotice, fără ca între ei să existe neînţelegeri sau conflicte. Relaţiile personale sau de „afaceri” existente între indivizii ce compun aceste grupuri pot depăşi cadrul cartierului şi al oraşului, creânduse condiţiile unui schimb de servicii şi informaţii mult mai vaste, inclusiv internaţional. Astfel, iau naştere reţele internaţionale de infractori. Să nu ne imaginăm însă că relaţiile între grupurile ce domină anumite zone sunt întotdeauna paşnice. Din dorinţa fiecăruia de a-şi lărgi zona de influenţă iau naştere conflicte de proporţii, adevărate lupte pentru putere. Acestea depind de personalitatea mai mult sau mai puţin marcantă
__________________ 33 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţei, Note de curs, 1999/2000. 34 De exemplu: Un proxenet poate avea ca zonă de influenţă o stradă sau un cartier, ceea ce înseamnă că este singurul care desfăşoară o astfel de activitate în spaţiul respectiv, spaţiu care, din acest punct de vedere, îi aparţine şi este controlat exclusiv de el. Astfel, pe strada sau în cartierul respectiv nu este permis accesul unor prostituate care lucrează pentru un alt proxenet. Un alt exemplu îl reprezintă monopolizarea pieţei drogurilor de un singur traficant (sau grup de traficanţi). Astfel, la nivelul întregului oraş, traficantul respectiv este singurul care desfăşoară o astfel de activitate, neexistând concurenţă în domeniu. 120

Universitatea SPIRU HARET

a celor care caută să-şi impună dominaţia asupra altora. În felul acesta, se naşte o ierarhie în vârful căreia se află unul sau mai mulţi şefi, care îşi delimitează de comun acord domeniile de activitate şi zonele de influenţă. 3.3. Comunicarea în lumea interlopă 3.3.1. Comunicarea între membrii lumii interlope Din punct de vedere psihologic, comunicarea este, în primul rând, o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii menite să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi, dar nu se reduce numai la aceasta. În acelaşi timp în care o informaţie este transmisă, se produce o acţiune asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv (feed-back) asupra persoanei emiţătoare care, la rându-i, este influenţată. Sociologic, comunicarea presupune o relaţie între indivizi. În fapt, comunicarea este liantul care conferă stabilitatea şi coeziunea grupurilor sociale. Existenţa în grup presupune interrelaţionarea indivizilor care compun acest grup, iar relaţiile dintre indivizi impun existenţa unor procese de comunicare între aceştia. De altfel, rolul deosebit de important pe care îl joacă comunicarea în viaţa socială este evident. Prin intermediul comunicării, individul intră în relaţie cu ceilalţi, îşi însuşeşte normele şi valorile indispensabile pentru existenţa sa ca fiinţă socială, primeşte şi oferă informaţii, şi, nu în ultimul rând, este influenţat sau poate influenţa conduita celorlalţi. Comunicarea este, într-un fel, forţa care pune în mişcare mecanismele sociale. Comunicarea socială îmbracă diferite forme. Prima, spontană şi neaxiomatizată, pare să nu se supună nici unei alte reguli, cu excepţia deprinderii sociale. Această formă de comunicare se înscrie în cadrul relaţiilor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi prescriptivă. La polul opus, întâlnim comunicarea instituţionalizată, existentă în cadrul relaţiilor inter- şi intraorganizaţionale, relaţii conduse de instituţii. Această formă de comunicare defineşte regimul economic, social şi politic cu care este înzestrată o societate. Pentru a comunica, în afară de emiţător şi receptor, este necesar şi un limbaj comun celor doi. Limbajul este o funcţie de exprimare şi de comunicare a gândirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie, în limitele unei arii determinate.
121

Universitatea SPIRU HARET

Limbajul este, în acelaşi timp, act şi instrument de comunicare, bazat pe legi independente de subiecţii particulari. Există mai multe forme de limbaj: • pasiv (acela pe care îl înţelegem); • activ (acela pe care îl folosim, întotdeauna mai redus decât cel pasiv); • verbal; • neverbal (gesturi, mimică etc.). Limbajul neverbal (gesturile, mimica, atitudinile) este în numeroase cazuri suficient pentru a exprima intenţiile, dispoziţiile indivizilor. Instrument privilegiat de socializare, care permite comunicarea gândirii, acţionarea asupra semenului (poruncile şi întrebările cer răspunsuri), adaptarea la grup (transmiterea de norme sociale) sau punerea în valoare a propriei persoane, limbajul serveşte, de asemenea, la recunoaşterea vorbitorului ca persoană de către ceilalţi sau la eliberarea de tensiuni interioare prin injurie (când agresiunea directă este imposibilă), ca şi prin confesiune. Limbajul completează celelalte surse de cunoştinţe, anticipând experienţa personală, pe care i-o provoacă şi o călăuzeşte. El constituie, în acelaşi timp, instrumentul esenţial al gândirii şi baza vieţii sociale. În ceea ce priveşte lumea interlopă, specificul comunicării este dat de specificul relaţiilor existente între membrii acesteia. Astfel, comunicarea este directă, spontană, neinstituţionalizată, neîngrădită de reguli stricte, şi (aspect deloc neglijabil) verbală. După cum am mai afirmat, în lumea interlopă nu se comunică în scris, ci numai pe cale orală. Acesta este modul în care sunt transmise normele (tocmai de aceea mai sunt numite „legi nescrise”) şi toate mesajele vehiculate între membrii lumii interlope. Specificul activităţilor derulate de infractori justifică, de asemenea, neutilizarea actelor, a contractelor scrise, totul realizându-se pe baza unor acorduri verbale. Experienţa infractorilor „veterani” este transmisă „novicilor” tot pe cale orală, neexistând manuale care să-i iniţieze pe aceştia în activitatea infracţională. Membrii lumii interlope se diferenţiază de ceilalţi membrii ai societăţii în ceea ce priveşte comunicarea interpersonală prin limbajul folosit. Limbajul folosit de infractori mai este numit şi argou. Însă, spre deosebire de argoul folosit de adolescenţi şi tineri (care este mai degrabă o expresie a teribilismului caracteristic vârstei), argoul folosit de infractori este un fel de „limbaj profesional”, a cărui utilizare este dictată de exerci-tarea „profesiei”. Reprezintă, în esenţă, un limbaj codificat, menit să facă de nedescifrat mesajele pe care infractorii şi le
122

Universitatea SPIRU HARET

transmit. În acest scop, ei folosesc cuvinte şi expresii a căror semnificaţie le este cunoscută numai lor. Cu toate că în permanenţă semnificaţia anumitor termeni se schimbă, şi apar expresii noi, limbajul infractorilor este înţeles şi de poliţişti, deoarece de aceasta depinde în mare măsură eficienţa acţiunilor de demascare şi de capturare a acestora. Termenii argotici, pe lângă faptul că le permit infractorilor să comunice liber, fără teama că vor fi înţeleşi, mai îndeplinesc şi rolul de „parole de recunoaştere”. Folosind termenii argotici, infractorii pot stabili, în numai câteva minute de conversaţie cu un străin, dacă acesta aparţine lumii interlope, în ce gen de activitate infracţională este specializat şi pe cine cunoaşte. Argoul are un rol special în menţinerea securităţii şi identităţii lumii interlope. Acest limbaj specific folosit de infractori este o expresie a solidarităţii acestora şi facilitează comunicarea secretă între membrii tagmei. Folosirea argoului este importantă, în special, când infractorii acţionează, asigurând comunicarea rapidă a ordinelor prin intermediul unor fraze (expresii) aparent inofensive. Din punct de vedere lingvistic, nu poate fi vorba de o „limbă a infractorilor”. Este, practic, vorba de presărarea limbajului uzual cu termeni argotici. Ceea ce o face neinteligibilă pentru ceilalţi membrii ai societăţii este lipsa unei sintaxe proprii, a unor reguli gramaticale bine stabilite, precum şi schimbarea semnificaţiei cuvintelor şi expresiilor, în funcţie de contextul în care se desfăşoară discuţia respectivă35. Folosirea acestui limbaj în comunicarea cu membrii grupului din care face parte îi dau infractorului un sentiment de siguranţă şi, nu în ultimul rând, sentimentul apartenenţei la un grup cu care se identifică. Este ceea ce îl deosebeşte pe el ca individ de ceilalţi membrii ai societăţii, din mijlocul cărora a fost respins şi cu care nu se mai identifică. În final, putem spune că folosirea acestui limbaj poate fi considerată o etichetă pe care individul şi-o aplică pentru a-şi evidenţia apartenenţa la lumea interlopă, alături de alte semne distinctive: vestimentaţia ostentativă, excesul de bijuterii, tatuajele de tot felul şi atitudinea specifică. 3.3.2. Rolul comunicării persuasive în activitatea infracţională De nenumărate ori presa a atras atenţia asupra metodelor folosite de infractori în activitatea lor, în încercarea de a spori vigilenţa
__________________ 35 T. Butoi, Psiho-sociologia delincvenţe, Note de curs, l999/2000. 123

Universitatea SPIRU HARET

populaţiei şi de a preveni comiterea anumitor infracţiuni. Este vorba de infracţiuni la comiterea cărora participă, în aceeaşi măsură, şi infractorul şi victima: escrocherie, înşelăciune, şantaj, şi, nu în ultimul rând, prostituţia şi traficul de narcotice. Pare absurd, dar, în asemenea cazuri, nu putem acuza în exclusivitate infractorul. O parte considerabilă din vină revine victimei, care i-a oferit infractorului oportunitatea, condiţiile optime pentru a acţiona. În ciuda avertismentelor din presă, observăm cum numărul acestor infracţiuni, în loc să scadă, se menţin constant sau chiar creşte, ca şi cum fiecare, pentru a se convinge, le experimentează pe propria persoană. Avem de-a face, deci, cu o relaţie infractor-victimă mai deosebită, şi unul şi celălalt având partea lui de vină, mai mică sau mai mare. Practic, infractorul profită de naivitatea, credulitatea victimei, de dorinţa acesteia de a câştiga ceva (bani, bunuri materiale sau anumite avantaje) cu efort minim, iar victima se lasă „sedusă”, facilitându-i infractorului acţiunea şi chiar având iluzia că-l păcăleşte, când faptul s-a consumat, victima realizează nu numai că a fost înşelată, dar şi că a participat activ la realizarea înşelăciunii. Observăm, în concluzie, că infractorii specializaţi în comiterea acestui gen de infracţiuni au o forţă persuasivă deosebită, pe care o folosesc cu abilitate. În general, ei nu se consideră vinovaţi, pagubele aduse fiind, în viziunea lor, „impozite pe prostie”, obligaţia lor fiind să le „colecteze”. De remarcat este faptul că infractorii îşi aleg cu grijă viitoarele victime. Planul este minuţios pregătit, fiind elaborate adevărate strategii şi tactici de abordare a victimei şi de speculare a slăbiciunilor acesteia. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, infractorul elaborând mai multe variante, pentru a nu fi luat prin surprindere de evenimente neprevăzute. Asemenea infracţiuni nu presupun violenţă, întrucât sunt bazate aproape în întregime pe persuasiune, care este considerată eminamente un proces comunicaţional. Gradul de profesionalism este cu atât mai mare, cu cât infractorul reuşeşte să-şi convingă victima să „colaboreze” de bunăvoie, creându-i chiar iluzia că el este cel care pierde. De fapt, orice formă de persuasiune este caracterizată de modificarea atitudinii unui individ într-un context dat, în care acesta îşi păstrează sau crede că îşi păstrează o anume libertate. Escrocheria este tipul de infracţiune cel mai des întâlnit, în care sunt folosite tactici persuasive. Escrocii au fost întotdeauna în jurul nostru. Se poate spune că oriunde vor fi oameni care doresc ceva fără a da nimic în schimb, se
124

Universitatea SPIRU HARET

vor găsi şi escroci, pentru că ei se bazează pe o astfel de atitudine şi o speculează în folos propriu. Escrocheriile îmbracă numeroase forme. Una din cele mai răspândite se bazează pe aşa-numita „iluzie a chilipirului”. Escrocul speculează vanitatea, lăcomia şi necunoaşterea victimei, lăsându-i impresia că a achiziţionat la un preţ scăzut obiecte de valoare. În fapt, sunt folosite bijuterii fără valoare (falsuri pe care escrocul le prezintă ca fiind din metale preţioase), obiecte provenite din furturi şi spargeri (pe care le vinde la un preţ puţin mai scăzut decât cel real). Victima, de teamă să nu piardă o asemenea ocazie, intră în jocul infractorului şi achiziţionează obiectele, fără să ezite prea mult. O altă formă o constituie atragerea victimei într-o afacere, în care trebuie să investească anumite sume şi care este prezentată ca fiind foarte profitabilă. Succesul unei astfel de acţiuni depinde de cel puţin trei factori: 1. acţiunea escrocului trebuie să inspire încredere victimei; 2. victima trebuie să creadă că partea cu care contribuie la afacerea respectivă, nu numai că va fi recuperată, dar că îi va aduce şi profit; 3. capacitatea escrocului de a convinge victima să participe „temporar” cu o parte din banii săi la realizarea afacerii. Este necesară, deci, folosirea unui limbaj prietenos şi putere de convingere din partea echipei de escroci. Nu sunt rare nici escrocheriile în domeniul imobiliar (sunt cazuri în care au fost vândute apartamente la etajul 10 dintr-un bloc de 9 etaje, mai multor persoane în acelaşi timp), al schimbului valutar, şi chiar în afaceri (escroci care achiziţionează marfă în numele unor firme fictive, plătind cu cecuri false). Sunt cunoscute, de altfel, numeroasele „ghicitoare”, „vrăjitoare” sau „vindecătoare”, în spatele cărora funcţionează adevărate reţele specializate de escrocherii. Desigur, numărul formelor pe care le îmbracă escrocheria nu se rezumă la cele câteva exemple prezentate mai sus, infractorii profesionişti dovedind că au o imaginaţie foarte bogată. Însă, în general, sunt urmărite câteva etape de a căror îndeplinire perfectă depinde succesul întregii operaţiuni: 1. Abordarea victimei - găsirea victimei, câştigarea încrederii acesteia, pregătirea pentru etapa următoare; 2. Prezentarea afacerii - i se explică victimei în ce constă afacerea şi care va fi câştigul ei; 3. Amăgirea victimei - victimei i se oferă o anumită sumă de bani, sub forma unei prime tranşe din câştigul pe care îl va realiza;
125

Universitatea SPIRU HARET

4. Trimiterea victimei după bani - victima este convinsă să adune banii necesari pentru a intra în afacere; 5. Deposedarea victimei de bani prin viclenie; 6. Amăgirea în continuare a victimei; 7. Debarasarea de victimă. Mai rar întâlnite decât tacticile şi strategiile persuasive folosite în cazul escrocheriilor, dar mai complexe, mai subtile şi mai spectaculoase sunt cele folosite pentru: • racolarea adolescentelor şi tinerelor în vederea „calificării” lor ca prostituate; • compromiterea unor persoane, în scopul obţinerii anumitor avantaje (şantajul). În ambele cazuri, schema după care se derulează acţiunea este aceeaşi: 1. Abordarea victimei; 2. Investiţia: • câştigarea încrederii victimei; • acordarea unor favoruri sau avantaje materiale victimei de către infractor (îndatorarea victimei); 3. Compromiterea victimei: • implicarea victimei în diferite acţiuni infracţionale minore în contul „investiţiei”; 4. Obţinerea „profitului” preconizat: • odată compromisă, victima nu mai poate refuza cererile infractorului. Observăm, deci, că este vorba, în esenţă, de tehnica „piciorului în uşă”: o cerere iniţială mică (implicarea victimei în infracţiuni minore - etapa a III-a), dificil de refuzat (datorită „investiţiei” - etapa a II-a) este urmată de o cerere mai mare (obţinerea unor avantaje urmărite de la bun început, bani sau complicitate în săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate crescută - etapa a IV-a). Conformarea la a doua cerere se face din următoarele motive: • victima se simte datoare faţă de infractor, având încă nevoie de sprijinul lui; • victima se teme de consecinţele dezvăluirii de către infractor a acţiunilor ilicite la care a participat alături de acesta; • victima se teme, pur şi simplu, să-l refuze pe infractor.

126

Universitatea SPIRU HARET

Schema este adaptată de la caz la caz, în funcţie de persoana vizată şi de context36. Tot pe tehnici persuasive este bazată şi acţiunea de constituire a reţelelor de comercializare a narcoticelor. Această acţiune se derulează în paralel cu creşterea numărului de consumatori. În acest sens, este folosită tehnica „aruncării de mingii joase”, tehnică asemănătoare cu cea a „piciorului în uşă”. Prin intermediul acestei tehnici persuasive se obţine conformarea la cerere, păstrându-se
__________________ 36 De exemplu: În cazul racolării unei tinere în vederea practicării prostituţiei, acţiunea se derulează astfel: Etapa I: • tânăra este abordată de către racoleur (individ specializat în astfel de acţiuni); • în timpul pe care îl petrec împreună, acesta stabileşte acele slăbiciuni ale tinerei, care urmează a fi speculate (carenţe afective sau educative, dorinţa de a trăi în lux etc.). În momentul în care deţine aceste informaţii, racolerul (finanţat de proxenet) începe etapa a II-a - investiţia: Etapa a II-a: • racoleurul stabileşte o relaţie afectivă cu tânăra, sub acoperirea căreia îi acordă sprijin financiar; • simulând lipsa banilor la un moment dat, el solicită împrumuturi de la proxenet în prezenţa fetei, bani folosiţi „pentru ca ea să se simtă bine”; • rezultatul acestor manevre este evident: tânăra se simte măgulită de „sacrificiile” pe care „iubitul” le face pentru ea, şi, în acelaşi timp, începe să se simtă obligată faţă de el. Etapa a III-a: • tânăra este determinată de către racoleur să rupă relaţiile cu familia în favoarea lui, lipsind-o astfel de principalul sprijin afectiv şi material; • sub motiv că a venit vremea să-şi plătească datoria faţă de proxenet, racoleurul o convinge pe tânără că numai ea îl mai poate ajuta; indicându-i subtil calea prostituţiei; • ea simţindu-se datoare faţă de el, este dispusă să facă orice pentru a-l ajuta şi consimte să întreţină raporturi sexuale cu 1-2 indivizi contra unor sume echivalente cu presupusa „datorie”. Acesta este momentul în care tânăra cade în capcana minuţios pregătită de către proxenet. Ea este compromisă şi nu mai are cale de întoarcere. Nu mai poate reveni la familie, de teamă sau/şi ruşine, şi astfel rămâne la discreţia proxenetului. Etapa a IV-a: • reprezintă „calificarea” tinerei ca prostituată, sub controlul strict al proxenetului; • în acelaşi timp, proxenetul începe să obţină bani de pe urma ei, bani ce reprezintă profitul realizat în urma „investiţiei”. 127

Universitatea SPIRU HARET

costurile ascunse. Unul din factorii care stau la baza obţinerii efectelor acestei tehnici este implicarea individului în decizia de a se angaja în acţiune. Supunerea, „conformarea fără presiune”, are proprietatea de a conduce la comportamente al căror cost ar frâna realizarea lor spontană. Acţiunea de constituire a unor astfel de reţele se realizează pe etape: I. Mai întâi are loc stimularea consumului de droguri Viitorii consumatori sunt selectaţi atent, în special, din rândul adolescenţilor şi tinerilor, în perimetrul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea (licee, facultăţi etc.), sau unde îşi petrec timpul liber (baruri, discoteci etc.). Traficantul intră în relaţie cu cei vizaţi, ajungând să le câştige prietenia şi încrederea. Un conflict cu părinţii (inevitabile la această vârstă), o decepţie sentimentală sau pur şi simplu dorinţa de a experimenta senzaţii noi, sunt tot atâtea situaţii pe care traficantul se grăbeşte să le speculeze. Astfel, pentru a le alunga supărarea sau pentru a le satisface nevoia de nou, le oferă mici doze de narcotice, „gratis, ca între prieteni”, neuitând să-i informeze că dacă mai vor aşa ceva, le stă la dispoziţie. Starea de euforie, semiinconştienţă şi bună-dispoziţie creată de droguri îi determină pe aceşti tineri să mai apeleze la „serviciile” traficantului. Însă aici apare o diferenţă. De data aceasta, ei plătesc drogurile cu sume relativ mici. Cu timpul apare, însă, dependenţa, fapt de care profită din plin traficantul. El cere din ce în ce mai mulţi bani, iar tinerii, deja dependenţi de consumul de droguri sunt dispuşi să facă orice pentru a avea cu ce plăti o doză. II. În acest moment începe formarea reţelei de intermediari Traficantul le propune, aşadar, „clienţilor” o modalitate de a face rost de bani, pentru a-i plăti „marfa”: să devină, la rândul lor, distribuitori de narcotice. Dependenţa de droguri le anihilează acestora instinctul de conservare. Astfel, narcomanii se expun, fără ezitare, la orice fel de risc, inclusiv acela de a fi prinşi şi arestaţi de poliţie, fiind capabili de orice pentru a-şi asigura cantitatea necesară de droguri. Astfel, ei acceptă imediat propunerea traficantului de a lucra ca „intermediari”, ocupându-se în locul acestuia de racolarea viitorilor „clienţi” şi de vânzarea drogurilor în locuri publice.
128

Universitatea SPIRU HARET

Din momentul constituirii reţelei, traficantul se poate retrage în umbră, de unde coordonează întreaga activitate, la adăpost de acţiunile poliţiei. Tinerii racolaţi de el, prin metoda descrisă mai sus, devin astfel simple unelte care îi asigură câştiguri fabuloase, victime care fac, la rândul lor, alte victime. Scopul urmărit de traficant este, evident, formarea unei reţele de comercializare a drogurilor. Investiţia făcută de el, respectiv acele doze iniţiale oferite gratuit, este infinit mai mică în comparaţie cu câştigurile realizate prin intermediul reţelei. Adevăratul cost ascuns este plătit de cei racolaţi de traficant, fie intermediari, fie simpli consumatori. Este vorba de însăşi viaţa şi sănătatea lor, incomparabil mai valoroase decât acele efemere momente de euforie generate de drog. Am avut în vedere, în cele descrise mai sus, nu toate tipurile de infracţiuni, în a căror realizare sunt utilizate metode persuasive, ci doar pe cele mai răspândite şi pe cele cu un grad de periculozitate crescut. Putem observa, astfel, cum lumea interlopă reuşeşte să prindă în mrejele sale şi neinfractori, folosind metode non-violente şi, de multe ori, foarte convingătoare. Efectele acestor metode persuasive nu pot fi puse la îndoială atâta vreme cât avertismentele presei au un impact relativ mic asupra populaţiei, fapt dovedit de constanţa cu care oamenii se lasă jefuiţi şi manipulaţi de membrii ai lumii interlope, oferindu-le acestora oportunităţi, facilitându-le demersurile. 3.4. Impactul activităţii lumii interlope în plan psihologic şi socio-moral Deşi împinsă în mod constant spre periferia societăţii, lumea interlopă este şi trebuie privită ca parte componentă a acesteia. Existenţa şi evoluţia lumii interlope este indisolubil legată de existenţa şi evoluţia societăţii. Practic, nu putem studia şi evalua lumea interlopă ca entitate autonomă, ci numai în strânsă legătură cu restul societăţii. Între lumea interlopă şi restul societăţii există un permanent proces de interacţiune. Referindu-se la cele două categorii de indivizi, în care se poate împărţi societatea, luând ca reper conformarea la norme (şi anume, cei care comit abaterea de la norme şi restul societăţii, care se conformează normelor), H. Becker afirmă următoarele: „Cele două categorii trebuie văzute într-o relaţie complementară. Una nu poate exista fără cealaltă; într-adevăr, ele sunt în funcţie una de alta în cel mai strict înţeles matematic”37.
__________________ 37 Howard S. Becker, Outsiders - Studies in the Sociology of deviance (2-nd ed.), New York, The Mac Company, 1963, pag. 23. 129

Universitatea SPIRU HARET

Activitatea lumii interlope este caracterizată prin permanenta eludare a normelor morale unanim admise. Menirea normelor fiind cea de a asigura stabilitatea şi echilibrul societăţii, încălcarea lor generează reacţia ostilă a membrilor ei faţă de indivizii devianţi. În cazul de faţă, acţiunile membrilor lumii interlope, în general ilegale, sunt percepute de populaţie ca atacuri la adresa stabilităţii şi echilibrului societăţii. Siguranţa şi abilitatea cu care sunt săvârşite infracţiunile generează un acut sentiment de nesiguranţă şi insecuritate, nu numai la nivel individual, ci şi colectiv. Prin respingerea infractorilor spre periferia societăţii se încearcă oarecum protejarea populaţiei. Însă rezultatul acestei acţiuni nu este cel scontat. Cea mai concludentă dovadă în acest sens este existenţa a ceea ce numim lumea interlopă. Societatea este pentru membrii lumii interlope însăşi garanţia existenţei lor. În circuitul bogăţiilor societăţii, infractorii găsesc bunurile pe care, după o optică proprie, consideră că este normal să şi le însuşească. Astfel, pentru a-şi asigura bunăstarea, infractorii nu ezită să producă societăţii pagube de ordin economic. Furturile, spargerile, jafurile, tâlhăriile sunt infracţiuni ce vizează avutul public sau privat. Dar lucrurile nu se opresc aici. Membrii lumii interlope îşi fac simţită prezenţa în activităţile comerciale şi, nu în ultimul rând, în domeniul financiar. Aici amintim comercializarea mărfurilor de contrabandă (care implică sustragerea de la plătirea unor taxe şi impozite către stat) şi traficul de valută (faimosul „schimb la negru”). În cadrul societăţii, membrii lumii interlope îşi găsesc victimele şi, în acelaşi timp, pe cei care urmează a le fi complici. Nu în ultimul rând, tot din cadrul societăţii sunt racolaţi viitorii membri ai lumii interlope. Activitatea lumii interlope, de fapt însăşi existenţa ei, afectează restul societăţii nu numai în domeniul economic, ci şi în plan psihologic şi moral: • În plan psihologic - este generatoarea unor sentimente de teamă, nesiguranţă şi frustrare. Individul îşi vede ameninţată siguranţa materială şi, uneori, chiar integritatea fizică sau viaţa. Nu-i mai este satisfăcută complet nevoia de securitate, ceea ce-l face să trăiască întro permanentă nelinişte. Sentimentul de nesiguranţă şi frustrare este accentuat şi de faptul că, speculând anumite lacune sau imperfecţiuni ale sistemului legislaţiei penale, infractorii scapă cu uşurinţă de pedepse sau primesc pedepse mult prea mici în comparaţie cu gravitatea faptelor săvârşite.

130

Universitatea SPIRU HARET

Individul ajunge, la un moment dat, la concluzia inutilităţii reacţiei sale faţă de infracţiune, ceea ce face ca treptat această reacţie să scadă în intensitate, devenind, în final, indiferenţă. La nivel colectiv, aceasta duce la scăderea coeziunii sociale şi, implicit, a puterii de reacţie colectivă faţă de comiterea unei infracţiuni. • În plan moral - activitatea lumii interlope, consecinţele acesteia atât pentru victime, cât şi pentru membrii lumii interlope duc la producerea anumitor mutaţii. Principiile morale ce guvernează viaţa şi activitatea membrilor societăţii sunt serios zdruncinate. Cinstea, onestitatea, curajul, loialitatea, dreptatea, libertatea capătă, astfel, sensuri şi înţelesuri diferite de cele iniţiale. În acelaşi timp, scade considerabil încrederea populaţiei în instituţiile statului, ale căror datorii constă în a proteja aceste valori. Dar, în ciuda atâtor efecte negative, lumea interlopă este tolerată oarecum de societate. Neputând să o anihileze complet, societatea încearcă să ţină lumea interlopă sub control, în speranţa recuperării ei în plan social.

Cap. IV. TENDINŢE ŞI MUTAŢII ACTUALE ÎN LUMEA INTERLOPĂ 4.1. Consideraţii generale asupra tendinţelor actuale în lumea interlopă

Existenţa lumii interlope autohtone, şi înainte de evenimentele din decembrie 1989, nu poate fi pusă la îndoială. Însă, pe atunci, amploarea activităţilor infracţionale specifice era cu mult mai rdusă, precum şi diversitatea acestora. Activitatea membrilor lumii interlope era în mare parte bazată pe comerţul „la negru”, aşa-numita „bişniţă”. În ceea ce priveşte prostituţia şi proxenetismul, aceste activităţi se desfăşurau cu mare discreţie, cu precădere în marile hoteluri, exis131

Universitatea SPIRU HARET

tând, totuşi, şi o serie de case de toleranţă, deghizate atent şi accesibile numai celor „de încredere”. Datorită faptului că deţinerea de valută era ilegală, victimele predilecte ale infractorilor erau tocami cei care posedau valută. Aceştia erau foarte vulnerabili pentru că, în caz de jaf sau de şantaj, reclamarea infracţiunii îi expunea riscului de a intra ei înşişi în vizorul organelor de anchetă. Acţiunile de trafic erau, de asemenea, foarte limitate. Traficul cu autoturisme era inexistent, iar în ceea ce priveşte traficul de droguri, ţara noastră era, până acum 3-4 ani, doar ţară de tranzit sau de depozitare. România a devenit „piaţă de desfacere şi comercia-lizare” a narcoticelor doar de puţin timp. Membrii lumii interlope nu se puteau implica în economie şi comerţ, acestea fiind controlate exclusiv de stat. Însă după 1989, lumea interlopă a cunoscut o expansiune extraordinară, diversificându-şi domeniile de activitate şi mijloacele de înfăptuire a diferitelor infracţiuni. Faptul că, din punct de vedere juridic, vechiul încă nu dispăruse, iar noul întârzia să se impună, a creat condiţii optime pentru desfăşurarea unor activităţi ilegale care au consolidat baza materială a lumii interlope. Înainte de 1989, pentru comiterea infracţiunilor erau utilizate cu predilecţie „arme albe”, infractorii neavând acces la arme de foc. După 1989, vidul legislativ a permis introducerea în ţară a armelor de foc, pe care membrii lumii interlope nu au ezitat să le achiziţioneze. Alături de armele de foc, în dotarea infractorilor au apărut şi faimoasele săbii „Ninja”, nu originale, dar la fel de periculoase. Exodul infractorilor români în Occident a demarat operaţiunile de trafic cu automobile furate şi, nu în ultimul rând, constituirea a numeroase filiere specializate în traficul cu narcotice pe teritoriul românesc. Tot din Occident, membrii lumii interlope au „importat” şi o serie de moduri de operare. Am asistat cu surprindere la jafuri armate, la răpiri şi sechestrări de persoane, în scopul obţinerii unor anumite sume de bani, la omoruri comise în stilul Mafiei italiene etc. S-a încercat şi la noi impunerea „taxei de protecţie” agenţilor comerciali particulari, însă fără succes. În peisajul infracţional românesc şi-au făcut apariţia şi infractori străini, cu predilecţie cetăţeni ai ţărilor arabe, asiatice sau din fosta URSS. Aceştia şi-au constituit reţele proprii, aflate în diferite relaţii cu lumea interlopă autohtonă: de cooperare, de concurenţă sau conflict. Aceştia, pe lângă activităţile specifice, au facilitat transformarea ţării
132

Universitatea SPIRU HARET

noastre din loc de tranzit în piaţă de consum a narcoticelor. Acestor grupări de infractori străini li s-a dat numele generic de „mafie”: mafia arabă, mafia rusească, mafia chinezească etc. Colaborarea infractorilor autohtoni cu cei străini a condus la amplificarea deosebită a fenomenului numit contrabandă (trafic ilicit de mărfuri). Mărfurile de contrabandă sunt, de obicei, ţigările şi alcoolul, datorită uşurinţei cu care pot fi distribuite şi consumate. Însă există cazuri de contrabandă cu mercur, arme şi substanţe radioactive. După cum am mai afirmat, lumea interlopă are o mare putere de adaptare la diferite situaţii. Astfel, pentru a nu fi pusă în inferioritate de reţelele de infractori străini, lumea interlopă autohtonă a început săşi modifice structura, precum şi modalităţile de a-şi desfăşura activitatea. Asistăm, în momentul de faţă, la conturarea treptată a unor structuri de tip mafiot, fără a avea însă amploarea şi forţa unor structuri mafiote autentice. Dar procesul este abia în faza iniţială, a tatonărilor şi a încercărilor. Pentru a reuşi cu adevărat transformarea lumii interlope autohtone într-o grupare de genul Mafiei italiene, nu este suficientă împrumutarea „organigramei”, a metodelor şi uzanţelor acesteia. Totul trebuie adaptat la realităţile economice, social-politice şi culturale specifice româneşti. Derularea acestui proces se realizează în timp, şi cu cât întârzie blocarea lui, cu atât va fi mai greu, dacă nu chiar imposibil, de stopat. Progresul tehnologic a dus la îmbunătăţirea condiţiilor de operare a membrilor lumii interlope. Telefoanele celulare, de exemplu, asigură comunicarea rapidă între parteneri în timpul desfăşurării unei acţiuni ilegale, zădărnicind eforturile poliţiştilor de a-i surprinde asupra faptei. Alături de mijloacele de comunicare performante, autoturismele rapide şi de mare putere folosite de infractori asigură realizarea eficientă şi întro mai mare siguranţă a activităţilor specifice. Iată, deci, cum lumea interlopă, departe de a fi afectată de schimbările sociale şi politice, nu numai că îşi continuă nestingherită activitatea, dar şi evoluează în pas cu timpul, devenind pe zi ce trece mai puternică şi mai complexă. Şi nu numai atât. Membrii lumii interlope nu se mai mulţumesc cu puterea economică. Ei tind tot mai mult spre puterea politică sau administrativă. Chiar dacă nu reuşesc ei înşişi să se infiltreze în structurile politice sau administrative, cel puţin ajung să-şi întindă influenţa asupra unor persoane ce ocupă funcţii importante în aceste structuri. În cele ce urmează ne vom opri asupra a două fenomene deosebit de nocive pentru societate, dar greu de anihilat: corupţia şi
133

Universitatea SPIRU HARET

crima organizată, ambele aflate în strânsă legătură cu ceea ce numim lumea interlopă. 4.2. Corupţia 4.2.1. Noţiunea de corupţie. Formele fenomenului corupţiei Un loc important între formele de delincvenţă cu un grad sporit de periculozitate socială îl ocupă delictele de corupţie. Delictele de corupţie sunt constituite din ansamblul de activităţi ilicite, ilegale şi imorale desfăşurate de anumiţi indivizi, grupuri şi organizaţii (publice sau private), în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale sau a unor poziţii sociale şi politice superioare, prin utilizarea unor forme şi mijloace de mituire, fraudă, şantaj, înşelăciune, abuz, influenţă, intimidare, escrocherie, evaziune fiscală etc.38 În general, când se vorbeşte de corupţie, există tendinţa de a o limita la luarea şi darea de mită, traficul de influenţă sau abuzul de putere şi funcţie, astfel de forme ale corupţiei fiind cel mai des prezentate în presă. Dincolo de aceste aparenţe, prin corupţie mai sunt desemnate şi actele de imixtiune ale politicului în sfera privată, utilizarea funcţiei publice în interes personal, realizarea unui volum de afaceri şi tranzacţii între indivizi, grupuri şi organizaţii, prin eludarea normelor de legalitate şi moralitate existente în societate. Definirea fenomenului de corupţie este dificilă, acest concept fiind de cele mai multe ori evaziv, ambiguu şi reducţionist, având o serie de conotaţii şi particularităţi, în funcţie de natura regimului politic, nivelul de dezvoltare economică şi culturală al fiecărei societăţi, sistemul etico-normativ existent în fiecare ţară39. În general, se consideră drept corupţie comportamentul care violează sau transgresează obligaţiile legale ale exercitării unui rol
__________________ 38 D. Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., pag. 200. 39 În unele sisteme normative, corupţia este un concept prioritar juridic şi penal şi desemnează încălcarea sau transgresarea normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite tranzacţii, operaţii sau afaceri. Pentru alte sisteme normative, corupţia desemnează diferitele acte sau fapte ilicite şi ilegale realizate prin utilizarea abuzivă şi constrângătoare a puterii (politice, judecătoreşti, administrative), în scopul obţinerii unor avantaje personale. 134

Universitatea SPIRU HARET

public care încalcă normele deontologice ce interzic exerci-tarea anumitor forme de influenţă40. Actualul nostru Cod penal nu foloseşte explicit şi fără echivoc noţiunea de corupţie, pentru a incrimina diferitele acte şi fapte care transgresează normele juridice ce reglementează comportamentul instituţiilor şi organizaţiilor sociale, funcţionarilor publici, agenţilor economici şi persoanelor particulare între care se stabilesc relaţii şi se desfăşoară activităţi la nivel economic, administrativ, juridic sau politic. Noţiunea de corupţie este utilizată în mod expres doar în două situaţii: a) corupţia sexuală, prin care sunt incriminate şi sancţionate actele cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezenţa acestuia (art. 202 C.pen.); b) corupţia unei persoane de a da declaraţii mincinoase în faţa justiţiei (art. 261 C.pen.). Astfel, în sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict juridic, sunt incluse patru categorii de delicte, incriminate şi sancţionate prin art. 254, 255, 257 C.pen.: 1. luarea de mită (corupţie pasivă); 2. dare de mită (corupţie activă); 3. traficul de influenţă; 4. primirea de foloase necuvenite. Elementul comun ce caracterizează aceste tipuri de delicte considerate ca fiind acte de corupţie este utilizarea funcţiei publice ca sursă de venituri, de obţinere a unor avantaje materiale sau de influenţă personală41. Denumirea generală sub care aceste acţiuni ilicite, imorale şi ilegale apar în Codul Penal este de „delicte de serviciu”. Aceasta datorită faptului că sunt comise, de regulă, de anumiţi funcţionari publici ori alţi salariaţi, sau chiar persoane private (în cazul dării de mită), prin încălcarea normelor deontologiei profesionale şi abaterea de la îndatoririle oficiale ale funcţiei publice. Aceste persoane publice (sau private) pretind sau primesc diferite avantaje materiale sau morale, prin neîndeplinirea condiţionată sau întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unei influenţe. Observăm, deci, caracterul reducţionist al criteriului normativului penal, referitor la definirea şi sancţionarea actelor de corupţie. Acest criteriu restrânge aria fenomenului de corupţie doar la delicte de serviciu (abaterile de la prerogativele oficiale ale funcţionarului public şi
__________________ 40 Ibidem, pag. 201. 41 D. Banciu, op.cit., pag. 148. 135

Universitatea SPIRU HARET

încălcările normelor deontologice profesionale ale funcţiei publice). Actualul cadru legislativ nu oferă suficiente elemente pentru identificarea şi prevenirea actelor de corupţie ce se produc în societatea noastră, permiţând, astfel, creşterea acestui fenomen. Cauzele corupţiei sunt deosebit de complexe şi de o mare diversitate. Majoritatea autorilor consideră însă ca principale surse42 ale acestui fenomen: • perpetuarea unor structuri politice, economice şi normative deficitare; • accentuarea dificultăţilor economice şi sociale; • multiplicarea tensiunilor sociale şi normative între indivizi, grupuri şi instituţii sociale. Corupţia induce o discrepanţă semnificativă între modelele sociale, culturale şi normative şi aşteptările legitime ale indivizilor şi grupurilor sociale, reprezentând un fenomen antisocial cu profunde consecinţe negative. Corupţia este, în fond, expresia unor manifestări de dereglare legislativă, politică, economică şi morală şi a slăbirii mecanismelor instituţionalizate de control social. Delictele de corupţie presupun existenţa şi funcţionarea a două tipuri de relaţii, întemeiate pe complicitate, înşelăciune, mită, fraudă, abuz şi constrângere. În aceste relaţii sunt angrenate reţele de statusuri şi roluri în aparenţă diferite ca poziţie, dar având aceeaşi motivaţie şi finalitate. Este vorba de: a) reţeaua care corupe - constituită din indivizi, grupuri sau organizaţii care utilizează mijloace imorale, ilicite şi ilegale, în scopul influenţării, mituirii sau cumpărării altor indivizi, grupuri sau organizaţii, care le facilitează realizarea rapidă şi eficientă a scopurilor şi intereselor urmărite; b) reţeaua care se lasă coruptă - reprezentată de indivizii, grupurile sau organizaţiile care acceptă sau se lasă influenţate (mituite, cumpărate, şantajate) sau care încalcă normele deontologiei profesionale, în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale, sau a unor poziţii politice şi sociale superioare. De reţinut este faptul că aceste relaţii de tip „corupător - corupt” sunt întotdeauna reciproc avantajoase: corupătorul îşi atinge scopul propus, iar coruptul beneficiază de anumite avantaje din partea celui dintâi.

__________________ 42 Ibidem, pag. 144. 136

Universitatea SPIRU HARET

Specialiştii dreptului penal, criminologiei şi sociologiei criminalităţii consideră că există trei forme principale ale fenomenului de corupţie43: 1. Corupţia profesională, care include marea majoritate a delictelor de serviciu sau a celor comise în timpul serviciului de către funcţionarii publici sau alte persoane din sectorul public: administraţie, sănătate, învăţământ, poliţie, justiţie etc. Aceste persoane încalcă sau transgresează normele deontologiei profesionale, prin îndeplinirea condiţionată şi preferenţială a atribuţiilor lor legale. Cei care îndeplinesc funcţii publice pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale prin îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţionată a obligaţiilor legale sau ca urmare a exercitării unor influenţe. Este vorba aici de cazul tipic al delictelor de luare şi dare de mită, abuzului de funcţie, traficului de influenţă, abuzului de încredere profesională etc. 2. Corupţia economică, denumită şi criminalitate economico-financiară sau „de afaceri”, care cuprinde actele şi faptele ilicite comise de indivizi, asociaţii, societăţi sau organizaţii în legătură cu derularea unor afaceri şi tranzacţii financiare, bancare, vamale, comerciale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de încredere. În urma acestor activităţi, sunt preju-diciate interese economice colective sau particulare. Numeroasele lacune din legislaţia economică (naţională şi internaţională) fac greu de identificat şi evaluat aceste forme de criminalitate economică. Unele dintre ele nici nu sunt incriminate în legislaţia penală a multor ţări, ceea ce îngreunează foarte mult depistarea, prevenirea şi neutralizarea lor în timp util. Este vorba, în acest caz, de delictele de fraudă bancară, escrocherie, falsificarea cifrei de afaceri, evaziune fiscală, obţinerea ilegală de subvenţii, bancruta fraudu-loasă, poliţe de asigurare nerambursabile, concurenţă şi reclamă neloială etc. 3. Corupţia politică, care include ansamblul de acte, fapte şi comportamente care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale unui rol public de către anumite persoane sau care transgresează normele privind interdicţia exercitării anumitor forme de influenţă politică, în scopul obţinerii unor avantaje personale. Este vorba de activităţile de finanţare şi subvenţionare ilegală a campaniilor electorale, cumpărarea voturilor cu ocazia alegerilor, promovarea preferenţială în funcţii guvernamentale pe criterii politice, acţiunile ilicite de
__________________ 43 D. Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., pag. 203. 137

Universitatea SPIRU HARET

înfiinţare a unor partide clientelare sau de alegere şi realegere a anumitor candidaţi etc. Fenomenul de corupţie presupune, aşadar, mai multe definiţii, forme şi dimensiuni de manifestare. Cele mai intense şi mai periculoase pentru societate sunt referitoare la corupţia şi delictele din sfera economică, a politicului, administraţiei şi a justiţiei. 4.2.2. Amploarea şi dimensiunile fenomenului de corupţie Formele şi dimensiunile fenomenului de corupţie, odată identificate şi analizate în mod ştiinţific, pot furniza elementele pentru o schemă de operaţionalizare adecvată a diferitelor acte şi fapte considerate drept comportamente coruptive. Dimensiunile fenomenului corupţiei sunt următoarele: a) Dimensiunea statistică Prin sistemul de înregistrare a delictelor de corupţie este facilitată cunoaşterea specificului şi contextului diferitelor sectoare, ramuri şi instituţii (publice sau private), în care se constată frecvenţa şi amploarea cea mai ridicată a faptelor de corupţie. Dimensiunea statistică se menţine la un nivel pur descriptiv. Ea reflectă fie eficienţa diferitelor instituţii în sancţionarea actelor de corupţie (există statistici ale poliţiei, ministerului public şi justiţiei, între ele aflându-se diferenţe sensibile), fie activitatea de incriminare (sau dezincriminare) a anumitor acte care, în anumite perioade, pot fi considerate delicte, iar în altele ca fapte absolut normale şi legale. b) Dimensiunea normativă (juridică) Această dimensiune are în vedere principalele prescripţii şi norme din domeniul dreptului (în special dreptul penal, comercial, vamal) referitoare la abaterile şi tentativele comise de diferiţi agenţi economici, funcţionari publici, instituţii sau persoane particulare, precum şi sancţiunile care se aplică în aceste cazuri şi eficienţa acestora. c) Dimensiunea sociologică Această dimensiune furnizează informaţii despre: • cauzele şi condiţiile care generează acte şi manifestări coruptive; • factori de „risc” care există în anumite sectoare şi domenii de activitate. Aceste informaţii facilitează explicaţia propensiunii şi proliferării unor activităţi ilegale şi ilicite comise de anumiţi indivizi, grupuri şi instituţii sociale. d) Dimensiunea psihologică (morală)
138

Universitatea SPIRU HARET

Dimensiunea psihologică sau morală a corupţiei are în vedere structura şi personalitatea indivizilor şi grupurilor de corupători şi corupţi, motivaţiile, modelurile şi finalităţile urmărite prin acte de corupţie, labilitatea atitudinală şi comportamentală a persoanelor implicate în acte de corupţie, reacţia publică faţă de corupţie. e) Dimensiunea economică Această dimensiune vizează evaluarea şi estimarea costurilor economice şi sociale ale diferitelor acte de corupţie, ca şi aprecierea cantitativă şi calitativă a prejudiciilor materiale şi morale generate de acest fenomen antisocial. f) Dimensiunea prospectivă Dimensiunea prospectivă pune la îndemâna organelor specializate de control social o serie de date şi informaţii privind tendinţele de evoluţie (creştere, descreştere sau stagnare) în viitor a actelor de corupţie, ca şi apariţia unor forme de corupţie. Ţinând cont de caracterul multidimensional al fenomenului corupţiei, analiza lui trebuie făcută în contextul unei definiţii juridice şi sociologice care să ţină seama de complexul de factori politici, sociali, economici, juridici şi instituţionali, şi în corelaţie cu alte fenomene şi probleme sociale, care generează sau amplifică actele de corupţie în diverse societăţi. Corupţia reprezintă în societatea contemporană o problemă socială, modalităţile ei de manifestare, consecinţele negative şi modurile de soluţionare intrând în sfera de interes a factorilor instituţionalizaţi de control social, dar şi a opiniei publice. Acest fenomen tinde să crească în intensitate şi periculozitate, fiind asociat cel mai adesea cu crima organizată, şi generează efecte negative la nivelul organizării şi stabilităţii instituţiilor, grupurilor şi indivizilor. Perioada de tranziţie traversată de ţara noastră pare să se constituie ca un catalizator pentru fenomenul corupţiei, care devine din ce în ce mai difuz şi cvasi-generalizat în majoritatea sectoarelor şi sferelor vieţii sociale, economice şi politice. Corupţia este alimentată şi agravată de instalarea şi manifestarea unei stări de criză, instituţiona-lizate în majoritatea sferelor de activitate socială, vizibilă în: • slăbirea mecanismelor de control social şi normativ; • scăderea prestigiului şi autorităţii unor instituţii publice; • toleranţa şi permisivitatea manifestate uneori de unele instituţii cu rol de prevenire şi sancţionare etc. Instalarea şi menţinerea stării de anomie în societatea românească într-o serie de domenii ale vieţii sociale au influenţat sensibil fenomenul corupţiei, determinând disfuncţionalităţi în activitatea de
139

Universitatea SPIRU HARET

reglementare normativă, ceea ce duce la scăderea eficienţei legii, justiţiei şi poliţiei. Pentru societatea românească, fenomenul corupţiei nu este ceva nou, el existând şi în vechiul regim şi fiind caracterizat de diferite forme de continuitate şi discontinuitate. Elementele de continuitate vizează menţinerea unor disfuncţii instituţionale şi politice preluate din vechiul regim şi a unor factori de risc ce potenţează sau multiplică actele de corupţie în diferite sfere ale vieţii economice, în domeniul comerţului şi prestărilor de servicii, în sfera instituţiilor financiarbancare, în domeniul administraţiei locale, gospodăririi comunale, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului. În acelaşi timp, alături de formele vechi de corupţie, condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă duc la apariţia şi proliferarea unor noi forme de corupţie. Acestea se concretizează în deteriorarea treptată a patrimoniului public, transferuri ilegale de capital şi bunuri, sustrageri organizate, bancrute frauduloase, abuzuri în serviciu, falsuri în documente contabile şi financiare, trafic de influenţă, scoaterea din ţară a unor importante valori şi bunuri economice sau aparţinând patrimoniului cultural naţional etc. Corupţia tinde să devină un fenomen organizat, specializat şi profesionalizat, apărând sub forma unor reţele formale şi informale de organizaţii şi indivizi, care prin diferite mijloace ajung să corupă factorii de decizie până la cele mai înalte nivele ale politicului, legislativului, poliţiei şi administraţiei. Corupţia poate fi comparată cu un „seismograf” care măsoară şi evaluează starea de legalitate şi moralitate din societatea românească44. De altfel, este vizibilă tendinţa de polarizare a societăţii în două direcţii: • pe de o parte, majoritatea indivizilor care continuă să creadă în virtuţile legii şi moralităţii; • pe de altă parte, cei care le ignoră, utilizând tot felul de mijloace ilicite şi imorale pentru realizarea intereselor lor. Corupţia determină efecte demoralizatoare pentru prima categorie de indivizi (de altfel, majoritară), întrucât permite ascensiunea anumitor grupuri şi indivizi (cea de-a doua categorie), care obţin rapid şi uşor profituri economice şi politice. 4.2.3. Fenomenul corupţiei şi lumea interlopă
__________________ 44 D. Banciu, op.cit., pag. 145. 140

Universitatea SPIRU HARET

După cum am putut vedea, din cele prezentate anterior, corupţia reprezintă un fenomen antisocial deosebit, grav şi periculos, întrucât favorizează interesele unor indivizi care deţin funcţii publice sau au atribuţii publice în societate, transformându-le în surse de venituri, dar afectând interesele majorităţii. În categoria celor care corup se încadrează un număr mare de indivizi, ţinând seama de numeroasele domenii ale vieţii sociale afectate de corupţie. A-i considera pe toţi cei care corup ca fiind infractori, componenţi ai lumii interlope, este o mare eroare. Un cetăţean oarecare ce mituieşte un funcţionar public pentru a se bucura de o mai mare atenţie în ceea ce priveşte tratamentul, un student care oferă bani sau bunuri pentru a trece un examen, sunt doar câteva exemple de acte de corupţie, în care cei care corup nu derulează activităţi cu specific infracţional. Însă, în mare parte, cei care se bucură de avantajele obţinute prin intermediul corupţiei sunt infractorii. Aceştia vizează, pe de o parte, domeniul economic şi administrativ (în vederea facilitării derulării afacerilor şi tranzacţiilor ilegale) şi, pe de altă parte, justiţia şi instituţiile de control social. Pentru membrii lumii interlope, corupţia reprezintă, în primul rând, calea spre reuşita afacerilor şi activităţilor cu profil economic pe care le desfăşoară: obţinerea ilegală de autorizaţii pentru înfiinţarea de societăţi comerciale ce le slujesc drept paravane pentru derularea diferitelor tranzacţii, falsificarea documentelor financiar-contabil, sustragerea de la plătirea taxelor şi impozitelor către stat etc. O deosebită gravitate şi periculozitate o prezintă însă coruperea de către membrii lumii interlope a unor persoane cu funcţii de mare răspundere, factori de decizie importanţi din cadrul poliţiei, procuraturii şi justiţiei. Se întâmplă să asistăm uneori la întreruperea subită a unor investigaţii, la respingerea în instanţa judecătorească a unor dosare foarte solid instrumentate sau chiar la achitarea de către judecător a inculpatului împotriva căruia există probe ce îi dovedesc în mod clar vinovăţia. În faţa unor astfel de fapte, populaţia trăieşte un profund sentiment de frustrare şi fiecare se întreabă cum este posibil să se întâmple astfel de abateri grave de la legile statului şi de la normele morale. Şi asta cu atât mai mult cu cât abaterile sunt înfăptuite chiar de către cei care au datoria să le ocrotească şi să le facă respectate. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: prin corupţie. Coruperea reprezentanţilor legii de către membrii lumii interlope îmbracă mai multe forme. Una dintre ele este mituirea. O mare parte din
141

Universitatea SPIRU HARET

baza financiară şi materială a lumii interlope este destinată acestui scop. Membrii lumii interlope, pentru a evita atât descoperirea de către poliţişti a afacerilor lor ilegale, cât şi condamnarea la ani grei de înschisoare (ceea ce ar dăuna bunului mers al respectivelor afaceri), oferă reprezentanţilor legii (poliţişti, procurori, judecători) sume enorme de bani sau bunuri de mare valoare, aceştia obligându-se, în schimb, să „închidă ochii” sau „săi facă scăpaţi” pe infractori. Astfel, mersul firesc al justiţiei este împiedicat, fapt de o gravitate deosebită. O altă formă o reprezintă şantajul. Însă şantajul nu poate fi realizat în toate cazurile. Cei care acceptă să le acorde anumite avantaje membrilor lumii interlope se află în una din următoarele situaţii: • în trecutul lor există anumite fapte compromiţătoare (evident, ţinute în secret), a căror dezvăluire de către corupători le-ar aduce mari prejudicii; • anterior au mai primit mită de la infractori, care, de această dată, nu mai sunt dispuşi să plătească şi ameninţă cu desconspirarea, în cazul în care li se refuză aceste avantaje. Există însă şi cazuri în care reprezentanţii legii se văd nevoiţi să cedeze în favoarea infractorilor, în urma unor ameninţări la adresa unor membrii ai familiilor lor sau chiar la adresa persoanei lor. Cine nu cedează când îi este ameninţat cu moartea copilul, soţia/soţul sau părinţii? Astfel, presiunea psihică exercitată asupra reprezentanţilor legii are ca rezultat, în final, satisfacerea cerinţelor membrilor lumii interlope. Asemenea cazuri sunt rare în ţara noastră, în alte ţări însă (Italia, de exemplu), sunt frecvente, iar ameninţările sunt duse până la capăt, dacă nu se ţine cont de ele. Şi totuşi, indiferent de motivele pentru care reprezentanţii legii se lasă corupţi, acest fapt este de o gravitate deosebită. În primul rând, este un semnal de alarmă cu privire la disfuncţionalităţile existente în instituţiile respective. În al doilea rând, este vorba de scăderea încrederii populaţiei în aceste instituţii, a căror datorie şi obligaţie constă în menţinerea ordinii sociale, prin asigurarea respectării legilor şi normelor de convieţuire socială. Aşadar, pentru lumea interlopă corupţia reprezintă o modalitate de a-şi asigura supravieţuirea în orice condiţii. Relaţiile de tipul „corupător-corupt”, existente între membrii lumii interlope şi funcţionarii publici, persoanele cu funcţii importante în domeniul justiţiei şi poliţiei şi chiar persoane cu importante funcţii politice conduc treptat spre ceeea ce se numeşte crima organizată.
142

Universitatea SPIRU HARET

4.3. Crima organizată 4.3.1. Definire. Caracteristici ale crimei organizate În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multiplă şi al tensiunilor provocate de acestea, noile forme de criminalitate apărute în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă nu pot fi ignorate. În acest cadru, crima organizată, prin modul său de structurare, flexibilitate şi deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului şi economicului, prin internaţionalizarea sa rapidă, prin recursul necondiţionat la violenţă, corupţie şi şantaj, reprezintă un pericol direct şi de mare actualitate, putându-se spune că este chiar o sfidare la adresa societăţii mondiale. În sens larg, conceptul de crimă organizată semnifică totalitatea actelor de terorism politic şi de drept comun, spargerile de bănci şi alte instituţii economice, atacurile cu mâna înarmată, omorurile săvârşite cu cruzime, răpirile şi sechestrările de persoane în scopul extorsiunii, tâlhăriile şi furturile săvârşite, în mod organizat, din autocamioanele de transport internaţional, fabricarea ilegală de arme şi explozivi artizanali, traficul de arme, droguri, valută şi obiecte de artă, precum şi cosntituirea în grupuri organizate în vederea înfăptuirii de infracţiuni similare cu cele enumerate mai sus45. În sens restrâns, prin crimă organizată se înţelege acţiunea delictuală profesionistă a unor grupuri precis conturate de indivizi, care din infracţiune şi-au făcut o meserie subordonată acaparării de bani şi putere46. În esenţă, termenul de crimă organizată semnifică activităţi infracţionale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante venituri ilicite47. Diferitele aspecte şi forme de manifestare ale crimei organizate, alături de consecinţele destabilizatoare pe care aceasta le produce asupra indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale au atras atenţia atât a organelor specializate de control social, cât şi a criminologilor şi sociologilor. Aceştia au evidenţiat raţionalizarea, specializarea,
__________________ 45 T. Butoi, op.cit. 46 Ibidem. 47 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti, 1996, pag. 228. 143

Universitatea SPIRU HARET

organizarea şi profesionalizarea anumitor acte şi fapte cu un grad ridicat de violenţă şi periculozitate socială. Astfel, E. Sutherland, în celebra sa lucrare Criminalitatea gulerelor albe (1949), a caracterizat crima organizată (asociată cu corupţia) ca fiind atributul sau apanajul unor categorii de indivizi privilegiaţi, aflaţi în vârful piramidei sociale şi politice, care utilizează influenţa, poziţia, bogăţia şi puterea lor politică în scopul comiterii unor acte ilegale şi ilicite, rămase nedescoperite de organele de poliţie şi de justiţie, afaceri de pe urma cărora obţin profituri uriaşe48. Donald Cressey a preluat şi dezvoltat aceste idei, arătând că există anumite „organizaţii criminale”, formale şi informale, alcătuite din adevăraţi profesionişti ai crimei, care desfăşoară o serie de activităţi ilicite şi ilegale, conspirative şi continue, în scopul obţinerii de profituri maximale, practicând traficul de arme şi droguri, mituirea funcţionarilor guvernamentali, răpiri şi sechestrări de persoane, extorcare, camătă şi evaziune fiscală etc. Organizaţiile criminale reprezintă modele stabile de interacţiune între anumiţi indivizi, ce funcţionează pe baza identităţii de interese, scopuri şi atitudini ale membrilor ce le compun. Cressey a relevat faptul că aceste organizaţii reuşesc să controleze majoritatea afacerilor bancare, financiare şi comerciale. Ele deţin monopolul asupra unor întreprinderi şi societăţi legale, ca şi asupra unor reţele de restaurante, baruri, hoteluri, cazinouri, corupând funcţionari din aparatul legislativ, executiv şi juridic. Nu în ultimul rând, o mare parte a membrilor acestor organizaţii sunt infiltraţi în diferite formaţiuni politice, asociaţii profesionale şi sindicate, unde planifică, organizează şi execută numeroase acţiuni ilegale şi ilicite. Premeditată, concepută până la cele mai mici detalii, în ceea ce priveşte rolul şi modul de acţiune al celor care o înfăptuiesc, crima organizată se deosebeşte, în chip fundamental, de acţiunile unor indivizi care se asociază ocazional pentru a comite anumite infracţiuni. Prin efectele sale, crima organizată secătuieşte puterea societăţii, ameninţă stabilitatea guvernării, determină creşterea taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa individuală şi colectivă, poate controla sindicatele şi influenţa structurile de putere politică şi economică prin infiltrare în activitatea acestora. Crima organizată are o serie de trăsături caracteristice49:
__________________ 48 D. Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., pag. 194-195. 49 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 230. 144

Universitatea SPIRU HARET

Structura: Organizaţiile criminale dispun de o structură şi organizare formală oarecum birocratică. În această structură, membrii reţelei au sarcini şi responsabilităţi în funcţie de pregătirea şi abilitatea specifică a fiecăruia. Structura însăşi se caracterizează prin ierarhie strictă şi autoritate. În consecinţă, crima organizată presupune coordonarea unui număr de persoane în planificarea şi executarea actelor ilegale sau în scopul realizării unor obiective licite prin mijloace ilicite (exemplu: câştigarea unei licitaţii prin înlăturarea violentă a celorlalţi competitori). Schematic, această structură se prezintă în felul următor:

Ermetism şi conspirativitate Această trăsătură derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului, cât şi din necesităţi obiective, determinate de nevoia de autoprotecţie, de evitare a penetrării structurii de către organismele abilitate prin lege. Fostul procuror general adjunct al Italiei, Giovanni Falcone, ucis de Mafia siciliană, considera că pericolul grav pe care îl prezintă această organizaţie criminală derivă din subcultura sa arhaică, mult mai interiorizată şi mai bogată, tradusă prin selectarea riguroasă a recruţilor şi capacitatea de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită, care sunt, fără excepţie, respectate. Discreţia şi respectarea legii tăcerii sunt calităţi indispensabile pentru un mafiot. Consideraţi a fi „oameni de onoare”, membrii unei organizaţii criminale de tipul Mafiei riscă să fie eliminaţi fizic, în caz de trădare.
145

Universitatea SPIRU HARET

Ermetismul organizaţiei se manifestă şi la nivelul recrutării de noi membrii, printr-o severitate sporită a selecţiei. Flexibilitate, rapiditate şi capacitate de infiltrare De-a lungul timpului, organizaţiile de tip mafiot au dovedit o mare capacitate de adaptare atât în privinţa domeniilor predilecte de activitate, cât şi a condiţiilor concrete, social-politice şi istorice din ţările în care sau constituit. Având ca punct de plecare zone minore ale economicului, crima organizată a ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului cu stupefiante pe plan mondial, a traficului de arme, să fie proprietara unor mari bănci, hoteluri, cazinouri şi terenuri petroli-fere, să se implice în metodele moderne ale crimei, cum ar fi frauda financiar-bancară, spălarea banilor şi criminalitatea informatică. În scopul atingerii obiectivelor proprii, structurile crimei organizate s-au infiltrat în structurile pieţelor legale ale lumii finanţelor şi, nu în ultimul rând, în clasa politică, în justiţie şi poliţie. Caracter transnaţional Caracterul transnaţional al crimei organizate este o consecinţă directă atât a trăsăturilor menţionate anterior, cât şi a evoluţiei societăţii la nivel planetar. Condiţii optime pentru expansiunea şi chiar monopolizarea crimei organizate au fost create de contradicţia dintre: • dorinţa de integrare economică internaţională şi, în consecinţă, deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislaţii extrem de permisive factorului extern; • slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică şi corupţia din ţările sărace. În acest context, mecanismele instituite pe plan internaţional pentru controlul şi prevenirea crimei au şanse reduse de reuşită. Orientarea spre profit Orinetarea spre profit este o caracteristică esenţială a activităţii crimei organizate. Câştigul este realizat prin menţinerea monopolului asupra bunurilor şi serviciilor ilicite, cum ar fi: producţia şi traficul de narcotice, jocurile de noroc, pornografia şi prostituţia. Mai recent, se adaugă traficul de arme, muniţii şi explozibili, traficul de bunuri de patrimoniu cultural naţional, precum şi formele moderne de criminalitate, ca de exemplu: frauda bancară, falsificarea de hârtii de valoare (bani) şi criminalitatea informatică. Deşi nu se doreşte o putere politică subterană, neavând decât tangenţial legături cu mişcările revoluţionare şi cu terorismul politic, crima organizată, după cum am mai arătat, nu ezită să penetreze structurile statului în scopul facilitării, acoperirii şi imunizării prorpriilor activităţi şi structuri ilicite.
146

Universitatea SPIRU HARET

Utilizarea forţei Utilizarea forţei în atingerea propriilor obiective este o caracteristică importantă a crimei organizate. Intimidarea, şantajul, corupţia şi violenţa sunt utilizate în două direcţii: • pentru a menţine disciplina în interiorul propriei structuri. Indiscreţia, pălăvrăgeala sau trădarea sunt pedepsite, de regulă, cu moartea, în toate structurile crimei organizate, indiferent dacă acestea se numesc „Mafia”, „La Cosa Nostra”, „Camora”, „Yakuza”, „Triade” etc.; • pentru a „pedepsi” acele persoane care, într-un fel sau altul, nu se supun intereselor mafiote sau, pur şi simplu, acţionează împotriva lor. În acest sens, menţionăm asasinarea unor personalităţi marcante ale luptei anti-mafia din Italia: generalul Dalla Chiesa şi procurorul adjunct al Italiei, Giovanni Falcone. Caracteristică crimei organizate şi activităţilor desfăşurate de organizaţiile criminale este violenţa raţională, având ca finalitate obţinerea de profituri ilicite, la cote impresionante. 4.3.2. Aspecte normative Supravieţuirea unei organizaţii criminale ar deveni incertă, dacă comportamentul membrilor săi nu ar fi nici previzibil şi nici în conformitate cu evaluările şi aşteptările fiecăruia dintre indivizii ce o compun. Conformismul şi previzibilitatea sunt asigurate de reguli de conduită dublate şi de existenţa unor sancţiuni drastice în cazul încălcării lor. Acest cod de conduită al membrilor structurilor de tip mafiot este, ca şi în cazul lumii interlope, unul informal. Principalele reguli cuprinse în acest cod sunt următoarele50: 1. „Fii loial organizaţiei şi membrilor ei! Nu te amesteca în problemele celorlalţi! Nu fi trădător!” Această primă regulă este esenţială pentru unitatea, pacea şi stabilitatea organizaţiei. 2. „Fii raţional! Fii membru al echipei! Nu te angaja în luptă dacă nu poţi să învingi!” Aceasta este o cerinţă care derivă din necesitatea de a desfăşura acţiunile ilicite într-o manieră liniştită, sigură şi profitabilă. 3. „Fii om de onoare! Fă ceea ce este just! Respectă-ţi casa şi pe cei bătrâni!”
__________________ 50 Idem, pag. 235. 147

Universitatea SPIRU HARET

Aceasta este o chemare la respectarea ierarhiei în cadrul organizaţiei. 4. „Fii pregătit! Ţine-ţi urechile şi ochii deschişi şi gura închisă!” Membrii organizaţiei trebuie să suporte, fără crâcnire, frustrarea şi ameninţările, să demonstreze curaj şi abilitate. 5. „Demonstrează-ţi clasa!” Odată intrat în acţiune, individul trebuie să dovedească hotărâre, profesionalism şi stăpânire de sine.

148

Universitatea SPIRU HARET

149

Universitatea SPIRU HARET

PARTEA A III-A

CRIMA ORGANIZATĂ

Universitatea SPIRU HARET

150

Universitatea SPIRU HARET

Cap. I. CONCEPT ŞI DEFINIRI ALE CRIMEI ORGANIZATE 1.1. Diferite abordări ale conceptului de crimă organizată

Crima organizată a generat dintotdeauna o preocupare serioasă în societatea modernă, datorită formelor în care se manifestă şi a modusului operandi, în funcţie de care se schimbă constant condiţiile socioeconomice şi politice, pe care, dealtfel, le reflectă1. În ultima vreme a devenit evident şi deosebit de îngrijorător faptul că manifestările crimei organizate devin din ce în ce mai mult transnaţionale şi, ocazional, acestea ameninţă, chiar, securitatea globală2. Această ameninţare este înregistrată, de exemplu, în analizele consecinţelor anomice ale dezmembrării fostei Uniuni Sovietice3. În contextul noilor tehnologii şi al schimbărilor geopolitice, anii ’90 au fost martorii dezvoltării excesive a unor activităţi ale crimei organizate, cum ar fi cele privind traficul ilicit de droguri şi cel de fiinţe umane, furtul de maşini şi trecerea lor peste graniţă, dispariţiile de materiale radioactive nucleare. În anul 1994, ministerele de justiţie şi de interne din 22 de ţări europene au adoptat „Declaraţia de la Berlin”, care propune o mai strânsă colaborare şi asistenţă mutuală în privinţa acestor forme de crimă. Această iniţiativă, chiar modestă, cum a fost considerată, a subliniat o largă recunoaştere a nevoii de cooperare multinaţională efectivă în lupta împotriva crimei organizate4. În ciuda multitudinii de studii privind crima organizată, există, încă, controverse în ceea ce priveşte definirea, structura şi consecinţele
__________________ 1 H. Hess, Mafia and Mafiosi: The Structure of Power, Fawnborrough: Saxon House, 1973; M. Booth, The Triads: The Growing Global Threath from the Chinese Criminal Societies, New York, St. Martin’s Press, 1990. 2 D.A. Andelmann, The Drug Money Maze, Foreign Affairs, 1994; P. Williams, Transnational Criminal Organisations and International Security, Survival, 1994. 3 S. Handelman, The Russian Mafia, Foreign Affairs, 1994. 4 A. Bossard, Transnational Crime and Criminal Law, Chicago: Office of International Criminal Justice, 1990; A. Lodl, Z. Longguan (eds.), Enterprise Crime: Asian and Global Perspectives, Chicago: Office of International Criminal Justice, 1992. 151

Universitatea SPIRU HARET

sale, precum şi modul în care aceasta poate fi cel mai bine controlată în zilele noastre. Senzaţional, miturile şi lipsa informaţiei (sau dezinformarea) s-au constituit într-o temă mult abordată (chiar abuziv) în literatură, atât în cea populară, cât şi în cea academică. Singura certitudine pare să fie aceea că manifestările crimei organizate constituie o serioasă problemă socială care persistă, în ciuda eforturilor deosebite privind reglementarea şi sancţionarea acestor fenomene. În SUA, atât Presidential Task Forces, cât şi mass-media au arătat că din 1950 până în 1970, crima organizată poate fi definită, în mod predominant, ca un fenomen italo-american (President’s Commission on Law Enforcement and Administration of Justice, 1967). În abordarea crimei organizate s-au subliniat adesea o serie de probleme cu care orice cercetător al acestui fenomen se confruntă. Cea mai evidentă dintre ele o constituie secretul acestor grupuri; este foarte greu de observat felul în care membrii grupurilor criminale interacţionează în cadrul grupului, dar şi cu cei din afară. În plus, asocierile cu oameni importanţi şi organizaţii, tranzacţiile legitime şi activităţile filantropice ale multora dintre aceste grupări criminale le asigură un scut protector. Însă, paradigma confederaţiei criminalilor, priviţi ca structură foarte bine organizată, operând ierarhic sub reguli stricte şi sub un control centralizat, a fost discreditată. De asemenea, este clar că activităţile criminale sunt deseori angajate în afaceri legale. Relaţiile lor cu instituţiile de control şi cu organizaţiile politice sunt deseori armonioase şi au beneficii reciproce. În unele cazuri, grupurile criminale sunt ataşate parazitar întreprinderilor legale. De aceea, precizarea acestei noţiuni trebuie nuanţată, deoarece se impune o analiză constantă a fenomenului crimei organizate, pentru că rapiditatea cu care se dezvoltă, adăugându-şi noi mijloace tehnice, informaţionale, de penetrare a cât mai multor nivele, impune din partea cercetătorilor fenomenului o adaptare la aceste noi realităţi5. Folosit deseori cu variate înţelesuri, prin prisma unor cercetări sociologice, economice, criminologice sau chiar încercând a fi definit de către cei implicaţi în lupta împotriva crimei organizate, termenului de „crimă organizată” i s-au adăugat tot timpul noi elemente, datorate noilor forme de manifestare şi a noilor tipuri de activităţi ale crimei
__________________ 5 N. Passas, Trands Affecting the Budget of the European Community, Report to the Commission of the European Communities, Bruxelles: EC Anti Fraud Unit (UCLAF), 1991; R. Woodward, EstablishingEuropol, European Journal on Criminal Policy and Research, 1993. 152

Universitatea SPIRU HARET

organizate. Astfel, s-a definit ca fiind „crimă organizată” un set de relaţii în jurul organizaţiilor ilegale, în timp ce alţii folosesc acest termen pentru a indica un grup de activităţi ilegale desfăşurate de un grup de agenţi dat. În 1967, Task Force on Organised Crime a formulat o definiţie care stabileşte clar o legătură directă între ansamblul activităţilor crimei organizate şi managementul pieţelor ilegale. În timp ce crima obişnuită este tipic îndreptată înspre o redistribuire nedreaptă a resurselor, crima organizată are ca punct de plecare ideea de a dezvolta o activitate pentru care există o cerere spontană. În plus, organizaţiile criminale pot folosi violenţa în scopul de a obţine rezultatele dorite. În acord cu acest punct de vedere, organizaţiile criminale ar arăta foarte mult ca nişte structuri elaborate – firme –, ale căror afaceri au ca scop producerea de bunuri şi servicii legale pentru consumatori. Analistul T.C. Shelling6 argumentează că definirea de mai sus a crimei organizate nu poate fi acceptată, deoarece nu acordă un rol central acelor activităţi care implică ameninţarea şi/sau practicarea violenţei. După Schelling, diferenţa dintre activităţile criminale obişnuite - care pot fi foarte bine organizate - şi crima organizată, este aceea că doar ultima pare să guverneze şi să controleze întreaga structură economică interlopă. Argumentul lui Schelling este construit în două trepte logice distincte. În primul rând, s-a arătat că noţiunea exactă de „crimă organizată” conţine în sine o idee de exclusivitate sau, pentru a folosi un termen mai concentrat, de monopol. Într-adevăr, în acord cu Schelling, esenţial pentru afacerile organizaţiilor criminale este să dobândească un rol de instanţă decizională într-o arie dată (care poate fi geografică sau economică), precum şi să stabilească reguli privind taxele şi impozitele asupra afacerilor legale şi/sau ilicite, aceasta permiţând evitarea celor mai multe costuri şi a riscului existent în managementul direct al afacerilor. S-a considerat că a-ţi face propria regulă implică, în mod necesar, folosirea organizată a violenţei asupra unei arii date. În această privinţă, ideea lui Schelling privind organizaţiile criminale este mult mai aproape de cea a unui guvernământ, ce şi-a stabilit propriile-i reguli în zonele asupra cărora îşi extinde puterea.
__________________ 6 T.C. Schelling, Economics and Criminal Enterprise. The Economics of Crime, Cambridge UA: Schenkmann and T.C. Schelling (ed.), 1984. 153

Universitatea SPIRU HARET

Relativ recent (1983), Reuter stabileşte şi motivează o altă definiţie a crimei organizate care, implicit, respinge ambele abordări deja existente: „Crima organizată consistă în organizaţiile care au durabilitate, ierarhie şi implicare în multiplicitatea activităţilor criminale”. S-a constatat că există pieţe - atât legale, cât şi ilegale - unde organizaţiile criminale tind să se integreze vertical, cum ar fi: spălarea banilor, distribuirea pe scară a narcoticelor, mai ales în pieţele internaţionale, folosirea violenţei în scopuri de extorcare ş.a. În aceste pieţe există, fără îndoială, o luptă pentru putere, pentru activităţi competitive; în marea majoritate a celor mai puternice organizaţii se fac eforturi pentru stabilirea unei coordonări între ele. Această idee a unui control centralizat asupra unor părţi largi ale activităţilor criminale organizate a fost recent relevată de către procurorii italieni, care au început aşa-numitul „maxitrial” împotriva capilor Mafiei siciliene. Tezele procurorilor au fost bazate pe evidenţa existenţei unei comisii a capilor locali şi a familiilor mafia, care acţionează ca un for de decizie centralizată pentru cele mai multe dintre activităţile lor economice. Avantajele ce rezultă dintr-o asemenea centralizare ar fi următoarele: 1. stabilirea unei clasificări în funcţie de bonitatea unităţilor economice, ce dezvoltă activităţi legale; 2. exercitarea preţurilor de monopol pe unele pieţe mai puţin deschise competiţiei externe; 3. internaţionalizarea unei externalităţi negative, datorită excesului de violenţă; 4. evitarea disipării resurselor printr-un lobby competitiv şi prin corupţie; 5. un management mai bun asupra portofoliului activităţilor riscante; 6. un acces mai uşor la pieţele financiare naţionale şi internaţionale. Un alt aspect important în aprofundarea fenomenului crimei organizate şi a resorturilor sale interioare este legat de înţelegerea rolului jucat de guvernele legale (ca organe creatoare de lege şi care dispun şi de instrumentele necesare aplicării ei), precum şi a relaţiilor dintre crima organizată şi guvern, în ideea în care ambele funcţionează ca nişte instanţe care dispun de forţa şi instrumentele necesare pentru crearea şi impunerea unor reguli. Aceste relaţii nu sunt, de obicei, investigate de către economişti şi suportă mai multe abordări pentru o analiză eficientă a crimei organizate. Acest aspect implică relaţiile de conflict, de contrast dintre organizaţiile criminale, pe de o parte, şi politicieni şi birocraţi, pe de altă parte. Relaţiile de conflict existente între organizaţiile criminale şi instituţiile guverna154

Universitatea SPIRU HARET

mentale sunt cauzate de faptul că amândouă au nevoie să-şi dezvolte funcţiunile pentru a-şi exercita controlul asupra unui teritoriu dat. În ideea de a înţelege particularităţile organizaţiilor criminale, ca tip aparte de organizare, care dispune de mijloace de impunere a propriilor reguli prin forţă, este nevoie, pe de o parte, să se analizeze circumstanţele în care guvernele legale îşi însuşesc un monopol nedisputat asupra puterii de a constrânge sau, pe de altă parte, alternativ, organizaţiile criminale succed în stabilirea controlului asupra unei zone - fie geografică, fie definitivă funcţional. Pe lângă conceptul de „crimă organizată”, mulţi autori se ocupă de definirea noţiunilor de „mafie” şi „corupţie”, în căutarea unor strategii eficiente de contracarare a fenomenului. S-a remarcat că există confuzii între fenomenul crimei organizate şi mafie, în sensul că unele ţări nu recunosc existenţa unui fenomen în sine, ci admit doar o luptă împotriva mafiei, de exemplu. Majoritatea analiştilor s-au axat, astfel, pe studierea particularităţilor specifice ale organizaţiilor criminale implicate în activităţi legale. 1.2. Definirea conceptului de crimă organizată Un punct de referinţă al studiilor în domeniu l-a constituit definiţia dată mafiei de către Giuseppe Rizzoleto şi Gaetano Mosca în lucrarea Mafioţii din Vicaria, scrisă în 1863. Potrivit acestor autori, „mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi aroganţi şi violenţi, uniţi între ei prin raporturi secrete şi de temut, aflaţi la originea unor acţiuni criminale”. Folosirea accepţiunii de mafie, conform definiţiei date de autorii lucrării menţionate, s-a internaţionalizat şi nici un alt teoretician nu a încercat să-i dea altă interpretare. De altfel, acest concept nu a ridicat probleme atât timp cât nu exista accepţia de crimă organizată şi corupţie, precum şi necesitatea delimitării sferelor de cuprindere a acestora. Majoritatea specialiştilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată, folosindu-se de aceleaşi criterii luate în calcul de autorii lucrării „Mafioţii din Vicaria”, astfel: • în concepţia specialiştilor din ţările unde crima organizată se manifestă, în mod pregnant, în viaţa de zi cu zi, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirative, având drept scop principal obţinerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate; • conform art. 16 din Constituţia mexicană, adoptată în 1993, şi a prevederilor Codului de procedură penală din Mexic, conceptul de
155

Universitatea SPIRU HARET

crimă organizată este definit ca acţiunea a trei sau mai mulţi indivizi care se organizează în conformitate cu anumite reguli de disciplină, sub o anumită comandă ierarhică, pentru a comite infracţiuni cu violenţă, îndeosebi în scopuri lucrative. La cea de-a V-a Conferinţă a O.N.U. privind prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor s-a elaborat o rezoluţie specială – „Crima ca formă de afaceri” – în care sunt subliniate patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv: • scopul: obţinerea de câştiguri substanţiale; • legături: bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului; • specific: folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor; • nivel: ocuparea de către participanţi a unor funcţii superioare în economie şi societate. Din aspectele deja prezentate, rezultă, în mod clar, tendinţa de a se atribui conceptului de crimă organizată definiţia organizaţiilor criminale implicate în activităţi compatibile cu acest segment infracţional. În Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite împotriva crimei organizate se menţionează, la art. 1: „1. În sensul prezentei Convenţii, prin crimă organizată se înţeleg activităţile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau relaţii personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii sau pieţe, interne sau străine, prin violenţă, intimidare sau corupţie, atât pentru sprijinirea activităţii criminale, cât şi pentru a infiltra economia legitimă, în special prin: a) trafic ilicit de droguri sau substanţe psihotrope şi spălarea banilor, aşa cum au fost definite în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva trafi-cului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, din 19 decembrie 1988; b) trafic de persoane, aşa cum a fost definit în Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949; c) falsificarea de monedă, aşa cum a fost definită în Convenţia internaţională pentru suprimarea falsului de monedă, din 20 aprilie 1929; d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, aşa cum a fost definit de Convenţia UNESCO asupra mijloacelor de interzicere şi prevenire a importului ilicit, exportului şi transferului drepturilor asupra proprietăţii culturale, din 14 noiembrie 1970, şi de Convenţia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;
156

Universitatea SPIRU HARET

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau ameninţarea folosirii lor împotriva publicului, aşa cum au fost definite de Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare, din 3 martie 1980; f) acte teroriste; g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor; h) corupere a oficialităţilor publice. 2. În sensul prezentei Convenţii, crima organizată include comiterea unui act de către membrii unui grup, ca parte a activităţii infracţionale a unei asemenea organizaţii”. O altă definiţie care suscită interes este cea dată de specialiştii polonezi, în 1996, şi inserată în Proiectul Convenţiei Internaţionale Împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate. Potrivit acesteia, crima organizată reprezintă activităţile desfăşurate de orice grup, format din cel puţin trei persoane, care permit celor aflaţi la conducere să se îmbogăţească sau să controleze teritorii ori pieţe interne sau străine, prin folosirea violenţei, intimidării, corupţiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate infracţională, fie să se infiltreze în economia legală. Conceptele de criminalitate, crimă organizată şi mafie, reprezintă segmente infracţionale cu valenţe de fenomen, diferenţiate între ele prin: a) gradul de pericol social al activităţilor infracţionale compatibile cu fiecare segment infracţional în parte, de natură să afecteze sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice în stat; b) nivelul de organizare şi structurare a asociaţiilor criminale, care se raportează la fiecare concept în parte; c) metodele şi mijloacele folosite de organizaţiile criminale pentru atingerea scopului propus; d) scopul urmărit. Asociaţiile criminale reprezintă subiecţi infracţionali care, în raport cu nivelul de organizare şi structurare, metodele şi mijloacele folosite, scopul urmărit şi gradul de periculozitate socială a activităţilor infracţionale desfăşurate, de natură să afecteze sectoarele vieţii economice, sociale şi politice, se raportează la unul din cele trei concepte enunţate. Delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată şi mafie, de cel de asociaţii criminale compatibile cu acestea, prezintă o importanţă deosebită pentru legiuitor. Este dificil de incriminat, prin lege, conceptele de criminalitate, crimă organizată sau mafie, deoarece acestea implică o diversitate de
157

Universitatea SPIRU HARET

acte şi fapte infracţionale, sancţionate, în mod individual, de legiuitor şi au o sferă de cuprindere greu de delimitat cu exactitate. În raport cu cele patru criterii enunţate, conceptele de criminalitate organizată şi mafie ar putea fi delimitate, după cum urmează: Într-o accepţiune mai largă, criminalitatea ar putea fi definită ca reprezentând totalitatea actelor şi faptelor infracţionale comise într-o anumită perioadă pe un spaţiu teritorial delimitat. Deci, criminalitatea reprezintă acel segment infracţional care integrează activităţi ilegale comise de indivizi, în mod individual, sau care se asociază relativ întâmplător, prin diverse metode şi mijloace, urmărind scopuri variate. Din cele două definiţii prezentate, se desprind următoarele trăsături caracteristice: • paleta activităţilor ilegale compatibile cu acest concept este practic nedelimitată; • subiecţii actelor infracţionale pot fi persoane care acţionează, în mod individual, sau în cadrul unor asociaţii criminale; • metodele şi mijloacele de acţiune ale subiecţilor infracţionali sunt nelimitate, • scopurile urmărite de subiecţii infracţionali au un caracter divers. Din definiţie nu rezultă gradul de periculozitate socială a delictelor compatibile cu aceste concepte şi nici nu se precizează dacă acestea aduc sau nu atingere unor sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice în stat. Teoretic, conform acestor definiţii, criminalitatea include toate actele şi faptele infracţionale ce se comit într-o anumită perioadă de timp, pe un spaţiu teritorial delimitat. Crima organizată reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţile ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirativ, de către asociaţii de indivizi, cu o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate. Din definiţia conceptului de crimă organizată, se desprind următoarele caracteristici esenţiale ale acesteia: • activităţile ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad sporit de periculozitate, afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice;
158

Universitatea SPIRU HARET

• activitatea infracţională este sistematizată, planificată, conspirativă, cu caracter de continuitate. Asociaţiile infracţionale compatibile cu acest concept se caracterizează prin: • stabilitatea unităţii infracţionale; • existenţa liderului şi ierarhia subordonării; • specializarea membrilor asociaţiei, decurgând din divizarea atribuţiilor ce au ca obiect obţinerea de mijloace financiare, spălarea banilor, prin investirea acestora în activităţi economice oficiale etc.; • existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului social. Ca metode şi mijloace specifice asociaţiilor criminale, compatibile cu acest concept, sunt de reţinut, în mod deosebit, următoarele: • preocuparea permanentă a membrilor asociaţiilor infracţio-nale de a corupe persoane influente din toate sectoarele vieţii eco-nomice, sociale şi politice, în special, a funcţionarilor din sistemul justiţiei penale; • informatizarea ca un indiciu al gradului avansat la care se situează asociaţiile criminale compatibile cu conceptul de crimă organizată. Mafia reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţile ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaţii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăţii şi a obţinerii de câştiguri fabuloase. Activităţile de tip mafiot presupun, în plus, faţă de cele compatibile cu crima organizată, următoarele caracteristici: • se dezvoltă în concordanţă cu evoluţia structurilor statale, economice, politice şi sociale; • prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea controlului asupra unor sectoare economice şi niveluri de decizie; • în activitatea asociaţiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acţiuni agresive; • scopul final al activităţilor mafiei îl constituie obţinerea unor câştiguri ilicite uriaşe. Asociaţiile criminale de tip mafiot se delimitează de cele compatibile cu crima organizată şi prin următoarele particularităţi:
159

Universitatea SPIRU HARET

• modul de structurare a asociaţiilor mafiote urmează o linie tradiţională, care depăşeşte uneori un secol de vechime; • liderul asociaţiei se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia, în majoritatea cazurilor, având drept de viaţă şi de moarte asupra lor; • admiterea noilor membri în asociaţie se face după o perioadă de iniţiere şi de testare a aptitudinilor infracţionale, printr-un ritual specific; • toţi membrii asociaţiilor mafiote consimt să respecte legea tăcerii – „omerta” – care presupune o interdicţie absolută de a colabora cu autorităţile, încălcarea acesteia atrăgând după sine pedeapsa capitală; • fiecare membru al asociaţiei mafiote, în funcţie de treapta ierarhică pe care se află, are un rol bine stabilit pentru activitatea infracţională pe care trebuie să o desfăşoare. În concepţia Interpol-ului, organizaţiile criminale ar putea fi împărţite în cinci grupe distincte: 1. Familiile mafiei, în care se regăsesc, de regulă, structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o anumită diversitate de activităţi ilicite (cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti etc.); 2. Organizaţiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate etc.); 3. Organizaţiile criminale etnice, ca rezultat al unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale şi politice, cum ar fi imensa disparitate a nivelurilor de trai, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică, permisivitatea legilor (Triadele - societăţi criminale chineze; Yakuza - mafia japoneză; Kastafaris - grupări jamaicane şi altele); 4. Reciclarea banilor, fenomen internaţional cu o clientelă variată, vânzători stânjeniţi de milioane de dolari lichizi, obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de la plata impozitelor, deţinători de fonduri oculte, destinate corupţiei şi mituirii, oameni obişnuiţi care încearcă să-şi ascundă capitalurile; 5. Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane etc., sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase sau rasiale).
160

Universitatea SPIRU HARET

Terorismul internaţional constituie o formă de manifestare a crimei organizate transnaţionale, ale cărui consecinţe dramatice sunt resimţite de întreaga comunitate mondială. Terorismul este o ameninţare netradiţională, care planează asupra Europei Centrale pentru următorii ani. Viitorologii, previzioniştii şi specialiştii în terorism au identificat cinci mari stadii în evoluţia terorismului pentru următorii 15 ani. Trei noi tendinţe mari ale terorismului sunt asociate cu schimbările din sistemul internaţional - superterorismul, adică folosirea armelor de distrugere în masă, terorismul etnic, religios şi anarhic şi, în sfârşit, fenomenul zonei cenuşii, în care coexistă terorismul, violenţa insurgentă şi lipsa legii. Europa Centrală se află în apropierea epicentrului formelor majore de terorism. Două forme majore sunt cele familiare, care continuă să existe, şi anume, terorismul de stat şi terorismul politic tradiţional. Superterorismul constă în folosirea de o manieră brutală a armelor de distrugere în masă (ADM): arme nucleare, biologice şi chimice (NBC). Această formă de terorism a preocupat guvernele occidentale încă de la începutul organizării activităţii lor de combatere a terorismului. De aceea, superterorismul nu este nou. Mulţi specialişti consideră că acesta a fost utilizat pe timpul războiului rece şi va continua să fie prezent pe durata tranziţiei către o nouă ordine mondială. Analizând fenomenul crimei organizate ca un pericol social deosebit de important, specialiştii români, având în vedere formele de manifestare a acestuia în ţara noastră şi în corelaţie cu evoluţia sa în plan internaţional, definesc crima organizată ca fiind constituită din: activităţile desfăşurate de orice grup format din cel puţin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe ori sectoare ale vieţii economice şi sociale, interne sau străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei ori corupţiei, urmărind fie comiterea de infracţiuni, fie infiltrarea în economia legală. Constituie, de asemenea, acte de crimă organizată, orice alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală, dacă au fost săvârşite în condiţiile şi scopurile prevăzute mai sus. În înţelesul acestei definiţii comune, crima organizată include şi comiterea oricărei infracţiuni de către un membru al grupului, ca parte componentă a activităţii ilicite a unei asemenea organizaţii.
161

Universitatea SPIRU HARET

Acest concept este inclus în proiectul Legii privind definirea şi sancţionarea activităţilor infracţionale pe linie de crimă organizată, promovat în Parlamentul României. Ca urmare, organele judiciare din România au în atenţie grupurile de infractori străini sau autohtoni, care se disting prin următoarele trăsături7: • organizare, planificare, lider şi ierarhie stabile în cadrul grupului; • concentrarea scopului principal al activităţii; • folosirea violenţei, a altor forme de intimidare şi preocupare constantă de a corupe persoane responsabile din sistemul de apărare a ordinii publice şi din sfera justiţiei; • logistică şi dotare tehnică corespunzătoare scopului urmărit; • ermetism şi conspirativitate, pentru a se evita pătrunderea unor elemente străine, folosirea forţei în interior, pentru respectarea ordinii şi ierarhiei; • crearea şi utilizarea unei reţele de tăinuitori; • cooperarea planificată şi pe termen lung între infractori, motivată de dorinţa de profit sau putere; • utilizarea de mijloace frauduloase, care vizează neutralizarea mecanismelor controlului de stat; • flexibilitate, rapiditate şi capacitate de penetrare a altor medii, organizaţii şi autorităţi.
__________________ 7 Trăsăturile sunt unanim recunoscute în cadrul Comunităţii Europene, fiind reiterate de Convenţia de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declaraţia de la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta împotriva criminalităţii în domeniul drogurilor şi criminalităţii organizate în Europa, a VII-a Conferinţă Internaţională împotriva Corupţiei, din octom-brie 1995, ce s-a desfăşurat la Beijing, Congresul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei organizate şi tratamentul delincvenţei, Cairo 1995, precum şi în proiectul Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea crimei organizate transnaţionale. Astfel, Declaraţia politică de la Neapole, privind Planul Global de Acţiune, enumeră şase trăsături care pot caracteriza crima organizată (grup organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni; structurarea legăturilor de subordonare sau a relaţiilor personale, care permit liderilor să conducă grupul; utilizarea violenţei, intimidării şi corupţiei, pentru obţinerea de profituri, a controlului asupra teritoriului şi pieţelor; spălarea veniturilor şi bunurilor obţinute din infracţiuni, folosirea lor la comiterea unor noi crime sau pentru investiţii în activităţi economice licite; deţinerea potenţialului necesar expansiunii în noi domenii de activitate, în afara graniţelor naţionale; cooperarea cu alte grupări aparţinând crimei organizate transnaţionale). 162

Universitatea SPIRU HARET

În ceea ce priveşte fenomenul corupţiei, generalizat la nivelul societăţii moderne şi acutizat în societăţile estice, foste totalitare, analiştii au căutat să descopere cauzele determinante ale corupţiei, definind mediul în care aceasta ar putea lua naştere - fie că este vorba despre factori internaţionali, naţionali, fie de factori instituţionali specifici - şi modul în care diferiţi protagonişti ai corupţiei interacţionează şi se organizează în conducerea acestei activităţi. În acelaşi timp, ei încearcă să identifice efectele corupţiei asupra dezvoltării economiei, în considerarea tuturor formelor corupţiei şi asupra caracteristicilor acestor forme, care sunt mai importante pentru activitatea economică. Se identifică distorsiunile generate de corupţie în activitatea economică, împreună cu modul în care aceste distorsiuni redirecţionează activitatea în direcţii subopţionale. În acest domeniu - al corupţiei - nu sunt realizate până în prezent decât nişte studii empirice. Evaluarea impactului corupţiei asupra dezvoltării economice a fost deseori absentă din analizele economice, dar astăzi este un subiect care necesită multă atenţie. De aceea, analiştii sunt preocupaţi să stabilească un cadru riguros pentru analizarea problemelor com-plexe din jurul corupţiei. Într-un astfel de cadru s-ar putea stabili bazele unor studii (ce trebuie făcute cât mai repede), aplicate concret la specificul fiecărei ţări, fiind fundamental pentru orice analiză să încerce să găsească soluţii concrete. Aşadar, este necesară o abordare concretă a problemelor corupţiei, pentru a se putea contura o politică de strategie împotriva acestui fenomen. Este cunoscut că starea proprie societăţilor bulversate de revoluţii sau crize sociale de amploare o constituie disconfortul social, materializat în insecuritatea cetăţeanului şi a societăţii. Privită ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală; ea reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi căi de soluţionare interesează opinia publică şi nivelul instituţionalizat al controlului social. În acest context, fenomenul corupţiei include toate faptele şi actele unor subiecţi de drept care, profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunţând la respectul faţă de lege şi morală, ca o reflectare a stării de decădere a societăţii.
163

Universitatea SPIRU HARET

Corupţia este percepută de majoritatea segmentelor populaţiei ca un fenomen deosebit de grav şi periculos, care subminează structurile de putere şi autoritate şi se referă, mai ales, la darea şi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Întrucât la săvârşirea acestor infracţiuni, în care sunt implicaţi uneori demnitari sau foşti demnitari, reprezentanţi ai guvernului, parlamen-tari, magistraţi şi cadre din instituţiile care trebuie să apere respec-tarea legii, determină, în rândul populaţiei, o percepţie negativă asupra credibilităţii instituţiilor publice. Obiectivele marii corupţii sunt duble - profitul şi puterea - şi ele se pot realiza numai prin infiltrarea în structurile de stat şi utilizarea canalelor internaţionale. Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu. În procesul tranziţiei României la economia de piaţă, fenomenul corupţiei a suferit şi suferă modificări cantitative şi calitative, manifestate prin dorinţa avidă a întreprinzătorilor şi investitorilor particulari de a obţine, în timp scurt, profituri uriaşe, prin utilizarea unor mijloace ilicite (mită, abuz etc.). Actele de corupţie au sporit considerabil, implicând funcţionari din toate domeniile vieţii economice şi sociale, iar pericolul social concret al acestor fapte s-a localizat în cuantificarea unor prejudicii patrimoniale enorme, produse patrimoniului public, uneori cu consecinţe deosebit de grave la nivelul întregii structuri economice, ireparabile sau imposibil de evaluat. Pentru sistemul de drept penal românesc, corupţia este un concept normativ prioritar, ce desemnează încălcarea sau transgresiunea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare sau bancare. Plecând de la acest înţeles larg, putem identifica în legislaţia penală, chiar de la începutul ei şi până în prezent, o serie de incriminări care au drept mobil un numitor comun, respectiv avantajul material. Termenul de corupţie, cu înţelesul de avantaj material, a fost introdus în legislaţia română, o dată cu Codul penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, şi reluat în Legea nr. 83/21 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie. Astfel, prin act de corupţie se înţelege orice faptă prin care o persoană încearcă ori reuşeşte să determine un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor ca, în schimbul unor foloase materiale sau al altor avantaje necuvenite, să comită un
164

Universitatea SPIRU HARET

act contrar legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să favorizeze, în orice mod, persoanele implicate. Drept urmare, apare ca justificată lărgirea sferei faptelor incriminate în cadrul acestor categorii de infracţiuni, în strânsă legătură cu transparenţa activităţii economice şi cu diversificarea formelor de manifestare a lor. Recepţionată ca un adevărat flagel care tinde să erodeze chiar bazele instituţiilor fundamentale ale statului de drept, corupţia, cu profunde rezonanţe internaţionale, constituie un fenomen care, în prezent, îngrijorează atât guvernele, cât şi opinia publică din întreaga lume. 1.3. Crima organizată în societăţile post-comuniste Concluzionăm prin a adăuga că, prin amploare şi consecinţe, criminalitatea - şi în cadrul acesteia, în mod special, crima organizată - constituie în prezent o problemă ce preocupă în cel mai înalt grad toate statele lumii, guvernele, organismele internaţionale, specialiştii în domeniu, inclusiv Organizaţia Naţiunilor Unite. La Conferinţa Ministerială Mondială asupra Crimei Organizate, ţinută la Neapole, în noiembrie 1994, preşedintele ONU sublinia, în intervenţia sa, că nici o ţară şi nici un continent nu mai sunt ocolite de crima organizată, care a devenit un fenomen mondial. Societatea umană se află în faţa unei considerabile perfecţionări şi a unei organizări din ce în ce mai subtile a criminalităţii care, în unele privinţe, ţine pasul cu modernizarea organizării societăţii legitime şi a dezvoltării tehnologiei. Fenomenul infracţional cunoaşte o creştere fără precedent, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai orga-nizat, pericolul sporit şi internaţionalizarea evidentă, constituie o ameninţare la adresa comunităţii umane, a instituţiilor democratice şi chiar a statelor. Structurile crimei organizate dovedesc astăzi o mare capacitate de adaptare la schimbările de condiţii şi situaţii, alegând foarte rapid acel teritoriu al economiei care le oferă câştigurile cele mai mari şi posibilităţile concrete de a penetra instituţiile sociale şi ale ordinii juridice. Acest lucru a devenit posibil, întrucât criminalitatea abordează astăzi, alături de segmentele tradiţionale (producerea ilegală şi traficul de alcool şi ţigări, jocuri de noroc, prostituţie şi traficul de carne vie), noi domenii de mare prosperitate, cum sunt: producţia şi traficul de stupefiante, arme şi materiale radioactive, contrabanda cu deşeuri toxice, spălarea banilor murdari, traficul cu opere de artă etc.
165

Universitatea SPIRU HARET

Referitor numai la criminalitatea europeană, după prăbuşirea comunismului, se poate afirma că, în majoritatea ţărilor, aceasta s-a amplificat peste măsură, bandele mafiote şi organizaţiile criminale întronând insecuritatea şi profitând enorm de pe urma comerţului ilicit. De ce apare şi se dezvoltă fenomenul crimei organizate în ţările aflate în tranziţie? Pe timpul orânduirii totalitare, gradul de penetrare a ţărilor cu regim dictatorial de către crima organizată internaţională era mult mai redus decât în ţările democratice, tocmai din cauza supravegherii generale a societăţii, a economiei şi datorită conducerii centralizate a statului, iar despre crima organizată transfrontalieră nu se punea problema în condiţiile în care libera circulaţie a cetăţenilor lipsea cu desăvârşire. O dată cu prăbuşirea acestui tip de sistem şi cu iniţierea perioadelor de tranziţie spre societatea democratică, apare fenomenul de relaxare a controlului instituţiilor statului asupra societăţii, îndeosebi a serviciilor secrete asupra cetăţeanului, implicit asupra fenomenului crimei organizate. Această relaxare decurge din prăbuşirea vechiului sistem de control, într-un timp relativ scurt, şi de incapacitatea noii societăţi de a-şi construi, în acest interval, noile mecanisme de autoprotecţie. Din punct de vedere economic, sistemul centralizat trece printr-un proces parţial sau total de dezintegrare. Acest proces, deosebit de accelerat în unele ţări, se dezvoltă, în general, în condiţiile unui vid legislativ, a lipsei de transparenţă şi experienţă, cauze care duc la accentuarea fenomenului general de corupţie. În aceste condiţii politico-economice, cine au fost şi sunt cei pregătiţi să profite de noua situaţie? Experienţa din ţările aflate în tranziţie arată că cei care s-au acomodat cel mai bine în această perioadă au fost îndeosebi membrii fostei nomenclaturi comuniste, foştii membri ai serviciilor secrete şi cei care au deţinut posturi cheie în structuri economico-administrative. Deşi nu au avut fondurile necesare achiziţionării pe căi licite a proprietăţilor, ei s-au bazat şi uzitează de un vast sistem de influenţă, informaţii şi relaţii, precum şi pe o dorinţă nemăsurată de acumulare a averilor în timp foarte scurt, în această perioadă de tranziţie. În unele cazuri, structurile create de aceste persoane au reprezentat primele nuclee ale sistemului de crimă organizată. Ulterior, aceste nuclee, bazate pe interesul reciproc, s-au putut conecta la sistemul crimei organizate din exteriorul ţărilor respective şi chiar cu organizaţii teroriste.
166

Universitatea SPIRU HARET

La un moment dat, interesele lor pot deveni divergente, creând condiţii pentru conflicte violente. Algoritmul după care acţionează structurile crimei organizate în ţările post-comuniste poate fi definit în următorul fel: structurile crimei organizate încearcă să coopereze, ajungând la un stadiu identificat drept corupţie de stat, într-un final putând să se ajungă la substituirea totală a acestor instituţii, care devin doar ramificaţii şi tentacule ale organizaţiilor criminale. În această ultimă situaţie, dezintegrarea respectivului stat se desfăşoară într-un ritm foarte rapid, fapt ce poate să producă puternice dezechilibre interne şi, în cazuri mai grave, chiar să ameninţe arhitectura regională de securitate. Cu ocazia unei conferinţe care a avut loc la începutul lunii mai 1996, la Manilla - Filipine, pe tema prevenirii crimei organizate, Eduardo Vetere, directorul Departamentului de Justiţie Criminală al Organizaţiei Naţiunilor Unite, afirma: „Grupurile criminale îşi întind plasele pe ansamblul planetei şi profiturile lor anuale însumate depăşesc cifra faraonică de 1000 miliarde dolari, echivalentul bugetului federal al S.U.A.”. Pe baza acestor date, se poate afirma că, astăzi, crima organizată a ajuns să fie principalul inamic al stabilităţii interne, iar experţii în domeniu au elaborat previziuni pertinente din care rezultă că situaţia se va înrăutăţi considerabil, în toată Europa, unde criminalitatea va avea componenţa şi dimensiunile celei înregistrate în S.U.A., Rusia şi sudul Italiei. Dacă nu se va acţiona cu hotărâre împotriva dezvoltării crimei organizate, aceasta va ajunge să influenţeze decisiv viaţa politică, mass-media, administraţia publică, justiţia şi economia, iar bazele ordinii sociale vor fi profund afectate. Din aceste considerente, se impune cu necesitate cunoaşterea situaţiei existente în diferite ţări, pentru ca, pe această bază, să se poată interpreta situaţia din ţara noastră şi să se stabilească măsurile strategice de contracarare.

167

Universitatea SPIRU HARET

Cap. II. CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ROMÂNIA PERSPECTIVĂ SOCIO-JURIDICĂ ŞI PSIHOLOGICĂ 2.1. Caracterizare şi tendinţe

Presa autohtonă vehiculează tot mai des termenii de „crimă organizată”, „mafie”, „lume interlopă”, uneori punând între ei semnul echivalenţei. Dar, după cum am arătat, crima organizată nu este acelaşi lucru cu lumea interlopă. Există diferenţe evidente între lumea interlopă şi crima organizată: • lumea interlopă are un caracter local, spre deosebire de caracterul transnaţional al crimei organizate; • gradul de infiltrare în sferele înalte ale puterii este aproape inexistent, în ceea ce priveşte lumea interlopă, dar foarte mare în cazul crimei organizate; • nivelul de profesionalism este mult mai crescut, în cazul crimei organizate; • efectele activităţii organizaţiilor criminale în plan social sunt cu mult mai puternice şi mai nocive, comparativ cu efectele produse de activităţile specifice lumii interlope; • deşi au reguli şi norme de comportament asemănătoare, în cazul crimei organizate acestea sunt mult mai stricte, iar sancţiunile foarte drastice; • activităţile lumii interlope au o mai mică anvergură şi periculozitate decât cele ale organizaţiilor criminale. Se poate vorbi de crimă organizată în România? Răspunsul cel mai apropiat de realitate ar fi acela că pe teritoriul României s-au iniţiat, începând din 1990, operaţiuni tipice pentru crima organizată, dar nu se poate afirma, în mod cert, existenţa unor structuri mafiote.
168

Universitatea SPIRU HARET

Chiar dacă lumea interlopă a existat şi înainte de 1990, putem spune, cu un grad foarte ridicat de certitudine, că în ţara noastră nu au activat organizaţii criminale în perioada respectivă. Criminalitatea românească era împiedicată să se organizeze, datorită rigurozităţii coordonatelor pe care se desfăşurau activităţile economice, contabile, financiare, de frontieră, de ordine publică şi de justiţie. Din acest motiv, tabloul infracţional era destul de bine precizat, sub aspectul prejudiciului la scară globală şi pe genuri de infracţiuni. Însă după momentul decembrie 1989, criminalitatea românească a explodat în amplitudine şi intensitate, iar tabloul a devenit incoerent şi nebulos. Imaginea difuză a stării infracţionale actuale are cauze multiple, între care menţionăm8: • destructurarea socială, neurmată de o restructurare rapidă, pe principiile economiei de piaţă, ceea ce a determinat confuzii multiple, inclusiv cu privire la oportunitatea intervenţiei judiciare; • culpabilitatea şi timorarea reprezentanţilor instituţiilor abilitate să aplice legea, ca urmare a faptului că aceştia au desfăşurat aceeaşi activitate şi în trecut. Aceste acţiuni desfăşurate în presă, cu prilejul unor manifestări publice sau chiar în sălile tribunalelor, au determinat reducerea eficienţei activităţii de impunere a legii într-o perioadă în care criminalitatea a crescut în ritm alert; • insuficienţa şi incoerenţa legislativă, care determină atât ambiguităţi de interpretare şi aplicare, cât şi suspiciunea existenţei unei criminalităţi neincriminate sau dezincriminate (exemplu: abrogarea Legii patrimoniului cultural naţional); • conectarea rapidă a ţării noastre la filierele criminalităţii internaţionale a determinat un adevărat import de tehnologie infracţională, insuficient cunoscută şi, în consecinţă, dificil de identificat, constatat şi probat (exemplu: infracţiunile financiar-bancare şi informatice). Multitudinea şi diversitatea factorilor cauzali au determinat necunoaşterea, neînregistrarea şi neintervenţia judiciară, îndreptăţind ipoteza, conform căreia cifra neagră a criminalităţii are o anvergură considerabilă, iar criminalitatea reală este mult mai mare decât cea relevată în statisticile furnizate de instituţiile cu atribuţii antiinfracţionale din România. Ca o consecinţă a conectării la filierele transnaţionale, un anumit procent al criminalităţii româneşti a parcurs, din punct de vedere organizatoric, drumul de la simpla asociere la crima organizată. Semnele apariţiei unor activităţi ale crimei organizate pe teritoriul
__________________ 8 Gh.Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 252. 169

Universitatea SPIRU HARET

românesc au fost date, iniţial, de descoperirea unor crime tipice pentru stilul mafiot. Aceste indicii au fost întărite odată cu capturarea unor importante cantităţi de droguri şi armament, traficanţii având complici în România. În paralel, importul de tehnologie infracţională specifică structurilor crimei organizate este identificabil într-o serie de activităţi ilicite, precum9: • apariţia unor genuri infracţionale noi, cum ar fi cel cunoscut sub numele de „taxă de protecţie”, delict cu specific mafiot, realizat în bandă şi în zone de acţiune prestabilite, asupra agenţilor economici privaţi, „furtul la comandă”, care vizează, de regulă, bani sau obiecte de patrimoniu cultural naţional etc.; • organizarea unor filiere pentru traficul de carne vie pe pieţele din Turcia, Cipru, Italia, Austria şi Germania; • iniţierea unor trasee pentru trecerea ilegală peste frontieră a cetăţenilor din ţările subdezvoltate, care doresc să ajungă în Occident; • traficarea forţei de muncă autohtonă pe diverse pieţe ale forţei de muncă din străinătate; • organizarea filierelor de contrabandă efectuate cu trecerea prin vamă; • organizarea jocurilor de noroc şi de aşa-zisa întrajutorare, în fapt, o uriaşă escrocherie; • traficul de valută şi plasarea de valută falsă; • vânzarea copiilor pe filiere internaţionale deja constituite. În concluzie, în România se desfăşoară o serie de activităţi caracteristice crimei organizate, dar încă nu putem vorbi de existenţa unor organizaţii criminale autohtone. Crima organizată se află în faza de debut, dar există indicii certe că aceasta evoluează spre consolidare şi proliferare. Această stare de fapt determină, în mod imperativ, necesitatea studierii crimei organizate şi identificării rapide a strategiilor şi mijloacelor prin care acest fenomen poate fi stopat, înainte ca el să se fortifice pe teritoriul ţării noastre. 2.2. Forme şi dimensiuni ale crimei organizate în sectoare strategice 2.2.1. Infracţiuni în sectorul financiar-bancar
__________________ 9 Ibidem, pag. 253. 170

Universitatea SPIRU HARET

Se poate afirma că o parte a sistemului bancar din România a fost utilizată pentru spălarea banilor murdari rezultaţi din afacerile de mare contrabandă şi din acte de evaziune fiscală, trafic de droguri, maşini furate etc. Au fost constatate procedee tipice de spălare a banilor, fluxul acestora fiind, în acest moment, în cea mai mare proporţie dinspre România spre alte ţări ale lumii şi, drept urmare, multe fonduri ale societăţilor comerciale cu capital de stat sau mixt au fost înghiţite de mafia care acţionează în sistemul financiar-bancar. Analiza fenomenului infracţional financiar-bancar a scos în evidenţă anumite modalităţi specifice de comitere a infracţiunilor în acest domeniu, dar şi unele condiţii ce au favorizat amplificarea acestora: • acordarea ori facilitarea obţinerii preferenţiale a unor credite de către diverşi funcţionari bancari, pe fondul comiterii unor acte de corupţie ori al unor interese directe, pe care aceştia le aveau în societăţile creditate; • emiterea de documente de plată ale unor instituţii de credit ori persoane particulare, fără a exista garanţie sau acoperire reală necesară efectuării acestor operaţiuni; • folosirea creditelor bancare, acordate unor societăţi comerciale de către administratorii acestora, în totalitate sau parţial, în interes personal; • prezentarea şi acceptarea, cu ocazia contractării unor credite, de garanţii, ipoteci ori gajuri cu valori supraevaluate ori deja angajate; • inducerea în eroare a băncilor finanţatoare, prin folosirea de către administratorii unor societăţi comerciale de documente fictive, referitoare la bonitatea acestora, activitatea, veniturile sau patrimoniul social; • acordarea de credite cu dobândă bonificată, în baza unor documente false, prin care se atesta executarea unor operaţiuni productive care, prin efectul legii, presupun o astfel de înlesnire bancară. 2.2.2. Infracţiuni în unele sectoare: metalurgic, siderurgic şi al resurselor energetice În aceste sectoare au fost utilizate metodele contractelor dezavantajoase, pe bază de comision confidenţial, apelându-se la documente fictive, ceea ce a generat mari prejudicii. Infracţiunile descoperite şi instrumentate în aceste sectoare au fost comise, de regulă, prin folosirea următoarelor metode ilicite: • falsificarea datelor înscrise în documentele de export, privind compoziţia chimică a materialelor;
171

Universitatea SPIRU HARET

• creşterea artificială a preţului la utilajele şi materiile prime importante, diferenţele fiind încasate în străinătate, în timp ce firmele s-au sustras de la plata unei părţi însemnate a impozitului pe profit; • scăderea preţului produselor exportate, urmărindu-se, prin aceleaşi procedee, sustragerea de la plata unor taxe şi obligaţii la buget şi transferuri ilegale de valută în străinătate; • casări abuzive de utilaje şi instalaţii şi neluarea măsurilor necesare de conservare a patrimoniului; • concesionarea unor exploatări naturale către investitori străini, cu înscrierea de date false privind calităţile terenurilor; • organizarea de licitaţii formale pentru vânzarea de active, angajarea unor lucrări de investiţii ori cumpărarea pachetului majoritar al acţiunilor societăţilor de profil; • folosirea reţelelor electrice pentru importul de energie ieftină şi micşorarea activităţii unităţilor din sistemul naţional, în scopul falimentării acestora, pentru eliminarea concurenţei. 2.2.3. Infracţiuni în domeniul petrolier Cazuistica instrumentată relevă faptul că o serie de factori de decizie din structurile teritoriale şi centrale ale industriei chimice şi petrochimice au săvârşit grave abuzuri şi ilegalităţi în sfera aprovizionării, transportului, prelucrării şi valorificării ţiţeiului şi produselor derivate, în scopul obţinerii de importante avantaje materiale. În numeroase situaţii, în sistemul de aprovizionare şi desfacere al acestor produse s-au interpus, în mod nejustificat, verigi intermediare (firme româneşti sau străine), ca urmare a unor interese particulare sau de grup din societăţile comerciale de stat cu atribuţii în acest domeniu. Societăţi comerciale cu capital majoritar de stat au importat mari cantităţi de ţiţei, pe care l-au declarat ca fiind necesar pentru prelucrare în sistem processing, în realitate, petrolul respectiv fiind valorificat la intern, direct sau prin firme intermediare, prin acordarea de scutiri de impozite şi neperceperea taxelor vamale, prin care bugetul de stat a fost grav prejudiciat. Au avut loc substanţiale scurgeri de venit naţional peste graniţă, prin exportul de produse petroliere la preţuri mai mici decât cele interne şi sub preţul bursei internaţionale, practic, la preţuri subvenţionate de către statul român. Uneori, aceleaşi produse petroliere s-au reîntors în ţară cu licenţa de import, concurând, în acest mod, propriile produse de pe piaţa internă, iar în alte cazuri s-au schimbat destinaţiile produselor petroliere
172

Universitatea SPIRU HARET

de export la intern, favorizându-se, astfel, o serie de firme private, în care factorii decizionali din sistemul petrolier erau direct interesaţi. 2.2.4. Infracţiuni în sectorul prestărilor de servicii S-au comis multiple acte de corupţie şi alte ilegalităţi, în special, cu ocazia autorizării şi derulării unor activităţi permise numai în anumite condiţii prevăzute expres de lege şi care, de regulă, nu sunt respectate de cei ce au solicitat şi obţinut autorizaţiile sau avizele necesare. Sunt tot mai frecvente cazurile de eludare a prevederilor legale, specifice domeniilor, drepturilor de autor şi drepturilor conexe, copyright-ului, publicităţii şi mass-media, în sectorul caselor de amanet, al repartizării de locuinţe din fondul locativ de stat, declarării şi schimbării sediilor sociale ale societăţilor comerciale, legalizării unor documente şi acte de proprietate în sistemul notarial privat, recrutării şi detaşării forţei de muncă la lucru în străinătate etc. 2.2.5. Infracţiuni în domeniul flotei maritime, fluviale şi de pescuit oceanic În gestionarea flotei maritime a României s-au comis multiple şi grave ilegalităţi, care au avut drept consecinţă anihilarea aproape totală a capacităţii de decizie a proprietarilor legali ai imensului patrimoniu naval şi producerea unor uriaşe prejudicii avuţiei naţionale. În acelaşi timp, administrarea frauduloasă, materializată, de regulă, în închirieri de nave unor firme ad-hoc constituite, a făcut ca multe nave să fie grevate de mari obligaţii financiare, determinând statul român la intervenţii directe şi costisitoare pentru ameliorarea situaţiei, ce creează efectiv premisele dispariţiei acestui sector economic de importanţă strategică. Pentru punerea în practică a acestor operaţii cu potenţial de subminare a economiei naţionale, au colaborat eficient cercuri de interese interne şi externe, organizate în structuri de tip mafiot şi s-au utilizat mijloace şi metode caracteristice crimei organizate. 2.2.6. Infracţiuni privind diferitele forme de corupţie Actele de corupţie (luarea şi darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă) au înregistrat, în întreaga perioadă parcursă de societatea românească după decembrie 1989, o ascendenţă
173

Universitatea SPIRU HARET

deosebită, cu mult peste dinamica medie a infracţiunilor săvârşite în economia naţională. Aceste acte se întâlnesc în aproape toate domeniile în care se angajează raporturi între persoanele fizice şi juridice, române şi străine, atât în sfera relaţiilor economice, cât şi a prestărilor de servicii, câştigul personal ilicit fiind ridicat la rangul de concept, prin: nerespectarea atribuţiilor de serviciu de către unii funcţionari publici, transferurile ilegale de proprietate, intermedierea afacerilor economico-financiare cu eludarea legislaţiei în vigoare ş.a. Majoritatea infracţiunilor complexe, descoperite în economie, privind procesul de privatizare, evaluarea şi vânzarea activelor şi societăţilor cu capital de stat, transferurile ilegale de capital şi patrimoniu, organizarea şi funcţionarea societăţilor cu capital privat, sustragerile de mari proporţii au fost însoţite de acte de corupţie comise, de cele mai multe ori, de către persoane cu funcţii de conducere şi atribuţii de control. Agenţii economici cu capital public, mixt şi privat, persoane fizice, cetăţeni români şi străini, comercianţi de toate categoriile, reprezentanţi ai organizaţiilor cooperatiste, interesaţi în realizarea unor profituri ilicite, prin eludarea legilor, au urmărit şi realizat coruperea a numeroşi funcţionari publici, cu atribuţii în protecţia consumatorilor, a intereselor cetăţenilor şi ale statului. Implicarea în activităţi cu caracter privat a unor persoane din conducerea unităţilor de stat, prin înfiinţarea directă sau prin intermediari, de firme cu profil similar unităţilor cu capital de stat şi aprovizionarea acestora, în mod preferenţial, de cele mai multe ori ilegal, cu materiale, utilaje şi forţă de muncă au determinat, de asemenea, numeroase acte de abuz şi corupţie. Organizarea şi funcţionarea necorespunzătoare a controlului financiar intern şi de gestiune din regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat au generat numeroase acte de corupţie în domeniul economic. Încheierea de contracte economice între societăţile comerciale pentru aprovizionare, desfacere ori prestări servicii şi lucrări de construcţii a fost condiţionată, în numeroase cazuri, de pretinderea şi primirea unor importante sume de bani sau alte avantaje materiale, sub forma comisionului (procent raportat la cifra de afaceri) care, de cele mai multe ori, a fost depus în conturi personale în ţară sau străinătate. Numeroase persoane fizice şi societăţi comerciale private, profitând de imperfecţiunile reglementărilor legale în vigoare, dar şi
174

Universitatea SPIRU HARET

de exercitarea insuficientă a controlului fiscal şi financiar, au desfăşurat ample acţiuni de contrabandă şi evaziune fiscală, fundamentate pe acte de corupţie. De asemenea, s-au diversificat formele şi metodele de valorificare a produselor, valorilor şi avantajelor rezultate din actele de mare criminalitate economico-financiară şi corupţiei. Fenomenul corupţiei s-a agravat pe fondul insuficienţei şi ambiguităţii cadrului legislativ şi al unor disfuncţionalităţi ce persistă în colaborarea organelor şi instituţiilor abilitate de lege să contribuie la aplicarea acesteia. Astfel, în toate cauzele penale privind criminalitatea economicofinanciară, cu componenta ei de bază – corupţia –, sistemul probator din România, organele de justiţie şi ale Ministerului Public impun, înaintea începerii urmăririi penale şi a dispunerii măsurilor asiguratorii de recuperare a prejudiciilor, prezentarea concluziilor unor verificări de specialitate şi expertize care, în general, necesită perioade foarte mari de timp şi eforturi financiare importante. Corupţia a fost şi este generată nu numai de criza socialeconomică, ci şi de alte multiple cauze, cum sunt: slăbirea autorităţii statale, degradarea nivelului de trai, alterarea judecăţii morale, lipsa unor pârghii eficiente de control, diminuarea încrederii populaţiei în instituţiile şi valorile sociale, neadaptarea legislaţiei la condiţiile economice şi sociale etc. Ea a fost generată şi favorizată, în acelaşi timp, de descentralizarea deciziilor şi a structurilor administrative, de autonomia funcţională şi liberalizarea economică la nivelul instituţiilor publice şi al agenţilor economici, în condiţiile lipsei de fermitate şi de autoritate ale organelor de control şi instituţiilor publice, de imoralitatea unor funcţionari ai statului. Afectând cu o gravitate fără precedent aproape toate structurile şi instituţiile publice şi private, cu implicarea şi participarea prin complicitate, constrângere sau şantaj a unor agenţi economici, funcţionari publici sau agenţi privaţi, crima organizată şi criminalitatea economico-financiară, împreună cu componenta lor de bază – corupţia –, sunt percepute de majoritatea populaţiei ca fenomene extrem de grave şi periculoase, care lezează grav normele şi principiile de dreptate şi justiţie socială. 2.3. Tranzit, depozitare şi consum de droguri pe teritoriul României
175

Universitatea SPIRU HARET

Din analiza cazurilor descoperite şi a informaţiilor existente, se pot trage următoarele concluzii: a) România prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru reţelele de traficare a haşişului din Africa şi a cocainei din America de Sud spre statele membre ale Uniunii Europene, mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia şi Spania; b) o mică parte din drogurile care intră în România rămâne în ţară; cantităţile mari sunt valorificate de traficanţi în ţările cu consum masiv. România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua rute balcanice de transport al drogurilor către Europa Occidentală, care pleacă din Turcia şi sfârşeşte în Germania. Dintr-o fostă ţară de tranzit, România a ajuns, în prezent, şi teritoriu de depozitare; drogurile sunt introduse, în special, prin frontiera de sud, sunt stocate pentru diferite perioade de timp, iar, în final, redistribuite spre ţările cu consum ridicat. Acţiunile de pregătire şi ascundere se fac prin diverse firme ce desfăşoară, în mod legal, activităţi comerciale. În general, conducătorii reţelelor de traficanţi de droguri, atât cei care dispun livrarea mărfii, cât şi cei care sunt adevăraţii destinatari ai acesteia, se află în afara teritoriului României, în ţara noastră fiind depistaţi (arestaţi) curierii şi însoţitorii mărfii (fapt pentru care nu s-a reuşit confiscarea sumelor rezultate din vânzări). În ordinea participării la comiterea infracţiunilor la regimul drogurilor, după cetăţenii români urmează cetăţenii turci şi arabi. În ceea ce priveşte consumul de droguri, în afara cetăţenilor străini au început să folosească asemenea substanţe şi cetăţenii români, în special prostituatele, tinerii din licee şi alte categorii socio-profesionale. Există indicii că organizaţiile criminale privesc România nu numai ca o ţară de tranzit, dar şi ca o piaţă de desfacere a drogurilor, într-o perspectivă nu prea îndepărtată. Factorii care facilitează traficul de droguri în România sunt: a) poziţia geografică deosebită a României a făcut ca aceasta să fie luată în calcul de către reţelele de traficanţi de droguri ca un important cap de pod, ce face legătura între Orient şi Occident; b) situaţia conflictuală din statele ex-iugoslave a făcut ca, pentru o perioadă de timp, centrul de greutate al traficului de droguri să se transfere pe cel de-al doilea segment al rutei balcanice, care include şi România; c) deschiderea graniţelor României a condus la o creştere enormă a numărului de mijloace de transport şi mărfuri ce intră şi ies,
176

Universitatea SPIRU HARET

în şi din ţară, situaţie ce conferă organizaţiilor criminale posibilităţi largi de camuflare a drogurilor şi de tranzitare a teritoriului ţării; d) sumele tentante oferite de traficanţi pentru facilitarea traficului de droguri le-a permis să atragă în aceste activităţi şi cetăţeni români care servesc, de regulă, drept curieri, ghizi şi, mai nou, ca distribuitori; e) lipsa unui aparat poliţienesc specializat în combaterea acestei activităţi, dotarea tehnică necorespunzătoare, la care s-a adăugat o legislaţie insuficient conturată şi prea îngăduitoare au încurajat traficul de droguri. 2.4. Falsul şi traficul ilicit de monedă În lume, falsul de bani şi alte titluri de valoare, precum şi traficul cu astfel de mijloace de plată contrafăcute cunosc o recrudescenţă îngrijorătoare. Analiza datelor şi informaţiilor existente atestă faptul că şi în România s-au organizat şi acţionează reţele de traficanţi care au ca activitate principală procurarea şi plasarea de valută falsă. Printre factorii favorizanţi, amintim noile reglementări din România privind permisivitatea deţinerii de valută de către persoane fizice şi juridice, la care se adaugă libertatea de deplasare în exterior şi creşterea fără precedent a activităţilor comerciale, în condiţiile iniţierii proce-sului de privatizare. Acestea au condus la o adevărată goană după valută din partea cetăţenilor români, cei mai mulţi neavizaţi asupra elementelor caracteristice de protecţie a bancnotelor străine. Schimbul de valută „la negru” a permis plasarea rapidă a bancnotelor false provenite din exterior. Numărul mare de fotocopiatoare color introduse în România, care au atins performanţa de a reproduce, aproape perfect, cu ajutorul fasciculului laser, ambele feţe ale bancnotelor, îndreptăţeşte îngrijorarea organelor de poliţie şi a serviciilor specializate bancare. În ce priveşte moneda naţională, leul, se constată în ultimul timp, o perfecţionare a modului de realizare a acesteia, prin introducerea unor elemente de siguranţă care nu mai permit contrafacerea prin simpla scanare pe calculator şi copierea pe imprimante color. Cu toate acestea, pe piaţă se mai descoperă bancnote contrafăcute, după vechile emisiuni care nu au fost retrase din circulaţie. 2.5. Traficul ilegal cu autoturisme furate
177

Universitatea SPIRU HARET

Această activitate a luat o amploare deosebită şi în România, infractorii autohtoni făcându-şi tot mai simţită prezenţa în reţelele italiene, germane, poloneze, bulgare, ucrainene, ungare şi din Republica Moldova. Se constată existenţa unei colaborări infracţionale între diferitele filiere de hoţi şi traficanţi, materializate, îndeosebi, în valorificarea de maşini furate, acoperirea faptelor prin documente contrafăcute ori falsificate, transportul autoturismelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliţi şi chiar schimburi de asemenea autovehicule. Înlesnirile vamale privind introducerea şi scoaterea, în şi din România, de diverse bunuri, cu deosebire în primii 2-3 ani posttotalitari, au fost exploatate cu promptitudine de organizaţiile criminale, care au inclus ţara noastră în ruta balcanică de tranzitare a autovehiculelor furate din Occident către Orient, folosind-o, totodată, ca o piaţă rentabilă de desfacere. Se apreciază că această problematică se va extinde, ca urmare a creşterii plafoanelor taxelor de import la autovehiculele străine, pe care mulţi vor încerca să le evite, comandând, în consecinţă, maşini furate, însoţite de documente false. De asemenea, traficanţii, prin legăturile infracţionale create deja în rândul unor vameşi, recurg la introducerea în ţară a unor autoturisme furate pentru care obţin chitanţe vamale ce atestă plata taxelor vamale pe repere mari, cum sunt caroseriile şi motoarele, iar pentru eludarea taxelor vamale vor uzita, în mod repetat, certificate de repatriere cumpărate de la titulari ori contrafăcute. 2.6. Traficul cu opere de artă Ocrotirea patrimoniului cultural a constituit o preocupare atentă a statului român, încă din secolul trecut România fiind printre primele ţări din Europa care, începând cu anul 1892, dispunea de o lege privind monumentele şi obiectele antice. Ulterior, regimul juridic al valorilor patrimoniului naţional cultural a fost mult mai bine conturat prin adoptarea unor acte normative. Prin Legea nr. 63/1974 şi actele normative de aplicare a acesteia, s-a legiferat în mod unitar, pe tot cuprinsul ţării, identificarea, evidenţierea, păstrarea, conservarea, valorificarea ştiinţifică şi comercială, precum şi punerea în circuitul public a tuturor bunurilor care alcătuiau patrimoniul cultural-naţional. Abrogarea, în 1990, a Legii nr. 63/1974 şi a celorlalte acte normative elaborate pentru aplicarea acesteia a ridicat toate obstacolele ce stăteau în calea comerţului ilicit şi a traficului ilegal cu opere de artă şi a sporit interesul manifestat de oamenii de afaceri şi colecţionarii
178

Universitatea SPIRU HARET

particulari din Europa Occidentală, America de Nord şi de Sud, şi, în ultima perioadă, Japonia, în achiziţionarea unor astfel de obiecte. Analiza datelor şi informaţiilor existente pe plan european conduce la concluzia că tranzacţiile legale cu astfel de valori au devenit nesemnificative, fiind eclipsate de piaţa clandestină, susţinută şi controlată de reţele specializate, cu structuri organizatorice şi ierarhice bine definite. Profitând de vidul legislativ creat în acest domeniu, prin abrogarea Legii nr. 63/1974, organizaţiile criminale din exterior, cu deosebire cele italiene, au elaborat şi pus în practică un adevărat program de achiziţionare şi scoatere din România a unor bunuri aparţinând patrimoniului cultural naţional. Lipsa unei legislaţii în domeniu a creat mari greutăţi atât organelor de poliţie în luarea măsurilor necesare de prevenire, cât şi a celor vamale care, în anumite situaţii, deşi au depistat astfel de bunuri asupra unor cetăţeni străini şi români la ieşirea din ţară, nu au putut justifica reţinerea acestora în baza unei prevederi legale. În situaţiile în care emisarii specializaţi nu au reuşit să găsească mijloacele legale de scoatere din ţară a unor astfel de bunuri, s-a apelat la metode clandestine, inclusiv prin legături în rândul lucrăto-rilor vamali ori prin utilizarea valizei diplomatice sau a călăuzelor pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Expoziţiile itinerante prin oraşe străine, organizate de diverşi întreprinzători, sub auspiciile instituţiilor specializate, sunt, de asemenea, prilejuri de substituire a unor piese de valoare. O situaţie cu totul aparte o constituie comerţul ilicit cu opere de artă, în care sunt implicate unităţi ce efectuează activităţi de comercializare, evaluare şi expertizare. La numeroase case de licitaţie nu sunt respectate nici un fel de reguli, nu există evidenţe ale depunătorilor ori cumpărătorilor şi sunt folosite persoane neautorizate sau neatestate. În această situaţie, se impune adoptarea unei legislaţii privind ocrotirea patrimoniului cultural-naţional de natură să acopere vidul legislativ în acest domeniu şi, de asemenea, afilierea României la organismele internaţionale cu atribuţii pe linia protejării valorilor patrimoniale, naţionale şi universale. 2.7. Traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare
179

Universitatea SPIRU HARET

Traficul cu asemenea materiale a luat amploare în urma destrămării fostei Uniuni Sovietice, a desfiinţării ori precarităţii mecanismelor de control într-o serie de domenii de activitate, inclusiv cel nuclear. Veniturile deosebit de mari realizate din comercializarea unor astfel de produse au determinat organizaţiile criminale ruse să includă, în mod prioritar, în sfera lor de preocupări, traficul cu materiale strategice şi cu substanţe radioactive. În căutările lor de cumpărători de astfel de produse, pe relaţiile Germania, SUA, ţările islamice, îndeosebi Iran şi Libia, organizaţiile criminale au apelat şi la sprijinul unor cetăţeni români, constituindu-se reţele care intermediază aceste afaceri. În acelaşi timp, cetăţeni români, gestionari ai unor astfel de produse sau cu acces la acestea, s-au integrat în mediul comercianţilor de materiale strategice şi substanţe radioactive şi au început să acţioneze în consecinţă. Traficul cu deşeuri, reziduuri poluante şi materiale radioactive constituie, de asemenea, un pericol deosebit pentru România. Organizaţiile criminale specializate din străinătate acţionează concertat pentru crearea de legături şi canale de transfer deghizat al unor astfel de produse în ţara noastră. Traficul cu arme, muniţii şi explozivi constituie, de asemenea, apanajul grupurilor criminale din statele ex-sovietice, care vizează şi ţara noastră. Adoptarea Legii nr. L7/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor reprezintă un pas important în crearea cadrului juridic necesar pentru combaterea acestui gen de infracţiuni, dar insuficient pentru lichidarea fenomenului. 2.8. Migraţia ilegală România se confruntă cu problema emigrării ilegale a propriilor cetăţeni şi cu cea a intrării în ţară a unui număr relativ mare de imigranţi, mai ales din ţările africane şi asiatice subdezvoltate, care se află, în majoritatea lor, în drum spre statele dezvoltate din Nordul şi Vestul Europei. Reţelele de traficanţi descoperite s-au ocupat cu trecerea ilegală prin România a unor imigranţi, de regulă, din Sri Lanka, Pakistan, Iran şi Bangladesh, racolaţi din ţările lor de origine, iar apoi transportaţi pe ruta Singapore - Moscova - Chişinău - România. De asemenea, mulţi cetăţeni români ajunşi ilegal în alte state fac obiectul Acordurilor de readmisie încheiate de România. Cele mai
180

Universitatea SPIRU HARET

multe cazuri de cetăţeni români expulzaţi din cauza indezirabilităţii pentru diverse acte de încălcare a legii s-au înregistrat în Germania. În paralel cu acest fenomen, o conotaţie aparte o are emigraţia deghizată, reprezentată de prostituate, proxeneţi şi traficanţi de fiinţe umane (copii), care aduce după sine pericole nebănuite, precum răspândirea virusului HIV (SIDA), a bolilor venerice, tuberculozei şi folosirea copiilor ca bancă de organe. Principala formă a crimei organizate de inspiraţie rusă, cu ample tendinţe de amplificare şi care derivă din vulnerabilitatea frontierei de stat, în special Lunca Prutului, constă în traficul ilegal de persoane. Astfel, teritoriul Republicii Moldova a devenit principalul punct al axei Asia de Sud-Est - Federaţia Rusă - Chişinău, rută pe unde sosesc numeroase grupuri de cetăţeni străini din spaţiul asiatic. Din Chişinău, străinii sunt preluaţi de membrii diferitelor reţele de introduceri ilegale în România, pentru tranzit spre Occident sau pentru a solicita azil ori permisie de şedere autorităţilor de la Bucureşti. De asemenea, la frontiera de vest şi de nord sunt semnalate tentative de trecere frauduloasă a frontierei în Ungaria şi Ucrania. În acelaşi timp, este folosită ruta Chişinău - Kiev, cu tranzit prin localităţile ucrainiene de la frontiera cu România, pentru a se intra fraudulos în ţara noastră. Totodată, este de menţionat pătrunderea frauduloasă prin sudul ţării a unor cetăţeni bulgari şi sârbi în spaţiul naţional sau în apele teritoriale româneşti, în scop de braconaj şi activităţi de contrabandă, precum şi încercările sistematice ale unor cetăţeni turci de etnie kurdă de a intra fraudulos în România, prezentând documente de identitate bulgăreşti false. Factorii de risc decurg şi din interferarea tot mai strânsă a fenomenului de crimă organizată cu cel de terorism internaţional. O dată cu epuizarea resurselor sale tradiţionale, într-o măsură tot mai importantă, terorismul internaţional se finanţează din rezultatele activităţilor economice cu caracter ilicit, derulate în diferite spaţii, inclusiv în România. Din acest punct de vedere, sunt indicii care evidenţiază preocupările şi activităţile specifice din ţara noastră ale anumitor grupări teroriste, în special arabe şi kurde, dar nu este exclusă implicarea, de aceeaşi natură, a anumitor organizaţii din ţările vest-europene şi din spaţiul ex-sovietic. Participanţii la filierele de trafic ale cetăţenilor străini pe relaţia Est-Vest încasează sume de bani care, nu în puţine cazuri, sunt spălate prin intermediul unor firme şi agenţii particulare din România.
181

Universitatea SPIRU HARET

Autorităţile române au luat o serie de măsuri de ordin legislativ, administrativ şi organizatoric, încercând să determine scăderea numărului de persoane care trec ilegal frontiera, în conformitate cu recomandările şi angajamentele semnate la cea de-a 5-a Conferinţă a membrilor europeni însărcinaţi cu probleme de migrări (Atena, 1993). În acest sens, au fost incriminate ca delicte penale activităţile de ghidare, incitare sau complicitate la trecerea ilegală a frontierei şi cele de trecere frauduloasă a frontierei de stat. Pentru ţările cunoscute cu tendinţe de emigrare au fost suspendate temporar acordurile de desfiinţare a vizelor şi fixate condiţii restrictive pentru obţinerea vizelor de intrare. În acelaşi timp, au fost încheiate o serie de Acorduri de readmisie şi Protocoale de aplicare a acestora. După aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi la Protocolul adiţional (New York, 1967), a fost luată ca măsură imediată înfiinţarea, printr-o hotărâre de Guvern, a Comitetului Român pentru probleme de Migrări. Activitatea acestui organ guvernamental este coordonată, din 1995, de către Ministerul de Interne. 2.9. Prostituţia şi proxenetismul internaţionalizat Pe teritoriul României au fost depistate forme neaşteptate de practicare a prostituţiei organizate, cu intenţia de a se da acestei activităţi licite o tentă de normalitate în contextul legislaţiei în vigoare (săli de masaj, gimnastică de întreţinere, saune, societăţi de impresariat artistic etc.). Exploatând specificul unor agenţii şi societăţi comerciale din sfera serviciilor, multe reţele de proxeneţi şi prostituate şi-au mutat teritoriul de acţiune în alte ţări, îndeosebi în Turcia, Grecia, Cipru, Austria, Ungaria, Italia, Germania etc. Uneori, în aceste activităţi au fost antrenate minore provenite îndeosebi din familii dezorganizate ori lipsite de mijloace materiale de subzistenţă, racolarea făcându-se pe lângă promiterea de câştiguri materiale, prin şantaj şi determinare forţată. În prezent, proxeneţii sunt în curs de realizare a unor vaste reţele de prostituate, amplasate în diverse locuri din marile oraşe, adoptând măsuri severe de autoprotecţie. 2.10. Traficul ilegal de copii Încă din 1990, una din afacerile profitabile pentru unii cetăţeni străini a fost traficul ilegal de copii în vederea adopţiei, realizat cu concursul unor cetăţeni români, în schimbul unor importante sume de bani. În prezent, sunt
182

Universitatea SPIRU HARET

în cercetare mai multe dosare penale privind membrii unor reţele transnaţionale din Grecia, Italia, Anglia, Germania şi Israel. Această activitate este deosebit de periculoasă, mai ales că, în subsidiar, poate disimula traficul de organe. În privinţa adopţiilor de acest tip, problematica este dificil de cunoscut şi de stăpânit, având în vedere poziţia socială, gradul de pregătire a persoanelor implicate şi relaţiile deosebite pe care acestea le au în sfera sănătăţii, învăţământului, administraţiei locale şi justiţiei, ceea ce îngreunează şi reduce eficienţa poliţiei. 2.11. Factorii care stimulează proliferarea crimei organizate în România Colapsul regimului comunist din România şi, o dată cu acesta, al principalelor pârghii şi mecanisme de control din domeniul vieţii economice, politice şi sociale, au condus la apariţia unor anumiţi factori care au favorizat şi mai mult proliferarea crimei organizate: a) declinul moralităţii şi solidarităţii publice, schimbarea concepţiilor ideologice, permisivitatea crescândă după lunga perioadă de îndoctrinare comunistă; b) lipsa unei legislaţii adecvate pe domenii de activitate şi numărul insuficient de mecanisme de control al modului de aplicare a noilor acte normative; c) ineficacitatea sistemului de coordonare a organelor cu atribuţii pe linie de combatere a criminalităţii, dotarea necorespunzătoare a acestora cu aparatura tehnică şi personal de specialitate; d) omniprezenţa birocratismului, favoritismului, nepotismului, de natură a favoriza extinderea fenomenului de corupţie la nivelul tuturor categoriilor de funcţionari publici; e) crearea condiţiilor prielnice pentru spălarea banilor proveniţi din economia semilegală, în special, în procesul privatizării, în lipsa unor structuri de control eficiente şi a unui cadrul legislativ adecvat; f) intensificarea interconectării afacerilor legale cu tranzacţiile ilegale - resursele financiare obţinute dintr-o tranzacţie ilicită pot fi investite în afaceri legale, aspect ce poate fi identificat, dovedit şi controlat din ce în ce mai greu; g) poziţia geografică a României între Est şi Vest şi implicaţiile crizei balcanice.

183

Universitatea SPIRU HARET

Cap. III. CRIMA ORGANIZATĂ SUB ASPECT JURIDIC 3.1. Legea penală română şi crima organizată

Legislaţia penală română în vigoare se situează ferm pe poziţia că numai persoana fizică ar putea fi subiect activ al unei infracţiuni. Astfel, este exclusă posibilitatea incriminării şi sancţionării faptelor persoanei juridice - posibilă rezolvare legislativă a problemei crimei organizate, ce a fost luată în discuţie în cadrul Congresului al XIII-lea şi al XIV-lea al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal. Au fost avute în vedere, ca obiect al incriminării, faptele acelor societăţi, întreprinderi care, deşi funcţionează aparent legal, realizează scopurile unei organizaţii oculte, criminale; aceste societăţi ar putea fi condamnate la amenzi substanţiale, ori dizolvate sau împiedicate, prin alte măsuri, să mai desfăşoare asemenea activităţi. Cel de-al doilea grup de soluţii juridico-penale se referă la răspunderea persoanei fizice. În acest sens, Legea penală română dispune de următoarele instrumente: 1) Incriminarea şi sancţionarea, în art. 323 Cod penal, a faptei de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul
184

Universitatea SPIRU HARET

săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele îndreptate contra siguranţei statului (art. 155-163, 165 şi 166), ipoteză în care faptele ar constitui infracţiunea de complot. De asemenea, este incriminată aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei asemenea asocieri. Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, va exista un concurs real de infracţiuni (aşadar, calitatea de membru al asocierii şi de coautor al infracţiunii nu e condiţionată de o activitate ilegală ulterioară). Sancţiunea prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 15 ani. Legea mai prevede o cauză de limitare a pedepsei, şi anume: pedeapsa aplicată pentru fapta de a se asocia, de a iniţia constituirea unei asocieri sau de a adera sau sprijini asocierea nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea care intră în scopul asocierii. În concepţia doctrinei române, fapta de a iniţia constituirea unei asocieri poate fi comisă de una sau mai multe persoane care vor avea calitatea de autori ai infracţiunii; de asemenea, vor fi autori cei care au luat parte la constituirea asocierii, cei care au aderat ulterior sau care au sprijinit în orice mod asocierea. Aderarea poate fi explicită, în forma unei declaraţii exprese, orale sau scrise, ori prin depunerea unui jurământ, sau poate să fie tactică, rezultând din activitatea, în fapt, desfăşurată de membrul grupului. Sprijinul poate consta, de asemenea, din orice ajutor moral sau material dat asociaţiei. Acestei infracţiuni, deşi îmbracă forma unei pluralităţi constituite de infractori (pe care Legea penală o incriminează prin ea însăşi, chiar fără o activitate ulterioară), poate să i se alăture şi o pluralitate ocazională (participaţie), dar numai sub forma instigării la iniţierea constituirii asocierii sau la aderarea ori sprijinirea acesteia, deoarece instigarea la constituirea asociaţiei ar echivala cu iniţierea constituirii, cel în cauză devenind autorul infracţiunii. Complicitatea prin sprijinire nu este posibilă deoarece, cum am mai arătat, sprijinirea sub orice formă este asimilată cu săvârşirea ca autor al infracţiunii, este însă posibilă complicitatea morală prin promisiunea de tăinuire sau favorizare (art. 26 C. pen.). În toate cazurile, răspunderea penală presupune existenţa intenţiei (directă sau indirectă). Apartenenţa la grupul criminal fiind o faptă intenţionată, vor opera şi în această materie cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (ex.: starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, eroarea de fapt, iresponsabilitatea etc.). Întrucât infracţiunea se comite numai cu intenţie, este necesar ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că se asociază sau că sprijină o
185

Universitatea SPIRU HARET

asociere care are drept scop săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Dacă făptuitorul nu a cunoscut scopul asocierii, chiar dacă ignoranţa sau eroarea ar fi rezultatul culpei sale, fapta nu va constitui infracţiune, lipsind intenţia; în acest caz, operează eroarea de fapt (art. 51 alin. 1 C. pen.), cauză care înlătură caracterul penal al faptei. În doctrină se subliniază că pericolul social al unei asemenea asocieri constă în existenţa unei anumite structuri organizatorice (repartizarea atribuţiilor între membrii grupării, reguli de disciplină, existenţa unui program comun de activitate etc.), care sporeşte simţitor capacitatea operativă a grupului, amplifică îndrăzneala făptuitorilor şi, sub multe aspecte, îngreunează descoperirea şi prinderea acestora. Trebuie specificat că membrii unei grupări criminale nu se bucură de nici o protecţie constituţională, deoarece dreptul de asociere prevăzut în art. 37 din Constituţie presupune existenţa unor activităţi care funcţionează în baza legii şi conform principiilor statului de drept (asociaţiile cu caracter secret sunt interzise). Deşi Legea penală nu face nici o diferenţiere sub aspectul tratamentului sancţionator între participanţii la grupul criminal, la individualizarea concretă a sancţiunilor instanţa va avea în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia la iniţierea, constituirea şi realizarea obiectivelor asocierii (art. 27 C. pen.). Aceasta va permite instanţei să sancţioneze cu mau multă severitate pe cei care au avut rol de conducere în cadrul asocierii (au iniţiat planul constituirii, au realizat proiectele de program ale grupului, au conceput şi dirijat acţiunile concrete ale membrilor grupului etc.), în raport cu membrii care au avut un rol periferic, de simpli executanţi ai acţiunilor proiectate de conducătorii grupului. În viziunea doctrinei penale române, infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni se consumă prin însuşi faptul asocierii şi va avea un caracter continuu, deoarece durează până când intervine o acţiune contrară care pune capăt asocierii, adică până în momentul epuizării. Dispoziţiile legii române prin care este incriminată fapta de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni satisfac numai parţial cerinţele legate de combaterea eficientă a crimei organizate. Aceste dispoziţii au în vedere asociaţiile clasice în vederea săvârşirii de infracţiuni, nu şi cele care desfăşoară activităţile complexe pe care le implică crima organizată. Dispoziţiile din legea română nu relevă că asemenea asociaţii, indiferent de realizarea vreuneia din infracţiunile care fac parte din scopurile asociaţiei, sunt organizaţii care se bazează pe violenţă,
186

Universitatea SPIRU HARET

constrângere, ameninţare, corupţie, ca modalităţi caracteristice de realizare a obiectivelor propuse. De asemenea, asocierea de acest tip se constituie şi funcţionează cu respectarea unei severe discipline de grup şi a unei organizări ierarhice de tip paramilitar, adeseori cu ritualuri de iniţiere şi întotdeauna cu sancţionarea brutală (chiar cu moartea) a oricărei încălcări a regulilor interne ale grupului criminal (ex.: a regulii tăcerii). Definirea asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni nu relevă, pe de altă parte, unele direcţii specifice de acţiune, care apar în programul acestor organizaţii, şi anume, preluarea de întreprinderi ori activităţi economice legale, pentru a obţine profituri ori pentru reciclarea profiturilor provenite din acţiuni ilicite, ca şi implicarea acestor organizaţii în activităţi politice de obţinere de voturi şi de manevrare a candidaţilor la diferite posturi în administraţia de stat, sau implicarea în activităţi care, aparent, au caracter legal, dar care, făcând parte din obiectivele organizaţiilor criminale şi realizând scopurile acestora, capătă caracter ilegal. De asemenea, definiţia menţionată nu relevă faptul că nu orice infracţiune ar putea constitui obiectivul acestor organizaţii, ci numai acele fapte penale susceptibile să aducă profituri mari şi într-un timp scurt. 2) Alt instrument pentru combaterea infracţiunilor comise de un grup criminal este constituit, în raport cu prevederile legislaţiei române, de dispoziţiile referitoare la participaţie. Astfel, dacă o faptă prevăzută de Legea penală a fost comisă nemijlocit de o singură persoană, aceasta este autor al infracţiunii. Fapta este săvârşită nemijlocit, atunci când actele de executare sunt efectuate fără interpunerea altei persoane. Fapta este săvârşită nemijlocit, atât atunci când autorul se foloseşte de propria energie, cât şi atunci când el dinamizează sau se foloseşte de o energie străină (armă de foc, substanţe explozive etc.). Sunt socotiţi coautori la săvârşirea unei infracţiuni personale care au contribuit în mod nemijlocit la săvârşirea faptei, chiar dacă contribuţia lor a servit, în mod indirect, la efectuarea acţiunii ilicite (de exemplu: unul dintre coautori ţine victima pe care altul o loveşte), deoarece sunt nemijlocite nu numai contribuţiile creatoare care înfăptuiesc acţiunea, dar şi contribuţiile care servesc la înlăturarea, paralizarea rezistenţei pe care o întâmpină contribuţiile creatoare. La infracţiunea cu subiect calificat, autor nu poate fi decât persoana care are calitatea cerută de lege. Nu pot exista coautori în cazul infracţiunilor omisive sau care săvârşesc in persona propria, iar în cazul infracţiunilor care presupun existenţa unui subiect calificat, toţi coautorii trebuie să aibă calitatea cerută de lege. În cazul infracţiunilor complexe,
187

Universitatea SPIRU HARET

este coautor acela care săvârşeşte numai una dintre infracţiunile care intră în compunerea infracţiunii complexe (de exemplu: efectuează numai acte de violenţă sau de ameninţare, în cazul tâlhăriei, iar celălalt făptuitor săvârşeşte furtul). Sunt considerate acte de coautorat şi cele care se completează unele pe altele într-o activitate unică, indivizibilă şi indispensabilă. Legea penală română a respins ideea autorului mediat, adică a posibilităţii ca o persoană să răspundă ca autor al infracţiunii, atunci când se foloseşte de o altă persoană. În asemenea situaţii, persoana din umbră va răspunde ca instigator ori în calitate de complice pentru fapta comisă, fără vinovăţie sau din culpă de autorul nemijlocit (participaţie improprie). În acest caz, instigatorul sau complicele răspunde, ca şi când ar fi instigat sau ajutat o persoană care a comis cu intenţie fapta respectivă. Răspunde ca instigator persoana care, cu intenţie, determină prin orice mijloace pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de Legea penală (art. 25 C. pen). Instigarea poate fi concepută la orice infracţiune, chiar şi la cele cu subiect calificat (în acest caz, instigatorul poate să nu aibă calitatea cerută de lege pentru autor). Instigarea poate fi efectuată de o singură persoană sau de mai multe (coinstigatori). Legea penală română incriminează ca infracţiune distinctă (art. 29 C. pen.) instigarea neurmată de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, dar numai la infracţiunile pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 2 ani. Este complice persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înaintea sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită (art. 26 C. pen.). Actele de complicitate pot fi anterioare sau concomitente cu săvârşirea faptei. În cazul infracţiunilor cu subiect calificat, poate fi complice şi o persoană care nu are calitatea cerută pentru autor. Actele de instigare sau de complicitate trebuie să fie întotdeauna consumate; nu există tentativă de instigare sau de complicitate. De asemenea, nu este posibilă instigarea sau complicitatea din culpă (însă, poate fi instigare sau complicitate, în cazul în care autorul comite o faptă din culpă sau fără vinovăţie - participaţia improprie, art. 31 C. pen.).
188

Universitatea SPIRU HARET

Potrivit Legii penale române (art. 28 C. pen.), circumstanţele personale nu se transmit între participanţi, pe când circumstanţele reale se transmit în măsura în care participanţii le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Întrucât complicele şi instigatorul răspund în raport cu fapta comisă de autorul principal, dacă aceasta este bine stabilită, nu interesează dacă autorul principal a fost descoperit şi condamnat. În măsura în care o circumstanţă personală a devenit un element constitutiv al infracţiunii, aceasta se obiectivează, astfel că instigatorii şi complicii răspund în raport cu infracţiunea respectivă, chiar dacă nu au calitatea cerută de lege pentru autor (de exemplu: în cazul corupţiei pasive, instigatorul sau complicele va răspunde în raport cu infracţiunea de luare de mită comisă de funcţionar, chiar dacă aceste persoane nu au calitatea de funcţionar). În ceea ce priveşte sancţionarea participanţilor, potrivit art. 27 C. pen., instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Instanţa de judecată va ţine seama la individualizarea pedepsei concrete atât de criteriile generale de individualizare, cât şi de criteriul special prevăzut în art. 27 C. pen., şi anume, gradul în care fiecare participant a contribuit la săvârşirea infracţiunii. De regulă, participanţii (instigatori şi complici) sunt pedepsiţi cu o sancţiune mai uşoară decât autorul principal. În legislaţia penală română, participaţia nu constituie o cauză de agravare a pedepsei. Constituie însă o circumstanţă agravantă legală generală săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 lit. a C. pen.). În unele dispoziţii de incriminare din partea specială a Codului penal s-a prevăzut, de asemenea, o agravantă specială, când fapta a fost comisă de două sau mai multe persoane împreună (de exemplu, în cazurile lipsirii ilegale de libertate, violului, furtului calificat, evadării). S-a considerat că, în acest caz, prezenţa mai multor făptuitori care acţionează împreună măreşte îndrăzneala şi periculozitatea acestora, totodată, sporeşte teama victimei şi slăbeşte capacitatea ei de apărare. În doctrina penală şi în practica judiciară s-a admis că agravanta subzistă, chiar dacă persoanele care acţionează împreună nu sunt coautori, ci instigatori sau complici concomitenţi. 3) Un alt instrument pentru combaterea crimei organizate sunt incriminările prevăzute în partea specială a Legii penale în vigoare şi care acoperă aproape toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale. Este vorba de infracţiunile contra persoanei (omorul simplu, calificat şi cel deosebit de grav, vătămările corporale, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate, în mod ilegal, cu agra189

Universitatea SPIRU HARET

vante, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violul), contra patrimoniului (furtul simplu şi cel calificat, tâlhăria simplă şi agravantă, distru-gerea simplă şi calificată, tăinuirea), contra autorităţii, de infracţiunile de serviciu (luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă), de cele ce împiedică înfăptuirea justiţiei (determinarea mărturiei mincinoase, împie-dicarea participării la proces, favorizarea infractorului, tortura, evadarea, înlesnirea evadării, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti), de infrac-ţiunile privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege (nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, a materialelor nucleare sau a altor materii explozive, radioactive), de infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (răspândirea de materiale obscene, prostituţia, proxenetismul, jocul de noroc). 4) Un alt instrument legal, de combatere a faptelor ilicite săvârşite de o asociaţie criminală îl reprezintă prevederile din partea generală a Codului penal privind sistemul cauzelor de modificare a pedepsei de bază, sistem care cuprinde cauzele legale de agravare sau stările de agravare (recidiva, concursul, infracţiunea continuată) şi circumstanţele agravante. Aşa cum Legea penală română nu cuprinde o incriminare sintetică, în baza căreia să se asigure urmărirea şi sancţionarea eficientă a complexelor fapte săvârşite de organizaţiile criminale moderne, tot astfel, ea nu cuprinde un sistem de sancţiuni specifice faptelor comise de asemenea asociaţii criminale. În prezent, sistemul sancţionator prevăzut de Legea penală română, aplicabil şi infracţiunilor care se comit în cadrul crimei organizate, cuprinde trei categorii de pedepse: pedepse principale, pedepse complimentare şi pedepse accesorii. Sunt pedepse principale detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 la 30 de ani şi amenda de la 100.000 lei la 50.000.000 lei (art. 53 pct. 1 C. pen.). Sunt pedepse complimentare (care se adaugă la pedepsele principale), interzicerea unor drepturi între unu şi zece ani şi degradarea militară (art. 53 pct. 2 C. pen.). A treia categorie de pedepse este constituită din cele accesorii; acestea constau din interzicerea tuturor drepturilor care ar putea fi interzise parţial şi care operează de drept (ope legis) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Potrivit Legii penale române, în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave (cum, de regulă, sunt cele comise în cadrul crimei organizate), şi anume, infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă mai
190

Universitatea SPIRU HARET

mare de 12 ani închisoare sau, în cazul infracţiunilor de vătămare corporală, omor sau tortură, nu este posibil să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81 alin. 3 C. pen.). La fel, nu poate fi dispusă executarea pedepsei la locul de muncă (art. 86¹ alin. 3 C. pen.), iar liberarea condiţionată se revocă, obligatoriu, în cazul când în perioada liberării condiţionate condamnatul săvârşeşte o infracţiune de omor, o infracţiune intenţionată, care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave (art. 61 alin. 2 C. pen.). În ceea ce priveşte pedeapsa complimentară a confiscării totale sau parţiale a averii, existentă în trecut, aceasta nu mai poate fi aplicată, fiind înlăturată din Codul penal ca neconstituţională. Potrivit art. 41 alin.7 din Constituţia în vigoare, averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă; ca urmare, confiscarea averii nu mai este posibilă ca pedeapsă complimentară; este însă posibilă confiscarea specială ca măsură de siguranţă (art. 118 C. pen.). Astfel, sunt supuse confiscării speciale lucrurile produse prin fapte prevăzute de legea penală, lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor, lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi, în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, şi lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale. Pentru garantarea confiscării speciale, în legea procesuală română nu se prevede posibilitatea luării de măsuri de indisponibilizare a bunurilor prin sechestrarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin unor bănuite organizaţii criminale (art. 163 C. pr. pen.). Nu există în legislaţia română măsuri de siguranţă (preventive), specifice pentru infracţiunile comise în sfera crimei organizate. Faţă de intensificarea, în ultimii ani, a acţiunilor criminale de tipul celor specifice crimei organizate, se impune şi în România perfecţionarea legislaţiei penale în această materie. Se simte nevoia elaborării unei incriminări distincte de cea prevăzută în art. 323 C. pen., care să permită sancţionarea activităţilor ilicite complexe, caracteristice crimei organizate, implicit a acelor activităţi care, în prezent, nu îşi au o incriminare de sine stătătoare în Legea penală română (cum ar fi: reciclarea banilor proveniţi din activităţi ilicite, preluarea unor întreprinderi legale pentru realizarea de profituri ilegale, impunerea unor taxe de protecţie, diverse categorii de traficuri ilegale etc.).
191

Universitatea SPIRU HARET

3.2. Noţiuni de drept comparat în funcţie de specificul crimei organizate în diferite ţări 3.2.1. Italia Italia este o ţară cu tradiţie în ceea ce priveşte crima organizată, ea remarcându-se, din acest punct de vedere, pe plan mondial prin prezenţa organizaţiilor de tip mafiot. Astfel, Cosa Nostra, Camorra şi N’drangheta sunt fenomene criminale care au apărut iniţial în comunităţile rurale, primele manifestări ale acestora fiind legate de viaţa sătească, ele desfăşurând activităţi de protecţie a persoanelor şi bunurilor membrilor lor. În timp, cele trei asociaţii criminale italiene au depăşit graniţele regionale tradiţionale, respectiv Sicilia, Canpania şi Calabria, iar, în prezent, au depăşit chiar şi frontierele naţionale, acţiunile lor desfăşurându-se în Europa, America, Africa şi Asia. Cu toate că la baza celor trei organizaţii stau activităţi devenite tradiţionale, precum sechestrările de persoane, traficul de droguri, prostituţia şi acţiunile de racket (extorcare), între ele există şi diferenţieri de principiu. În ceea ce priveşte Cosa Nostra, comerţul ilicit cu stupefiante a constituit în ultimele decenii una din activităţile preferate de către organizaţiile mafiote siciliene, prin aceasta obţinându-se beneficii deosebit de importante. În jurul anilor 1950-1955, asociaţiile criminale nord-americane au contactat Mafia siciliană, în scopul de a o cointeresa în traficul de droguri, vizându-se, de fapt, asigurarea transportului prin punerea la dispoziţie a curierilor şi organizarea unei linii de trafic între sudul Franţei, respectiv Marsilia - în laboratoarele de aici morfina se transformă în heroină -, şi S.U.A. După anii ’80, poliţia italiană a dat numeroase lovituri acestei asociaţii criminale, descoperind multe reţele ce aprovizionau Sicilia cu droguri, dar şi o piaţă înfloritoare de comerţ cu arme, racordată la traficul de stupefiante. Camorra, ca şi Mafia siciliană, a parcurs transformări esenţiale de-a lungul istoriei sale, de la perioada de după război, când se ocupa intens de contrabanda cu ţigări străine şi afacerile ilicite de pe piaţa legumelor şi fructelor, la anii ’70, când, iniţiindu-se primele legături serioase cu Mafia siciliană, s-a implicat îndeosebi, pe lângă contrabanda cu ţigări, şi în traficul de stupefiante.
192

Universitatea SPIRU HARET

În ceea ce priveşte N’drangheta, a cărei denumire provine de la cuvântul grecesc „Androghetos”, care înseamnă „om valoros şi şiret”, şi care deţinea monopolul asupra comerţului cu uleiuri comestibile, a început să treacă treptat la contrabanda cu ţigări, extorcări şi sechestrări de persoane, pentru ca, după anii ’70, să se ocupe tot mai serios de traficul de stupefiante. În condiţiile în care crima organizată are deja o istorie consacrată în Italia, reacţia de apărare a societăţii şi a statului este absolut firească şi ea se reflectă, în plan legislativ, în reglementări deosebit de detaliate în acest domeniu. Acestea au în vedere, în primul rând, incriminarea, prin dispoziţiile Codului penal italian, a asociaţiei pentru comiterea de infracţiuni şi a asociaţiei de tip mafiot10.
__________________ 10 Art. 416, Asociaţia pentru comiterea de infracţiuni: Când trei sau mai multe persoane se asociază în scopul comiterii mai multor delicte, acei care iniţiază, constituie şi organizează asociaţia sunt pedepsiţi, numai pentru acest fapt, cu recluziune de la 3 la 7 ani. Pentru fapta de participare la asociaţie, pedeapsa este recluziunea de la 1 la 5 ani. Conducătorii vor suferi aceeaşi pedeapsă ca şi iniţiatorii. Dacă asociaţii străbat înarmaţi localităţile sau căile publice, se aplică recluziunea de la 5 la 15. Pedeapsa se majorează, dacă numărul celor asociaţi este de 10 persoane sau mai mare. Art. 416 bis, Asociaţia de tip mafiot: Cine face parte dintr-o organizaţie de tip mafiot, formată din trei sau mai multe persoane, este pedepsit cu recluziune de la 3 la 6 ani. Acei care iniţiază, conduc sau organizează asociaţia sunt pedepsiţi, numai pentru acest fapt, cu recluziune de la 4 la 9 ani. O asociere este considerată a fi de tip mafiot, când cei care fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre asociaţi şi de condiţia de supunere şi tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, obţinerea de concesiuni, autorizaţii, antreprize şi alte avantaje legate de serviciile publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite, pentru sine sau pentru alţii, sau în scopul de a împiedica sau obstacola libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru alţii, cu prilejul confruntărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată, se aplică pedeapsa recluziunii de la 4 la 10 ani, în cazul prevăzut la primul alineat, şi de la 5 la 15 ani, în cazurile prevăzute la al doilea alineat. 193

Universitatea SPIRU HARET

Întrucât activităţile ilicite desfăşurate de organizaţiile de tip mafiot italiene au devenit în timp sursa unor profituri considerabile şi a unei cantităţi impresionante de bani negri, apare, în mod logic, necesitatea spălării acestor bani, astfel încât Italia devine teren de manifestare acută şi a acestei forme de activitate a crimei organizate, ceea ce a impus din partea statului italian o reacţie în plan legislativ, menită să contracareze şi să stopeze, pe cât posibil, activitatea de spălare a banilor. Cadrul legal este definit prin: • Legea nr. 55 din 19 martie 1990 - care a modificat art. 648 bis din Codul penal şi a creat infracţiunea de spălare a banilor; • Decretul nr. 143 din 3 mai 1991 - convertit în Legea nr. 197 din 5 iulie 1991, ce vizează să instaureze măsuri de limitare a folosirii tranzacţiilor cu lichidităţi şi cu titluri la purtător şi de prevenire a folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor; • Legea nr. 238 din 9 august 1993 - care a autorizat ratificarea Convenţiei C.E. din 1990. Secretul bancar face parte, în mod tradiţional, din obligaţiile bancherului. Legea nr. 197/1991, prin constrângerea unităţilor financiare la divulgarea oricărei prezumţii de spălare a banilor, degrevează băncile de obligaţia păstrării secretului.
Asociaţia se consideră ca fiind înarmată atunci când participanţii au la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale explozive, chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate. În ceea ce-l priveşte pe condamnat, este întotdeauna obligatorie confiscarea lucrurilor care au servit sau au fost destinate la comiterea infracţiunii, precum şi a lucrurilor care reprezintă preţul acestora, produsul sau profitul care constituie folosul obţinut. Pe lângă acestea, sunt decăzuţi din drepturile de obţinere a diferite permise, concesiuni, antreprize etc. Dispoziţiile alineatului prezent se aplică şi organizaţiei Camorra, precum şi altor asociaţii, oricum ar fi denumite pe plan local, care, prevalându-se de forţa intimidantă a legăturii dintre asociaţii, urmăresc scopuri asemănătoare celor ale organizaţiilor de tip mafiot. Art. 416 ter., Pedeapsa stabilită în primul alineat al art. 416 bis se aplică şi aceluia care obţine promisiunea de voturi prevăzută la alineatul trei, din acelaşi art. 416 bis, în schimbul primirii de bani. 194

Universitatea SPIRU HARET

Legea nr. 197 a extins asupra tuturor intermediarilor financiari obligaţia pentru bancă de a identifica clientul, pentru tranzacţii mai mari de 20 milioane de lire. Operaţia de identificare există, de asemenea, pentru operaţiuni fracţionate, al căror total depăşeşte acest plafon de 20 milioane de lire. Se impune, totodată, organismelor financiare obligaţia de a fi vigilente, stipulând că data, natura şi sursa fiecărei operaţiuni, ca şi dosarul general al clientului şi fişa sa de identificare şi, eventual, referinţele de la persoana pentru care execută o operaţiune se arhivează în sistem informatic şi se conservă timp de 10 ani. Atribuţiile de control privind respectarea de către organismele financiare a prevederilor Legii nr.197/1991 revin Biroului italian voluntar din subordinea trezoreriei, care este însărcinat să verifice fiecare organism financiar. Totodată, Legea nr. 197 obligă organismele financiare să transmită, fără întârziere, informaţiile referitoare la orice operaţie suspectă prefectului de poliţie, care va informa, la rândul său, înaltul comisariat şi Nucleul special de poliţie monetară de la Guardia di finanza. 3.2.2. Franţa În ceea ce priveşte crima organizată, Franţa reprezintă un caz special, ea fiind unul dintre statele în care activitatea organizaţiilor criminale locale are o pondere mult mai mică în raport cu cea desfăşurată de organizaţiile criminale străine. Între acestea, primul loc îl ocupă organizaţiile mafiote italiene: Cosa Nostra, Camorra Napolitana, N’drangheta Calabreză şi, mai recent, Sacra Corona Unită, în regiunea Panillas. În principiu, se poate aprecia că mediul infracţional francez nu este organizat după modelul mafiot, dar există, totuşi, câteva situaţii de acest gen, specifice pentru Corsica, Paris, Marsilia şi, într-o mică măsură, Bordeaux. În prezent, în Franţa, marea criminalitate este orientată spre delincvenţa economico-financiară, abandonând însă formele violente şi periculoase, cum ar fi spargerile de bănci. În Franţa, nu există reglementări specifice pentru fiecare formă de manifestare a crimei organizate. Acest gen de infracţiuni este sancţionat global, prin dispoziţiile Codului penal, care au o arie de reglementare mult mai largă, dar care pot fi aplicate şi în această
195

Universitatea SPIRU HARET

materie. Este vorba, în primul rând, despre dispoziţiile legale referitoare la constituirea şi participarea la o asociaţie de răufăcători şi la cele referitoare la bandele organizate11. Codul penal francez concepe constituirea unei bande organizate drept o circumstanţă care atrage agravarea pedepsei în cazurile prevăzute, în mod explicit, în partea specială a codului12. Producerea şi traficul de stupefiante, ca formă de manifestare a crimei organizate, se bucură de o reglementare specială în cadrul Codului penal francez, prin dispoziţiile art. 222-3413. Din punct de vedere al formelor de manifestare a crimei organizate, în Franţa, acţiunea de spălare a banilor - realizată prin intermediul jocurilor de noroc şi al cazinourilor, prin folosirea ghişeelor automate de bancă, tehnica dublei facturări şi în sectorul imobiliar este cea mai frecventă. Această situaţie a determinat crearea unor instrumente legale menite să asigure, pe cât posibil, prevenirea şi reducerea fenomenului infracţional în acest domeniu. Sediul materiei îl constituie în prezent: • Legea nr. 84-46 din 24 ianuarie 1984 cu privire la secretul bancar;
__________________ 11 Potrivit art. 450-1 din Codul penal francez, constituie o asociaţie de răufăcători orice grupare formată sau înţelegere stabilită în vederea pregătirii, constând dintr-una sau mai multe fapte materiale, a uneia sau mai multor infracţiuni. Participarea la o asociaţie de răufăcători este pedepsită cu 10 ani închisoare şi un milion de franci amendă. Participarea la o grupare sau înţelegere ca cea definită în dispoziţiile art. 450-1 este, potrivit art. 450-2, scutită de pedeapsă dacă, înainte de orice urmărire, persoana participantă la asemenea grupare sau înţelegere, denunţă autorităţile competente gruparea sau înţelegerea şi facilitează identificarea celorlalţi participanţi. Potrivit art. 450-3, persoanele fizice vinovate de infracţiunea prevăzută la art. 450-1, vor suferi, de asemenea, diferite pedepse complimentare. 12 Potrivit art. 132-7, constituie o bandă organizată, în sensul legii, orice grupare formată sau orice înţelegere stabilită în vederea pregătirii, constând dintr-una sau mai multe fapte materiale, a uneia sau mai multor infracţiuni. 13 Art. 222-34 incriminează fapta de a conduce sau organiza o grupare având ca obiect producerea, fabricarea, importul, exportul, transportul, deţinerea, oprirea, cedarea, achiziţionarea sau întrebuinţarea ilicită de stupefiante; pedeapsa este privaţiunea de libertate pe viaţă şi 50 milioane franci amendă. 196

Universitatea SPIRU HARET

• Legea nr. 90-614 din 12 iulie 1990 privind participarea organismelor financiare la lupta împotriva spălării capitalurilor provenite din traficul de stupefiante; • Decretul nr. 91-160 din 13 februarie 1991 privind fixarea condiţiilor de aplicare a Legii nr. 90-614 din 12 iulie 1990; • Legea nr. 93-122 din 29 ianuarie 1993 privind prevenirea corupţiei şi transparenţa vieţii economice şi a procedurilor specifice; • Legea nr. 96-392 din 13 mai 1996 privind lupta împotriva spălării banilor şi a traficului de stupefiante şi privind cooperarea internaţională în materie de sechestrare şi confiscare a produselor; • Legea nr. 96-392 din 13 mai 1996 privind lupta împotriva spălării banilor şi a traficului de stupefiante şi privind cooperarea internaţională în materie de sechestrare şi confiscare a produselor infracţiunii, care amendează Codul penal cu un capitol intitulat „Spălarea banilor”. Legea nr. 84-46 din 24 ianuarie 1984, cu privire la secretul bancar, conţine o serie de reglementări restrictive referitoare la identificarea clientului şi înregistrarea operaţiunilor, care au acelaşi scop: de a diminua posibilitatea desfăşurării activităţii de spălare a banilor prin bănci. Astfel, secretul bancar stipulat în Legea nr. 84-46/1984 nu poate fi păstrat „faţă de Comisia bancară, nici faţă de Banca Franţei şi nici faţă de autoritatea judiciară ce acţionează în cadrul unei proceduri penale”. În ceea ce priveşte identificarea clientului, organismele financiare trebuie, la deschiderea unui cont, să se asigure de identitatea clientului, prin prezentarea şi înregistrarea unui document scris ca mijloc de probă. De asemenea, trebuie să se informeze şi despre identitatea reală a persoanelor în beneficiul cărora s-a deschis un cont sau s-a realizat o operaţiune financiară. Aceleaşi condiţii de identitate se aplică şi clienţilor ocazionali, care operează cu o sumă mai mare de 50.000 de franci. Totodată, organismele financiare sunt obligate să conserve, timp de 5 ani, documentele privind identitatea clienţilor obişnuiţi sau ocazionali, ca şi documentele referitoare la operaţiunile făcute de aceştia. Franţa beneficiază la ora actuală, pe lângă un cadru legal adecvat, menit să asigure lupta împotriva crimei organizate, de două organisme speciale, cu competenţă în efectuarea anchetei privind spălarea banilor: TRACFIN (Tratement du reaseignement action contre les circuits financiers clandestins), subordonat Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca şi Ministerului Bugetului şi OCRGDF (Office central de repression de la grande deliqance financiere), subordonat Ministerului de Interne.
197

Universitatea SPIRU HARET

Aceste două organisme adună toate informaţiile necesare stabilirii originii sumelor sau naturii operaţiunilor. De îndată ce aceste informaţii „pun în evidenţă fapte susceptibile să dezvăluie traficul de stupefiante sau activităţi ale organizaţiilor criminale, este sesizat Procurorul Republicii”. 3.2.3. Spania Principalele forme de manifestare a crimei organizate cu care Spania se confruntă la ora actuală sunt traficul de droguri, traficul de arme şi spălarea banilor. Sediul general al materiei cu privire la sancţionarea oricărei forme de manifestare a crimei organizate îl constituie art. 172-176 din Codul penal spaniol, referitor la asociaţiile ilicite14. În ceea ce priveşte traficul ilicit de droguri, Codul penal spaniol incriminează separat această formă de manifestare a crimei organizate15. În privinţa traficului de arme, Codul penal spaniol incriminează depozitul ilicit de arme, muniţie şi substanţe explozive16. Infracţiunea de spălare a banilor, ca formă a crimei organizate, în Spania este în strânsă legătură cu sumele de bani provenite din traficul ilicit de droguri, ceea ce a dus la adoptarea unor legi penale speciale în acest sens. Este vorba, în primul rând, despre:
__________________ 14 Potrivit art. 174: 1. Membrii fondatori sau conducătorii unei asemenea asociaţii se pedepsesc cu pedeapsa închisorii şi amendă între 25.000 şi 250.000 pesetas; 2. Membrii activi se pedepsesc cu pedeapsa închisorii; 3. Cei care, prin suportul lor financiar sau prin orice alt mod, favorizează fondarea, organizarea sau activitatea unei asemenea asociaţii se pedepsesc cu pedeapsa închisorii şi amendă între 10.000 şi 100.000 pesetas. 15 Potrivit art. 344 persoanele care execută acte ilegale de cultivare, fabricare, elaborare, transport, deţinere, vânzare, donaţie sau, în general, trafic de droguri şi stupefiante sau persoanele care, în orice mod, promovează, favorizează sau facilitează folosirea acestora se sancţionează cu pedeapsa închisorii şi amendă între 10.000 şi 500.000 pesetas. 16 Prin dispoziţiile art. 265 se prevede că atunci când se constituie un depozit de arme, muniţii sau explozivi la sediul unei asociaţii, sunt responsabili toţi angajaţii unităţii respective, dacă nu fac dovada că nu au avut cunoştinţă de existenţa acelui depozit. Ca măsuri complimentare, dispoziţiile art. 265 prevăd desfiinţarea societăţii şi confiscarea depozitului de arme şi muniţii. 198

Universitatea SPIRU HARET

• Legea din 28 martie 1988, care amendează Codul penal, în ceea ce priveşte traficul ilegal de narcotice; • Legea organică din 23 septembrie 1992, care sancţionează spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri. La aceste două legi, care constituie cadrul legal general în materie de spălare a fondurilor provenite din traficul ilicit de droguri, se adaugă: • Legea nr. 19 din 28 decembrie 1993 privind infracţiunile referitoare la spălarea banilor, care transpune în dreptul spaniol Directiva nr. 91/308 a Consiliului Comunităţii Europene din 10 iunie 1991 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării capitalurilor; • Decretul Regal nr. 925/1995. Legea nr. 19/1993 cere tuturor organismelor financiare să raporteze tranzacţiile despre care au ştire că ar constitui operaţiuni de spălare a banilor. Totodată, ea stipulează că organismele financiare sunt obligate să-şi identifice clienţii şi să culeagă informaţii despre clienţii cu care stabilesc relaţii de afaceri. Decretul nr. 925/1995 prevede că cererea de identificare nu se aplică în următoarele cazuri: • tranzacţiilor inferioare sumei de 2,5 milioane pesetas sau echivalentul în valută străină; • poliţelor de asigurare pe viaţă a căror primă amendă nu trebuie să depăşească 200.000 pesetas. Unităţile financiare sunt obligate să păstreze documentaţia privind identificarea clientului şi detalii ale tranzacţiei pentru o perioadă de minimum 6 ani. Orice unitate financiară cu mai mult de 25 de salariaţi este obligată: • să desemneze o persoană însărcinată cu urmărirea tranzacţiilor dubioase şi să ţină legătura cu autorităţile naţionale competente; • să dezvolte proceduri adecvate, menite să prevină operaţiunile de spălare a banilor. Prezumţiile de tranzacţii dubioase se aduc la cunoştinţa Comisiei de prevenire a spălării banilor şi a infracţiunilor monetare, care se află sub autoritatea secretarului de stat pentru economie. 3.2.4. Elveţia Codul penal elveţian cuprinde reglementări speciale privind infracţiunile de escrocherie, extorcare şi şantaj, fabricarea, deţinerea şi
199

Universitatea SPIRU HARET

transportul de exploziv sau gaze toxice, traficul de droguri, prostituţie şi corupţie şi care, fiecare în parte, constituie sediul principal al materiei în momentul în care oricare dintre aceste infracţiuni tinde să capete amploarea şi profunzimea uneia din formele de existenţă a crimei organizate. Însă, ceea ce diferenţiază Elveţia de celelalte state este prezenţa unui sistem bancar deosebit de puternic şi care, datorită conjuncturii istorice, a devenit nucleul şi principalul mijloc de spălare a banilor, provenind dintr-o multitudine de activităţi ilicite şi, practic, din toate statele lumii. În acest sens, Codul penal elveţian, în art. 305 bis şi următorul, incriminează infracţiunea de spălare a banilor şi sancţionează lipsa de vigilenţă în materie de operaţiuni financiare. Astfel, potrivit art. 305 bis, cel care comite acte menite să împiedice identificarea originii, descoperirea sau confiscarea valorilor patrimoniale, despre care ştie sau este prezumat că ştie că provin dintr-o infracţiune, se pedepseşte cu închisoare sau amendă. În cazurile grave, pedeapsa este închisoarea. Pedeapsa privativă de libertate se cumulează cu amenda de un milion de franci sau mai mult. Cazul este considerat grav în situaţii, precum: • făptuitorul este membru al unei organizaţii criminale; • făptuitorul este membru al unei bande, al cărei obiect este spălarea banilor; • realizarea unei cifre de afaceri sau a unui câştig important, prin spălarea banilor. Făptuitorul se pedepseşte chiar dacă infracţiunea a fost săvârşită în străinătate. În aceste condiţii, problema secretului bancar în Elveţia este deosebit de importantă. El este instituit prin art. 27 şi 28 din Codul civil. În acelaşi timp, prin Convenţia din 1992 s-a interzis utilizarea formularelor B ce permit particularilor să depună, sub rezerva anonimatului, fonduri prin intermediul deţinătorilor de secret profesional. O nouă revizuire a Codului penal prevede că organismele financiare „au dreptul de a comunica autorităţilor elveţiene competente indicii ce le permit să stabilească valorile patrimoniale, provenind dintr-o infracţiune”. Convenţia din 1992 a făcut obligatorie verificarea identităţii clientului:
200

Universitatea SPIRU HARET

• cu ocazia deschiderii unui cont sau a unui carnet de economii, dacă există îndoială că acel client ar fi beneficiarul de drept; • cu ocazia stabilirii de relaţii de afaceri prin corespondenţă cu o persoană fizică; • dacă partea contractantă declară că beneficiarul de drept este un al treilea. Pragul pentru identificarea clientului în materie de tranzacţii cu lichidităţi a fost coborât de la 100.000 la 25.000 de franci elveţieni. Pentru operaţiuni inferioare acestei sume, identitatea clientului trebuie verificată dacă: • se pare că verificarea este eludată, prin repartizarea sumelor în mai multe tranzacţii; • există motive de prezumţie a spălării fondurilor. În Elveţia, perioada impusă pentru conservarea documentelor este mult mai mare decât îm cazul altor state, băncile trebuind să-şi păstreze registrele de conturi şi arhivele timp de 10 ani. Băncile însărcinează organele interne de revizie să verifice ca dispoziţiile Convenţiei din 1992 să fie respectate. Organele de revizie comunică Comisiei de supraveghere şi Comisiei federale a băncilor infracţiunile pe care le constată sau le bănuieşte. Alături de cadrul legal intern cu privire la spălarea banilor, ca formă a crimei organizate, Elveţia a semnat cu S.U.A., în 1973, Tratatul de întrajutorare judiciară, ce permite să se răspundă cererilor de informaţii a autorităţilor judiciare din cele două ţări, dând posibilitatea blocării fondurilor. 3.2.5. Germania După reunificarea celor două state germane, situaţia criminalităţii s-a schimbat fundamental, Berlinul devenind o componentă nu numai a criminalităţii naţionale, ci şi una din capitalele crimei organizate internaţionale. S-au creat astfel condiţii optime pentru dezvoltarea organizaţiilor de tip mafiot, cu următoarele caracteristici: • organizaţiile utilizează structuri profesionalizate, asemănătoare cu cele din afacerile economice şi financiar-bancare;
201

Universitatea SPIRU HARET

• se foloseşte violenţa sau alte mijloace pentru intimidarea şi obligarea acceptării colaborării şi a plăţii taxelor de protecţie; • grupările criminale manifestă preocupări tot mai accentuate pentru a influenţa puterea politică, administraţia publică, justiţia şi massmedia; • faptele penale săvârşite cu predilecţie de organizaţiile criminale pe teritoriul Germaniei sunt furturile de automobile, cifrate anual la zeci de mii de mărci; • criminalitatea în legătură cu viaţa de noapte se referă, în primul rând, la prostituţie şi jocurile de noroc ilegale; • traficul de droguri se practică tot mai intens, atât sub forma depozitării ori tranzitării spre celelalte ţări europene (Belgia, Olanda, Franţa, Ţările Scandinave), cât şi, mai ales, pentru aprovizionarea masei de toxicomani autohtoni, estimată numai în Berlin la 8.000-10.000 de persoane. Se poate observa, din cele arătate, că Germania constituie una din ţările în care se manifestă aproape toate formele crimei organizate. Fiecare dintre aceste forme are un corespondent în plan legislativ, Codul penal german incriminând fiecare dintre aceste fapte ca infracţiune de sine-stătătoare. Însă, realitatea demonstrează că aceste mijloace legale sunt insuficiente, ele ducând numai la rezolvarea de moment şi punctual a situaţiei, nereuşind, practic, să înlăture cauza. În ultimii ani, între formele de manifestare a crimei organizate în Germania, s-a detaşat traficul de droguri, ceea ce a impus necesitatea întăririi reglementării legale penale cu o lege specială - Legea din 15 iulie 1992 referitoare la lupta împotriva comerţului ilegal de droguri şi împotriva manifestărilor crimei organizate. Această lege a modificat Codul penal, în sensul creării infracţiunii de spălare a banilor, ea constituind, în acelaşi timp, cadrul legal şi pentru sancţionarea activităţii ilicite de spălare a banilor, ca formă de manifestare a crimei organizate. În ceea ce priveşte activitatea de spălare a banilor, Germania transpune în plan intern Directiva 91/308 a Consiliului Comunităţii Economice Europene, din 10 iunie 1991, vizând prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării capitalurilor, prin Legea din 25 octombrie 1995 privind detectarea câştigurilor rezultate din delicte grave.
202

Universitatea SPIRU HARET

Legea pentru spălarea banilor impune anumite măsuri de protecţie, menite să diminueze, pe cât posibil, posibilitatea de realizare a acestei activităţi ilicite şi care se referă la identificarea clientului, înregistrarea operaţiunilor şi durata de conservare a documentelor. Legislaţia germană prevede că orice persoană care deschide un cont bancar trebuie să-şi decline identitatea, prezentând o carte de identitate, dacă este vorba de o persoană particulară, sau un extras din registrul comerţului, dacă este vorba de o societate. Legea privind spălarea banilor prevede identificarea clientului pentru orice depozite şi retrageri de lichidităţi şi de titluri de cel puţin 20.000 DM, chiar dacă contul este perfect identificat. Când există o legătură manifestă între mai multe operaţiuni şi suma lor totală atinge 20.000 DM, de asemenea, este obligatorie identificarea. În cazul în care există prezumţia de spălare a banilor, identificarea este obligatorie, indiferent de nivelul operaţiunii. În legătură cu înregistrarea operaţiunilor, băncile sunt obligate să ţină registre de cont şi să le conserve cel puţin 6 ani. Legea conţine, totodată, obligaţia pentru toate unităţile financiare: • să desemneze, din cadrul personalului, un funcţionar care va deveni interlocutorul autorităţilor judiciare şi al poliţiei; • să dezvolte proceduri interne, destinate să prevină operaţiunile de spălare a banilor; • să verifice dacă cei din personalul propriu, care fac tranzacţii financiare, sunt demni de încredere. La rândul lor, băncile sunt supuse controlului Oficiului federal de control a profesiunii bancare. În caz de prezumţie de spălare a banilor, legea conţine obligaţia pentru toate organismele financiare de a preveni imediat Parchetul. La rândul lui, Parchetul nu poate utiliza informaţiile primite decât în lupta contra spălării banilor. 3.2.6. Statele Unite ale Americii S.U.A. este ţara cea mai eterogenă, din punct de vedere al prezenţei grupărilor criminale şi al spectrului activităţilor desfăşurate de acestea.
203

Universitatea SPIRU HARET

Pe lângă Cosa Nostra americană, organizaţie autohtonă, tipic mafiotă, în S.U.A. acţionează în strânsă legătură cu aceasta Cosa Nostra siciliană, Camorra Napolitană, N’drangheta Calabreză şi Corona Sacra Unita, la care se adaugă Triadele chinezeşti, Yakuza japoneză, cartelurile columbiene, bandele criminale ruseşti, vietnameze, coreene, combodgiene, laoţiene, jamaicane etc. Organizaţia mafiotă nord-americană este angrenată în întregul spectru de activităţi specifice crimei organizate, de la speculă, controlul prostituţiei şi al jocurilor de noroc până la traficul de droguri şi spălarea banilor. Pentru protejarea activităţii sale, Cosa Nostra americană apelează la resortul intimidării şi al corupţiei, reuşind, astfel, să domine mai multe sindicate muncitoreşti şi să le determine să o sprijine în afaceri, cum sunt cele privind cărăuşia, construcţiile, colectarea de deşeuri, administrarea reziduurilor toxice, desfacerea benzinei, închirierea de autoturisme etc. În aceste condiţii, se impunea ca necesară elaborarea unui act care să dea expresie legislativă realităţii sociale. Apare, astfel, The Racketeering Influenced & Corrupt Organizations Act, care constituie una din legile cele mai criticate, dar şi una dintre cele care exercită o influenţă socială deosebită. În realitate, este vorba de un complex de reglementări ale statelor sau legi federale, în care sunt enumerate infracţiunile specifice grupului criminal şi pe care procurorul trebuie să le dovedească pentru a fi justificată urmărirea atât pentru crima de a fi constituit o atare organizaţie, cât şi pentru activitatea desfăşurată de grupul criminal. Aceste infracţiuni sunt următoarele: ameninţare, omor, răpire, incendiu, jocuri de noroc, spargere, jaf, stoarcere de bani cu forţa sau prin ameninţare (extortion), corupţie, fals, fraudă poştală, prostituţie, trafic de narcotice, delapidare. Secţiunea 1962 din Codul Statelor Unite defineşte activitatea de racket şi ca: utilizarea sau investirea de bani sau de profituri obţinute prin activitatea de racket, pentru a dobândi o întreprindere angajată în operaţiuni de comerţ în statele americane sau de a obţine asemenea întreprinderi pentru desfăşurarea activităţilor de racket. Asocierea care desfăşoară activităţi de racket poate fi formată din orice individ, societate de persoane sau de capitaluri sau din orice asociaţie fără personalitate juridică.
204

Universitatea SPIRU HARET

Practica judiciară a decis că subzistă o asociaţie de tip racket chiar dacă asociaţia nu prezintă absolut toate trăsăturile acestui tip de asociere. Aceste asociaţii au un caracter de continuitate şi sunt formate din persoane care s-au asociat pe bază de ierarhie şi consimţământ. Persoanele care participă la activităţile RICO sunt socotite complici, cu condiţia ca ele să fie întreprinderi legale, care desfăşoară, totodată, şi activităţi ilegale, precum şi alte organizaţii ilegale sau criminale. Un alt instrument de combatere a crimei organizate în legislaţia penală americană este incriminarea complicităţii. În legislaţia americană se sancţionează complicitatea (conspiracy) ca delict distinct, atunci când cel puţin două persoane se înţeleg să comită un act ilegal sau un act legal prin mijloace ilegale sau un act tinzând la realizarea unei infracţiuni. Complicitatea este, în acelaşi timp, o infracţiune trunchiată, sancţionarea ei având un efect, în principal, profilactic (preventiv), deoarece actul de complicitate apare mai devreme chiar decât tentativa. Complicitatea se pedepseşte pentru ea însăşi, sancţionând pe acei care se asociază în scopuri ilegale; ea nu se confundă cu infracţiunea plănuită de complici; aceştia pot fi sancţionaţi distinct pentru complicitate şi pentru infracţiunea săvârşită. În doctrina americană, următoarele infracţiuni sunt considerate ca fiind săvârşite, de regulă, de grupuri criminale: complicitate, întreprinderea criminală continuă (C.C.E. - Continuing Criminal Enterprise), întreprinderea criminală financiară continuă (C.F.C.E.), reciclarea banilor, traficul de stupefiante, privarea ilegală de libertate, deturnarea, infracţiuni comise prin calculator, infracţiuni comise prin INTERNET, infracţiuni la drepturile de autor, contrafacerea frauduloasă, concurenţa neloială, frauda asupra titlurilor de valoare, jocurile de noroc, prostituţia şi alte infracţiuni sexuale, omor, contractul pentru a comite un omor, incendiul, agresiunea, utilizarea de arme sau explozivi, furtul simplu şi prin efracţie, sperjurul, extorsiunea, comerţul la negru, traficul de lucruri şi persoane (trafic de stupefiante, copii, embrioni, organe, hormoni, animale, obiecte de artă, materii nucleare şi deşeuri toxice, de persoane pentru muncă, de persoane, împotriva legilor de emigrare, de arme). În concepţia autorilor americani, racketeering (RICO law) cuprinde ansamblul legilor din statele americane sau cu caracter federal menite să combată organizaţiile criminale. Este vorba de acele organizaţii constituite pentru comiterea de fapte ilicite prin
205

Universitatea SPIRU HARET

constrângere (sau încercarea de a comite asemenea fapte prin constrângere), în scopul obţinerii de profituri sau proprietăţi. Ameninţarea sau violenţa este element constitutiv al infracţiunii; ameninţarea poate fi orală sau scrisă şi să constea în intimidarea victimei, prin afirmaţii că se vor comite infracţiuni contra persoanei (omor, răpire, violenţe), faţă de cel ameninţat sau faţă de un membru al familiei ori o infracţiune contra proprietăţii (furt, incendiu etc.). Activitatea organizaţiilor criminale este îndreptată şi spre stoarcerea de profituri de la întreprinderile legale, prin violenţă şi ameninţare, ca şi prin înfiinţarea de întreprinderi ilegale (jocuri de noroc, producerea şi vânzarea de narcotice, prostituţie etc.). În afară de activitatea desfăşurată pe plan intern, Cosa Nostra are contacte strânse şi înţelegeri cu mafia rusă, activităţile lor criminale interferându-se tot mai mult în ultimul timp. Totodată, ea acţionează şi în sprijinul activităţilor desfăşurate în ţară de organizaţiile criminale italiene şi menţine legături internaţionale cu alte structuri de tip mafiot, în special, în activităţile de spălare a banilor murdari. În legătură cu activitatea de spălare a banilor murdari, trebuie menţionat că acestea beneficiază de o reglementare deosebit de detaliată în Codul S.U.A.: Secţiunea 1956 - „Spălarea instrumente-lor financiare”17, Secţiunea 1957 - Atragerea în tranzacţii monetare a
__________________ 1956, Spălarea instrumentelor financiare: (a) (1) Orice persoană, care ştiind că proprietatea implicată într-o tranzacţie financiară reprezintă venituri dintr-o anumită activitate ilegală, înfăptuieşte sau încearcă să înfăptuiască o astfel de tranzacţie financiară care, în fapt, implică veniturile unei activităţi ilegale determinate; (A) (i) cu intenţia de a sprijini desfăşurarea unei activităţi ilegale determinate; sau (ii) cu intenţia de a încălca prevederile secţiunilor 7201 sau 7206 din Codul venitului naţional; sau care (B) ştiind că tranzacţia este destinată în totalitate sau în parte; (i) să ascundă sau să deghizeze natura, poziţia, sursa, proprietatea sau controlarea veniturilor unei activităţi ilegale determinate; sau (ii) să evite raportarea unei tranzacţii, raportare cerută de legislaţia statală sau federală, va fi condamnată la o amendă de până la 500.000 dolari 206
17

Universitatea SPIRU HARET

sau dublul valorii proprietăţii implicate în tranzacţie, suma care este mai mare, ori la închisoare de până la 20 de ani sau ambele; (2) Cel care transportă, transmite sau transferă ori intenţionează să transporte, să transmită sau să transfere un instrument monetar ori fonduri dintr-un loc în Statele Unite spre sau prin alt loc în afara Statelor Unite dinspre sau prin alt loc din afara Statelor Unite; (A) cu intenţia de a sprijini desfăşurarea unei activităţi ilegale; sau (B) ştiind că instrumentul monetar sau fondurile implicate în transport, transmitere sau transfer reprezintă veniturile dintr-un anumit tip de activitate ilegală şi ştiind că un astfel de transport, transmiterea sau transferul este destinat în totalitate sau în parte: (i) să ascundă sau să deghizeze natura, poziţia, sursa, proprietatea sau controlarea veniturilor unei activităţi ilegale determinate, sau (ii) să evite raportarea cerută de legislaţia statală sau federală a unei tranzacţii, va fi condamnat la o amendă de până la 500.000 dolari sau dublul valorii instrumentului monetar sau fondurilor implicate în transport, transmitere sau transfer, suma care este mai mare sau la închisoare până la 20 de ani, sau ambele. În cazul infracţiunii descrise în subparagraful (B), faptul că acuzatul a fost în cunoştinţă de cauză poate fi stabilit prin dovedirea că oficialul însărcinat cu aplicarea legii a prezentat problematica prezentată în subparagraful (B) ca fiind reală şi declaraţiile sau acţiunile ulterioare ale acuzatului demonstrează că acesta a crezut că asemenea observaţii ar fi reale. (3) Orice persoană care, având intenţia: (A) de a sprijini desfăşurarea unei activităţi ilegale determinate; (B) de a ascunde sau deghiza natura, poziţia, sursa, proprietatea sau controlarea unei proprietăţi bănuite a fi provenit din activităţi ilegale determinate; sau (C) de a evita raportarea unei tranzacţii, cerută de legislaţia statală sau federală, înfăptuieşte sau încearcă să înfăptuiască o tranzacţie financiară ce implică o proprietate prezentată ca provenind dintr-o activitate ilegală sau o proprietate folosită la înfăptuirea sau facilitarea unei activităţi ilegale determinate, va fi amendată sau închisă pentru nu mai mult de 20 de ani, sau ambele. (b) Oricine înfăptuieşte sau încearcă să înfăptuiască o tranzacţie ca cele descrise în subsecţiunea (a)(1) sau un transport, transmitere sau transfer descrise în subsecţiunea (a)(2) este pasibil, în S.U.A., de o sancţiune civilă de nu mai mult decât cea mai mare dintre: (1) valoarea proprietăţii, fondurilor sau instrumentelor monetare implicate în tranzacţie; sau (2) 10.000 dolari. 207

Universitatea SPIRU HARET

(c) Această secţiune nu înlocuieşte nici una din prevederile legilor federale, statale sau altele care impun sancţiuni penale sau oferă despăgubiri în plus faţă de cele prevăzute în această secţiune. (d) Încălcarea prevederilor acestei secţiuni poate fi investigată de componenţii Departamentului de Justiţie şi de ministrul de justiţie personal şi de componenţii Departamentului Trezoreriei şi de Secretarul Trezoreriei personal, în cazurile speciale, iar în delictele asupra cărora Serviciul Poştal al Statelor Unite are jurisdicţie, de către Serviciul Poştal. (e) Există jurisdicţie extrateritorială asupra faptelor interzise în această secţiune dacă: (1) fapta este a unui cetăţean din SUA sau, în cazul cetăţenilor neamericani, fapta are loc în parte pe teritoriul SUA; (2) tranzacţia sau seriile de tranzacţii în discuţie implică fonduri sau instrumente financiare de o valoare ce depăşeşte 10.000 dolari. (f) Notă privind sancţionarea instituţiilor financiare. Dacă vreo instituţie financiară sau vreun înalt funcţionar, director sau simplu funcţionar dintr-o instituţie financiară a fost găsit vinovat de un delict prevăzut în această secţiune, în secţiunea 1957 sau 1960 din acest titlu, sau în secţiunea 5322 din titlul 31, procurorul general trebuie să notifice în scris o astfel de faptă cele mai indicate agenţii de supraveghere a instituţiei financiare. (g) Orice persoană care conspiră să comită un delict definit în prezenta secţiune sau în secţiunea 1957 va fi pasibilă de aceleaşi sancţiuni ca cele prevăzute pentru delictul a cărui înfăptuire o reprezintă obiectul conspiraţiei. 208

Universitatea SPIRU HARET

bunurilor18. Prin „instrumente financiare” legiuitorul înţelege moneda naţională a Statelor Unite sau a oricărei ţări, cecurile de călătorie, cecurile personale, mandatele poştale sau hârtiile de valoare sau efectele de comerţ. Cu toate că SUA dispune de o cantitate destul de impresionantă de instrumente legislative menite să asigure lupta împotriva corupţiei,
__________________ 18 1957, Atragerea în tranzacţii monetare a bunurilor provenite dintr-o activitate ilegală determinată: (a) Orice persoană care, într-una din circumstanţele enunţate în subsecţiunea (d), cu bună ştiinţă atrage sau încearcă să atragă într-o tranzacţie monetară bunuri provenite din infracţiuni, cu o valoare mai mare de 10.000 dolari, şi obţinute dintr-o activitate ilegală determinată, va fi pedepsită ca în prevederile subsecţiunii (b). (b) (1) Cu excepţia celor prevăzute în paragraful (2), pedeapsa pentru delictul din această secţiune este amenda, conform titlului 18 din Codul SUA, sau închisoarea de până la 10 ani, sau ambele. (2) Curtea poate impune o amendă alternativă cu cea impusă în paragraful (1), de până la dublul valorii bunurilor implicate în tranzacţie şi care provin din infracţiuni. (c) Într-o urmărire judiciară privind un delict definit în această secţiune, autorităţile nu sunt ţinute să probeze că acuzatul avea cunoştinţă de faptul că delictul referitor la bunurile provenite din infracţiuni erau obţinute dintr-o activitate ilegală determinată. (d) Circumstanţele la care se face referire în subsecţiunea (a) sunt: (1) delictul din această secţiune să aibă loc în Statele Unite sau în jurisdicţia maritimă şi teritorială a Statelor Unite; (2) delictul din această secţiune să aibă loc într-o ţară din afara Statelor Unite şi cu jurisdicţie specială asemănătoare, dar acuzatul să fie o persoană din Statele Unite. (e) Încălcarea prevederilor acestei secţiuni poate fi investigată de membrii Departamentului de Justiţie, ca şi de Ministrul de Justiţie personal şi de membrii Departamentului Trezoreriei, precum şi de Secretarul Trezoreriei personal, în cazurile particulare, şi delictele asupra cărora are jurisdicţie Serviciul poştal al SUA, de către Serviciul Poştal. Autoritatea Secretarului Trezoreriei şi a Serviciului Poştal trebuie să se exercite în concordanţă cu un acord, care va fi încheiat între Secretarul Trezoreriei, Serviciul poştal şi Ministrul de Justiţie. 1960, Interzicerea afacerilor ilegale de transmitere a banilor: (a) Oricine înfăptuieşte, controlează, conduce, supervizează sau stăpâneşte întregul sau o parte dintr-o afacere, ştiind că afacerea este o afacere ilegală de transmitere de bani, va fi sancţionat cu amendă şi/sau închisoare până la 5 ani. 209

Universitatea SPIRU HARET

cu ocazia unei şedinţe a Congresului Statelor Unite, în octombrie 1997, criminalitatea organizată a fost considerată o ameninţare împotriva securităţii naţionale. Cu prilejul prezentării, la 28 mai 1998, a Planului strategic împotriva criminalităţii organizate internaţionale, preşedintele american Bill Clinton aprecia că, datorită legislaţiilor diferenţiate ale statelor, poliţiile naţionale întâmpină greutăţi în cadrul cooperării; în plus, posibilităţile tehnice şi de personal ale acestora sunt de 25 de ori mai mici decât cele ale organizaţiilor criminale cu care se confruntă. Preşedintele american a precizat că punctul central al strategiei Casei Albe îl reprezintă conceptul „Nowhere to hide”, al cărui scop vizează, prioritar, măsuri pe linia contracarării spălării de bani şi întărirea cooperării internaţionale în domeniile schimburilor de informaţii şi de tehnologie pentru securitatea graniţelor. Totodată, Bill Clinton a lansat un apel către naţiunile lumii, în vederea creării unei comunităţi globale a celor care luptă împotriva crimei organizate, întrucât acest fenomen impune un răspuns internaţional. 3.2.7. Rusia Fenomenul crimei organizate în Rusia nu a apărut pe un teren arid, fiind rodul unei evoluţii, în timp, a activităţii grupărilor de contrabandişti, hoţi şi tâlhari care au dominat lumea interlopă a regimurilor anterioare din Rusia. În regimul ţarist, bandele de proscrişi reprezentau un simbol al luptei împotriva forţelor de ordine. După instituirea puterii sovietice, o serie de elemente ale bandelor criminale au fost infiltrate şi folosite ca surse de informaţii în rândul dizidenţilor politici şi în sistemul gulagurilor. Dar cea mai profitabilă formă de cooperare a apărut în anii ’60, o dată cu dezvoltarea fenomenului pieţei negre. Fostele autorităţi sovietice au recunoscut oficial existenţa crimei organizate în timpul regimului comunist numai la sfârşitul anului 1988, când au menţionat cele trei stadii ale acesteia, respectiv: primitivă, de nivel mediu şi de tip mafiot. Numărul organizaţiilor criminale în Rusia a crescut de la 800 în 1990, la 8.000, în 1996. În 1994, lucrările Conferinţei ONU asupra crimei organizate apreciau că organizaţiile criminale din Rusia au 3 milioane de membri grupaţi în 6.000 de organizaţii. Ministerul Afacerilor Interne rus (MVD) raporta, în 1997, că 40% din întreprinderile particulare, 60% din cele de stat şi peste 80%
210

Universitatea SPIRU HARET

din bănci sunt controlate de grupări mafiote. Crima organizată domină peste două treimi din economia ţării. Majoritatea întreprinderilor particulare şi băncilor care nu aparţin mafiei sunt forţate să plătească 10-50% din venit ca „protecţie”. Din datele publicate de MVD, peste 300 de organizaţii mafiote din Rusia şi-au extins activitatea şi în exterior. Prezentă în peste 50 de alte ţări, mafia rusească forţat a încheiat aranjamente cu celelalte organizaţii criminale internaţionale pentru împărţirea teritoriilor. Activitatea criminală a ruşilor a fost identificată în peste 20 de oraşe din SUA, fiind implicată în activităţi, precum trafic de droguri, prostituţie, arme, şantaj, spionaj, asasinate, spălări de bani şi fraude bancare. În ceea ce priveşte formele de manifestare internă a crimei organizate, unul din locurile cele mai importante îl deţine spălarea banilor murdari. Spre deosebire de Occident, unde această operaţie presupune un sistem complicat şi metode ultrasofisticate, în Rusia banii obţinuţi din activităţi criminale pot fi folosiţi în circuitul legal, fără nici un fel de reţinere. Necesitatea reciclării banilor apare numai când aceştia provin din acţiuni mafiote la scară supradimensională, caz în care este vorba de fonduri „invizibile”, de ordinul miliardelor, sustrase din conturi bancare pe bază de documente false. O activitate practicată tot mai intens, în ultimul timp, de organizaţiile criminale ruse o constituie comerţul ilegal cu arme, muniţie şi explozivi, estimându-se că, în prezent, în mâinile criminalilor s-ar afla, în mod ilegal, circa 150.000 de arme. Această activitate este strâns legată de corupţia existentă în cadrul structurilor militare, care, în prezent, a atins cote îngrijorătoare: peste 100 de generali şi amirali sunt investigaţi pe motive de furt şi alte activităţi criminale. Armamentul şi muniţia din dotarea forţelor armate sunt vândute frecvent, în mod ilegal, altor ţări. Vehicule şi convoaie militare, necontrolate de către poliţie sau vameşi, transportă ilegal mărfuri de contrabandă peste graniţă, vânzând materiale militare, arme, muniţii şi droguri. Militarii ruşi au vândut mai multe elicoptere cartelurilor internaţionale de traficanţi de droguri la preţul de 1 milion de dolari bucata. Traficul, consumul şi producerea celor două feluri de droguri, natural şi sintetic, reprezintă, de asemenea, o sursă importantă de venituri pentru organizaţiile mafiote ruse. Dispunând de dotări logistice ultramoderne, superioare celor organizate de organele de specialitate, şi recurgând la mijloace şi me211

Universitatea SPIRU HARET

tode din arsenalul grupărilor teroriste şi al serviciilor secrete, organizaţiile ruse de tip mafiot tind să-şi exercite dominaţia asupra procesului de privatizare, precum şi asupra sistemului financiar-bancar, patronatului şi distribuţiei de materii prime, materiale şi resurse, în acest sens fiind valorificate cu maximă eficienţă serviciile unor elemente coruptibile din aparatul de stat. Serviciile oferite de oficialii corupţi includ scutiri de impozite, licenţe de export, transport ilegal de mărfuri, fără control şi taxe vamale. Ei acordă contracte guvernamentale şi asigură nepedepsirea în cazul descoperirii afacerii. Mai mult decât atât, se apreciază că puterea reală în Rusia este deţinută de şefii grupărilor criminale şi de aliaţii lor, foşti oficiali KGB şi membri ai nomenclaturii comuniste, care s-au îmbogăţit rapid în timpul privatizării, pe care au manipulat-o în favoarea lor. Ei îşi promovează candidaţii proprii în alegeri şi finanţează campania electorală, una populistă şi cu nuanţe anticorupţie. Chiar şi posturile de asistenţi ai Dumei sunt cumpărate de criminali prin oamenii lor. Această situaţie de fapt a determinat o reacţie din partea statului care s-a materializat în modificarea Codului penal, în sensul înăspririi reglementărilor referitoare la activităţile ilegale care intră în conţinutul laturii obiective a crimei organizate. Pe 24 mai 1996, Duma adoptă noua formă a Codului penal, după o perioadă de trei ani de dezbateri şi discuţii contradictorii, el intrând în vigoare la 1 ianuarie 1997. Potrivit legislaţiei ruse, organizaţia criminală reprezintă o comunitate de până la 1.000 de persoane care se ocupă, în mod sistematic, de activităţi criminale şi care se protejează în faţa legii prin corupţie. Departamentul pentru Controlul Crimei Organizate din Ministerul de Interne al Federaţiei Ruse defineşte organizaţiile criminale ca fiind grupări care desfăşoară activitate criminală în scopul obţinerii de profituri substanţiale, cu capacitatea de a sesiza şi funcţiona pe termen lung, cu o diviziune a muncii bine conturată, dar redusă, care dispun de mijloace de comunicare internă sofisticate şi capacitatea de a concentra resursele, de a asigura secretul şi de a lua măsurile de protecţie necesare.

212

Universitatea SPIRU HARET

Cap. IV. PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII DIN PERSPECTIVA SPAŢIULUI JURIDIC PENAL EUROPEAN

În aproape 40 de ani, Consiliul Europei a elaborat un ansamblu de convenţii privind cooperarea internaţională în materie penală care, completate cu un mare număr de recomandări, constituie un adevărat corp de drept european în acest domeniu. Proiectul spaţiului judiciar penal european, prezentat pentru prima dată în 1977, şi-a găsit concretizarea în activitatea normativă a Consiliului Europei, a cărui operă penală este astfel concepută încât să nu afecteze atributele suveranităţii naţionale a statelor membre, majoritatea convenţiilor penale conţinând prevederi în acest sens. Organismul specializat al Consiliului Europei, cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, este Comitetul european pentru probleme criminale, creat în 1957. Acesta îşi bazează activitatea pe subcomitete şi grupuri de lucru şi acţionează pentru realizarea unor proiecte de convenţii şi rezoluţii, transmise spre adoptare Comitetului Miniştrilor. Activitatea Comitetului vizează două aspecte de mare importanţă: armonizarea legislaţiilor ţărilor membre şi asistenţa juridică în materie penală. În domeniul clasic al asistenţei judiciare penale internaţionale au fost adoptate o serie de convenţii, pe care le vom trece în revistă. În primul rând, este vorba de Convenţia europeană pentru asistenţă juridică în materie penală, deschisă spre semnare la 20 aprilie 1962. Asistenţa judiciară se acordă în orice procedură care vizează infracţiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării, de competenţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante, cu excepţia hotărârilor de arestare şi a infracţiunilor care îmbracă un caracter militar. De asemenea, asistenţa judiciară poate fi refuzată pentru infracţiuni politice sau atunci când partea solicitată apreciază că executarea cererii este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale (ale statului şi nu ale individului), incluzând şi interese de ordin economic. Convenţia reglementează modul de executare a comisiilor rogatorii care vizează audierea de martori, experţi şi învinuiţi, cercetarea la
213

Universitatea SPIRU HARET

faţa locului, percheziţiile şi confiscările de obiecte, instituie reguli privind transmiterea de obiecte, remiterea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare, prevede o serie de imunităţi pentru martorii şi experţii citaţi să compară în faţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante şi, de asemenea, statuează asupra modului de comunicare a datelor din cazierul judiciar şi a schimbului de informaţii vizând condamnările. Convenţia a fost urmată de o serie de rezoluţii şi recomandări, impusă de practica judiciară a statelor, şi, de asemenea, de un Protocol adiţional, elaborat de un comitet de experţi şi adoptat de Comitetul Miniştrilor la 14 martie 1978, ca urmare a slăbiciunilor, de ordin practic, ale Convenţiei în privinţa reprimării infracţiunilor fiscale şi care provoacă daune însemnate economiilor naţionale. România a semnat şi ratificat această convenţie. La 17 iunie 1968, statele membre ale Consiliului Europei au semnat Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, urmată la 15 martie 1978, de un Protocol adiţional. Problema extrădării s-a situat în atenţia Consiliului Europei încă de la începutul existenţei acestuia. Convenţia europeană de extrădare a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957, a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960 şi a fost semnată de 36 de ţări, printre care şi România. Convenţia reglementează obligaţia de extrădare, faptele pasibile de extrădare, cu excepţia infracţiunilor politice, militare şi fiscale, problema extrădării resortisanţilor proprii, cazurile în care extrădarea poate fi refuzată sau nu este acordată, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de extrădare, instituie regula specialităţii extrădării, stabileşte condiţiile de arestare provizorie în vederea extrădării, ordinea de preferinţă în cazul concursului de cereri de extrădare, modalitatea de predare a extrădatului şi a obiectelor, problema tranzitării persoanei extrădate pe teritoriul unui stat terţ, precum şi o serie de reguli procedurale. Convenţia a fost completată de două Protocoale adiţionale: primul la 15 octombrie 1975, cel de-al doilea la 17 martie 1978. De asemenea, în vederea aplicării unitare a prevederilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale adiţionale, Comitetul Miniştrilor a adoptat o serie de recomandări şi rezoluţii. În domeniul supravegherii şi executării hotărârilor judecătoreşti, Consiliul Europei, prin organismele sale specializate, a adoptat trei convenţii: 1. Convenţia europeană pentru supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, deschisă spre semnare la
214

Universitatea SPIRU HARET

30 mai 1964, urmăreşte instituirea unui sistem de cooperare internaţională, susceptibil să permită, pe teritoriul unui stat semnatar, punerea în aplicare a măsurilor condiţionale (suspendare, probare, liberare anticipată sau măsuri analoage), concomitente sau posterioare condamnărilor pronunţate într-un stat parte la Convenţie (prevederile Convenţiei au fost completate cu o serie de recomandări ale Comitetului Miniştrilor, menite să faciliteze aplicarea acesteia); 2. Convenţia europeană asupra valorii internaţionale a sentinţelor represive, deschisă spre semnare la 28 mai 1970, consacră o serie de principii fundamentale, şi anume: recunoaşterea ca regulă generală, a sentinţelor represive străine; considerarea in concreto a dublei incriminări a faptelor; prescripţia sancţiunii să nu fie împlinită; amnistia împiedică, în anumite condiţii, recunoaşterea sentinţelor pronunţate în străinătate; procedura utilizată în statul solicitant să fie conformă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (pentru facilitarea aplicării Convenţiei, Comitetul Miniştrilor a adoptat o rezoluţie şi o recomandare; România nu a semnat încă această Convenţie). 3. Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate, deschisă spre semnare la 21 martie 1983, are ca obiect facilitarea transferului deţinuţilor străini către ţările lor de origine (şi în acest caz, pentru facilitarea aplicării sale, Comitetul Miniştrilor a adoptat o serie de recomandări). Ca urmare a Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din 22 ianuarie 1965, privind reglementarea conflictelor de competenţă în materie represivă, la 15 mai 1972 a fost deschisă spre semnare statelor membre Convenţia europeană asupra transmiterii procedurilor represive. Convenţia defineşte termenii de „infracţiune” şi „sancţiune”, stabileşte condiţiile transmiterii urmărilor, competenţa judiciară şi dreptul aplicabil, efectul cererii de urmărire asupra statului solicitant, comunicarea între autorităţile statului solicitant şi cele ale statului solicitat, valoarea cercetării şi instrucţiei, probleme legate de prescripţie, situaţia infracţiunilor pentru care este necesară o plângere, măsurile provizorii în statul solicitat, pluralitatea procedurilor represive şi principiul „non bis in idem”. România nu a semnat încă această Convenţie. Consiliul Europei a adoptat o serie de reglementări referitoare la anumite infracţiuni şi persoanele implicate în comiterea lor. În ceea ce priveşte combaterea terorismului internaţional, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului a fost deschisă spre semnare statelor membre, la 27 ianuarie 1977. Convenţia modi215

Universitatea SPIRU HARET

fică şi completează convenţiile de extrădare care permiteau, limitat şi lacunar, luarea unor măsuri concrete împotriva criminalităţii de mare violenţă. Considerând că gravitatea şi consecinţele actelor teroriste sunt de aşa natură încât elementul lor penal primează asupra eventualelor aspecte politice ale acestora, convenţia permite ca teroriştii să fie urmăriţi şi pedepsiţi atât timp cât se află pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei. Pentru a cuprinde o arie cât mai largă de infracţiuni grave, convenţia enumeră infracţiunile care nu sunt considerate ca infracţiuni politice, în vederea acceptării extrădării, precum şi infracţiunile conexe infracţiunilor politice şi cele inspirate de mobiluri politice. Convenţia conţine o clauză deosebit de importantă, în sensul că prevederile oricăror tratate şi acorduri de extrădare aplicabile între statele contractante, inclusiv Convenţia europeană de extrădare, sunt modificate, în ceea ce priveşte relaţiile între statele contractante, în măsura în care ele nu sunt compatibile cu Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului. Convenţia a fost ratificată de 29 de ţări membre ale Consiliului Europei, între care şi România. Anterior adoptării Convenţiei, Comitetul Miniştrilor a formulat o serie de recomandări referitoare la pirateria aeriană, la protecţia membrilor misiunilor diplomatice şi consulare, la cooperarea internaţională în materie de urmărire şi reprimare a actelor de terorism. În ceea ce priveşte protecţia patrimoniului cultural al popoarelor, în conformitate cu programul definit prin Convenţia culturală europeană, care consacră existenţa unui patrimoniu cultural comun al Europei şi angajamentul statelor membre ale Consiliului Europei de a-l salvgarda, Comitetul Miniştrilor a adoptat şi deschis spre semnare, la 23 iunie 1985, Convenţia europeană privind infracţiunile care vizează bunuri culturale. Convenţia are ca obiect prezervarea bunurilor culturale de principalul pericol care le ameninţă: criminalitatea organizată. Convenţia stabileşte categoriile de bunuri culturale şi infracţiunile avute în vedere, instituie obligaţia statelor de a lua măsurile necesare pentru a promova în rândurile publicului conştiinţa necesităţii protecţiei bunurilor culturale, precum şi angajamentul general de a colabora pentru prevenirea infracţiunilor ce vizează bunuri culturale şi descoperirea bunurilor culturale sustrase ca urmare a acestora. Convenţia clarifică problema restituirii bunurilor culturale, prin două forme de cooperare: avizarea unui stat semnatar în legătură cu bunurile culturale sustrase ori găsite, pentru a facilita descoperirea acestora sau instituirea unei proceduri în vederea restituirii şi executarea comisiilor
216

Universitatea SPIRU HARET

rogatorii. De asemenea, sunt reglementate reprimarea actelor care aduc atingere patrimoniului cultural, regulile de competenţă internaţională, pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor vizând bunuri culturale, conflictele de competenţă şi principiul non bis in idem. Convenţia a fost semnată, până în prezent, de şase ţări, însă nu a intrat în vigoare, nefiind ratificată de minimum trei state. În ceea ce priveşte confiscarea produsului criminalităţii, această problemă se pune, îndeosebi, în legătură cu combaterea unor forme grave ale criminalităţii transnaţionale organizate, cum ar fi: traficul de droguri, de arme şi explozivi, terorismul internaţional. În această materie, Consiliul Europei a adoptat două importante instrumente juridice: 1. Convenţia europeană privind spălarea banilor, depistarea, sechestrul şi confiscarea produselor infracţiunii a fost adoptată de Comitetul miniştrilor şi deschisă spre semnare, la 8 noiembrie 1990. Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional, de statele membre: confiscarea, măsuri de investigaţie şi măsuri provizorii. Ea obligă părţile să adopte prerogative şi tehnici speciale de investigaţie şi instituie obligaţia pentru părţi să confere caracter de infracţiune unor acte de spălare a banilor; convenţia reglementează, totodată, principiile generale şi măsurile de cooperare internaţională, asistenţa în scop de investigaţii, măsurile provizorii ce trebuie dispuse la cererea altei părţi, confiscarea şi modul de executare al acesteia, în cazul instrumentelor sau produselor, motivele de refuz şi anulare a confiscării. Convenţia tratează, de asemenea, procedura în lipsa inculpatului, notificarea unor documente şi protejarea dreptului terţilor, problema secretului bancar, recunoaşterea hotărârilor străine, regulile de procedură şi cooperare în această materie. Nu sunt omise două aspecte importante: problema confidenţialităţii şi problema despăgubirilor, în caz de responsabilitate pentru daune provocate unei persoane. Convenţia a fost semnată de 27 de state, din care 14 au ratificat-o deja. 2.Acordul referitor la combaterea traficului ilicit de droguri desfăşurat în marea liberă, pentru punerea în aplicare a art. 17 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, a fost deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, la 31 ianuarie 1995. Acordul defineşte termenii utilizaţi în cuprinsul textului: „statul care intervine”, „competenţa preferenţială”, „infracţiune pertinentă” şi „navă”. Apoi, tratează problemele esenţiale ale cooperării internaţionale, în scopul reprimării traficului de stupefiante în marea liberă: principii generale, procedurile navelor şi executarea acestora, dispoziţii privind exercitarea compe217

Universitatea SPIRU HARET

tenţei de către statul care intervine şi statul pavilionului, precum şi o serie de reguli generale de procedură, mai precis: autorităţile competente, forma cererilor şi limba în care sunt redactate, conţinutul cererilor, informarea proprietarilor şi căpitanilor de navă, utilizarea restrânsă a informaţiilor, suportarea cheltuielilor şi a daunelor-interese. Acordul a fost semnat de cinci ţări, însă nu a intrat încă în vigoare. În ceea ce priveşte cooperarea referitoare la armele de foc, Consiliul Europei a elaborat Convenţia europeană asupra controlului dobândirii şi deţinerii armelor de foc de către particulari, deschisă spre semnare statelor membre la 28 iunie 1978. Convenţia stabileşte obligaţiile părţilor în reprimarea traficului ilicit cu arme de foc, acestea având libertatea deplină să elaboreze reglementările legale necesare. Notificarea tranzacţiilor cu arme de foc este obligatorie: statul contractant pe teritoriul căruia o armă este vândută, transferată sau cedată cu orice titlu unei persoane cu reşedinţa pe teritoriul altei părţi contractante trebuie să notifice acest lucru acelei părţi. Convenţia instituie şi un alt sistem de control internaţional, cel al dublei autorizări, conform căruia fiecare parte contractantă ia măsurile potrivite pentru a se asigura că nici o armă de foc aflată pe teritoriul său nu va fi vândută, transferată sau cedată, sub orice titlu, unei persoane care nu este rezidentă acolo şi care nu a obţinut, în prealabil, autorizaţia autorităţilor competente ale părţii contractante respective. Convenţia prevede şi posibilitatea ca aceste autorizaţii să fie înlocuite printr-un permis internaţional. Ulterior, Comitetul Miniştrilor a completat, printr-o recomandare, prevederile Convenţiei. Convenţia a fost semnată de 16 state (între care şi România), dintre care 9 au şi ratificat-o deja. În ceea ce priveşte despăgubirea victimelor unei infracţiuni violente, o Convenţie europeană a fost deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei la 24 noiembrie 1983. Deşi, de principiu, despăgubirea victimei ar trebui să cadă în sarcina infractorului, în practică, acest lucru se întâmplă foarte rar, mai ales că, de multe ori, infractorul nu este descoperit sau este insolvabil. Scopurile Convenţiei sunt: armonizarea pe plan european a principiilor directoare (dispoziţii minimale) relative la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente; asigurarea cooperării între părţile contractante în acest domeniu, includerea despăgubirii victimelor străine de către statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea şi asistenţa mutuală asupra tuturor problemelor referitoare la această despăgubire. Specific acestei convenţii este faptul că ea nu se aplică direct de către state, ci părţile se angajează să-şi adapteze legislaţia
218

Universitatea SPIRU HARET

prezentă şi viitoare, precum şi practica administrativă, la principiile enunţate de Convenţie. În completarea dispoziţiilor Convenţiei, Comitetul Miniştrilor a adoptat o recomandare în legătură cu poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi a procedurii penale. Convenţia a fost semnată de 14 ţări, fiind ratificată de 10 state semnatare; România nu a semnat încă această Convenţie. Cu ocazia reuniunii sale, din 21-25 martie 1994, Comitetul european pentru probleme criminale a aprobat textul definitiv al Proiectului Convenţiei europene generale asupra cooperării interstatale în domeniul penal, care conţine: dispoziţiile comune aplicabile celor patru metode specifice cooperării interstatale în domeniul penal (extrădarea, asistenţa juridică în materie penală, transmiterea procedurilor represive, supravegherea şi executarea sancţiunilor); normele relative privind coexistenţa între tratatele deja existente în acest domeniu şi tratatul multilateral propus. Cea de-a 19-a Conferinţă a Miniştrilor Europeni de Justiţie a recomandat Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei crearea unui Grup multidisciplinar asupra corupţiei, care, potrivit mandatului încredinţat, şi-a alcătuit un Program de lucru detaliat, cu scadenţă în anul 2000, format din patru capitole: 1. distincţia între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în materie de corupţie; 2. instituţii şi categorii de persoane cu roluri şi responsabilităţi specifice în raport cu corupţia; 3. prevenirea, investigarea, sancţionarea corupţiei şi cooperarea internaţională; 4. subiecte cu caracter general, importante pentru lupta împotriva corupţiei, între care finanţarea partidelor politice, rolul grupurilor de presiune, mass-media şi lupta împotriva corupţiei. În cadrul aceluiaşi program, Grupul multidisciplinar asupra corupţiei şi-a propus şi realizarea unor cercetări criminologice asupra fenomenului corupţiei. Printre preocupările Iniţiativei Central-Europene se numără şi fenomenul crimei organizate, care capătă conotaţii specifice în fostele ţări totalitare şi aflate în tranziţie. La 25 octombrie 1997, Preşedinţii Parlamentelor Iniţiativei Central-Europene au lansat Carta de la Trieste asupra crimei organizate, iar la Conferinţa miniştrilor de externe din statele membre ale organizaţiei menţionate (Trieste, 9-10 octombrie 1998) a fost adoptată Declaraţia asupra crimei organizate (cele două documente sunt prezentate în anexă).
219

Universitatea SPIRU HARET

CONCLUZII 1. Din perspectiva lumii interlope

Lumea interlopă se constituie ca segment al societăţii, segment marginal şi indezirabil, dar imposibil de ignorat. Momentul apariţiei lumii interlope este greu de plasat în timp. Fiind un fenomen eminamente urban, am putea avansa ideea că lumea interlopă, ca formă de organizare a infractorilor, a apărut aproximativ în aceeaşi perioadă cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor. Desigur, nu aşa cum ni se înfăţişează astăzi, dar având acelaşi specific. De asemenea, este dificil de precizat numărul exact al membrilor lumii interlope. Caracterul urban al acesteia permite însă localizarea şi delimitarea cu o oarecare precizie, a zonelor în care îşi desfăşoară activitatea, aşa-numitele „zone de influenţă”. Pe parcursul acestei lucrări am încercat prezentarea şi, în acelaşi timp, explicarea mecanismelor ce fac posibile existenţa şi funcţionarea, continuitatea, în timp şi spaţiu, a lumii interlope, aşa cum apare ea astăzi. De asemenea, am încercat şi conturarea tendinţelor de evoluţie în viitor şi a formelor pe care le poate căpăta. Astfel, din cele prezentate se pot trage o serie de concluzii: a) Lumea interlopă este o formă de organizare raţională a grupurilor de infractori, în scopul realizării cât mai eficiente a diferitelor activităţi cu caracter ilegal şi ilicit. Astfel, lumea interlopă apare ca un sistem complex şi dinamic, ale cărui elemente componente (grupurile de infractori) interacţionează şi se interrelaţionează permanent în vederea atingerii unor scopuri comune: obţinerea unui profit maxim cu minimum de efort, prin eludarea normelor morale şi juridice unanim admise şi respectate la nivelul întregii societăţi. b) Lumea interlopă prezintă o deosebită capacitate de restructurare şi adaptare la diverse situaţii, care-i asigură supravieţuirea şi continuitatea. Această capacitate îi oferă posibilitatea de a trece cu relativă uşurinţă peste schimbările socio-economice şi politice ce au loc într-o societate, reuşind să se adapteze cu mare rapiditate la situaţii mai mult sau mai puţin dificile.
220

Universitatea SPIRU HARET

De aceea, este puţin probabil ca lumea interlopă să dispară la un moment dat. După cum am mai afirmat, lumea interlopă poate fi cel mult ţinută sub un oarecare control de către organele de ordine, dar în nici un caz nu poate fi anihilată. c) Lumea interlopă se mai caracterizează şi printr-un ridicat grad de coeziune internă, asigurat şi garantat de un sistem normativ propriu, respectat cu stricteţe de toţi membrii săi. Acest sistem normativ, sau „legile nescrise” ale lumii interlope, mai are şi rolul de a proteja lumea interlopă de intervenţiile externe (în special ale organelor poliţieneşti), de a-i asigura ermetismul în faţa celorlalţi membrii ai societăţii. În acelaşi timp, „legile nescrise” asigură funcţionarea în condiţii optime a grupurilor de infractori ce compun lumea interlopă. d) Succesul activităţilor specifice lumii interlope este facilitat de anumite disfuncţionalităţi existente în cadrul diferitelor sfere ale vieţii sociale. Este cunoscut faptul că o infracţiune nu este comisă decât atunci când există oportunitatea realizării acestui fapt. Un infractor, şi mai ales un infractor experimentat, nu porneşte la înfăptuirea unei infracţiuni decât atunci când consideră că există cel puţin o şansă minimă de reuşită. O uşă uitată deschisă la maşină sau la apartament, manevrarea neglijentă a banilor sau a obiectelor de valoare, receptivitatea unui funcţionar în ceea ce priveşte mita, lacunele sau ambiguităţile legislative, abil speculate de avocaţi în favoarea clienţilor lor, sunt tot atâtea oportunităţi create infractorilor de a-şi duce la îndeplinire activităţile ilegale. Astfel, societatea are partea ei de vină, în ceea ce priveşte fenomenul infracţional, prin crearea acestor oportunităţi. În acelaşi timp, lumea interlopă, în relaţiile cu ceilalţi membrii ai societăţii, speculează ceea ce în limbaj uzual numim „vicii” sau „slăbiciuni omeneşti”. Astfel, nu ar exista escroci dacă nu ar exista lăcomia sau naivitatea; nu ar exista proxeneţi şi prostituate, dacă nu ar exista amatori de experienţe sexuale tarifate; nu ar exista traficanţi de alcool, ţigări sau droguri, dacă nu ar exista consumatori de aşa ceva. Şi exemplele pot continua. De asemenea, socializarea inadecvată, împreună cu dificultăţile materiale sunt veritabile producătoare de infractori. Instituţia penitenciară are, la rândul ei, o serie de disfuncţionalităţi, care duc la situaţii paradoxale: o pedeapsă privativă de libertate apare pentru mulţi infractori mai degrabă ca un „curs de specializare” şi „profesionalizare” în comiterea infracţiunilor.
221

Universitatea SPIRU HARET

e) Modul de viaţă specific lumii interlope este, în fapt, o alternativă la modul de viaţă considerat „normal”, în scopul supravieţuirii. Cu alte cuvinte, este o formă de adaptare a indivizilor la condiţii percepute de ei ca dificile şi imposibil de depăşit altfel. De fapt, putem observa că scopurile urmărite de membrii lumii interlope coincid cu cele admise şi vizate de societate, în general. Diferenţa apare, însă, în ceea ce priveşte mijloacele utilizate pentru a atinge aceste scopuri, lumea interlopă folosind cu predilecţie mijloace ilegale şi imorale. f) Lumea interlopă evoluează împreună cu restul societăţii, beneficiind în aceeaşi măsură de progresul tehnico-ştiinţific. Pentru a argumenta această afirmaţie, este deja de ajuns să ne gândim la autoturismele şi mijloacele de comunicare de la distanţă performante, utilizate de infractori, precum şi la apariţia unor noi tipuri de infracţiuni, cum ar fi infracţiunile realizate cu ajutorul computerelor. g) În ciuda efectelor negative în plan social ale activităţilor specifice lumii interlope, aceasta este oarecum tolerată de societate. De altfel, impunerea ordinii şi respectării normelor de convieţuire socială necesită existenţa unui exemplu negativ, pentru a întări poziţia sistemului de norme şi valori dominant, recunoscut de societate în ansamblul ei. Este evident că această realitate, numită „lume interlopă”, oscilând pe graniţa dintre legal şi ilegal, dincolo de aspectele juridice, prezintă profunde implicaţii sociale. După cum am afirmat şi în primul capitol, interesul general este de a o controla, iar primul pas în acest sens este încercarea de a descifra şi înţelege mecanismele care stau la baza existenţei ei. În momentul în care vom cunoaşte aceste mecanisme şi legităţi care dau viaţă lumii interlope vom reuşi, într-adevăr, să o controlăm, şi nu doar să trăim cu iluzia acestui control. 2. Din perspectiva crimei organizate Pe temeiul elementelor şi datelor expuse până acum se poate afirma cu certitudine că fenomenul crimei organizate a cunoscut în ultimii ani o expansiune fără precedent caracterizată prin creşterea de la zi la zi a formelor sale de manifestare, acestea urcând de la domeniile tradiţionale - cum sunt jocurile de noroc, camăta şi prostituţia, la traficul internaţional de automobile furate, furtul obiectelor de artă şi arheologie, fraude cu cărţi de credit, comerţ cu animale rare, trafic de arme - şi culminând cu organizarea activităţilor infracţionale după modelul companiilor legale, cu sectoare de achiziţii, producţie, transport şi desfacere, alături de care se află
222

Universitatea SPIRU HARET

sectorul de „constrângere”, care intră în acţiune când una din rotiţele sistemului se blochează. Desfăşurarea acestor activităţi criminale este legată întotdeauna de nevoia de a spăla banii, operaţiune care, în prezent, se execută prin metode noi şi tot mai sofisticate, prin intermediul cărora cartelurile criminale pot prelua chiar controlul unor instituţii bancare. În aceste condiţii, statele au încercat să creeze instrumente legale cât mai eficiente şi operative, prin care să se asigure stoparea sau cel puţin diminuarea fenomenului infracţional al crimei organizate. Este vorba, în primul rând, de incriminarea în Codurile penale, ca infracţiuni de-sine-stătătoare, a faptelor care pot căpăta complexitatea şi gradul de pericol social ale unei activităţi de tipul crimei organizate. În unele state, reglementarea penală a mers şi mai în profunzime, în sensul că împrejurarea că o persoană este membră a unei organizaţii criminale este considerată ca o circumstanţă agravantă, în cazul săvârşirii uneia din infracţiunile prezentate în partea specială a Codului penal şi care poate forma conţinutul modalităţii de manifestare a crimei organizate. Mai mult decât atât, în alte state, împrejurarea că o persoană este membră a unei organizaţii criminale este incriminată ca infracţiune de-sine-stătătoare. Datorită faptului că formele de existenţă a crimei organizate cunosc o mare varietate şi fiecare stat vădeşte o anumită specificitate în ceea ce priveşte ponderea uneia sau alteia dintre aceste forme, în anumite situaţii s-a simţit nevoia ca, pe lângă reglementarea generală cuprinsă în Codurile penale, aceasta să fie dublată prin legi speciale (Franţa, Germania, Italia). Alte state merg mai departe, întărind reglementarea internă cu privire la crima organizată prin tratate bilaterale, menite să faciliteze circulaţia informaţiilor între organele competente în materie ale diferitelor state şi să mărească operativitatea în lupta împotriva crimei organizate, cum este Tratatul de întrajutorare judiciară, semnat în 1973 de Elveţia şi SUA. Cu toate acestea, rapoartele prezentate şi dezbaterile ce au avut loc, în ultima perioadă, în cadrul organismelor specializate ale ONU şi Uniunii Europene au scos în evidenţă faptul că eforturile întreprinse de state pentru a face faţă creşterii criminalităţii organizate s-au soldat cu rezultate minime, în timp ce o multitudine de factori au determinat o rapidă internaţionalizare a fenomenului, avându-se aici în vedere, în special, ţările Europei Centrale şi de Est, Rusia constituind, în fapt, unul dintre focarele cele mai importante ale crimei organizate, alături de SUA şi Italia.
223

Universitatea SPIRU HARET

În cadrul problematicii generale privind crima organizată, aspectul cel mai acut şi cu ponderea cea mai mare la nivel mondial îl constituie activitatea de spălare a banilor, care a căpătat, în ultimul timp proporţiile unei afaceri de amploare. Este adevărat, că de multe ori, descoperirea unor activităţi de acest gen este îngreunată de supraîncărcarea sistemului financiar-internaţional, astfel încât este foarte dificil să se urmărească conturile, operaţiunile contabile şi traseele întortocheate utilizate de societăţile şi întreprinderile aflate sub controlul organizaţiei criminale. La aceasta se adaugă şi secretul operaţiunilor bancare, care este utilizat de infractori tocmai în acoperirea operaţiunilor ilicite şi în spălarea banilor, dar şi faptul că, în acest domeniu, pregătirea poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor nu a ţinut pasul cu dezvoltarea funcţională şi materială a sistemului bancar. Alături de aceste împrejurări obiective, trebuie menţionat şi faptul că spălarea banilor nu este încă incriminată ca infracţiune în multe ţări, printre care şi România, deşi Convenţia ONU împotriva traficului de droguri şi substanţe psihotrope din 1988 obligă statele semnatare şi la adoptarea unor legi şi regulamente bancare mai severe, care să combată tentativele de spălare a banilor proveniţi din activităţi infracţionale, în general, şi din traficul de droguri, în special. Este unanim recunoscut de către specialiştii în materie faptul că omenirea va fi confruntată, în viitor, cu o creştere explozivă a criminalităţii organizate în materie de informatică, situaţie ce impune, în scop preventiv, adoptarea de urgenţă a unei legislaţii adecvate, pregătirea de specialişti în domeniu, inclusiv investigatori şi anchetatori, concomitent cu îmbunătăţirea modului de supraveghere a sistemului financiar-bancar. Noile prevederi legislative ce urmează a se adopta trebuie, în mod obligatoriu, să reglementeze şi să permită o detectare mai rapidă a operaţiunilor de spălare a banilor, prin instituirea unor obligaţii ferme pentru funcţionarii bancari de a supraveghea şi denunţa operaţiunile ilegale sau dubioase, precum şi prin limitarea secretului bancar, care, la ora actuală, favorizează extrem de eficient manoperele frauduloase de natură a şterge urmele surselor şi originii unor sume imense de provenienţă ilicită. Aceste măsuri se impun ca o necesitate, cu atât mai mult cu cât se pare că secolul XXI va aduce cu sine o înflorire fără precedent a tuturor activităţilor considerate ca fiind forme de manifestare a crimei organizate. Aceasta înseamnă că ea va dispune de o structură organizatorică mult mai sofisticată şi un staff mult mai bine pregătit, răspândite practic în întreaga lume, ceea ce îi va da posibilitatea să exercite o enormă influenţă, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic.
224

Universitatea SPIRU HARET

În acest sens, unul dintre cei mai celebri analişti în domeniu, Richter H. Moore Jr., aprecia că: „Membrii structurilor criminale sunt pe punctul de a deţine poziţii cheie în activităţi economice perfect legale, alături de cele deţinute în activităţile de tip mafiot. Crima organizată va dispune de cea mai performantă tehnologie şi cei mai pregătiţi specialişti, ceea ce îi va conferi o putere fără precedent şi îi va permite să opereze la o scară inimaginabilă astăzi. Această viziune asupra crimei organizate a secolului XXI, va deveni curând realitate”.

225

Universitatea SPIRU HARET

ANEXE

1. Legea nr. 78/8 mai 2000 - pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 2. Carta de la Trieste asupra crimei organizate 3. Declaraţia asupra combaterii crimei organizate adoptată de miniştrii de interne din statele membre ale Iniţiativei CentralEuropene

226

Universitatea SPIRU HARET

227

Universitatea SPIRU HARET

Anexa 1 LEGEA NR. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Capitolul I Dispoziţii generale Art. 1. - (1) Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane: a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice; b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici; c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii; d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa; e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale, interne şi internaţionale; f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) -f), în condiţiile prevăzute de lege. Capitolul II Reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane, în scopul prevenirii faptelor de corupţie Art. 2. - Persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau
228

Universitatea SPIRU HARET

însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Art. 3. - (1) Persoanele prevăzute la art. 1 lit. a), precum şi persoanele care deţin o funcţie de conducere, de la directori, inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice implicate în realizarea procesului de privatizare, Băncii Naţionale a României, băncilor la care statul este acţionar majoritar, au obligaţia să îşi declare averea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere. (2) Nedepunerea declaraţiei de avere de către persoanele prevăzute la alin. (1) atrage declanşarea din oficiu a procedurii de control al averii, în condiţiile Legii nr. 115/1996. Art. 4. - (1) Persoanele prevăzute la art. 1 lit. a) şi c) au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă ori indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică. (2) Dispoziţiile Legii nr. 115/1996 referitoare la modalitatea depunerii declaraţiei de avere se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul prevăzut la alin. (1). Capitolul III Infracţiuni Secţiunea 1 Categorii de infracţiuni Art. 5. - (1) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.
229

Universitatea SPIRU HARET

(2) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor menţionate la art. 17, care sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora. Secţiunea a 2-a Infracţiuni de corupţie Art. 6. - Infracţiunile de luare de mită - prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mită - prevăzută la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 din Codul penal şi de trafic de influenţă - prevăzută la art. 257 din Codul penal se pedepsesc, potrivit acelor texte de lege. Art. 7. - (1) Fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control. (2) Fapta de dare de mită, săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani. (3) Infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, dacă au fost săvârşite de una dintre persoanele menţionate la alin. (1) şi (2), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 256 din Codul penal, respectiv la art. 257 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani. Art. 8. - Prevederile art. 254-257 din Codul penal se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici. Art. 9. - În cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta secţiune, dacă sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori ale unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximum pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani.
230

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea a 3-a Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie Art. 10. - Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite: a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare; b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractante ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante; c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Art. 11. - (1) Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea funcţiei, atribuţiei ori însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Art. 12. - Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale; b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.
231

Universitatea SPIRU HARET

Art. 13. - Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie şi care foloseşte influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Art. 14. - Dacă faptele prevăzute la art. 12 şi 13 sunt săvârşite în condiţiile art. 9, maximum pedepsei prevăzute de lege se majorează cu 3 ani. Art. 15. - Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezenta secţiune se pedepseşte. Art. 16. - Dacă faptele prevăzute în prezenta secţiune constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave, acestea se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile stabilite în aceste legi. Secţiunea a 4-a Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie Art. 17. - În înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora, prevăzute la art. 10-13. a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a, precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune; b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau la lit. a) din prezentul articol; c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune; d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârşit în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a; e) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a; f) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea scopului urmărit, printr-o asemenea infracţiune; g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
232

Universitatea SPIRU HARET

h) infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a; i) traficul de stupefiante, nerespectarea regimului armelor de foc şi al muniţiilor, traficul de persoane în scopul practicării prostituţiei, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a. Art. 18. - (1) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. a) -d) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în Codul penal pentru aceste infracţiuni, al cărei maxim se majorează cu 2 ani. (2) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. e) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, al căror maxim se majorează cu 3 ani. (3) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. g) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, al căror maxim se majorează, în cazul contrabandei simple, cu 3 ani, iar în cazul contrabandei calificate, cu 5 ani. (4) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. g) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, al căror maxim se majorează cu 2 ani. (5) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. h) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Legea nr. 31/1990, republicată, al căror maxim se majorează cu 2 ani. (6) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. i) se sancţionează, după caz, cu pedepsele prevăzute la art. 312, 279 sau 329 din Codul penal. Secţiunea a 5-a Dispoziţii comune Art. 19. - În cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Art. 20. - În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
233

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul IV Dispoziţii procedurale Secţiunea 1 Dispoziţii generale Art. 21. - (1) Infracţiunile prevăzute de prezenta lege ca infracţiuni de corupţie sau ca infracţiuni asimilate acestora ori ca infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, dacă sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 465 şi art. 467-479 din Codul de procedură penală. (2) Dacă infracţiunile prevăzute la alin. (1) nu sunt flagrante, urmărirea penală şi judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun. Art. 22. - În cazul infracţiunilor prevăzute în secţiunea a 2-a din cap. III, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Secţiunea a 2-a Dispoziţii speciale privind descoperirea şi urmărirea infracţiunilor Art. 23. - (1) Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să înştiinţeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârşirii infracţiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaţiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit prezentei legi. (2) Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate, în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală. Art. 24. - Persoanele prevăzute la art. 1 lit. e), care cunosc operaţiuni ce antrenează circulaţia de capitaluri sau alte activităţi, prevăzute la art. 1, privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora ori din infracţiuni ce au legătură cu acestea, au obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârşirii infracţiunii ori organele de control, abilitate de lege. Art. 25. - (1) Îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor prevăzute la art. 23 şi 24 nu constituie o încălcare a secretului profesional sau bancar şi nu atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară.
234

Universitatea SPIRU HARET

(2) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) se aplică chiar dacă cercetarea sau judecarea faptelor semnalate au condus la neînceperea sau încetarea urmăririi penale ori la achitare. (3) Sesizările anonime nu pot fi luate în considerare. (4) Neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor prevăzute la art. 23 şi 24 constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit art. 262 din Codul penal. Art. 26. - Secretul bancar şi cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată sau Curţii de Conturi. Art. 27. - (1) Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de prezenta lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile: (a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora; (b) punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice; (c) accesul la sisteme informaţionale; (d) comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată de documente bancare, financiare ori contabile. (e) Pentru motive temeinice, măsurile pot fi prelungite de procuror prin ordonanţă motivată, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. (2) În cursul judecăţii instanţa poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată. Art. 28. - (1) Se instituie, prin prezenta lege, Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, care funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca structură specializată în acest domeniu la nivel naţional. (2) Se instituie, de asemenea, prin prezenta lege servicii de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate în cadrul parchetelor de pe lângă Curţile de apel şi Birouri de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate în cadrul Parchetelor de pe lângă tribunale, ca structuri teritoriale specializate în acest domeniu. Activitatea acestor servicii şi birouri este coordonată şi controlată de Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. (3) Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, precum şi serviciile şi birourile prevăzute la alin. (2) efectuează, potrivit Codului de procedură penală şi altor legi speciale, urmărirea penală privind infracţiunile de corupţie prevăzute în prezenta lege, precum şi infracţiunile săvârşite în condiţiile crimei organizate. De asemenea, secţia con235

Universitatea SPIRU HARET

duce şi controlează activităţile procesuale efectuate de organele poliţiei şi de alte organe implicate în descoperirea şi urmărirea penală a acestor infracţiuni, supraveghind ca actele îndeplinite de aceste organe să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. (4) În scopul efectuării cu celeritate şi, în mod temeinic, a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, organele care au competenţe legale în descoperirea şi urmărirea acestor infracţiuni vor delega, timp de un an, numărul necesar de persoane specializate în acest domeniu, pentru a îndeplini, sub directa conducere, supravegherea şi controlul nemijlocit al procurorilor din Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, actele procesuale conferite de lege. (5) Pentru clarificarea unor probleme tehnice de specialitate, pot funcţiona, în condiţiile alin. (4), pe lângă Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, specialişti în domeniul financiar, bancar, vamal sau din alte asemenea domenii. (6) Prevederile alin. (4) şi (5) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul structurilor specializate în domeniul corupţiei şi criminalităţii organizate, care funcţionează la nivel teritorial. (7) Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, precum şi structurile corespunzătoare teritoriale vor efectua şi operaţiuni de centralizare, analizare şi valorificare a datelor şi informaţiilor deţinute de ele sau primite de la celelalte organisme implicate în lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, constituindu-se în felul acesta o bancă de date în domeniul faptelor de corupţie şi al criminalităţii organizate. (8) Structura, precum şi statele de personal şi de funcţii ale Secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ale serviciilor şi birourilor teritoriale specializate, se vor stabili în condiţiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare. Art. 29. - (1) Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.
236

Universitatea SPIRU HARET

(2) Judecătorii care compun aceste complete specializate, procurorii care funcţionează în cadrul Secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, al serviciilor şi birourilor teritoriale specializate, precum şi persoanele prevăzute la art. 28 alin. (4), (5) şi (6) vor primi, pe lângă celelalte drepturi băneşti, un spor de 30% din salariul de bază. Secţiunea a 3-a Dispoziţii comune Art. 30. - Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau, după caz, locale, menţionate în hotărâre. Art. 31. - Prevederile prezentei legi se completează, în ceea ce priveşte urmărirea şi judecata, cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Capitolul V Dispoziţii finale Art. 32. - În cazul actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi sunt aplicabile dispoziţiile art. 14-22 din Codul de procedură penală. Art. 33. - Orice prevedere contrară prezentei legi se abrogă.

237

Universitatea SPIRU HARET

Anexa 2 CARTA DE LA TRIESTE ASUPRA CRIMEI ORGANIZATE Preşedinţii Parlamentelor Iniţiativei Central-Europene, întruniţi la Trieste pe 25 octombrie 1997. Considerând crima organizată drept unul dintre cele mai serioase pericole pentru drepturile fundamentale ale cetăţenilor, pentru democraţiile moderne şi pentru dezvoltarea sănătoasă a pieţelor; Considerând că Europa Centrală şi de Est şi Europa de Sud-Est sunt zone importante de risc, din motive politice şi geografice şi datorită prezenţei între graniţele lor a unui număr de organizaţii criminale puternice; Reafirmând poziţiile susţinute de organizaţiile internaţionale, respectiv Naţiunile Unite, Consiliul Baltic şi Consiliul de Cooperare Economică a Mării Negre; Luând notă de Programul de Acţiune Împotriva Crimei Organizate, adoptat de Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi Miniştrilor de Interne pe 28 aprilie 1997 şi însuşit de Consiliul Europei pe 16-17 iunie la Amesterdam; Ţinând cont de Rezoluţia adoptată de Parlamentul Europei pe 12 iunie 1997 pentru crearea unei zone legislative şi de impunere a legii împotriva crimei organizate; susţine cu tărie necesitatea ca: a) ori de câte ori va fi posibil, Parlamentele să înfiinţeze comisii de investigare a amplorii crimei organizate, să supună la vot prevederile legislative şi administrative corespunzătoare şi să controleze implementarea ulterioară a acestora; b) Parlamentele şi Guvernele să acorde cea mai mare prioritate prevenirii şi pedepsirii corupţiei, acest fapt constituind un aspect esenţial al luptei împotriva crimei organizate; c) Parlamentele să adopte toate măsurile corespunzătoare şi să determine Guvernele să facă efortul de a crea o zonă internaţională de impunere a legii, bazată pe o definiţie comună a crimei organizate, în scopul apărării economiei de efectele crimei, de a combate acţiunile de spălare a banilor, de a confisca proprietăţile şi bunurile deţinute de crima organizată şi a le utiliza în scopuri sociale; d) Parlamentele să stabilească, ori de câte ori va fi posibil, legături cu şcolile pentru a familiariza tinerele generaţii cu funcţionarea instituţiilor democratice şi în scopul de a promova ataşamentul faţă de democraţie şi faţă de responsabilităţile civice;
238

Universitatea SPIRU HARET

e) Preşedinţii Parlamentelor din ţările membre CEI, împreună cu guvernele să se preocupe de problemele referitoare la lupta împotriva crimei organizate şi să asigure coordonarea necesară în cadrul compartimentelor respective; f) Guvernele să fie informate asupra rezultatelor acestei Conferinţe, astfel ca, la următoarea întrunire de la Sarajevo să fie reafirmată şi întărită decizia de a lupta împotriva traficului de droguri, adoptată la Graz, în noiembrie 1996, avându-se în vedere suplimentarea măsurilor şi resurselor menite prevenirii şi pedepsirii crimei organizate din Europa Centrală şi de Est; g) Centrul de Informare şi Documentare al CEI să servească statelor membre drept punct focalizator al schimburilor periodice de informaţii pe acest subiect; h) Concluziile prezentei Conferinţe să fie transmise preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului Europei, Consiliului Baltic şi Consiliului Cooperării Economice a Mării Negre, pentru a se promova schimbul de informaţii şi stabilirea de contacte mai susţinute între CEI şi Uniunea Europeană pe această temă, ca şi o strânsă cooperare cu alte organizaţii internaţionale şi grupuri de experţi; i) Să se înfiinţeze un grup de lucru al preşedinţilor Parlamentelor pentru coordonarea acţiunilor mai sus-menţionate şi care să întocmească un raport la următoarea Conferinţă a Preşedinţilor de Parlamente din ţările membre CEI ce se va ţine în Austria anul viitor.

239

Universitatea SPIRU HARET

Anexa 3 INIŢIATIVA CENTRAL-EUROPEANĂ (CEI) Conferinţa miniştrilor de interne din statele membre ale Iniţiativei Central-Europene Trieste, 9-10 octombrie 1998 DECLARAŢIE ASUPRA COMBATERII CRIMEI ORGANIZATE adoptată de miniştrii de interne din statele membre ale Iniţiativei Central-Europene Miniştrii de interne (sau reprezentanţii) din Albania, Austria, Belarus (Belarus nu a fost prezentă la Conferinţa de la Trieste), Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Italia, Macedonia, Moldova, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ucraina. Întruniţi la Trieste, între 9-10 octombrie 1998, la prima Conferinţă a miniştrilor de interne din statele membre ale iniţiativei Central-Europene (CEI) asupra crimei organizate, RECUNOSCÂND că această crimă • a căpătat o dimensiune transnaţională; • constituie o ameninţare asupra statelor membre CEI; • afectează dezvoltarea normală a activităţilor economice şi sociale şi afectează în mod negativ securitatea şi calitatea vieţii persoanelor; • profită de lipsa de armonizare dintre legislaţiile naţionale în acest domeniu; • nu poate fi combătută cu succes prin acţiunea izolată a organelor naţionale de impunere a legii şi prin căile şi mijloacele aflate la îndemâna fiecăruia dintre aceste state; CONSIDERÂND că lupta împotriva crimei organizate transnaţionale este unul dintre obiectivele fundamentale de interes comun ale statelor membre CEI; CONFIRMÂND - în lumina concluziilor Conferinţei Naţiunilor Unite de la Neapole asupra crimei transnaţionale, ţinută în noiembrie, 1994 - nevoia de a întări lupta împotriva crimei organizate transnaţionale; ŢINÂND CONT de indicaţiile conţinute în Planul de Acţiune împotriva crimei organizate (doc. 7421/97 JAI 14), adoptat de Consiliul Europei la Amsterdam, în iunie 1997; ŢINÂND CONT de Declaraţia şi Planul de Acţiune, adoptate la a doua întrunire a şefilor de state şi guverne din Consiliul Europei (10240

Universitatea SPIRU HARET

11 octombrie 1997) şi de Programul de Acţiune împotriva corup-ţiei al acestuia; REAFIRMÂND iniţiativele de cooperare pentru combaterea crimei organizate, promovate de „Centrul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei organizate” din Viena; URMÂND recomandările conţinute în „Carta de la Trieste” asupra crimei organizate, adoptată de preşedinţii parlamentelor statelor membre CEI, în octombrie 1997, ca şi orientările declarate de şefii de guverne din statele membre CEI, întruniţi la Sarajevo în noiembrie 1997; LUÂND ÎN CONSIDERARE concluziile Grupului de lucru ad-hoc al Adunării Experţilor întruniţi la Roma, în aprilie 1998, şi la Bratislava, în septembrie 1998, sub preşedinţia Italiei şi Slovaciei, ca şi concluziile şi principiile Declaraţiei Politice pentru lupta împotriva drogurilor narcotice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la ultima sa întrunire ţinută la New York, în iunie 1998, DECLARĂ că, în vederea prevenirii şi combaterii efective a crimei organizate transnaţionale, sunt necesare următoarele: 1. Promovarea legislaţiei asemănătoare a statelor membre CEI şi examinarea posibilităţii de a incrimina cazuri comune în domeniul în discuţie. 2. Focalizarea eforturilor de anchetă asupra activităţilor care devin tranzitări (fluxuri) transnaţionale ilegale, conduse de organizaţii criminale şi care afectează teritoriile statelor membre CEI. Astfel, trebuie conferit un rol major luptei împotriva: • traficului ilegal de droguri, incluzând toate activităţile conexe, cum ar fi producţia, transportul, depozitarea şi distribuţia substanţelor psihotropice ilicite, inclusiv a celor sintetice, ca şi a precursorilor chimici ai acestora; • traficului de fiinţe umane, atât în ce priveşte organizarea şi exploatarea fluxurilor imigraţiei ilegale, cât şi comerţul cu femei şi copii în scopul prostituţiei; • traficul de capital ilicit şi activităţii conexe de spălare a banilor; • tuturor celorlalte activităţi ilicite grave care implică grupurile criminale transnaţionale. 1. Asigurarea centralizării, la nivel naţional, a informaţiilor asupra crimei organizate, ca şi derularea unor indicatori statistici omogeni. 2. Dezvoltarea cooperării între statele membre prin intermediul unui schimb rapid de informaţii, pentru asigurarea unei cunoaşteri comune mai bune a organizaţiilor criminale, a structurii lor organizatorice şi a activităţilor acestora.
241

Universitatea SPIRU HARET

3. Îmbunătăţirea cooperării între statele membre pe durata anchetelor, pentru asigurarea urmăririi penale a anchetelor crimei organizate şi depistarea profiturilor ilicite şi provenite din spălări de bani, în scopul scoaterii lor de sub controlul organizaţiilor criminale şi prevenirii dezvoltării lor economice. 4. Stabilirea şi identificarea unor birouri naţionale de legătură la nivel investigaţional. Anterior procesului de centralizare a informaţiilor făcute de aceste birouri în cursul dimineţii, ar fi posibil - de exemplu, prin canalele INTERPOL - să se efectueze un schimb rapid de informaţii şi să se stabilească angajamente pentru demararea unor investigaţii comune. Miniştrii de interne mandatează Grupul de lucru ad-hoc al Experţilor în combaterea crimei organizate, care de acum înainte va deveni un grup de lucru permanent al CEI, să înfiinţeze subgrupuri, unde este necesar, pentru a stabili - prin intermediul unor întruniri regulate care să fie ţinute de cel puţin două ori pe an - stadiul cooperării între serviciile naţionale abilitate cu impunerea legii, ca şi pentru a identifica viitoare domenii şi noi mijloace tehnologice pentru stăvilirea crimei organizate.

242

Universitatea SPIRU HARET

BIBLIOGRAFIE

*** Roger Pinto şi Madeleine Grawitz Jean Carbonnier Hariet Zuckermann Mattei Dogan, Robert Pahre Costică Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Dimitrie Gusti, Traian Herseni Maria Voinea Dan Banciu Dan Banciu Sofia Popescu Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lepădat H.H. Stahl Barbu B. Berceanu Ion Vlăduţ Ion Vlăduţ

Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998 Introduction à l’étude du droit et des sciences sociales, în Méthodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1969 Sociologie juridică, Paris, Presses Universitaires de France, 1978 Scientific Elite. Nobel laureates in the United States, The Free Pres, 1977 Noile ştiinţe sociale. Interpretarea disciplinelor, Bucureşti, Ed. Alternative, 1997 Sociologia dreptului penal şi criminologia, în „Studii şi Cercetări juridice”, nr. 1/1974 Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru, Manual pentru clasa a VIII-a secundară, Bucureşti, Cartea Românească, 1943 Sociologia dreptului, Bucureşti, Ed. ACTAMI, 1994 Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Ed. Hyperion XXI, 1992 Sociologie juridică, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1995 Sociologie juridică, Fascicula I, Bucureşti, Ed. Unex-A-Z, S.R.L., 1992 Psiho-sociologie juridică, Bucureşti, Lumina Lex, 1998 Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiei sociologice, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981 Universul juristului Mircea Djuvara, Ed. Academiei Române, 1995 Sociologie juridică. Note de curs şi teste de autoevaluare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 Sociologia juridică în opera lui Dimitrie Gusti, 243

Universitatea SPIRU HARET

Ion Vlăduţ Georgio del Vecchio Raymond Baudon Eugeniu Speranţia Eugeniu Speranţia Petre Andrei Cătălin Zamfir Nicolae Popa Pavel Apostol Jan Szczepańscki Ion Craioveanu Victor Dan Zlătescu Henri Lévy-Bruhl René David Michel Alliot F. Sion D. Banciu/S.M. Rădulescu D. Banciu/S.M. Rădulescu

Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997 Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, Lumina Lex, Ediţia a II-a, 1998 Lecţiuni de filosofie juridică, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1943 Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997 Introducere în sociologie, tomul I, Bucureşti, Casa Şcolilor, 1944 Lecţiuni de enciclopedie juridică în Antologie de filosofie românească, vol. IV, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988 Sociologie generală, Craiova, Tiparul Scrisul Românesc S.A., 1936 Incertitudinea. O perspectivă psihosociologică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1990 Prelegeri de sociologie juridică, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1983 Norma etică şi activitatea normată, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968 Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972 Intinerar metodic în studiul dreptului, Bucureşti, Ed. Ministerul de Interne, 1993 Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti, Ed. DE-CAR-COMPLEX, 1992 Sociologie du droit, Paris, Presses Universitaires de France, 1971 Les grandes systèmes du droit contemporain, Paris, Dalloz, 1964 L’ acculturation juridique, în Ethologie générale, Paris, Encyclopedie de la Pléade, 1968 Curs de drept civil, Iaşi, 1931 Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996 Corupţia şi crima organizată în România, Ed. „Continent XXI”, Bucureşti, 1994

244

Universitatea SPIRU HARET

S.M. Rădulescu A. Neculau(coord.) N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi Gh. Nistoreanu, C. Păun V.Cioclei Gh. Arădăvoaice, D-tru Iliescu, L.D. Niţă I. Pitulescu C.W. Eskridge G. Fiorentini S. Peltzman Nikos Passas *** *** *** ***

***

***

Homo sociologicus - raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994 Psihologie socială - aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 1996 Psihologie Judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994 Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996 Terorism. Antiterorism. Contraterorism, Ed. Antet, Oradea, 1997 Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Ed. Naţional, 1996 Criminal Justice. Concepts and Issues, Roxbury Publishing Company, 1996 The economics of organised crime, Cambridge, University Press, 1995 Organized crime, Department of Criminal Justice, Temple University, Philadelphia, 1995. Influenţa socială – texte alese, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996 Dicţionar de sociologie – Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 Dicţionar de psihologie – Larousse, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării/Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate – Cartea albă a crimei organizate şi a corupţiei, 1998 Center for Strategic and International Studies – „Global Organized Crime. The New Empire of Evil”, editors Linnea P. Raine, Frank J. Cilluffo, 1994 Documentar – Parlamentul României – Departamentul pentru informare parlamentară, crimă organizată, forme de manifestare şi soluţii legislative. Centrul pentru studii şi cercetări, Bucureşti, 1998

245

Universitatea SPIRU HARET

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->