Plimbare în Focşani Una din cele mai frumoase experienţe din vara asta a fost descoperirea Focşaniului.

Am o mătuşă acolo, dar ultima dată am fost acum şase- şapte ani. De atunci nu îmi mai aduc aminte prea multe, mai ales că la vârsta aia numai haine şi plimbări în oraş nu îmi trebuiau mie... şi poze, atât de multe poze câte vreau eu să fac acum cu fiecare ocazie. Dar să începem cu începutul... Eu de fel sunt foarte, dar foarte plimbăreaţă. De aceea, nemaiavând niciun proiect, nicio excursie, practic nicăieri de plecat vara asta, am hotărât sămi fac eu singură de lucru. Primul lucru care mi-a venit în minte: oare nana nu se cam plictiseşte singură? Aşa că “i-am pus mânere dulapului” şi am luat autocarul de Bucureşti. Căutând să găsesc un loc cât mai liniştit ca să-mi pot înfunda urechile cu muzica din mp4, mam aşezat până la urmă lângă o fată de vârsta mea, care venea din Anglia, şi care culmea, mergea tot la Focşani. După un drum de două ore şi jumătate plin de râsete (nimerisem chiar grupul vesel din autocar), am ajuns la destinaţie. Nana mă aştepta nerăbdătoare cu telefonul în mână. Vă daţi seama, era foarte încântată că după atâta vreme am ajuns în sfârşit şi eu în Focşani. Probabil a rămas fără cuvinte când mi-a văzut bagajul. Dar, nu am vrut să ratez şansa de a purta o rochiţă dimineaţa, alta după- amiaza şi evident una seara. Norocul meu a fost să cunosc de ceva timp o fată care locuia în acelaşi bloc cu nana. Când spun cunosc, mă refer la cât de bine poţi cunoaşte o persoană numai de pe internet şi de pe profilul de facebook. Ce vorbesc?! În ultima vreme poţi şti absolut totul despre cineva numai intrând pe facebook: când şi unde a fost, ce a mancat, de câte ori strănută într-o jumătate de zi.Eh... dar asta e cu totul altă poveste... Oricum, chiar dacă vorbisem numai pe internet, m-am înţeles extraordinar de bine cu Mădălina. După ce ieşeam dimineaţa cu nana prin magazine, seara mă plimbam cu ea cât de mult ne ţineau picioarele. Am colindat toate parcurile şi am făcut o multe, multe poze. De obicei alegeam să mergem în Piaţa Unirii, unde ne aşezam pe o bancă sau pe treptele obeliscului. Nu-mi venea să cred câtă lume începea să se adune. Parcă toţi oamenii din Focşani, cu mic cu mare, au venit deodată în parc. O mulţime de copii, de toate vârstele alergau şi se jucau, iar eu, neputând să le rezist am intrat în vorbă cu ei, rugându-i să mă lase să le fac poze. Majoritatea au fost foarte încântaţi, ba chiar au pozat ca nişte adevărate vedete, dar au fost şi alţii care au refuzat cu jumătate de gură. După asta mergeam în fiecare zi la un suc în localul nostru preferat: Tibidabo. Era o terasă doar cu leagăne în jurul meselor. Acolo chiar era o atmosferă foarte plăcută. Plus că ne-a amuzat meniul, care avea trei butonaşe cu ajutorul cărora puteai chema ospătarul sau cere nota de plată. Într-o seară târziu, am ieşit cu verişoara mea, Andreea, “adultul responsabil”. A rămas plăcut impresionată de liniştea oraşului, mai ales în comparaţie cu Bucureştiul. Neştiind unde să mergem, am condus-o tot în Tibidabo. Acolo, vorbind înflăcărate de admiterea la facultate a celeilalte verişoare ale noastre, intră brusc în vorbă cu noi un tip din Australia, care venise în concediu în Focşani. Mie una mi s-a părut un om extraordinar şi într-adevăr gândirea lui este mult mai diferită decât a noastră. Culmea, lucra în domeniul IT-ului, chiar domeniul în care mi-aş dori şi eu să lucrez. Două seri la rând, ne-a împărtăşit multe din experienţele lui, care mai amuzante, care mai serioase.

dar tocmai asta e frumuseţea lui…plus preţurile super-mici ale hainelor şi sandalelor. dar eu abia aştept să ajung din nou acolo.Poate din descrierea activităţii mele nu vi se pare cine ştie ce. Nu o fi Focşaniul atât de agitat ca Bucureştiul. Ce încântată eram de ei atunci când eram mai mică…(Bogdana Avădănei) . Oh… uitasem ceva: mi-am amintit totuşi că mai văzusem piticii din grădina din piaţă.