You are on page 1of 27

Despre pocăinţă

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POCĂINŢĂ

Preot Ioan Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99 şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7). Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau
1

Despre pocăinţă

să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu 1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie „Pocăinţa este lupta cu păcatul“. PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI) Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an. Aceste păcate sunt împărţite în: ► păcate împotriva Duhului Sfânt, ► păcate strigătoare la cer, ► păcate împotriva celor 10 porunci, ► cele 7 păcate de moarte, ► păcate străine, ► păcate împotriva milei sufleteşti, ► păcate împotriva milei trupeşti, ► păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale, ► păcate împotriva celor trei virtuţi teologice. Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii, mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor. Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume: 1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme. 2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos. 3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai
2

Despre pocăinţă

multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea să te osândeşti numai pe tine. 4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit să şi alergi la duhovnic. 5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei. 6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să mai spui altui duhovnic. 7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate. 8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte taina altuia păcătuieşte greu. 9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de Dumnezeu. 10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat. În „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur“, găsim scris aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător, căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“. SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ ● „Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“ (Avva Isaia). ● „A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti. Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.

3

Despre pocăinţă

Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). ● „Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului, Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen). ● „Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin). ● „Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă“ (Avva Isaia). ● „Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă“ (Sfântul Marcu Ascetul). ● „Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul). ● „Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul Isidor Pelusiotul). ● „Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul). ● „Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). ● „De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă“ (Sfântul Marcu Ascetul). ● „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă, de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“ (Sfântul Ioan Pustnicul). ● „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele... (Psalm 93: 12-13). ♦ Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i

4

Despre pocăinţă

ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul mărturisirii“. ♦ Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa curăţirii prin Pocăinţă. ♦ Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa „Scara“, la a patra treaptă a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de păcate“. ♦ Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune: „Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“. ♦ Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte, Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al şaptelea prin sânge şi mucenicie. ♦ Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor, incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea Pocăinţei“. ♦ Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul lacrimilor“. ♦ Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta grijă de sănătatea voastră.

5

Despre pocăinţă

♦ Sfântul Efrem Sirul spune: „Omul, prin păcat, îşi ia pe umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a dezlega. Iar a lui Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele prin Pocăinţă se curmă. Prin Pocăinţă ajungem în societatea sfinţilor, căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea strâmtă, spre viaţa de veci. Vremea Pocăinţei este viaţa pământească. Aici şi acum să ne pocăim“. ♦ Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Toate păcatele săvârşite după Botez se iartă prin Pocăinţă. După cum omul botezat de preot se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui Hristos“. ♦ Sfântul Vasile cel Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul apoi cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o şi curăţim. Toţi păcătuim, toţi avem nevoie de Pocăinţă, totdeauna“. CUM POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA? Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui. Cât a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele, dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber. Acelaşi lucru se petrece în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi
6

Despre pocăinţă

înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Vom înţelege limpede că mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună. POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E mult“. Fratele i-a zis iarăşi: „Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a răspuns din nou: „E mult“. Cei care erau de faţă au întrebat: „Dar dacă se va pocăi patruzeci de zile?“ Bătrânul a replicat: „E mult“. Şi apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un om se pocăieşte din toată inima, şi-şi făgăduieşte să nu mai facă acel păcat, Dumnezeu îl primeşte chiar în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se vede aceasta din faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu scopul de a dezlega unele din nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei. Nici în trei ani, nici într-un an, ci „din toată inima“. Cele trei zile sunt, desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii. UN MODEL DE POCĂINŢĂ Din cartea Arhimandritului Heruvim Karambelas, „Părinţi contemporani de la Sfântul Munte Athos“ (volum 1), prezentăm ca un model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis. S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat la instrumente muzicale şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi trântorii şi vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful şi avea o puternică influenţă asupra lor. Trăia o viaţă desfrânată şi împrăştiată, nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit cu mare atenţie sfânta slujbă. Expresia: „A trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24) l-a tulburat şi, tremurând, l-a întrebat pe preot dacă mai există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a învăţat adevărurile credinţei ortodoxe, catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului dumnezeiesc. Îngrozit de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un preot, la ieromonahul Glimanos, de la mănăstirea Velanidia, mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi hotărându-se să ducă
7

Despre pocăinţă

pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele negre. I-a vizitat pe cei cărora le greşise în trecut, le-a cerut iertare în genunchi şi a îndreptat toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele din urmă s-a hotărât să se facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după care s-a întors la Kalamata, aşezându-se într-o chilie de lângă capela schitului „Sfânta Ana“. Puţin mai târziu s-a mutat într-o chilie de lângă cimitirul oraşului. Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut cu totul de la carne, peşte, ouă şi lapte, gustând ulei numai sâmbăta şi duminica. Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi tineri, atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai construit câteva chilii mici cu banii primiţi de la nişte creştini evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini se adunau în chilia lui Panagulakis, iar el propovăduia cuvântul lui Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era atârnat un schelet uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul este deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de învăţătură avea ucenici tineri care au ajuns mai târziu mari lucrători ai Evangheliei. Panagulakis nu împlinise încă 45 de ani când a fost lovit de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie 1917, lăsând în urma sa mulţi fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat sfânt. Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda de sine, adică de duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi dispreţuindu-se pe sine atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea de sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi duc la smerenie. Un om credincios va avea frică de Dumnezeu, se va pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la moarte care duc la smerenie, iar lacrimile la rugăciune curată. Omul cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi pocăinţă. Dragostea atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui

8

Despre pocăinţă

Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine tăcerea iar tăcerea duce la rugăciune curată. „Sufletul tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină, Unde, orişice sămânţă prinde iute rădăcină; Deci, cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă Sau crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“. (Vasile Militaru) Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele chivernisitorului tainelor lui Dumnezeu, adică preotului său duhovnic, iar nu oricui se va întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti faţă de cei păcătoşi este vădit prin cuvintele lui Dumnezeu prin gura proorocului: „Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece mijloacele de îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul şi să se aducă roade vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă“ (Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele, să fim loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea păcatelor să se facă înaintea acelora cărora le este încredinţată iconomia tainelor lui Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu înaintea Apostolilor, care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18). Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin cuvântul proorocului: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte care nu pot ţine apă“ (Ieremia 2:3). Sunt poticneli din care cu anevoie omul se ridică şi deznădejde din care cu anevoie iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă şi ea este calea cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere. Psalmul 50, care este un psalm de pocăinţă, cu atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în

9

Despre pocăinţă

el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.

POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE DE LA MOARTE LA VIAŢĂ Chipul îl avem în noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul. Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, omul este în stare să vadă mai întâi întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem spune că vedem în cât întuneric zăcem. „Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file Câte-n cartea-I scris-a Domnul ale vieţii tale zile... Filele-i sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele, Ori cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele; Şi, cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie: Ori în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“ (Vasile Militaru).

10

Despre pocăinţă

FILE DIN PATERICUL EGIPTEAN DESPRE POCĂINŢĂ Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu eşti creştin?“ Iar fratele i-a răspuns: „orice sunt, tot sunt mai bun decât tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi a zis fratele: „Nu eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul meu“. Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit. Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile: „Lasă astăzi că mâine te vei pocăi!“ El le răspundea: „Astăzi mă voi pocăi şi mâine fie voia lui Dumnezeu“. Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi din întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi şezând, a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători, călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i, muribundul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai căutat? Acum nu mai e nădejde de mântuire, nici mângâiere“. Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus. Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân: „Ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat de lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi i-a răspuns bătrânul: «Dacă nu putem să intrăm în „Pământul Făgăduinţei“, mai de folos este să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt». Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit păcatele sale după care i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“ Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a iertat“. Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare,
11

Despre pocăinţă

răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele: „Cel ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi: „pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi S-a atins cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă a murit. OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ ! Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim în Patericul Sarovului despre osteneală şi pocăinţă. „Să nu ne lenevim. Să nu amânăm săvârşirea faptelor bune, să ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să dobândim prin fapte virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită şi împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor trupeşti, căci, ce vom primi bun de la trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne lenevim în săvârşirea celor trebuitoare sufletului. Viaţa noastră este trecătoare şi se scurge repede, precum fumul în văzduh. Viaţa omului este ca norul ce se ridică de la pământ spre cer. Deci, osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale despărţirii sufletului de trup, de încercările celui rău. De aceea, dacă toţi drepţii trec prin chinuri în ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce ajutor vom avea dacă în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru?“ Sfântului Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două feţe. Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute ca să-ţi plângi păcatele săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai faci. Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade din sădirea sa.

12

Despre pocăinţă

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fugim de locurile care ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria Egipteanca nu s-a întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit de viaţa ei păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de dincolo de Iordan? Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi trebuit să se întâlnească cu lucrurile de mai înainte care ar fi dus la trezirea păcatului. Omul ce se află aproape de cauzele păcatului se aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat nu se poate să nu se robească când i se descoperă prilejuri de păcat. Cad stâlpii şi făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai aşteptăm dar de la trestiile frânte? Sfântul Apostol Pavel a plâns zi şi noapte, 3 ani de zile, îndreptând lipsurile altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu plângem nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune că cine nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic acolo. Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece veşnicia. Să avem mereu în minte cuvintele spuse de Însuşi Mântuitorul nostru Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).

Iubiţi credincioşi,
Pocăinţa este unul din mijloacele pe care Biserica Mântuitorului le pune la îndemâna creştinilor pentru a se curăţi de întinăciunea păcatelor. Cu alte cuvinte este o cale de curăţire sufletească. După cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor otrăvesc sufletul omului şi după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel sufletul nu se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul de curăţire şi ispăşire a păcatului este Pocăinţa. Pocăinţa este Taina în care Dumnezeu iartă prin preotul duhovnic păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc înaintea preotului. Pocăinţa este după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cel afară de fire, la cel după fire, şi de la diavol la Dumnezeu prin nevoinţă şi osteneală. Pocăinţa ca Taină a fost anunţată şi instituită de către Mântuitorul care a vestit-o atunci când a spus Sfântului Apostol Petru: „Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat
13

Despre pocăinţă

şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16:19). De asemenea a anunţat Pocăinţa ca Taină, atunci când le-a spus tuturor Apostolilor Săi: „Adevărat, adevărat, grăiesc vouă oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18:18) şi a instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când arătându-se Apostolilor Săi, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20: 22-25). Alături de post şi rugăciune, Pocăinţa este un mijloc pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm înaintea feţei Sale ca fii iubitori şi ascultători. Trebuie să ne pocăim pentru că ştim că suntem păcătoşi. Cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, toţi greşim în faţa lui Dumnezeu, toţi călcăm poruncile sale. Pocăinţa marchează o etapă hotărâtoare în creşterea duhovnicească. Ea se produce în viaţa omului fie atunci când, brusc, ca o străfulgerare, înţelege semnificaţia hotărâtoare a credinţei pentru soarta lui veşnică, ca şi pentru viaţa de zi cu zi, fie că se leapădă de necredinţa sa de mai înainte sau de erezie, când îşi dă seama de marele păcat pe care l-a făcut lepădându-se de credinţa creştin ortodoxă. Pocăinţa se manifestă de asemenea ori de câte ori, mai apoi, omul simte că a păcătuit cu fapta, cu cuvântul ori cu gândul. „Eu mă pot pocăi în ceasul morţii!“, spun unii. Cu o asemenea pocăinţă s-ar putea să ne ducem în iad. Dacă nu aducem pocăinţă decât pe patul morţii, atunci putem spune că nu noi părăsim păcatele, ci ele ne părăsesc pe noi. Trebuie să ne temem ca la cel neputincios să nu fie şi pocăinţă neputincioasă, iar la muribund - pocăinţă moartă. În ceasul morţii nu mai ai putere să faci binele, dacă nu l-ai făcut în vremea vieţii. După cum este îndoielnic pentru cei ce plutesc pe ape, dacă vor fi salvaţi când se află la gura unei prăpăstii, tot aşa de îndoielnică este mântuirea pentru un păcătos când acesta se află la porţile sau gura morţii. Când dar vom fi mai buni? Să ne îndreptăm cât mai este timp! Un peşte, fiind încă în apă, dacă rupe plasa în care a fost ademenit şi înoată spre adâncul apei, atunci el e salvat. Dar dacă plasa a fost scoasă pe malul uscat atunci nu mai este pentru el vreo salvare. Tot aşa şi noi, ne putem salva atâta vreme cât ne aflăm în

14

Despre pocăinţă

viaţa de aici, până când mai avem putere şi putinţă să aruncăm de pe noi greutatea păcatelor şi să moştenim veşnica mântuire. Trebuie să lucrăm cât este ziuă, cât este viaţa de acum, căci de va veni noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra. Dacă am călcat poruncile lui Dumnezeu, ne-am murdărit haina de la botez. Să imităm pocăinţa lui David şi a altor Sfinţi, să arătăm prin tot felul de fapte şi cuvinte o adevărată pocăinţă, pentru a atrage asupra noastră darul Duhului Sfânt, strigând din tot sufletul, cât mai des posibil: DESCHIDE-MI UŞILE POCĂINŢEI, DĂTĂTORULE DE VIAŢĂ!
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Viaţa părintelui Nicodim Măndiţă, vol.1, Editura Agapis, Bucureşti, 2005; Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani de la Muntele Athos, Editura Deisis, Sibiu, 1997; Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie şi Sfântul Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Patericul Sarovului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Preot Ilarion Felea, Pocăinţa, Editura Scara, Bucureşti, 2000; Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni şi rugăciuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004.

Completare la cateheza despre pocăinţă
EXISTĂ PATRU FELURI DE OAMENI ● Primul fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce duce către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt aplecaţi pe deplin către cele pământeşti şi trecătoare. ● Al doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea lată ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să se necăjească, să postească, să se roage. Iubesc mai mult odihna şi plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori de desfătare, iubitori de trup, robi ai pântecelui. ● Al treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor să urmeze calea către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să păşească pe această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut drumul, au pierdut direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au sfârşit. Alţii au căzut între tâlhari, adică între demonii cei vicleni, şi, fiind răniţi de aceştia au murit.

15

Despre pocăinţă

● Al patrulea fel sunt oamenii puţini şi aleşi, care cu credinţă şi frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul duhovnicesc, cu discernământ, şi călăuziţi de acesta au păşit cu siguranţă pe calea cea strâmtă şi plină de întristări şi au ajuns în ceruri.

CELE 7 SURLE Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă prin 7 surle, aşa cum putem citi în Cărarea Împărăţiei (pag. 81-126). 1. Dumnezeu ne cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei glasul lui Dumnezeu din adâncul fiinţei noastre. 2. Cine nu ascultă de glasul conştiinţei îi rânduieşte Dumnezeu chemarea prin cuvânt. Domnul Iisus Hristos a fost primul care a chemat prin cuvânt. Acum chemarea o face prin glasul preoţilor, prin predica preoţimii. 3. Mulţi nu ascultă de chemarea prin cuvânt. Acestora le rânduieşte Dumnezeu chemarea prin necazuri: boli, suferinţă, diferite. 4. Dacă nu le auzi şi nu le înţelegi pe acestea, atunci Dumnezeu rânduieşte chemarea patra: războiul şi te cheamă cu tunul. 5. Unii nu aud nici acest glas şi atunci Dumnezeu rânduieşte necazuri mai presus de fire: cutremure, desfacerea pământului, erupţia vulcanilor, uragane, diluvii (revărsări mari de ape). 6. A şasea chemare sau surlă este prin anarhia şi ateismul din vremea lui Antihrist şi cine trece prin această încercare şi rămâne drept credincios este mântuit. 7. Şi mai este chemarea a şaptea: Chemarea la Judecata Universală. CUVÂNT AL SFÂNTULUI EFREM SIRUL DESPRE POCĂINŢĂ Sfântul Efrem Sirul se transformă ad-hoc în avocat al neputinciosului om, chemând la bară POCĂINŢA, care realizează o admirabilă pledoarie pe lângă Dumnezeu. Şi a început (POCĂINŢA) să pună cuvânt pentru omenire zicând: Stăpâne, ştii omul pe care L-ai
16

Despre pocăinţă

zidit, că din tină L-ai făcut şi are fire neputincioasă. Că dacă nu va dormi în fiecare noapte, nu poate să fie viu. Dacă nu va mânca în fiecare zi, nu va birui. În vreme de iarnă răceşte, vara se arde. Seara nu vede, noaptea nu cutează să umble. Dacă aleargă slăbeşte. Dacă se va linişti se întunecă la minte. Dacă va şedea se mâhneşte. Dacă va grăi mult osteneşte... Şi voieşti Stăpâne, atâta neputinţă să biruiască păcatul degrabă? Întru multe gânduri este încurcat omul... Întru lucruri nepotrivite, întru cele văzute se împiedică, întru cele tăinuite se arată nepregătit... către cei ce pândesc sufletul, neputincios. Către trup, grijuliu, de hrănirea femeii şi a copiilor, mult îngrijorat. Ce firea împotriva diavolului, Stăpâne? Ce poate sârguinţa trupului împotriva unui atât de mare balaur, Doamne? Unii se aprind de focul pocăinţei iar alţii se aprind de focul mâniei şi al fărădelegii. ► Cât de stupid este proverbul: „Cum sunt toţi, aşa sunt şi eu! Dacă Noe ar fi fost aşa cum au fost toţi ar fi pierit şi el odată cu ceilalţi“ (Adrian Juguseni). ► „Să fim Niniviteni, iar nu Sodomiteni, să ne pocăim ca să nu pierim cu păcatul“ (Sfântul Grigorie Teologul . ► „Toată nenorocirea nu constă în faptul că ai căzut, ci că după ce ai căzut nu te scoli. Nenorocirea nu constă în faptul că ai păcătuit ci că te încăpăţânezi să rămâi în păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). ► „Nu mărimea, nici mulţimea păcatelor îl pierde pe păcătos, ci viaţa nepocăită. A păcătui este lucru omenesc, dar să te afli în păcat şi să stai culcat este lucru diavolesc“ (Sfântul Tihon de Zadonsk . ► „Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit“ (Sfântul Isaac Sirul). ► „A cădea este neputinţa mea, dar ca să rămân în păcat este partea diavolului, este pierzania mea“ (Chiril episcopul Helitop). ► „Pe Dumnezeu nu-l supără atât păcatele făcute de noi cât lipsa noastră de dorinţă de a ne scula“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). ► „În ochii lui Dumnezeu nu acela care cade în păcate este urât, ci acela care nu încetează a se pietrifica în păcate“ (Avva Chesarie). ► „Pocăinţa este cutremurarea sufletului la poarta raiului“ (Sfântul Isaac Sirul).
17

Despre pocăinţă

RAIUL este plin de păcătoşi pocăiţi şi IADUL este plin de păcătoşi nepocăiţi. Mirul cel mai de preţ sunt lacrimile pocăinţei. Atâta vreme cât păcatul există în lume, oamenii vor avea nevoie de pocăinţă. Maranatha: Vino Doamne, Iisuse! Vai de noi dacă până în clipa morţii, nu ne pocăim, vai de noi! În pocăinţă, important este viitorul iar nu trecutul, însănătoşirea şi nu boala. Cine amână pocăinţa îşi poate pierde mântuirea. CĂMILA ÎŞI TULBURĂ APA... Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la o apă limpede, o tulbură îndată şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul cel urât şi, neplăcându-i această urâciune, se apucă îndată şi tulbură apa. În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă oglinda Sfintei Evanghelii, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor. Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi pentru că şi viaţa credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească cuvintele Mântuitorului: „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî... Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî de voi şi vă voi prigoni...“. ADEVĂRATA POCĂINŢĂ ŞI ROADELE SALE Înţeleptul Didim cel orb zice că „adevărata pocăinţă curăţeşte mintea celui ce se pocăieşte“. Sfântul Nil afirmă că „o pocăinţă bună este de mare folos pentru mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea să fie lucrată permanent“. Proorocul Isaia (30:15), zice „căci atunci când vă întoarceţi cu suspine, atunci vă veţi mântui“. Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“

18

Despre pocăinţă

(Romani 7:10). Nimeni nu a pierit vreodată folosind puternicul leac al pocăinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este pricina Împărăţiei Cerurilor, este intrarea în rai, este bucuria veşnicei desfătări. Cel ce se pocăieşte pentru răul ce l-a săvârşit, chiar dacă nu se dovedeşte o pocăinţă pe măsura păcatelor sale, el va primi cu toate acestea o răsplată pentru pocăinţa sa“. Sfântul Clement Alexandrinul zice: „Cel care a avut înainte o viaţă stricată şi ticăloasă, dacă la urmă se pocăieşte, prin timpul de după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii sale celei rele de mulţi ani“. Şi iarăşi: „A te pocăi cu nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat şi a nu te mai uita în urmă“. Sfântul Clement Alexandrinul în altă parte zice: „Nu este bine să păcătuieşti, dar bine este să te pocăieşti; la fel cum este de dorit să fii sănătos în toată vremea, este de dorit să te recuperezi după boală. Deci pentru cel ce a făcut mari fapte bune în viaţa lui, dar la sfârşitul vieţii a alunecat spre păcat, zadarnice sunt toate ostenelile lui dinainte“. Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte: „Nu deznădăjdui, nici nu înceta a te ruga, ci apropie-te, chiar de eşti păcătos, că să-L slăveşti pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-ţi arate bunăvoinţa Lui atunci când păcatele îţi sunt iertate. Tot aşa, dacă îţi este teamă să te apropii, ai împiedicat mărinimia Sa şi ai trecut cu vederea nemăsurata Lui bunătate“. Şi iarăşi: „Am fost vrăjmaşi prin păcate? Să ne vindecăm prin pocăinţă; totuşi, pocăinţa fără post este zadarnică“. DESPRE CHEMAREA ADRESATA DE IUBITORUL DE OAMENI, DUMNEZEU, PACATOSILOR Prin toţi proorocii, Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi păcătoşii. ◙ Prin proorocul Maleahi, El îi cheamă pe toţi astfel: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Eu Mă voi întoarce către voi, zice Domnul Savaot“ (Maleahi 3:7). ◙ Prin proorocul Ieremia, El îi mustră astfel: „Aşadar să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptaţi-vă căile şi purtările voastre“ (Ieremia 18:10).
19

Despre pocăinţă

◙ Prin proorocul Isaia, El zice: „Eu sunt Domnul, şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine, Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este altul decât Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi ţinuturile cele mai îndepărtate ale pământului“ (Isaia 45: 21-22). ◙ Prin proorocul Ioil, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând: „Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns, cu tânguire. Sfâşiaţi inimile voastre şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult-milostiv şi-i pare rău de răul care L-a trimis asupra voastră“ (Ioil 2:12-13). ◙ Prin proorocul Zaharia, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând: „Întorceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot“ (Zaharia 1:2). ◙ Prin proorocul Iezechiel, El zice: „Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!“ (Iezechiel 18:31). ◙ Înaintemergătorul a fost un prooroc al pocăinţei. ◙ Însuşi Mântuitorul a venit şi a propovăduit pocăinţa şi iertarea păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11:28). ◙ Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: Nu cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai: Vă voi mântui, ci ceea ce-i cu mult mai mult: Vă voi da deplină odihnă! Mai mult pentru a-Şi arăta marea Sa iubire de oameni şi pentru a-i face pe păcătoşi să se grăbească spre pocăinţă, El le descoperă tainele cerului: „Că şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15:7). ◙ Spune Sfântul Nil: „Dumnezeu nu se pleacă degrab spre cei ce păcătuiesc, ci le dă timp de pocăinţă pentru vindecarea şi îndreptarea greşelii“. Propovăduirea Sfinţilor Apostoli a avut drept scop propovăduirea pocăinţei la toate neamurile, începând de la Ierusalim.

20

Despre pocăinţă

ESTE DE TREBUINŢĂ SĂ NE GRĂBIM SPRE POCĂINŢĂ? Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie într-un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul, nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur noaptea; nu pentru a fura, ci pentru a ne îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce ştie că va veni furul stă şi priveghează şi, aprinzându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o continuă priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent ca, atunci când va veni, să ne găsească priveghind“. Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns a doua zi să le ducă le bun sfârşit“. „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Diavolul spune: dă-mi mie prezentul, iar lui Dumnezeu dă-i viitorul; dă-mi mie tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-i bătrâneţea, dă-mi mie desfătările, iar lui Dumnezeu zădărnicia. Cât de mare este primejdia care te înconjoară. Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale. Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat otravă şi te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos“. Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea lui Dumnezeu.
21

Despre pocăinţă

Sfântul Apostol Pavel le spune celor ce stăruie în păcat: „Şi socoteşti tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Romani 2:36). Sfântul Apostol Petru zice: „Îngăduinţa dumnezeiască se transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător, ci dovedeşte îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui“ (2 Petru 3:9-10). Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune Însuşi Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (Ioan 7:34). De aceea, atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va închide şi, în timp ce vom striga: „Deschide-ne, deschide-ne nouă“, Mirele ne va striga: „Nu vă cunosc pe voi“ (Matei 25:12). Am trăit în păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi contrariul, dacă rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor: „Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru“ (Ioan 8:21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru. Îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte că este de mare trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea, înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoşi: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (1 Corinteni 11:30).

22

Despre pocăinţă

Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Sfânta Scriptură este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru popor (cf. Ieremia 21:2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran Nabucudonosor, regele Babilonului. Aceasta este pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul săbiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă el şi poporul său au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. Ieremia 52:7-11). Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El. Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă faptul că: „în acest fel dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea, făcând judecată în funcţie de ele“. Tertulian zice: „Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o pocăinţă formală, ci cercetează adâncimea sentimentului de pocăinţă. Nu trebuie să amânăm din zi în zi pocăinţa. Să nu ascultăm mai mult de glasul ruşinii decât de cel al pocăinţei. Ce fel de scuză este aceasta, ruşinea? Ai păcătuit cu fruntea sus şi acum refuzi să-ţi pleci fruntea pentru a cere iertare“. Sfântul Isaac Sirul spune: „Pocăinţa este absolut necesară atât celor care au păcate grele, cât şi celor ce nu au. Nici un om pe pământ nu este desăvârşit. Chiar dacă ai ajuns în vârful scării virtuţilor, să te rogi pentru iertarea păcatelor tale. Semnele adevăratei pocăinţe sunt supunerea fiarei mâniei şi abţinerea de a-i judeca pe ceilalţi. Mânia este întotdeauna semn al unei mari

23

Despre pocăinţă

mândrii. Autoînvinuirea, pocăinţa şi smerenia ne scutesc de o grămadă de ispite şi căderi. Pocăinţa este lupta cu păcatul“. Psalmul 50, care de pocăinţă, cu atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui. Să ne amintim vestita apoftegmă a Avvei Pimen cel Mare: „Mai bine un om care greşeşte şi se pocăieşte, decât unul care nu greşeşte şi nu se pocăieşte. Cel dintâi are cuget bun, căci se mărturiseşte pe sine păcătos, însă cel de-al doilea are cuget mincinos şi distrugător de suflet, căci se mărturiseşte pe sine drept“. POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufletul omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie. TOŢI SUNTEM ÎN ÎNŞELARE Sfântul Igantie Briancianinov spune: „Cu toţii suntem în înşelare“. Pentru a înţelege aceste cuvinte trebuie să ţinem seamă că Sfinţii Părinţi socoteau „pocăinţa sau plângerea păcatelor“ ca fiind cea mai mare lucrare a vieţii. Iată câteva cuvinte din Patericul egiptean, pentru a întări afirmaţia Sfântului Iganatie Briancianinov: Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Părinte, mă văd pe mine că aducerea-aminte a lui Dumnezeu (adică rugăciunea minţii) petrece cu mine“. A zis Avva Sisoe: Nu este mare lucru să fie

24

Despre pocăinţă

cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. ................................................................................................................ Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face păcatelor mele?“ A zis lui Avva Pimen: „Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, iar cel ce voieşte să agonisească bună - săvârşire, prin plâns o agoniseşte. Căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţii când au zis: Plângeţi, că altă cale nu este, fără numai aceasta!“ Plânsul are îndoit folos: „lucrează şi păzeşte“. Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare, lăcrimând a zis: „Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sine aici, acolo va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge. Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro am merge, aşa se cade nouă să avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge, oriunde am fi“. LUCRUL CEL MAI SCUMP DIN LUME Se spune că Dumnezeu a zis unui dintre îngerii Săi: Mergi pe pământ şi adu-Mi lucrul cel mai scump din lume! Îngerul a zburat pe pământ şi a străbătut munţi şi văi, mări şi râuri, în căutarea lucrului celui mai scump din lume. În sfârşit, după câţiva ani îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un viteaz ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul a luat o picătură de sânge, a dus-o la scaunul lui Dumnezeu şi a spus: Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume. Dumnezeu a spus: Cu adevărat, îngere, scump este înaintea ochilor Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume. Astfel îngerul s-a întors pe pământ şi, după ce a umblat mulţi ani, a ajuns la un spital unde o soră zăcea aşteptând să moară de o boală cumplită de care se molipsise îngrijindu-i pe alţii. Când ultima suflare a ieşit din trupul ei fără viaţă, îngerul i-a dus sufletul la scaunul de judecată zicând: Doamne, Dumnezeule, negreşit acesta este lucrul
25

Despre pocăinţă

cel mai scump din lume. Dumnezeu a zâmbit şi a zis îngerului: Cu adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte scumpă înaintea ochilor Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume. Îngerul s-a întors pe pământ şi a umblat încă mulţi ani. S-a întâmplat ca într-o zi, îngerul să zărească un om cumplit la înfăţişare, călărind printr-o pădure întunecoasă. Se ducea la coliba duşmanului său să-l nimicească. Apropiindu-se de casa duşmanului, ferestrele erau luminate, iar membrii familiei, negândindu-se la nimic rău, îşi vedeau de treburile lor. Răufăcătorul s-a apropiat şi a privit pe fereastră. A văzut-o pe soţia duşmanului său cum punea copilul în pat şi-l învăţa să se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat de ce venise. Şi-a amintit de copilăria sa - cum mama sa îl punea în pat şi-l învăţa să se roage lui Dumnezeu. Inima lui s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a prins lacrima şi a zburat la Dumnezeu, zicând: Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume lacrima de pocăinţă. Dumnezeu a surâs către înger şi a zis: Cu adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului. A-ţi mărturisi păcatele nu înseamnă că-I spui lui Dumnezeu ceva ce El nu ştia deja. Dar până ce le mărturisim, ele sunt ca un zid între noi şi Dumnezeu. De îndată ce le mărturisim (cu sinceritate şi căinţă), ele se fac pod. Aşadar podul nostru către Dumnezeu îl construim cu pocăinţă şi iertare. Avva Sisoe, care a petrecut 80 de ani în pustie, a murit la vârsta de 100 de ani. A dus o viaţă de pocăinţă. Lacrimile căinţei i-au lăsat urme adânci pe chipul strălucitor. Totuşi la 100 de ani încă mai cerea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă. Ucenicii lui s-au mirat: Tu ceri vreme de pocăinţă, care eşti desăvârşit? Bătrânul Sfânt a răspuns: Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început bun. După 80 de ani de nemaivăzută creştere duhovnicească, încă nu ajunsese la desăvârşire. Încă mai râvnea să sporească, dându-şi seama de nemărginitele putinţe întru Hristos. Cultele religioase au confiscat cuvântul pocăinţă, pentru că pocăinţă este un cuvânt autentic ortodox. Cu adevărat se pocăiesc doar ortodocşii, cultele religioase nu cunosc pocăinţa fiind departe de adevăr.

26

Despre pocăinţă

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? A zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o Scriptura şi Sfinţii noştri Părinţi, zicând: Plângeţi, că altă cale nu este, fără numai aceasta. Plânsul are lucrare îndoită: lucrează şi păzeşte. Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare, lăcrimând, a zis: Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sineşi aici, atunci acolo se va plânge veşnic. DECI ORI DE VOIE AICI, ORI ACOLO ÎN MUNCI, ESTE CU NEPUTINŢĂ A NU PLÂNGE. Cu cât este mai sporit cineva în sfinţenie, cu atât mai adâncă este înţelegerea păcătoşeniei sale. Dimpotrivă, cu cât este cineva mai căzut, cu atât mai slabă este înţelegerea păcătoşeniei sale, iar majorităţii oamenilor această înţelegere lipseşte cu totul. De aceea marea parte a oamenilor nu înţeleg lucrarea de nevoinţă a pocăinţei şi nu simt nevoia de a se îndeletnici cu o astfel de lucrare. DECI POTRIVIT NEPUTINŢEI ÎNŢELEGERII POCĂTOŞENIEI PROPRII, SUNTEM ÎN ÎNŞELARE! Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro mergem, aşa se cade nouă să avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi. Şi neplăcută înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea în care nu ne simţim păcătoşi. OARE NE PUTEM LĂUDA CU O ASTFEL DE RUGĂCIUNE??? De vreme ce nu putem, trebuie să recunoaştem că rugăciunea noastră este nedesăvârşită în faţa lui Dumnezeu! Aceasta este înşelarea, în general vorbind, de care suferă întreaga omenire şi noi înşine! MERITĂ OBSERVAT CĂ CULTELE RELIGIOASE ŞI TOŢI CREŞTINII SUPERFICIALI, SUNT LIPSIŢI PE DE-ANTREGUL DE ACEST SIMŢĂMÂNT DE PĂCĂTOŞENIE. Este un semn limpede că sunt în înşelare!

27