P. 1
213. Despre Sfintele Pasti

213. Despre Sfintele Pasti

|Views: 33|Likes:
Published by cautandadevarul

More info:

Published by: cautandadevarul on Oct 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/05/2013

pdf

text

original

Sfintele Paşti

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SFINTELE PAŞTI

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Preot Ioan

Iubiţi credincioşi,
Despre Sfintele Paşti s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi laice, s-au făcut mai multe filme, artistice sau documentare, dar nimic nu poate descrie în cuvinte şi imagini marea taină a Învierii Domnului, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Această mare sărbătoare creştină este precedată de un post de 40 de zile (şapte săptămâni, începând cu lăsatul secului), perioadă numită Postul Paştelui. Iar ultima sa săptămână, numită Săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Duminica Învierii este imediat după ultima Duminică dinaintea Paştelui, cea a Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. În ultima săpătămână, în Săptămâna Mare, se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul, fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul către răstignire şi Înviere. În ziua de luni este pomenit Iosif Patriarhul, cel pe care proprii fraţi l-au bătut şi, crezându-l mort, l-au părăsit pe câmp. Dar acesta trăia şi, după ce a dus o viaţă de sclav, a ajuns prinţ al Egiptului, i-a iertat pe cei care i-au greşit şi şi-a salvat de la foamete familia şi poporul. Povestea
1

Sfintele Paşti

lui Iosif prefigurează apariţia lui Iisus, care - deşi vândut pentru 30 de arginţi, arestat şi batjocorit, condamnat la moarte şi răstignit - a iertat şi a mântuit omenirea. Ziua de marţi este dedicată Predicii de pe Muntele Măslinilor, în care Hristos a prevestit distrugerea templului din Ierusalim, dar şi propria Sa înviere. Slujba de miercuri aduce aminte despre două personaje păcătoase: desfrânata care - spălând cu lacrimile sale, pline de căinţă, picioarele lui Iisus - se mântuieşte şi apostolul Iuda, cel care trădând se pedepseşte. Joia Mare este ziua în care a avut loc Cina cea de taină şi vânzarea lui Iisus de către Iuda. Hristos s-a pregătit la Cina cea de Taină pentru moarte şi Înviere, oferindu-le la acea masă ucenicilor trupul şi sângele Lui - pâinea şi vinul mântuirii. Începând din acea zi, până la Înviere, nu se mai trag clopotele la Biserică, ci doar se bate toaca. Vinerea Mare (sau Vinerea neagră) este ziua în care Iisus Hristos a fost răstignit pe Muntele Golgota. El se ruga în Grădina Ghetsimani când a fost prins, arestat, judecat de evrei şi de romani, încoronat cu spini, bătut şi batjocorit. Şi-a purtat pe umeri crucea până în vârful Golgotei, unde a fost răstignit între doi tâlhari. Sâmbăta Paştelui simbolizează „odihna“ în mormânt a trupului Mântuitorului. Seara, în Biserici se aprind luminile, anunţându-se astfel că se apropie vremea ca toţi credincioşii să se pregătească pentru veghea din noaptea Învierii. Şi Învierea s-a produs! Duminică, este ziua Învierii Domnului, sărbătoarea cea mai mare a credincioşilor creştini care o vor prăznui până la a doua venire a Mântuitorului. Iisus a înviat din morţi şi s-a arătat viu ucenicilor Săi şi Fecioarei Maria. În miez de noapte, în Biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun „Hristos a înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule cu care urmează să se salute timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Iar de la Înălţare până la Rusalii creştinii se salută spunând: Hristos S-a înălţat! Adevărat S-a înălţat! Preotul împarte Sfintele Paşti (pâine stropită cu vin, sfinţită prin rugăciune de către preot), care se mănâncă dimineaţa, înainte de orice, iar după slujbă credincioşii pornesc către casele lor ţinând în mâini lumânări aprinse, simbolul biruinţei lui Iisus asupra întunericului.

2

Sfintele Paşti

Noaptea de Înviere
În noaptea de Înviere credincioşii pleacă spre casele lor cu o lumânare aprinsă în mână. Bucuria Învierii Mântuitorului este deplină dacă în acea noapte participăm la Sfânta Liturghie şi dacă avem lumina în mână (o lumânare), dar să avem lumina aprinsă şi în suflet. A avea lumină în suflet înseamnă a fi spovedit şi împărtăşit, după ce am postit fiecare după putere, căci numai în această stare sufletească fiind, Hristos înviază (virtual) şi în sufletele noastre. Pentru o parte din creştini, bucuria Învierii se confundă cu bucuria unei mese pascale: ouă roşii, carne de miel, prăjituri, vin, muzică, fripturi la grătar... şi atât, nimic mai mult. Nu este sărbătoare mai mare care să umple inimile noastre de nădejde ca această zi pe care a făcut-o Dumnezeu să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Învierea Domnului este chezăşia cea mai deplină că pe pământ nu va mai stăpâni păcatul şi nu va mai birui moartea cu întunericul ei, ci viaţa. În aceste zile, parcă mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim că atât de mult nea iubit Dumnezeu, încât suntem datori să-i fim recunoscători. De la mic la mare, de la bogat la sărac, de la cel care se bucură de libertate şi până la cel din închisoare, cu toţii simţim în aceste zile ale Sfintelor Paşti o bucurie tainică, o bucurie duhovnicească. Important este să ne dăm seama de unde vine această bucurie. Să bem paharul de vin ales, dacă-l avem, să mâncăm şi să ne veselim, dacă masa este plină de bunătăţi pământeşti, dar toate cu măsură, mulţumind şi dând slavă lui Dumnezeu care ni le dă. Dar să nu uităm să ne hrănim sufletul din ospăţul credinţei. Adică să venim cât mai des la Sfânta Biserică, unde masa cu bunătăţi veşnice este totdeauna întinsă şi bogată. Să venim şi să bem băutura cea nouă pe care cu atâta iubire ne-o întinde Mântuitorul. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Sărbătoarea Sfintelor Paşti
La 3 zile după intrarea lui Iisus în Ierusalim, Iuda îl trădează pe Învăţătorul său mai marilor evreilor, pentru suma de 30 de arginţi. Iisus era întotdeauna înconjurat de mulţime multă şi de aceea iudeii nu puteau să-L aresteze. Ei au avut nevoie de un trădător din anturajul
3

Sfintele Paşti

Mâântuitorului pentru a le spune când şi unde este momentul cel mai potrivit pentru arestarea lui Iisus. Iuda nu este la prima încălcare a principiilor sale de dragul banilor. Astfel, înainte de Florii, pe când Iisus şi Sfinţii Apostoli se aflau în Betania în casa Mariei care i-a uns cu mir picioarele lui Hristos, Iuda, supărat, obiectează că mirul ar fi putut fi vâândut iar banii împărţiţi săracilor. Este posibil ca Iuda, care păstra economiile Apostolilor, şă-şi fi păstrat banii aceştia pentru sine, cine ştie pentru a câta oară??? (Ioan 12: 1-8). În ziua următoare trădării săvârşite de Iuda, a avut loc Cina cea de Taină, eveniment la care au participat doar Iisus şi Apostolii. După ce Iisus, dovedind maximă smerenie, spală picioarele tuturor Apostolilor, le mărturiseşte că unul dintre ei Îl va vinde în acea seară. Le spune că cel care va întinge cu El în blid, acela Îl va trăda. Cel care întinge în farfurie după Mântuitorul este Iuda care, atunci când vede că a fost dat de gol, pleacă. În continuare, Iisus se roagă transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său şi îi împărtăşeşte pe Sfinţii Apostoli spunându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi din acesta toţi, acesta este Sângele Meu“ (Matei 26:26-28). „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea“ (Luca 22:19). Tot la Cină, Hristos îi spune lui Petru (care nu Îl crede) că în acea noapte nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de 3 ori de credinţa sa. După Cină, Iisus însoţit de Petru, Iacob şi Ioan merge pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Fiind nu numai Dumnezeu, ci şi om în acelaşi timp, evident că îi era frică de chinurile care urmau şi ar fi dorit să se împlinească, altfel decât prin suferinţa Lui, mântuirea neamului omenesc. În 3 rânduri se roagă lui Dumnezeu pentru acest lucru, atât de intens, încât picăturile de transpiraţie se transformă în picături de sânge: „Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ“ (Luca 22: 44). Acceptând voia Tatălui şi moartea Sa ca singurul mijloc de salvare a noastră, îi ia pe cei trei Sfinţi Apostoli şi coboară de pe munte. La poale era aşteptat de Iuda şi de soldaţi (evrei şi romani) pentru a fi arestat. Fiind noapte, pentru a nu se înşela când efectuează arestarea, Iuda este pus să-L sărute pe obraz pe Mântuitorul. De aici ne-a rămas expresia „sărutul lui Iuda“ (sărutul
4

Sfintele Paşti

trădării). Văzând pe cine trebuie să aresteze, soldaţii s-au şi năpustit asupra Lui pentru a fi siguri că nu le scapă. În învălmăşeala creată: „Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus“ (Ioan 18:10). Iisus, în loc să profite şi să fugă, i-a lipit urechea soldatului rănit şi l-a certat pe Petru pentru fapta sa, spunându-i că: „toţi cei ce scot sabia, vor muri de sabie“ (Matei 26:52). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să ne spună că, în funcţie de ce fel de fapte facem semenilor noştri vom primi răsplata de la Dumnezeu. Arestarea lui Iisus a fost ilegală, deoarece la ea nu au participat doar soldaţi romani, ci şi garda templului formată din cetăţeni evrei cărora legea le interzicea să aresteze în timpul nopţii. Iisus a fost dus pentru a fi judecat de către Anna şi Caiafa. Aici martori mincinoşi au încercat să-L acuze „dar mărturiile lor nu se potriveau“ (Marcu 14:56). Nici măcar acuzaţia că vrea să dărâme templul din Ierusalim nu a putut fi folosită la condamnare, deoarece Mântuitorul se referise la trupul Său care este templul Duhului Sfânt, spunând că de va fi omorât, va învia după 3 zile. Văzând marele preot Caiafa că toate încercările de acuzare i-au fost zădărnicite, L-a întrebat pe Mântuitorul în faţa întregii adunări dacă este Fiul lui Dumnezeu: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?“ (Matei 26:63). Recunoscând, Iisus a fost condamnat la moarte după legea iudaică. Conform legii iudaice, fiind considerat vrăjitor (datorită minunilor săvârşite) nu putea fi omorât în interiorul cetăţii. În acei ani, evreii fiind sub stăpânire romană, nu puteau executa un condamnat la moarte, de aceea s-au văzut nevoiţi să apeleze la guvernatorul Pilat. Pilat a fost unul din cei mai sângeroşi guvernatori pe care i-au avut evreii în timpul stăpânirii romane. Se ştie că în timpul lui au fost executaţi prin răstignire cca. 300 de oameni. El nu avea aceeaşi credinţă cu evreii, nu-l interesa că Iisus spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu-l interesa dacă a fost condamnat pe drept sau nu; tot ce dorea el era pacea şi liniştea în provincie. Dacă asta însemna răstignirea lui Iisus, fie! Nu era decât un alt evreu executat. Atunci de ce asistăm la o aşa schimbare în atitudinea sa? De ce deodată Pilat se transformă în avocatul lui Iisus?

5

Sfintele Paşti

Ei bine, Claudia, soţia sa, era creştină! Din această cauză Pilat încearcă de mai multe ori eliberarea lui Iisus pentru a-i face pe plac soţiei sale: „Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-i faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El“ (Matei 27:19). Astfel, de 3 ori Îl judecă şi Îl declară nevinovat, însă evreii îl şantajează spunându-i că îl vor informa pe Cezar, care îl va pedepsi deoarece vrea să-L elibereze pe cel ce se proclamă regele iudeilor. Vrând să scape, Pilat Îl trimite pe Iisus spre a fi judecat de Irod, în jurisdicţia căruia se afla. Şi acesta Îl găseşte nevinovat şi Îl trimite înapoi guvernatorului. Văzând că nu poate să scape, Pilat hotărăşte să reînvie o veche tradiţie evreiască: în ajunul Paştelui era eliberat un condamnat la moarte. Alege din închisoare un tâlhar criminal pe nume Baraba „Care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor“ (Luca 23:19) şi dă poruncă să fie biciuit Iisus pentru a inspira milă şi pentru a se asigura că Iisus va fi cel eliberat de popor. Batjocorit de soldaţii romani, Lui Iisus I se pune pe cap o coroană din spini, iar apoi este bătut în cap cu un băţ de trestie până îşi pierde cunoştinţa. Biciurile folosite de romani erau confecţionate din fâşii de piele împletite şi terminate cu cârlige şi bucăţi de fier ascuţite, astfel încât orice atingere să provoace leziuni serioase. Ce nu ştia Pilat despre Baraba (şi ştiau căpeteniile evreilor) este că nu era un răufăcător obişnuit, ci conducătorul zeloţilor. Zeloţii erau o grupare ce urmărea răsturnarea puterii romane printr-o revoluţie. În Gabbata nu au fost lăsaţi să intre (de către mai-marii evreilor) decât zeloţii care, evident că şi-au ales liderul pentru a fi eliberat, iar pe Iisus L-au condamnat la moarte prin răstignire. Răstignirea era considerată cel mai ruşinos mod de a muri pentru un evreu, fiind rezervată tâlharilor, nicidecum lui Iisus. Pilat văzând că nu mai poate face nimic pentru a-L ajuta pe Hristos, încearcă să se dezvinovăţească în faţa mulţimii spălându-se pe mâini şi spunându-le că pentru păcatul acesta să fie ei pedepsiţi. Zeloţii nu numai că iau asupra lor vina, ci spun în bătaie de joc să fie pedepsiţi şi copiii lor: „Iar poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Matei 27: 25). Dreptatea lui Dumnezeu nu a întârziat să se arate la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II, când zeloţii sunt învinşi, iar
6

Sfintele Paşti

Ierusalimul distrus. Lângă Marea Moartă a avut loc un adevărat masacru, peste 1000 de zeloţi împreună cu femeile şi copiii lor şi-au găsit sfâârşitul. Pilat se sinucide înnecându-se şi făcând gestul spălării pe mâini pe măsură ce se afundă în apă, dovedind că încă avea remuşcări pentru că a lăsat să fie răstignit Iisus. Iisus a fost obligat să-şi care Crucea până pe Dealul Golgota care este situat în apropierea Ierusalimului. Unii cercetători spun că Sfânta Cruce ar fi avut între 60 si 100 de kilograme. Pe drum, unei femei, pe nume Veronica, i s-a făcut milă de El şi L-a şters pe faţă cu o bucată de pânză pe care s-a imprimat chipul Său. De teamă că nu va rezista să ducă crucea până sus, soldaţii l-au obligat pe Simon din Cirene să-i ducă crucea. Iisus a fost răstignit între 2 tâlhari. Cel din stânga Îl batjocorea, îndemnându-L să demonstreze că este Fiul lui Dumnezeu. Cel din dreapta a recunoscut că el este vinovat şi plăteşte pentru păcatele sale, însă Iisus este nevinovat. După ce îşi cere iertare pentru păcatele făcute, Iisus îl iartă şi îi promite că va ajunge împreună cu El în rai. Singurul dintre Apostoli care a rămas lângă Iisus până la sfârşit este Ioan, în grija căruia o şi lasă pe Fecioara Maria. Făcându-I-Se sete, cere soldaţilor puţină apă, însă aceştia îi dau să bea oţet provocându-I vomă şi deshidratându-L şi mai rău. În momentul când Iisus a murit au avut loc mai multe minuni: s-a întunecat cerul, a avut loc un cutremur foarte mare care a despicat catapeteasma templului şi a dat la o parte pietrele de pe unele morminte, au înviat morţi. La văzul atâtor minuni, mulţi au exclamat: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!“ (Matei 27:54). Pe cruce, moartea survenea în urma asfixierii. Iisus fiind foarte slăbit din cauza bătăilor repetate şi a deshidratării, a fost primul care a murit, celorlalţi fiindu-le zdrobite fluierele picioarelor, pentru a li se grăbi moartea. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii L-au înţepat pe Iisus cu suliţa în coastă. Abia după aceasta, Iosif din Arimateea şi Nicodim au fost lăsaţi să-L coboare de pe cruce şi să-L îngroape. După ce L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormânt. Acesta a fost închis cu o piatră, iar evreii, pentru a fi siguri că Apostolii nu-L vor fura pe Iisus, au adus soldaţi să-L păzească. Două tipuri de giulgiu au fost folosite: primul

7

Sfintele Paşti

era ca o fâşie lungă, înmuiată în aloe şi mir, iar al doilea era de forma unui cearceaf. Duminică, după 3 zile de la moartea sa, femeile mironosiţe au venit să ungă trupul lui Iisus, însă au găsit giulgiurile goale. Nu trecuseră 3 zile întregi, dar fuseseră cuprinse în acest interval ore din 3 zile diferite. Evreii socotesc începutul zilei de la asfinţitul soarelui. Giulgiurile nu fuseseră găsite în dezordine, ci pe forma corpului lui Iisus, deci când înviase trecuse prin ele. Singurul care nu a crezut minunea Învierii lui Hristos a fost Toma, care a spus că nu va crede până nu va vedea. În Duminica următoare Învierii, pe când Apostolii se împărtăşeau după cum le fusese poruncit la Cina cea de Taină, a venit Mântuitorul. A trecut prin uşile încuiate şi a venit la Toma pentru a-i arăta că nu este o nălucă sau o închipuire, ci este viu. Abia după ce i-a atins rănile, Toma a crezut în învierea Sa. Dar ce s-a întâmplat cu Petru şi Iuda? Pe când Iisus era judecat de către evrei, Petru a fost recunoscut ca fiind unul dintre ucenicii Mântuitorului. De frică să nu fie şi el prins, Petru îşi neagă credinţa de 3 ori, ultima dată chiar jurându-se pe Dumnezeu că nu-L cunoaşte pe Iisus. După înviere, Iisus îl iartă, întrebându-l de 3 ori dacă Îl iubeşte. Iuda, fiind cuprins de remuşcări, se sinucide, spânzurându-se în loc să-I ceară iertare lui Iisus care, dacă ar fi văzut în sufletul lui căinţă sinceră, l-ar fi iertat. Acestea sunt ultimele zile ale vieţii lui Iisus, ultimele zile ale condamnării omenirii la pieire datorită faptei lui Adam şi Evei. Şi nu în ultimul rând, primele zile ale biruinţei asupra diavolului şi asupra morţii, primele zile de fericire alături de Dumnezeu a celor ce au urmat voia Sa în vremea Vechiului Testament. De ce este importantă sărbătoarea Sfintelor Paşti pentru noi? Pentru că Iisus a fost chinuit şi omorât -nevinovat fiind- pentru fiecare dintre noi, pentru a ni se asigura fericirea veşnică alături de Dumnezeu (dacă o merităm!!!). Să avem mereu înaintea ochilor marea jertfă pe care a săvârşit-o Iisus din dragoste pentru noi şi să încercăm să fim vrednici să primim roadele aduse de ea. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

8

Sfintele Paşti

Dacă înviere nu e, nimic nu e !
„Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53). Fără înviere, existenţa pământească efemeră este o imensă păcăleală. Nu putem cugeta la condiţia omenească nimic optimist fără să luăm în calcul Învierea. Ne apucă disperarea, ne cuprinde întunericul, viaţa n-are nici un sens, ne mişcăm pe pământ ca nişte fiinţe jalnice, trăim în zbucium şi tulburare şi coborâm în ţărână ca toţi fiii lui Adam. Cum poate rezista încercărilor pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în Înviere? Moartea pare pentru muritori cea mai mare nenorocire. Despărţirea sufletului de trup, căci aceasta este moartea, este nefirească. Nu a fost în planul Creatorului dintru început, de aceea provoacă spaimă. Un trup din care a plecat sufletul nu-i decât un cadavru, o casă părăsită, rămasă în paragină, care aşteaptă pe stăpânul restaurator. Ne mai poate încredinţa cineva de înviere? Da! Învierea lui Hristos! Dar de Învierea lui Hristos cine ne poate încredinţa? Doar Iisus Însuşi! Deşi le-a vorbit ucenicilor despre Înviere de multe ori, când s-au văzut în faţa trupului chinuit şi zdrobit al Domnului, ei s-au îndoit. Nu numai Toma a fost necredincios. Petru şi Ioan s-au dus să vadă mormântul, dar nu s-au lăsat convinşi de Învierea Învăţătorului. Maria Magdalena a crezut că-I grădinarul şi L-a recunoscut pe Mântuitorul doar când a strigat-o pe nume. Le-a spus apostolilor vestea cea mare, dar nici cuvintele ei n-au adus lumină, ci mai multă tulburare. Luca şi Cleopa, mergând spre Emaus, erau „trişti“, tristeţea lor fiind dovada faptului că nu credeau Învierii şi sunt numiţi de Mântuitor: „zăbavnici cu inima“ (Luca 24:25). Cine crede cu tărie în înviere, acestuia „i s-a descoperit de la Tatăl“ (Matei 16:17). A crede în înviere este semnul că Hristos a prins chip în sufletul omului. Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe creştini cu salutul: „Bucuria mea, Hristos Cel Înviat!“ Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Nu voi muri, viaţa ţâşneşte din toate mădularele mele, mădularele unite cu Hristos“. Chiar şi cei din timpul „Vechiului Testament“ credeau în învierea trupurilor. Iată ce spune Dreptul Iov: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi
9

Sfintele Paşti

că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine“ (Iov 19:25-27). Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Să-I mulţumim Domnului
Să-I mulţumim Domnului, Celui ce ne-a trecut pe noi noianul postului şi ne-a adus cu veselie la limanul Sfintei Învieri. Să-I mulţumim Domnului, că am săvârşit calea postului, cu osârdie, cu râvnă fierbinte şi cu nevoinţă de fapte bune. Să-I mulţumim Domnului, că celor sârguitori le dă cu prisosinţă cununile şi plăţile cele vrednice de lucrul lor, iar celor mai neputincioşi le împărtăşeşte iertarea, ca un milostiv şi de oameni iubitor.

Fără răstignire nu există înviere
Mulţi oameni ai zilelor noastre, deşi au trecut 2000 de ani de la Învierea Domnului Iisus Hristos, încă nu sunt pregătiţi pentru Înviere şi chiar o nesocotesc pentru că nici nu o înţeleg. Ar trebui să ştie că pentru a învia trebuie mai întâi să mori, să treci prin chinuri, să suferi. În moarte îşi are „rădăcinile“ învierea. Sămânţa învierii noastre germinează în bobul răstignirii noastre, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Bobul de grâu, de nu se va îngropa în pământ, nu va aduce roadă. Acolo unde domnesc legile cărnii, ale suficienţei şi bunăstării, acolo unde binele omenesc satură toate nevoile, unde totul se rezolvă prin mintea şi priceperea omului, acolo unde omul se face pe sine izvor de toată plinătatea, acolo, nu-i loc pentru Minunea Învierii. De ce? Pentru că n-a avut loc Minunea Răstignirii, fără de care nimeni nu va învia. De răstignire fug toţi, fugim şi noi. Evitând Răstignirea, evităm Învierea. Întreaga societate astăzi, mai mult ca oricând, luptă din răsputeri împotriva Răstignirii (deci împotriva Înviereii). În toate structurile, prin toate metodele toţi refuzăm Crucea de dragul vieţii, uitând avertismentul Mântuitorului: „Cel ce-şi iubeşte viaţa şi-o va pierde“. Toţi se feresc de înviere prin răstignire, tineri şi bătrâni, părinţi şi copii, muncitori şi
10

Sfintele Paşti

intelectuali, savanţi şi politicieni etc.. Toţi se tem de Înviere, fiindcă Învierea cere întâi chinuri, mucenicie, moarte. Nimeni nu şi-o mai doreşte, n-o mai caută. Toţi îşi prepară „reţete de fericire“ pentru viitor. Toţi fug de crucea ascezei şi suferinţei martirice, a lipsurilor şi nevoilor, a sărăciei şi defăimărilor, fug de crucea încleştării cu necazurile lumii. Învierea nu este a fricoşilor, nici a căldiceilor, ci a celor îndrăzneţi după cum ne-a spus-o Însuşi Mântuitorul: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Iar Sfântul Serafim de Sarov la întrebarea ucenicului său Motovilov de ce nu sunt toţi oamenii sfinţi a răspuns aşa: „Pentru că nu au îndrăzneală!“

Învierea tatălui necredincios Sfânta Muceniţă Irina - fiica împăratului Liciniu
Numită iniţial Penelope, Sfânta primeşte prin chemare îngerească numele Irina (5 mai). Acelaşi înger a învăţat-o credinţa lui Hristos şi i-a spus că se vor mântui multe suflete prin ea. A aflat prin aceeaşi voce îngerească că va veni la dânsa Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi o va boteza. Iar când acestea s-au împlinit, ea zdrobeşte idolii necredinciosului şi asupritorului ei părinte. Mâniat peste măsură, Liciniu îşi cercetează fiica, poruncind apoi să fie dată să o calce caii. Unul dintre cai însă, în loc să-i facă vreun rău, s-a repezit asupra tatălui său. L-a trântit la pământ şi l-a omorât, fericind-o pe Sfânta Irina cu glas omenesc. Iar ea, îndată fiind eliberată de legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune şi a înviat pe tatăl său. Această minune dumnezeiască l-a făcut pe crudul împărat Liciniu să creadă cu tărie în Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu împărăteasa şi cu alţi 3.000 de păgâni, să primească botezul creştin şi săşi lase împărăţia. Şi-a petrecut restul zilelor în rugăciune şi umilinţă chiar în turnul zidit pentru cuvioasa sa fiică. Propovăduindu-L pe Hristos şi săvârşind minuni, Sfânta Irina a adus câteva mii de suflete pe calea vieţii veşnice.

11

Sfintele Paşti

Învierea scamatorului prefăcut mort Cuviosul Iacob din Nisibe
Cuviosul Iacob (13 ianuarie), născut şi crescut în marea cetate a Nisibei mesopotamiene, a iubit din copilărie viaţa paşnică şi a ales liniştea munţilor şi lipsurile pustiului spre a-L slăvi pe Creatorul tuturor. Prin asprele sale nevoinţe a devenit văzător cu duhul şi făcător de minuni, căci mult iubeşte Domnul pe ai Săi cuvioşi. A fost pus apoi în dregătoria de episcop, schimbându-şi petrecerea vieţii singuratice cu zumzetul neobosit al cetăţii, însă nu şi-a schimbat nici haina, nici hrana, nici rânduiala vieţii. Dimpotrivă, ostenelile sale erau mai mari, căci prin post, prin culcare pe jos şi-a mărit grija pentru cei sărmani, pentru văduve, pentru cei năpăstuiţi, ajutându-i pe toţi şi îndemnându-i la bine. Într-o vreme, mergând Sfântul Iacob printr-un sat, a întâlnit în cale nişte săraci, care-i cerură milostenie pentru un mort, care se afla zăcând acolo chiar în drum. Dar ei minţeau, căci mortul era numai prefăcut pentru ca lor să le fie mai uşor să ceară milostenia. Arhiereul le-a dat şi s-a rugat pentru cel mort, să i se ierte păcatele şi să fie şi el aşezat în rândul drepţilor. Pe urmă episcopul a plecat. Dar, când mincinoşii vrură să scoale pe cel ce se prefăcuse mort, au constatat că el zăcea cu adevărat fără viaţă. Văzând că se adeverise minciuna lor, au alergat după omul cel sfânt şi, căzându-i la picioare, şi-au mărturisit păcatul, arătând că din nevoie şi sărăcie l-au săvârşit. Episcopul Iacob cel bun la suflet le-a ascultat plângerea şi, înălţând o rugăciune caldă lui Dumnezeu, a adus iarăşi sufletul în acel trup mort, mustrând prin aceasta mai vârtos pe cei mincinoşi, decât dacă i-ar fi asuprit în alt fel.

La zece ani şi-a înviat mama Sfântul Mucenic Neofit
Fiu de părinţi binecredincioşi din Niceea Bitiniei lui Diocleţian, Sfântul Neofit (21 Ianuarie) s-a arătat din pruncie plin de darul lui Dumnezeu, săvârşind mai multe minuni în folosul semenilor. Când ieşeau copiii de la şcoală, fericit, micul Neofit lua cu sine pe cei mai săraci cu care învăţa şi le dădea hrana sa. El rămânea totdeauna flămând, săturându-se cu dragostea şi purtarea de grijă a Mântuitorului Hristos.
12

Sfintele Paşti

Însoţea colegii de învăţătură la poarta dinspre răsărit a şcolii, unde se afla un zid de piatră, şi acolo, după ce însemna zidul cu semnul crucii, îl lovea cu piatra şi scotea apă, ca odinioară Moise. Dădea astfel copiilor să bea. Aşa făcea în fiecare zi, rugându-şi colegii să nu dezvăluie părinţilor taina aceasta. Mama sa, Florentina, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, a primit prin somn o vedenie care i-a descoperit minunatele fapte ale fiului ei. După ce s-a trezit, a rugat pe Dumnezeu să-i arate mai cu încredinţare despre Neofit. Ca răspuns a văzut zburând din cer un porumbel alb, strălucind ca o lumină orbitoare. Porumbelul s-a aşezat pe patul lui Neofit şi a vorbit către el cu glas omenesc: Sunt trimis de la Mântuitorul ca să-ţi păzesc patul tău cel curat. Auzind acestea, Florentina, de mare spaimă, a căzut la pământ şi a murit. S-a adunat atunci o mare mulţime de oameni, mirându-se de o astfel de întâmplare. Venind acasă Teodor, bărbatul Florentinei, şi-a găsit soţia moartă şi a început a plânge, sfâşiindu-şi veşmintele după el de atâta durere. Atunci, copilul Neofit s-a apropiat de tatăl său spunându-i cu glas blând: „De ce te întristezi, tată, că maica mea nu a murit, ci doarme...“ Mergând cu tatăl îndurerat, Neofit a luat de mână pe maica sa şi i-a zis: „Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul!“ Atunci Florentina, s-a sculat ca din somn şi îmbrăţişându-şi copilul l-a sărutat. Toţi cei de faţă s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Mulţi au crezut şi s-au botezat, crezând în Domnul nostru Iisus Hristos.

„Hristos a înviat! Adevărat a înviat!“
În perioada de timp de la Înviere şi până la Înălţare creştinii când se întâlnesc folosesc salutul mărturisitor: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!“ Uneori la salutul „Hristos a înviat!“ primesc răspunsul „Bună ziua!“ Dar la salutul: „Hristos a înviat!“ cineva a dat răspunsul ateu „Dar ce, L-ai văzut tu?“. Nu L-am văzut, dar cred acest lucru cu toată fiinţa mea, cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat şi au mărturisit: Sfinţii Apostoli, ucenicii, femeile mironosiţe, ostaşii care au zăcut ca morţi, străpunşi de lumina Învierii, nenumăraţii mucenici care în clipa morţii lor martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat. Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiţi de

13

Sfintele Paşti

existenţa lui, pentru autoritatea celor care v-au informat. Nu l-aţi văzut nici pe Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Caragiale, dar credeţi că sunt operele lor pentru autoritatea profesorilor care vorbesc despre ei.Când spunem „Hristos a înviat!“ sau răspundem „Adevărat a înviat!“, atunci Hristos înviază (în mod virtual) şi în sufletele noastre de creştini.

Când cade sărbătoarea Sfintelor Paşti?
Diferitele concepţii cu privire la data serbării Paştelui au dus la serioase discuţii între adepţii anumitor practici, care uneori puteau provoca adevărate rupturi în rândul bisericii. O primă uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă, pentru întreaga lume creştină, Sinodul I Ecumenic (desfăşurat la Niceea, în anul 325, din iniţiativa Sfântului împărat Constantin cel Mare), care a decis: „Paştele se va serba întotdeauna Duminica. Această Duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin). Când 14 Nisan (aprilie) sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvara cade Duminica, Paştele va fi serbat Duminica următoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia“. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an va fi calculată din timp, de Patriarhia din Alexandria (oraş din Egipt, în care trăiau cei mai pricepuţi astronomi ai acelor timpuri), iar aceasta o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

Cum se serbează Sfintele Paşti în România?
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la Biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de Duminică,
14

Sfintele Paşti

credincioşii ies în curtea Sfintei Biserici, se aşează în formă de cerc, purtând lumânări aprinse în mână, în aşteptarea preotului care va sfinţi şi va binecuvânta bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), zahăr (ce va fi păstrat pentru a aduce belşug), sare (folosită de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie. În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un pom (un arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă în faptul că în locul globurilor se agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul sărbătorii sporeşte cu o podoabă de acest fel. La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai bucuros este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci . Pe lângă datina coşului pascal, se mai păstrează câteva obiceiuri deosebite: ele vestesc întâmpinarea Paştelui cu bucurie şi dragoste pentru semeni. În Maramureş, zona Lăpuşului se păstrează o foarte frumoasă datină. Dimineaţa, în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor „Sărbători fericite“. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.
15

Sfintele Paşti

În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără covrigii cu ou (numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe ouă, 10-15 ouă la 1 kilogram de făină). Fiecare gospodar se străduieşte să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul belşugului. În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte vin şi pâine sfinţite. În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel. În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la Sfânta Biserică, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât „hoţii“, cât şi „păgubaşii“. Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul. Pe valea Crişului Alb, la Almăş, toată suflarea comunei se adună în curtea Sfintei Biserici. Femeile şi fetele din localitate se gătesc în straie de sărbătoare şi vin în curtea Bisericii unde vopsesc şi „împestriţesc“ (încondeiază) ouă. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Vopsirea ouălor folosind culori naturale
O mai veche tradiţie românească, păstrată şi acum, cere gospodinelor să vopsească ouăle folosind culori naturale. Astfel, ele fac ouă galbene şi portocalii, fierbându-le cu coji de nucă sau foi de ceapă, roşii - cu felii de sfeclă, castanii - cu frunze de nuc, verzui - cu spanac şi chiar albastre - cu foi de varză roşie!

Ouăle roşii şi pasca
Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouăle roşii, a căror culoare aminteşte de sângele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mântuirea omenirii. Legenda spune că, la răstignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe soldaţii care Îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de Sângele Mântuitorului. De asemenea, gospodinele creştine coc, o singură dată pe
16

Sfintele Paşti

an, de Sfintele Paşti, pasca. Aceasta are o forma rotundă, pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. După tradiţie, în familiile creştine se mănâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul Îl simbolizează chiar pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.

Alte obiceiuri de Paşti în ţările Europei
Şi în ţările creştine europene există multe obiceiuri de Paşti. În Anglia, se obişnuieşte ca de Paşti să se dăruiască ouă foarte mari de ciocolată. În Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din mănăstiri. În Elveţia sunt zone în care există credinţa că ouăle de Paşti sunt făcute de cuci sau chiar de iepuraşi. De aceea, copiii pregătesc din primele flori de primăvară câte un cuib în care acestea să fie depuse. În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar copiii le caută. În Suedia se ornează ouăle cu desene hazlii şi cu versuri în rime, care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca. În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se desenează apoi diferite motive ornamentale, cele mai întâlnite fiind cele ce reprezintă stoguri de fân, case, fântâni cu cumpănă şi femei cu coşuri în mâini.

„Felicitări kitsch“ şi timbre poştale iconiţă
Alături de tradiţionalele felicitări, de Paşti, se strecoară şi „felicitări kitsch“ aşa cum se poate constata din imaginile alăturate. Nu prea înţelegem ce legătură este între iepuraş şi un Paşti fericit (imaginea din dreapta) sau cum poate un iepuraş să ne aducă tot ceea ce ne lipseşte când noi ştim că: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la tine Părintele luminilor“ (Iacov 1:17), cu alte cuvinte, toate le primim de la Bunul Dumnezeu. Felicitarea
17

Sfintele Paşti

din partea stângă, imaginea lui Hristos printre nori, nu este altceva decât o „icoană kitsch“ şi deoarece s-a adăugat şi textul: „Un Paşte fericit, dragii mei“, a rezultat o „felicitare kitsch“. Timbre cu Învierea lui Hristos sau Maica Domnului cu Pruncul (imaginea din partea dreaptă) se pot vedea uneori lipite pe scrisori. După ce este citit conţinutul scrisorii respective poate că mulţi dintre cititori le aruncă la gunoi. Odată cu ele aruncă şi aceste iconiţe timbru şi astfel Îl mâniem pe Dumnezeu. Să nu uităm că Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul aceea va şi secera“ (Galateni 6:7).

Sfintele Paşti să fie nu doar în casă, ci şi în suflet
Cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paşti, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în fiecare casă, pe masă se găseşte o bucăţică mai mare sau mai mică de carne de miel, câteva ouă roşii, prăjituri şi un pahar cu vin. Aşa trebuie să fie şi minunat lucru este. Dar oare este de ajuns că am luat Sfinte Paşti? Nu, nu este deajuns. Mulţi oameni consideră că dacă au luat Sfinte Paşti sunt în rânduială. Este bine să nu confundăm Sfintele Paşti (pâine stropită cu vin şi sfinţită) cu Sfânta Împărtăşanie (care este chiar Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos). Aşadar, este bucurie deplină în suflete numai atunci când creştinii au ţinut Postul Sfintelor Paşti, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Numai în această stare sufletească putem spune că Hristos înviază (în mod virtual) şi în sufletele noastre. Pentru a dovedi că suntem adevăraţi creştini trebuie să ne separăm de cei ce se foiesc de colo-colo prin Sfânta Biserică sau stau de vorbă în grupuri şi să participăm cu toată evlavia la Sfânta Liturghie în noaptea Sfintelor Paşti.

18

Sfintele Paşti

Iubiţi credincioşi,
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Înfăţişându-se înaintea Sfinţilor Apostoli, Mântuitorul ni S-a înfăţişat totodată şi nouă tuturor. Învierea Sa este dovada vieţii veşnice şi vestirea vieţii veşnice a întregii omeniri. Prin Învierea Sa, El a îndreptăţit nădejdea oamenilor în nemurire. Prin învierea Sa, El a desfiinţat frica de moarte din inimile celor credincioşi. Învierea Lui este începutul unei zile noi şi strălucite în istoria omenirii. Învierea Lui este pacea şi tăria noastră şi învierea sufletelor noastre câtă vreme noi suntem încă în trup. Învierea Lui alungă de la noi orice nedumerire, apăsare ori tristeţe. Învierea Lui seamănă în sufletele noastre liniştea, curajul şi buna voire. Învierea Lui ne îndeamnă şi ne întăreşte spre lucrarea bună, atât trupească cât şi sufletească. Învierea Lui luminează fiecare lucrare bună a noastră cu lumina nădejdii în Dumnezeul Cel Viu, Care numără lucrările noastre, le măsoară şi le păzeşte pentru ziua Înfricoşatei Judecăţi. Învierea Lui este o lumină mare care împrăştie întunericul îndoielilor, ignoranţei şi disperării noastre cugetând la viaţa după moarte. Creştinismul este bucurie şi pace sufletească în Duhul Sfânt, este religia Învierii. Cuvântul de întâmpinare al Domnului de după Înviere a fost „Bucuraţi-vă!“. După Înălţarea la cer apostolii şi ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare“. Pe Muntele Tabor apostolii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână acolo: „Bine este nouă să fim aici, înveşniceşte Doamne, clipa aceasta să nu mai coborâm în lumea mizeră! Cultul ortodox este centrat pe Înviere. La slujba Utreniei cântăm „Învierea lui Hristos“. În fiecare Duminică celebrăm Învierea.Viaţa nu se încheie la mormânt. Pentru adevăratul creştin viaţa începe odată cu moartea. Mormântul nu este un sfârşit, ci doar o staţie spre Împărăţia cea veşnică. Se spune că un împărat a chemat la sine pe cei mai învăţaţi oameni din vremea sa şi le-a poruncit să adune toate descoperirile din toate vremurile şi să le aducă la el. După 10 ani au venit învăţaţii aceia însoţiţi de 250 de cămile pe spatele cărora erau puse aproape 5000 de cărţi. Împăratul le-a spus :
19

Sfintele Paşti

„Sunt prea multe cărţi, vreau să-mi aduceţi mai puţine, căci nimeni nu are timp într-o viaţă de om să le citească pe toate“. Învăţaţii au plecat şi s-au întors după 20 de ani cu 50 de cămile încărcate cu cărţi. Împăratul le-a spus: „Sunt prea multe, vreau mai puţine“. După alţi 10 ani, la împărat a venit un singur învăţat care avea cu sine o singură carte. Împăratul l-a întrebat pe învăţatul care mai rămăsese în viaţă: „Ei bine, şi ce scrie în cartea aceasta?“ Învăţatul i-a spus: „Aici scrie un singur lucru: Omul se naşte, trăieşte şi moare!“ Împăratul a spus: „Nu se poate atât de puţin! Cum adică se naşte, trăieşte şi moare şi nici măcar nu cunoaşte scopul vieţii sale pământeşti? Nu ştie de ce trăieşte? Eu cred că fiecare om are o „carte a vieţii“ în care sunt scrise absolut toate faptele lui, bune şi rele. Cu fiecare an de viaţă care trece începe a se scrie o nouă filă din această carte“. Răspunsul care l-ar fi mulţumit pe împărat era acesta: „Omul trăieşte să-şi mântuiască sufletul, iar după moarte urmează învierea“. La slujba Utreniei se cântă în Biserică: „Învierea lui Hristos văzând“. Nu se cântă: „Învierea lui Hristos crezând“. Aşadar, Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem „Învierea lui Hristos văzând“, ca şi cum am fi văzut ceea ce n-am văzut, fiindcă acum 2000 de ani a înviat Hristos şi nici atunci nimeni nu L-a văzut când a înviat. Aşadar, Paştile este ziua cea de bucurie a Învierii lui Hristos şi pricina a toată veselia şi dulceaţa şi de aceea să zicem aşa: Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi prea cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în suflete chipul învierii Tale. Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului). Considerat cea mai mare sărbătoare creştină, Paştile este celebrarea Învierii lui Iisus Hristos, întemeietorul religiei creştine, născut la Betleem, din Fecioara Maria. Botezat la 30 de ani de Sfântul Ioan Botezătorul şi prezentat mulţimii drept Mesia, Hristos şi-a ales 12 ucenici şi, vreme de trei ani, şi-a predicat învăţătura în Galileea şi în Iudeea. S-a întors apoi în Ierusalim, unde a trebuit să înfrunte mânia fariseilor (cultul mozaic) şi arhiereilor, care îi contestau dumnezeirea.

20

Sfintele Paşti

Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost adus la judecată în faţa regelui Irod, a marilor preoţi iudei Anna şi Caiafa, a Sinedriului, în faţa procuratorului Pilat, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a-şi fi spus Fiul lui Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, între doi tâlhari, după ce şi-a cărat Crucea în spate. Înmormântat, Iisus Hristos a înviat după trei zile şi s-a ridicat la cer după alte 40 de zile. După cuvântul Sfântului Isidor Pelusiotul: „Dacă dorim învierea trebuie să facem tot ce duce spre ea“. Închinându-ne Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru, să zicem din tot sufletul acest tropar: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“ Slavă, cinste şi închinăciune de la toată suflarea se cuvine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Ceaslov, E.I.B.M., Bucureşti, 1992; Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş,2001; Anca-Maria Vacariu, Colinde, Editura Candy,1998; Protos. Nicodim Măndiţă, Viaţa Maicii Domnului, Editura Agapis, 2002; Petre Râşcanu, Istoria românilor, 1855; http:/www. danion vasile.ro.html/despre Crăciun; tradiţii/roîyahoo.com. mail;Cornel Dragoş, Roxana Mihalache, Oameni care au înviat din morţi, Editura Dacpress, Curtea de Argeş, 2005.

21

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->