1

14

Religia în societatea modernă
Cuprins
Teorii şi idei sociologice Studiul sociologic al religiei Teorii asupra religiei Religiile originare ale lumii Totemism şi animism Iudaism, creştinism şi religie islamică Religiile din Extremul Orient Organizaţiile religioase Creştinism, gen şi sexualitate Laicizare şi revigorare religioasă Laicizarea Religia în Europa Religia în Marea Britanie Religia în Statele Unite ale Americii Evaluarea tezei laicizării Fundamentalismul religios Rezumat Întrebări Lecturi suplimentare Legături internet

Reprezentare pagina 532 ATUNCI CÂND MONICA Besara, o mamă analfabetă a cinci copii din Bengalul de Nord din India a vizitat călugării catolici din cadrul organizaţiei Misionarii Carităţii în Calcutta, a fost pentru a primi binecuvântarea înainte de a muri. Ea considera că ar fi avut o tumoare malignă la stomac pe care medicina modernă nu o putea vindeca. Era 5 septembrie 1998, exact la un an după ce murise Maica Tereza, călugăriţa care primise Premiul Nobel pentru munca sa cu cei bolnavi şi săraci şi fondatoarea organizaţiei Misionarii Carităţii. Călugării s-au rugat pentru Besara şi i-au pus pe stomac un medalion ce fusese binecuvântat de Maica Tereza. Umflătura a dispărut peste noapte. Besara îşi aduce aminte că suferea „în continuu de dureri de cap, iar tumoarea din stomac era insuportabil de dureroasă”. Ea păstrează în memorie o slujbă la biserică în amintirea morţii Maicii Tereza. „E aici” a spus ea; „am avut viziunea. Fotografia Maicii care murise era aşezată exact lângă altar. Am văzut o lumină ca aceasta [a arătat către blitzul unui aparat de fotografiat] venind dinspre fotografie. Numai eu am văzut-o. La ora 1 a.m. m-am ridicat şi am constatat că umflătura dispăruse, ca şi durerea de cap. A doua zi de dimineaţă mergeam ca o persoană normală”. Pentru Monica Besara şi călugării organizaţiei Misionarii Carităţii aceasta a fost o minune. O echipă de medici trimisă de Biserica Catolică pentru a investiga fenomenul, a încuviinţat. Călugării au început să spună că „Dumnezeu a făcut o minune prin Maica [Tereza] şi suntem extrem de bucuroşi”. Papa, în calitate de conducător al Bisericii Catolice, a acceptat că miracolul a avut loc şi a ordonat beatificarea Maicii Tereza, pasul final înainte de sanctificare – atins de regulă după aprobarea de către Papă a unui al doilea miracol. Beatificarea s-a bucurat de celebrări în întreaga lume în octombrie 2003. În Albania, ţara de origine a Maicii

2 Tereza, ziua a fost respectată ca sărbătoare naţională, iar 2004 a fost declarat anul Maicii Tereza. În India, ţara ei de adopţie, preoţii au ţinut slujbe speciale în întreaga ţară, copiii au sărbătorit pe străzile din Calcutta, iar ceremonia ţinută la Vatican în Italia a fost transmisă în direct prin intermediul televiziunilor naţionale. La Roma, filmele, muzicalurile, desenele şi expoziţiile arătau celebrarea vieţii Maicii Tereza, iar relicvele ei au fost expuse. În ciuda insistenţei Bisericii Catolice, nu toţi sunt convinşi că reînsănătoşirea Monicăi Besara a fost un miracol. Probir Ghosh este cercetător în cadrul Societăţii Indiene asupra Ştiinţei şi Raţionaliştilor, specializată în demascarea bărbaţilor sfinţi care păcălesc indienii de rând ce plătesc pentru vindecări miraculoase. Organizaţia sa cuprinde mai bine de 20 000 de membri şi are ca misiune „eliberarea indienilor analfabeţi şi săraci de superstiţie”. Ghosh are o soluţie simplă pentru reînsănătoşirea bruscă a Besarei: „medicamentaţia a început să aibă efect atunci când s-a întâmplat aşa-numitul «miracol»”. Doctorii care au tratat-o pe Besara la diferite spitale din Bengal au făcut declaraţii similare, şi s-au întrebat dacă umflătura era o tumoare canceroasă sau ceva mai benign. Ghosh a susţinut că „Maica Tereza era un suflet mare şi cred că este o insultă la adresa moştenirii sale în a-i face sfinţenia dependentă de miracole născocite. Ea ar trebui legată de munca sa imensă în rândul celor săraci”. De-a lungul timpului, religia şi ştiinţa par să fi fost în contradicţie una cu cealaltă. Dezbaterea în jurul miracolului asupra Monicăi Besara arată că o perspectivă religioasă şi o gândire raţionalistă modernă există într-o constantă stare de tensiune. Pe măsură ce avansăm în modernitate, perspectiva raţionalistă a cucerit majoritatea aspectelor existenţei noastre; este puţin probabil ca ea să fie clătinată în viitorul apropiat. Cu toate acestea, vor exista întotdeauna reacţii împotriva ştiinţei şi a gândirii raţionaliste, pentru că ele rămân tăcute cu privire la întrebări fundamentale precum sensul şi scopul vieţii. Genul acesta de probleme este cel care a stat întotdeauna în centrul religiei şi a alimentat noţiunea de crez, un salt emoţional în credinţă. Pagina 533 Foto Maica Tereza a devenit faimoasă pentru munca sa în rândul indienilor săraci. Mii de ani la rând, religia a avut o determinare puternică asupra vieţilor oamenilor. Într-o formă sau alta, religia există în toate societăţile umane cunoscute. Cele mai de demult societăţi înregistrate, a căror evidenţă o avem doar pe baza rămăşiţelor arheologice, arată urme clare de simboluri şi ceremonii religioase. Peşteri desenate sugerează că credinţele şi practicile religioase au existat cu mai bine de 40 000 de ani în urmă. Pe tot cuprinsul istoriei ulterioare, religia a continuat să fie o parte centrală a experienţei umane, influenţând felul în care percepem şi reacţionăm faţă de mediul în care trăim. De ce a constituit religia un aspect atât de universal al societăţilor umane? Cum se schimbă rolul său în societăţile moderne de astăzi? În ce condiţii religia uneşte comunităţile, şi în ce condiţii le divide? Cum poate să aibă religia o asemenea influenţă asupra vieţilor indivizilor încât ei sunt gata să se sacrifice pentru idealurile ei? Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem în acest capitol. Pentru a face aceasta, ar trebui să ne întrebăm ce este religia astăzi, şi să privim la unele dintre diferitele forme pe care le iau credinţele şi practicile religioase. Vom considera, de asemenea, principalele teorii sociologice asupra religiei şi vom analiza diferitele tipuri de organizaţii religioase care pot fi distinse. Prin aceasta, vom considera destinul religiei în lumea de astăzi, deoarece mulţi au observat că odată cu ascensiunea ştiinţei şi a industriei moderne, religia a devenit o forţă secundară în viaţa socială comparativ cu perioada premodernă.

3

Teorii şi idei sociologice Studiul sociologic al religiei
Studiul religiei este o acţiune provocatoare, care solicită în mod specific imaginaţia sociologică. În analiza practicilor religioase, trebuie să dăm sens multora dintre diversele credinţe şi rituali care se regăsesc în diferite culturi umane. Trebuie să ne sensibilizăm cu privire la idealurile care inspiră o convingere profundă în rândul credincioşilor şi, în acelaşi timp, să păstrăm un echilibru cu privire la acestea. Avem de pus faţă în faţă idei care caută veşnicia, în timp ce trebuie să recunoaştem că grupurile religioase promovează scopuri destul de lumeşti – precum achiziţionarea de fonduri sau solicitări pentru adepţi. Trebuie să recunoaştem diversitatea credinţelor religioase şi a modurilor de conduită, dar trebuie să examinăm şi natura religiei ca fenomen general. Sociologii definesc religia drept sistem de credinţe şi ritualuri împărtăşite în mod obişnuit, ce asigură un sens al înţelesului ultim şi un scop, prin crearea unei concepţii despre o realitate sacră, atotcuprinzătoare şi supranaturală (Durkheim 1965; Berger 1967; Wuthnow 1988). Există trei elemente cheie în această definiţie: 1 2 3 Religia este o formă de cultură. Cultura constă în convingeri împărtăşite, valori, norme şi idealuri care creează o identitate comună în rândul unui grup de oameni. Religia împărtăşeşte toate aceste caracteristici. Religia implică credinţe care iau forma unor practici ritualizate. Toate religiile au astfel un aspect comportamental – activităţile speciale la care iau parte credincioşii şi care îi identifică drept membri ai comunităţii religioase. Poate cel mai important, religia asigură un sens al scopului – sentimentul că viaţa are, în cele din urmă, sens. Aceasta se întâmplă prin explicarea în mod coerent şi constrângător a ceea ce transcende sau eclipsează viaţa de zi cu zi, în modalităţi în care alte aspecte ale culturii (cum ar fi un sistem educaţional sau o convingere în democraţie) nu o pot face (Geertz 1973; Wuthnow 1988).

Ceea ce lipseşte din definiţia sociologică asupra religiei este la fel de important ca şi ceea ce aceasta include: nicăieri nu se face menţiune despre Dumnezeu. Adesea ne gândim la teism, o credinţă într-una sau mai multe zeităţi supranaturale (termenul se originează în cuvântul grecesc prin care este desemnat Dumnezeu) ca fundamentală pentru religie, dar nu acesta este cazul, în mod necesar. După cum vom vedea mai târziu, unele religii, precum budismul, cred în existenţa unor forţe spirituale mai degrabă decât într-un anumit Dumnezeu. Cum consideră sociologii religia Atunci când sociologii studiază religia, o fac în condiţia de sociologi şi nu în aceea de credincioşi (sau necredincioşi) faţă de o anumită credinţă. Această postură are mai multe implicaţii pentru studiul sociologic asupra religiei: 1 Pe sociologi nu îi interesează dacă credinţele religioase sunt adevărate sau false. Dintr-o perspectivă sociologică, religiile nu sunt considerate ca fiind decretate de Dumnezeu, ci construite social de fiinţele umane. Prin urmare, sociologii lasă deoparte convingerile lor personale atunci când studiază religia. Ei devin preocupaţi mai degrabă de aspectele umane decât de cele divine ale religiei. Sociologii se întreabă: Cum este organizată religia? Care sunt principalele sale credinţe şi valori? Cum se leagă ea de societate în general? Ce îi explică succesul

4 sau eşecul în recrutarea şi păstrarea credincioşilor? Problema dacă o anumită credinţă este „bună” sau „adevărată”, oricât de importantă poate fi pentru credincioşii religiei studiate, nu intră în preocupările sociologilor. (Ca indivizi, ei pot avea opinii puternice asupra acestei chestiuni, dar este de dorit ca, în calitate de sociologi, să îşi poată ţine deoparte aceste păreri care le pot tulbura cercetarea). Sociologii sunt preocupaţi îndeosebi de organizarea socială a religiei. Religiile sunt printre cele mai importante instituţii din societate. Ele sunt o sursă primară a normelor şi valorilor celor mai adânc înrădăcinate. În acelaşi timp, religiile sunt practicate de regulă printr-o enormă varietate de forme sociale. În cadrul creştinismului şi al iudaismului, de exemplu, practica religioasă survine adesea în organizaţii formale, precum biserici sau sinagogi. Totuşi, aceasta nu este obligatoriu pentru unele religii asiatice, precum hinduismul şi budismul, unde practicile religioase par să survină în casă sau în alte aşezări naturale. Sociologia religiei este preocupată de diversitatea funcţionării contemporane a anumitor instituţii şi organizaţii religioase. Adesea religiile europene timpurii au făcut corp comun cu societatea în general, pe măsură ce credinţele religioase şi practicile religioase au fost incorporate în viaţa de zi cu zi. Acesta constituie încă un adevăr în majoritatea părţilor din lumea de astăzi. Totuşi, în societatea modernă industrială, religiile au fost stabilite în organizaţii separate, adesea birocratice, sociologii concentrându-se astfel asupra organizaţiilor prin care religia trebuie să funcţioneze pentru a supravieţui (Hammond 1992). După cum vom vedea în continuare, această instituţionalizare i-a determinat pe unii sociologi să considere religiile din Statele Unite şi Europa ca fiind similare organizaţiilor de afaceri, concurând una cu alta pentru membri (Warner 1993). Adesea, sociologii consideră religia ca o sursă majoră de solidaritate socială. În măsura în care religiile asigură credincioşilor un set comun de norme şi valori, ele sunt o sursă importantă de solidaritate socială. Credinţele religioase, ritualurile şi legăturile ajută la crearea unei „comunităţi morale” în care toţi membri ştiu cum să se poarte unul faţă de celălalt (Wuthnow 1988). Dacă o singură religie domină o societate, ea poate fi o importantă sursă de stabilitate socială. Dacă membri unei societăţi aderă totuşi la numeroase religii concurente, diferenţele religioase pot conduce la conflicte sociale destabilizatoare. Exemple recente de conflicte religioase în cadrul unei societăţi includ luptele între sikh-şi, hinduşi şi musulmani în India, ciocnirile între musulmani şi creştini în Bosnia şi alte părţi ale fostei Iugoslavii, precum şi „crimele motivate de ură” împotriva evreilor, musulmanilor şi a altor minorităţi religioase în Statele Unite. Sociologii tind să explice interesul pentru religie în termenii forţelor sociale mai degrabă decât în termeni de factori pur personali, spirituali sau psihologici. Pentru mulţi oameni, credinţele religioase sunt o experienţă profund personală, implicând un simţ al conexiunii cu forţe care transcend realitatea de fiecare zi. Sociologii nu îşi pun întrebări cu privire la profunzimea unor astfel de sentimente şi experienţe, şi nu se limitează la o explicaţie pur spirituală a angajării religioase. O persoană poate pretinde că a devenit religioasă atunci când Dumnezeu i-a apărut brusc într-o viziune, dar sociologii încearcă să caute explicaţii mai lumeşti. Unii cercetători susţin că oamenii adesea „recurg la religie” atunci când sensul lor fundamental cu privire la o ordine socială este ameninţat de greutăţi economice, de singurătate, pierdere sau durere, suferinţă fizică sau sănătate şubredă (Berger 1967; Schwartz 1970; Glock 1976; Stark şi Bainbridge 1980). Explicând interesul pentru mişcările religioase, sociologii par mai degrabă să se concentreze pe problemele legate de ordinea socială decât pe răspunsul psihologic al cuiva.

2

3

4

5

Teorii asupra religiei
Abordările sociologice ale religiei sunt încă puternic influenţate de ideile celor trei teoreticieni „clasici” ai sociologiei: Marx, Durkheim şi Weber. Niciunul dinte nu se considera credincios şi toţi au subliniat că semnificaţia religiei avea să se diminueze în vremurile moderne. Fiecare a considerat că religia este, într-un sens fundamental, doar o iluzie. Susţinătorii diferitelor credinţe ar putea fi convinşi pe deplin de validitatea credinţelor pe care le susţin şi a ritualurilor la care iau parte, dar însăşi diversitatea religiilor şi legătura lor evidentă cu diferitele tipuri de societate – spuneau cei trei gânditori – fac aceste pretenţii în mod firesc implauzibile. Un individ născut într-o societate australiană de vânători şi culegători va avea cu totul alte convingeri religioase decât cineva născut în sistemul de castă al Indiei sau aparţinând bisericii catolice din Europa medievală. Totuşi, după cum vom vedea în continuare, deşi sociologii clasici sunt de acord în această privinţă, ei dezvoltă teorii foarte diferite atunci când vine vorba de studiul rolului religiei în societate. Marx: religie şi inegalitate În ciuda influenţei lui asupra acestui subiect, Karl Marx nu a studiat niciodată religia îndeaproape. Ideile sale derivau mai ales din scrierile mai multor autori teologi şi filosofi de la începutul secolului al XIX-lea. Unul dintre aceştia era Ludwig Feuerbach, care a scris o lucrare celebră intitulată The Essence of Christianity (1957) (Esenţa creştinismului). După Feuerbach, religia constă din idei şi valori produse de oameni în decursul dezvoltării lor culturale, dar proiectate în mod eronat asupra unor forţe divine sau a zeilor. Deoarece oamenii nu-şi înţeleg pe deplin propria lor istorie, ei tind să atribuie valorile şi normele create social, activităţilor zeilor. Astfel, povestea celor zece porunci date de Dumnezeu lui Moise este o versiune mitică a originii preceptelor morale care guvernează vieţile credincioşilor evrei şi creştini. Câtă vreme nu înţelegem natura simbolurilor religioase pe care noi înşine le-am creat, susţine Feuerbach, suntem condamnaţi să fim prizonirii unor forţe ale istoriei pe care nu le putem controla. Feuerbach foloseşte termenul „alienare” pentru a se referi la stabilirea zeilor sau a forţelor divine ca distincte de fiinţele umane. Valorile şi ideile create de oameni devin considerate drept rezultat al unor fiinţe străine sau separate – forţe religioase şi zei. Dacă efectele alienării au fost în trecut negative, înţelegerea religiei ca alienare, după Feuerbach, promite mari speranţe pentru viitor. Odată ce oamenii realizează că valorile proiectate asupra religiei sunt în realitate ale lor înşile, acele valori devin capabile de a fi realizate pe acest pământ, mai curând, decât să fie amânate pentru viaţa de apoi. Puterile despre care se credea în creştinism că sunt posedate de Dumnezeu pot fi însuşite de fiinţele umane însele. Creştinii cred că, în timp ce Dumnezeu este atotputernic şi atoateiubitor, oamenii înşişi sunt imperfecţi şi păcătoşi. Totuşi, potenţialul pentru dragoste şi bunătate şi puterea de a ne controla propriile noastre vieţi, consideră Feuerbach, sunt prezente în instituţiile sociale umane şi pot fi fructificate odată ce le-am înţeles adevărata lor natură. Marx a acceptat perspectiva conform căreia religia reprezină autoalienarea umană. Se crede adesea că Marx nu a acordat importanţă religiei, dar nu este adevărat. Religia, scrie el, este „străfundul unei lumi fără suflet” – un refugiu din faţa durităţii realităţii zilnice. După părerea lui Marx, religia în forma ei tradiţională va dispărea, şi trebuie să dispară; dar aceasta se întâmplă pentru că valorile pozitive întruchipate în religie pot deveni idealuri care să conducă la îmbunătăţirea soartei umanităţii pe acest pământ, nu fiindcă aceste idealuri şi valori sunt ele însele eronate. Nu ar trebui să ne temem de zeii pe care noi înşine i-am creat, ci ar trebui să încetăm să-i mai înzestrăm cu valori pe care noi înşine le putem realiza.

6 Marx a declarat, într-o afirmaţie celebră, că religia a fost „opium-ul oamenilor”. Religia promite fericirea şi răsplata în viaţa de apoi, predicând acceptarea resemnată a condiţiilor existente în această viaţă. Atenţia este astfel distrasă de la inegalităţile şi nedreptăţile din această lume prin promisiunea a ceea ce va să vină în viaţa de apoi. Religia are un puternic element ideologic: credinţele şi valorile religioase oferă adesea justificări ale inegalităţilor de avere şi putere. De exemplu, învăţătura că „cei umili vor moşteni lumea” sugerează atitudini de umilinţă şi de supunere faţă de oprimare. Durkheim: funcţionalism şi ritual religios Spre deosebire de Marx, Emile Durkheim şi-a petrecut o bună parte a carierei sale intelectuale studiind religia, concetrându-se îndeosebi asupra religiei la scară redusă, în societăţile tradiţionale. Lucrarea lui Durkheim, The Elementary Forms of the Religious Life (1976 [1912]) (Formele elementare ale vieţii religoase) este unul dintre studiile cele mai influente în sociologia religiei. Durkheim nu leagă religia în primul rând de inegalităţile sociale sau de putere, ci de natura generală a instituţiilor unei societăţi. El îşi întemeiază lucrarea pe studiul totemismului, aşa cum era practicat de societăţile aborigene de australieni, şi susţine că totemismul reprezintă religia în forma ei cea mai „elementară” sau simplă – de aici şi titlul cărţii. Pagina 538 Foto Durkheim susţine că ritualuri precum ceremoniile Puja din Calcutta desprind spiritul de ordinea obişnuită,, dar făcând astfel reîntăresc valorile sociale cheie. Un totem era la origine un animal sau o plantă, considerate ca având o semnificaţie simbolică deosebită pentru un anumit grup. El este un obiect sacru, venerat şi înconjurat de diferite practici ritualice. Durkheim defineşte religia în termenii unei distincţii între sacru şi profan. Obiectele sacre şi simbolurile, susţine el, sunt tratate ca fiind aparte de aspectele de rutină ale existenţei, care ţin de domeniul profanului. A mânca animalul sau planta totemică, cu excepţia ocaziilor ceremoniale speciale, este de regulă interzis, iar ca obiect sacru se crede că totemul are proprietăţi divine care îl disting complet de alte animale ce pot fi vânate, sau de cerealele care pot fi culese şi consumate. De ce este totemul sacru? După părerea lui Durkheim, aceasta se întâmplă deoarece el este simbolul grupului însuşi; el reprezintă valorile centrale ale grupului sau ale comunităţii. Veneraţia pe care oamenii o resimt faţă de totem derivă de fapt din respectul pe care îl acordă valorilor sociale de bază. În religie, obiectul adorării este, de fapt, societatea însăşi. Durkheim a subliniat cu tărie faptul că religiile nu sunt niciodată doar o problemă de credinţă. Toate religiile implică cu regularitate activităţi ceremoniale şi ritualuri, în care un grup de credincioşi se strâng laolaltă. În cadrul ceremoniilor colective se afirmă şi se întăreşte sentimentul unei solidarităţi de grup. Ceremoniile au menirea de a-i scoate pe indivizi din preocupările vieţii sociale profane, ducându-i într-o sferă mai elevată, în care se simt în contact cu forţe superioare. Acestea din urmă, atribuite totemurilor, influenţelor divine sau zeilor, sunt în realitate expresia influenţei colectivităţii asupra individului. În opinia lui Durkheim, ceremonia şi ritualul sunt esenţiale pentru legăturile care se formează între membrii grupului. De aceea, ele se regăsesc nu numai în situaţiile obişnuite de venerare, ci şi în diferite situaţii de criză din viaţă, atunci când omul trece prin experienţa unor transformări sociale majore, cum ar fi naşterea, căsătoria şi moartea. Practic în toate

7 societăţile, în asemenea situaţii, procedurile de ritual şi de ceremonie sunt respectate. Durkheim demonstrează că ceremoniile colective reafirmă solidaritatea de grup în momentele în care oamenii sunt nevoiţi să se adapteze unor schimbări majore care intervin în vieţile lor. Ritualurile funerare demonstrează că valorile grupului supravieţuiesc trecerii prin viaţă a indivizilor, asiurând astfel oamenilor sărmani un mod de adaptare la circumstanţele modificate. Doliul nu este expresia spontană a durerii – sau, cel puţin, este astfel numai pentru cei afectaţi personal de moartea cuiva. Doliul reprezintă o datorie impusă de grup. În culturile tradiţionale mici, a susţinut Durkheim, aproape toate aspectele vieţii sunt străbătute de religie. Ceremoniile religioase dau naştere unor noi idei şi categorii de gândire, şi reafirmă valorile existente. Religia nu este numai o serie de sentimente şi activităţi; de fapt, ea condiţionează modurile de gândire ale indivizilor din culturile tradiţionale. Chiar şi cele mai elementare categorii ale gândirii, inclusiv felul în care sunt concepute spaţiul şi timpul, au fost formulate mai întâi în termeni religioşi. Conceptul de „timp”, de exemplu, a derivat la origine, din numărarea intervalelor implicate în ceremoniile religioase. Odată cu dezvoltarea societăţilor moderne, credea Durkheim, influenţa religiei scade. Gândirea ştiinţifică înlocuieşte din ce în ce mai mult explicaţiile religioase, iar activităţile legate de ceremonii şi de ritual încep să ocupe doar o mică parte din viaţa indivizilor. Durkheim este de acord cu Marx că religia tradiţională – adică acea religie care implică forţele divine sau zeităţile – este pe cale de dispariţie. „Vechii zei au murit”, scrie Durkheim. Dar el spune că într-un anumit sens, religia, în forme modificate, probabil va continua. Chiar şi coeziunea societăţilor moderne depinde de ritualuri care le reafirmă valorile; astfel, ne putem aştepta ca noile activităţi ceremoniale în curs de apariţie să le înlocuiască pe cele vechi. Durkheim nu precizează care ar putea fi acestea, dar probabil că s-a gândit la celebrarea valorilor umaniste şi politice precum libertatea, egalitatea şi cooperarea socială. Weber: religiile lumii şi schimbarea socială Durkheim şi-a fundamentat argumentele pe un număr restrâns de exemple, chiar dacă susţine că ideile sale se aplică religiei în general. Spre deosebire de acesta, Max Weber a întreprins un studiu masiv al religiilor din lumea întreagă. Nici un om de ştiinţă, înaintea lui sau de atunci încoace, nu a întreprins o sarcină de o asemenea anvergură. El şi-a concentrat atenţia cu precădere asupra a ceea ce el a numit religiile lumii – cele care au atras un mare număr de credincioşi şi au influenţat în mod decisiv cursul istoriei globale. El a făcut studii detaliate despre hinduism, budism, taoism şi iudaismul antic (Weber 1951, 1952, 1958, 1963), iar în lucrarea The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (1976) (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), cât şi în alte părţi, a scris pe larg despre impactul creştinismului asupra istoriei Occidentului. Totuşi, el nu şi-a dus la bun sfârşit studiul despre islamism, pe care îl proiectase. Scrierile lui Weber despre religie diferă de cele ale lui Durkheim prin concentrarea asupra legăturii dintre religie şi schimbarea socială, fapt căruia Durkheim i-a acordat o mia mică atenţie. Ele sunt în contrast şi cu lucrările lui Marx, deoarece Weber susţine că religia nu este în mod necesar o forţă conservatoare; dimpotrivă, mişcările de sorginte religioasă au determinat adesea transformări sociale dramatice. Astfel, protestantismul – îndeosebi puritanismul – a fost sursa perspectivei capitaliste descoperită de Occidentul modern. Antreprenorii de odinioară erau mai cu seamă calvinişti. Propensiunea lor către succes, care a contribuit la iniţierea dezvoltării economice occidentale, a fost determinată la origini de dorinţa de a îl sluji pe Dumnnezeu. Succesul material a fost pentru ei un semn al alegerii divine. Weber şi-a conceput cercetarea sa asupra religiilor lumii ca un singur proiect. Discuţia asupra impactului protestantismului în ceea ce priveşte dezvoltarea Occidentului este parte a unei

8 încercări mai cuprinzătoare de înţelegere a influenţei religiei asupra vieţii economice şi sociale în diferite culturi. Analizând religiile orientale, Weber a ajuns la concluzia că ele au asigurat bariere de neînvins în calea dezvoltării capitalismului industrial, aşa cum s-a manifestat el în Occident. Aceasta nu s-a întâmplat pentru că civilizaţiile ne-occidentale ar fi înapoiate, ci pentru că ele pur şi simplu au acceptat valori diferite de cele care începuseră să devină dominante în Europa. În China şi India tradiţionale, a subliniat Weber, au existat anumite perioade de dezvoltare semnificativă a comerţului, manufacturii şi a urbanismului, dar acestea nu au generat modele radicale de schimbare socială implicate în apariţia capitalismului industrial din Occident. Religia a avut o influenţă deosebită în inhibarea unei astfel de schimbări. De exemplu, hinduismul este ceea ce Weber numeşte o religie a „lumii de dincolo”, cu alte cuvinte, cele mai înalte valori ale sale subliniază evadarea din mrejele lumii materiale către un plan superior al existenţei spirituale. Sentimentele religioase şi motivaţiile produse de hindusim nu se focalizează pe controlul şi modelarea lumii materiale. Dimpotrivă, el consideră realitatea materială ca pe un văl care ascunde adevăratele preocupări către care ar trebui orientată omenirea. Confucianismul a acţionat şi el în intenţia îndepărtării eforturilor de la dezvoltarea economică, aşa cum era ea înţeleasă în Occident, punând accentul pe armonia cu lumea, mai degrabă, decât să promoveze o stăpânire activă a acesteia. Deşi China a fost pentru multă vreme civilizaţia cea mai puternică şi cea mai deschisă din punct de vedere cultural, valorile ei religioase dominante au acţionat ca o frână faţă de angajarea puternică pe calea dezvoltării economice. Weber a privit creştinismul ca pe o religie a salvării, care implică ideea că fiinţele umane pot fi „salvate” dacă adoptă credinţele unei religii şi urmează preceptele sale morale. Noţiunile de păcat şi de absolvire de acesta prin graţia divină sunt importante în acest sens. Ele generează o tensiune şi un dinamism emoţional, absente în mod esenţial din religiile orientale. Religiile salvării au un aspect „revoluţionar”. În timp ce religiile Orientului cultivă o atitudine de pasivitate a credinciosului faţă de ordinea existentă, creştinismul implică o luptă constantă împotriva păcatului, şi de aici poate stimula revolta împotriva ordinii existente a lucrurilor. Apar lideri religioşi – ca Iisus –, care reintrepretează doctrinele existente astfel încât contestă structura prevalentă a puterii. Evaluare critică a perspectivelor clasice Marx, Durkheim şi Weber identifică fiecare, unele caracteristici generale importante ale religiei, iar perspectivele lor sunt întrucâtva complmentare. Marx a avut dreptate atunci când a susţinut că religia are adesea implicaţii ideologice, care servesc la justificarea intereselor unor grupuri dominante pe seama altora: există nenumărate exemple de acest fel în istorie. Spre pildă, influenţa creştinismului asupra eforturilor europene de colonizare pentru subjugarea altor culturi. Misionarii care au încercat să convertească popoarele „păgâne” la credinţa creştină erau, fără îndoială sinceri, deşi efectul învăţăturilor lor a fost acela de a contribui la distrugerea culturilor tradiţionale şi la impunerea dominaţiei albilor. Diferitele confesiuni creştine au acceptat sau tolerat, aproape toate, sclavia în Statele Unite şi în alte părţi ale lumii până în zorii secolului XIX. Au fost dezvoltate doctrine care susţineau că sclavia se baza pe legi divine, sclavii rebeli fiind vinovaţi de crimă atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a stăpânilor lor. Totuşi, Weber a avut dreptate atunci când a subliniat impactul tulburător şi adesea revoluţionar al idealurilor religioase asupra ordinii sociale prestabilite. Chiar dacă sclavia a primit de timpuriu sprijinul bisericii în Satele Unite, mulţi lideri religioşi au jucat mai târziu un rol-cheie în lupta pentru abolirea ei. Credinţele religioase au dat un imbold multora dintre mişcările sociale care căutau să răstoarne sistemele nedrepte de autoritate, afirmându-se

9 proeminent, de exemplu, în mişcările pentru drepturile civile din 1960 din Statele Unite. Religia a influenţat, de asemenea, şi schimbarea socială – adesea provocând multă vărsare de sânge – prin intermediul conflictelor armate şi a războaielor purtate din motive religioase. Aceste influenţe controversate ale religiei, atât de puternice în istorie, sunt prea puţin menţionate în lucrările lui Durkhim. El a subliniat înainte de toate rolul religiei în promovarea coeziunii sociale, deşi nu este greu să redirecţionăm ideile sale către explicarea diviziunilor religioase, a conflictelor şi a schimbării şi, în aceeaşi măsură, a solidarităţii. În fond, o mare parte din tăria sentimentului care poate fi generat împotriva altor grupuri religioase derivă din ataşamentul faţă de valorile religioase născute în cadrul fiecărei comunităţi de credincioşi. Printre cele mai valoroase aspecte ale scrierilor lui Durkheim se numără accentul pus pe ritual şi ceremonie. Toate religiile implică întâlniri cu regularitate ale credincioşilor, unde sunt respectate prescripţii ritualice. După cum sublinia el pe bună dreptate, activităţile ritualice marchează şi majoritatea tranziţiilor din timpul vieţii – naşterea, intrarea în vârsta adultă (ritualuri asociate cu pubertatea se regăsesc în majoritatea culturilor), căsătoria şi moartea (van Gennep 1977). În continuarea acestui capitol, ne vom folosi de ideile dezvoltate de către cei trei autori. Mai întâi, vom studia principalele religii ale lumii şi diferitele tipuri de organizaţii religioase. Vom trece apoi la discutarea controversei sociologice asupra laicizării, concepţia conform căreia religia a devenit mai puţin semnificativă în societăţile industriale. De aici, ne vom îndrepta atenţia asupra unora dintre dezvoltările din religiile lumii prin care a fost pusă sub semnul întrebării ideea de laicizare – anume ascensiunea noilor mişcăriri religioase şi puterea fundamentalismului religios.

Religiile originare ale lumii
În societăţile tradiţionale, religia joacă de regulă un rol esenţial în viaţa socială. Simbolurile şi ritualurile religioase sunt adesea integrate în cultura artistică şi materială a societăţii – muzică, pictură sau sculptură, dans, legende şi literatură. În culturile restrânse, nu există profesia de preot, dar întotdeauna există unele persoane specializate în cunoaşterea practicilor religioase (şi adesea a celor magice). Deşi există numeroase feluri de asemenea specialişti, unul dintre tipurile comune este şamanul (cuvânt a cărui origine o regăsim în rândul indienilor nordamericani). Şamanul este un individ despre care se crede că poate influenţa spiritele sau forţele nenaturale prin intermediul mijloacelor ritualice. În esenţă, şamanii sunt uneori mai degrabă magicieni decât lideri religioşi, fiind adesea consultaţi de către persoane nemulţumite de ceea ce li se oferă în cadrul ritualurilor religioase ale comunităţii.

Totemism şi animism
Două forme de religie care se regăsesc frecvent în culturile restrânse sunt totemismul şi animismul. Cuvântul „totem” îşi are originea în rândul triburilor indiene din America de Nord, dar a fost mult folosit pentru a face referinţă la specii de animale sau plante despre care se credea că deţin puteri supranaturale. De regulă, fiecare grup de rudenie sau clan din cadrul unei societăţi are propriul său totem, cu care sunt asociate diferite activităţi ritualice. Credinţele totemice pot părea stranii celor care trăiesc în societăţile industrializate, dar în contexte relativ restrânse, simboluri similare cu cele din totemism sunt familiare – ca în situaţia în care o echipă de sportivi are un animal sau o plantă ca emblemă: mascotele pot fi totemuri. Animismul este credinţa în spirite sau fantome, despre care se crede că populează aceeaşi lume ca şi cea a fiinţelor umane. Astfel de spirite pot fi considerate fie ca benigne, fie ca răuvoitoare, şi pot influenţa comportamentul uman în nenumărate privinţe. În unele culturi,

10 spre exemplu, se crede că spiritele sunt cele care cauzează boală sau nebunie, şi că pot poseda sau pune stăpânire pe indivizi, în aşa fel încât să le poată controla comportamentul. Credinţele animiste nu se regăsesc doar în culturile restrânse, ele există într-o oarecare măsură în multe alte cadre religioase. În Europa medievală, cei despre care se credea că sunt posedaţi de duhurile rele erau adesea persecutaţi ca magicieni sau vrăjitori. Societăţile mici, în aparenţă „simple”, au adesea sisteme complexe de credinţe religioase. Totemismul şi animismul sunt întâlnite mai mult în rândul societăţilor restrânse decât în rândul celor mai mari, dar unele societăţi restrânse pot avea religii mult mai complexe. Membrii tribului Nuer din sudul Sudanului, de exemplu, descrişi de E.E.Evans-Pritchard (1956), au un set elaborat de concepţii teologice centrate pe un „zeu de sus” sau „spirit al cerului”. Totuşi, religiile care înclină către monoteism (credinţa într-un singur zeu) se regăsesc arareori în rândul culturilor tradiţionale restrânse. Majoritatea acestora sunt politeiste – există o credinţă în mai mulţi zei.

Iudaism, creştinism şi religie islamică
Iudaismul, creştinismul şi religia islamică sunt trei dintre cele mai influente religii monoteiste din istoria lumii. Toate îşi au originea în Orientul Mijlociu şi fiecare dintre ele le-a influenţat pe celelalte. Iudaismul Iudaismul este cea mai veche dintre cele trei religii, datând aproximativ din jurul anului 1000 î. H. Primii evrei erau nomazi, trăind în vechiul Egipt şi în jurul acestuia. Profeţii sau liderii lor religioşi şi-au extras concepţiile, în parte, din credinţele religioase existente în regiune, de care s-au distanţat prin credinţa faţă de un Dumnezeu unic şi atotputernic. Majoritatea vecinilor lor erau politeişti. Evreii credeau că Dumnezeu cere supunere faţă de anumite coduri morale stricte, şi au insistat asupra dreptului lor de a deţine singuri monopolul asupra adevărului, fiind convinşi că aceste credinţe erau singura religie adevărată (Zeitlin 1984, 1988). Până la crearea Israelului, nu mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, nu a existat niciun stat în care iudaismul să fie religia oficială. Comunităţile de evrei au supravieţuit în Europa, Africa de Nord şi Asia, deşi erau adesea persecutate – culminând cu uciderea a milioane de evrei de către nazişti în lagărele de concentrare din timpul războiului. Pagina 543 Foto Un evreu devotat citeşte Torah-ul. Creştinismul Multe elemente ale iudaismului au fost preluate şi incorporate ca parte a creştinismului. Iisus era un evreu ortodox, iar creştinismul a început ca sectă a iudaismului; nu este clar dacă Iisus a dorit să întemeieze o religie distinctă. Discipolii Lui s-au gândit la el ca fiind Mesia – un cuvânt evreiesc care înseamnă „Cel uns”, pentru care termenul grecesc era „Hristos” – Cel aşteptat de către evrei. Pavel, un cetăţean roman care vorbea greaca, a fost principalul iniţiator

11 în răspândirea creştinismului, propovăduit pe larg în Asia Mică şi în Grecia. Deşi creştinii au fost la început aspru persecutaţi, în cele din urmă Împăratul Constantin a adoptat creştinismul ca religie oficială a Imperiului Roman. Creştinismul s-a răspândit, devenind o forţă dominantă în cultura occidentală de-a lungul următoarelor două mii de ani. Astăzi, creştinismul are un număr mare de adepţi şi este mai răspândit în lumea largă decât oricare altă religie (vezi figura 14.1). Peste un o mie de milioane de oameni se consideră creştini, dar există multe diferenţe în ceea ce priveşte teologia şi organizarea bisericii, principalele ramuri fiind romano-catolică, protestantă şi ortodoxia răsăriteană. Religia islamică Originile islamismului, astăzi a doua mare religie din lume (vezi figura 14.1), se suprapun cu cele ale creştinismului. Religia islamică derivă din învăţăturile profetului Mahomed din secolul VII î. Hr. Se consideră că singurul Dumnezeu al Islamului, Allah, este cel care domneşte peste întreaga omenire şi viaţă naturală. Stâlpii islamismului sunt cele cinci porunci religioase esenţiale ale musulmanilor (cum sunt numiţi cei care cred în religia islamică). Primul este recitarea crezului islamic: „Nu există un alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah”. Cel de-al doiea este spunerea unor rugăciuni formale de cinci ori pe zi, precedate de ceremonialul spălării. Cei care se închină prin astfel de rugăciuni trebuie să stea întotdeauna cu faţa la oraşul sfânt – Mecca – din Arabia Saudită, indiferent cât de departe se află de acesta. Cel de-al treilea stâlp este darea de milostenii (bani pentru săraci), stabilită prin legea islamică, adesea folosită ca sursă de taxare de către stat. Cel de-al patrulea îl constituie respectarea Ramadan-ului, o lună în timpul căreia nu se mănâncă carne şi nu se bea nimic până la apusul soarelui. În sfârşit, există cerinţa ca fiecare credincios să facă, cel puţin odată în viaţă, un pelerinaj la Mecca. Pagina 544 Creştini 33% Musulmani 19,6% Hinduşi 13,4% Nereligioşi 12,7% Atei 2,5 % Etno-coreligionari 3,8% Budişti 5,9 % Credinţe populare chineze 6,4 % Noi coreligionari 1,7 % Sikh-şi 0,4 % Evrei 0,2 % Alţii 0,4 % Diagramă Figura 14.1 Adepţii religioşi, după procentul ocupat din populaţia lumii, 2000

Sursă: Barrett, Kurian şi Johnson, World Christian Encyclopedia (Oxford University Press, 2001), p. 4.

12 Musulmanii consideră că Allah le-a vorbit prin intermediul primilor profeţi – printre care Moise şi Iisus – înaintea lui Mahomed, ale cărui învăţături exprimă în modul cel mai direct voinţa sa. Religia islamică a devenit foarte răspândită, având aproape o mie de milioane de adepţi în întreaga lume. Majoritatea sunt concentraţi în Nordul şi Estul Africii, în Orientul Mijlociu şi în Pakistan.

Religiile din Extremul Orient
Hinduismul Există contraste majore între iudaism, creştinism şi religia islamică, şi religiile din Extremul Orient. Cea mai veche dintre toate religiile, încă proeminentă în lumea de astăzi, este hinduismul, ale cărui credinţe de bază datează de acum aproape şase mii de ani. Hinduismul este o religie politeistă, de o atât de mare diversitate internă, încât unii oameni de ştiinţă au sugerat că ar trebui să fie privită mai degrabă ca un mănunchi de religii înrudite între ele, decât ca o singură orientare religioasă; majoritatea cultelor locale şi a practicilor religioase sunt legate între ele printr-o serie de credinţe general respectate. Majoritatea hinduşilor acceptă doctrina ciclului reîncarnării – credinţa că toate fiinţele vii fac parte dintr-un proces etern al naşterii, morţii şi reînvierii. O a doua trăsătură cheie o constituie sistemul de caste, bazat pe credinţa că indivizii sunt de la naştere plasaţi într-o anumită poziţie socială şi ierarhie ritualică, conformă cvu natura activităţilor lor din reîncarnările anterioare. Pentur fiecare castă există un set diferit de obligaţii şi de ritualuri, iar soarta cuiva în viaţa următoare depinde în bună măsură de felul în care sunt îndeplinite aceste îndatoriri în lumea de aici. Hinduismul acceptă posibilitatea existenţei unor puncte de vedere religioase diferite, fără să facă în mod clar o distincţie între credincioşi şi non-credincioşi. Există peste 750 de milioane de hinduşi, aproape toţi locuind pe subcontinentul indian. Hinduismul nu caută să îi convertească pe alţii să devină adepţi ai „adevăratei credinţe”, spre deosebire de creştinism şi religia islamică. Budism, confucianism, taoism Religiile etice din Răsărit cuprind budismul, confucianismul şi taoismul. Aceste religii nu au zei. Mai degrabă, ele pun accentul pe idealurile etice care îl leagă pe credincios de coeziunea naturală şi unitatea universului. Budismul derivă din învăţăturile lui Siddhartha Gautama, Buddha („cel iluminat”), un prinţ hindus dintr-un mic regat din sudul Nepalului, în secolul VI î. Hr. După Buddha, fiinţele umane pot scăpa de ciclul reîncarnării, prin renunţarea la dorinţă. Drumul către mântuire constă într-o viaţă bazată pe autodisciplină şi meditaţie, departe de sarcinile vieţii lumeşti. Obiectivul suprem al budhismului este atingerea perfecţiunii spirituale absolute, Nirvana. Buddha a respins ritualul hindus şi autoritatea castelor. Ca şi hinduismul, budismul tolerează multe variaţiuni locale, inclusiv credinţa în zeităţile locale, neinsistând asupra unei singure perspective. Budhismul are astăzi o influenţă majoră în mai multe state din Extremul Orient, printre care Thailanda, Burma, Sri Lanka, China, Japonia şi Coreea. Confucianismul a stat la baza culturii grupurilor conducătoare în China tradiţională. „Confucius” (forma latinizată a numelui K’ung Fu-tzu) a trăit în secolul VI î. Hr., în aceeaşi perioadă cu Buddha. Confucius era un învăţat, nu un profet în maniera liderilor religioşi din Orientul Mijlociu. Confucius nu este considerat de către cei care-i urmează preceptele drept un zeu, ci drept „cel mai înţelept dintre înţelepţi”. Confucianismul a căutat să introducă în viaţa umană armonia inerentă naturii, punând accent pe venerarea strămoşilor.

13 Taoismul împărtăşeşte principii similare, punând accentul pe meditaţie şi non-violenţă ca mijloace de a atinge o viaţă superioară. Ca şi Confucius, Lao-ţî, înteiemetorul taoismului, a fost un învăţat mai degrabă decât un profet religios. Deşi unele elemente supravieţuiesc în credinţele şi practicile multor chinezi, atât confucianismul cât şi taoismul şi-au pierdut mult din influenţa lor în China ca rezultat al opoziţiei declarate a guvernului.

Organizaţiile religioase
În scrierile lui Durkheim şi Weber, sociologia religiei a fost preocupată de originile religiilor non-europene. Fără îndoială, a existat deseori tendinţa de a considera toate religiile prin filtrul unor concepte şi teorii apărute din experienţa europeană. De exemplu, concepte precum confesiune sau sectă presupun existenţa unor instituţii religioase organizate formal; ele sunt de utilitate îndoielnică în studiul religiei, care pune accentul asupra practicii spirituale continue ca parte a vieţii de zi cu zi, sau urmăreşte integrarea completă a religiei cu viaţa civică şi politică. În ultimele decenii, a existat preocuparea susţinută de a crea o sociologie mai comparativă a religiei prin care să se poată înţelege tradiţiile religioase din interiorul propriilor lor cadre de referinţă (Wilson 1982; Van der Veer 1994). Teoreticieni anteriori precum Max Weber (Weber 1963), Ernst Troeltsch (Troeltsch 1931) şi Richard Niebuhr (Niebuhr 1929) au descris organizaţiile religioase ca provenind dintr-un continuu, în temeiul măsurii în care ele sunt bine organizate şi convenţionale: bisericile se leagă de un singur scop (ele sunt convenţionale şi bine organizate), cultele se leagă de altul (ele nu sunt în niciunul din aceste feluri), iar sectele se află undeva la mijloc. Aceste diferenţieri s-au bazat pe studiul religiilor europene şi americane. Există suficiente controverse cu privire la măsura în care se aplică acestea lumii non-creştine. Astăzi, sociologii sunt conştienţi că termenii sectă şi cult au conotaţii negative, şi doresc să evite aceasta. De aceea, sociologii contemporani ai religiei folosesc uneori expresia Noi mişcări religioase pentru a caracteriza noile organizaţii religioase cărora le lipseşte caracterul venerabil ce vine odată cu timpul (Hexham şi Poewe 1997; Hadden 1997). Bisericile şi sectele Toate religiile implică comunităţi de credincioşi, dar există multe diferenţe în modul lor de organizare. Una dintre modalităţile de clasificare a organizaţiilor religioase a fost propusă iniţial de către Max Weber şi colegul său, specialist în istoria religiilor Ernst Troeltsch (Troeltsch 1981). Weber şi Troeltsch făceau deosebirea între biserici şi secte. O biserică este un organism religios de mari dimensiuni, bine organizat – precum biserica catolică sau cea anglicană. O sectă este o grupare restrânsă de credincioşi devotaţi, mai puţin organizată, întemeiată de regulă ca o formă de protest faţă de ceea ce a devenit o biserică – aşa cum au făcut calviniştii sau metodiştii. Bisericile au, de obicei, o structură formală, birocratică, cu o ierarhie de funcţionari religioşi, şi tind să reprezinte faţeta conservatoare a religiei, întrucât sunt integrate în ordinea instituţională existentă. Ca membrii ai aceleiaşi biserici, între majoritatea adepţilor se pot stabili relaţii de prietenie. Sectele sunt relativ mici; de regulă, ele au ca scop să descopere şi să urmeze „calea cea dreaptă”, încercând să se retragă din societatea înconjurătoare în propria lor comunitate. Membrii sectelor consideră bisericile recunoscute ca fiind corupte. Majoritatea lor au puţini funcţionari religioşi sau nu au deloc, toţi membri fiind consideraţi participanţi egali. Puţini sunt cei care se nasc în interiorul sectelor, cei mai mulţi se convertesc cu bună ştiinţă pentru aşi pune în practică convingerile.

14 Confesiuni şi culte Alţi autori au dezvoltat ulterior tipologia de biserică/sectă, aşa cum a fost descrisă iniţial de către Weber şi Troeltsch. Un exemplu îl constituie Howard Becker (1950), care a mai adăugat două tipuri: confesiunea şi cultul. O confesiune este o sectă care „s-a liniştit”, devenind mai degrabă un organism instituţionalizat decât un grup protestatar. Sectele care supravieţuiesc unei lungi perioade de timp, oricât de lungi ar fi acestea, devin în mod inevitabil confesiuni. Astfel, calvinismul şi metodismul au fost secte la începutul formării lor, când au generat o fervoare imensă în rândul membrilor lor; dar odată cu trecerea anilor, ele au devenit mai „respectabile”. Confesiunile sunt recunoscute de către biserici ca fiind mai mult sau mai puţin legitime, existând alături de ele, adesea cooperând în mod armonios cu acestea. Cultele se aseamănă cu sectele, dar au puncte de interes diferite. Ele sunt cele mai dezorganizate uniuni şi tranzitează toate organizaţiile religioase, fiind compuse din indivizi care resping ceea ce ei consideră valori ale societăţii exterioare. Ele se focalizează pe experienţa individuală, adunând laolaltă indivizi care au în general aceleaşi convingeri. Oamenii nu se alătură în mod formal unui cult, ci mai degrabă urmează anumite teorii sau moduri prescrise de comportament. Membrilor li se permite adesea să păstreze şi alte legături religioase. Ca şi sectele, cultele se constituie în jurul unui lider care-i inspiră. Exemplele de culte din Occident includ astăzi grupuri de persoane care cred în spiritism, astrologie sau în meditaţie transcendentală. Un exemplu tragic al unui cult construit în jurul unui lider de acest fel a fost dezvăluit în SUA, în 1993. David Koresh, care conducea cultul religios Ramura Davidiană, s-a pretins mesia. I s-ar fi permis – chipurile! – deţinerea unor arme ilegale, practicarea poliginiei şi a sexului cu unii dintre copiii care făceau parte din compoziţia grupului din Waco, Texas. Aproape optzeci de membri ai cultului (inclusiv nouăsprezece copii) au sfârşit arşi în momentul în care focul le-a cuprins lăcaşul atunci când a fost luat cu asalt de către trupele armate ale guvernului SUA, după o îndelungată aşteptare în care nu s-a intervenit în niciun fel. Nu se ştie nici astăzi dacă incendiul a fost ordonat de Koresh, care a declarat în mod deschis că prefera sinuciderea în masă decât să se predea, sau dacă tragedia a fost provocată de acţiunile autorităţilor federale. Trebuie să se înţeleagă că ceea ce constituie un cult într-o ţară, poate foarte bine, în alta, să constituie o practică religioasă recunoscută. Când Guru indieni (învăţători religioşi) au pătruns în Marea Britanie cu tot cu convingerile lor, ceea ce în India era considerată religie recunoscută, aici era privit drept cult. Creştinismul a început ca un cult indigen în vechiul Ierusalim, iar în multe state asiatice din zilele noastre protestantismul evanghelic este considerat un cult importat în Occident, îndeosebi din Statele Unite. Aşadar, cultele ar trebui să fie considerate „ciudate”. Un sociolog de seamă al religiei, Jeffrey K. Hadden, subliniază (1997) că toate cele aproximativ 100 000 de religii pe care omenirea le-a inventat au fost, la un moment dat, noi; majoritatea – dacă nu toate – au fost iniţial culte desconsiderate din punctul de vedere al credinţei religioase respectabile din acele vremuri. Iisus a fost crucificat pentru că ideile sale ameninţau enorm ordinea religioasă stabilită de romani în vechea Iudee. p. 548 Foto David Koresh, arătat aici într-o casetă video, era un lider hipnotic al cultului religios Ramura Davidiană. Mulţi dintre adepţii săi au murit în circumstanţe tragice.

15 Mişcări Mişcările religioase reprezintă un subtip al mişcării sociale în general. Mişcările sociale sunt discutate mai în detaliu în capitolul 20, „Politică, guvernare şi terorism”, p. 867-871. O mişcare religioasă este o asociere de oameni care se adună laolaltă pentru a răspândi o nouă religie sau pentru a promova o nouă interpretare a unei religii existente. Mişcările religioase sunt mai extinse decât sectele şi mai puţin exclusiviste în ceea ce priveşte calitatea de membru – deşi asemenea bisericilor şi sectelor, mişcările şi sectele (sau cultele) nu sunt întotdeauna clar distincte unele de celelalte. De fapt, toate sectele şi cultele se pot clasifica drept mişcări religioase. Exemple de mişcări religioase includ grupurile care au întemeiat şi au răspândit creştinismul, în secolul I, mişcarea luterană care a împărţit creştinătatea în Europa pentru aproximativ 1500 de ani şi grupurile implicate în Revoluţia islamică mai recentă (discutată în amănunt în continuarea acestui capitol). Mişcările religioase tind să treacă prin anuite etape definite de dezvoltare. În prima etapă, de regulă, mişcarea îşi datorează viaţa şi coeziunea unui lider puternic. Max Weber a clasificat astfel de conducători drept charismatici, adică pot inspira şi pot atrage imaginaţia şi devotamentul unei mase de adepţi. (Liderii charismatici din formularea lui Weber pot include şi figuri politice alături de cele religioase – de exemplu, revoluţionarul chinez Mao Zedong, dar şi Iisus şi Mahomed). Liderii mişcărilor religioase sunt, de regulă, critici ai religiei tradiţionale şi caută să proclame un nou mesaj. În anii de început, mişcările religioase sunt fluide; nu au un sistem de autoritate organizat. Membrii lor sunt, de obicei, în contact direct cu liderul charismatic şi împreună cu acesta răspândesc noile învăţături. Cea de-a doua etapă în dezvoltare survine după moartea liderului. Arareori se ridică din rândul maselor un nou lider charismatic, aşa că această etapă este decisivă. Mişcarea se confruntă în această situaţie cu ceea ce Weber denumea „rutinizarea charismei”. Pentru a supravieţui, ea trebuie să creeze reguli şi proceduri formalizate, din moment ce nu mai depinde de rolul central al liderului în organizarea adepţilor. Multe mişcări intră în declin când liderii lor mor sau îşi pierd influenţa. O mişcare care supravieţuieşte şi capătă un caracter permanent devine o biserică. Cu alte cuvinte, ea devine o organizaţie formală de credincioşi cu un sistem stabilit de autoritate, precum şi simboluri şi ritualuri oficializate. Biserica poate să devină ulterior, la un moment dat, originea altor mişcări care pun sub semnul întrebării învăţăturile sale şi fie se situează în opoziţie, fie se rup total de aceasta. Noile mişcări religioase În ciuda faptului că bisericile tradiţionale au suferit o scădere a membrilor în ultimele decenii; vedem mai jos, în figurile 14.3 şi 14.4 (p. 563), că s-au dezvoltat alte forme de activitate religioasă. Sociologii folosesc expresia noi mişcări religioase pentru a se referi în mod colectiv la gama largă de grupări religioase şi spirituale, culte şi secte apărute în ţările occidentale, inclusiv Marea Britanie, alături de principalele religii. Noile mişcări religioase cuprind o diversitate enormă de grupuri, de la cele spirituale şi de autoajutorare în cadrul Mişcării New Age*, până la sectele exclusiviste precum Hare Krishna (Societatea Internaţională pentru Ştiinţa despre Krishna). Majoritatea noilor mişcări religioase derivă din tradiţiile religioase importante despre care am discutat mai înainte, hinduism, creştinism şi buddhism, iar altele au apărut din tradiţii până nu demult aproape necunoscute în Occident. Unele noi mişcări religioase sunt, în principal, noi
*

Noua Eră (n. trad.).

16 creaţii ale liderilor charismatici care le conduc activităţile. Astfel este cazul, de exemplu, Bisericii Unificate condusă de Reverendul Sun Myung Moon, considerat de adepţii săi un mesia, şi a cărui biserică cuprinde 4,5 milioane de membrii. Calitatea de membru în noile mişcări religioase constă mai mult din convertire decât din asumarea unei credinţe anumite de către indivizi. Majoritatea lor sunt bine educaţi şi provin din medii ale clasei de mijloc. Multe dintre noile mişcări religioase din Anglia îşi au originea în Statele Unite sau în Orient, un număr mic – cum ar fi Societatea Aetherius (întemeiată în 1955) şi Fundaţia Emin (întemeiată în 1971) – avându-şi sorgintea în Anglia. De la ce de-al doilea război mondial încoace, Statele Unite au dovedit o proliferare mult mai mare a mişcărilor religioase decât vreodată înainte, inclusiv o serie fără precedent de fuziuni şi diviziuni între confesiuni. Multe au avut o viaţă scurtă, dar câteva au dobândit un număr semnificativ de enoriaşi. Au fost promovate diferite teorii pentru explicarea popularităţii noilor mişcări religioase. Unii cercetători au susţinut că ele ar trebui privite ca răspuns la procesul de liberalizare şi laicizare din cadrul societăţii şi chiar din cadrul bisericilor tradiţionale. Oamenii care simt că religiile tradiţionale au devenit ritualiste şi lipsite de semnificaţie spirituală îşi pot regăsi confortul şi un mai mare sentiment al comuniunii în noile mişcări religioase mai restrânse, mai puţin impersonale. Alţii au arătat că noile mişcări religioase sunt un rezultat al schimbării sociale rapide (Wilson 1982). În măsura în care normele sociale tradiţionale sunt perturbate, oamenii caută atât explicaţii, cât şi încurajare. Ascensiunea grupurilor şi a sectelor care pun accentul pe spiritualitatea personală, de exemplu, sugerează că majoritatea indivizilor simt nevoia de a se reconecta cu propriile lor valori sau credinţe în faţa instabilităţii şi a nesiguranţei. Un factor adiacent poate fi acela că noile mişcări religioase fac apel la oamenii care se simt alienaţi în societatea ca atare. Unii autori susţin că abordările colective, generale a sectelor şi cultelor pot oferi adesea suport şi un sentiment de apartenenţă. De exemplu, tinerii din rândul clasei de mijloc nu sunt marginalizaţi de societate într-un sens material, dar se pot simţi izolaţi din punct de vedere emoţional şi spiritual. Calitatea de a membru într-un cult poate ajuta la depăşirea acestui sentiment de înstrăinare (Wallis 1984). Noile mişcări religioase se pot înscrie în trei categorii mai largi: mişcări de afirmare în lume, de respingere a lumii şi de acomodare în lume. Fiecare se întemeiază pe relaţia grupului ca atare cu lumea socială în general. Mişcările de afirmare în lume Mişcările de afirmare în lume seamănă mai mult cu grupurile de autoajutorare sau de terapie decât cu cele convenţional religioase. Sunt mişcări cărora adesea le lipsesc ritualurile, bisericile şi teologiile formale, şi care îşi îndreaotă atenţia asupra bunăstării spirituale a membrilor lor. După cum le arată şi numele, aceste mişcări nu resping lumea din afară sau valorile sale. Mai degrabă, ele caută să întărească abilităţile adepţilor lor în obţinerea unor performanţe şi succes în această lume prin deblocarea potenţialului uman. Biserica de Scientologie este unul dintre exemplele unui astfel de grup. Întemeiată de L. Ron Hubbard, ea s-a dezvoltat din locul său iniţial de întemeiere – California – pentru a include un număr mare de membri din întreaga lume. Scientologii cred că suntem fiinţe spirituale, dar că ne-am neglijat această natură. Prin instruire, proces prin care putem conştientiza capacităţile spirituale reale ale fiecăruia dintre noi, putem redobândi puterile supranaturale uitate, ne putem curăţa minţile şi putem să dezvăluim potenţialul deplin al fiecăruia. Multe dintre orientările aşa-numitei mişcări a Noii Ere intră în categoria mişcărilor de afirmare în lume. Această mişcare a apărut din contracultura anilor ’60 şi ’70, şi cuprinde un spectru larg de credinţe, practici şi moduri de viaţă. Învăţăturile păgâne (celte, druide, ale

17 băştinaşilor americani şi altele), şamanismul, formele de misticism asiatic, ritualurile Wiccan şi meditaţia Zen sunt numai câteva dintre activităţile considerate „New Age”. La o primă vedere, misticismul mişcărilor New Age pare să fie în contrast izbitor cu societăţile moderne în care sunt favorizate. Adepţii acestor mişcări caută şi dezvoltă modalităţi de viaţă alternative pentru a face faţă provocărilor modernităţii. Totuşi, activităţile acestui tip de mişcare nu trebuie interpretate doar ca separare radicală cu prezentul, ci şi ca parte a unei traiectorii culturale mai largi care exemplifică aspecte ale culturii curente. În societăţile moderne de astăzi, indivizii deţin grade diferite de autonomie şi de libertate pe baza cărora îşi pot trasa propriile lor vieţi. În acest sens, scopurile mişcării New Age coincid îndeaproape cu epoca modernă: oamenii sunt încurajaţi să treacă dincolo de valorile şi aşteptările tradiţionale şi să-şi trăiască vieţile în mod activ şi reflexiv. Mişcările de respingere a lumii Opuse grupărilor de dinainte, aceste mişcări sunt extrem de critice la adresa lumii exterioare. Ele solicită adesea schimbări semnificative în stilurile de viaţă din partea adepţilor lor – membrii pot trăi în asceză, îşi pot schimba îmbrăcămintea sau coafura, sau pot urma o anumită dietă. Mişcările de respingere a lumii sunt adesea exclusiviste, spre deosebire de primele, care tind să fie incluzive prin natura lor. Unele mişcări de respingere a lumii manifestă caracteristicile unor instituţii totale, în care membrii îşi pot subsuma identităţile proprii celei a grupului, pot adera la coduri etice sau la reguli stricte şi se pot retrage din activitatea efectuată în lumea din afară. Majoritatea mişcărilor de respingere a lumii solicită mult mai mult proprii membri, în termeni de timp şi angajare, decât celelalte religii tradiţionale. Se pare că unele grupuri folosesc tehnica „bombardării cu iubire” pentru a dobândi aderarea totală a indivizilor. Un potenţial convertit este copleşit de atenţie şi de manifestări constante de afecţiune spontană, până ce acesta sau aceasta este atrasă emoţional în grup. De fapt, unele dintre mişcările mai noi au şi fost acuzate că spală creierele adepţilor lor – căutând să le controleze minţile astfel încât aceştia să nu mai poată lua singuri decizii. Majoritatea cultelor şi a sectelor care resping lumea au intrat sub o atenţie minuţioasă a autorităţilor statale, a mijloacelor media şi a publicului. Unele cazuri extreme de astfel de culte au primit o atenţie deosebită. De exemplu, grupul japonez Aum Shinrikyo a eliberat gaz sarin mortal în reţeaua de metrou din Tokio, în 1995, vătămând mii de călători şi ucigând douăsprezece persoane. (Pentru faptul că a ordonat atacurile, conducătorul cultului, Shoko Asahara a primit pedeapsa cu moartea din partea tribunalului japonez, în februarie 2004). Cultul Ramura Davidiană din Statele Unite (discutată mai sus, p. 547) a atras şi el în mod deosebit atenţia mijloacelor media atunci când a devenit implicat într-o confruntare fatală cu autorităţile SUA în 1993, după acuzaţiile de abuz asupra copiilor şi de deţinere de armament. Mişcările de acomodare în lume Cel de-al treilea tip de mişcări religioase noi este unul care seamănă cu religiile tradiţionale. El tinde să pună accentul pe importanţa vieţii religioase înnăscute asupra preocupărilor mai lumeşti. Membrii unor astfel de grupuri caută să reclame puritatea spirituală despre care cred ca a fost pierdută în aşezămintele religioase tradiţionale. Acolo unde adepţii mişcărilor de tip respingere a lumii sau afirmare în lume îşi modifică adesea stilurile lor de viaţă în concordanţă cu activitatea lor religioasă, mulţi adepţi ai mişcărilor de acomodare în lume trăiesc şi îşi îndeplinesc menirea zilnică, apelând la mici schimbări vizibile. Un exemplu de o astfel de grupare o constituie penticostalismul. Penticostalii cred că Duhul Sfânt poate fi auzit prin intermediul indivizilor cărora li s-a dat harul „de a vorbi la fel”.

18

Creştinism, gen şi sexualitate
Bisericile şi confesiunile, aşa cum am arătat în discuţia precedentă, sunt organizaţii religioase cu sisteme de autoritate definite. În cadrul acestor ierarhii, ca şi în multe alte zone ale vieţii sociale, femeile sunt de cele mai multe ori excluse de la putere. Aceasta se vede clar în creştinism, dar este o trăsătură caracteristică a tuturor religiilor semnificative. Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Elizabeth Cady Stanton, o combatantă a drepturilor femeilor, publica o serie de comentarii asupra Scripturilor, intitulate The Woman’s Bible. În opinia ei, divinitatea a creat femeile şi bărbaţii ca fiinţe egale în valoare, iar Biblia ar trebui să reflecte pe deplin acest fapt. Caracterul ei masculin, credea ea, nu reprezintă adevărata atitudine a lui Dumnezeu, ci faptul că a fost scrisă de către bărbaţi. În 1870, biserica anglicană stabilise un comitet care să revadă şi să reactualizeze textele biblice; dar aşa cum a subliniat şi Stanton, acest comitet nu conţinea nici măcar o singură femeie. Ea a susţinut că nu există niciun motiv pentru care să ne închipuim că Dumnezeu este de gen masculin, din moment ce se spunea clar în Scriptură că toate fiinţele au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când una dintre colegele sale a deschis o conferinţă pentru drepturile femeilor cu o rugăciune adresată către „Dumnezeu, Mama noastră”, reacţia autorităţilor bisericeşti a fost virulentă, dar Stanton a continuat să facă presiuni pentru organizarea unui Comitet Revizor al Femeilor alcătuit din 23 de femei care să o ajute la pregătirea Bibliei femeilor, publicată în 1895. Un secol mai târziu, biserica anglicană era încă mult dominată de bărbaţi, deşi în ultimii ani se resimt schimbări. În cadrul bisericii anglicane, între 1987 şi 1992, femeilor li s-a permis să fie diaconese, dar nu li s-a permis să fie preotese. Deşi ele făceau parte în mod oficial dintre mireni, nu li s-a permi să conducă anumite ritualuri religioase de bază, precum pronunţarea binecuvântărilor sau solemnizarea căsătoriilor. În 1992, după presiuni din ce în ce mai mari, îndeosebi din partea femeilor din cadrul bisericii anglicane, sinodul (adunarea generală) a votat deschiderea preoţiei şi pentru femei. Decizia ridică şi astăzi controverse în rândul majorităţii conservatorilor din biserica anglicană, care susţin că deplina acceptare a femeii este o încălcare blasfemizatoare a adevărului biblic revelat şi o îndepărtare de unificarea finală cu biserica catolică. Ca rezultat al deciziei de a permite preoţi femei, unii au decis să părăsească biserica anglicană, adesea convertindu-se la catolicism. Zece ani mai târziu, aproape o cincime dintre preoţii bisericii anglicane sunt femei, şi există semne că vor fi în curând mai multe femei-preot decât bărbaţi-preot. În iulie 2005, biserica anglicană a votat iniţierea procesului prin care se permite femeilor să devină episcopi, o decizie puternic contestată de mai multe figuri impunătoare din cadrul Bisericii. Biserica catolică a fost mai conservatoare în atitudinea sa faţă de femei decât biserica anglicană şi a persistat în păstrarea inegalităţilor de gen în mod oficial. Intenţiile cu privire la hirotonisirea femeilor au fost constant refuzate de autorităţile catolice. În 1977, Congregaţia Sacră pentru Doctrina Adevărului, de la Roma, a declarat oficial că femeile nu sunt admise în rândul preoţimii catolice. Motivul era că Iisus nu a chemat nicio femeie în calitate de discipol al său. În ianuarie 2004, şapte femei, care fuseseră hirotonisite ca preotese de către episcopul argentinean rebel, Romulo Antonio Braschi, au fost excomunicate din ânul bisericii iar hirotonisirea lor anulată de Vatican. Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a încurajat femeile să îşi reamintească de rolurile lor ca soţii şi mame, a atacat ideologiile feministe conform cărora bărbaţii şi femeile sunt esenţial la fel şi a susţinut politicile privind interzicerea avorului şi folosirea contracepţiei, ceea ce a ridicat limitări ulterioare în calea eliberării femeilor (Vatican 2004).

19 Controversa din sânul bisericii anglicane din ultimii ani s-a mutat de la problematica genului la cea a homosexualităţii şi a relaţiei sale cu preoţia. Homosexualii au oficiat îndelung în cadrul bisericii creştine, dar datorită înclinaţiilor lor sexuale au fost fie suprimaţi, fie ignoraţi sau au trecut neobservaţi. (Biserica catolică încă îşi susţine poziţia stabilită în 1961 conform căreia „cei afectaţi de o înclinaţie perversă” faţă de homosexualitate trebuie să nu depună jurământul religios sau să fie hirotonisiţi). Alte confesiuni protestante au introdus politici liberale, clerul făţiş homosexual fiind admis în rândul preoţilor în unele confesiuni mai neînsemnate. În 1972, Biserica Luterană Evanghelică din Olanda a fost prima confesiune creştină europeană care a decis că lesbienele şi homosexualii pot fi angajaţi ca pastori. Au urmat şi alte confesiuni, precum Biserica Unită din Canada (în 1988) şi Biserica Norvegiană (în 2000). Controversa asupra admiterii homosexualilor în rândul preoţimii a fost supusă atenţiei în Marea Britanie în 2003, când Dr. Jeffrey John, un homosexual recunoscut care ducea o viaţă celibatară, a fost numit Episcop de Reading. În cele din urmă, el a refuzat să preia postul după numirea sa, ceea ce a determinat o uşoară amărăciune în cadrul bisericii anglicane internaţionale. În august 2003, masa membrilor bisericii anglicane din America a votat un episcop homosexual declarat, Reverendul Canon Gene Robinson din New Hampshire. Astăzi a luat fiinţă un grup de lobby conservator, Anglican Mainstream, pentru a lupta împotriva numirii clerului homosexual iar controversa a rămas nerezolvată.

Laicizare şi revigorare religioasă Laicizarea
După cum s-a putut observa, o perspectivă împărtăşită de gânditorii sociologici timpurii a fost aceea că religia tradiţională ar deveni din ce în ce mai marginalizată în lumea modernă. Marx, Dukheim şi Weber au considerat cu toţii că procesul de laicizare ar fi apărut pe măsură ce se modernizau societăţile şi exista o legătură din ce în ce mai strănsă între ştiinţă şi tehnologie în controlul şi explicarea lumii. Laicizarea descrie procesul prin care religia îşi pierde influenţa asupra diferitelor sfere ale vieţii sociale. Pagina 554 Foto Astăzi, multe lăcaşuri de cult şi-au schimbat destinaţia, aşa cum este acest magazin de covoare cu preţuri reduse din Armley, nordul Angliei. Dezbaterea asupra tezei laicizării este unul dintre domeniile cele mai complexe din cadrul sociologie religiei. În esenţă, există un dezacord între susţinătorii tezei laicizării – care sunt de acord cu părinţii întemeietori ai sociologiei şi văd religia ca iminuându-şi din importanţă în lumea modernă – şi oponenţii conceptului, care susţin că religia rămâne o forţă semnificativă, deşi adesea în forme noi şi nefamiliare. Popularitatea continuă a noilor mişcări religioase reprezintă o punere sub semnul întrebării a tezei laicizării. Oponenţii acesteia arată diversitatea şi dinamismul noilor mişcări religioase şi susţin că religia şi spiritualitatea rămân o faţetă centrală a vieţii moderne. Pe măsură ce religiile tradiţionale îşi pierd din greutate, religia nu dispare, ci este canalizată în noi direcţii. Totuşi, nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu aceasta. Susţinătorii ideii de laicizare subliniază că aceste mişcări rămân periferice societăţii ca întreg, chiar dacă ele au un impact profund asupra vieţilor adpeţilor lor individuali. Noile mişcări religioase sunt fragmentate şi

20 relativ dezorganizate; ele suferă, de asemenea, de rate ridicate de transfer pe măsură ce oamenii sunt atraşi înspre o mişcare pentru o perioadă oarecare iar apoi se mută într-una mai nouă. Comparativ cu o angajare religioasă serioasă, participarea la noile mişcări religioase pare ceva mai apropae de un hobby sau de o alegere de viaţă. Dezbaterea sociologică Laicizarea este un concept sociologic complex, în parte deoarece nu există un prea mare consens în privinţa felului în care procesul ar trebui măsurat. Mai mult, majoritatea sociologilor folosesc definiţii ale religiei care nu coincid – în timp ce unii susţin că religia poate fi cel mai bine înţeleasă în termenii bisericii tradiţionale, alţii argumentează că trebuie asumată o perspectivă mult mai largă pentru a include dimensiuni precum spiritualitatea personală şi profunda angajare faţă de anumite valori. Aceste diferenţe în percepţie vor inlfuenţa în mod necesar argumentele pro sau contra laicizării. Laicizarea poate fi evaluată conform unui număr de aspecte sau dimensiuni. Unele dintre ele sunt obiective în natură, precum nivelul calităţii de membru în organizaţiile religioase. Statisticile şi înregistrările oficiale pot arăta câţi oameni aparţin unei biserici sau altor organisme religioase şi sunt activi în îndeplinirea serviciilor sau a altor ceremonii. După cum vom vedea, cu excepţia SUA, ţările industrializate au trăit cu toate o laicizare considerabilă, conform acestui indice. Modelul declinului religios sesizat în Anglia se regăseşte în majoritatea Europei occidentale, inclusiv ţările catolice precum Franţa sau Italia. Mai mulţi italieni decât francezi frecventează cu regularitate şi participă la majoritatea slujbelor (precum cele de Paşte), dar modelul general al declinului ceremoniei religioase este similar în ambele cazuri. O a doua dimensiune a laicizării gradul în care bisericile şi alte organizaţii religioase îşi menţin influenţa lor socială, avuţia şi prestigiul. În vremuri străvechi, organizaţiile religioase puteau exercita o influenţă considerabilă asupra guvernelor şi instituţiilor sociale, şi impuneu respect în comunitate. Cât de mult se mai întâmplă aceasta astăzi? Răspunsul la întrebare este clar. Chiar dacă ne limităm la ultimul secol, vedem că organizaţiile religioase şi-au pierdut în mod progresiv mult din influenţa lor politică pe care o aveau mai înainte – iar tendinţa este universală, deşi cu câteva excepţii. Liderii bisericii nu mai pot automat să se aştepte să aibă influenţă asupra celor puternici. În timp ce unele biserici respectabile rămân foarte bogate în raport cu oricare standarde, şi noile mişcări religioase se pot dezvolta rapid, circumstanţele materiale ale multor organizaţii religioase durabile sunt nesigure. Bisericile şi templele trebuie să fie vândute sau necesită reparaţii. Cea de a treia dimensiune a laicizării priveşte credinţele şi valorile. Putem denumi aceasta dimensiunea religiozităţii. Nivelele de frecventare a bisericii şi gradul de influenţă socială a bisericilor sunt în mod clar expresia credinţelor sau a idealurilor deţinute de oameni. Majoritatea dintre cei care au credinţe religioase nu participă cu regularitate la slujbe sau nu iau parte la ceremoniile publice; invers, regulsritatea unor astfel de frecventări sau participări nu implică întotdeauna deţinerea unor puternice concepţii religioase – oamenii pot participa la ele din obişnuinţă sau deoarece comunitatea aşteaptă aceasta de la ei. Ca şi în alte dimensiuni ale laicizării, trebuie să înţelegem mai clar trecutul pentru a vedea cât de departe a decăzut astăzi religiozitatea. Susţinătorii tezei laicizării consideră că, în trecut, religia mult mai importantă pentru vieţile zilnice ale oamenilor decât este astăzi. Biserica era în centrul problemelor locale şi o puternică inlfuenţă în sânul familiei şi în viaţa personală. Totuşi criticii tezei contestă această idee, susţinând că tocmai frecventarea cu regularitate a bisericii nu dovedeşte în mod necesar că ei erau mai religioşi. În majoritatea societăţilor tradiţionale, inclusiv Europa medievală, angajarea într-o credinţă religioasă era mai slabă şi mai puţin importantă în viaţa de zi cu zi decât se poate presupune. Cercetările în istoria

21 Angliei, de exemplu, arată că angajarea lipsită de entuziasm în credinţele religioase era comună în rândul oamenilor obişnuiţi. Scepticii religioşi par să se regăsească în majoritatea culturilor, mai cu seamă în societăţile tradiţionale mari (Ginzburg 1980). Totuşi, nu există nicio îndoială că deţinerea unor convingeri religioase este mai slabă astăzi decât era, în general, în lumea tradiţională – mai ales dacă includem în termenul „religie” întreaga gamă de supranatural în care credeau oamenii. Mulţi dintre noi pur şi simplu nu mai considerăm mediul înconjurător ca fiind pătruns de entităţi divine sau spirituale. Unele dintre tensiunile majore din lumea de astăzi – precum cele care afectează Orientul Mijlociu, Cecenia sau Sudanul – derivă, în principal, sau parţial, din diferenţele religioase. Dar majoritatea confelictelor şi a războaielor nu sunt laicizate în natură – vizând crezurile politice divergente sau interesele materiale. Ţinând seama de cele trei dimensiuni ale laicizării, să reluăm unele dintre tendinţele recente în religia din Anglia şi din Statele Unite şi să ne gândim cum susţin sau contrazic ele ideea laicizării. Începem, aşadar, cu o scurtă relatare a dezvoltării religiei în Europa.

Religia în Europa
Influenţa creştinismului a constituit un element crucial în evoluţia Europei ca unitate politică. O limită posibilă faţă de ceea ce definim astăzi ca Europa este cea de dinaintea primei mari rupturi în gândirea creşină europeană din secolul XI, între formele catolică şi ortodoxrăsăriteană a creştinismului. Aceasta din urmă a rămas în continuare religia dominantă din majoritatea ţărilor est-europene, incluzând Bulgaria, Bielarus, Cipru, Georgia, Grecia, România, Rusia, Serbia şi Ucraina. În Europa occidentală, divizarea continentului între catolici şi protestanţi în secolul XVI a marcat o a doua mare ruptură în gândirea creştină. Acest proces, cunoscut ca Reformă, este inseparabil de divizarea Europei ocidentale în statele-naţiune moderne, relativ mixte, pe care le vedem şi astăzi pe hartă. Curând după aceasta, Europa occidentală s-a divizat ea însăşi întrun Nord protestant (Scandinavia şi Scoţia), un Sud catolic (care include Spania, Portugalia, Italia şi Franţa, ca şi Belgia şi Irlanda mai la nord) şi unele ţări mixte din punct de vedere confesional (inclusiv Anglia şi Nordul Irlandei, Olanda şi Germania). Reforma a căpătat diverse înfăţişări în diferite ţări, dar a fost unificată de încercarea de a scăpa de influenţa Papei şi a Bisericii catolice. În Europa au apărut diferite confesiuni ale protestantismului, precum şi relaţii între biserică şi stat. În continuare, oferim o scurtă schiţă a religie în unele dintre cele mai importante naţiuni ale Europei occidentale. Ţările nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Islanda) au o biserică de stat (Biserica Luterană de stat a Europei de Nord). Populaţia se caracterizează printr-o rată înaltă de membrii ai bisericii, dar de un nivel scăzut de practică religioasă şi acceptanţă a credinţelor creştine. Aceste ţări au fost descrise ca „aparţinând fără credinţă” (aşa cumarată tabelul 14.1). Mai ales în Suedia, relaţia apropiată între biserică şi stat este astăzi discutabilă. Mulţi oameni consideră nepotrivită ideea unei biserici privilegiată îndeosebi de către stat, într-o ţară din ce în ce mai diferită din punct de vedere etnic şi cultural. Germania încă mai poate fi considerată drept divizată între catolici şi protestanţi, deşi astăzi lucrurile s-au mai schimbat, mai întâi, prin creşterea unei populaţii musulmane (vezi în continuare, figura 14.2) şi în al doilea rând, printr-o creştere în numărul de persoane care pretind că nu aparţin niciunei religii. Acest al doilea aspect este explicat parţial prin reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, după căderea Zidului Berlinului în 1989, şi suprimarea creştinismului în ţările foste comuniste din Europa de est, inclusiv Germania de Est.

22 Pagina 556 Foto În Marea Britanie, participarea la slujbele religioase a scăzut dramatic în ultima sută de ani aproximativ, iar media vârstei credincioşilor a crescut considerabil. Recent, totuşi, unele confesiuni au raportat o creştere în participare. Pagina 558 Tabelul 14.1 Frecvenţa participărilor la biserică în Europa occidentală, 1990 (%) Cel puţin o dată pe săptămână Media europeană Ţări catolice Belgia Franţa Irlanda Italia Portugalia Spania Ţări mixte Marea Britanie Olanda Irlanda de Nord Germania de Vest Ţări luterane Danemarca Finlanda Islanda Norvegia Suedia 29 23 10 81 40 33 33 13 21 49 19 11 – 9 10 10 O dată pe lună sau mai mult O dată pe lună 10 8 7 7 13 8 10 10 10 18 15 De Crăciun, de Paşte etc. 8 13 17 6 23 8 15 12 16 6 16 O dată pe an 5 4 7 1 4 4 4 8 5 8 9 Deloc

40 52 59 5 19 47 38 56 47 18 41

Sursă: Ashford şi Timms (1992); reprodusă în Davie (2000), p. 9. Franţa este în mare măsură o ţară catolică, dar nivelele de credinţe şi practici religioase sunt mult mai scăzute decât în ţările din nordul Europei (vezi tabelul 14.1). Dintre toate ţările Europei occidentale, Franţa are cea mai mare separare între biserică şi stat. Statul francez este strict secular şi refuză să privilegieze orice religie sau confesiune. Aceasta se traduce în excluderea discuţiei despre religie în toate instituţiile statului, inclusiv interdicţia educaţiei religioase în şcolile publice. O separare strictă între biserică şi stat de acest fel a condus şi la

23 interdicţia controversată a itemilor religioşi „vizibili” în şcolile franceze, care a început să aibă loc în septembrie 2004 şi a afectat mai cu seamă acele fete musulmane care purtau iaşmac. Italia, Spania şi Portugalia sunt în mare măsură catolice. Ele au nivele mai ridicate de credinţă religioasă decât oricare alte ţări europene, în special cele din nord (vezi tabelul 14.1). Biserica catolică, fundamentată în interiorul Italiei, influenţează mult toate acete ţări. În Italia, catolicismul este privilegiat faţă de alte confesiuni şi religii. În Spania, biserica catolică a fost indispensabilă în susţinerea dreptei politice din războiul civil care a condus la dictatura generalului Franco între 1939 şi 1975. În această ţară, nu există nicio legătură oficială între stat şi biserică, deşi aceasta din urmă este privilegiată de dominaţia sa în termeni numerici. În Portugalia, în ciuda unei reforme constituţionale din anii ’70, biserica catolică are în continuare o mare influenţă în drept (Davie 2000). Minorităţile religioase Europa este, de asemenea, tărâmul unor multiple minorităţi religioase ne-creştine. Deşi evreii au fost prezenţi de secole în Europa, istoria lor recentă s-a legat de discriminarea şi genocidul antisemite. Rasismul şi discriminarea sunt discutate mai detaliat în capitolul 13. În anii de după cel de-al doilea răzoi mondial, mulţi evrei care au supravieţuit holocaustului au părăsit Europa în favoarea noului stat creat, Israle. Aceşti factori au însemnat că numărul de evrei care trăiesc în Europa a scăzut dramatic în timpul secolului XX, de la 9,6 milioane în 1937, la mai puţin de 2 milioane la mijlocul anilor ’90 (după cum arată tabelul 14.2). În secolul XX, migraţia globală, configurată parţial de istoria colonială a Europei, a condus de asemenea, pentru prima dată, la dezvoltarea unor minorităţi considerabile de ne-iudeo-creştini de-a lungul întregului continent european. Dintre acestea, islamiştii sunt de departe cea mai răspândită credinţă ne-creştină, cu cel puţin şase milioane de membrii în Europa, constituind aproximativ 3 % din populaţia sa. (Figura 14.2 arată migraţia musulmanilor în Europa şi ţara lor de origine). Legăturile coloniale între Franţa şi Africa de Nord numără o populaţie considerabilă de musulmani francezi – trei din patru milioane. Dimpotrivă, Germania, are un mare număr de muncitori musulmani care au migrat din Turcia şi sud-estul Europei. Musulmanii englezi, după cum vom vedea în continuare, provin în mare măsură din ţările care constituiau odinioară Imperiul Britanic din subcontinentul indian (Davie 2000). În continuare, vom dezvolta un tablou mai cuprinzător al religiei în Marea Britanie.

Religia în Marea Britanie
Înainte de 2001, întrebările referitoare la religie nu fuseseră introduse în Recensământ, de mai bine de 150 de ani. De aceea, cel mai recent recensământ asigură un portret mult mai exact al religiei din Anglia decât evaluările de odinioară, care s-au bazat pe sondaje ale opiniei publice şi rapoarte ale confesiunilor individuale. Recensământul din 2001 a ajuns la concluzia că aproximativ 78 % din populaţia Marii Britanii a raportat că aparţine unei religii, şi aproximativ 72 % s-au considerat ca fiind creştini. Alte religii din Marea Britanie au mult mai puţini adepţi decât se numărăr în rândul creştinilor. Islamismul ocupă locul următor – aproape 3 % din populaţie considerându-se musulmani. Alte grupuri semnificative includ hinduşii, sikh-şii, evreii şi budiştii, fiecare numărând mai puţin de 1% din populaţia totală (vezi tabelul 14.3).

24 Măsura în care oamenii se identifică cu o religie diferă în Marea Britanie. Aproape deloc surprinzător, dată fiind istoria sa ca loc al unui conflict între religii, oamenii din nordul Irlandei consideră mai mult că aparţin unei religii (86 %) decât cei din Anglia şi Ţara Galilor (77 %) şi Scoţia (67 %). Aproximativ 16 % din populaţia Marii Britanii au declarat că nu aparţin niciunei religii. Această categorie include agnosticii şi ateii. (Aici mai sunt incluşi şi cei 390 000 de oameni – mai puţin de 1 % – care se consideră drept „Jedi”, inspiraţi de o campanie de şarlatanie prin e-mail, despre care s-a vorbit în media, care pretindea în mod fals că sistemul de credinţe ce stă la baza filmului Răzoiul Stelelor ar primi o recunoaştere oficială din partea guvernului în situaţia în care suficient de mulţi oameni ar adera la ea şi ar raporta aceasta în Recensământ). Pagina 560 Tabelul 14.2 Populaţia evreiască în Europa, 1937 – 1994 Austria Belgia Bulgaria Cehoslovacia Danemarca Elveţia Estoniac Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda (Republica) Italia Iugoslavia Latviac Lituaniac Luxemburg Marea Britanie Norvegia Olanda Polonia Portugalia România Spania Suedia Turciad Ungaria URSS/CISd Total 1937 191 000 65 000 49 000 357 000 8 500 18 000 4 600 2 000 300 000 500 000 77 000 5 000 48 000 71 000 95 000 155 000 3 500 330 000 2 000 140 000 3 250 000 n/a 850 000 n/a 7 500 50 000 400 000 2 669 000 9 648 100 1946 31 000a 45 000 44 200 55 000 5 500 35 000 – 2 000 225 000 153 000a 10 000 3 900 53 000a 12 000 – – 500 370 000 750 28 000 215 000 4 000 420 000 6 000 15 500 48 000 145 000 1 971 000 3 898 350 1967 12 500 40 500 5 000 15 000 6 000 20 000 – 1 750 535 000 30 000 6 500 2 900 35 000 7 000 – – 500 400 000 1 000 30 000 21 000 1 000 100 000 6 000 13 000 35 000 80 000 1 715 000 3 119 650 1994 7 000 31 800 1 900 7 600b 6 400 19 000 3 500 1 300 530 000 55 000 4 800 1 200 31 000 3 500e 18 000 6 500 600 295 000 1 000 25 000 6 000 300 10 000 12 000 16 500 18 000 56 000 812 000 1 980 900

Notă: Aceste cifre, culese din multe surse, au o fundamentare diferită şi în unele situaţii sunt supuse unei mari marje de eroare şi interpretare. Acest avertisment se aplică îndeosebi cifrelor

25 din 1946, an în care a existat o mişcare considerabilă a populaţiei evreieşti. Trebuie, de asemenea, să ne gândim la faptul că majoritatea graniţelor multor ţări europene s-au schimbat între 1937 şi 1946. n/a = nevalabil.
a

Include „Persoanele Strămutate”. b Totalul din Republica Cehia şi Slovacia. c Statele Baltice incluse în URSS între 1941 şi 1991. d Exclude regiunile asiatice. e Totalul din Iugoslavia de odinioară. Sursă: Wasserstein (1996); reprodusă în Davie (2000), p. 125. Pagina 561 Hartă TOTALUL POPULAŢIEI ISLAMICE DIN ŢARA DE DESTINAŢIE Număr de musulmani care se originează în ţări specificate (c. 1990) Număr de oameni(’000) Figura 14.2 Număr de musulmani europeni care se originează în ţări specificate şi numărul total al populaţiei islamice din ţările de destinaţie din Europa, c. 1900 Sursă: Vertovec şi Peach (1997); reprodusă în Davie (2000), p. 128. Deşi aproape 70 % din populaţia Marii Britanii se consideră creştini, o cifră mult mai mică merge cu regularitate la biserică. Conform Recensământului din 1851 cu privire la religie, aproximativ 40 % dintre adulţii din Anglia şi Ţara Galilor mergeau la biserică în fiecare duminică; în 1900, această cifră a scăzut la 35 %, în 1950 la 20 % şi la 8 %, în 2000. (Declinul aderării la biserica anglicană este arătat în figura 14.3). Confesiunile principale din Anglia au pierdut în medie 5 % dintre adepţi în timpul anilor ’80, cu un declin dintre cele mai importante (de 8 %) în rândul romano-catolicilor. Există astăzi unele semne că această tendinţă s-a încetinit. În Centrul Londrei, de exemplu, frecventarea bisericilor anglicane a scăzut la 30 % în timpul anilor ’80, dar a crescut cu 3 % între 1989 şi 1998. În afară de biserica anglicană, se înregistrează o creştere a frecventării în rândul baptiştilor, cu un procent de 11 % între 1989 şi 1998 – vezi figura 14.4 (The Economist, 21 decembrie 2000). Tendinţa generală în declinul frecventării slujbelor religioase, totuşi, este întrucâtva disproporţionată. Există o diferenţă, de exemplu, între bisericile trinitariene şi cele netrinitariene. Cele trinitariene, care includ anglicanii, catolicii, metodiştii şi presbiterienii, între alţii, sunt cele care cred în unitatea Trinităţii într-un singur Dumnezeu. Numărul de membrii ai bisericilor trinitariene a scăzut de la 8,8 milioane în 1970 la 6,5 milioane, în 1994. Totuşi, în aceeaşi perioadă, a existat o revigorare a numărului de adepţi în rândul unor biserici netrinitariene, precum mormonii şi Martorii lui Iehova (vezi tabelul 14.4). În Anglia, au atras adepţi numeroase „noi mişcări religioase” (vezi în continuare, pg. 549 - 552). În Marea Britanie, se poate distinge o anumită structură a religiei, în funcţie de vârstă, sex, clasă şi situare geografică. În general, oamenii mai în vârstă sunt mai credincioşi decât cei din grupurile de vârstă mai tinere. Frecventarea bisericii atinge un punct culminant la vârsta de 15 ani, după care nivelurile medii ale frecventării scad; când aceştia ating vârsta de 30-40 de ani,

26 entuziasmul le revine; mai apoi, obişnuinţa de a merge la biserică creşte odată cu vârsta. Femeile au mai multe şanse nde a se implica în organizaţii religioase decât bărbaţii. În bisericile anglicane, aceasta este doar o problemă minoră, dar în cele scientologice, de exemplu, femeile sunt de patru ori mai numeroase decât bărbaţii. În general, frecventarea bisericii şi practicarea credinţelor religioase sunt mai susţinute în rândul grupurilor sociale mai avute decât printre săraci. Biserica anglicană a fost supranumită „Partidul Conversator al rugăciunii”, şi există un anumit grad de adevăr în aceasta. Catolicii se regăsesc mai mult printre cei din clasa muncitoare. Această orientare de clasă se reflectă în structura votului: anglicanii tind să voteze pentru conservatori, iar catolicii pentru laburişti, la fel ca şi mulţi metodişti, biserica metodistă fiind la începuturi strâns legată de ascensiunea Partidului laburist. Participarea relgioasă variază, de asemenea, în bună măsură în funcţie de locul unde trăiesc oamenii: 35% dintre adulţii din Merseyside şi 32% dintre cei din Lancashire sunt membri ai unei biserici, faţă de doar 9% în Humberside şi 11% în Nottinghamshire. Unul dintre motivele acestei situaţii îl constituie emigrarea – Liverpool are o populaţie numeroasă de catolici irlandezi, la fel cum nordul Londrei îşi are evreii ei, iar Bradford musulmanii şi sikh-şii săi. Pagina 562 Tabelul 14.3 Cei care se consideră ei înşişi ca „Aparţinând unei religii” în Recensământul din 2001, Anglia şi Ţara Galilora Creştini Musulmani Hinduşi Sikh-şi Evrei Buddhişti Alţii Toate religiile Fără religie Religie nestabilită Toţi cei religie/nestabilită
a

Mii 37 338 1 547 552 329 260 144 151 40 322 7 709 4 011 fără 11 720

Procente 71,7 3,0 1,1 0,6 0,5 0,3 0,3 77,5 14,8 7,7 22,5

Întrebare a fost voluntară, cu opţiuni de bifare în casetă, şi a fost „Care este religia dvs.?”

Sursă: Social Trends 34 (2004), p. 209. Pagina 563 Figura 14.3
a

Totalul adepţilor anglicani în Anglia, 1900-2000 (în milioane)

Estimat

Sursă: The Economist (21 decembrie 2000) Figura 14.4 Schimbare în procentul frecventării bisericii în Centrul Londrei, 1979-1998

27 Sursă: The Economist (21 decembrie 2000) Pagina 564 Tabelul 14.4 Grup confesional Anglican Romanocatolic Ortodox Presbiterian Baptist Metodist Toate celelalte biserici Total Trinitarieni Netrinitarieni Total creştini Musulmani Hinduşi Sikh-şi Evrei Buddhişti Alte religii Total toate religiile Procentaj al populaţiei Creştini Musulmani Toate celelalte religii Toate toate religii a Estimativ 1975 29,32 5,6 0,4 3,42 0,52 1,72 1,0 41,9 0,7 42,6 0,4 0,42 0,12 0,4 0,0 0,1 44,0 Comunităţile religioase din Marea Britanie, 1975-2005 (în milioane) 1980 29,02 5,7 0,4 3,32 0,52 1,62 1,2 41,7 0,8 42,5 0,72 0,52 0,12 0,3 0,1 0,1 44,3 1985 28,82 5,7 0,4 3,22 0,52 1,52 1,3 41,4 1,0 42,4 1,02 0,52 0,22 0,3 0,1 0,1 44,6 1990 28,62 5,7 0,5 3,22 0,52 1,52 1,2 41,2 1,1 42,3 1,32 0,52 0,22 0,3 0,1 0,1 44,8 1995 28,42 5,9 0,5 3,12 0,52 1,42 1,3 40,9 1,3 42,2 1,42 0,52 0,32 0,3 0,1 0,2 45,0 2000 28,32 5,8 0,5 2,92 0,52 1,32 1,4 40,7 1,4 42,1 1,62 0,62 0,32 0,3 0,2 0,2 45,2 2005 28,22 5,8 0,6 2,82 0,52 1,2 2 1,4 40,5 1,4 41,9 1,72 0,62 0,42 0,3 0,2 0,2 45,3

76 1 1
b

76 1 2
c

74 2 2

74 2 2

73 2 2

72 3 2 77

70 3 3 76

78 79 Cifră revizuită

78 78 77 Buddhişti incluşi anterior

!!!!!! atentţie aceste litere mici – a, b şi c – nu apar în tabelul 14.4 ...apar doar în subsol... s-ar putea ca in locul cifrei 2 trecuta ca superscript, sa fi trebuit sa se treaca a, b şi c ... dar ele nu apar!!!!sau celputin eu nu le+am gasit! (n. trad.)!!!!!! Sursă: UKCH Religious Trends 4 (2003/4), p. 2.2

28

În privinţa consecinţelor asupra comportamentului cotidian, diferenţele religioase sunt mult mai marcante în nodrul Irlandei decât oriunde în altă parte în Marea Britanie. Ciocnirile dintre protestanţi şi catolici care au loc aici implică doar o minoritate din ambele credinţe, dar adesea sunt acute şi deosebit de violente. Influenţa religiei în Irlanda de Nord nu se poate separa cu uşurinţă de alţi factori implicaţi în aceste antagonisme; credinţa într-o „Irlandă unită”, în care Eire şi Irlanda de Nord ar putea deveni un stat unic, este susţinută în general de către catolici şi respinsă de către protestanţi. Dar considerentele politice şi ideile naţionaliste joacă, de asemenea, un rol important, în aceeaşi măsură ca şi credinţele religioase.

Religia în Statele Unite ale Americii
În comparaţie cu alte naţiuni industrializate, americanii sunt deosebit de religioşi. Cu puţine excepţii, „Dintre toate ţările creştine, Statele Unite au fost ţara cea mai credincioasă în Dumnezeu, plină de adepţi religioşi, fundamentalistă şi respectată din punct de vedere religios [unde] s-au născut mai multe religii ... decât în oricare altă ţară” (Lipset 1991). Conform sondajelor de opinie publică, aproximativ trei din fiecare cinci americani consideră că religia este „foarte importantă” în propria lor viaţă şi dintotdeauna, 40% vor fi frecventat biserica în săptămâna anterioară (Gallup 2004). Majoritatea copleşitoare a americanilor cred din auzite în Dumnezeu şi se roagă în mod regulat, cel puţin o dată pe zi (Center 1994, 1998). Şapte din zece americani susţin că ei cred într-o viaţă de apoi (Roof şi McKinney 1990; Warner 1993). În mod oficial, guvernul SUA nu culege date cu privire la afilierea religioasă, dar se poate arăta o imagine rezultată din sondaje guvernamentale ocazionale, sondaje de opinie publică şi înregistrări ale bisericilor. Acestea arată că Statele Unite este ţara cea mai diversă din punct de vedere religios din lume, cu mai bine de 1 500 de religii distincte (Melton 1989). În ciuda acestei diversităţi, sondajele arată şi că majoritatea americanilor se definesc ei înşişi drept creştini şi aparţin unui număr relativ mic de confesiuni religioase. Aproximaiv 52% dintre americani se consideră protestanţi, iar 24% – catolici. Alte grupuri religioase semnificative includ mormonii, musulmanii şi evreii (Pew 2002). Biserica catolică a dovedit de departe cea mai mare creştere a numărului de adepţi, în parte datorită imigraţiei catolicilor din Mexic şi America Centrală şi de Sud. Totuşi, creşterea numărului de adepţi ai bisericii catolice s-a încetinit în ultimii ani, pe măsură ce unii dintre ei s-au îndepărtat de aceasta, unii identificându-se cu catolicii, iar alţii trecând la protestantism. Deşi catolicii continuă să crească numeric, procentele celor care frecventează biserica au arătat un declin major în ultimele decenii, început odată cu anii ’60, nivelându-se la mijlocul anilor ’70. Unul dintre motivele principale l-a constituit enciclica papală din 1968, care a reafirmat interdicţia folosirii contraceptivelor în rândul catolicilor. Enciclica nu a oferit niciun răgaz celor care foloseau cu bună ştiinţă contraceptivele. Au fost puţi în faţa faptului de a nu se supune bisericii, şi mulţi catolici chiar aşa au şi făcut. Un sondaj din SUA a ajuns la concluzia că trei sferturi dintre femeile catolice de vârstă fertilă folosesc contraceptivele, iar 96% dintre toate femeile catolice care au avut vreodată un contact sexual au folosit la un moment dat contraceptivele, în decursul vieţii lor (National Survey of Family Growth 1995) (Sondajul Naţional privind Creşterea Familială, 1995). În plus, un sondaj de opinie recent a ajuns la concluzia că 50% dintre catolicii americani resping ideea conform căreia Papa este infailibil atunci când ţine lecţii de morală, cum sunt cele referitoare la controlul naşterilor şi avrot (Gallup 2003). De aceea, un mare număr de catolici au început să se îndoiască sau să nu mai ţină cont de autoritatea bisericii în diferite circumstanţe ale vieţilor lor. Pagina 566

29 Abordări contemporane: „economia religiei” Una dintre cele mai recente şi influente abordări în sociologia religiei este potrivită societăţilor occidentale, în special Statelor Unite ale Americii, care oferă multe credinţe diferite din care se poate alege. Inspirându-se din teoria economică, sociologii care se pronunţă în favoarea abordării economiei religiei susţin că religiile pot fi foarte mult înţelese ca organizaţii aflate în competiţie pentru atragerea de adepţi (Stark şi Bainbridge 1987; Finke şi Stark 1988, 1992; Moore 1994). Asemenea economiştilor contemporani care sutdiază domeniul afacerilor, aceşti sociologi susţin că competiţie este preferabilă atuncicând trebuie asiguratămvitalitatea religiei. Această poziţie este exact opusă celor ale teoreticienilor clasici. Marx, Durkheim şi Weber presupun aceste slăbiciuni ale religiei atunci când ea este pusă sub semnul întrebării de diferite perspective religioase sau laicizate, în timp ce economiştii religiei susţin că competiţia amplifică nivelul general al implicării religioase în societatea modernă. Economiştii religiei consideră din două motive că aceasta este adevărat. Mai întâi, competiţia face ca fiecare gurp religios să încerce cu mult efort să îşi atragă adepţii. În al doilea rând, prezenţa a numeroase religii înseamnă că fiecăruia îi revine cea potrivită. În societăţile diferite din punct de vedere cultural, o religie unică va face apel, probabil, doar la un număr limitat de adepţi, în timp ce prezenţa liderilor guru indieni şi a preoţilor fundamentalişti, în plus faţă de bisericile recunoscute, pare să încurajeze un nivel ridicat al participării religioase. Această analiză este adaptată din lumea afacerilor, în care se presupune că competiţia încurajează apariţia produselor înalt specializate care reclamă pieţe deosebit de specifice. De fapt, economiştii religiei împrumută limbajul din afaceri descriind condiţiile care conduc la succesul sau eşecul unei anumite organizaţii religioase. După Roger Finke şi Rodeny Stark (1992), un grup religios de succes trebuie să fie foarte bine organizat în vederea compteiţiei, să aibă predicatori elocvenţi care sunt „agenţi de vânzări” eficienţi prin discurs, oferă convingeri şi ritualuri care sunt împachetate într-un produs apetisant, şi dezvoltă tehnici eficiente de marketing. În această prespectivă, religia este o afacere ca oricare alta. Evangheliştii televizaţi au fost mai ales foarte buni oameni de afaceri în vânzarea produselor lor religioase. Astfel, economişti ai religiei precum Finke şi Stark nu consideră că competiţia ar submina credinţele religioase, şi prin aceasta ar contribui la laicizare. Mai degrabă, ei susţin că religia modernă se reînnoieşte singură în mod constant prin marketing activ şi recrutare. Deşi există o cercetare din ce în ce mai bogată care susţine ideea potrivit căreia competiţia este bună pentru religie (Stark şi Bainbridge 1980, 1985; Finke şi Stark 1992), nu toate cercetările ajung la această concluzie (Land şi al. 1991). Abordarea economiei religiei supraestimează măsura în care oamenii aleg între diferite religii, ca şi cum ar cumpăra o nouă maşină sau o pereche de pantofi. În rândul credincioşilor profund ataşaţi, îndeosebi în societăţile în care nu există pluralism religios, nu este clar dacă religia este o problemă de alegere raţională. În astfel de societăţi, chiar dacă oamenilor li se permite să aleagă între diferite religii, majoritatea practică religia din copilărie fără măcar a se întreba vreodată dacă există sau nu alternative mai atractive. Chiar în Statele Unite, de unde provine abordarea economiei religiei, sociologii pot omite aspectele spirituale ale religiei dacă presupun că cei care cumpără religie îşi petrec timpul întotdeauna ocupându-se de cumpărături spirituale. Un studiu asupra persoanelor din SUA născute în perioada baby-boom, cei născuţi în primele două decenii după ce de-al doilea război mondial, a ajuns la concluzia că o treime a rămas loială credinţei lor din copilărie, în timp ce o altă treime a continuat să-şi profeseze credinţele din copilărie deşi nu mai aparţineau vreunei organizaţii religioase. Astfel, numai o treime au căutat activ o nouă religie, efectuând alegerile presupuse de abordarea economiei religiei (Roof 1993).

30 Se poate obţine o imagine mai clară asupra vieţii religioase din SUA dacă împărţim marele număr de protestanţi în subgrupuri semnificative. Conform sondajelor, cea mai largă confesiune protestantă din SUA este alcătuită din baptişti, care numărăr în jur de 16% din populaţie – aproximativ o treime din toţi protestanţii. Alte grupuri protestante semnificative includ metodiştii (7%), luteranii (5%), presbiterienii (3%), penticostalii (2%), episcopalienii (2%) şi mormonii, precum şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (1%) (ARIS 2001). Mai multe studii au subliniat faptul că, în ultimele decenii, a avut loc o schimbare la nivelul compoziţiei bisericii protestante din America. Numărul membrilor bisericilor liberale, sau convenţionale, americane – precum luteranii, episcopalienii (anglicanii), metodiştii şi presbiterienii – este în declin. Totuşi, s-a înregistrat o creştere a numărului de membri ai bisericilor protestante conservatoare, sau ne-tradiţionale, precum penticostalii şi baptiştii de sud (Roof şi McKinney 1990; Jones şi al. 2002). Aceste cifre sunt importante deoarece ele arată puterea din ce în ce mai mare a protestanţilor conservatori din Statele Unite. Protestanţii conservatori pun accentul pe o interpretare literală a Bibliei, moralitatea în viaţa de zi cu zi şi convertirea prin evanghelizare. Ei pot fi puşi în contrast cu protestanţii liberali, a căror atestare istorică este mai veche, care tind să adopte o abordare mai flexibilă, umanistă a practicilor lor religioase. Undeva la mijloc sunt protestanţii moderaţi. Confesiunile conservatoare inspiră loialitate şi angajare, şi sunt extrem de eficiente în recrutarea noilor membri, îndeosebi a tinerilor. Grupurilor conservatoare protestante le aparţin de două ori mai multe persoane decât celor liberale, iar protestanţii conservatori îi vor putea depăşi în curând şi pe cei moderaţi (Roof şi McKinney 1990). Cel care a avut cel mai mult de suferit a fost protestantismul liberal. Îmbătrânirea membrilor confesiunilor protestante liberale nu au fost înlocuite de noi adepţi tineri, înscrierea este scăzută iar unii membri curenţi au trecut la alte credinţe. Bisericile protestante negre continuă să prospere în Statele Unite, pe măsură ce membrii lor fac din ce în ce mai mult parte din clasa de mijloc şi dobândesc importanţă economică şi politică (Roof şi McKinney 1990; Finke şi Stark 1992). În SUA, biserica protestantă a fost de asemenea martora unei uriaşe ascensiuni a evanghelismului, credinţa în renaşterea spirituală (prin a te „naşte din nou”). Evanghelismul poate fi considerat în parte ca răspuns la o laicizare crescândă, diversitate religioasă şi, în general, declinul valorilor care erau odinioară în centrul protestantismului în societatea americană (Wuthnow 1988). În ultimii ani, confesiunile evanghelice au crescut enorm ca număr, în paralel cu declinul unor afilieri religioase protestante prevalente. Mulţi protestanţi caută în mod clar o experienţă religioasă mai directă, personală şi emoţională promisă de confesiunile evanghelice. Preşedintele SUA, George W. Bush, este creştin din naştere şi s-a spus că credinţa sa l-a ajutat să-şi depăşească problemele din tinereţe legate de alcool şi să înceapă o nouă viaţă. A asemuit rolul internaţional al Americii după atacul de la 11 septembrie 2001 cu o luptă împotriva forţelor răului. Concepţia creştină a lui Bush se reflectă în concepţiile sale conservatoare cu privire la căsătoria dintre homosexuali şi la problema avortului. Valorile sale evanghelice au fost vitale în a-l ajuta să câştige pentru a doua oară preşedinţia, în noiembrie 2004, când s-a bucurat de sprijinul unui mare număr de creştini evanghelici din SUA, pentru care aceste probleme morale sunt cruciale. Controversa în jurul căsătoriei dintre homosexuali din Statele Unite ale Americii este discutată în capitolul 12, „Sexualitate şi Gen”, pg. 434-436. Organizaţiile evanghelice sunt bune şi resurse mobilizatoare în dobândirea obiectivelor lor religioase şi politice, după cum a demonstrat alegerea prezidenţială din 2004. Într-un limbaj asemănător celui al afacerilor folosit de economiştii religiei (vezi căsuţa de la pg. 566), aceştia

31 au demonstrat că sunt „antreprenori spirituali” extrem de competitivi pe „piaţa religiei” (Hatch 1989). Radioul şi televiziunea au asigurat noi şi importante tehnologii de piaţă, folosite de unii dintre evanghelici pentru a dobândi o audienţă mai largă decât fusese posibil odinioară. Denumiţi „teleevanghelişti” deoarece îşi îndeplinesc funcţiile sacerdotale cu ajutorul televiziunii, aceşti preoţi se distanţează de majoritatea evangheliştilor de odinioară prin propovăduirea unei „biblii a prosperităţii”: convingerea că Dumnezeu doreşte mai degrabă o credinţă prosperă din punct de vedere financiar şi satisfăcătoare, decât sacrificiul şi suferinţa. Această abordare diferă considerabil de accentul auster pus asupra muncii din greu şi autonegarea asociată de regulă cu convingerile protestante tradiţionale (Hadden şi Shupe 1987; Bruce 1990). Case de rugăciuni luxoase, exemplificate de Catedrala de Cristal a lui Robert H. Schuller din Garden Grove, California, asigură locaţiile televizate ale bisericilor electronice, ale căror enoriaşi sunt dispersaţi din punct de vedere geografic şi sunt uniţi numai prin intermediul mijloacelor tehnologiei electronice. Teologia şi fondurile de dezvoltare constituie materia primă a teleevanghelismului, care trebuie să acorde un sprijin nu numai preoţilor televizaţi ca atare, dar şi şcolilor, universităţilor, parcurilor tematice şi uneori stilurilor de viaţă exagerate ale predicatorilor lor. Pagina 568 Foto SUA s-a confruntat cu o creştere dramatică a evanghelismului. Suportul creştinilor evanghelici l-a ajutat pe George W. Bush să vină la putere. Predica religioasă electronică a devenit prevalentă în America Latinp, unde există programe de televiziune nord-americane. Prin urmare, mişcările protestante, majoritatea de tipul penticostal, au avut un impact dramatic asupra unor ţări precum Chile şi Brazilia, care sunt predominant catolice (Martin 1990). Deşi unii evanghelici combină un stil de viaţă în întregime modern cu credinţele religioase tradiţionale, alţii resping cu tărie multe dintre credinţele şi practicile contemporane. Fundamentaliştii sunt evanghelici anti-moderni în majoritatea credinţelor lor, chemând la respectarea unor coduri stricte de moralitate şi conduită. Acestea includ adesea interdicţii cu privire la a bea, a fuma şi la alte „rele lumeşti”, credinţa în infailibilitatea biblică şi un puternic accent pe reîntoarcerea iminentă a lui Christos pe pământ (Balmer 1989). „Religia” lor „de pe vremuri” deosebeşte în mod clar binele de rău şi dreptul de nedrept (Roof şi McKinney 1990). Ascensiunea fundamentalismului creştin este discutată în rândurile care urmează (pg. 575-577). În controversa asupra laicizării, Statele Unite reprezintă o excepţie importantă faţă de perspectiva conform căreia religia ar fi în declin în societăţile occidentale. În timp ce, pe de o parte, SUA este una dintre ţările deplin „modernizate”, ea se caracterizează şi prin unele dintre cele mai înalte nivele de credinţă religioasă populară şi număr de adepţi din lume. Steve Bruce, unul dintre susţinătorii de vază ai tezei laicizării, a ajuns la concluzia că persostenţa religiei în SUA poate fi înţeleasă în termenii tranziţiei culturale (Bruce 1996). În cazurile în care societăţile suferă o schimbare demografică sau economică rapidă şi profundă, sugerează Bruce, religia poate juca un rol critic în a ajuta oamenii să se adapteze la noile condiţii şi să supravieţuiască instabilităţii. Industrializarea a ajuns relativ târziu în Statele Unite ale Americii dar a pătruns cu repeziciune, susţine el, în rândul populaţiei compusă dintr-o mare diversitate de grupuri etnice. În SUA, religia a fost importantă în stabilizarea identităţilor oamenilor şi a permis o uşoară tranziţie culturală către „cultura creuzet” americană. SUA nu

32 este câtuşi de puţin singura care pune accentul pe importanţa religiei, după cum arată şi figura 14.5.

Evaluarea tezei laicizării
Există un acord aproape unanim în rândul sociologilor conform căruia, ca tendinţă pe termen lung, religia în biserica tradiţionalp a ajuns în declin în majoritatea ţărilor occidentale – cu excepţia semnificativă a SUA. Influenţa religiei s-a diminuat în tote cele trei dimensiuni ale laicizării, aşa cum au prezis majoritatea sociologilor care au aparţinut secolului XIX. Să tragem de aici concluzia că au avut dreptate, atât ei cât şi susţinătorii de mai târziu ai tezei laicizării? Pe măsură ce înaintăm în modernitate, oare chemarea religioasă şi-a pierdut din putere? O astfel de concluzie este îndoielnică, din câteva motive. Mai întâi, poziţia actuală a religiei în Anglia şi alte ţări occidentale este mult mai complexă decât sugerează susţinătorii tezei laicizării. Credinţa religioasă şi spirituală rămâne puternică şi forţă motivaţională a majorităţii vieţilor oamenilor, chiar dacă nu aleg să se roage formal în cadrul bisericii tradiţionale. Unii oameni de ştiinţă au sugerat că a existat o mişcare către „a crede fără să aparţii” (Davie 1994) – după cum am văzut în discuţia noastră cu privire la credinţa religioasă în Marea Britanie, oamenii îşi păstrează credinţa în Dumnezeu sau într-o forţă superioară, dar practică şi îşi dezvoltă credinţa în afara formelor instituţionalizate ale religiei. Pagina 570 Senegal Indonezia Nigeria India Pakistan Coasta de Fildeş Mali Africa de Sud Kenya Brazilia Turcia Statele Unite Mexic Polonia Marea Britanie Canada Italia Vietnam Germania Rusia Japonia Franţa Figura 14.5 Importanţa acordată religiei în ţările selectate (procent din populaţia adultă care susţine că religia este „foarte importantă” în vieţile lor) Sursă: Pew Research Centre (2002)

33 În al doilea rând, laicizarea nu poate fi măsurată conform calităţii de membru doar al bisericilor trinitariene convenţionale. A face astfel ar însemna un rabat în faţa creşterii rolului credinţelor ne-occidentale şi a noilor mişcări religioase, atât internaţionale cât şi a celor din ţările industrializate. În AnNglia, de exemplu, calitatea de membru activ în biserica tradiţională a scăzut, totuşi participarea în rândul musulmanilor, hinduşilor, sikh-şilor, evreilor, credincioşilor evanghelici în „renaştere” şi a creştinilor ortodocşi rămâne dinamică. În al treilea rând, se pare că există puţine dovezi de laicizare în societăţile ne-occidentale. În multe zone ale Orientului Mijlociu, Asia, Africa şi India, un fundametnalism islamic dinamic şi vital pune sub semnul întrebării occidentalizarea. Când Papa a fost în turneu în America de Sud, milioane de catolici l-au urmat cu entuziast. Ortodoxia răsăriteană a fost îmbrăţişată din nou cu înflăcărare de către cetăţeni în zone ale fostei Uniuni Sovietice după decenii de reprimare a bisericii de către conducătorii comunişti. Acest suport entuziast al religiei în jurul lumii este, din nefericire, oglindit la fel de bine şi de conflictele religioase. Aşa cum religia poate fi o sursă de alinare şi suport, la fel de bine ea poate fi şi continuă să fie la originea unor lupte şi conflicte sociale intense. Unii se pot pronunţa atât în favoarea, cât şi împotriva concepţiei laicizării. Pare însă clar că laicizarea, în calitate de concept, este mai folositoare pentru a explica schimbările care survin în cadrul bisericilor tradiţionale de astăzi – atât în termenii unei puteri şi a unei influenţe în declin, cât şi în ce priveşte procesele de laicizare internă care afectează, de exemplu, rolul femeilor şi al homosexualilor. Forţele de modernizare existnte la nivelul societăţii ca întreg sunt resimţite în cadrul multor instituţii religioase tradiţionale. Totuşi, mai presus de toate, religia din perioada de astăzi ar trebui să fie evaluată în raport cu fundalul schimbării rapide, al instabilităţii şi diversităţii. Chiar dacă formele tradiţionale ale religiei îşi pierd într-o oarecare măsură din valoare, religia încă rămâne o forţă critică în lumea noastră socială. Interesul pentru religie, în formele sale tradiţionale şi în cele noi, pare să fie dintotdeauna. Religia asigură multor oameni perspective asupra unor întrebări complexe cu privire la viaţă şi sens, la care nu se poate răspunde satisfăcător prin intermediul raţiunii. Şi atunci nu este deloc surprinzător, că în timpul acestor vremuri de schimbare rapidă, mulţi oameni caută – şi găsesc – răspunsuri şi linişte în religie. Fundamentalismul este poate cel mai clar exemplu al acestui fenomen. Totuşi, din ce în ce mai mult, răspunsurile religioase la schimbare survin în forme noi şi nefamiliare: noile mişcări religioase, cultele, sectele şi activităţile „New Age”. Chiar dacă aceste grupuri nu pot „semăna” la exterior unor forme de religie, mulţi critici ai ipotezei laicizării consideră că ele reprezintă transformări ale credinţei religioase în faţa schimbării sociale profunde.

Fundamentalismul religios
Forţa fundamentalismului religios este un alt semn al faptului că laicizarea nu a triumfat în lumea modernă. Termenul fundamentalism sepoate aplica în multe contexte diferite pentru a descrie aderarea strictă la un set de principii sau credinţe. Fundamentalismul religios descrie abordarea asumată de grupurile religioase care cheamă la interpretarea literală a cărţilor sfinte de bază sau a textelor, şi consideră că doctrinele care apar din astfel de lecturi ar trebui aplicate tuturor aspectelor vieţii sociale, economice şi politice. Fundamentaliştii religioşi consideră că este posibilă doar o singură perspectivă – a lor – asupra lumii şi că aceasta este cea corectă: nu există loc pentru ambiguitate sau interpretări multiple. În cadrul mişcărilor religioase fundamentaliste, accesul la sensurile exacte ale scripturilor este restrâns unui set de „interpreţi” privilegiaţi – precum preoţi, cler sau alţi lideri religioşi. Aceasta oferă liderilor repsectivi o autoritate solidă – nu numai în problemele religioase, dar şi în cele laice. Fundamentaliştii religioşi au devenit figuri politice importante

34 în mişcările de opoziţie, în cadrul partidelor politice dominante (inclusiv în SUA) şi lideri de stat (de exemplu, în Iran, vezi capitolul 20, pg. 853). Fundamentalismul religios este un fenomen relativ nou – de-abia în ultimele două sau trei decenii termenul a intrat în uzul comun. A apărut în general ca răspuns la globalizare. Pe măsură ce forţele modernizării subminau progresiv elementele tradiţionale ale lumii sociale – precum familia nucleară şi dominaţia femeilor de către bărbaţi – fundamentalismul a apărut ca apărare a credinţelor tradiţionale. Într-o lume aflată în proces de globalizare, în care se cer motive raţionale, fundamentalismul insistă pe răspunsurile bazate pe credinţă şi pe referirile la adevărul ritualic: fundamentalismul este tradiţie apărată într-un mod tradiţional. Fundametnalismul are mai mult de-a face cu felul în care sunt apărate şi justificate credinţele, decât cu conţinutul credinţelor însele. Deşi fundamentalismul se situează el însuşi în opozişie cu modernitatea, el foloseşte şi abordări moderne atunci când îşi susţine convingerile. Fundamentaliştii creştini din Statele Unite, de exemplu, au fost printre primii care au folosit televiziunea ca mijloc de răspândire a doctrinelor lor; fundamentaliştii islamici care s-au luptat cu forţele ruseşti în Cecenia au construit website-uri pentru a-şi arăta opiniile; militanţii Hindutva din India au folosit Internetul şi e-mailul pentru a promova sentimentul de „identitate hindusă”. În această secţiune vom examina două dintre cele mai proeminente forme ale fundamentalismului religios. În ultimii treizeci de ani, fundamentalismul creştin şi cel islamic au dobândit ambele în putere, configurând contururile politicilor naţionale şi internaţionale. Fundamentalismul islamic Dintre toţi sociologii anteriori, doar Weber pare să fi bănuit că un sistem religios tradiţional precum cel islamic ar putea suferi o renaştere importantă şi ar putea deveni baza unor dezvoltări politice majore din ultima perioadă a secolului XX; este exact ceea ce s-a şi întâmplat în 1980, în Iran. În ultimii ani, reînvierea islamismului s-a răspândit, cu un impact semnificativ asupra altor ţări, inclusiv Egipt, Siria, Liban, algeria, Afganistan şi Nigeria. Cum se explică această revigorare la scară largă a silamismului? Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să privim atât la aspectele islamismului ca religie tradiţională, cât şi la schimbările laice care au afectat statele moderne acolo unde influenţa sa este universală. Islamismul, ca şi creştinismul, este o religie care a stimulat continuu activismul: Coranul – scriputra sfântă a islamismului – este plină de instrucţii adresate credincioşilor pentru a se „lupta în felul în care se luptă Dumnezeu”. Această luptă este împotriva necredincioşilor dar, în acelşai timp, şi a celor care introduc corupţia în comunitatea musulmană. De-a lungul timpului, au existat generaţii succesive de reformatori musulmani, iar Islamismul s-a divizat intern, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul creştinismului. Şiismul se rupe încă de timpuriu de corpusul central al islamismului ortodox şi a rămas în continuare influent. Şiismul a fost religia oficială a Iranului (cunoscută înainte ca Persia) până în secolul XVI şi o sursă a ideilor ce stau la baza revoluţiei iraniene. Şiiţii îşi trasează originile în Imam Ali, un lider religios şi politic din secolul XVII, despre care se credea că ar fi dovedit calităţile virtuţii şi devoţiunii personale faţă de Dumnezeu, rămase în rândul legiuitorilor lumeşti din vremea aceea. Urmaşii lui Ali au început să fie consideraţi drept lideri cu drepturi depline asupra Islamului, din moment ce ei susţineau că aparţin familiei profetului Mahomed, spre deosebire de dinastiile care se află astăzi la putere. Şiiţii credeau că ar fi instituită domnia moştenitorului de drept al lui Mahomed, alungând tiraniile şi nedreptăţile asociate regimurilor existente. Moştenitorul lui Mahomed ar fi un lider călăuzit direct de către Dumnezeu, conducând în conformitate cu Coranul. Există numeroase populaţii şiite în alte ţări ale Orientului Mijlociu, inclusiv Irak, Turcia şi Arabia Saudită, ca şi în India şi Pakistan. Totuşi, conducerea islamică din aceste ţări este în

35 mâinile majorităţii, suniţii. Musulmanii suniţi urmează „Calea Bătătorită”, o serie de tradiţii care derivă din Coran şi care tolerează o diversitate considerabilă de opinii, în comparaţie cu convingerile mulrt mai rigide ale şiiţilor. Pagina 573 Foto Cei trei lideri proeminenţi ai revoluţiei islamice din Iran – Ayatollah Khomeini (în fundal), Ayatollah Ali Khamenei şi Preşedintele Hashemi Rafsanjani – privind în jos dintr-un poster de pe o stradă din Teheran. Islamismul şi occidentul În timpul Evului Mediu, a existat o luptă relativ continuă între Europa creştină şi statele musulmane, care controlau porţiuni mari din ceea ce a devenit mai apoi Spania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Cea mai mare parte a pământurilor cucerite de musulmani au fost reclamate de către europeni, iar multe dintre posesiunile lor din Africa de Nord au fost de fapt colonizate pe măsură ce puterea Occidentului creştea, în decursul secolelor XVIII-XIX. Aceste răsturnări de situaţie au fost catastrofale pentru religia şi civilizaţia musulmană, despre care credincioşii erau convinşi că era cea mai înaltă şi mai avansată cu putinţă, depăşindu-le pe toate celelalte. La sfârşitul secolului XIX, incapacitatea lumii musulmane de a respinge eficient cultura occidentală a dus la mişcări de reformă, care încercau să redea islamismului puritatea şi puterea lui originară. O idee de bază a fost aceea că islamismul ar fi trebuit să răspundă provocării occidentale prin afirmarea identităţii propriilor sale convingeri şi practici. Această idee a fost dezvoltată în diferite moduri de-a lungul secolului XX, formând fundalul revoluţiei islamice din Iran, în 1978-1979. Revoluţia a fost alimentată iniţial de opozişia faţă de şahul Iranului, care acceptase şi încercase să promoveze reforme de modernizare după modelul oferit de Occident – de exemplu, reforma agrară, acordarea dreptului de vot femeilor şi dezvoltarea educaţiei laice. Mişcare care l-a înlăturat de la putere pe şah a adunat laolaltă oameni cu interese diferite, dar care nu erau nicidecum ataşaţi fundamentalismului islamic, ci unei figuri dominante – Ayatollah Khomeini – care propovăduia o reinterpretare radicală a ideilor şiite. După revoluţie, Khomeini a înfiinţat un guvern organizat conform legii islamice tradiţionale. Religia, aşa cum este specificată în Coran, a devenit baza directă a întregii vieţi politice şi economice. Pe baza legii silamice reînnoite – sharia – bărbaţii şi femeile erau segregaţi cu rigurozitate, femeile erau obligate să îşi acopere trupurile şi capul în public, cei care practicau homosexualitatea erau condamnaţi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie, iar adulterul era pedepsit cu lapidarea cu pietre până când mureau. Acest cod strict era însoţit de o poziţie extremă, naţionalistă, care se situa în opoziţie în special cu influenţele occidentale. Scopul Republicii Islamice a Iranului era islamizarea statului – organizarea unui guvern şi a unei societăţi astfel încât învăţăturile silamice să devină dominante în toate domeniile. Dar acest proces este departe de a se fi încheiat şi există forţe care i se opun activ. Zubaida (1996) a distins trei categorii de grupuri angajate în luptă unul împotriva celuilalt. Radicalii doresc să continue şi să adâncească revoluţia islamică. Ei cred, de asemenea, că revoluţia ar trebui să fie exportată activ în alte ţări islamice. Conservatorii sunt constituiţi mai ales din funcţionarii religioşi care cred că revoluţia a ajuns destul de departe. Ea le-a asigurat o poziţie de putere în societate, pe care ei doresc să şi-o menţină. Pragmaticii se pronunţă în favoarea reformelor de

36 piaţă şi a deschiderii economiei către investiţiile şi comerţul cu străinătatea. Ei se opun impunerii stricte a codurilor islamice asupra femeilor, familiei şi sistemului de legi. Moartea lui Ayatollah Khomeini în 1989 a fost o lovitură dată elementelor radicale şi conservatoare din Iran; succesorul său, ayatollah Ali Khamenei manifstă loialitate faţă de puternici mullah-i iranieni (lideri religioşi), dar este din ce în ce mai nepopular în rândul cetăţenilor de rând, care resimt regimul represiv şi bolile sociale persistente. Conflictele din cadrul societăţii iraniene între pragmatici şi alţii au început să apară destul de clar în perioada preşedinţiei reformatorului Mahomed Khatami (1997-2005). Guvernarea lui Khatami s-a caracterizat prin dispute cu conservatorii care s-au străduit îndelung să stopeze încercările de reformă ale lui Khatami privind societatea islamică. În 2005, alegerea primarului profund conservator al Teheranului, Mahmond Ahmadinejad, ca preşedinte a micşorat tensiunile dintre liderii religioşi şi politici ai ţării, dar a crescut tensiunile cu Occidentul. Răspândirea mişcării de renaştere islamică Deşi ideile care stau la baza revoluţiei iraniene trebuiau să unifice întreaga lume islamică împotriva Occidentului, guvernele ţărilor în care şiiţii constituie o minoritate nu s-au aliniat situaţiei din Iran. Totuşi, fundamentalismul islamic a dobândit o popularitate semnificativă în majoritatea celorlalte state, şi a stimulat pretutindeni diferite forme de renaştere islamică. Deşi mişcările fundamentaliste islamice au câştigat în influenţă în majoritatea ţărilor din nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Asia de sud în ultimii 10-15 ani, ele au venit la putere doar în două alte state. Începând cu 1989, Sudanul a fost condus de Frontul Salvării Naţionale al lui Hassan al-Turabi. Regimul taliban fundamentalist şi-a consolidat puterea asupra statului fragmentat al Afganistanului în 1996, dar a fost îndepărtat de la putere la sfârşitul anului 2001 de forţele de opoziţie afgane şi de armata SUA. În majoritatea celorlalte state, grupurile fundamentaliste islamice au câştigat în influenţă, dar nu au putut ajunge la putere. În Egipt, Turcia şi Algeria, de exemplu, ascensiunea fundamentalismului islamic a fost suprimată de stat sau de armată. Mulţi s-au temut că lumea islamică este liderul confruntărilor cu acele părţi ale lumii care nu le împărtăşesc convingerile. Cercetătorul în domeniul politicii Samuel Huntington (1996) a susţinut că luptele între Occident şi perspectivele islamice ar putea deveni parte al unui „conlict” mondial „al civilizaţiilor” odată cu sfârşitul Războiului Rece şi cu accentuarea globalizării. După Huntington, statul-naţiune nu mai exercită principala influenţă în relaţiile internaţionale; de aceea, vor apărea rivalităţi şi conflicte între culturile sau civilizaţiile extinse. Suntem martorii unor astfel de exemple în timpul anilor ’90 în fosta Iugoslavie, în Bosnia şi Kosovo, unde musulmanii bosniaci şi albanezii din Kosovar s-au luptat împotriva sârbilor, care reprezintă cultura creştin-ortodoxă. Astfel de evenimente au făcut ca musulmanii să îşi dea seama din ce în ce mai mult că reprezintă o comunitate mondială; cum au subliniat şi unii observatori: „Bosnia a devenit locul de adunare a musulmanilor din întreaga lume musulmană ... [Ea] a creat şi configurat sensul polarizării şi al radicalizării în societăţile musulmane, accentuând totodată conştiinţa de a fi musulman” (Ahmed şi Donnan 1994). Războaiele din fosta Iugoslavie sunt discutate în detaliu în capitolul 13, „Rasă, etnie şi migraţie”, pg. 499. În acelaşi fel, războiul irakian condus de americani a devenit un loc de raliere a musulmanilor radicali după invazia din 2003. Ca explicaţie a cauzelor atacurilor teroriste de la New York şi Washington din data de 11 septembrie 2001, decizia americană de a exclude regimul islamic din Afganistan şi renaşterea rezistenţei religioase faţă de prezenţa SUA în Irak după 2003, teza lui Huntington capătă o atenţie din ce în ce mai mare din partea mijloacelor media.

37 La începutul secolului XX, opoziţia islamică este în proces de construcţie în Malaezia şi Indonezia, câteva provincii din cadrul Nigeriei au implementat recent legea sharia, iar războiul din Cecenia a atras participarea militanţilor islamici care susţin consolidarea unui stat islamic în Caucay. Majoritatea membrilor reţelei teroriste a lui Osama Bin Laden al-Qaeda provin din întreaga lume musulmană. Simbolismul islamic şi formele de manifestare au devenit însemne importante de identitate în rândul a numeroşi musulmani care trăiesc în afara lumii islamice. Evenimente precum Răzoiul din Golf şi atacurile teroriste din 9 septembrie din New York şi Washington au determinat reacţii diferite dar puternice în cadrul lumii islamice, fie împotriva, fie ca răspuns faţă de Occident. Renaşterea islamică nu poate fi deplin înţeleasă doar în termeni religioşi; ea reprezintă în parte reacţia împotriva impactului Occidentului şi este o mişcare de apărare naţională sau culturală. Este incert dacă renaşterea islamică, chiar în formele sale cele mai fundamentaliste, ar trebui considerată doar o renaştere a concepţiilor islamice tradiţionale. Ceea ce s-a întâmplat, ţine de ceva mult mai complex. Practicile tradiţionale şi modurile de viaţă au fost reînnoite, dar au fost combinate, de asemenea, cu preocupări care ţin specific de vremurile moderne. Fundamentalismul creştin Ascensiunea organizaţiilor fundamentaliste creştine în Marea Britanie şi în Europa, cu un succes deosebit mai ales în Statele Unite, este una dintre trăsăturile remarcabile ale ultimelor câteva decenii. Fundamentaliştii cred că „Biblia, este un ghid făţiş despre politică, guvern, afaceri, familii şi toate problemele umanităţii” (Capps 1990). Fundamentaliştii consideră că Biblia este infailibilă – ea conţine exprimări ale Adevărului Divin. Fundamentaliştii creştini cred în divinitatea lui Christos şi în posibilitatea mântuirii sufletului prin acceptarea Christului drept mântuitor personal. Ei se angajează în răspândirea mesajului lor şi în convertirea tuturor celor care nu au adoptat încă aceleaşi convingeri. Fundamentalismul creştin este o reacţie împotriva teologiei liberale şi a adepţilor „umanismului laic” – cei care „favorizează emanciparea raţiunii, a dorinţelor şi a instinctelor în opoziţie cu credinţa şi supunerea faţă de preceptele lui Dumnezeu” (Kepel 1994). Fundamentalismul creştin se pronunţă ca soluţie împotriva „crizei morale” elaborată de modernizare – declinul familiei tradiţionale, ameninţarea moralităţii individuale şi slăbirea relaţiilor între om şi Dumnezeu. În Statele Unite, începând cu Maturizarea Morală a reverendului Jerry Falwell din 1970, unele grupuri fundamentaliste au devenit din ce în ce mai implicate în ceea ce a fost denumit „Noua Dreaptă Creştină”, în politicile naţionale, în special în aripa conservatoare a Partidului Republican (Simpson 1985; Woodrum 1988; Kiecolt şi Nelson 1991). Falwell a semnalat „cinci mari probleme care au consecinţe politice cărora americanii ar trebui să fie pregătiţi să le facă faţă: avortul, homosexualitatea, pornografia, umanismul, familia destrămată” (în Kepel 1994). Asumându-şi acţiuni concrete, Noua Dreaptă Creştină s-a adresat mai întâi şcolilor publice, încercând să influenţeze legiuitorii cu privire la conţinutul curriculei şcolare şi să înlăture interdicţia rugăciunii în şcoli, susţinând intens Operation Rescue, organizaţia militantă care baricada clinicile de avort. Organizaţiile fundamentalist creştine constituie o forţă puternică în SUA şi au ajutat la construirea politicilor şi discursurilor Partidului Republican, atât în perioada guvernării Reagan, cât şi a celei a lui Bush. Pagina 576 Foto

38 În 2005, numeroase grupuri creştine s-au angajat în proteste în încercarea de a împiedica scoatarea tuburilor de alimentare care o ţineau în viaţă pe Terri Schiavo, o femeie al cărei creier fusese grav afectat. Jerry Falwell a condamnat iniţial atacurile teorirste de la 9 septembrie 2001 asupra New Yorkului şi a Washington-ului asupra „păcătoşilor” din SUA. El a comentat în direct la televiziune: „Cred cu tărie că păgânii, cei care se pronunţă în favoarea avortului, feminiştii, homosexualii şi lesbienele care încearcă activ să facă din aceasta un stil de viaţă, [Uniunea Libertăţilor Civile Americane], People for the American Way [ambeleorganizaţii liberale], toţi cei care au încercat să laicizeze America sunt responsabili pentru tot ceea ce s-a întâmplat” (CNN, 14 septembrie 2001). Deşi mai târziu şi-a cerut scuze pentru remarcile sale, el a determinat multe controverse prin declaraţia conform căreia „Mahomed a fost un terorist. Am citit destule lucrări scrise de musulmani şi de ne-musulmani [pentru a decide] că el a fost un om violent, un războinic” (BBC, 13 octombrie 2002). Din nou şi-a cerut scuze pentru această remarcă, dar era prea târziu pentru a opri o revoltă sectantă în Solapur, în vestul Indiei, între hinduşi şi musulmanii care reacţioneau împotriva celor susţinute de el, şi care a avut ca urmare cel puţin opt morţi. Deloc surprinzător, comentariile sale au trezit reacţii adverse din partea tuturor liderilor islamici din lume. Propovăduitori proeminenţi ai Noii Drepte Creştine au găsit numeroase universităţi în care au produs o nouă generaţie de „contra-elită”, şcoliţi în convingerile fundamentalist creştine şi capabili să îşi asume poziţii importante în media, viaţa academică, politică şi arte. Universitatea Liberty (întemeiată de Jerry Falwell), Universitatea Oral Roberts, Universitatea Bob Jones şi altele i-au conferit posturi în susţinerea unor discipline academice standard, în care să predea certitudinea biblică. În campus se respectă standarde etice strice în viaţa privată a studenţilor, iar sexualitatea este canalizată doar către căsătorie: Pentru oricine va fi petrecut ceva timp în campusul Liberty, acesta este un spectacol izbitor. Dormitoarele sunt pentru o singură persoană şi sub strictă supraveghere; se practică un amestec de constrângere şi autodisciplină. Sărutul francez a fost uitat, şi orice relaţie sexuală între studenţii necăsătoriţi este pedepsită prin exmatriculare. (Cuplurile căsătorite trăiesc în oraş). Se permite doar sărutul pe obraz, iar cuplurile se pot ţine de mână, deşi nu îşi pot trece braţul peste talia partenerului. Studenţii apără cu bună ştiinţă această autodisciplină sexuală atunci când sunt întrebaţi despre ea de orice vizitator străin; ei sunt de acord cu constrângerea totală ca mijloc de reprimare a unor practici deviante, în special a homosexualităţii, care (se spune) altfel s-ar înmulţi în cadrul universităţii fundamentaliste, unde orice flirt este dat uitării. Pe de altă parte, exprimarea dorinţei sexuale ar fi împotriva scopurilor educaţionale ale universităţii. (Kepel 1994) Mişcarea fundamentalist creştină din SUA este susţinutpă în întreaga ţară, dar există un element regional puternic. Sudul Americii a început să fie cunoscut drept „Centura Biblei” – o brazdă agrară de pământ, aflată între „centura de bovine”, „centura de porumb” şi „centura de bumbac”. Mulţi dintre cei mai cunoscuţi şi mai influenţi evanghelişti americani provin din statele din sudul şi Vestul Mijlociu al Americii – Virginia, Oklahoma şi Carolina de Nord. Cele mai multe dintre grupurile fundamentaliste influente din SUA sunt Southern Baptist Convention (Convenţia Baptistă Sudică), Assemblies of God (Întrunirile lui Dumnezeu) şi Seventh-Day Adeventists (Adeventiştii de Ziua a Şaptea). Concluzie

39 Într-o perioadă a globalizării, în care există o nevoie stringentă de înţelegere reciprocă şi de dialog, fundamentalismul religios poate constitui o forţă distructivă. Fundamentalismul este stimulat de posibilitatea violenţei – în cazul fundamentalismului islamic şi creştin, exemplele de violenţă inspirate de loialitatea faţă de religie sunt suficiente. În deceniile care au trecut, au existat numeroase conflicte violente între grupurile islamice şi cele creştine în Liban, Indonezia şi alte ţări. Deşi se află într-o lume din ce în ce mai cosmopolită, oameni cu tradiţii şi convingeri diferite vin în contact unul cu celălalt mult mai mult decât se întâmpla înainte. Pe măsură ce acceptarea indiscutabilă a concepţiilor tradiţionale îşi pierde din importanţă, trebuie să trăim cu toţii într-un fel mult mai deschis şi mai reflexiv – discuţia şi dialogul sunt esenţiale între oameni de diferite credinţe. Aceasta este modalitatea principală prin care se poate controla violenţa şi prin care ea poate să dispară. Rezumat 1 2 Religia există în toate societăţile cunoscute, deşi credinţele şi practicile religioase diferă de la o cultură la alta. Orice religie implică un set de simboluri, sentimente de veneraţie, legate de ritualuri practicate de o comunitate de credincioşi. Abordările sociologice ale religiei au fost mult influenţate de ideile celor trei gânditori „clasici”: Marx, Durkheim şi Weber. Cu toţii au susţinut că religia este într-o mare măsură o iluzie şi că „cealaltă” lume pe care o creează religia este lumea noastră, distorsionată prin intermediul filtrului simbolismului religiei. Totuşi, fiecare consideră în mod distincte rolul religiei în societate: • • • 3 pentru Marx, religia conţine un element puternic ideologic: religia asigură o justificare a inegalităţilor de bogăţie şi putere în societate; pentru Durkheim, religia este importantă datorită funcţiei sale coezive, în special prin aceea că asigură întâlniri cu regularitate ale oamenilor pentru afirmarea credinţelor şi valorilor lor comune; pentru Weber, religia este importantă datorită rolului jucat în schimbarea socială, îndeosebi dezvoltarea capitalismului occidental.

4

5

6

Totemismul şi animismul consituie tipuri comune de religie în culturile mici. În totemism, o specie de animal sau de plantă este percepută ca având puteri supranaturale. Animism înseamnă credinţa în spirite sau fantome, care populează aceeaşi lume ca şi cea a fiinţelor umane, uneori posedându-le. Cele trei religii monoteiste influente (religii în care există un singur Dumnezeu) în istoria lumii sunt iudaismul, creştinismul şi islamismul. Politeismul (credinţa în mai mulţi sau în majoritatea zeilor) este obişnuit în alte religii. În unele religii, precum confucianismul, nu există zei sau fiinţe supranaturale. Bisericile sunt organisme religioase mari şi recunoscute, de regulă cu o structură formală birocratică şi o ierarhie a funcţionarilor religioşi. Sectele sunt grupuri mici de credincioşi, mai puţin formale, constituite de regulă pentru a renaşte o biserică recunoscută. Dacă o sectă supravieţuieşte în timp şi devine instituţionalizată, ea se numeşte confesiune. Cultele adună sectele, dar sunt grupuri mult mai răsfirate, care urmăresc practici similare, dar nu în cadrul unor organizaţii formale. Laicizarea referă la declinul influenţei religiei. Măsurarea nivelului de laicizare este complicată, deoarece sunt implicate mai multe dimensiuni ale schimbării: numărul membrilor religioşi în cadrul organizaţiilor, statusul lor social şi religiozitatea personală a membrilor. Deşi influenţa religiei a scăzut în mod drastic,

40 cu siguranţă religia nu este pe cale de dispariţie şi continuă să unifice, dar să şi dezbine, oamenii din lumea modernă. În Marea Britanie ca şi în majoritatea ţărilor europene, ratele frecventării cu regularitate a slujbelor religioase sunt scăzute. Dimpotrivă, în SUA, un mare număr de oameni merg cu regularitate la biserică. Foarte multe persoane din Marea Britanie, Europa şi SUA susţin că ele cred în Dumnezeu, dar ele frecventează mai rar, cu regularitate, slujbele de la biserică. Deşi în ultimele decenii, biserica tradiţională a fost martora scăderii numărului de membri, majoritatea noilor mişcări religioase au apărut alături de religiile importante. Noile mişcări religioase cuprind o gamă largă de grupuri religioase şi spirituale, culte şi secte. Ele pot fi divizate, în mare, în mişcări de afirmare în lume – care se aseamănă cu grupurile de auto-susţinere, de respingere a lumii – care se retrag din lumea exterioară şi o critică şi de acomodare în lume – care favorizează preocupările legate de viaţa religioasă şi nu cele lumeşti. În lume, fundamentalismul a devenit comun în rândul unor credincioşi din diferite grupuri religioase. „Fundamentaliştii” sunt denumiţi astfel deoarece ei cred în reîntoarcerea la fundamentele doctrinelor lor religioase. Fundamentalismul islamic a afectat majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu, după revoluţia islamică din 1979 din Iran, care a adus la putere un guvern de inspiraţie islamică. Fundamentalismul creştin din Statele Unite ale Americii este o reacţie faţă de valorile seculare şi criza morală resimţită în societatea americană. În eforturile lor de a converti necredincioşii, creştinii fundamentalişti au inventat „biserica electronică” – folosirea televiziunii, a radioului şi a noilor tehnologii pentru a atrage noi adepţi.

7

8

9

Întrebări 1 2 3 4 5 6 Se pot întâmpla miracole în lumea modernă? Cum se poate deosebi o religie de un sistem politic sau moral? Înseamnă religia altceva pentru femei, decât înseamnă pentru bărbaţi? Care sunt modalităţile în care religia poate fi o forţă atât pentru stabilitatea socială, cât şi pentru schimbarea socială? Cât de raţional este să se caracterizeze religiozitatea în Anglia sau în Statele Unite drept „a crede fără să aparţii”? Ce se poate spune despre lumea modernă, care a dat naştere ascensiunii unor noi mişcări religioase?

Lecturi suplimentare Alan Aldridge, Religion in the Contemporary World: A Sociological Introduction (Cambridge: Polity, 2000). Eileen Barker şi Margit Warburg (ed.), New Religions and Nrew Religiosity (Aarhus: Aarhus University Press, 1998). Grace Davie, Religion in Modern Europe: A Memory Mutates (New York: Oxford University Press, 2000). Malcolm Hamilton, The Sociology of Religion: Theorethical and Comparative Perspectives (London: Routledge, 2001). Stephen J. Hunt, Religion in Western Society (New York: Palgrave, 2002). Hugh McLeod, Religion and the People of Western Europe, 1789-1989 (Oxford: Oxford University Press, 1997).

41 Phillip Sutton şi Stephen Vertigans, Resurgent Islam: A Sociological Approach (Cambridge: Polity, 2005). David Westerlund (ed.), Questioning the Secular State: The Worldwide Resurgence of Religion in Politics (London: C. Hurst, 1996). Legături internet Academic Info Religion Gateway http://www.academicinfo.net/religindex.html American Religion Data Archive http://www.thearda.com/ Journal for Cultural and Religious Theory (online) http://www.jcrt.org BBC Religion Pages http://www.bbc.co.uk/religion Religious Tolerance http://www.religioustolerance.org