You are on page 1of 41

1

14 Religia în societatea modernă
Cuprins

Teorii şi idei sociologice
Studiul sociologic al religiei
Teorii asupra religiei
Religiile originare ale lumii
Totemism şi animism
Iudaism, creştinism şi religie islamică
Religiile din Extremul Orient
Organizaţiile religioase
Creştinism, gen şi sexualitate
Laicizare şi revigorare religioasă
Laicizarea
Religia în Europa
Religia în Marea Britanie
Religia în Statele Unite ale Americii
Evaluarea tezei laicizării
Fundamentalismul religios
Rezumat
Întrebări
Lecturi suplimentare
Legături internet

Reprezentare pagina 532

ATUNCI CÂND MONICA Besara, o mamă analfabetă a cinci copii din Bengalul de Nord din
India a vizitat călugării catolici din cadrul organizaţiei Misionarii Carităţii în Calcutta, a fost
pentru a primi binecuvântarea înainte de a muri. Ea considera că ar fi avut o tumoare malignă
la stomac pe care medicina modernă nu o putea vindeca. Era 5 septembrie 1998, exact la un
an după ce murise Maica Tereza, călugăriţa care primise Premiul Nobel pentru munca sa cu
cei bolnavi şi săraci şi fondatoarea organizaţiei Misionarii Carităţii. Călugării s-au rugat
pentru Besara şi i-au pus pe stomac un medalion ce fusese binecuvântat de Maica Tereza.
Umflătura a dispărut peste noapte.
Besara îşi aduce aminte că suferea „în continuu de dureri de cap, iar tumoarea din stomac era
insuportabil de dureroasă”. Ea păstrează în memorie o slujbă la biserică în amintirea morţii
Maicii Tereza. „E aici” a spus ea; „am avut viziunea. Fotografia Maicii care murise era
aşezată exact lângă altar. Am văzut o lumină ca aceasta [a arătat către blitzul unui aparat de
fotografiat] venind dinspre fotografie. Numai eu am văzut-o. La ora 1 a.m. m-am ridicat şi am
constatat că umflătura dispăruse, ca şi durerea de cap. A doua zi de dimineaţă mergeam ca o
persoană normală”.
Pentru Monica Besara şi călugării organizaţiei Misionarii Carităţii aceasta a fost o minune. O
echipă de medici trimisă de Biserica Catolică pentru a investiga fenomenul, a încuviinţat.
Călugării au început să spună că „Dumnezeu a făcut o minune prin Maica [Tereza] şi suntem
extrem de bucuroşi”. Papa, în calitate de conducător al Bisericii Catolice, a acceptat că
miracolul a avut loc şi a ordonat beatificarea Maicii Tereza, pasul final înainte de sanctificare
– atins de regulă după aprobarea de către Papă a unui al doilea miracol. Beatificarea s-a
bucurat de celebrări în întreaga lume în octombrie 2003. În Albania, ţara de origine a Maicii
2

Tereza, ziua a fost respectată ca sărbătoare naţională, iar 2004 a fost declarat anul Maicii
Tereza. În India, ţara ei de adopţie, preoţii au ţinut slujbe speciale în întreaga ţară, copiii au
sărbătorit pe străzile din Calcutta, iar ceremonia ţinută la Vatican în Italia a fost transmisă în
direct prin intermediul televiziunilor naţionale. La Roma, filmele, muzicalurile, desenele şi
expoziţiile arătau celebrarea vieţii Maicii Tereza, iar relicvele ei au fost expuse.
În ciuda insistenţei Bisericii Catolice, nu toţi sunt convinşi că reînsănătoşirea Monicăi Besara
a fost un miracol. Probir Ghosh este cercetător în cadrul Societăţii Indiene asupra Ştiinţei şi
Raţionaliştilor, specializată în demascarea bărbaţilor sfinţi care păcălesc indienii de rând ce
plătesc pentru vindecări miraculoase. Organizaţia sa cuprinde mai bine de 20 000 de membri
şi are ca misiune „eliberarea indienilor analfabeţi şi săraci de superstiţie”. Ghosh are o soluţie
simplă pentru reînsănătoşirea bruscă a Besarei: „medicamentaţia a început să aibă efect atunci
când s-a întâmplat aşa-numitul «miracol»”. Doctorii care au tratat-o pe Besara la diferite
spitale din Bengal au făcut declaraţii similare, şi s-au întrebat dacă umflătura era o tumoare
canceroasă sau ceva mai benign. Ghosh a susţinut că „Maica Tereza era un suflet mare şi cred
că este o insultă la adresa moştenirii sale în a-i face sfinţenia dependentă de miracole
născocite. Ea ar trebui legată de munca sa imensă în rândul celor săraci”.
De-a lungul timpului, religia şi ştiinţa par să fi fost în contradicţie una cu cealaltă. Dezbaterea
în jurul miracolului asupra Monicăi Besara arată că o perspectivă religioasă şi o gândire
raţionalistă modernă există într-o constantă stare de tensiune. Pe măsură ce avansăm în
modernitate, perspectiva raţionalistă a cucerit majoritatea aspectelor existenţei noastre; este
puţin probabil ca ea să fie clătinată în viitorul apropiat. Cu toate acestea, vor exista
întotdeauna reacţii împotriva ştiinţei şi a gândirii raţionaliste, pentru că ele rămân tăcute cu
privire la întrebări fundamentale precum sensul şi scopul vieţii. Genul acesta de probleme este
cel care a stat întotdeauna în centrul religiei şi a alimentat noţiunea de crez, un salt emoţional
în credinţă.

Pagina 533

Foto

Maica Tereza a devenit faimoasă pentru munca sa în rândul indienilor săraci.

Mii de ani la rând, religia a avut o determinare puternică asupra vieţilor oamenilor. Într-o
formă sau alta, religia există în toate societăţile umane cunoscute. Cele mai de demult
societăţi înregistrate, a căror evidenţă o avem doar pe baza rămăşiţelor arheologice, arată
urme clare de simboluri şi ceremonii religioase. Peşteri desenate sugerează că credinţele şi
practicile religioase au existat cu mai bine de 40 000 de ani în urmă. Pe tot cuprinsul istoriei
ulterioare, religia a continuat să fie o parte centrală a experienţei umane, influenţând felul în
care percepem şi reacţionăm faţă de mediul în care trăim.
De ce a constituit religia un aspect atât de universal al societăţilor umane? Cum se schimbă
rolul său în societăţile moderne de astăzi? În ce condiţii religia uneşte comunităţile, şi în ce
condiţii le divide? Cum poate să aibă religia o asemenea influenţă asupra vieţilor indivizilor
încât ei sunt gata să se sacrifice pentru idealurile ei? Sunt întrebări la care vom încerca să
răspundem în acest capitol. Pentru a face aceasta, ar trebui să ne întrebăm ce este religia
astăzi, şi să privim la unele dintre diferitele forme pe care le iau credinţele şi practicile
religioase. Vom considera, de asemenea, principalele teorii sociologice asupra religiei şi vom
analiza diferitele tipuri de organizaţii religioase care pot fi distinse. Prin aceasta, vom
considera destinul religiei în lumea de astăzi, deoarece mulţi au observat că odată cu
ascensiunea ştiinţei şi a industriei moderne, religia a devenit o forţă secundară în viaţa socială
comparativ cu perioada premodernă.
3

Teorii şi idei sociologice

Studiul sociologic al religiei

Studiul religiei este o acţiune provocatoare, care solicită în mod specific imaginaţia
sociologică. În analiza practicilor religioase, trebuie să dăm sens multora dintre diversele
credinţe şi rituali care se regăsesc în diferite culturi umane. Trebuie să ne sensibilizăm cu
privire la idealurile care inspiră o convingere profundă în rândul credincioşilor şi, în acelaşi
timp, să păstrăm un echilibru cu privire la acestea. Avem de pus faţă în faţă idei care caută
veşnicia, în timp ce trebuie să recunoaştem că grupurile religioase promovează scopuri destul
de lumeşti – precum achiziţionarea de fonduri sau solicitări pentru adepţi. Trebuie să
recunoaştem diversitatea credinţelor religioase şi a modurilor de conduită, dar trebuie să
examinăm şi natura religiei ca fenomen general.
Sociologii definesc religia drept sistem de credinţe şi ritualuri împărtăşite în mod obişnuit, ce
asigură un sens al înţelesului ultim şi un scop, prin crearea unei concepţii despre o realitate
sacră, atotcuprinzătoare şi supranaturală (Durkheim 1965; Berger 1967; Wuthnow 1988).
Există trei elemente cheie în această definiţie:

1 Religia este o formă de cultură. Cultura constă în convingeri împărtăşite, valori,
norme şi idealuri care creează o identitate comună în rândul unui grup de oameni.
Religia împărtăşeşte toate aceste caracteristici.
2 Religia implică credinţe care iau forma unor practici ritualizate. Toate religiile au
astfel un aspect comportamental – activităţile speciale la care iau parte credincioşii
şi care îi identifică drept membri ai comunităţii religioase.
3 Poate cel mai important, religia asigură un sens al scopului – sentimentul că viaţa
are, în cele din urmă, sens. Aceasta se întâmplă prin explicarea în mod coerent şi
constrângător a ceea ce transcende sau eclipsează viaţa de zi cu zi, în modalităţi în
care alte aspecte ale culturii (cum ar fi un sistem educaţional sau o convingere în
democraţie) nu o pot face (Geertz 1973; Wuthnow 1988).

Ceea ce lipseşte din definiţia sociologică asupra religiei este la fel de important ca şi ceea ce
aceasta include: nicăieri nu se face menţiune despre Dumnezeu. Adesea ne gândim la teism, o
credinţă într-una sau mai multe zeităţi supranaturale (termenul se originează în cuvântul
grecesc prin care este desemnat Dumnezeu) ca fundamentală pentru religie, dar nu acesta este
cazul, în mod necesar. După cum vom vedea mai târziu, unele religii, precum budismul, cred
în existenţa unor forţe spirituale mai degrabă decât într-un anumit Dumnezeu.

Cum consideră sociologii religia

Atunci când sociologii studiază religia, o fac în condiţia de sociologi şi nu în aceea de
credincioşi (sau necredincioşi) faţă de o anumită credinţă. Această postură are mai multe
implicaţii pentru studiul sociologic asupra religiei:

1 Pe sociologi nu îi interesează dacă credinţele religioase sunt adevărate sau false.
Dintr-o perspectivă sociologică, religiile nu sunt considerate ca fiind decretate de
Dumnezeu, ci construite social de fiinţele umane. Prin urmare, sociologii lasă
deoparte convingerile lor personale atunci când studiază religia. Ei devin
preocupaţi mai degrabă de aspectele umane decât de cele divine ale religiei.
Sociologii se întreabă: Cum este organizată religia? Care sunt principalele sale
credinţe şi valori? Cum se leagă ea de societate în general? Ce îi explică succesul
4

sau eşecul în recrutarea şi păstrarea credincioşilor? Problema dacă o anumită
credinţă este „bună” sau „adevărată”, oricât de importantă poate fi pentru
credincioşii religiei studiate, nu intră în preocupările sociologilor. (Ca indivizi, ei
pot avea opinii puternice asupra acestei chestiuni, dar este de dorit ca, în calitate de
sociologi, să îşi poată ţine deoparte aceste păreri care le pot tulbura cercetarea).
2 Sociologii sunt preocupaţi îndeosebi de organizarea socială a religiei. Religiile
sunt printre cele mai importante instituţii din societate. Ele sunt o sursă primară a
normelor şi valorilor celor mai adânc înrădăcinate. În acelaşi timp, religiile sunt
practicate de regulă printr-o enormă varietate de forme sociale. În cadrul
creştinismului şi al iudaismului, de exemplu, practica religioasă survine adesea în
organizaţii formale, precum biserici sau sinagogi. Totuşi, aceasta nu este
obligatoriu pentru unele religii asiatice, precum hinduismul şi budismul, unde
practicile religioase par să survină în casă sau în alte aşezări naturale. Sociologia
religiei este preocupată de diversitatea funcţionării contemporane a anumitor
instituţii şi organizaţii religioase. Adesea religiile europene timpurii au făcut corp
comun cu societatea în general, pe măsură ce credinţele religioase şi practicile
religioase au fost incorporate în viaţa de zi cu zi. Acesta constituie încă un adevăr
în majoritatea părţilor din lumea de astăzi. Totuşi, în societatea modernă
industrială, religiile au fost stabilite în organizaţii separate, adesea birocratice,
sociologii concentrându-se astfel asupra organizaţiilor prin care religia trebuie să
funcţioneze pentru a supravieţui (Hammond 1992). După cum vom vedea în
continuare, această instituţionalizare i-a determinat pe unii sociologi să considere
religiile din Statele Unite şi Europa ca fiind similare organizaţiilor de afaceri,
concurând una cu alta pentru membri (Warner 1993).
3 Adesea, sociologii consideră religia ca o sursă majoră de solidaritate socială. În
măsura în care religiile asigură credincioşilor un set comun de norme şi valori, ele
sunt o sursă importantă de solidaritate socială. Credinţele religioase, ritualurile şi
legăturile ajută la crearea unei „comunităţi morale” în care toţi membri ştiu cum să
se poarte unul faţă de celălalt (Wuthnow 1988). Dacă o singură religie domină o
societate, ea poate fi o importantă sursă de stabilitate socială. Dacă membri unei
societăţi aderă totuşi la numeroase religii concurente, diferenţele religioase pot
conduce la conflicte sociale destabilizatoare. Exemple recente de conflicte
religioase în cadrul unei societăţi includ luptele între sikh-şi, hinduşi şi musulmani
în India, ciocnirile între musulmani şi creştini în Bosnia şi alte părţi ale fostei
Iugoslavii, precum şi „crimele motivate de ură” împotriva evreilor, musulmanilor
şi a altor minorităţi religioase în Statele Unite.
4 Sociologii tind să explice interesul pentru religie în termenii forţelor sociale mai
degrabă decât în termeni de factori pur personali, spirituali sau psihologici.
Pentru mulţi oameni, credinţele religioase sunt o experienţă profund personală,
implicând un simţ al conexiunii cu forţe care transcend realitatea de fiecare zi.
Sociologii nu îşi pun întrebări cu privire la profunzimea unor astfel de sentimente
şi experienţe, şi nu se limitează la o explicaţie pur spirituală a angajării religioase.
O persoană poate pretinde că a devenit religioasă atunci când Dumnezeu i-a apărut
brusc într-o viziune, dar sociologii încearcă să caute explicaţii mai lumeşti. Unii
cercetători susţin că oamenii adesea „recurg la religie” atunci când sensul lor
fundamental cu privire la o ordine socială este ameninţat de greutăţi economice, de
singurătate, pierdere sau durere, suferinţă fizică sau sănătate şubredă (Berger 1967;
Schwartz 1970; Glock 1976; Stark şi Bainbridge 1980). Explicând interesul pentru
mişcările religioase, sociologii par mai degrabă să se concentreze pe problemele
legate de ordinea socială decât pe răspunsul psihologic al cuiva.
5

Teorii asupra religiei

Abordările sociologice ale religiei sunt încă puternic influenţate de ideile celor trei teoreticieni
„clasici” ai sociologiei: Marx, Durkheim şi Weber. Niciunul dinte nu se considera credincios
şi toţi au subliniat că semnificaţia religiei avea să se diminueze în vremurile moderne. Fiecare
a considerat că religia este, într-un sens fundamental, doar o iluzie. Susţinătorii diferitelor
credinţe ar putea fi convinşi pe deplin de validitatea credinţelor pe care le susţin şi a
ritualurilor la care iau parte, dar însăşi diversitatea religiilor şi legătura lor evidentă cu
diferitele tipuri de societate – spuneau cei trei gânditori – fac aceste pretenţii în mod firesc
implauzibile. Un individ născut într-o societate australiană de vânători şi culegători va avea cu
totul alte convingeri religioase decât cineva născut în sistemul de castă al Indiei sau
aparţinând bisericii catolice din Europa medievală. Totuşi, după cum vom vedea în
continuare, deşi sociologii clasici sunt de acord în această privinţă, ei dezvoltă teorii foarte
diferite atunci când vine vorba de studiul rolului religiei în societate.

Marx: religie şi inegalitate

În ciuda influenţei lui asupra acestui subiect, Karl Marx nu a studiat niciodată religia
îndeaproape. Ideile sale derivau mai ales din scrierile mai multor autori teologi şi filosofi de la
începutul secolului al XIX-lea. Unul dintre aceştia era Ludwig Feuerbach, care a scris o
lucrare celebră intitulată The Essence of Christianity (1957) (Esenţa creştinismului). După
Feuerbach, religia constă din idei şi valori produse de oameni în decursul dezvoltării lor
culturale, dar proiectate în mod eronat asupra unor forţe divine sau a zeilor. Deoarece oamenii
nu-şi înţeleg pe deplin propria lor istorie, ei tind să atribuie valorile şi normele create social,
activităţilor zeilor. Astfel, povestea celor zece porunci date de Dumnezeu lui Moise este o
versiune mitică a originii preceptelor morale care guvernează vieţile credincioşilor evrei şi
creştini.
Câtă vreme nu înţelegem natura simbolurilor religioase pe care noi înşine le-am creat, susţine
Feuerbach, suntem condamnaţi să fim prizonirii unor forţe ale istoriei pe care nu le putem
controla. Feuerbach foloseşte termenul „alienare” pentru a se referi la stabilirea zeilor sau a
forţelor divine ca distincte de fiinţele umane. Valorile şi ideile create de oameni devin
considerate drept rezultat al unor fiinţe străine sau separate – forţe religioase şi zei. Dacă
efectele alienării au fost în trecut negative, înţelegerea religiei ca alienare, după Feuerbach,
promite mari speranţe pentru viitor. Odată ce oamenii realizează că valorile proiectate asupra
religiei sunt în realitate ale lor înşile, acele valori devin capabile de a fi realizate pe acest
pământ, mai curând, decât să fie amânate pentru viaţa de apoi. Puterile despre care se credea
în creştinism că sunt posedate de Dumnezeu pot fi însuşite de fiinţele umane însele. Creştinii
cred că, în timp ce Dumnezeu este atotputernic şi atoateiubitor, oamenii înşişi sunt imperfecţi
şi păcătoşi. Totuşi, potenţialul pentru dragoste şi bunătate şi puterea de a ne controla propriile
noastre vieţi, consideră Feuerbach, sunt prezente în instituţiile sociale umane şi pot fi
fructificate odată ce le-am înţeles adevărata lor natură.
Marx a acceptat perspectiva conform căreia religia reprezină autoalienarea umană. Se crede
adesea că Marx nu a acordat importanţă religiei, dar nu este adevărat. Religia, scrie el, este
„străfundul unei lumi fără suflet” – un refugiu din faţa durităţii realităţii zilnice. După părerea
lui Marx, religia în forma ei tradiţională va dispărea, şi trebuie să dispară; dar aceasta se
întâmplă pentru că valorile pozitive întruchipate în religie pot deveni idealuri care să conducă
la îmbunătăţirea soartei umanităţii pe acest pământ, nu fiindcă aceste idealuri şi valori sunt ele
însele eronate. Nu ar trebui să ne temem de zeii pe care noi înşine i-am creat, ci ar trebui să
încetăm să-i mai înzestrăm cu valori pe care noi înşine le putem realiza.
6

Marx a declarat, într-o afirmaţie celebră, că religia a fost „opium-ul oamenilor”. Religia
promite fericirea şi răsplata în viaţa de apoi, predicând acceptarea resemnată a condiţiilor
existente în această viaţă. Atenţia este astfel distrasă de la inegalităţile şi nedreptăţile din
această lume prin promisiunea a ceea ce va să vină în viaţa de apoi. Religia are un puternic
element ideologic: credinţele şi valorile religioase oferă adesea justificări ale inegalităţilor de
avere şi putere. De exemplu, învăţătura că „cei umili vor moşteni lumea” sugerează atitudini
de umilinţă şi de supunere faţă de oprimare.

Durkheim: funcţionalism şi ritual religios

Spre deosebire de Marx, Emile Durkheim şi-a petrecut o bună parte a carierei sale intelectuale
studiind religia, concetrându-se îndeosebi asupra religiei la scară redusă, în societăţile
tradiţionale. Lucrarea lui Durkheim, The Elementary Forms of the Religious Life (1976
[1912]) (Formele elementare ale vieţii religoase) este unul dintre studiile cele mai influente în
sociologia religiei. Durkheim nu leagă religia în primul rând de inegalităţile sociale sau de
putere, ci de natura generală a instituţiilor unei societăţi. El îşi întemeiază lucrarea pe studiul
totemismului, aşa cum era practicat de societăţile aborigene de australieni, şi susţine că
totemismul reprezintă religia în forma ei cea mai „elementară” sau simplă – de aici şi titlul
cărţii.

Pagina 538

Foto

Durkheim susţine că ritualuri precum ceremoniile Puja din Calcutta desprind spiritul de
ordinea obişnuită,, dar făcând astfel reîntăresc valorile sociale cheie.

Un totem era la origine un animal sau o plantă, considerate ca având o semnificaţie simbolică
deosebită pentru un anumit grup. El este un obiect sacru, venerat şi înconjurat de diferite
practici ritualice. Durkheim defineşte religia în termenii unei distincţii între sacru şi profan.
Obiectele sacre şi simbolurile, susţine el, sunt tratate ca fiind aparte de aspectele de rutină ale
existenţei, care ţin de domeniul profanului. A mânca animalul sau planta totemică, cu excepţia
ocaziilor ceremoniale speciale, este de regulă interzis, iar ca obiect sacru se crede că totemul
are proprietăţi divine care îl disting complet de alte animale ce pot fi vânate, sau de cerealele
care pot fi culese şi consumate.
De ce este totemul sacru? După părerea lui Durkheim, aceasta se întâmplă deoarece el este
simbolul grupului însuşi; el reprezintă valorile centrale ale grupului sau ale comunităţii.
Veneraţia pe care oamenii o resimt faţă de totem derivă de fapt din respectul pe care îl acordă
valorilor sociale de bază. În religie, obiectul adorării este, de fapt, societatea însăşi.
Durkheim a subliniat cu tărie faptul că religiile nu sunt niciodată doar o problemă de credinţă.
Toate religiile implică cu regularitate activităţi ceremoniale şi ritualuri, în care un grup de
credincioşi se strâng laolaltă. În cadrul ceremoniilor colective se afirmă şi se întăreşte
sentimentul unei solidarităţi de grup. Ceremoniile au menirea de a-i scoate pe indivizi din
preocupările vieţii sociale profane, ducându-i într-o sferă mai elevată, în care se simt în
contact cu forţe superioare. Acestea din urmă, atribuite totemurilor, influenţelor divine sau
zeilor, sunt în realitate expresia influenţei colectivităţii asupra individului.
În opinia lui Durkheim, ceremonia şi ritualul sunt esenţiale pentru legăturile care se formează
între membrii grupului. De aceea, ele se regăsesc nu numai în situaţiile obişnuite de venerare,
ci şi în diferite situaţii de criză din viaţă, atunci când omul trece prin experienţa unor
transformări sociale majore, cum ar fi naşterea, căsătoria şi moartea. Practic în toate
7

societăţile, în asemenea situaţii, procedurile de ritual şi de ceremonie sunt respectate.
Durkheim demonstrează că ceremoniile colective reafirmă solidaritatea de grup în momentele
în care oamenii sunt nevoiţi să se adapteze unor schimbări majore care intervin în vieţile lor.
Ritualurile funerare demonstrează că valorile grupului supravieţuiesc trecerii prin viaţă a
indivizilor, asiurând astfel oamenilor sărmani un mod de adaptare la circumstanţele
modificate. Doliul nu este expresia spontană a durerii – sau, cel puţin, este astfel numai pentru
cei afectaţi personal de moartea cuiva. Doliul reprezintă o datorie impusă de grup.
În culturile tradiţionale mici, a susţinut Durkheim, aproape toate aspectele vieţii sunt
străbătute de religie. Ceremoniile religioase dau naştere unor noi idei şi categorii de gândire,
şi reafirmă valorile existente. Religia nu este numai o serie de sentimente şi activităţi; de fapt,
ea condiţionează modurile de gândire ale indivizilor din culturile tradiţionale. Chiar şi cele
mai elementare categorii ale gândirii, inclusiv felul în care sunt concepute spaţiul şi timpul, au
fost formulate mai întâi în termeni religioşi. Conceptul de „timp”, de exemplu, a derivat la
origine, din numărarea intervalelor implicate în ceremoniile religioase.
Odată cu dezvoltarea societăţilor moderne, credea Durkheim, influenţa religiei scade.
Gândirea ştiinţifică înlocuieşte din ce în ce mai mult explicaţiile religioase, iar activităţile
legate de ceremonii şi de ritual încep să ocupe doar o mică parte din viaţa indivizilor.
Durkheim este de acord cu Marx că religia tradiţională – adică acea religie care implică
forţele divine sau zeităţile – este pe cale de dispariţie. „Vechii zei au murit”, scrie Durkheim.
Dar el spune că într-un anumit sens, religia, în forme modificate, probabil va continua. Chiar
şi coeziunea societăţilor moderne depinde de ritualuri care le reafirmă valorile; astfel, ne
putem aştepta ca noile activităţi ceremoniale în curs de apariţie să le înlocuiască pe cele vechi.
Durkheim nu precizează care ar putea fi acestea, dar probabil că s-a gândit la celebrarea
valorilor umaniste şi politice precum libertatea, egalitatea şi cooperarea socială.

Weber: religiile lumii şi schimbarea socială

Durkheim şi-a fundamentat argumentele pe un număr restrâns de exemple, chiar dacă susţine
că ideile sale se aplică religiei în general. Spre deosebire de acesta, Max Weber a întreprins un
studiu masiv al religiilor din lumea întreagă. Nici un om de ştiinţă, înaintea lui sau de atunci
încoace, nu a întreprins o sarcină de o asemenea anvergură. El şi-a concentrat atenţia cu
precădere asupra a ceea ce el a numit religiile lumii – cele care au atras un mare număr de
credincioşi şi au influenţat în mod decisiv cursul istoriei globale. El a făcut studii detaliate
despre hinduism, budism, taoism şi iudaismul antic (Weber 1951, 1952, 1958, 1963), iar în
lucrarea The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (1976) (Etica protestantă şi spiritul
capitalismului), cât şi în alte părţi, a scris pe larg despre impactul creştinismului asupra
istoriei Occidentului. Totuşi, el nu şi-a dus la bun sfârşit studiul despre islamism, pe care îl
proiectase.
Scrierile lui Weber despre religie diferă de cele ale lui Durkheim prin concentrarea asupra
legăturii dintre religie şi schimbarea socială, fapt căruia Durkheim i-a acordat o mia mică
atenţie. Ele sunt în contrast şi cu lucrările lui Marx, deoarece Weber susţine că religia nu este
în mod necesar o forţă conservatoare; dimpotrivă, mişcările de sorginte religioasă au
determinat adesea transformări sociale dramatice. Astfel, protestantismul – îndeosebi
puritanismul – a fost sursa perspectivei capitaliste descoperită de Occidentul modern.
Antreprenorii de odinioară erau mai cu seamă calvinişti. Propensiunea lor către succes, care a
contribuit la iniţierea dezvoltării economice occidentale, a fost determinată la origini de
dorinţa de a îl sluji pe Dumnnezeu. Succesul material a fost pentru ei un semn al alegerii
divine.
Weber şi-a conceput cercetarea sa asupra religiilor lumii ca un singur proiect. Discuţia asupra
impactului protestantismului în ceea ce priveşte dezvoltarea Occidentului este parte a unei
8

încercări mai cuprinzătoare de înţelegere a influenţei religiei asupra vieţii economice şi
sociale în diferite culturi. Analizând religiile orientale, Weber a ajuns la concluzia că ele au
asigurat bariere de neînvins în calea dezvoltării capitalismului industrial, aşa cum s-a
manifestat el în Occident. Aceasta nu s-a întâmplat pentru că civilizaţiile ne-occidentale ar fi
înapoiate, ci pentru că ele pur şi simplu au acceptat valori diferite de cele care începuseră să
devină dominante în Europa.
În China şi India tradiţionale, a subliniat Weber, au existat anumite perioade de dezvoltare
semnificativă a comerţului, manufacturii şi a urbanismului, dar acestea nu au generat modele
radicale de schimbare socială implicate în apariţia capitalismului industrial din Occident.
Religia a avut o influenţă deosebită în inhibarea unei astfel de schimbări. De exemplu,
hinduismul este ceea ce Weber numeşte o religie a „lumii de dincolo”, cu alte cuvinte, cele
mai înalte valori ale sale subliniază evadarea din mrejele lumii materiale către un plan
superior al existenţei spirituale. Sentimentele religioase şi motivaţiile produse de hindusim nu
se focalizează pe controlul şi modelarea lumii materiale. Dimpotrivă, el consideră realitatea
materială ca pe un văl care ascunde adevăratele preocupări către care ar trebui orientată
omenirea. Confucianismul a acţionat şi el în intenţia îndepărtării eforturilor de la dezvoltarea
economică, aşa cum era ea înţeleasă în Occident, punând accentul pe armonia cu lumea, mai
degrabă, decât să promoveze o stăpânire activă a acesteia. Deşi China a fost pentru multă
vreme civilizaţia cea mai puternică şi cea mai deschisă din punct de vedere cultural, valorile
ei religioase dominante au acţionat ca o frână faţă de angajarea puternică pe calea dezvoltării
economice.
Weber a privit creştinismul ca pe o religie a salvării, care implică ideea că fiinţele umane pot
fi „salvate” dacă adoptă credinţele unei religii şi urmează preceptele sale morale. Noţiunile de
păcat şi de absolvire de acesta prin graţia divină sunt importante în acest sens. Ele generează o
tensiune şi un dinamism emoţional, absente în mod esenţial din religiile orientale. Religiile
salvării au un aspect „revoluţionar”. În timp ce religiile Orientului cultivă o atitudine de
pasivitate a credinciosului faţă de ordinea existentă, creştinismul implică o luptă constantă
împotriva păcatului, şi de aici poate stimula revolta împotriva ordinii existente a lucrurilor.
Apar lideri religioşi – ca Iisus –, care reintrepretează doctrinele existente astfel încât contestă
structura prevalentă a puterii.

Evaluare critică a perspectivelor clasice

Marx, Durkheim şi Weber identifică fiecare, unele caracteristici generale importante ale
religiei, iar perspectivele lor sunt întrucâtva complmentare. Marx a avut dreptate atunci când a
susţinut că religia are adesea implicaţii ideologice, care servesc la justificarea intereselor unor
grupuri dominante pe seama altora: există nenumărate exemple de acest fel în istorie. Spre
pildă, influenţa creştinismului asupra eforturilor europene de colonizare pentru subjugarea
altor culturi. Misionarii care au încercat să convertească popoarele „păgâne” la credinţa
creştină erau, fără îndoială sinceri, deşi efectul învăţăturilor lor a fost acela de a contribui la
distrugerea culturilor tradiţionale şi la impunerea dominaţiei albilor. Diferitele confesiuni
creştine au acceptat sau tolerat, aproape toate, sclavia în Statele Unite şi în alte părţi ale lumii
până în zorii secolului XIX. Au fost dezvoltate doctrine care susţineau că sclavia se baza pe
legi divine, sclavii rebeli fiind vinovaţi de crimă atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a stăpânilor
lor.
Totuşi, Weber a avut dreptate atunci când a subliniat impactul tulburător şi adesea
revoluţionar al idealurilor religioase asupra ordinii sociale prestabilite. Chiar dacă sclavia a
primit de timpuriu sprijinul bisericii în Satele Unite, mulţi lideri religioşi au jucat mai târziu
un rol-cheie în lupta pentru abolirea ei. Credinţele religioase au dat un imbold multora dintre
mişcările sociale care căutau să răstoarne sistemele nedrepte de autoritate, afirmându-se
9

proeminent, de exemplu, în mişcările pentru drepturile civile din 1960 din Statele Unite.
Religia a influenţat, de asemenea, şi schimbarea socială – adesea provocând multă vărsare de
sânge – prin intermediul conflictelor armate şi a războaielor purtate din motive religioase.
Aceste influenţe controversate ale religiei, atât de puternice în istorie, sunt prea puţin
menţionate în lucrările lui Durkhim. El a subliniat înainte de toate rolul religiei în promovarea
coeziunii sociale, deşi nu este greu să redirecţionăm ideile sale către explicarea diviziunilor
religioase, a conflictelor şi a schimbării şi, în aceeaşi măsură, a solidarităţii. În fond, o mare
parte din tăria sentimentului care poate fi generat împotriva altor grupuri religioase derivă din
ataşamentul faţă de valorile religioase născute în cadrul fiecărei comunităţi de credincioşi.
Printre cele mai valoroase aspecte ale scrierilor lui Durkheim se numără accentul pus pe ritual
şi ceremonie. Toate religiile implică întâlniri cu regularitate ale credincioşilor, unde sunt
respectate prescripţii ritualice. După cum sublinia el pe bună dreptate, activităţile ritualice
marchează şi majoritatea tranziţiilor din timpul vieţii – naşterea, intrarea în vârsta adultă
(ritualuri asociate cu pubertatea se regăsesc în majoritatea culturilor), căsătoria şi moartea
(van Gennep 1977).
În continuarea acestui capitol, ne vom folosi de ideile dezvoltate de către cei trei autori. Mai
întâi, vom studia principalele religii ale lumii şi diferitele tipuri de organizaţii religioase. Vom
trece apoi la discutarea controversei sociologice asupra laicizării, concepţia conform căreia
religia a devenit mai puţin semnificativă în societăţile industriale. De aici, ne vom îndrepta
atenţia asupra unora dintre dezvoltările din religiile lumii prin care a fost pusă sub semnul
întrebării ideea de laicizare – anume ascensiunea noilor mişcăriri religioase şi puterea
fundamentalismului religios.

Religiile originare ale lumii

În societăţile tradiţionale, religia joacă de regulă un rol esenţial în viaţa socială. Simbolurile şi
ritualurile religioase sunt adesea integrate în cultura artistică şi materială a societăţii – muzică,
pictură sau sculptură, dans, legende şi literatură. În culturile restrânse, nu există profesia de
preot, dar întotdeauna există unele persoane specializate în cunoaşterea practicilor religioase
(şi adesea a celor magice). Deşi există numeroase feluri de asemenea specialişti, unul dintre
tipurile comune este şamanul (cuvânt a cărui origine o regăsim în rândul indienilor nord-
americani). Şamanul este un individ despre care se crede că poate influenţa spiritele sau
forţele nenaturale prin intermediul mijloacelor ritualice. În esenţă, şamanii sunt uneori mai
degrabă magicieni decât lideri religioşi, fiind adesea consultaţi de către persoane nemulţumite
de ceea ce li se oferă în cadrul ritualurilor religioase ale comunităţii.

Totemism şi animism

Două forme de religie care se regăsesc frecvent în culturile restrânse sunt totemismul şi
animismul. Cuvântul „totem” îşi are originea în rândul triburilor indiene din America de
Nord, dar a fost mult folosit pentru a face referinţă la specii de animale sau plante despre care
se credea că deţin puteri supranaturale. De regulă, fiecare grup de rudenie sau clan din cadrul
unei societăţi are propriul său totem, cu care sunt asociate diferite activităţi ritualice.
Credinţele totemice pot părea stranii celor care trăiesc în societăţile industrializate, dar în
contexte relativ restrânse, simboluri similare cu cele din totemism sunt familiare – ca în
situaţia în care o echipă de sportivi are un animal sau o plantă ca emblemă: mascotele pot fi
totemuri.
Animismul este credinţa în spirite sau fantome, despre care se crede că populează aceeaşi lume
ca şi cea a fiinţelor umane. Astfel de spirite pot fi considerate fie ca benigne, fie ca
răuvoitoare, şi pot influenţa comportamentul uman în nenumărate privinţe. În unele culturi,
10

spre exemplu, se crede că spiritele sunt cele care cauzează boală sau nebunie, şi că pot poseda
sau pune stăpânire pe indivizi, în aşa fel încât să le poată controla comportamentul. Credinţele
animiste nu se regăsesc doar în culturile restrânse, ele există într-o oarecare măsură în multe
alte cadre religioase. În Europa medievală, cei despre care se credea că sunt posedaţi de
duhurile rele erau adesea persecutaţi ca magicieni sau vrăjitori.
Societăţile mici, în aparenţă „simple”, au adesea sisteme complexe de credinţe religioase.
Totemismul şi animismul sunt întâlnite mai mult în rândul societăţilor restrânse decât în
rândul celor mai mari, dar unele societăţi restrânse pot avea religii mult mai complexe.
Membrii tribului Nuer din sudul Sudanului, de exemplu, descrişi de E.E.Evans-Pritchard
(1956), au un set elaborat de concepţii teologice centrate pe un „zeu de sus” sau „spirit al
cerului”. Totuşi, religiile care înclină către monoteism (credinţa într-un singur zeu) se
regăsesc arareori în rândul culturilor tradiţionale restrânse. Majoritatea acestora sunt politeiste
– există o credinţă în mai mulţi zei.

Iudaism, creştinism şi religie islamică

Iudaismul, creştinismul şi religia islamică sunt trei dintre cele mai influente religii monoteiste
din istoria lumii. Toate îşi au originea în Orientul Mijlociu şi fiecare dintre ele le-a influenţat
pe celelalte.

Iudaismul

Iudaismul este cea mai veche dintre cele trei religii, datând aproximativ din jurul anului 1000
î. H. Primii evrei erau nomazi, trăind în vechiul Egipt şi în jurul acestuia. Profeţii sau liderii
lor religioşi şi-au extras concepţiile, în parte, din credinţele religioase existente în regiune, de
care s-au distanţat prin credinţa faţă de un Dumnezeu unic şi atotputernic. Majoritatea
vecinilor lor erau politeişti. Evreii credeau că Dumnezeu cere supunere faţă de anumite coduri
morale stricte, şi au insistat asupra dreptului lor de a deţine singuri monopolul asupra
adevărului, fiind convinşi că aceste credinţe erau singura religie adevărată (Zeitlin 1984,
1988).
Până la crearea Israelului, nu mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, nu a
existat niciun stat în care iudaismul să fie religia oficială. Comunităţile de evrei au
supravieţuit în Europa, Africa de Nord şi Asia, deşi erau adesea persecutate – culminând cu
uciderea a milioane de evrei de către nazişti în lagărele de concentrare din timpul războiului.

Pagina 543

Foto

Un evreu devotat citeşte Torah-ul.

Creştinismul

Multe elemente ale iudaismului au fost preluate şi incorporate ca parte a creştinismului. Iisus
era un evreu ortodox, iar creştinismul a început ca sectă a iudaismului; nu este clar dacă Iisus
a dorit să întemeieze o religie distinctă. Discipolii Lui s-au gândit la el ca fiind Mesia – un
cuvânt evreiesc care înseamnă „Cel uns”, pentru care termenul grecesc era „Hristos” – Cel
aşteptat de către evrei. Pavel, un cetăţean roman care vorbea greaca, a fost principalul iniţiator
11

în răspândirea creştinismului, propovăduit pe larg în Asia Mică şi în Grecia. Deşi creştinii au
fost la început aspru persecutaţi, în cele din urmă Împăratul Constantin a adoptat creştinismul
ca religie oficială a Imperiului Roman. Creştinismul s-a răspândit, devenind o forţă dominantă
în cultura occidentală de-a lungul următoarelor două mii de ani.
Astăzi, creştinismul are un număr mare de adepţi şi este mai răspândit în lumea largă decât
oricare altă religie (vezi figura 14.1). Peste un o mie de milioane de oameni se consideră
creştini, dar există multe diferenţe în ceea ce priveşte teologia şi organizarea bisericii,
principalele ramuri fiind romano-catolică, protestantă şi ortodoxia răsăriteană.

Religia islamică

Originile islamismului, astăzi a doua mare religie din lume (vezi figura 14.1), se suprapun cu
cele ale creştinismului. Religia islamică derivă din învăţăturile profetului Mahomed din
secolul VII î. Hr. Se consideră că singurul Dumnezeu al Islamului, Allah, este cel care
domneşte peste întreaga omenire şi viaţă naturală. Stâlpii islamismului sunt cele cinci porunci
religioase esenţiale ale musulmanilor (cum sunt numiţi cei care cred în religia islamică).
Primul este recitarea crezului islamic: „Nu există un alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed
este profetul lui Allah”. Cel de-al doiea este spunerea unor rugăciuni formale de cinci ori pe
zi, precedate de ceremonialul spălării. Cei care se închină prin astfel de rugăciuni trebuie să
stea întotdeauna cu faţa la oraşul sfânt – Mecca – din Arabia Saudită, indiferent cât de departe
se află de acesta. Cel de-al treilea stâlp este darea de milostenii (bani pentru săraci), stabilită
prin legea islamică, adesea folosită ca sursă de taxare de către stat. Cel de-al patrulea îl
constituie respectarea Ramadan-ului, o lună în timpul căreia nu se mănâncă carne şi nu se bea
nimic până la apusul soarelui. În sfârşit, există cerinţa ca fiecare credincios să facă, cel puţin
odată în viaţă, un pelerinaj la Mecca.

Pagina 544

Creştini 33%
Musulmani 19,6%
Hinduşi 13,4%
Nereligioşi 12,7%

Atei 2,5 %
Etno-coreligionari 3,8%
Budişti 5,9 %
Credinţe populare chineze 6,4 %
Noi coreligionari 1,7 %
Sikh-şi 0,4 %
Evrei 0,2 %
Alţii 0,4 %

Diagramă

Figura 14.1 Adepţii religioşi, după procentul ocupat din populaţia lumii, 2000

Sursă: Barrett, Kurian şi Johnson, World Christian Encyclopedia (Oxford University Press,
2001), p. 4.
12

Musulmanii consideră că Allah le-a vorbit prin intermediul primilor profeţi – printre care
Moise şi Iisus – înaintea lui Mahomed, ale cărui învăţături exprimă în modul cel mai direct
voinţa sa. Religia islamică a devenit foarte răspândită, având aproape o mie de milioane de
adepţi în întreaga lume. Majoritatea sunt concentraţi în Nordul şi Estul Africii, în Orientul
Mijlociu şi în Pakistan.

Religiile din Extremul Orient

Hinduismul

Există contraste majore între iudaism, creştinism şi religia islamică, şi religiile din Extremul
Orient. Cea mai veche dintre toate religiile, încă proeminentă în lumea de astăzi, este
hinduismul, ale cărui credinţe de bază datează de acum aproape şase mii de ani. Hinduismul
este o religie politeistă, de o atât de mare diversitate internă, încât unii oameni de ştiinţă au
sugerat că ar trebui să fie privită mai degrabă ca un mănunchi de religii înrudite între ele,
decât ca o singură orientare religioasă; majoritatea cultelor locale şi a practicilor religioase
sunt legate între ele printr-o serie de credinţe general respectate.
Majoritatea hinduşilor acceptă doctrina ciclului reîncarnării – credinţa că toate fiinţele vii fac
parte dintr-un proces etern al naşterii, morţii şi reînvierii. O a doua trăsătură cheie o constituie
sistemul de caste, bazat pe credinţa că indivizii sunt de la naştere plasaţi într-o anumită poziţie
socială şi ierarhie ritualică, conformă cvu natura activităţilor lor din reîncarnările anterioare.
Pentur fiecare castă există un set diferit de obligaţii şi de ritualuri, iar soarta cuiva în viaţa
următoare depinde în bună măsură de felul în care sunt îndeplinite aceste îndatoriri în lumea
de aici. Hinduismul acceptă posibilitatea existenţei unor puncte de vedere religioase diferite,
fără să facă în mod clar o distincţie între credincioşi şi non-credincioşi. Există peste 750 de
milioane de hinduşi, aproape toţi locuind pe subcontinentul indian. Hinduismul nu caută să îi
convertească pe alţii să devină adepţi ai „adevăratei credinţe”, spre deosebire de creştinism şi
religia islamică.

Budism, confucianism, taoism

Religiile etice din Răsărit cuprind budismul, confucianismul şi taoismul. Aceste religii nu au
zei. Mai degrabă, ele pun accentul pe idealurile etice care îl leagă pe credincios de coeziunea
naturală şi unitatea universului.
Budismul derivă din învăţăturile lui Siddhartha Gautama, Buddha („cel iluminat”), un prinţ
hindus dintr-un mic regat din sudul Nepalului, în secolul VI î. Hr. După Buddha, fiinţele
umane pot scăpa de ciclul reîncarnării, prin renunţarea la dorinţă. Drumul către mântuire
constă într-o viaţă bazată pe autodisciplină şi meditaţie, departe de sarcinile vieţii lumeşti.
Obiectivul suprem al budhismului este atingerea perfecţiunii spirituale absolute, Nirvana.
Buddha a respins ritualul hindus şi autoritatea castelor. Ca şi hinduismul, budismul tolerează
multe variaţiuni locale, inclusiv credinţa în zeităţile locale, neinsistând asupra unei singure
perspective. Budhismul are astăzi o influenţă majoră în mai multe state din Extremul Orient,
printre care Thailanda, Burma, Sri Lanka, China, Japonia şi Coreea.
Confucianismul a stat la baza culturii grupurilor conducătoare în China tradiţională.
„Confucius” (forma latinizată a numelui K’ung Fu-tzu) a trăit în secolul VI î. Hr., în aceeaşi
perioadă cu Buddha. Confucius era un învăţat, nu un profet în maniera liderilor religioşi din
Orientul Mijlociu. Confucius nu este considerat de către cei care-i urmează preceptele drept
un zeu, ci drept „cel mai înţelept dintre înţelepţi”. Confucianismul a căutat să introducă în
viaţa umană armonia inerentă naturii, punând accent pe venerarea strămoşilor.
13

Taoismul împărtăşeşte principii similare, punând accentul pe meditaţie şi non-violenţă ca
mijloace de a atinge o viaţă superioară. Ca şi Confucius, Lao-ţî, înteiemetorul taoismului, a
fost un învăţat mai degrabă decât un profet religios. Deşi unele elemente supravieţuiesc în
credinţele şi practicile multor chinezi, atât confucianismul cât şi taoismul şi-au pierdut mult
din influenţa lor în China ca rezultat al opoziţiei declarate a guvernului.

Organizaţiile religioase

În scrierile lui Durkheim şi Weber, sociologia religiei a fost preocupată de originile religiilor
non-europene. Fără îndoială, a existat deseori tendinţa de a considera toate religiile prin filtrul
unor concepte şi teorii apărute din experienţa europeană. De exemplu, concepte precum
confesiune sau sectă presupun existenţa unor instituţii religioase organizate formal; ele sunt
de utilitate îndoielnică în studiul religiei, care pune accentul asupra practicii spirituale
continue ca parte a vieţii de zi cu zi, sau urmăreşte integrarea completă a religiei cu viaţa
civică şi politică. În ultimele decenii, a existat preocuparea susţinută de a crea o sociologie
mai comparativă a religiei prin care să se poată înţelege tradiţiile religioase din interiorul
propriilor lor cadre de referinţă (Wilson 1982; Van der Veer 1994).
Teoreticieni anteriori precum Max Weber (Weber 1963), Ernst Troeltsch (Troeltsch 1931) şi
Richard Niebuhr (Niebuhr 1929) au descris organizaţiile religioase ca provenind dintr-un
continuu, în temeiul măsurii în care ele sunt bine organizate şi convenţionale: bisericile se
leagă de un singur scop (ele sunt convenţionale şi bine organizate), cultele se leagă de altul
(ele nu sunt în niciunul din aceste feluri), iar sectele se află undeva la mijloc. Aceste
diferenţieri s-au bazat pe studiul religiilor europene şi americane. Există suficiente
controverse cu privire la măsura în care se aplică acestea lumii non-creştine.
Astăzi, sociologii sunt conştienţi că termenii sectă şi cult au conotaţii negative, şi doresc să
evite aceasta. De aceea, sociologii contemporani ai religiei folosesc uneori expresia Noi
mişcări religioase pentru a caracteriza noile organizaţii religioase cărora le lipseşte caracterul
venerabil ce vine odată cu timpul (Hexham şi Poewe 1997; Hadden 1997).

Bisericile şi sectele

Toate religiile implică comunităţi de credincioşi, dar există multe diferenţe în modul lor de
organizare. Una dintre modalităţile de clasificare a organizaţiilor religioase a fost propusă
iniţial de către Max Weber şi colegul său, specialist în istoria religiilor Ernst Troeltsch
(Troeltsch 1981). Weber şi Troeltsch făceau deosebirea între biserici şi secte. O biserică este
un organism religios de mari dimensiuni, bine organizat – precum biserica catolică sau cea
anglicană. O sectă este o grupare restrânsă de credincioşi devotaţi, mai puţin organizată,
întemeiată de regulă ca o formă de protest faţă de ceea ce a devenit o biserică – aşa cum au
făcut calviniştii sau metodiştii. Bisericile au, de obicei, o structură formală, birocratică, cu o
ierarhie de funcţionari religioşi, şi tind să reprezinte faţeta conservatoare a religiei, întrucât
sunt integrate în ordinea instituţională existentă. Ca membrii ai aceleiaşi biserici, între
majoritatea adepţilor se pot stabili relaţii de prietenie.
Sectele sunt relativ mici; de regulă, ele au ca scop să descopere şi să urmeze „calea cea
dreaptă”, încercând să se retragă din societatea înconjurătoare în propria lor comunitate.
Membrii sectelor consideră bisericile recunoscute ca fiind corupte. Majoritatea lor au puţini
funcţionari religioşi sau nu au deloc, toţi membri fiind consideraţi participanţi egali. Puţini
sunt cei care se nasc în interiorul sectelor, cei mai mulţi se convertesc cu bună ştiinţă pentru a-
şi pune în practică convingerile.
14

Confesiuni şi culte

Alţi autori au dezvoltat ulterior tipologia de biserică/sectă, aşa cum a fost descrisă iniţial de
către Weber şi Troeltsch. Un exemplu îl constituie Howard Becker (1950), care a mai adăugat
două tipuri: confesiunea şi cultul. O confesiune este o sectă care „s-a liniştit”, devenind mai
degrabă un organism instituţionalizat decât un grup protestatar. Sectele care supravieţuiesc
unei lungi perioade de timp, oricât de lungi ar fi acestea, devin în mod inevitabil confesiuni.
Astfel, calvinismul şi metodismul au fost secte la începutul formării lor, când au generat o
fervoare imensă în rândul membrilor lor; dar odată cu trecerea anilor, ele au devenit mai
„respectabile”. Confesiunile sunt recunoscute de către biserici ca fiind mai mult sau mai puţin
legitime, existând alături de ele, adesea cooperând în mod armonios cu acestea.
Cultele se aseamănă cu sectele, dar au puncte de interes diferite. Ele sunt cele mai
dezorganizate uniuni şi tranzitează toate organizaţiile religioase, fiind compuse din indivizi
care resping ceea ce ei consideră valori ale societăţii exterioare. Ele se focalizează pe
experienţa individuală, adunând laolaltă indivizi care au în general aceleaşi convingeri.
Oamenii nu se alătură în mod formal unui cult, ci mai degrabă urmează anumite teorii sau
moduri prescrise de comportament. Membrilor li se permite adesea să păstreze şi alte legături
religioase. Ca şi sectele, cultele se constituie în jurul unui lider care-i inspiră. Exemplele de
culte din Occident includ astăzi grupuri de persoane care cred în spiritism, astrologie sau în
meditaţie transcendentală.
Un exemplu tragic al unui cult construit în jurul unui lider de acest fel a fost dezvăluit în
SUA, în 1993. David Koresh, care conducea cultul religios Ramura Davidiană, s-a pretins
mesia. I s-ar fi permis – chipurile! – deţinerea unor arme ilegale, practicarea poliginiei şi a
sexului cu unii dintre copiii care făceau parte din compoziţia grupului din Waco, Texas.
Aproape optzeci de membri ai cultului (inclusiv nouăsprezece copii) au sfârşit arşi în
momentul în care focul le-a cuprins lăcaşul atunci când a fost luat cu asalt de către trupele
armate ale guvernului SUA, după o îndelungată aşteptare în care nu s-a intervenit în niciun
fel. Nu se ştie nici astăzi dacă incendiul a fost ordonat de Koresh, care a declarat în mod
deschis că prefera sinuciderea în masă decât să se predea, sau dacă tragedia a fost provocată
de acţiunile autorităţilor federale.
Trebuie să se înţeleagă că ceea ce constituie un cult într-o ţară, poate foarte bine, în alta, să
constituie o practică religioasă recunoscută. Când Guru indieni (învăţători religioşi) au
pătruns în Marea Britanie cu tot cu convingerile lor, ceea ce în India era considerată religie
recunoscută, aici era privit drept cult. Creştinismul a început ca un cult indigen în vechiul
Ierusalim, iar în multe state asiatice din zilele noastre protestantismul evanghelic este
considerat un cult importat în Occident, îndeosebi din Statele Unite. Aşadar, cultele ar trebui
să fie considerate „ciudate”. Un sociolog de seamă al religiei, Jeffrey K. Hadden, subliniază
(1997) că toate cele aproximativ 100 000 de religii pe care omenirea le-a inventat au fost, la
un moment dat, noi; majoritatea – dacă nu toate – au fost iniţial culte desconsiderate din
punctul de vedere al credinţei religioase respectabile din acele vremuri. Iisus a fost crucificat
pentru că ideile sale ameninţau enorm ordinea religioasă stabilită de romani în vechea Iudee.

p. 548

Foto

David Koresh, arătat aici într-o casetă video, era un lider hipnotic al cultului religios Ramura
Davidiană. Mulţi dintre adepţii săi au murit în circumstanţe tragice.
15

Mişcări

Mişcările religioase reprezintă un subtip al mişcării sociale în general.

Mişcările sociale sunt discutate mai în detaliu în capitolul 20, „Politică, guvernare şi
terorism”, p. 867-871.

O mişcare religioasă este o asociere de oameni care se adună laolaltă pentru a răspândi o nouă
religie sau pentru a promova o nouă interpretare a unei religii existente. Mişcările religioase
sunt mai extinse decât sectele şi mai puţin exclusiviste în ceea ce priveşte calitatea de membru
– deşi asemenea bisericilor şi sectelor, mişcările şi sectele (sau cultele) nu sunt întotdeauna
clar distincte unele de celelalte. De fapt, toate sectele şi cultele se pot clasifica drept mişcări
religioase. Exemple de mişcări religioase includ grupurile care au întemeiat şi au răspândit
creştinismul, în secolul I, mişcarea luterană care a împărţit creştinătatea în Europa pentru
aproximativ 1500 de ani şi grupurile implicate în Revoluţia islamică mai recentă (discutată în
amănunt în continuarea acestui capitol).
Mişcările religioase tind să treacă prin anuite etape definite de dezvoltare. În prima etapă, de
regulă, mişcarea îşi datorează viaţa şi coeziunea unui lider puternic. Max Weber a clasificat
astfel de conducători drept charismatici, adică pot inspira şi pot atrage imaginaţia şi
devotamentul unei mase de adepţi. (Liderii charismatici din formularea lui Weber pot include
şi figuri politice alături de cele religioase – de exemplu, revoluţionarul chinez Mao Zedong,
dar şi Iisus şi Mahomed). Liderii mişcărilor religioase sunt, de regulă, critici ai religiei
tradiţionale şi caută să proclame un nou mesaj. În anii de început, mişcările religioase sunt
fluide; nu au un sistem de autoritate organizat. Membrii lor sunt, de obicei, în contact direct
cu liderul charismatic şi împreună cu acesta răspândesc noile învăţături.
Cea de-a doua etapă în dezvoltare survine după moartea liderului. Arareori se ridică din rândul
maselor un nou lider charismatic, aşa că această etapă este decisivă. Mişcarea se confruntă în
această situaţie cu ceea ce Weber denumea „rutinizarea charismei”. Pentru a supravieţui, ea
trebuie să creeze reguli şi proceduri formalizate, din moment ce nu mai depinde de rolul
central al liderului în organizarea adepţilor. Multe mişcări intră în declin când liderii lor mor
sau îşi pierd influenţa. O mişcare care supravieţuieşte şi capătă un caracter permanent devine
o biserică. Cu alte cuvinte, ea devine o organizaţie formală de credincioşi cu un sistem stabilit
de autoritate, precum şi simboluri şi ritualuri oficializate. Biserica poate să devină ulterior, la
un moment dat, originea altor mişcări care pun sub semnul întrebării învăţăturile sale şi fie se
situează în opoziţie, fie se rup total de aceasta.

Noile mişcări religioase

În ciuda faptului că bisericile tradiţionale au suferit o scădere a membrilor în ultimele decenii;
vedem mai jos, în figurile 14.3 şi 14.4 (p. 563), că s-au dezvoltat alte forme de activitate
religioasă. Sociologii folosesc expresia noi mişcări religioase pentru a se referi în mod
colectiv la gama largă de grupări religioase şi spirituale, culte şi secte apărute în ţările
occidentale, inclusiv Marea Britanie, alături de principalele religii. Noile mişcări religioase
cuprind o diversitate enormă de grupuri, de la cele spirituale şi de autoajutorare în cadrul
Mişcării New Age*, până la sectele exclusiviste precum Hare Krishna (Societatea
Internaţională pentru Ştiinţa despre Krishna).
Majoritatea noilor mişcări religioase derivă din tradiţiile religioase importante despre care am
discutat mai înainte, hinduism, creştinism şi buddhism, iar altele au apărut din tradiţii până nu
demult aproape necunoscute în Occident. Unele noi mişcări religioase sunt, în principal, noi
*
Noua Eră (n. trad.).
16

creaţii ale liderilor charismatici care le conduc activităţile. Astfel este cazul, de exemplu,
Bisericii Unificate condusă de Reverendul Sun Myung Moon, considerat de adepţii săi un
mesia, şi a cărui biserică cuprinde 4,5 milioane de membrii. Calitatea de membru în noile
mişcări religioase constă mai mult din convertire decât din asumarea unei credinţe anumite de
către indivizi. Majoritatea lor sunt bine educaţi şi provin din medii ale clasei de mijloc.
Multe dintre noile mişcări religioase din Anglia îşi au originea în Statele Unite sau în Orient,
un număr mic – cum ar fi Societatea Aetherius (întemeiată în 1955) şi Fundaţia Emin
(întemeiată în 1971) – avându-şi sorgintea în Anglia. De la ce de-al doilea război mondial
încoace, Statele Unite au dovedit o proliferare mult mai mare a mişcărilor religioase decât
vreodată înainte, inclusiv o serie fără precedent de fuziuni şi diviziuni între confesiuni. Multe
au avut o viaţă scurtă, dar câteva au dobândit un număr semnificativ de enoriaşi.
Au fost promovate diferite teorii pentru explicarea popularităţii noilor mişcări religioase. Unii
cercetători au susţinut că ele ar trebui privite ca răspuns la procesul de liberalizare şi laicizare
din cadrul societăţii şi chiar din cadrul bisericilor tradiţionale. Oamenii care simt că religiile
tradiţionale au devenit ritualiste şi lipsite de semnificaţie spirituală îşi pot regăsi confortul şi
un mai mare sentiment al comuniunii în noile mişcări religioase mai restrânse, mai puţin
impersonale.
Alţii au arătat că noile mişcări religioase sunt un rezultat al schimbării sociale rapide (Wilson
1982). În măsura în care normele sociale tradiţionale sunt perturbate, oamenii caută atât
explicaţii, cât şi încurajare. Ascensiunea grupurilor şi a sectelor care pun accentul pe
spiritualitatea personală, de exemplu, sugerează că majoritatea indivizilor simt nevoia de a se
reconecta cu propriile lor valori sau credinţe în faţa instabilităţii şi a nesiguranţei.
Un factor adiacent poate fi acela că noile mişcări religioase fac apel la oamenii care se simt
alienaţi în societatea ca atare. Unii autori susţin că abordările colective, generale a sectelor şi
cultelor pot oferi adesea suport şi un sentiment de apartenenţă. De exemplu, tinerii din rândul
clasei de mijloc nu sunt marginalizaţi de societate într-un sens material, dar se pot simţi izolaţi
din punct de vedere emoţional şi spiritual. Calitatea de a membru într-un cult poate ajuta la
depăşirea acestui sentiment de înstrăinare (Wallis 1984).
Noile mişcări religioase se pot înscrie în trei categorii mai largi: mişcări de afirmare în lume,
de respingere a lumii şi de acomodare în lume. Fiecare se întemeiază pe relaţia grupului ca
atare cu lumea socială în general.

Mişcările de afirmare în lume

Mişcările de afirmare în lume seamănă mai mult cu grupurile de autoajutorare sau de
terapie decât cu cele convenţional religioase. Sunt mişcări cărora adesea le lipsesc ritualurile,
bisericile şi teologiile formale, şi care îşi îndreaotă atenţia asupra bunăstării spirituale a
membrilor lor. După cum le arată şi numele, aceste mişcări nu resping lumea din afară sau
valorile sale. Mai degrabă, ele caută să întărească abilităţile adepţilor lor în obţinerea unor
performanţe şi succes în această lume prin deblocarea potenţialului uman.
Biserica de Scientologie este unul dintre exemplele unui astfel de grup. Întemeiată de L. Ron
Hubbard, ea s-a dezvoltat din locul său iniţial de întemeiere – California – pentru a include un
număr mare de membri din întreaga lume. Scientologii cred că suntem fiinţe spirituale, dar că
ne-am neglijat această natură. Prin instruire, proces prin care putem conştientiza capacităţile
spirituale reale ale fiecăruia dintre noi, putem redobândi puterile supranaturale uitate, ne
putem curăţa minţile şi putem să dezvăluim potenţialul deplin al fiecăruia.
Multe dintre orientările aşa-numitei mişcări a Noii Ere intră în categoria mişcărilor de
afirmare în lume. Această mişcare a apărut din contracultura anilor ’60 şi ’70, şi cuprinde un
spectru larg de credinţe, practici şi moduri de viaţă. Învăţăturile păgâne (celte, druide, ale
17

băştinaşilor americani şi altele), şamanismul, formele de misticism asiatic, ritualurile Wiccan
şi meditaţia Zen sunt numai câteva dintre activităţile considerate „New Age”.
La o primă vedere, misticismul mişcărilor New Age pare să fie în contrast izbitor cu
societăţile moderne în care sunt favorizate. Adepţii acestor mişcări caută şi dezvoltă
modalităţi de viaţă alternative pentru a face faţă provocărilor modernităţii. Totuşi, activităţile
acestui tip de mişcare nu trebuie interpretate doar ca separare radicală cu prezentul, ci şi ca
parte a unei traiectorii culturale mai largi care exemplifică aspecte ale culturii curente. În
societăţile moderne de astăzi, indivizii deţin grade diferite de autonomie şi de libertate pe baza
cărora îşi pot trasa propriile lor vieţi. În acest sens, scopurile mişcării New Age coincid
îndeaproape cu epoca modernă: oamenii sunt încurajaţi să treacă dincolo de valorile şi
aşteptările tradiţionale şi să-şi trăiască vieţile în mod activ şi reflexiv.

Mişcările de respingere a lumii

Opuse grupărilor de dinainte, aceste mişcări sunt extrem de critice la adresa lumii exterioare.
Ele solicită adesea schimbări semnificative în stilurile de viaţă din partea adepţilor lor –
membrii pot trăi în asceză, îşi pot schimba îmbrăcămintea sau coafura, sau pot urma o
anumită dietă. Mişcările de respingere a lumii sunt adesea exclusiviste, spre deosebire de
primele, care tind să fie incluzive prin natura lor. Unele mişcări de respingere a lumii
manifestă caracteristicile unor instituţii totale, în care membrii îşi pot subsuma identităţile
proprii celei a grupului, pot adera la coduri etice sau la reguli stricte şi se pot retrage din
activitatea efectuată în lumea din afară.
Majoritatea mişcărilor de respingere a lumii solicită mult mai mult proprii membri, în termeni
de timp şi angajare, decât celelalte religii tradiţionale. Se pare că unele grupuri folosesc
tehnica „bombardării cu iubire” pentru a dobândi aderarea totală a indivizilor. Un potenţial
convertit este copleşit de atenţie şi de manifestări constante de afecţiune spontană, până ce
acesta sau aceasta este atrasă emoţional în grup. De fapt, unele dintre mişcările mai noi au şi
fost acuzate că spală creierele adepţilor lor – căutând să le controleze minţile astfel încât
aceştia să nu mai poată lua singuri decizii.
Majoritatea cultelor şi a sectelor care resping lumea au intrat sub o atenţie minuţioasă a
autorităţilor statale, a mijloacelor media şi a publicului. Unele cazuri extreme de astfel de
culte au primit o atenţie deosebită. De exemplu, grupul japonez Aum Shinrikyo a eliberat gaz
sarin mortal în reţeaua de metrou din Tokio, în 1995, vătămând mii de călători şi ucigând
douăsprezece persoane. (Pentru faptul că a ordonat atacurile, conducătorul cultului, Shoko
Asahara a primit pedeapsa cu moartea din partea tribunalului japonez, în februarie 2004).
Cultul Ramura Davidiană din Statele Unite (discutată mai sus, p. 547) a atras şi el în mod
deosebit atenţia mijloacelor media atunci când a devenit implicat într-o confruntare fatală cu
autorităţile SUA în 1993, după acuzaţiile de abuz asupra copiilor şi de deţinere de armament.

Mişcările de acomodare în lume

Cel de-al treilea tip de mişcări religioase noi este unul care seamănă cu religiile tradiţionale.
El tinde să pună accentul pe importanţa vieţii religioase înnăscute asupra preocupărilor mai
lumeşti. Membrii unor astfel de grupuri caută să reclame puritatea spirituală despre care cred
ca a fost pierdută în aşezămintele religioase tradiţionale. Acolo unde adepţii mişcărilor de tip
respingere a lumii sau afirmare în lume îşi modifică adesea stilurile lor de viaţă în
concordanţă cu activitatea lor religioasă, mulţi adepţi ai mişcărilor de acomodare în lume
trăiesc şi îşi îndeplinesc menirea zilnică, apelând la mici schimbări vizibile. Un exemplu de o
astfel de grupare o constituie penticostalismul. Penticostalii cred că Duhul Sfânt poate fi auzit
prin intermediul indivizilor cărora li s-a dat harul „de a vorbi la fel”.
18

Creştinism, gen şi sexualitate

Bisericile şi confesiunile, aşa cum am arătat în discuţia precedentă, sunt organizaţii religioase
cu sisteme de autoritate definite. În cadrul acestor ierarhii, ca şi în multe alte zone ale vieţii
sociale, femeile sunt de cele mai multe ori excluse de la putere. Aceasta se vede clar în
creştinism, dar este o trăsătură caracteristică a tuturor religiilor semnificative.
Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Elizabeth Cady Stanton, o combatantă a drepturilor
femeilor, publica o serie de comentarii asupra Scripturilor, intitulate The Woman’s Bible. În
opinia ei, divinitatea a creat femeile şi bărbaţii ca fiinţe egale în valoare, iar Biblia ar trebui să
reflecte pe deplin acest fapt. Caracterul ei masculin, credea ea, nu reprezintă adevărata
atitudine a lui Dumnezeu, ci faptul că a fost scrisă de către bărbaţi. În 1870, biserica anglicană
stabilise un comitet care să revadă şi să reactualizeze textele biblice; dar aşa cum a subliniat şi
Stanton, acest comitet nu conţinea nici măcar o singură femeie. Ea a susţinut că nu există
niciun motiv pentru care să ne închipuim că Dumnezeu este de gen masculin, din moment ce
se spunea clar în Scriptură că toate fiinţele au fost create după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Când una dintre colegele sale a deschis o conferinţă pentru drepturile femeilor cu
o rugăciune adresată către „Dumnezeu, Mama noastră”, reacţia autorităţilor bisericeşti a fost
virulentă, dar Stanton a continuat să facă presiuni pentru organizarea unui Comitet Revizor al
Femeilor alcătuit din 23 de femei care să o ajute la pregătirea Bibliei femeilor, publicată în
1895.
Un secol mai târziu, biserica anglicană era încă mult dominată de bărbaţi, deşi în ultimii ani se
resimt schimbări. În cadrul bisericii anglicane, între 1987 şi 1992, femeilor li s-a permis să fie
diaconese, dar nu li s-a permis să fie preotese. Deşi ele făceau parte în mod oficial dintre
mireni, nu li s-a permi să conducă anumite ritualuri religioase de bază, precum pronunţarea
binecuvântărilor sau solemnizarea căsătoriilor. În 1992, după presiuni din ce în ce mai mari,
îndeosebi din partea femeilor din cadrul bisericii anglicane, sinodul (adunarea generală) a
votat deschiderea preoţiei şi pentru femei. Decizia ridică şi astăzi controverse în rândul
majorităţii conservatorilor din biserica anglicană, care susţin că deplina acceptare a femeii
este o încălcare blasfemizatoare a adevărului biblic revelat şi o îndepărtare de unificarea finală
cu biserica catolică. Ca rezultat al deciziei de a permite preoţi femei, unii au decis să
părăsească biserica anglicană, adesea convertindu-se la catolicism. Zece ani mai târziu,
aproape o cincime dintre preoţii bisericii anglicane sunt femei, şi există semne că vor fi în
curând mai multe femei-preot decât bărbaţi-preot. În iulie 2005, biserica anglicană a votat
iniţierea procesului prin care se permite femeilor să devină episcopi, o decizie puternic
contestată de mai multe figuri impunătoare din cadrul Bisericii.
Biserica catolică a fost mai conservatoare în atitudinea sa faţă de femei decât biserica
anglicană şi a persistat în păstrarea inegalităţilor de gen în mod oficial. Intenţiile cu privire la
hirotonisirea femeilor au fost constant refuzate de autorităţile catolice. În 1977, Congregaţia
Sacră pentru Doctrina Adevărului, de la Roma, a declarat oficial că femeile nu sunt admise în
rândul preoţimii catolice. Motivul era că Iisus nu a chemat nicio femeie în calitate de discipol
al său. În ianuarie 2004, şapte femei, care fuseseră hirotonisite ca preotese de către episcopul
argentinean rebel, Romulo Antonio Braschi, au fost excomunicate din ânul bisericii iar
hirotonisirea lor anulată de Vatican. Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a încurajat femeile
să îşi reamintească de rolurile lor ca soţii şi mame, a atacat ideologiile feministe conform
cărora bărbaţii şi femeile sunt esenţial la fel şi a susţinut politicile privind interzicerea
avorului şi folosirea contracepţiei, ceea ce a ridicat limitări ulterioare în calea eliberării
femeilor (Vatican 2004).
19

Controversa din sânul bisericii anglicane din ultimii ani s-a mutat de la problematica genului
la cea a homosexualităţii şi a relaţiei sale cu preoţia. Homosexualii au oficiat îndelung în
cadrul bisericii creştine, dar datorită înclinaţiilor lor sexuale au fost fie suprimaţi, fie ignoraţi
sau au trecut neobservaţi. (Biserica catolică încă îşi susţine poziţia stabilită în 1961 conform
căreia „cei afectaţi de o înclinaţie perversă” faţă de homosexualitate trebuie să nu depună
jurământul religios sau să fie hirotonisiţi). Alte confesiuni protestante au introdus politici
liberale, clerul făţiş homosexual fiind admis în rândul preoţilor în unele confesiuni mai
neînsemnate. În 1972, Biserica Luterană Evanghelică din Olanda a fost prima confesiune
creştină europeană care a decis că lesbienele şi homosexualii pot fi angajaţi ca pastori. Au
urmat şi alte confesiuni, precum Biserica Unită din Canada (în 1988) şi Biserica Norvegiană
(în 2000).
Controversa asupra admiterii homosexualilor în rândul preoţimii a fost supusă atenţiei în
Marea Britanie în 2003, când Dr. Jeffrey John, un homosexual recunoscut care ducea o viaţă
celibatară, a fost numit Episcop de Reading. În cele din urmă, el a refuzat să preia postul după
numirea sa, ceea ce a determinat o uşoară amărăciune în cadrul bisericii anglicane
internaţionale. În august 2003, masa membrilor bisericii anglicane din America a votat un
episcop homosexual declarat, Reverendul Canon Gene Robinson din New Hampshire. Astăzi
a luat fiinţă un grup de lobby conservator, Anglican Mainstream, pentru a lupta împotriva
numirii clerului homosexual iar controversa a rămas nerezolvată.

Laicizare şi revigorare religioasă

Laicizarea

După cum s-a putut observa, o perspectivă împărtăşită de gânditorii sociologici timpurii a fost
aceea că religia tradiţională ar deveni din ce în ce mai marginalizată în lumea modernă. Marx,
Dukheim şi Weber au considerat cu toţii că procesul de laicizare ar fi apărut pe măsură ce se
modernizau societăţile şi exista o legătură din ce în ce mai strănsă între ştiinţă şi tehnologie în
controlul şi explicarea lumii. Laicizarea descrie procesul prin care religia îşi pierde influenţa
asupra diferitelor sfere ale vieţii sociale.

Pagina 554

Foto

Astăzi, multe lăcaşuri de cult şi-au schimbat destinaţia, aşa cum este acest magazin de
covoare cu preţuri reduse din Armley, nordul Angliei.

Dezbaterea asupra tezei laicizării este unul dintre domeniile cele mai complexe din cadrul
sociologie religiei. În esenţă, există un dezacord între susţinătorii tezei laicizării – care sunt de
acord cu părinţii întemeietori ai sociologiei şi văd religia ca iminuându-şi din importanţă în
lumea modernă – şi oponenţii conceptului, care susţin că religia rămâne o forţă semnificativă,
deşi adesea în forme noi şi nefamiliare.
Popularitatea continuă a noilor mişcări religioase reprezintă o punere sub semnul întrebării a
tezei laicizării. Oponenţii acesteia arată diversitatea şi dinamismul noilor mişcări religioase şi
susţin că religia şi spiritualitatea rămân o faţetă centrală a vieţii moderne. Pe măsură ce
religiile tradiţionale îşi pierd din greutate, religia nu dispare, ci este canalizată în noi direcţii.
Totuşi, nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu aceasta. Susţinătorii ideii de laicizare
subliniază că aceste mişcări rămân periferice societăţii ca întreg, chiar dacă ele au un impact
profund asupra vieţilor adpeţilor lor individuali. Noile mişcări religioase sunt fragmentate şi
20

relativ dezorganizate; ele suferă, de asemenea, de rate ridicate de transfer pe măsură ce
oamenii sunt atraşi înspre o mişcare pentru o perioadă oarecare iar apoi se mută într-una mai
nouă. Comparativ cu o angajare religioasă serioasă, participarea la noile mişcări religioase
pare ceva mai apropae de un hobby sau de o alegere de viaţă.

Dezbaterea sociologică

Laicizarea este un concept sociologic complex, în parte deoarece nu există un prea mare
consens în privinţa felului în care procesul ar trebui măsurat. Mai mult, majoritatea
sociologilor folosesc definiţii ale religiei care nu coincid – în timp ce unii susţin că religia
poate fi cel mai bine înţeleasă în termenii bisericii tradiţionale, alţii argumentează că trebuie
asumată o perspectivă mult mai largă pentru a include dimensiuni precum spiritualitatea
personală şi profunda angajare faţă de anumite valori. Aceste diferenţe în percepţie vor
inlfuenţa în mod necesar argumentele pro sau contra laicizării.
Laicizarea poate fi evaluată conform unui număr de aspecte sau dimensiuni. Unele dintre ele
sunt obiective în natură, precum nivelul calităţii de membru în organizaţiile religioase.
Statisticile şi înregistrările oficiale pot arăta câţi oameni aparţin unei biserici sau altor
organisme religioase şi sunt activi în îndeplinirea serviciilor sau a altor ceremonii. După cum
vom vedea, cu excepţia SUA, ţările industrializate au trăit cu toate o laicizare considerabilă,
conform acestui indice. Modelul declinului religios sesizat în Anglia se regăseşte în
majoritatea Europei occidentale, inclusiv ţările catolice precum Franţa sau Italia. Mai mulţi
italieni decât francezi frecventează cu regularitate şi participă la majoritatea slujbelor (precum
cele de Paşte), dar modelul general al declinului ceremoniei religioase este similar în ambele
cazuri.
O a doua dimensiune a laicizării gradul în care bisericile şi alte organizaţii religioase îşi
menţin influenţa lor socială, avuţia şi prestigiul. În vremuri străvechi, organizaţiile religioase
puteau exercita o influenţă considerabilă asupra guvernelor şi instituţiilor sociale, şi impuneu
respect în comunitate. Cât de mult se mai întâmplă aceasta astăzi? Răspunsul la întrebare este
clar. Chiar dacă ne limităm la ultimul secol, vedem că organizaţiile religioase şi-au pierdut în
mod progresiv mult din influenţa lor politică pe care o aveau mai înainte – iar tendinţa este
universală, deşi cu câteva excepţii. Liderii bisericii nu mai pot automat să se aştepte să aibă
influenţă asupra celor puternici. În timp ce unele biserici respectabile rămân foarte bogate în
raport cu oricare standarde, şi noile mişcări religioase se pot dezvolta rapid, circumstanţele
materiale ale multor organizaţii religioase durabile sunt nesigure. Bisericile şi templele trebuie
să fie vândute sau necesită reparaţii.
Cea de a treia dimensiune a laicizării priveşte credinţele şi valorile. Putem denumi aceasta
dimensiunea religiozităţii. Nivelele de frecventare a bisericii şi gradul de influenţă socială a
bisericilor sunt în mod clar expresia credinţelor sau a idealurilor deţinute de oameni.
Majoritatea dintre cei care au credinţe religioase nu participă cu regularitate la slujbe sau nu
iau parte la ceremoniile publice; invers, regulsritatea unor astfel de frecventări sau participări
nu implică întotdeauna deţinerea unor puternice concepţii religioase – oamenii pot participa la
ele din obişnuinţă sau deoarece comunitatea aşteaptă aceasta de la ei.
Ca şi în alte dimensiuni ale laicizării, trebuie să înţelegem mai clar trecutul pentru a vedea cât
de departe a decăzut astăzi religiozitatea. Susţinătorii tezei laicizării consideră că, în trecut,
religia mult mai importantă pentru vieţile zilnice ale oamenilor decât este astăzi. Biserica era
în centrul problemelor locale şi o puternică inlfuenţă în sânul familiei şi în viaţa personală.
Totuşi criticii tezei contestă această idee, susţinând că tocmai frecventarea cu regularitate a
bisericii nu dovedeşte în mod necesar că ei erau mai religioşi. În majoritatea societăţilor
tradiţionale, inclusiv Europa medievală, angajarea într-o credinţă religioasă era mai slabă şi
mai puţin importantă în viaţa de zi cu zi decât se poate presupune. Cercetările în istoria
21

Angliei, de exemplu, arată că angajarea lipsită de entuziasm în credinţele religioase era
comună în rândul oamenilor obişnuiţi. Scepticii religioşi par să se regăsească în majoritatea
culturilor, mai cu seamă în societăţile tradiţionale mari (Ginzburg 1980).
Totuşi, nu există nicio îndoială că deţinerea unor convingeri religioase este mai slabă astăzi
decât era, în general, în lumea tradiţională – mai ales dacă includem în termenul „religie”
întreaga gamă de supranatural în care credeau oamenii. Mulţi dintre noi pur şi simplu nu mai
considerăm mediul înconjurător ca fiind pătruns de entităţi divine sau spirituale. Unele dintre
tensiunile majore din lumea de astăzi – precum cele care afectează Orientul Mijlociu, Cecenia
sau Sudanul – derivă, în principal, sau parţial, din diferenţele religioase. Dar majoritatea
confelictelor şi a războaielor nu sunt laicizate în natură – vizând crezurile politice divergente
sau interesele materiale.
Ţinând seama de cele trei dimensiuni ale laicizării, să reluăm unele dintre tendinţele recente în
religia din Anglia şi din Statele Unite şi să ne gândim cum susţin sau contrazic ele ideea
laicizării. Începem, aşadar, cu o scurtă relatare a dezvoltării religiei în Europa.

Religia în Europa

Influenţa creştinismului a constituit un element crucial în evoluţia Europei ca unitate politică.
O limită posibilă faţă de ceea ce definim astăzi ca Europa este cea de dinaintea primei mari
rupturi în gândirea creşină europeană din secolul XI, între formele catolică şi ortodox-
răsăriteană a creştinismului. Aceasta din urmă a rămas în continuare religia dominantă din
majoritatea ţărilor est-europene, incluzând Bulgaria, Bielarus, Cipru, Georgia, Grecia,
România, Rusia, Serbia şi Ucraina.
În Europa occidentală, divizarea continentului între catolici şi protestanţi în secolul XVI a
marcat o a doua mare ruptură în gândirea creştină. Acest proces, cunoscut ca Reformă, este
inseparabil de divizarea Europei ocidentale în statele-naţiune moderne, relativ mixte, pe care
le vedem şi astăzi pe hartă. Curând după aceasta, Europa occidentală s-a divizat ea însăşi într-
un Nord protestant (Scandinavia şi Scoţia), un Sud catolic (care include Spania, Portugalia,
Italia şi Franţa, ca şi Belgia şi Irlanda mai la nord) şi unele ţări mixte din punct de vedere
confesional (inclusiv Anglia şi Nordul Irlandei, Olanda şi Germania).
Reforma a căpătat diverse înfăţişări în diferite ţări, dar a fost unificată de încercarea de a
scăpa de influenţa Papei şi a Bisericii catolice. În Europa au apărut diferite confesiuni ale
protestantismului, precum şi relaţii între biserică şi stat. În continuare, oferim o scurtă schiţă a
religie în unele dintre cele mai importante naţiuni ale Europei occidentale.
Ţările nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Islanda) au o biserică de stat
(Biserica Luterană de stat a Europei de Nord). Populaţia se caracterizează printr-o rată înaltă
de membrii ai bisericii, dar de un nivel scăzut de practică religioasă şi acceptanţă a credinţelor
creştine. Aceste ţări au fost descrise ca „aparţinând fără credinţă” (aşa cumarată tabelul 14.1).
Mai ales în Suedia, relaţia apropiată între biserică şi stat este astăzi discutabilă. Mulţi oameni
consideră nepotrivită ideea unei biserici privilegiată îndeosebi de către stat, într-o ţară din ce
în ce mai diferită din punct de vedere etnic şi cultural.
Germania încă mai poate fi considerată drept divizată între catolici şi protestanţi, deşi astăzi
lucrurile s-au mai schimbat, mai întâi, prin creşterea unei populaţii musulmane (vezi în
continuare, figura 14.2) şi în al doilea rând, printr-o creştere în numărul de persoane care
pretind că nu aparţin niciunei religii. Acest al doilea aspect este explicat parţial prin
reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, după căderea Zidului Berlinului în 1989, şi
suprimarea creştinismului în ţările foste comuniste din Europa de est, inclusiv Germania de
Est.
22

Pagina 556

Foto

În Marea Britanie, participarea la slujbele religioase a scăzut dramatic în ultima sută de ani
aproximativ, iar media vârstei credincioşilor a crescut considerabil. Recent, totuşi, unele
confesiuni au raportat o creştere în participare.

Pagina 558

Tabelul 14.1 Frecvenţa participărilor la biserică în Europa occidentală, 1990 (%)

Cel puţin o O dată pe O dată pe De O dată pe Deloc
dată pe lună sau lună Crăciun, de an
săptămână mai mult Paşte etc.
Media
europeană 29 10 8 5 40
Ţări
catolice
Belgia 23 8 13 4 52
Franţa 10 7 17 7 59
Irlanda 81 7 6 1 5
Italia 40 13 23 4 19
Portugalia 33 8 8 4 47
Spania 33 10 15 4 38
Ţări mixte
Marea
Britanie 13 10 12 8 56
Olanda 21 10 16 5 47
Irlanda de
Nord 49 18 6 8 18
Germania
de Vest 19 15 16 9 41
Ţări
luterane
Danemarca 11
Finlanda –
Islanda 9
Norvegia 10
Suedia 10

Sursă: Ashford şi Timms (1992); reprodusă în Davie (2000), p. 9.

Franţa este în mare măsură o ţară catolică, dar nivelele de credinţe şi practici religioase sunt
mult mai scăzute decât în ţările din nordul Europei (vezi tabelul 14.1). Dintre toate ţările
Europei occidentale, Franţa are cea mai mare separare între biserică şi stat. Statul francez este
strict secular şi refuză să privilegieze orice religie sau confesiune. Aceasta se traduce în
excluderea discuţiei despre religie în toate instituţiile statului, inclusiv interdicţia educaţiei
religioase în şcolile publice. O separare strictă între biserică şi stat de acest fel a condus şi la
23

interdicţia controversată a itemilor religioşi „vizibili” în şcolile franceze, care a început să
aibă loc în septembrie 2004 şi a afectat mai cu seamă acele fete musulmane care purtau
iaşmac.
Italia, Spania şi Portugalia sunt în mare măsură catolice. Ele au nivele mai ridicate de
credinţă religioasă decât oricare alte ţări europene, în special cele din nord (vezi tabelul 14.1).
Biserica catolică, fundamentată în interiorul Italiei, influenţează mult toate acete ţări. În Italia,
catolicismul este privilegiat faţă de alte confesiuni şi religii. În Spania, biserica catolică a fost
indispensabilă în susţinerea dreptei politice din războiul civil care a condus la dictatura
generalului Franco între 1939 şi 1975. În această ţară, nu există nicio legătură oficială între
stat şi biserică, deşi aceasta din urmă este privilegiată de dominaţia sa în termeni numerici. În
Portugalia, în ciuda unei reforme constituţionale din anii ’70, biserica catolică are în
continuare o mare influenţă în drept (Davie 2000).

Minorităţile religioase

Europa este, de asemenea, tărâmul unor multiple minorităţi religioase ne-creştine. Deşi evreii
au fost prezenţi de secole în Europa, istoria lor recentă s-a legat de discriminarea şi genocidul
antisemite.

Rasismul şi discriminarea sunt discutate mai detaliat în capitolul 13.

În anii de după cel de-al doilea răzoi mondial, mulţi evrei care au supravieţuit holocaustului
au părăsit Europa în favoarea noului stat creat, Israle. Aceşti factori au însemnat că numărul
de evrei care trăiesc în Europa a scăzut dramatic în timpul secolului XX, de la 9,6 milioane în
1937, la mai puţin de 2 milioane la mijlocul anilor ’90 (după cum arată tabelul 14.2).
În secolul XX, migraţia globală, configurată parţial de istoria colonială a Europei, a condus de
asemenea, pentru prima dată, la dezvoltarea unor minorităţi considerabile de ne-iudeo-creştini
de-a lungul întregului continent european. Dintre acestea, islamiştii sunt de departe cea mai
răspândită credinţă ne-creştină, cu cel puţin şase milioane de membrii în Europa, constituind
aproximativ 3 % din populaţia sa. (Figura 14.2 arată migraţia musulmanilor în Europa şi ţara
lor de origine). Legăturile coloniale între Franţa şi Africa de Nord numără o populaţie
considerabilă de musulmani francezi – trei din patru milioane. Dimpotrivă, Germania, are un
mare număr de muncitori musulmani care au migrat din Turcia şi sud-estul Europei.
Musulmanii englezi, după cum vom vedea în continuare, provin în mare măsură din ţările care
constituiau odinioară Imperiul Britanic din subcontinentul indian (Davie 2000). În continuare,
vom dezvolta un tablou mai cuprinzător al religiei în Marea Britanie.

Religia în Marea Britanie

Înainte de 2001, întrebările referitoare la religie nu fuseseră introduse în Recensământ, de mai
bine de 150 de ani. De aceea, cel mai recent recensământ asigură un portret mult mai exact al
religiei din Anglia decât evaluările de odinioară, care s-au bazat pe sondaje ale opiniei publice
şi rapoarte ale confesiunilor individuale. Recensământul din 2001 a ajuns la concluzia că
aproximativ 78 % din populaţia Marii Britanii a raportat că aparţine unei religii, şi
aproximativ 72 % s-au considerat ca fiind creştini. Alte religii din Marea Britanie au mult mai
puţini adepţi decât se numărăr în rândul creştinilor. Islamismul ocupă locul următor – aproape
3 % din populaţie considerându-se musulmani. Alte grupuri semnificative includ hinduşii,
sikh-şii, evreii şi budiştii, fiecare numărând mai puţin de 1% din populaţia totală (vezi tabelul
14.3).
24

Măsura în care oamenii se identifică cu o religie diferă în Marea Britanie. Aproape deloc
surprinzător, dată fiind istoria sa ca loc al unui conflict între religii, oamenii din nordul
Irlandei consideră mai mult că aparţin unei religii (86 %) decât cei din Anglia şi Ţara Galilor
(77 %) şi Scoţia (67 %). Aproximativ 16 % din populaţia Marii Britanii au declarat că nu
aparţin niciunei religii. Această categorie include agnosticii şi ateii. (Aici mai sunt incluşi şi
cei 390 000 de oameni – mai puţin de 1 % – care se consideră drept „Jedi”, inspiraţi de o
campanie de şarlatanie prin e-mail, despre care s-a vorbit în media, care pretindea în mod fals
că sistemul de credinţe ce stă la baza filmului Răzoiul Stelelor ar primi o recunoaştere oficială
din partea guvernului în situaţia în care suficient de mulţi oameni ar adera la ea şi ar raporta
aceasta în Recensământ).

Pagina 560

Tabelul 14.2 Populaţia evreiască în Europa, 1937 – 1994

1937 1946 1967 1994
Austria 191 000 31 000a 12 500 7 000
Belgia 65 000 45 000 40 500 31 800
Bulgaria 49 000 44 200 5 000 1 900
Cehoslovacia 357 000 55 000 15 000 7 600b
Danemarca 8 500 5 500 6 000 6 400
Elveţia 18 000 35 000 20 000 19 000
Estoniac 4 600 – – 3 500
Finlanda 2 000 2 000 1 750 1 300
Franţa 300 000 225 000 535 000 530 000
Germania 500 000 153 000a 30 000 55 000
Grecia 77 000 10 000 6 500 4 800
Irlanda
(Republica) 5 000 3 900 2 900 1 200
Italia 48 000 53 000a 35 000 31 000
Iugoslavia 71 000 12 000 7 000 3 500e
Latviac 95 000 – – 18 000
Lituaniac 155 000 – – 6 500
Luxemburg 3 500 500 500 600
Marea Britanie 330 000 370 000 400 000 295 000
Norvegia 2 000 750 1 000 1 000
Olanda 140 000 28 000 30 000 25 000
Polonia 3 250 000 215 000 21 000 6 000
Portugalia n/a 4 000 1 000 300
România 850 000 420 000 100 000 10 000
Spania n/a 6 000 6 000 12 000
Suedia 7 500 15 500 13 000 16 500
Turciad 50 000 48 000 35 000 18 000
Ungaria 400 000 145 000 80 000 56 000
URSS/CISd 2 669 000 1 971 000 1 715 000 812 000
Total 9 648 100 3 898 350 3 119 650 1 980 900

Notă: Aceste cifre, culese din multe surse, au o fundamentare diferită şi în unele situaţii sunt
supuse unei mari marje de eroare şi interpretare. Acest avertisment se aplică îndeosebi cifrelor
25

din 1946, an în care a existat o mişcare considerabilă a populaţiei evreieşti. Trebuie, de
asemenea, să ne gândim la faptul că majoritatea graniţelor multor ţări europene s-au schimbat
între 1937 şi 1946.

n/a = nevalabil.
a
Include „Persoanele Strămutate”. b Totalul din Republica Cehia şi Slovacia. c Statele Baltice
incluse în URSS între 1941 şi 1991. d Exclude regiunile asiatice. e Totalul din Iugoslavia de
odinioară.

Sursă: Wasserstein (1996); reprodusă în Davie (2000), p. 125.

Pagina 561

Hartă

TOTALUL POPULAŢIEI ISLAMICE DIN ŢARA DE DESTINAŢIE

Număr de musulmani care se originează în ţări specificate (c. 1990)
Număr de oameni(’000)

Figura 14.2 Număr de musulmani europeni care se originează în ţări specificate şi numărul
total al populaţiei islamice din ţările de destinaţie din Europa, c. 1900

Sursă: Vertovec şi Peach (1997); reprodusă în Davie (2000), p. 128.

Deşi aproape 70 % din populaţia Marii Britanii se consideră creştini, o cifră mult mai mică
merge cu regularitate la biserică. Conform Recensământului din 1851 cu privire la religie,
aproximativ 40 % dintre adulţii din Anglia şi Ţara Galilor mergeau la biserică în fiecare
duminică; în 1900, această cifră a scăzut la 35 %, în 1950 la 20 % şi la 8 %, în 2000.
(Declinul aderării la biserica anglicană este arătat în figura 14.3). Confesiunile principale din
Anglia au pierdut în medie 5 % dintre adepţi în timpul anilor ’80, cu un declin dintre cele mai
importante (de 8 %) în rândul romano-catolicilor. Există astăzi unele semne că această
tendinţă s-a încetinit. În Centrul Londrei, de exemplu, frecventarea bisericilor anglicane a
scăzut la 30 % în timpul anilor ’80, dar a crescut cu 3 % între 1989 şi 1998. În afară de
biserica anglicană, se înregistrează o creştere a frecventării în rândul baptiştilor, cu un procent
de 11 % între 1989 şi 1998 – vezi figura 14.4 (The Economist, 21 decembrie 2000).
Tendinţa generală în declinul frecventării slujbelor religioase, totuşi, este întrucâtva
disproporţionată. Există o diferenţă, de exemplu, între bisericile trinitariene şi cele ne-
trinitariene. Cele trinitariene, care includ anglicanii, catolicii, metodiştii şi presbiterienii, între
alţii, sunt cele care cred în unitatea Trinităţii într-un singur Dumnezeu. Numărul de membrii
ai bisericilor trinitariene a scăzut de la 8,8 milioane în 1970 la 6,5 milioane, în 1994. Totuşi, în
aceeaşi perioadă, a existat o revigorare a numărului de adepţi în rândul unor biserici ne-
trinitariene, precum mormonii şi Martorii lui Iehova (vezi tabelul 14.4). În Anglia, au atras
adepţi numeroase „noi mişcări religioase” (vezi în continuare, pg. 549 - 552).
În Marea Britanie, se poate distinge o anumită structură a religiei, în funcţie de vârstă, sex,
clasă şi situare geografică. În general, oamenii mai în vârstă sunt mai credincioşi decât cei din
grupurile de vârstă mai tinere. Frecventarea bisericii atinge un punct culminant la vârsta de 15
ani, după care nivelurile medii ale frecventării scad; când aceştia ating vârsta de 30-40 de ani,
26

entuziasmul le revine; mai apoi, obişnuinţa de a merge la biserică creşte odată cu vârsta.
Femeile au mai multe şanse nde a se implica în organizaţii religioase decât bărbaţii. În
bisericile anglicane, aceasta este doar o problemă minoră, dar în cele scientologice, de
exemplu, femeile sunt de patru ori mai numeroase decât bărbaţii.
În general, frecventarea bisericii şi practicarea credinţelor religioase sunt mai susţinute în
rândul grupurilor sociale mai avute decât printre săraci. Biserica anglicană a fost supranumită
„Partidul Conversator al rugăciunii”, şi există un anumit grad de adevăr în aceasta. Catolicii
se regăsesc mai mult printre cei din clasa muncitoare. Această orientare de clasă se reflectă în
structura votului: anglicanii tind să voteze pentru conservatori, iar catolicii pentru laburişti, la
fel ca şi mulţi metodişti, biserica metodistă fiind la începuturi strâns legată de ascensiunea
Partidului laburist. Participarea relgioasă variază, de asemenea, în bună măsură în funcţie de
locul unde trăiesc oamenii: 35% dintre adulţii din Merseyside şi 32% dintre cei din
Lancashire sunt membri ai unei biserici, faţă de doar 9% în Humberside şi 11% în
Nottinghamshire. Unul dintre motivele acestei situaţii îl constituie emigrarea – Liverpool are
o populaţie numeroasă de catolici irlandezi, la fel cum nordul Londrei îşi are evreii ei, iar
Bradford musulmanii şi sikh-şii săi.

Pagina 562

Tabelul 14.3 Cei care se consideră ei înşişi ca „Aparţinând unei religii” în
Recensământul din 2001, Anglia şi Ţara Galilora

Mii Procente
Creştini 37 338 71,7
Musulmani 1 547 3,0
Hinduşi 552 1,1
Sikh-şi 329 0,6
Evrei 260 0,5
Buddhişti 144 0,3
Alţii 151 0,3
Toate religiile 40 322 77,5
Fără religie 7 709 14,8
Religie nestabilită 4 011 7,7
Toţi cei fără
religie/nestabilită 11 720 22,5
a
Întrebare a fost voluntară, cu opţiuni de bifare în casetă, şi a fost „Care este religia dvs.?”

Sursă: Social Trends 34 (2004), p. 209.

Pagina 563

Figura 14.3 Totalul adepţilor anglicani în Anglia, 1900-2000 (în milioane)
a
Estimat

Sursă: The Economist (21 decembrie 2000)

Figura 14.4 Schimbare în procentul frecventării bisericii în Centrul Londrei, 1979-1998
27

Sursă: The Economist (21 decembrie 2000)

Pagina 564

Tabelul 14.4 Comunităţile religioase din Marea Britanie, 1975-2005 (în milioane)

Grup 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005
confesional
Anglican 29,32 29,02 28,82 28,62 28,42 28,32 28,22
Romano-
catolic 5,6 5,7 5,7 5,7 5,9 5,8 5,8
Ortodox 0,4 0,4 0,4 0,5 0,5 0,5 0,6
Presbiterian 3,42 3,32 3,22 3,22 3,12 2,92 2,82
Baptist 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52 0,52
Metodist 1,72 1,62 1,52 1,52 1,42 1,32 1,2 2
Toate
celelalte
biserici 1,0 1,2 1,3 1,2 1,3 1,4 1,4
Total
Trinitarieni 41,9 41,7 41,4 41,2 40,9 40,7 40,5
Ne-
trinitarieni 0,7 0,8 1,0 1,1 1,3 1,4 1,4
Total
creştini 42,6 42,5 42,4 42,3 42,2 42,1 41,9
Musulmani 0,4 0,72 1,02 1,32 1,42 1,62 1,72
Hinduşi 0,42 0,52 0,52 0,52 0,52 0,62 0,62
Sikh-şi 0,12 0,12 0,22 0,22 0,32 0,32 0,42
Evrei 0,4 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3
Buddhişti 0,0 0,1 0,1 0,1 0,1 0,2 0,2
Alte religii 0,1 0,1 0,1 0,1 0,2 0,2 0,2
Total toate
religiile 44,0 44,3 44,6 44,8 45,0 45,2 45,3
Procentaj
al
populaţiei
Creştini 76 76 74 74 73 72 70
Musulmani 1 1 2 2 2 3 3
Toate
celelalte
religii 1 2 2 2 2 2 3
Toate toate
religii 78 79 78 78 77 77 76
a b c
Estimativ Cifră revizuită Buddhişti incluşi anterior

!!!!!! atentţie aceste litere mici – a, b şi c – nu apar în tabelul 14.4 ...apar doar în subsol... s-ar
putea ca in locul cifrei 2 trecuta ca superscript, sa fi trebuit sa se treaca a, b şi c ... dar ele nu
apar!!!!sau celputin eu nu le+am gasit! (n. trad.)!!!!!!

Sursă: UKCH Religious Trends 4 (2003/4), p. 2.2
28

În privinţa consecinţelor asupra comportamentului cotidian, diferenţele religioase sunt mult
mai marcante în nodrul Irlandei decât oriunde în altă parte în Marea Britanie. Ciocnirile dintre
protestanţi şi catolici care au loc aici implică doar o minoritate din ambele credinţe, dar
adesea sunt acute şi deosebit de violente. Influenţa religiei în Irlanda de Nord nu se poate
separa cu uşurinţă de alţi factori implicaţi în aceste antagonisme; credinţa într-o „Irlandă
unită”, în care Eire şi Irlanda de Nord ar putea deveni un stat unic, este susţinută în general de
către catolici şi respinsă de către protestanţi. Dar considerentele politice şi ideile naţionaliste
joacă, de asemenea, un rol important, în aceeaşi măsură ca şi credinţele religioase.

Religia în Statele Unite ale Americii

În comparaţie cu alte naţiuni industrializate, americanii sunt deosebit de religioşi. Cu puţine
excepţii, „Dintre toate ţările creştine, Statele Unite au fost ţara cea mai credincioasă în
Dumnezeu, plină de adepţi religioşi, fundamentalistă şi respectată din punct de vedere religios
[unde] s-au născut mai multe religii ... decât în oricare altă ţară” (Lipset 1991). Conform
sondajelor de opinie publică, aproximativ trei din fiecare cinci americani consideră că religia
este „foarte importantă” în propria lor viaţă şi dintotdeauna, 40% vor fi frecventat biserica în
săptămâna anterioară (Gallup 2004). Majoritatea copleşitoare a americanilor cred din auzite în
Dumnezeu şi se roagă în mod regulat, cel puţin o dată pe zi (Center 1994, 1998). Şapte din
zece americani susţin că ei cred într-o viaţă de apoi (Roof şi McKinney 1990; Warner 1993).
În mod oficial, guvernul SUA nu culege date cu privire la afilierea religioasă, dar se poate
arăta o imagine rezultată din sondaje guvernamentale ocazionale, sondaje de opinie publică şi
înregistrări ale bisericilor. Acestea arată că Statele Unite este ţara cea mai diversă din punct de
vedere religios din lume, cu mai bine de 1 500 de religii distincte (Melton 1989). În ciuda
acestei diversităţi, sondajele arată şi că majoritatea americanilor se definesc ei înşişi drept
creştini şi aparţin unui număr relativ mic de confesiuni religioase.
Aproximaiv 52% dintre americani se consideră protestanţi, iar 24% – catolici. Alte grupuri
religioase semnificative includ mormonii, musulmanii şi evreii (Pew 2002). Biserica catolică
a dovedit de departe cea mai mare creştere a numărului de adepţi, în parte datorită imigraţiei
catolicilor din Mexic şi America Centrală şi de Sud. Totuşi, creşterea numărului de adepţi ai
bisericii catolice s-a încetinit în ultimii ani, pe măsură ce unii dintre ei s-au îndepărtat de
aceasta, unii identificându-se cu catolicii, iar alţii trecând la protestantism.
Deşi catolicii continuă să crească numeric, procentele celor care frecventează biserica au
arătat un declin major în ultimele decenii, început odată cu anii ’60, nivelându-se la mijlocul
anilor ’70. Unul dintre motivele principale l-a constituit enciclica papală din 1968, care a
reafirmat interdicţia folosirii contraceptivelor în rândul catolicilor. Enciclica nu a oferit niciun
răgaz celor care foloseau cu bună ştiinţă contraceptivele. Au fost puţi în faţa faptului de a nu
se supune bisericii, şi mulţi catolici chiar aşa au şi făcut. Un sondaj din SUA a ajuns la
concluzia că trei sferturi dintre femeile catolice de vârstă fertilă folosesc contraceptivele, iar
96% dintre toate femeile catolice care au avut vreodată un contact sexual au folosit la un
moment dat contraceptivele, în decursul vieţii lor (National Survey of Family Growth 1995)
(Sondajul Naţional privind Creşterea Familială, 1995). În plus, un sondaj de opinie recent a
ajuns la concluzia că 50% dintre catolicii americani resping ideea conform căreia Papa este
infailibil atunci când ţine lecţii de morală, cum sunt cele referitoare la controlul naşterilor şi
avrot (Gallup 2003). De aceea, un mare număr de catolici au început să se îndoiască sau să nu
mai ţină cont de autoritatea bisericii în diferite circumstanţe ale vieţilor lor.

Pagina 566
29

Abordări contemporane: „economia religiei”

Una dintre cele mai recente şi influente abordări în sociologia religiei este potrivită
societăţilor occidentale, în special Statelor Unite ale Americii, care oferă multe credinţe
diferite din care se poate alege. Inspirându-se din teoria economică, sociologii care se
pronunţă în favoarea abordării economiei religiei susţin că religiile pot fi foarte mult înţelese
ca organizaţii aflate în competiţie pentru atragerea de adepţi (Stark şi Bainbridge 1987; Finke
şi Stark 1988, 1992; Moore 1994).
Asemenea economiştilor contemporani care sutdiază domeniul afacerilor, aceşti sociologi
susţin că competiţie este preferabilă atuncicând trebuie asiguratămvitalitatea religiei. Această
poziţie este exact opusă celor ale teoreticienilor clasici. Marx, Durkheim şi Weber presupun
aceste slăbiciuni ale religiei atunci când ea este pusă sub semnul întrebării de diferite
perspective religioase sau laicizate, în timp ce economiştii religiei susţin că competiţia
amplifică nivelul general al implicării religioase în societatea modernă. Economiştii religiei
consideră din două motive că aceasta este adevărat. Mai întâi, competiţia face ca fiecare gurp
religios să încerce cu mult efort să îşi atragă adepţii. În al doilea rând, prezenţa a numeroase
religii înseamnă că fiecăruia îi revine cea potrivită. În societăţile diferite din punct de vedere
cultural, o religie unică va face apel, probabil, doar la un număr limitat de adepţi, în timp ce
prezenţa liderilor guru indieni şi a preoţilor fundamentalişti, în plus faţă de bisericile
recunoscute, pare să încurajeze un nivel ridicat al participării religioase.
Această analiză este adaptată din lumea afacerilor, în care se presupune că competiţia
încurajează apariţia produselor înalt specializate care reclamă pieţe deosebit de specifice. De
fapt, economiştii religiei împrumută limbajul din afaceri descriind condiţiile care conduc la
succesul sau eşecul unei anumite organizaţii religioase. După Roger Finke şi Rodeny Stark
(1992), un grup religios de succes trebuie să fie foarte bine organizat în vederea compteiţiei,
să aibă predicatori elocvenţi care sunt „agenţi de vânzări” eficienţi prin discurs, oferă
convingeri şi ritualuri care sunt împachetate într-un produs apetisant, şi dezvoltă tehnici
eficiente de marketing. În această prespectivă, religia este o afacere ca oricare alta.
Evangheliştii televizaţi au fost mai ales foarte buni oameni de afaceri în vânzarea produselor
lor religioase.
Astfel, economişti ai religiei precum Finke şi Stark nu consideră că competiţia ar submina
credinţele religioase, şi prin aceasta ar contribui la laicizare. Mai degrabă, ei susţin că religia
modernă se reînnoieşte singură în mod constant prin marketing activ şi recrutare. Deşi există o
cercetare din ce în ce mai bogată care susţine ideea potrivit căreia competiţia este bună pentru
religie (Stark şi Bainbridge 1980, 1985; Finke şi Stark 1992), nu toate cercetările ajung la
această concluzie (Land şi al. 1991).
Abordarea economiei religiei supraestimează măsura în care oamenii aleg între diferite religii,
ca şi cum ar cumpăra o nouă maşină sau o pereche de pantofi. În rândul credincioşilor profund
ataşaţi, îndeosebi în societăţile în care nu există pluralism religios, nu este clar dacă religia
este o problemă de alegere raţională. În astfel de societăţi, chiar dacă oamenilor li se permite
să aleagă între diferite religii, majoritatea practică religia din copilărie fără măcar a se întreba
vreodată dacă există sau nu alternative mai atractive. Chiar în Statele Unite, de unde provine
abordarea economiei religiei, sociologii pot omite aspectele spirituale ale religiei dacă
presupun că cei care cumpără religie îşi petrec timpul întotdeauna ocupându-se de
cumpărături spirituale. Un studiu asupra persoanelor din SUA născute în perioada baby-boom,
cei născuţi în primele două decenii după ce de-al doilea război mondial, a ajuns la concluzia
că o treime a rămas loială credinţei lor din copilărie, în timp ce o altă treime a continuat să-şi
profeseze credinţele din copilărie deşi nu mai aparţineau vreunei organizaţii religioase. Astfel,
numai o treime au căutat activ o nouă religie, efectuând alegerile presupuse de abordarea
economiei religiei (Roof 1993).
30

Se poate obţine o imagine mai clară asupra vieţii religioase din SUA dacă împărţim marele
număr de protestanţi în subgrupuri semnificative. Conform sondajelor, cea mai largă
confesiune protestantă din SUA este alcătuită din baptişti, care numărăr în jur de 16% din
populaţie – aproximativ o treime din toţi protestanţii. Alte grupuri protestante semnificative
includ metodiştii (7%), luteranii (5%), presbiterienii (3%), penticostalii (2%), episcopalienii
(2%) şi mormonii, precum şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (1%) (ARIS 2001).
Mai multe studii au subliniat faptul că, în ultimele decenii, a avut loc o schimbare la nivelul
compoziţiei bisericii protestante din America. Numărul membrilor bisericilor liberale, sau
convenţionale, americane – precum luteranii, episcopalienii (anglicanii), metodiştii şi
presbiterienii – este în declin. Totuşi, s-a înregistrat o creştere a numărului de membri ai
bisericilor protestante conservatoare, sau ne-tradiţionale, precum penticostalii şi baptiştii de
sud (Roof şi McKinney 1990; Jones şi al. 2002).
Aceste cifre sunt importante deoarece ele arată puterea din ce în ce mai mare a protestanţilor
conservatori din Statele Unite. Protestanţii conservatori pun accentul pe o interpretare literală
a Bibliei, moralitatea în viaţa de zi cu zi şi convertirea prin evanghelizare. Ei pot fi puşi în
contrast cu protestanţii liberali, a căror atestare istorică este mai veche, care tind să adopte o
abordare mai flexibilă, umanistă a practicilor lor religioase. Undeva la mijloc sunt protestanţii
moderaţi.
Confesiunile conservatoare inspiră loialitate şi angajare, şi sunt extrem de eficiente în
recrutarea noilor membri, îndeosebi a tinerilor. Grupurilor conservatoare protestante le aparţin
de două ori mai multe persoane decât celor liberale, iar protestanţii conservatori îi vor putea
depăşi în curând şi pe cei moderaţi (Roof şi McKinney 1990). Cel care a avut cel mai mult de
suferit a fost protestantismul liberal. Îmbătrânirea membrilor confesiunilor protestante liberale
nu au fost înlocuite de noi adepţi tineri, înscrierea este scăzută iar unii membri curenţi au
trecut la alte credinţe. Bisericile protestante negre continuă să prospere în Statele Unite, pe
măsură ce membrii lor fac din ce în ce mai mult parte din clasa de mijloc şi dobândesc
importanţă economică şi politică (Roof şi McKinney 1990; Finke şi Stark 1992).
În SUA, biserica protestantă a fost de asemenea martora unei uriaşe ascensiuni a
evanghelismului, credinţa în renaşterea spirituală (prin a te „naşte din nou”). Evanghelismul
poate fi considerat în parte ca răspuns la o laicizare crescândă, diversitate religioasă şi, în
general, declinul valorilor care erau odinioară în centrul protestantismului în societatea
americană (Wuthnow 1988). În ultimii ani, confesiunile evanghelice au crescut enorm ca
număr, în paralel cu declinul unor afilieri religioase protestante prevalente. Mulţi protestanţi
caută în mod clar o experienţă religioasă mai directă, personală şi emoţională promisă de
confesiunile evanghelice.
Preşedintele SUA, George W. Bush, este creştin din naştere şi s-a spus că credinţa sa l-a ajutat
să-şi depăşească problemele din tinereţe legate de alcool şi să înceapă o nouă viaţă. A asemuit
rolul internaţional al Americii după atacul de la 11 septembrie 2001 cu o luptă împotriva
forţelor răului. Concepţia creştină a lui Bush se reflectă în concepţiile sale conservatoare cu
privire la căsătoria dintre homosexuali şi la problema avortului. Valorile sale evanghelice au
fost vitale în a-l ajuta să câştige pentru a doua oară preşedinţia, în noiembrie 2004, când s-a
bucurat de sprijinul unui mare număr de creştini evanghelici din SUA, pentru care aceste
probleme morale sunt cruciale.

Controversa în jurul căsătoriei dintre homosexuali din Statele Unite ale Americii este
discutată în capitolul 12, „Sexualitate şi Gen”, pg. 434-436.

Organizaţiile evanghelice sunt bune şi resurse mobilizatoare în dobândirea obiectivelor lor
religioase şi politice, după cum a demonstrat alegerea prezidenţială din 2004. Într-un limbaj
asemănător celui al afacerilor folosit de economiştii religiei (vezi căsuţa de la pg. 566), aceştia
31

au demonstrat că sunt „antreprenori spirituali” extrem de competitivi pe „piaţa religiei”
(Hatch 1989). Radioul şi televiziunea au asigurat noi şi importante tehnologii de piaţă, folosite
de unii dintre evanghelici pentru a dobândi o audienţă mai largă decât fusese posibil
odinioară. Denumiţi „teleevanghelişti” deoarece îşi îndeplinesc funcţiile sacerdotale cu
ajutorul televiziunii, aceşti preoţi se distanţează de majoritatea evangheliştilor de odinioară
prin propovăduirea unei „biblii a prosperităţii”: convingerea că Dumnezeu doreşte mai
degrabă o credinţă prosperă din punct de vedere financiar şi satisfăcătoare, decât sacrificiul şi
suferinţa. Această abordare diferă considerabil de accentul auster pus asupra muncii din greu
şi autonegarea asociată de regulă cu convingerile protestante tradiţionale (Hadden şi Shupe
1987; Bruce 1990). Case de rugăciuni luxoase, exemplificate de Catedrala de Cristal a lui
Robert H. Schuller din Garden Grove, California, asigură locaţiile televizate ale bisericilor
electronice, ale căror enoriaşi sunt dispersaţi din punct de vedere geografic şi sunt uniţi numai
prin intermediul mijloacelor tehnologiei electronice. Teologia şi fondurile de dezvoltare
constituie materia primă a teleevanghelismului, care trebuie să acorde un sprijin nu numai
preoţilor televizaţi ca atare, dar şi şcolilor, universităţilor, parcurilor tematice şi uneori
stilurilor de viaţă exagerate ale predicatorilor lor.

Pagina 568

Foto

SUA s-a confruntat cu o creştere dramatică a evanghelismului. Suportul creştinilor
evanghelici l-a ajutat pe George W. Bush să vină la putere.

Predica religioasă electronică a devenit prevalentă în America Latinp, unde există programe
de televiziune nord-americane. Prin urmare, mişcările protestante, majoritatea de tipul
penticostal, au avut un impact dramatic asupra unor ţări precum Chile şi Brazilia, care sunt
predominant catolice (Martin 1990).
Deşi unii evanghelici combină un stil de viaţă în întregime modern cu credinţele religioase
tradiţionale, alţii resping cu tărie multe dintre credinţele şi practicile contemporane.
Fundamentaliştii sunt evanghelici anti-moderni în majoritatea credinţelor lor, chemând la
respectarea unor coduri stricte de moralitate şi conduită. Acestea includ adesea interdicţii cu
privire la a bea, a fuma şi la alte „rele lumeşti”, credinţa în infailibilitatea biblică şi un
puternic accent pe reîntoarcerea iminentă a lui Christos pe pământ (Balmer 1989). „Religia”
lor „de pe vremuri” deosebeşte în mod clar binele de rău şi dreptul de nedrept (Roof şi
McKinney 1990). Ascensiunea fundamentalismului creştin este discutată în rândurile care
urmează (pg. 575-577).
În controversa asupra laicizării, Statele Unite reprezintă o excepţie importantă faţă de
perspectiva conform căreia religia ar fi în declin în societăţile occidentale. În timp ce, pe de o
parte, SUA este una dintre ţările deplin „modernizate”, ea se caracterizează şi prin unele
dintre cele mai înalte nivele de credinţă religioasă populară şi număr de adepţi din lume. Steve
Bruce, unul dintre susţinătorii de vază ai tezei laicizării, a ajuns la concluzia că persostenţa
religiei în SUA poate fi înţeleasă în termenii tranziţiei culturale (Bruce 1996). În cazurile în
care societăţile suferă o schimbare demografică sau economică rapidă şi profundă, sugerează
Bruce, religia poate juca un rol critic în a ajuta oamenii să se adapteze la noile condiţii şi să
supravieţuiască instabilităţii. Industrializarea a ajuns relativ târziu în Statele Unite ale
Americii dar a pătruns cu repeziciune, susţine el, în rândul populaţiei compusă dintr-o mare
diversitate de grupuri etnice. În SUA, religia a fost importantă în stabilizarea identităţilor
oamenilor şi a permis o uşoară tranziţie culturală către „cultura creuzet” americană. SUA nu
32

este câtuşi de puţin singura care pune accentul pe importanţa religiei, după cum arată şi figura
14.5.

Evaluarea tezei laicizării

Există un acord aproape unanim în rândul sociologilor conform căruia, ca tendinţă pe termen
lung, religia în biserica tradiţionalp a ajuns în declin în majoritatea ţărilor occidentale – cu
excepţia semnificativă a SUA. Influenţa religiei s-a diminuat în tote cele trei dimensiuni ale
laicizării, aşa cum au prezis majoritatea sociologilor care au aparţinut secolului XIX. Să
tragem de aici concluzia că au avut dreptate, atât ei cât şi susţinătorii de mai târziu ai tezei
laicizării? Pe măsură ce înaintăm în modernitate, oare chemarea religioasă şi-a pierdut din
putere? O astfel de concluzie este îndoielnică, din câteva motive.
Mai întâi, poziţia actuală a religiei în Anglia şi alte ţări occidentale este mult mai complexă
decât sugerează susţinătorii tezei laicizării. Credinţa religioasă şi spirituală rămâne puternică
şi forţă motivaţională a majorităţii vieţilor oamenilor, chiar dacă nu aleg să se roage formal în
cadrul bisericii tradiţionale. Unii oameni de ştiinţă au sugerat că a existat o mişcare către „a
crede fără să aparţii” (Davie 1994) – după cum am văzut în discuţia noastră cu privire la
credinţa religioasă în Marea Britanie, oamenii îşi păstrează credinţa în Dumnezeu sau într-o
forţă superioară, dar practică şi îşi dezvoltă credinţa în afara formelor instituţionalizate ale
religiei.

Pagina 570

Senegal
Indonezia
Nigeria
India
Pakistan
Coasta de Fildeş
Mali
Africa de Sud
Kenya
Brazilia
Turcia
Statele Unite
Mexic
Polonia
Marea Britanie
Canada
Italia
Vietnam
Germania
Rusia
Japonia
Franţa

Figura 14.5 Importanţa acordată religiei în ţările selectate (procent din populaţia adultă care
susţine că religia este „foarte importantă” în vieţile lor)
Sursă: Pew Research Centre (2002)
33

În al doilea rând, laicizarea nu poate fi măsurată conform calităţii de membru doar al
bisericilor trinitariene convenţionale. A face astfel ar însemna un rabat în faţa creşterii rolului
credinţelor ne-occidentale şi a noilor mişcări religioase, atât internaţionale cât şi a celor din
ţările industrializate. În AnNglia, de exemplu, calitatea de membru activ în biserica
tradiţională a scăzut, totuşi participarea în rândul musulmanilor, hinduşilor, sikh-şilor,
evreilor, credincioşilor evanghelici în „renaştere” şi a creştinilor ortodocşi rămâne dinamică.
În al treilea rând, se pare că există puţine dovezi de laicizare în societăţile ne-occidentale. În
multe zone ale Orientului Mijlociu, Asia, Africa şi India, un fundametnalism islamic dinamic
şi vital pune sub semnul întrebării occidentalizarea. Când Papa a fost în turneu în America de
Sud, milioane de catolici l-au urmat cu entuziast. Ortodoxia răsăriteană a fost îmbrăţişată din
nou cu înflăcărare de către cetăţeni în zone ale fostei Uniuni Sovietice după decenii de
reprimare a bisericii de către conducătorii comunişti. Acest suport entuziast al religiei în jurul
lumii este, din nefericire, oglindit la fel de bine şi de conflictele religioase. Aşa cum religia
poate fi o sursă de alinare şi suport, la fel de bine ea poate fi şi continuă să fie la originea unor
lupte şi conflicte sociale intense.
Unii se pot pronunţa atât în favoarea, cât şi împotriva concepţiei laicizării. Pare însă clar că
laicizarea, în calitate de concept, este mai folositoare pentru a explica schimbările care survin
în cadrul bisericilor tradiţionale de astăzi – atât în termenii unei puteri şi a unei influenţe în
declin, cât şi în ce priveşte procesele de laicizare internă care afectează, de exemplu, rolul
femeilor şi al homosexualilor. Forţele de modernizare existnte la nivelul societăţii ca întreg
sunt resimţite în cadrul multor instituţii religioase tradiţionale.
Totuşi, mai presus de toate, religia din perioada de astăzi ar trebui să fie evaluată în raport cu
fundalul schimbării rapide, al instabilităţii şi diversităţii. Chiar dacă formele tradiţionale ale
religiei îşi pierd într-o oarecare măsură din valoare, religia încă rămâne o forţă critică în lumea
noastră socială. Interesul pentru religie, în formele sale tradiţionale şi în cele noi, pare să fie
dintotdeauna. Religia asigură multor oameni perspective asupra unor întrebări complexe cu
privire la viaţă şi sens, la care nu se poate răspunde satisfăcător prin intermediul raţiunii.
Şi atunci nu este deloc surprinzător, că în timpul acestor vremuri de schimbare rapidă, mulţi
oameni caută – şi găsesc – răspunsuri şi linişte în religie. Fundamentalismul este poate cel mai
clar exemplu al acestui fenomen. Totuşi, din ce în ce mai mult, răspunsurile religioase la
schimbare survin în forme noi şi nefamiliare: noile mişcări religioase, cultele, sectele şi
activităţile „New Age”. Chiar dacă aceste grupuri nu pot „semăna” la exterior unor forme de
religie, mulţi critici ai ipotezei laicizării consideră că ele reprezintă transformări ale credinţei
religioase în faţa schimbării sociale profunde.

Fundamentalismul religios

Forţa fundamentalismului religios este un alt semn al faptului că laicizarea nu a triumfat în
lumea modernă. Termenul fundamentalism sepoate aplica în multe contexte diferite pentru a
descrie aderarea strictă la un set de principii sau credinţe. Fundamentalismul religios descrie
abordarea asumată de grupurile religioase care cheamă la interpretarea literală a cărţilor sfinte
de bază sau a textelor, şi consideră că doctrinele care apar din astfel de lecturi ar trebui
aplicate tuturor aspectelor vieţii sociale, economice şi politice.
Fundamentaliştii religioşi consideră că este posibilă doar o singură perspectivă – a lor –
asupra lumii şi că aceasta este cea corectă: nu există loc pentru ambiguitate sau interpretări
multiple. În cadrul mişcărilor religioase fundamentaliste, accesul la sensurile exacte ale
scripturilor este restrâns unui set de „interpreţi” privilegiaţi – precum preoţi, cler sau alţi lideri
religioşi. Aceasta oferă liderilor repsectivi o autoritate solidă – nu numai în problemele
religioase, dar şi în cele laice. Fundamentaliştii religioşi au devenit figuri politice importante
34

în mişcările de opoziţie, în cadrul partidelor politice dominante (inclusiv în SUA) şi lideri de
stat (de exemplu, în Iran, vezi capitolul 20, pg. 853).
Fundamentalismul religios este un fenomen relativ nou – de-abia în ultimele două sau trei
decenii termenul a intrat în uzul comun. A apărut în general ca răspuns la globalizare. Pe
măsură ce forţele modernizării subminau progresiv elementele tradiţionale ale lumii sociale –
precum familia nucleară şi dominaţia femeilor de către bărbaţi – fundamentalismul a apărut ca
apărare a credinţelor tradiţionale. Într-o lume aflată în proces de globalizare, în care se cer
motive raţionale, fundamentalismul insistă pe răspunsurile bazate pe credinţă şi pe referirile la
adevărul ritualic: fundamentalismul este tradiţie apărată într-un mod tradiţional.
Fundametnalismul are mai mult de-a face cu felul în care sunt apărate şi justificate credinţele,
decât cu conţinutul credinţelor însele.
Deşi fundamentalismul se situează el însuşi în opozişie cu modernitatea, el foloseşte şi
abordări moderne atunci când îşi susţine convingerile. Fundamentaliştii creştini din Statele
Unite, de exemplu, au fost printre primii care au folosit televiziunea ca mijloc de răspândire a
doctrinelor lor; fundamentaliştii islamici care s-au luptat cu forţele ruseşti în Cecenia au
construit website-uri pentru a-şi arăta opiniile; militanţii Hindutva din India au folosit
Internetul şi e-mailul pentru a promova sentimentul de „identitate hindusă”.
În această secţiune vom examina două dintre cele mai proeminente forme ale
fundamentalismului religios. În ultimii treizeci de ani, fundamentalismul creştin şi cel islamic
au dobândit ambele în putere, configurând contururile politicilor naţionale şi internaţionale.

Fundamentalismul islamic

Dintre toţi sociologii anteriori, doar Weber pare să fi bănuit că un sistem religios tradiţional
precum cel islamic ar putea suferi o renaştere importantă şi ar putea deveni baza unor
dezvoltări politice majore din ultima perioadă a secolului XX; este exact ceea ce s-a şi
întâmplat în 1980, în Iran. În ultimii ani, reînvierea islamismului s-a răspândit, cu un impact
semnificativ asupra altor ţări, inclusiv Egipt, Siria, Liban, algeria, Afganistan şi Nigeria. Cum
se explică această revigorare la scară largă a silamismului?
Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să privim atât la aspectele islamismului ca religie
tradiţională, cât şi la schimbările laice care au afectat statele moderne acolo unde influenţa sa
este universală. Islamismul, ca şi creştinismul, este o religie care a stimulat continuu
activismul: Coranul – scriputra sfântă a islamismului – este plină de instrucţii adresate
credincioşilor pentru a se „lupta în felul în care se luptă Dumnezeu”. Această luptă este
împotriva necredincioşilor dar, în acelşai timp, şi a celor care introduc corupţia în comunitatea
musulmană. De-a lungul timpului, au existat generaţii succesive de reformatori musulmani,
iar Islamismul s-a divizat intern, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul creştinismului.
Şiismul se rupe încă de timpuriu de corpusul central al islamismului ortodox şi a rămas în
continuare influent. Şiismul a fost religia oficială a Iranului (cunoscută înainte ca Persia) până
în secolul XVI şi o sursă a ideilor ce stau la baza revoluţiei iraniene. Şiiţii îşi trasează originile
în Imam Ali, un lider religios şi politic din secolul XVII, despre care se credea că ar fi dovedit
calităţile virtuţii şi devoţiunii personale faţă de Dumnezeu, rămase în rândul legiuitorilor
lumeşti din vremea aceea. Urmaşii lui Ali au început să fie consideraţi drept lideri cu drepturi
depline asupra Islamului, din moment ce ei susţineau că aparţin familiei profetului Mahomed,
spre deosebire de dinastiile care se află astăzi la putere. Şiiţii credeau că ar fi instituită domnia
moştenitorului de drept al lui Mahomed, alungând tiraniile şi nedreptăţile asociate regimurilor
existente. Moştenitorul lui Mahomed ar fi un lider călăuzit direct de către Dumnezeu,
conducând în conformitate cu Coranul.
Există numeroase populaţii şiite în alte ţări ale Orientului Mijlociu, inclusiv Irak, Turcia şi
Arabia Saudită, ca şi în India şi Pakistan. Totuşi, conducerea islamică din aceste ţări este în
35

mâinile majorităţii, suniţii. Musulmanii suniţi urmează „Calea Bătătorită”, o serie de tradiţii
care derivă din Coran şi care tolerează o diversitate considerabilă de opinii, în comparaţie cu
convingerile mulrt mai rigide ale şiiţilor.

Pagina 573

Foto

Cei trei lideri proeminenţi ai revoluţiei islamice din Iran – Ayatollah Khomeini (în fundal),
Ayatollah Ali Khamenei şi Preşedintele Hashemi Rafsanjani – privind în jos dintr-un poster de
pe o stradă din Teheran.

Islamismul şi occidentul

În timpul Evului Mediu, a existat o luptă relativ continuă între Europa creştină şi statele
musulmane, care controlau porţiuni mari din ceea ce a devenit mai apoi Spania, Grecia,
Iugoslavia, Bulgaria şi România. Cea mai mare parte a pământurilor cucerite de musulmani au
fost reclamate de către europeni, iar multe dintre posesiunile lor din Africa de Nord au fost de
fapt colonizate pe măsură ce puterea Occidentului creştea, în decursul secolelor XVIII-XIX.
Aceste răsturnări de situaţie au fost catastrofale pentru religia şi civilizaţia musulmană, despre
care credincioşii erau convinşi că era cea mai înaltă şi mai avansată cu putinţă, depăşindu-le
pe toate celelalte. La sfârşitul secolului XIX, incapacitatea lumii musulmane de a respinge
eficient cultura occidentală a dus la mişcări de reformă, care încercau să redea islamismului
puritatea şi puterea lui originară. O idee de bază a fost aceea că islamismul ar fi trebuit să
răspundă provocării occidentale prin afirmarea identităţii propriilor sale convingeri şi practici.
Această idee a fost dezvoltată în diferite moduri de-a lungul secolului XX, formând fundalul
revoluţiei islamice din Iran, în 1978-1979. Revoluţia a fost alimentată iniţial de opozişia faţă
de şahul Iranului, care acceptase şi încercase să promoveze reforme de modernizare după
modelul oferit de Occident – de exemplu, reforma agrară, acordarea dreptului de vot femeilor
şi dezvoltarea educaţiei laice. Mişcare care l-a înlăturat de la putere pe şah a adunat laolaltă
oameni cu interese diferite, dar care nu erau nicidecum ataşaţi fundamentalismului islamic, ci
unei figuri dominante – Ayatollah Khomeini – care propovăduia o reinterpretare radicală a
ideilor şiite.
După revoluţie, Khomeini a înfiinţat un guvern organizat conform legii islamice tradiţionale.
Religia, aşa cum este specificată în Coran, a devenit baza directă a întregii vieţi politice şi
economice. Pe baza legii silamice reînnoite – sharia – bărbaţii şi femeile erau segregaţi cu
rigurozitate, femeile erau obligate să îşi acopere trupurile şi capul în public, cei care practicau
homosexualitatea erau condamnaţi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie, iar adulterul era
pedepsit cu lapidarea cu pietre până când mureau. Acest cod strict era însoţit de o poziţie
extremă, naţionalistă, care se situa în opoziţie în special cu influenţele occidentale.
Scopul Republicii Islamice a Iranului era islamizarea statului – organizarea unui guvern şi a
unei societăţi astfel încât învăţăturile silamice să devină dominante în toate domeniile. Dar
acest proces este departe de a se fi încheiat şi există forţe care i se opun activ. Zubaida (1996)
a distins trei categorii de grupuri angajate în luptă unul împotriva celuilalt. Radicalii doresc să
continue şi să adâncească revoluţia islamică. Ei cred, de asemenea, că revoluţia ar trebui să fie
exportată activ în alte ţări islamice. Conservatorii sunt constituiţi mai ales din funcţionarii
religioşi care cred că revoluţia a ajuns destul de departe. Ea le-a asigurat o poziţie de putere în
societate, pe care ei doresc să şi-o menţină. Pragmaticii se pronunţă în favoarea reformelor de
36

piaţă şi a deschiderii economiei către investiţiile şi comerţul cu străinătatea. Ei se opun
impunerii stricte a codurilor islamice asupra femeilor, familiei şi sistemului de legi.
Moartea lui Ayatollah Khomeini în 1989 a fost o lovitură dată elementelor radicale şi
conservatoare din Iran; succesorul său, ayatollah Ali Khamenei manifstă loialitate faţă de
puternici mullah-i iranieni (lideri religioşi), dar este din ce în ce mai nepopular în rândul
cetăţenilor de rând, care resimt regimul represiv şi bolile sociale persistente. Conflictele din
cadrul societăţii iraniene între pragmatici şi alţii au început să apară destul de clar în perioada
preşedinţiei reformatorului Mahomed Khatami (1997-2005). Guvernarea lui Khatami s-a
caracterizat prin dispute cu conservatorii care s-au străduit îndelung să stopeze încercările de
reformă ale lui Khatami privind societatea islamică. În 2005, alegerea primarului profund
conservator al Teheranului, Mahmond Ahmadinejad, ca preşedinte a micşorat tensiunile dintre
liderii religioşi şi politici ai ţării, dar a crescut tensiunile cu Occidentul.

Răspândirea mişcării de renaştere islamică

Deşi ideile care stau la baza revoluţiei iraniene trebuiau să unifice întreaga lume islamică
împotriva Occidentului, guvernele ţărilor în care şiiţii constituie o minoritate nu s-au aliniat
situaţiei din Iran. Totuşi, fundamentalismul islamic a dobândit o popularitate semnificativă în
majoritatea celorlalte state, şi a stimulat pretutindeni diferite forme de renaştere islamică.
Deşi mişcările fundamentaliste islamice au câştigat în influenţă în majoritatea ţărilor din
nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Asia de sud în ultimii 10-15 ani, ele au venit la putere doar
în două alte state. Începând cu 1989, Sudanul a fost condus de Frontul Salvării Naţionale al
lui Hassan al-Turabi. Regimul taliban fundamentalist şi-a consolidat puterea asupra statului
fragmentat al Afganistanului în 1996, dar a fost îndepărtat de la putere la sfârşitul anului 2001
de forţele de opoziţie afgane şi de armata SUA. În majoritatea celorlalte state, grupurile
fundamentaliste islamice au câştigat în influenţă, dar nu au putut ajunge la putere. În Egipt,
Turcia şi Algeria, de exemplu, ascensiunea fundamentalismului islamic a fost suprimată de
stat sau de armată.
Mulţi s-au temut că lumea islamică este liderul confruntărilor cu acele părţi ale lumii care nu
le împărtăşesc convingerile. Cercetătorul în domeniul politicii Samuel Huntington (1996) a
susţinut că luptele între Occident şi perspectivele islamice ar putea deveni parte al unui
„conlict” mondial „al civilizaţiilor” odată cu sfârşitul Războiului Rece şi cu accentuarea
globalizării. După Huntington, statul-naţiune nu mai exercită principala influenţă în relaţiile
internaţionale; de aceea, vor apărea rivalităţi şi conflicte între culturile sau civilizaţiile extinse.
Suntem martorii unor astfel de exemple în timpul anilor ’90 în fosta Iugoslavie, în Bosnia şi
Kosovo, unde musulmanii bosniaci şi albanezii din Kosovar s-au luptat împotriva sârbilor,
care reprezintă cultura creştin-ortodoxă. Astfel de evenimente au făcut ca musulmanii să îşi
dea seama din ce în ce mai mult că reprezintă o comunitate mondială; cum au subliniat şi unii
observatori: „Bosnia a devenit locul de adunare a musulmanilor din întreaga lume musulmană
... [Ea] a creat şi configurat sensul polarizării şi al radicalizării în societăţile musulmane,
accentuând totodată conştiinţa de a fi musulman” (Ahmed şi Donnan 1994).

Războaiele din fosta Iugoslavie sunt discutate în detaliu în capitolul 13, „Rasă, etnie şi
migraţie”, pg. 499.

În acelaşi fel, războiul irakian condus de americani a devenit un loc de raliere a musulmanilor
radicali după invazia din 2003. Ca explicaţie a cauzelor atacurilor teroriste de la New York şi
Washington din data de 11 septembrie 2001, decizia americană de a exclude regimul islamic
din Afganistan şi renaşterea rezistenţei religioase faţă de prezenţa SUA în Irak după 2003, teza
lui Huntington capătă o atenţie din ce în ce mai mare din partea mijloacelor media.
37

La începutul secolului XX, opoziţia islamică este în proces de construcţie în Malaezia şi
Indonezia, câteva provincii din cadrul Nigeriei au implementat recent legea sharia, iar
războiul din Cecenia a atras participarea militanţilor islamici care susţin consolidarea unui stat
islamic în Caucay. Majoritatea membrilor reţelei teroriste a lui Osama Bin Laden al-Qaeda
provin din întreaga lume musulmană. Simbolismul islamic şi formele de manifestare au
devenit însemne importante de identitate în rândul a numeroşi musulmani care trăiesc în afara
lumii islamice. Evenimente precum Răzoiul din Golf şi atacurile teroriste din 9 septembrie din
New York şi Washington au determinat reacţii diferite dar puternice în cadrul lumii islamice,
fie împotriva, fie ca răspuns faţă de Occident.
Renaşterea islamică nu poate fi deplin înţeleasă doar în termeni religioşi; ea reprezintă în
parte reacţia împotriva impactului Occidentului şi este o mişcare de apărare naţională sau
culturală. Este incert dacă renaşterea islamică, chiar în formele sale cele mai fundamentaliste,
ar trebui considerată doar o renaştere a concepţiilor islamice tradiţionale. Ceea ce s-a
întâmplat, ţine de ceva mult mai complex. Practicile tradiţionale şi modurile de viaţă au fost
reînnoite, dar au fost combinate, de asemenea, cu preocupări care ţin specific de vremurile
moderne.

Fundamentalismul creştin

Ascensiunea organizaţiilor fundamentaliste creştine în Marea Britanie şi în Europa, cu un
succes deosebit mai ales în Statele Unite, este una dintre trăsăturile remarcabile ale ultimelor
câteva decenii. Fundamentaliştii cred că „Biblia, este un ghid făţiş despre politică, guvern,
afaceri, familii şi toate problemele umanităţii” (Capps 1990). Fundamentaliştii consideră că
Biblia este infailibilă – ea conţine exprimări ale Adevărului Divin. Fundamentaliştii creştini
cred în divinitatea lui Christos şi în posibilitatea mântuirii sufletului prin acceptarea Christului
drept mântuitor personal. Ei se angajează în răspândirea mesajului lor şi în convertirea tuturor
celor care nu au adoptat încă aceleaşi convingeri.
Fundamentalismul creştin este o reacţie împotriva teologiei liberale şi a adepţilor
„umanismului laic” – cei care „favorizează emanciparea raţiunii, a dorinţelor şi a instinctelor
în opoziţie cu credinţa şi supunerea faţă de preceptele lui Dumnezeu” (Kepel 1994).
Fundamentalismul creştin se pronunţă ca soluţie împotriva „crizei morale” elaborată de
modernizare – declinul familiei tradiţionale, ameninţarea moralităţii individuale şi slăbirea
relaţiilor între om şi Dumnezeu.
În Statele Unite, începând cu Maturizarea Morală a reverendului Jerry Falwell din 1970, unele
grupuri fundamentaliste au devenit din ce în ce mai implicate în ceea ce a fost denumit „Noua
Dreaptă Creştină”, în politicile naţionale, în special în aripa conservatoare a Partidului
Republican (Simpson 1985; Woodrum 1988; Kiecolt şi Nelson 1991). Falwell a semnalat
„cinci mari probleme care au consecinţe politice cărora americanii ar trebui să fie pregătiţi să
le facă faţă: avortul, homosexualitatea, pornografia, umanismul, familia destrămată” (în Kepel
1994). Asumându-şi acţiuni concrete, Noua Dreaptă Creştină s-a adresat mai întâi şcolilor
publice, încercând să influenţeze legiuitorii cu privire la conţinutul curriculei şcolare şi să
înlăture interdicţia rugăciunii în şcoli, susţinând intens Operation Rescue, organizaţia
militantă care baricada clinicile de avort. Organizaţiile fundamentalist creştine constituie o
forţă puternică în SUA şi au ajutat la construirea politicilor şi discursurilor Partidului
Republican, atât în perioada guvernării Reagan, cât şi a celei a lui Bush.

Pagina 576

Foto
38

În 2005, numeroase grupuri creştine s-au angajat în proteste în încercarea de a împiedica
scoatarea tuburilor de alimentare care o ţineau în viaţă pe Terri Schiavo, o femeie al cărei
creier fusese grav afectat.

Jerry Falwell a condamnat iniţial atacurile teorirste de la 9 septembrie 2001 asupra New York-
ului şi a Washington-ului asupra „păcătoşilor” din SUA. El a comentat în direct la televiziune:
„Cred cu tărie că păgânii, cei care se pronunţă în favoarea avortului, feminiştii, homosexualii
şi lesbienele care încearcă activ să facă din aceasta un stil de viaţă, [Uniunea Libertăţilor
Civile Americane], People for the American Way [ambeleorganizaţii liberale], toţi cei care au
încercat să laicizeze America sunt responsabili pentru tot ceea ce s-a întâmplat” (CNN, 14
septembrie 2001). Deşi mai târziu şi-a cerut scuze pentru remarcile sale, el a determinat multe
controverse prin declaraţia conform căreia „Mahomed a fost un terorist. Am citit destule
lucrări scrise de musulmani şi de ne-musulmani [pentru a decide] că el a fost un om violent,
un războinic” (BBC, 13 octombrie 2002). Din nou şi-a cerut scuze pentru această remarcă, dar
era prea târziu pentru a opri o revoltă sectantă în Solapur, în vestul Indiei, între hinduşi şi
musulmanii care reacţioneau împotriva celor susţinute de el, şi care a avut ca urmare cel puţin
opt morţi. Deloc surprinzător, comentariile sale au trezit reacţii adverse din partea tuturor
liderilor islamici din lume.
Propovăduitori proeminenţi ai Noii Drepte Creştine au găsit numeroase universităţi în care au
produs o nouă generaţie de „contra-elită”, şcoliţi în convingerile fundamentalist creştine şi
capabili să îşi asume poziţii importante în media, viaţa academică, politică şi arte.
Universitatea Liberty (întemeiată de Jerry Falwell), Universitatea Oral Roberts, Universitatea
Bob Jones şi altele i-au conferit posturi în susţinerea unor discipline academice standard, în
care să predea certitudinea biblică. În campus se respectă standarde etice strice în viaţa privată
a studenţilor, iar sexualitatea este canalizată doar către căsătorie:

Pentru oricine va fi petrecut ceva timp în campusul Liberty, acesta este un spectacol izbitor.
Dormitoarele sunt pentru o singură persoană şi sub strictă supraveghere; se practică un
amestec de constrângere şi autodisciplină. Sărutul francez a fost uitat, şi orice relaţie sexuală
între studenţii necăsătoriţi este pedepsită prin exmatriculare. (Cuplurile căsătorite trăiesc în
oraş). Se permite doar sărutul pe obraz, iar cuplurile se pot ţine de mână, deşi nu îşi pot trece
braţul peste talia partenerului. Studenţii apără cu bună ştiinţă această autodisciplină sexuală
atunci când sunt întrebaţi despre ea de orice vizitator străin; ei sunt de acord cu constrângerea
totală ca mijloc de reprimare a unor practici deviante, în special a homosexualităţii, care (se
spune) altfel s-ar înmulţi în cadrul universităţii fundamentaliste, unde orice flirt este dat
uitării. Pe de altă parte, exprimarea dorinţei sexuale ar fi împotriva scopurilor educaţionale
ale universităţii.

(Kepel 1994)

Mişcarea fundamentalist creştină din SUA este susţinutpă în întreaga ţară, dar există un
element regional puternic. Sudul Americii a început să fie cunoscut drept „Centura Biblei” – o
brazdă agrară de pământ, aflată între „centura de bovine”, „centura de porumb” şi „centura de
bumbac”. Mulţi dintre cei mai cunoscuţi şi mai influenţi evanghelişti americani provin din
statele din sudul şi Vestul Mijlociu al Americii – Virginia, Oklahoma şi Carolina de Nord.
Cele mai multe dintre grupurile fundamentaliste influente din SUA sunt Southern Baptist
Convention (Convenţia Baptistă Sudică), Assemblies of God (Întrunirile lui Dumnezeu) şi
Seventh-Day Adeventists (Adeventiştii de Ziua a Şaptea).
Concluzie
39

Într-o perioadă a globalizării, în care există o nevoie stringentă de înţelegere reciprocă şi de
dialog, fundamentalismul religios poate constitui o forţă distructivă. Fundamentalismul este
stimulat de posibilitatea violenţei – în cazul fundamentalismului islamic şi creştin, exemplele
de violenţă inspirate de loialitatea faţă de religie sunt suficiente. În deceniile care au trecut, au
existat numeroase conflicte violente între grupurile islamice şi cele creştine în Liban,
Indonezia şi alte ţări. Deşi se află într-o lume din ce în ce mai cosmopolită, oameni cu tradiţii
şi convingeri diferite vin în contact unul cu celălalt mult mai mult decât se întâmpla înainte.
Pe măsură ce acceptarea indiscutabilă a concepţiilor tradiţionale îşi pierde din importanţă,
trebuie să trăim cu toţii într-un fel mult mai deschis şi mai reflexiv – discuţia şi dialogul sunt
esenţiale între oameni de diferite credinţe. Aceasta este modalitatea principală prin care se
poate controla violenţa şi prin care ea poate să dispară.

Rezumat

1 Religia există în toate societăţile cunoscute, deşi credinţele şi practicile religioase
diferă de la o cultură la alta. Orice religie implică un set de simboluri, sentimente
de veneraţie, legate de ritualuri practicate de o comunitate de credincioşi.
2 Abordările sociologice ale religiei au fost mult influenţate de ideile celor trei
gânditori „clasici”: Marx, Durkheim şi Weber. Cu toţii au susţinut că religia este
într-o mare măsură o iluzie şi că „cealaltă” lume pe care o creează religia este
lumea noastră, distorsionată prin intermediul filtrului simbolismului religiei.
Totuşi, fiecare consideră în mod distincte rolul religiei în societate:

• pentru Marx, religia conţine un element puternic ideologic: religia
asigură o justificare a inegalităţilor de bogăţie şi putere în societate;
• pentru Durkheim, religia este importantă datorită funcţiei sale
coezive, în special prin aceea că asigură întâlniri cu regularitate ale
oamenilor pentru afirmarea credinţelor şi valorilor lor comune;
• pentru Weber, religia este importantă datorită rolului jucat în
schimbarea socială, îndeosebi dezvoltarea capitalismului occidental.

3 Totemismul şi animismul consituie tipuri comune de religie în culturile mici. În
totemism, o specie de animal sau de plantă este percepută ca având puteri
supranaturale. Animism înseamnă credinţa în spirite sau fantome, care populează
aceeaşi lume ca şi cea a fiinţelor umane, uneori posedându-le.
4 Cele trei religii monoteiste influente (religii în care există un singur Dumnezeu) în
istoria lumii sunt iudaismul, creştinismul şi islamismul. Politeismul (credinţa în
mai mulţi sau în majoritatea zeilor) este obişnuit în alte religii. În unele religii,
precum confucianismul, nu există zei sau fiinţe supranaturale.
5 Bisericile sunt organisme religioase mari şi recunoscute, de regulă cu o structură
formală birocratică şi o ierarhie a funcţionarilor religioşi. Sectele sunt grupuri mici
de credincioşi, mai puţin formale, constituite de regulă pentru a renaşte o biserică
recunoscută. Dacă o sectă supravieţuieşte în timp şi devine instituţionalizată, ea se
numeşte confesiune. Cultele adună sectele, dar sunt grupuri mult mai răsfirate, care
urmăresc practici similare, dar nu în cadrul unor organizaţii formale.
6 Laicizarea referă la declinul influenţei religiei. Măsurarea nivelului de laicizare
este complicată, deoarece sunt implicate mai multe dimensiuni ale schimbării:
numărul membrilor religioşi în cadrul organizaţiilor, statusul lor social şi
religiozitatea personală a membrilor. Deşi influenţa religiei a scăzut în mod drastic,
40

cu siguranţă religia nu este pe cale de dispariţie şi continuă să unifice, dar să şi
dezbine, oamenii din lumea modernă.
7 În Marea Britanie ca şi în majoritatea ţărilor europene, ratele frecventării cu
regularitate a slujbelor religioase sunt scăzute. Dimpotrivă, în SUA, un mare
număr de oameni merg cu regularitate la biserică. Foarte multe persoane din Marea
Britanie, Europa şi SUA susţin că ele cred în Dumnezeu, dar ele frecventează mai
rar, cu regularitate, slujbele de la biserică.
8 Deşi în ultimele decenii, biserica tradiţională a fost martora scăderii numărului de
membri, majoritatea noilor mişcări religioase au apărut alături de religiile
importante. Noile mişcări religioase cuprind o gamă largă de grupuri religioase şi
spirituale, culte şi secte. Ele pot fi divizate, în mare, în mişcări de afirmare în lume
– care se aseamănă cu grupurile de auto-susţinere, de respingere a lumii – care se
retrag din lumea exterioară şi o critică şi de acomodare în lume – care favorizează
preocupările legate de viaţa religioasă şi nu cele lumeşti.
9 În lume, fundamentalismul a devenit comun în rândul unor credincioşi din diferite
grupuri religioase. „Fundamentaliştii” sunt denumiţi astfel deoarece ei cred în
reîntoarcerea la fundamentele doctrinelor lor religioase. Fundamentalismul islamic
a afectat majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu, după revoluţia islamică din 1979
din Iran, care a adus la putere un guvern de inspiraţie islamică. Fundamentalismul
creştin din Statele Unite ale Americii este o reacţie faţă de valorile seculare şi criza
morală resimţită în societatea americană. În eforturile lor de a converti ne-
credincioşii, creştinii fundamentalişti au inventat „biserica electronică” – folosirea
televiziunii, a radioului şi a noilor tehnologii pentru a atrage noi adepţi.

Întrebări

1 Se pot întâmpla miracole în lumea modernă?
2 Cum se poate deosebi o religie de un sistem politic sau moral?
3 Înseamnă religia altceva pentru femei, decât înseamnă pentru bărbaţi?
4 Care sunt modalităţile în care religia poate fi o forţă atât pentru stabilitatea socială,
cât şi pentru schimbarea socială?
5 Cât de raţional este să se caracterizeze religiozitatea în Anglia sau în Statele Unite
drept „a crede fără să aparţii”?
6 Ce se poate spune despre lumea modernă, care a dat naştere ascensiunii unor noi
mişcări religioase?

Lecturi suplimentare

Alan Aldridge, Religion in the Contemporary World: A Sociological Introduction (Cambridge:
Polity, 2000).
Eileen Barker şi Margit Warburg (ed.), New Religions and Nrew Religiosity (Aarhus: Aarhus
University Press, 1998).
Grace Davie, Religion in Modern Europe: A Memory Mutates (New York: Oxford University
Press, 2000).
Malcolm Hamilton, The Sociology of Religion: Theorethical and Comparative Perspectives
(London: Routledge, 2001).
Stephen J. Hunt, Religion in Western Society (New York: Palgrave, 2002).
Hugh McLeod, Religion and the People of Western Europe, 1789-1989 (Oxford: Oxford
University Press, 1997).
41

Phillip Sutton şi Stephen Vertigans, Resurgent Islam: A Sociological Approach (Cambridge:
Polity, 2005).
David Westerlund (ed.), Questioning the Secular State: The Worldwide Resurgence of
Religion in Politics (London: C. Hurst, 1996).

Legături internet

Academic Info Religion Gateway
http://www.academicinfo.net/religindex.html

American Religion Data Archive
http://www.thearda.com/

Journal for Cultural and Religious Theory (online)
http://www.jcrt.org

BBC Religion Pages
http://www.bbc.co.uk/religion

Religious Tolerance
http://www.religioustolerance.org