You are on page 1of 2

[apărut în Bărăganul ortodox. Periodic al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, nr. 2, 2003, p.

3]

TRADIŢIA ÎN CONTEMPORANEITATE

preot dr. Doru Costache

Civilizaţia contemporană, cum o cunoaştem în contextul european, este caracterizată ca


netradiţională sau chiar antitradiţională. Aceasta înseamnă că, de la un nod al istoriei,
cultura europeană a renunţat la moştenirea generaţiilor anterioare. Este adevărat că evul
de mijloc a stat departe de efervescenţa antichităţii clasice şi târzii, sub aspectul
cunoaşterii, astfel că modernitatea avea tot dreptul să denunţe ca învechite şi false multe
„dogme” culturale (universul închis şi imobil, geocentrismul etc.). Din nefericire, o dată
cu aceste cunoştinţe, cultura modernă a abandonat şi înţelepciunea creştină. Aşa se face
că astăzi, spre exemplu, proiectul Constituţiei europene nu menţionează, cum cer
Bisericile continentului, fundamentele creştine ale culturii şi civilizaţiei noastre.
În aceste condiţii, tradiţia, într-un sens larg al termenului, şi tradiţia eclesială mai ales,
au căzut sub conul de umbră al uitării, al irelevanţei, într-o lume construită exclusiv de
om şi desigur de la zero. Interesant însă că, după marele secol al pozitivismului (XIX),
sub loviturile ştiinţei, marile certitudini şi aspiraţiile romantice ale începuturilor
modernităţii s-au prăbuşit la rândul lor, făcând loc unui ev al confluenţelor. Astăzi, tot
mai mulţi oameni vorbesc despre necesitatea recuperării tradiţiei, în acel foarte larg sens
al cuvântului. În anumite cercuri, această exigenţă coincide cu resurgenţa ocultismului şi
a diverse forme de spiritualitate pre- şi necreştină. Efervescenţa noului ev, fapt pozitiv în
sine, demolând idolii raţionalismului şi ai pozitivismului, riscă să aducă însă civilizaţia
noastră în pragul post-creştin (cum i se zice) al unei lumi pe care credeam că am
abandonat-o acum 2000 de ani.
Teologia Bisericii este obligată acum să redefinească tradiţia eclesială, spre delimitare
faţă de orice derivă new age, evidentă, spre exemplu, în invadarea conştiinţei ortodoxe de
elementul magic, păgân. Efortul de a medita din nou asupra tradiţiei Bisericii este cerut
însă şi de apariţia – la periferia Bisericii – unor cercuri pietiste şi naţionaliste, care
deformează sensul tradiţiei şi al misiunii eclesiale în contemporaneitate. În numele
tradiţiei apar tot mai des opinii cu aspect evlavios, dar fundamentaliste, simptome ale
recrudescenţei ideologiilor negre care au bântuit în ultimul secol. Este vorba, în cercurile
pietiste, de gustul pentru anacronism, tradiţia fiind înţeleasă ca refuz faţă de
contemporaneitate. În cercurile naţionaliste, este vorba de reapariţia unui soi de
mesianism românesc care diabolizează occidentul, supralicitând (triumfalist) virtuţile
îndoielnice ale rasei pure din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aceste opinii sunt perfect
paralele, dacă nu chiar contrare spiritului tradiţiei eclesiale, şi foarte asemănătoare
mentalităţii care a condus lumea islamică la anchiloză civilizaţională.
Aceste opinii – uneori bine intenţionate, dar prost întemeiate – reuşesc să dezgroape
dosarul experienţei occidentale a conflictului dintre creştinism şi modernitate, fabricând o
imagine a Bisericii lui Hristos în care aceasta din urmă pare lovită de paralizia inadecvării
la context, lipsită de relevanţă pentru căutările omului contemporan. A nu fi din lume nu
înseamnă însă a sta în afara ei, după cum a fi deschis către veşnicie nu implică neapărat
anacronismul. A fi în tradiţie, aşadar, este a te aşeza într-un anumit fel, după anumite
criterii – ale Bisericii –, în contemporaneitate.
Tradiţia în contemporaneitate îşi propune să fie, în această complexă situaţie, un loc al
reflecţiei asupra sensului autentic ortodox al tradiţiei Bisericii şi asupra exigenţelor
misionare care derivă din vieţuirea noastră, ca purtători ai tradiţiei, aici şi acum. Acest loc
al reflecţiei îşi datorează existenţa generozităţii şi preocupării P.S. Dr. Damaschin
Coravu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, pentru mai-binele Bisericii lui Hristos.