CÂND CELE MAI NEGRE COŞMARURI DEVIN REALITATE 3 †††

Când a ieşit din baie, Larissa era şocată. Nici ea nu-şi putea explica bine cum purcesese la toată acea aventură stranie, cum ajunsese singură în casa unui necunoscut, cum se lăsese sedusă... Apoi cutremurul. În luptă cu imaginile de coşmar care, aproape fără voia ei, i se perindaseră prin faţa ochilor. Îşi imaginase că pereţii aveau să se prăbuşească peste ea, strivind-o, sau că avea să rămână prizonieră printre dărâmături, urmând să îşi sfârşească zilele din cauza inaniţiei. Apoi s-a gândit că ea ar scăpa, dar că avea să găsească în camera alăturată trupul inert şi plin de sânge al scriitorului enigmatic care o adusese până acolo. Însă realitatea a depăşit, în fapt, toate aşteptările sale. După ce şia tras halatul de baie pe ea şi şi-a mai revenit un pic, gustând din ceaiul de fructe rece de pe noptieră, s-a confruntat cu un fenomen mai misterios decât toate cele de până atunci: dispariţia scriitorului. Uşa de la intrare era încuiată, neatinsă, ba chiar şi cu lanţul de protecţie pus, ceea ce demonstra fără putinţă de tăgadă că nimeni nu ieşise pe acolo. Geamurile erau închise şi, oricum, se aflau la etajul 9 al clădirii. Iar tipul... nicăieri! Nici în sufragerie, nici la televizor, nici în baie... absolut niciunde! Şi-a amintit preţ de câteva secunde unul dintre dialogurile pe care le avuseseră în bibliotecă: ”Ştiţi, orice aveţi despre lumi paralele, călătorii în timp şi spaţiu, şi mai ales despre cum se trece dintr-o lume în cealaltă”. ”Lumi paralele? Chiar vă interesează lucrurile acestea?”. ”Da, chiar mă interesează”. A făcut câţiva paşi în încăpere, nesigură. Ştia că nu-l va mai găsi acolo, dar inspecta cu un aer curios încăperea, ca şi cum ar fi dorit să descifreze o taină. I-a atras atenţia un mp3player căzut pe jos, în imediata apropiere a unui fotoliu. S-a aplecat şi l-a luat (oricum nu părea că are cui să îi mai fie de folos), apoi a părăsit apartamentul şi a coborât în stradă. În timp ce trecea pe lângă chioşcul de ziare care îi era atât de familiar celui dispărut, dar despre existenţa căruia Larissa, evident, nu ştia absolut nimic, asculta la mp3player un album straniu semnat Radio Noiseville... ”Letters of the dead”. ”Interesantă muzică, am să o păstrez”, gândi Larissa, apoi simţi atingerea ciudată, aproape imaterială, a unui strat protector aflat în atmosferă.

Un strat care (Larissa, de asemenea, nu avea cunoştinţă despre acest lucru, dar avea să îl afle în curând) despărţea două lumi: una, cea pe care îndeobşte o numim cea reală, şi alta în care coşmarurile noastre cele mai negre devin realitate. * Larissa a ajuns, târziu, la o petrecere la care o invitase un coleg de serviciu; luase hotărârea să participe mai mult pentru a nu-l supăra pe acela, fiindcă party-urile nu prea se potriveau cu modul său de viaţă. Acolo, după ce a salutat pe toată lumea, a luat totuşi un pahar de Martini pentru a se simţi cât de cât mai destinsă şi s-a aşezat în faţa televizorului. Oscila între Campionatele Europene de patinaj şi un film cu Keanu Reeves. După un timp însă, i-au atras atenţia zgomotele din camera de vizavi, unde un grup de băieţi se uita la video. S-a apropiat încet de uşa camerei, rămasă uşor întredeschisă, şi a privit înăuntru, călcând uşor, pe vârfurile picioarelor, pentru a rămâne neobservată. Băieţii se uitau la filme pentru adulţi, ba chiar unele hardcore, manifestându-şi zgomotos plăcerea sau măcar aprobarea faţă de cele văzute prin intermediul ecranului, adevărate orgii pe lângă care Sodoma şi Gomora găzduiseră, s-ar fi putut spune, experienţe banale. ”Cum de îşi permit aşa ceva”, gândi fata. ”Era vorba doar de o petrecere civilizată”. În timp ce una dintre actriţele peliculei se lăsa posedată de trei bărbaţi deodată, unul dintre spectatorii de ocazie rupse tăcerea: ”Ştiţi că în seara asta vine şi o colegă a lui Karl, o bibliotecară... Ei bine, asta aş vrea să facem cu ea... Neapărat!”, exclamă pe un ton ce nu admitea replică. ”O bibliotecară... Va trebui să-i dăm jos ochelarii”, rosti altul, stârnind râsete înfundate. Larissa se chircise toată lângă uşă, temându-se că orice gest brusc ar putea să-i deconspire prezenţa. ”Eu propun să o filmăm cu telefonul şi să o punem pe net”. Atunci interveni un al treilea, care tăcuse până atunci: ”Băieţi, nu ştiţi ce e adevărata plăcere. Eu propun să facem cu ea ceea ce veţi vedea în caseta următoare”. Cu gesturi precise, calme în aparenţă, opri videoplayer-ul, scoase caseta şi introduse alta, apoi apăsă pe ”play”. Nu a trebuit să treacă prea mult timp până să se dovedească a fi o

producţie snuff de dată probabil recentă, stârnind murmure în rândul celor adunaţi acolo. Oameni împuşcaţi în cap, căzând într-o baltă de sânge, la podea. O bătrână aproape jupuită de vie, decedând în cele din urmă în urma unui infarct. Apoi o studentă căreia i s-a tăiat gâtul cu un cuţit de vânătoare, violată de mai mulţi indivizi după ce îşi dăduse duhul – practic, crimă şi necrofilie în toată regula. ”Ce-ţi veni cu astea, sunt ilegale... dacă ne toarnă cineva la poliţie?”. ”Şşşttt... Priveşte”, replică posesorul casetei. ”E prea frumos ca să ne întrerupem”. Unul dintre violatori tocmai se mânjise cu sângele victimei pe faţă. ”Înţelegeţi? Asta vreau eu să facem cu bibliotecara”, adăugă. ”Eşti nebun”, îi aruncă cel care adusese în discuţie posibila intervenţie a organelor de ordine, dar ceilalţi tăcură, ceea ce putea fi interpretat drept aprobare. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, tremurând de frica morţii, Larissa se îndepărtă încet, fără zgomot, apoi se retrase, neobservată, din toiul petrecerii şi se ascunse într-o debara. Plănuia să aştepte un moment favorabil şi să o zbughească pe uşa de la intrare, de care o despărţeau doar aproximativ şase metri. Numai că pentru aceasta trebuia să treacă printr-o zonă vizibilă din sufragerie – de aceea era necesar să ştie să aştepte. A stat aşa minute întregi, aproape ţinându-şi respiraţia (măsură inutilă, de altfel, nimeni nu putea să audă cum respiră, dar dictată de frica paralizantă care pusese stăpânire pe ea). Apoi a crezut că e în siguranţă şi a vrut să iasă, dar chiar atunci a auzit vocea amatorului de snuff, precum şi paşii apăsaţi ai acestuia. ”Eu mă uit în debaraua asta părăsită... Poate găsesc vreo toporişcă cu care să-i facem bucata bibliotecarei, ha, ha, ha...”. Larissa era gata să strige, dar rămase nemişcată. Pe urmă, dintr-un instinct pe care nu şi l-a putut explica, s-a deplasat uşor către peretele din spate, trecând încet printr-un strat ciudat, a cărui atingere era de-abia perceptibilă. După ce l-a traversat, s-a trezit afară din peisaj, mergând pe stradă alături de Karl, în drum spre petrecere. Şi-a amintit că ceea ce putea jura că tocmai i se întâmplase reprezenta un coşmar recurent al său, de care nu putuse scăpa nicicum pe parcursul mai multor ani. De fiecare dată se trezise înainte ca uşa din debara să se deschidă – numai că de data acesta era sigură că nu fusese doar un vis. ”Karl, să nu te superi că te întreb, ţi se va părea nebunesc ceea ce spun, dar... printre prietenii tăi care vin la petrecere, se află şi

vreunul amator de filme snuff?”. Karl aproape că se înecă cu guma de mestecat. ”Oh, Doamne, nu... Fireşte că nu! E doar o petrecere civilizată, de intelectuali”, îi răspunse. Părea foarte sincer. Larissa cântări cu atenţie răspunsul lui Karl, apoi îşi aduse aminte din nou de acel strat invizibil prin care trecuse şi înainte, şi după terifianta experienţă. Începuse să creadă că lumile paralele ale scriitorului nu erau deloc o invenţie. Mai ales că acesta dispăruse fără urmă dintr-un spaţiu închis. * Larissa încerca să înţeleagă. Îi era limpede că pentru cel puţin o jumătate de oră (poate cea mai înfiorătoare din viaţa sa) se aflase într-un loc material, cu oameni vii, cu dialoguri reale. Dar, în acelaşi timp, toate acestea făceau parte dintr-un coşmar al său, un produs ce ar fi trebuit să fie doar al activităţii onirice. Oare şi cu scriitorul se întâmplase la fel? Oare de aceea venise la biblioteca sa ca să caute acele informaţii? Oare destinul îi adusese împreună pentru câtva timp, pentru ca apoi să îi despartă, brusc? Ce era cu acel strat? Dar cu lumile paralele? Muzica din mp3player... atât de seducătoare, dar atât de stranie... Avea, cu adevărat, vreo legătură cu toate acestea? A doua zi de dimineaţă, a ieşit pe bulevard. Asculta la mp3player aceeaşi muzică şi aceeaşi formaţie ca şi predecesorul său... Radio Noiseville. Mergea înainte... în căutarea unui sens... în voia sorţii. După ce a simţit o atingere a unei pelicule translucide, s-a regăsit undeva, probabil la mii de kilometri distanţă, făcând pluta pe un fluviu larg şi populat, asemănător Amazonului... Corbi uriaşi roiau ameninţător deasupra apei, dar fata nu le dădea atenţie, era preocupată să plutească mai departe, fără mişcări greşite, pentru a nu se scufunda... mai devreme sau mai târziu, va ajunge aproape de mal. Ar fi putut număra până la câteva mii, plutind aşa, în acele ape ale unui fluviu pe care nu-l mai văzuse, probabil, decât prin documentare... Trecut, viitor, prezent... Viaţă, somn, moarte... Întreaga viaţă, văzută ca un caleidoscop magic, colorat... Când a simţit un lichid vâscos, rubiniu, cum o înconjoară brusc, fata nu a înţeles din primul moment. Apoi şi-a dat seama că crocodilii tocmai sfârtecaseră un animal voluminos care comisese

imprudenţa de a se aventura pe acolo. Crocodilii, cu fălcile lor terifiante, cu aspectul lor monstruos, hămesiţi sau, poate, ucigând doar din instinct... Crocodilii cu muşcătura lor letală, cu atingerea lor rece, mortificată... Nu era singură în apele acelui fluviu, cum de nu-şi dăduse seama... Iar acum se afla la multe sute de metri în larg, incapabilă de a se salva în vreun fel de apropierea monştrilor verzi, fiindcă ar fi fost ajunsă şi sfârtecată aproape imediat, în cazul în care ar fi încercat să scape înotând către ţărm... Singură cu Dumnezeu. Singură cu diavolul. Ce să facă acum? A căutat din ochi o cât de mică fâşie de pământ, o întindere de uscat care să-i alimenteze o minimă speranţă de supravieţuire – însă nu se vedea absolut nimic, în afara apelor învolburate şi tulburi în care plutea. O bucată din animalul sfâşiat a trecut pe lângă ea, făcând să-i îngheţe sângele în vene... Apoi a văzut un crocodil verde-închis, aproape cenuşiu, cum înoată cu toată viteza către ea... Fălcile i se închideau şi deschideau cu zgomot, trupul său de reptilă se lipea, parcă, de apă... Va muri în curând. Va sfârşi dezarticulată între fălcile unei vieţuitoare, umplând cu sângele său apele fluviului, neştiută de nimeni, regretată de prea puţini, fără a avea măcar o piatră de mormânt care să-i străjuiască drumul spre eternitate... Fără a primi o binecuvântare. Fără a avea un epitaf. Larissa s-a îngrozit la aceste gânduri şi, animată de un al şaselea simţ, a înotat câţiva metri în lateral, apoi s-a aruncat într-un turbion care prin cine ştie ce miracol se deschisese tocmai acolo... A simţit atingerea ca de plastic subţire a unui strat protector, la fel ca şi în episodul precedent... S-a trezit. Apoi, peste doar câteva minute, s-a regăsit pe malurile aceluiaşi fluviu, însă nepopulat de crocodili, sub atenta îndrumare a unui ghid turistic. După toate probabilităţile, se afla într-o excursie cu Karl, colegul său. Aceasta nu putea să însemne decât că scăpase ca prin urechile acului. Se întorsese la timp în lumea reală. Da, dar dacă vrea să scape cu viaţă, va trebui să găsească o modalitate pentru ca aceste nedorite incursiuni în lumea coşmarurilor transpuse în realitate să nu se mai repete. *

Larissa a încercat să pună cap la cap toate elementele. În mod sigur, cu scriitorul se petrecuse acelaşi lucru. I-a cerut acele scrieri tocmai pentru a găsi o cale de ieşire. Probabil că acela a găsit ceva, dar, oricât a căutat, fata nu a mai depistat fragmentul despre lumile paralele care îl atrăsese atât de mult pe predecesorul ei. O mulţime de explicaţii, de citate, chiar de imagini, dar nimic care să semene cu o formulă, cu un ”hocuspocus”. Mp3player-ul şi stratul misterios acţionează ca un factor favorizant al acestor călătorii pe alte coordonate de spaţiu/timp. Cu toate acestea, Larissa nu era deloc sigură că îşi putea impune propria voinţă asupra a ceea ce avea să se întâmple de la un moment dat încolo, astfel încât să devină decizia ei dacă să treacă pragul dintre lumi sau nu. Nu avea pe cine să întrebe, cu cine să se consulte, mai mult, ar fi putut fi considerată drept nebună, având episoade halucinatorii... Era singură cu o şaradă mult prea complicată. A plecat, dimineaţa, de acasă, purtând cu sine micul aparat muzical, apoi s-a hotărât să intre într-o biserică pentru a se reculege. Imediat după ce a intrat pe poarta acesteia, imensa uşă din metal s-a închis în urma ei cu zgomot, trântindu-se cu putere. Apoi lilieci negri, hidoşi, au început să zboare prin interiorul bisericii, desenând trasee ale morţii printr-un spaţiu care ar fi trebuit să fie binecuvântat. Larissa s-a ghemuit uşor, cuprinsă de frică. Oare cu ce a greşit ca şi acest coşmar să devină realitate? S-a apropiat, timidă, de o icoană pentru a i se închina, însă din acele reprezentări o priveau feţe hidoase, de demoni, din ochii cărora curgea sânge în loc de lacrimi. Clopotul bisericii a început să bată cu putere, cu o rezonanţă sinistră. Bătea clar, de şase ori, apoi se oprea. Şase... Cifra malefică. A încercat să scrie un acatist, dar la contactul creionului cu hârtia aceasta a început să fumege, apoi să ardă, lansând în atmosferă un fum greu, înecăcios. Larissa privea în jurul său îngrozită, simţindu-se complet lipsită de ajutor. Totul în jur trebuia să fie sacru, şi totul era blestemat! S-a aplecat tremurând, zărind o revistă aruncată la picioarele unui scaun. Or fi materiale sfinte, bisericeşti? Fata a desluşit cu groază imagini cu conţinut pornografic, apoi din mai multe candele aflate în apropiere a început să curgă ulei încins, care sfârâia la atingerea

podelei. Îi era de acum limpede că se afla într-un locaş al Satanei, sub masca unui aşezământ bisericesc. Din amvon şi-a făcut apariţia un demon cu trup de om şi cap de măgar, având tatuat pe frunte numărul 666. ”Vino să te închini, copilă!”, rosti acesta cu voce răguşită. Larissa a privit înapoi. Uşa de la intrare era ferecată. Mai are foarte puţin timp la dispoziţie... Apoi, cu un ultim efort, s-a deplasat în lateral, moment în care a trecut printr-un strat subţire... Peste câteva momente, se afla în faţa aceleiaşi biserici, care nu avea însă nimic malefic... Un călugăr bătrân s-a apropiat de ea, ţinând în mâini o icoană a Maicii Domnului. Larissa şi-a făcut semnul crucii. * S-a trezit dintr-un somn adânc. Trebuie să pună ordine în toate acestea, înainte de a-şi pierde minţile. O formulă magică nu era de găsit, iar imaginile de coşmar începeau să invadeze de-a dreptul lumea reală... Totul e un vis urât, un blestem... Dacă ar merge pe supoziţia că scriitorului i s-a întâmplat la fel, înseamnă că exact atunci, după cutremur, acesta scăpase de influenţa malefică şi evadase într-o altă lume, în care îşi găsise (în sfârşit!) liniştea. Larissa s-a retras pentru mai multe ore în bibliotecă. A căutat febrilă, aproape contracronometru, ceva de natură să-i deschidă o poartă, să o facă să întrezărească o ieşire. Nimic. Orele ei păreau la fel de blestemate ca şi existenţa ei. Când aproape că îşi pierduse orice speranţă, a găsit un text vechi, în sanscrită. Acesta îi oferea practic, soluţia doar pe jumătate - dacă ar fi avut pe cineva apropiat care evadase într-o altă lume, trebuia să ia un obiect care îi aparţinuse (mp3player-ul! rosti Larissa, străfulgerată) şi să rostească o formulă magică. Apoi se va trezi proiectată în aceeaşi lume ca şi acela, iar obiectul ar urma să dispară, simbol al închiderii portalului dintre lumi. Deci Larissa nu putea decât să schimbe lumea aceasta, în care crescuse şi pe care o considerase reală, cu o lume complet

necunoscută, în care evadase scriitorul. Însă era de-acum sigură că lumea reală nu mai reprezenta demult un adăpost sigur, iar în cealaltă îşi va găsi, poate, mântuirea... Aşa că a pus ritualul în practică. După scurta incantaţie, s-a găsit pe un drum cu pământ bătătorit. Şi-a dus instinctiv mâna la buzunar, apoi la piept – mp3player-ul nu mai era acolo, semn că portalul se închisese. Apoi a văzut un fum negru, des, înecăcios, ieşind din mai multe case care erau pradă flăcărilor... Larissa s-a apropiat curioasă. În drumul său, a întâlnit câţiva oameni îmbrăcaţi cu haine vechi, de epocă (păreau cam pe la 12001300). Aveau bube mari pe piele, ganglionii inflamaţi şi câţiva au scuipat sânge. Când a trecut pe lângă vreo doi vraci purtând înfiorătoarele capete-de-pasăre, acoperăminte pentru cap purtătoare de ierburi aromatice, şi a distins pe casele arzând terifiantul simbol al crucii roşii pe fond alb, Larissa şi-a amintit o replică dintr-un film care o îngrozise, Black Death: ”Mirosul greu al morţilor otrăvea aerul. Ciuma mult mai crudă şi mai nemiloasă decât războiul se abătuse asupra noastră. (...) De unde venea? Ce o făcuse să se împrăştie?”. Într-o secundă fatidică, letală, fata a înţeles: schimbase lumea în care se născuse şi trăise cu teatrul oribil al celei mai teribile epidemii ce aproape decimase omenirea. Oamenii fugeau care-ncotro, răspândind boala în loc să o curme. Se ştia mai vulnerabilă ca niciodată, prezentă chiar acolo, în teatrul morţii negre, expusă contractării maladiei prin fiecare por. S-a refugiat într-o casă, dar era contaminată. Câţiva oameni cu carnea aproape neagră zăceau pe jos, iar printre ei săreau şobolanii purtători de pestă. Nu avea să mai iasă vie de acolo... În pragul uşii, o bătrână aflată în ultimul stadiu al bolii se apropia de ea, cu intenţia vădită de a o infecta voluntar. Acum putea spune că într-adevăr cel mai negru coşmar devenise realitate. Singură în mijlocul marii epidemii de ciumă... Ar fi trebuit să aibă mp3player-ul la ea... Yersinia pestis...