Comuna pogana Obiceixri şi vradiţii lPcale

“Proiectul a fost realizat cu sprijinul Fundaţiei Centrul Educaţia 2000+, în cadrul proiectului Parteneriat pentru educaţie! Granturi pentru şcoli în dificultate! și este finanţat de Fundaţia Soros România, prin programul Fondul de Urgenţă”

colectivul de redacţie
Coordonator - prof. Romeo Surdu Prof. Ion Dobrin Prof. Octavian Coman Elevi: Alexandra Sava Gabriela Ursu Andra Stupu Tehnoredactare - Romeo Surdu

Editura Sfera, 2012 ISSN 2285 – 7087 ISSN-L 2285 – 7087

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

CUPRINS

Proiect - Obiceiuri şi tradiţii locale ………………………………………………….…..pag. 3 Comuna Pogana – Scurt istoric…………………………………………………………...pag. 5 Muzeul etnografic…………………………………………………………………………...pag. 10 Tradiții și obiceiuri de Crăciun și Anul Nou………………………………………….…pag. 13 Plugușorul tradițional……………………………………………………………………...pag. 17 Medicina populară-leacuri din bătrâni……………………………………………….….pag. 19 Costumul popular moldovenesc…………………………………………………….……..pag. 20 Arhitectura populară…………………………………………………………………….….pag. 22 Jocurile copilăriei………………………………………………………………………..….pag. 24 Impresii de călătorie……………………………………………………………………..…pag. 27 Descântecul și descântatul…………………………………………………………..….....pag. 30 Meşteşugarii satului……………………………………………………………………..….pag. 33 Unităţi de măsură folosite în Moldova medievală…….…………………………….….pag. 36 Incursiune spre vatra strămoșească…………………………………………………….. pag. 41 Plante de leac și tămăduitoare ………………………………………..………………... pag. 46 Obiceiuri de nuntă la Pogana …………….………………………...………………….. pag. 48 Obiceiuri și rituri de trecere …...…………….………………...…………………..…... pag. 51 Gospodăriile țărănești……………………………………………...…………………….. pag. 54

2

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

PROIECT OBICEIwRI ŞI uRADIţII LOCALE

Prof. Romeo Surdu

Proiectarea şi implementarea activităţilor extraşcolare şi extracurriculare pe baza parteneriatului şcoală - comunitate locală, reprezintă o necesitate a procesului instructiveducativ. Extinderea preocupărilor pentru elaborarea, coordonarea şi desfăşurarea unor proiecte școlare, ne atrag atenţia asupra implicaţiilor pe care le au asupra satisfacerii intereselor şi opţiunilor individuale ale elevilor. Într-o definiţie generală, putem spune că proiectul este un complex de activităţi specifice, programate în conformitate cu un plan de activităţi, în scopul realizării unor obiective, într-un interval de timp definit, cu ajutorul unor resurse umane, tehnice şi financiare, identificate ca atare la momentul elaborării propunerii de proiect. Scopul acestui proiect a fost stabilit în urma unei analize de nevoi din care s-a desprins o temere caracteristică vremurilor moderne, si, anume, pierderea tradițiilor și obiceiurilor locale. Procesul de modernizare a societăţii contemporane a dus, inevitabil, la pierderea numeroaselor tradiții și obiceiuri locale, la dispariția unor meșteșuguri și îndeletniciri, cândva indispensabile țăranului român. Adevăratele valori naționale, tradiţiile şi obiceiurile populare, se pierd treptat sau sunt înlocuite cu unele chiciuri, iar noi, dascălii, avem obligația de a le readuce în actualitate, de a le păstra autenticitatea și de a le transmite generaţiilor viitoare. În cadrul procesului complex și îndelungat de formare a personalității copilului, cunoașterea obiceiurilor și a tradițiilor populare locale are o importanță deosebită deoarece acestea, sădesc în sufletul lor elementele definitorii ale identităţii neamului românesc. Proiectul ” Obiceiuri și tradiții locale” a fost realizat cu sprijinul Fundaţiei Centrul Educaţia 2000+, în cadrul proiectului Parteneriat pentru educaţie! Granturi pentru şcoli în dificultate! și este finanţat de Fundaţia Soros România, prin programul Fondul de Urgenţă. În cadrul acestui proiect au fost implicate numeroase resurse umane. Echipa de proiect, formată din cinci membri, a ales grupul țintă alcătuit din 35 de elevi, care sunt beneficiarii direcți. Pe lângă resursele umane amintite, în proiect au fost implicați și beneficiarii indirecți: elevii și cadrele didactice din comuna Pogana, părinții, comunitatea locală. Obiectivele urmărite in cadrul proiectului: • Creşterea cu 15 % a numărului de activităţi extraşcolare şi extracurriculare proiectate şi desfăşurate în Şcoala Pogana până în octombrie 2012. • Înfiinţarea unui cerc de etnografie în cadrul căruia se vor desfăşura un număr de 6 activităţi specifice. • Participarea în proporţie de 50% a elevilor implicaţi în proiect la concursurile de creaţie organizate pe plan local, judeţean sau naţional.

3

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Dezvoltarea abilităţilor unui număr de 30 elevi de a proiecta şi desfăşura în echipă un număr de 4 activităţi folclorice. • Dezvoltarea abilităţilor unui număr de 25 elevi pentru a desfăşura activităţi cu specific muzeal. Pentru realizarea acestor obiective au fost propuse un număr de 8 activități:  Lansarea proiectului - popularizarea la nivelul comunităţii locale a intenţiei de a participa la proiect.  Cercul de etnografie - amenajarea cercului etnografic, stabilirea grupelor de lucru și a planurilor de acţiune pentru activităţile propuse.  Excursie tematică - organizarea unei excursii la Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti.  Obiceiuri tradiţionale - punerea în scenă a principalelor obiceiuri populare specifice zonei.  Muzeul etnografic - colecţionarea unor: unelte, obiecte de uz casnic, piese de mobilier, etc. pentru colţul muzeistic al şcolii.  Meşteşugarii satului - elevii vor realiza o serie de produse finite pentru expoziţiile şcolare.  Lăcaşuri de cult - promovarea lăcaşurilor de cult, monumente istorice, aflate pe raza comunei Pogana.  Diseminarea proiectului - organizarea unui spectacol pentru a pune în scenă piesele de teatru popular. Inaugurarea colţului muzeografic şi a expoziţiilor populare. Activităţile organizate în cadrul acestui proiect se vor desfășura într-un interval de opt luni, în fiecare lună existând câte o activitate specifică. Am încercat ca prin intermediul acestor activităţi să cuprindem cât mai multe aspecte ale tradiţiilor populare și ale creațiilor artistice specifice zonei noastre în domenii precum: literatura populară, teatrul popular, obiceiurile locale, meşteşugurile etc. Pentru cunoașterea trecutului folcloristic al satului s-a apelat la informațiile deţinute de bătrânii satului, la legende și povestiri, proverbe, fotografii de familie, obiecte vechi colecţionate de către elevi şi nu în ultimul rând la izvoarele şi documentele istorice din arhivele naţionale. Rezultate așteptate: - cercul de etnografie; - 6 planuri de activităţi în domeniul educaţiei; - 4 materiale informative despre proiect şi activităţile sale; - un punct documentar de etnografie; - un album foto; - 50 pliante, 50 broşuri, 50 reviste, 2 DVD-uri cu înregistrări ale activităţilor, - o pagină web pe site-ul şcolii; - o expoziţie cu lucrări ale elevilor; - muzeul etnografic; - abilităţi specifice la nivelul elevilor din grupurile ţintă;

4

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

- inventar de bune practici identificate prin proiect. Această publicație reprezintă unul dintre produsele finite ale proiectului. În paginile revistei vom populariza activitățile desfășurate de elevii școlii noastre în cadrul proiectului, precum și rezultatele obţinute în urma derulării acestor activităţi. Articolele publicate, fie de către profesori, fie de către elevi sub îndrumarea profesorilor, vor fi redactate ținând cont de specificul zonei noastre, după o activitate minuțioasă de informare și documentare la nivelul comunității locale.

Comuna pogana - scurt istoric
Prof. Romeo Surdu Conform documentelor istorice, satele și cătunele din comuna Pogana s-au constituit în perioada întemeierii și consolidării statului feudal Moldova. Dacă ne referim la urmele de locuire, acestea sunt mult mai vechi. Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul comunei Pogana indică urme de locuire începând cu perioada neolitică. Pe harta prezentată mai jos pot fi observate principalele descoperiri arheologice precum și poziția lor față de vetrele satelor.

Harta cu satele și moșiile care au aparținut comunei Pogana în 1874

5

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

1. Locuințe cenușar, resturi ceramice-cultura Noua, resturi ceramice perioada hallstat. 2. Profile de locuințe adâncite cu material ceramic - sec IV și sec X. 3. Morminte sarmatice. 4. Resturi de locuire hallstat. 5. Resturi ceramice hallstat. 6. (Cuibul Vulturilor) 32 piese de bronz – cultura Noua, resturi de locuire La Tene. 7. Resturi ceramice – prima epoca a fierului. 8. (Saca) Pumnal de fier hallstattian. 9. (Valea Roșcani) Resturi de locuire neolitic, cultura Criș, resturi de locuire hallstat. Satele și cătunele din comuna Pogana Comuna Pogana include astăzi cinci sate: Pogana, Tomești, Bogești, Măscurei și Cârjăoani, însă numărul satelor și cătunelor ce au aparținut acestei comune a fost mult mai mare. Din cauza vicisitudinilor istorice, o parte din satele comunei au dispărut, iar denumirile acestor așezări se regăsesc în denumirile anumitor locuri: Roșcani, Seaca, Balănești, Ciubota, Balaurul etc. De asemenea trebuie ținut cont de faptul că denumirile satelor au suferit modificări de-a lungul timpului. De exemplu, satul Pogana este amintit în documentele domnești pentru prima dată cu denumirea de Coțmănești, apoi Cosmănești, Cozmănești, Coțimăneștii, mai târziu, documentele pomenesc de două denumiri ale localității, Coțmănești și Pogana, ca în final, să rămână denumirea de Pogana. Vom enumera satele și cătunele care au avut vetrele pe teritoriul comunei, precum și atestările lor documentare. Satul Pogana este atestat documentar într-un document redactat în anul 1439 la Vaslui, de către gramaticul Mihul, cu denumirea de Coţmăneşti “Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie voievod şi fratele domniei mele, Ştefan voievod, domni ai Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră…….. că aceste slugi ale noastre, pan Oană Roşca gramatic şi fratele său Cojea Petru, ne-au slujit drept şi credincios…..şi le-am întărit dreptcredincioasa lor vislujenie, în ţara noastră, satele pe Tutova anume: Călimăneşti unde este Ion, mai sus de Lăleşti, şi, mai jos, Coţmăneşti, unde a fost Coţman „ (D.R.H. vol.1, pag 281) Satul Bogesti este atestat documentar în anul 1448 într-un document redactat la Suceava, de către gramaticul Luca. Petru Voievod întărea boierilor Roşeţ (Roşca) şi Cojea mai multe sate printre care şi Bogeştii, unde a fost Ivan, pe Tutova, cu loc de casă şi vad de moară. (C.D.M. supliment, pag 35) Satele Tomești (Tominești, Tomina) și Vadurile (Polițeni) sunt atestate documentar în anul 1495. Stefan cel Mare întărește supușilor, a treia parte din satul

6

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Polițeni și a treia parte din siliștea Tomina. “ ….Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ștefan Voievod, Domn al Țării Moldovei, facem știut prin această carte a noastră tuturor acelora cari o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, iată aceste adevărate slugi ale noastre…………..le-am dat și le-am întărit lor, într-a noastră țară în Moldova, a lor dreaptă ocină satul la Tutova, cu numele de Polițeani, unde a fost Vlașin, și siliștea de sus Tomina….”(Revista Athivelor,1939,III,8) Satele Măscurei și Bătineşti sunt atestate documentar într-un document redactat în anul 1507 la Huşi, de către gramaticul Ion Diac.”.…şi iarăşi Coste Cîrjă stolnic dat-a verii sale Fedca schimb acel sat pentru Măscurei jumătate de sat pe Tutova, anume Bătineşti unde a fost Mezeu….”(Ispisoace şi zapise vol. 1, pag 50) Satul Batinești, astăzi dispărut, se afla în partea de N-V a satului Crângul Nou. Satul Cârjăoani apare într-un zapis de vânzare al unei moșii, purtând data de 15 octombrie1685. Printre martori este amintit și preotul “Gligori ot Cârnojani (Cârjăoani)„ Bălănești (dispărut) atestat documentar la 1443. Stefan Voievod întăreşte uric lui Mihaul pisar jumătate din satul Bălăneşti pe Tutova, cu toate casele ce sunt de cealaltă parte a pârâului. (CDM supliment, pag 31). Astăzi pădurea de lângă Tomești poartă denumirea de Bălăneşti, posibil ca între satele Iana și Tomești să fi fost vatra satului. Angheluța - cătun lângă satul Hreasca, azi înglobat în Hreasca. Valea Grajdului - cătun lângă satul Bogesti, azi înglobat în Bogeşti. Seaca(Oancea), dispărut - cătun situat în partea de N-E a satului Tomești. Bănceni (Băiceni, Brădiceni), dispărut - cătun situat în partea de S a satului Cîrjăoani. Ciobota, dispărut - cătun situat la N-V de satul Vadurile . Roşcani, dispărut - cătun situat între în partea de N-E a satului Pogana. Balaurul, dispărut - cătun situat la N-V de satul Vadurile. Crângul de Sus, dispărut - cătun situat la E de satul Crângul Nou Forme de proprietate a moșiilor și pământurilor Înainte de formarea principatelor, satele erau organizate şi puse sub conducerea unor căpetenii. Din vremurile îndepărtate acești conducători au fost cunoscuţi sub denumirea de cnezi, juzi sau vatamani, numele lor fiind în strânsă legătură cu denumirea aşezării „ Coţmăneşti unde a fost Coţman, Bogeștii, unde a fost Ivan, Bătineşti unde a fost Mezeu; Polițeani, unde a fost Vlașin”. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, urmaşii vechilor cneji au format clasa stăpânitoare constituită din boieri.

7

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

În comuna Pogana au existat numeroase sate care au aparținut boierilor, descendenți ai vechilor cneji. Aceste sate au fost “întărite” (confirmate ca proprietate) prin urice domnești. De exemplu, satele Călimănești și Coțmănești au fost întărite boierilor Oană Roşca şi Cojea Petru. În alte documente domnești sunt făcute danii, adică voievozii dăruiesc anumite moșii, fie unor boieri, fie unor țărani care s-au remarcat prin fapte de vitejie. Acești țărani împroprietăriți prin urice domnești sunt cunoscuți cu denumirea de răzeși. Pe teritoriul comunei Pogana au existat răzeși ce au deținut suprafețe de pământ la: Măscurei, Cârjăoani, Hreasca. În anul 1864, prin decret domnesc, sunt împroprietăriți cu pământ clăcașii. În legătură cu această formă de împroprietărire, Vasile C. Nicolau face următoarea precizare: „Mai este de observat faptul ca noţiunea de proprietate este cu mult mai dezvoltată la razaşi bucățica lui de pământ cat de mica, totdeauna răzeșul o denumeşte moşie este in stare sa se judece ani de zile când crede, că i s-a ştirbit o bucățică cat de mica din moşia lui. La clacaşi si împroprietăriți noțiunea de proprietate este ceva mai puțin dezvoltata. Ei nu dau multa importanţă si nu fac mult caz de dreptul lor de proprietate, şi numai aşa se explica ca mulți din cei împroprietăriți după anul 1864 şi-au părăsit pământurile ori le-au înstrăinat pe preturi de nimic.” În „Expunerea Situației Plăşei Puieşti” din anul 1909 se precizează că în satul Măscurei sunt 92 de răzeși şi deţin o suprafaţă de 198 ha. Conform decretului din anul 1864, în comuna Pogana au fost împroprietăriți 433 de țărani cu 1431 ha. iar în comuna Cârjăoani 54 de țărani cu 206 ha. Marea majoritate a pământului se găsea în proprietatea a 4 moșieri și anume: Moșia Pogana, proprietatea d-nei Herieta Ventura lucrată în regie, reprezentând 1926 ha. Moșia Tomești, proprietatea d-lui Docan C. Nicu arendată d-lui Gh. S. Rășcanu, reprezentând 872 ha. Moșia Bogești, proprietatea fraților Mihai și Petrache Ivanciu lucrată în regie, reprezentând 1149 ha. Moșia Cârjăoani, proprietatea d-lui Petrache H. Ivanciu lucrată în regie, reprezentând 1215 ha. Organizarea administrativ teritorială a comunei Ținuturile, ca formă administrativă sunt amintite pentru prima dată în documente datate din sec. al XVI-lea. Acestea erau conduse de către ispravnici, numiţi de către domnitor. În anul 1846 Moldova era împărţită în 13 ţinuturi. Ţinutul Tutovei cuprindea 5 ocoale, satul Coţmăneşti (Pogana) aparţinând ocolului Tutova. Ocolul era o subdiviziune teritorială a ținutului. După apariția Legii comunale promulgată de Al. I. Cuza în anul 1864, s-a reglementat administraţia satelor grupate în comune rurale. Era considerată comună

8

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

aşezarea ce însuma 100 de familii sau 500 de locuitori, iar cătun aşezarea cu mai puțin de 100 locuitori. Conform legii, în zonă apar trei comune: comuna Bogeşti, ce îngloba satele Perieni, Pogana, Bogeşti şi Tomeşti; comuna Măscurei, ce îngloba satele Măscurei şi Hreasca şi comuna Cârjăoani ce îngloba satele Cârjăoani şi Fundătura-Chilieni. În anul 1874, pentru o perioadă de doi ani, a fost adoptată o nouă lege de organizare a comunelor în care era prevăzut faptul că o comună trebuie să aibă cel puţin 500 contribuabili, după care se revine la legea din anul 1864. În această perioadă ia fiinţă comuna Pogana care înglobează satele: Balaurul, Bogeşti, Ciubota, Cârjăoani, Crângul de Sus, Fundătura-Chilieni, Hreasca, Măscurei, Perienii de jos, Perienii de sus, Pogana, Poliţeni, Tomeşti şi Valea Grajdului. La 7 mai 1887 se modifică din nou Legea de organizare a comunelor rurale, aceasta funcţionând până în anul 1904. Legea prevedea ca o comună să aibă minim 100 de familii sau 500 de locuitori şi 200 de contribuabili. La acea dată satele din zonă erau organizate astfel: comuna Bogeştii cu satele Pogana, Tomeşti, Perieni ; Comuna Măscurei cu satul Cârjăoanii. În anul 1904 și în anul 1908 au fost adoptate alte legi de organizare a comunelor rurale. Conform organizării administrativ teritoriale în anul 1908 se reînfiinţează comuna Pogana cu următoarele sate: Pogana, Perieni, Bogești, Tomeşti, Măscurei, Cârjăoani. În perioada 1925-1931 se reînființează comuna Măscurei având ca sate componente: Cârjăoani, Hreasca și Angheluța. În anul 1931 conform legii, are loc o regrupare a comunelor rurale, satul Tomești este înglobat în comuna Perieni, iar comuna Pogana înglobează satele: Pogana, Bogești, Măscurei, Cârjăoani, Hreasca și Angheluța. În anul 1946 satele Măscurei, Cârjoani, Hreasca și Angheluța se dezlipesc de la comuna Pogana spre a forma împreună comuna Măscurei. Comuna Pogana a fost desființată în anul 1950, satul fiind înglobat în comuna Bogești alături de satele Bogești, Măscurei și Cârjăoani. Tot în acel an satul Tomești a fost înglobat în comuna Hălărești. Începând cu anul 1956 comuna Pogana înglobează actualele sate, și anume: Pogana, Bogești, Tomești, Măscurei și Cârjăoani. Bibliografie:
XXX,Tezaurul Toponimic al României – Moldova, Editura Academiei Române, București, 1991. Vasile C. Nicolau, Expunerea Situației Plăşei Puieşti din județul Tutova, Tipografia C.D. Lupașcu,Bârlad 1909 Vasile C. Nicolau, Contribuțiuni la studiul organizării administrative a satelor din Moldova, Tipografia C.D. Lupașcu, Bârlad XXX, D.R.H.V1,V3,V25, Editura Academiei, București,1975. C. Solomon, C. A. Stoide, Un uric necunoscut de la Stefan cel Mare privitor la satele Polițeni și Tomești din Tutova, Revista Arhivelor, III, București,1939. Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipal Iași, Fascicola 5, 1925. Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise vol. 1, Iași,1906.

9

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

MUZEUL ETNOGRAFIC POGANA
Elev: Andra Stupu Una dintre activitățile propuse în cadrul proiectului “Obiceiuri și tradiții locale” a fost amenajarea muzeul etnografic al comunei Pogana. Această activitate a implicat cele mai multe resurse umane: elevi, cadre didactice, membrii ai comunității locale. Un prim obiectiv a fost acel de a identifica spațiul necesar amenajării muzeului. Echipa de proiect a analizat toate oportunitățile existente și a hotărât ca muzeul să fie amplasat în vechiul local al școlii Pogana, mai exact în fosta bibliotecă. După ce spațiul a fost dezafectat, cu sprijinul elevilor și comunității locale au fost colecționate numeroase obiecte folosite de localnici în gospodărie sau agricultură. A urmat selecția obiectelor, recondiționarea lor, și în final expunerea în cadrul muzeului. În urma derulării activității s-a amenajat interiorului unei case țărănești cu uneltele folosite în gospodărie și agricultură.

Războiul de țesut - Măscurei

Blidar – Pogana

Ladă de zestre - Bogești.

Vârtelnița și Sucala - Tomești

Donița, Piua, Cofa - Măscurei

Plug si cotigă – Bogești

10

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Rîșchitor, Raghilă - Pogana

Piepteni, Lergătoare - Tomești

După cum se ştie, interiorul caselor ţărăneşti este unul deosebit şi se remarcă prin delicateţea şi simplitatea decoraţiunilor interioare. Treburile casnice au impus împărţirea funcţională a interioarelor din vechile case ţărăneşti pe colţuri. Construcţiile străvechi aveau o structură asemănătoare în toate zonele ţării: colţul cu vatră pentru foc, încălzit şi luminat; colţul cu pat, în special pentru odihnă şi păstrarea lăzii cu zestre; colţul cu masă şi laviţă (laiţă), destinat mai ales reprezentării sociale şi primirii oaspeţilor de seamă şi colţul de după uşă, aici fiind, cel mai des, dulapul sau podişorul pentru vase. Elementul central al acestuia o reprezenta vatra, în jurul acestea se organizau celelalte spaţii de locuit. La noi, în spaţiul destinat vetrei se afla un cuptor cu vatră în faţă sau mai târziu a apărut soba cu plita de tuci. Piesele de mobilier erau reprezentate de cele mai multe ori din: masa, scaunele, laviţele, blidarul, colţarul, poliţele, culmea şi lada de zestre. Muzeul nostru reproduce interiorul unei case ţărăneşti. Astfel că se regăsesc următoarele elemente de mobilier: Laviţele sau laiţele (bănci lungi, fără spătar) simple, confecţionate din scândură de stejar sau fag, sunt cele mai vechi piese de mobilier, fiind folosite în cea mai mare parte a României. Lipsite de cele mai multe ori de decoraţii, laviţele se fixau în bârnele pereţilor. Patul, ca mobilier apare mult mai târziu în casele ţărăneşti, el apare în colţul cu laviţe. Lada de zestre este cel mai important element de mobilier tradiţional. Ea era construită din lemn şi aşezată în capătul laviţei. În ea, se păstra hainele de sărbătoare, podoabe populare, banii, obiectele de valoare. În Moldova, lada de zestre era cumpărată de părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesute în casă, din bumbac sau din cânepă, scoarţe, preşuri de codiţe, ştergare, traiste şi câte altele, trebuitoare la casa omului. Toată acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite. Masa cu forme, dimensiuni şi decoraţii diferite în funcţie de zonă şi de epocă, nu lipseşte din niciun interior. Ea avea formă dreptunghiulară, cu patru picioare. La noi, se mai întâlneşte masa rotundă, cu trei sau patru picioare, datorită influenţelor orientale şi balcanice. Piesele de mobilier fixate pe perete (poliţe, cuiere, blidare, colţare) ocupau un rol important şi se foloseau pentru păstrarea vaselor de uz casnic, având şi caracter decorativ. În incinta muzeului, se regăsesc şi obiecte din gospodăria ţărănească.

11

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Războiul de ţesut - Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul timpului, războiul de ţesut este răspândit la noi, ca şi la celelalte popoare, în varianta orizontală. Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi lâna, materii prime prelucrate în gospodăriile proprii. Ca operaţii pregătitoare ţesutului propriu zis sunt: urzitul - pe urzitor, învelitul - pe sulul de urzeală, năvăditul - prin iţe, spată şi prinderea de sulul de ţesătură. Firele de bătătură sunt pregătite în funcţie de materia primă şi destinaţia produsului, pe formate cu ajutorul cărora se inserează în urzeală, conform dispoziţiei date de operaţia de năvădit. Vârtelniţa – reprezenta o unealtă de lemn cu ajutorul căreia se depănau firele de cânepă, de lână, de bumbac. Raghila – reprezintă piepteni de lemn cu dinţi de fier; având un decor geometrizant cu motive geometrice: linii drepte realizate cu cuţitul prin crestare; culoarea naturală a lemnului, şi erau utilizaţi pentru curăţatul şi alesul firelor de lână. O ghicitoare populară spunea referindu-se la raghilă: „ Am doi moşnegi cu barba şargă/Când se întâlnesc se trag de barbă”. Sucala - Sucala reprezenta o ţepuşă din fier şi o cruce din fier pe care se pun ţevii din cucută pentru depănat lâna. Furca – era din lemn şi avea forma unui con lung, găurit sus, pentru legarea unei aţe, de care era legat caierul. La capătul de jos al aţei, este un os, luat din aripa puilor când se fierb. Caierul este învălătucit într-o parte sau în ambele părţi ale furcii. Fusul – reprezintă un obiect de lemn fusiform ascuţit la capete, folosit în trecut la torsul firului necesar pentru a ţese o pânză. La capătul de sus, avea un noduleţ A, de care se prinde lâna sau cânepa. După ce caierul s-a încolătăcit şi s-a pus după el aţa, osul se înfige în el ca să ţină. Plugul - La arat se folosea în vechime plugul de lemn, astăzi a fost înlocuit cu cel de fier. Se compunea dintr-un grindei sau proţapul plugului, rezemat pe broasca cotigei. Înapoi, grindeiul se leagă cu cornul plugului printr-o dăltuitură mai largă. Cotiga avea prevăzută două roţi şi era în întregime din lemn. Jos, are un titirez sau sfârlez, care face ca acesta să se învârtească uşor. Jugul - piesă de lemn care se pune pe gâtul animalelor de tracţiune cornute. Jugul se compune din cerbice, ceafă, cerghiş, cer, grindei. El are la mijloc o paret puţin curbată cu două dăltuituri dreptunghiulare şi cu o gaură de sfredel prin care se leagă de jânghiţă şi proţap prin harmasar. Denumire purtată de cuiul jugului. Poliţa este scândura de jos a jugului. Resteul ţine gâtul boului să nu iasă afară. Tânjala se foloseşte atunci când la car se pun două sau mai multe perechi de boi.

12

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Tradiţii şi Obiceiuri de crăciun şi anul nou
Prof. Ion Dobrin

Trecerea de la un an la altul rămâne etapa de cea mai înaltă trăire psihică, omul, conştient de fragilitatea sa determinată de scurgerea ireversibilă a timpului, încearcă o concretizare, o materializare a sa. Tristeţea şi bucuria se împletesc firesc, odată cu părăsirea unei experienţe de viaţă şi începerea alteia noi. Formele de manifestare ale acestei stări psihice îmbracă cele mai variate forme, plecând de la manifestări culturale simple şi culminând cu cele de o înaltă ţinută artistică. În această perioadă a anului, copiii, tinerii şi bătrânii uită de toate greutăţile de peste an, de neajunsuri şi munca istovitoare a pământului. La Pogana, pe lângă sărbătoarea de Paşti, care umplea uliţele satului de copii cu trăistuţe în mână colindând pe la case, într-o atmosferă magică, plină de mireasmă de cozonac şi pască, sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou, aduceau o bucurie de nedescris în sufletul copiilor dar şi a celor mari. Îmi aduc aminte, în prejma Crăciunului, aproape în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, răsuna satul de guiţatul porcilor iar uliţele se umpleau de miros de şoric copt de la paiele uscate cu care erau pârliţi porcii atunci. De Crăciun toată lumea se pregătea de sărbătoare, făcând colaci şi turte cu jolfă, cârnaţi, tobă, caltaboşi şi şuncă afumată, toţi copiii se pregăteau să meargă cu colindul sau cu alte obiceiuri de iarnă, care erau pe atunci. Cât de frumos era! În Ajunul Crăciunului, se adunau cete de copii şi mergeau cu colindul din casă-n casă iar oamenii, aşa cum erau pe atunci îi primeau cu bucurie. Colinda. Termenul de colindă are o etimologie slavă fiind un derivat din kolenda, dar apare şi în latină, întrucât kalendae avea sensul de sărbătoare legată de prima zi a anului. Cele mai numeroase colinde sunt consacrate sărbătorilor de iarnă, în jurul Crăciunului şi Anului Nou, având ca scop urarea. Rostirea colindelor are loc de obicei într-un sincretism al artelor, fiind acompaniată de instrumente muzicale, cimpoi, fluier, clarinet, taragot, vioară, dubă, clopoţei dar şi de mişcări ritmice şi uneori de utilizarea de măşti. În satul Ruşi din comuna Puieşti, am identificat un vechi colind care se cânta la casele cu fete de măritat şi se foloseau buhaiul şi clopoţeii, aici fiind singurul loc din Moldova unde exista „Colinda cu buhaiul”. Folosirea buhaiului la colindă se pare că a precedat-o pe cea de la pluguşor şi a avut drept semnificaţie mugetul boilor de lângă ieslea unde s-a născut Hristos. Mai târziu, când boii adevăraţi care iniţial însoţeau plugul, nu au mai fost incluşi în scenariu, ei au fost înlocuiţi cu sunetul buhaiului transferat de la colindă. Astfel există colinde propriu-zise, colinde pentru copii, sorcova, urarea cu zorile sau ,,Zioritul”, cântecele de stea, Vicleimul, Irozii, Ieslea, jocurile cu măşti, dansurile şi teatrul popular cu temă haiducească.

13

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Urarea din colinde este întotdeauna directă, având atât caracter general, cât şi individualizat pentru fiecare membru al familiei în parte, apelând la un mijloc de a inspira omului încredere în viitor şi de a-l face să creadă cu tărie în împlinirea urării sub pavăza divină. Majoritatea colindelor au temă religioasă sau agrară, dar, de o răspândire aparte se bucură şi un colind cules din satul Fântânele, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, care are ca temă judecata florilor. Acest colind era răspândit şi la noi, la Pogana sub numele de ,, Creasta, Creasta”, posibil o asociere cu numele Christos. Cine îşi mai aduce aminte textul, el suna cam aşa: Creasta, Creasta de vărsat/ Când cucoşii au cântat/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ/ Numai floarea soarelui/ Stă-n portiţa raiului/ Şi se-nchină la Christos/ Ca un trandafir frumos./ Sub aspect compoziţional , colindele prezintă un incipit ce conţine adesea o invocare: (Florile, flori de măr! Domnului, Domn bun!). Elogiul este adus fie, unei divinităţi, fie, în colindele laice, gazdei, fetei, feciorului, apoi o parte descriptivă, uneori o acţiune eroică sau întâmplări miraculoase, în final fiind invocat belşugul şi urarea de sănătate şi împlinire. Vălăretul – în fiecare an, cu aproape o lună înainte de Anul Nou, se adunau flăcăii satului şi oragnizau Haiducii şi Vălăretul pentru a umbla prin sat în Ajunul Anului Nou. Pentru Vălăret se împăca o fanfară de la Manoi sau o orchestră de la Puieşti. Termenul de ,,Vălăret” provine de la vizionarea succesivă a cetelor de urători care apar una câte una ,, ca nişte valuri” sau de la cuvântul ,, Văl” într-o sinonimie forţată cu cuvântul ,,mască”- element definitoriu al vălăretului în forma sa actuală. În anumite sate de pe ,, Valea Tutovei” (Puieşti) termenul de ,, vălăret” este înlocuit cu termenul de ,, malancă”. Acest termen apare ca urmare a colonizării satelor de clăcaşi cu bucovineni care au folosit acest termen. La Pogana, vălăretul era format din mai mulţi flăcăi: un cămăraş care împăca muzica, şapte-opt flăcăi îmbrăcaţi frumos şi patru mascaţi- un jidan, un ţigan şi soţiile acestora, respectiv jidoaca şi ţiganca. Ţiganul avea o mască neagră pe faţă, căciulă de oaie întoarsă pe dos, un cojoc miţos întors pe dos, pataloni de care eru cusute cordele, opinci în picioare şi un ciocan de lemn în mână. Jidanul avea mască, pălărie, halat alb, şi cizme de piele până la genunchi. Ţiganca şi jidoaca erau oarecum asemănătoare întrucât erau flăcăi travestiţi, îmbrăcaţi cu fuste lungi, basmale, cozi artificiale care ieşeau de sub batice cu bani împletiţi iar ţiganca avea opinci în picioare şi jidoaca pantofi. În dimineaţa de Ajun al Anului Nou, cu noaptea-n cap, răsuna satul de cântecul cornului care dădea adunarea flăcăilor la Vălăret. Se pleca de dimineaţă prin sat şi se mergea până a doua zi dacă era nevoie, numai să poată colinda tot satul. Când se intra în curtea omului, intrau mai întâi mascaţii care făceau tot felul de gesturi comice, de la urcatul pe casă până la dărâmarea şurilor de fân sau paie. În acest timp, muzica cânta o sârbă şi o horă, iar dacă gazda avea fete, acestea erau invitate la dans de către flăcăi. După aceea se cântau melodiile ,, Căldărăreasca” şi dansau ţiganul cu ţiganca apoi ,, Jidăneasca” şi dansau jidanul cu jidoaca. La urmă, se mai făceau

14

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

câteva dedicaţii gazdei apoi aceasta îi servea pe colindători cu plăcinte şi vin le dădeau bani şi colaci, apoi plecau la altă casă. Teatrul popular şi jocurile cu măşti au o răspândire amplă în zona Moldovei şi se prezintă în forme diversificate de simple alaiuri la forme mai complexe. Piesele de teatru popular „Haiducii” sau „Jienii”,au la bază o creaţie cultă a autorului dramatic moldovean Matei Millo, care a avut un mare succes la jumătatea secolului al IXX - lea şi un impact deosebit asupra spectatorilor, piesa „Iancu Jianu” care se face şi la Pogana. Totuşi în satele din Moldova exista în trecut o creaţie asemănătoare şi anume un dialog între Anul Nou şi Anul Vechi care l-a inspirat pe Matei Millo. Piesa a avut un succes remarcabil şi pentru faptul că subiectul transmite nesupunerea, răzvrătirea, curajul omului de a protesta şi de aşi face dreptate în relaţia cu boierul sau domnul fanariot care asupreau pe cei mulţi şi săraci. Haiducia a fost o formă de protest social şi de aceea în conştiinţa omului din popor, Iancu Jianu a reprezentat simbolul dreptăţii într-un moment al istoriei, când omul simplu nu avea niciun cuvânt de spus în apărarea drepturilor sale. Piesa a fost repede răspândită în toată Moldova, fiind transmisă din generaţie în generaţie prin viu grai de unde şi apariţia mai multor variante de interpretare, subiectul fiind acelaşi. Este bine de ştiut, că această piesă nu se joacă în Oltenia unde se pare că a trăit Iancu Jianu, ci doar în Moldova. Costumaţia pentru fiecare personaj este conformă cu numele sau profesia personajului astfel încât haiducii, arnăuţii, Jianul, ciobănaşul şi Anul Nou se vor îmbrăca în costume populare, Anul Vechi cu mască, cojoc de oaie întors pe dos, opinci şi o bâtă în mână. Vânătorul, cu haine de vânător, mireasa, în rochie de mireasă, poteraşul în haine militare, puşcă, pistol şi toate accesoriile necesare vânătorului, ciobanului, miresei, etc. La Pogana, piesa de haiduci are şi personajul numit ,, Cristea” care în mod greşit a fost comparat cu Christos, el având cu totul altă origine după cum ne dăm seama şi din piesă. Cuvântul vine de la numele şefului poterei care era de origine turcă în perioada domniilor fanariote, ,, Cis-Serdar”, apoi pronunţat de români ,, Cristadar”, ,, Cristadat” şi apoi ,, Cristea” Capra - acest animal a fost considerat cândva sfânt, dar mai târziu a fost condamnat de creştinism atribuindu-i-se însuşiri malefice şi chiar în unele zone ea este identificată cu imaginea concretă a Diavolului. De multe ori , de Anul Nou când se juca acest joc, capra nu avea voie să intre în biserică. Ca obiect etnografic,capra este confecţionată din cap de lemn, un cadru de care este prinsă o pătură pe care se coase hârtie de diferite culori. Gura este formată din două bucăţi de lemn de esenţă tare, una fixă şi una mobilă care trasă de o aţă scoate acel zgomot care se combină cu strigăturile ţa, ţa, ţa,.Textul este scurt şi are ca subiect faptul că este un animal folositor omului, uşor de întreţinut şi moartea lui care este simulată în piesă ar fi un dezastru. Învierea caprei reprezintă un nou început. Piesa apare în toate satele din comuna noastră. La Pogana, erau doi oameni care ştiau rolul la ,, Capră” şi

15

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

jucau capra de aveai impresia că sub masca aceea era vreun tânăr iar aceşti oameni erau trecuţi de 60 de ani: Amărgărintei Vasile (Cartaso) şi Amărgărintei Gavrilă. Pluguşorul. Pentru poporul român, practicarea agriculturii a însemnat locuirea permanentă într-un anumit loc, statornicia dar şi activitatea de bază, activitate care aducea hrana de toate zilele, belşugul. Plugul simbolizează elementul sacru, fără de care omul nu poate prospera, pentru că de la plug omul aşteaptă roadele, care-i menţin viaţa.,, Cât îi lumea di dişteaptî/ Di la plug mâncare-aşteaptî/ Gâscî, raţî, curcî, pui/ Toati cresc pi urma lui/ Ministru cât îi di mari/ Di la plug ceri mâncari” Plugul, ploaia şi pământul sunt considerate elementele fertilităţii de aceea de câte ori se întemeia un sat, prima dată se trăgea o brazdă împrejurul locului respectiv pentru a apăra comunitatea de molimă şi pentru a binecuvânta locul. În trecut, umblatul cu „plugul” se făcea cu un plug adevărat, de regulă cu boi, care trăgea brazdă în jurul casei gospodarului de trei ori, iar plugarii urau gospodarului sa aibă un an bun şi bogat. Gospodăria colindată se bucura de fertilitate şi protecţie faţă de duhurile rele. În trecut era o adevărată problemă pentru casa necolindată crezând că se vor abate toate relele asupra ei. În zona Moldovei întâlnim patru categorii de pluguşoare: plugul tradiţional cu temă agrară (povestea pâinii), pluguşorul pentru copii-tradiţional sau nu, pluguşorul de tip baladă şi pluguşorul satiric. Brazda plugului va juca un rol însemnat şi în obiceiurile juridice populare, unde ,, jurământul cu brazda-n cap” se bucura de credibilitate absolută, în lipsa documentelor. Boii care trăgeau plugul nu erau aleşi la-ntâmplare. Plugul magic era tras de doi boi negri, fraţi, fătaţi într-o sâmbătă. În unele localităţi erau folosiţi numai boii gemeni, conduşi tot de fraţi gemeni. În textele pluguşorului s-au păstrat mărturii despre aceste practici: ,, Doi juncani, tărcaţi, vărgaţi/ Într-o sfântă joi fătaţi”/ sau ,, Cu douăsprezece pluguri cu boi/ Boi în frunte ţântaţi/ Şi într-o noapte fătaţi”. Aşa cum plugul adevărat şi-a permanentizat prezenţa prin imitaţii, boii sunt înlocuiţi prin buhai, instrument a cărui folosire implică pe lângă imitarea mugetului boilor, unele valenţe magice. În unele regiuni cum ar fi pe Valea Trotuşului, putina din care era confecţionat buhaiul se îmbrăca în piele de viţel care face legătura cu vechiul cult al taurului atât de prezent pe teritoriul nostru. În noaptea de Anul Nou, la Pogana erau aşteptate plugurile de copii, dar mai ales plugurile mari. Erau câţiva oameni bătrâni care mergeau cu uratul cu urăturile tradiţionale păstrate de la înaintaşi: Andrei Costan (Cănănău) şi Stanciu Gheorghe (Bunicul), Radu lui Papuc şi Catarso şi Tudose Jan. Cu privire la partea satirică a pluguşorului aş vrea să amintesc că, subsemnatul, începând cu clasa a VI-a în fiecare an compuneam câte un pluguşor cu temă satirică, despre tot ce se întâmpla în sat, la C.A.P, la brigada de tractoare, şcoală, poliţie sau bufet şi formam un plug mare cu toţi flăcăii din sat iar lumea nu se culca până nu treceam noi să urăm pentru că oamenii erau curioşi despre ce temă era vorba în acel an. Nu-l pot uita pe Nea Grigoraş, care ne servea cu ligheanul de chiftele de porc şi găleata cu vin, apoi treceam pe Titi Neagu, care era şi el un bun creator de pluguşoare şi tot aşa colindam tot satul.

16

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Pluguşorul tradiţional la pogana

Aho, aho români plugari Cu bondiţi şi cu iţari Cu ochinşi şi cu târşîni Copii, tineri şi bătrâni. Daţi-vă pe la fereastră Şi-ascultaţi vorbele noastre Daţi-vă pe la perdele Şi-ascultaţi vorbele mele C-am pornit cu tot alaiul Cu flăcăii, cu buhaiul, Cu fetele şi băietanii Cu plugul şi cu plăvanii Ţine boii fă fimeie, C-o pocnit 6 răsteie Ţine boii de frânghie Că te-njur de panaghie Săruta-ţi-aş mâinili care munşesc Ochii cari mă privesc Guriţa cari-mi vorbeşte Mult o fost distul mai este De când sara o-sărat Buna sara nu v-am dat Buna sara să vă dăm Şi-a ura să vă urăm Căci afară-i vară,primăvară 12 pluguri ară Până-n sâmbătă - disară Şi-o arat un colţ de ţară În lungiş şi-n curmeziş Şi s-o oprit un plug într-un os de râmă Şi s-o făcut mii şi fărâmă Şi n-avea cin să-l dreagă Decât feciorul catargiului Din fundul pământului Cu ochii beliţi Cu dinţii rânjiţi Cu luleaua-n dinţi Cu iţarii plesniţi Când te uitai la dânsul

Te bufnea râsul El cu barda bărduia Cu ciocanul ciocănea Plugul pe brazdă-l pornea Şi-am sămănat grâu de vară Cu negară Grâu cu arnăut Data-i Domnul de s-o făcut În pai ca trestia Spicul ca vrabia Grăuntele ca mazărea Şi-ntr-o joi de dimineaţă S-o sculat al nostru comandant Ochi albaştri o spălat La icoane s-o-nchinat La vizitiu c-o strigat Vizitiul de bine ce l-o ascultat În grajd o alergat Şi-o scos un cal graur Cu şaua de aur Cu scările de mărgărint Cu trunchiul pân la pământ El pe cal o-ncălecat Calul când o nechezat Cu norii s-o amestecat Moşia şi-o controlat Şi s-o lăsat în Bărăgan la răsărit Unde-i grâul cel vestit Unde-i grâul cel mai mare Bate calul la spinare Unde-i grâul cel mai mic Bate calul la oblânc De pe deal şi de pe văi Trageţi roata măi flăcăi Şi hăiţi cu toţii măi! Pe scara dreaptă s-o lăsat 7 spice-o apucat În batistă le-o legat Şi-napoi mi s-o-nturnat

Din căruţă-aşa jucând Din batistă scuturând Şi din gură tot zicând: Măi nevastă,fa femeie Grâul nostru o să cheie Ia mai taci şi tu bărbate Că doar târgul nu-i departe Şi mergi la târg la Puieşti Şi la târg ai să găseşti Şi-ai să iei 9 săcerele Cu mănunchi de voirele Şi cu dinţi de floricele Să dăm pe la nepoţei Pe la nepoţele Pe la finele vecinele Pe la babele bătrânele Iar o babă bătrână Cu fusta de lână Cu fusta vărgată Pe-o bucă de cur lăsată Cu dreapta trăgea, nu prea trăgea Cu stânga polog făcea Şi din polog snop Şi din snop claie Claie hodobaie Stog la arie Unde s-aleagă aria În capul pământului În jăriştea vântului Unde-i drag voinicului să muncească Şi leneşul să odihnească Şi-am scos 9 iepe sirepe Nu pre treiera, că era a făta Şi-am scos 12 juncani jugăniţi La picioare potcoviţi Cu potcoave de alamă Bate bine la dulamă Cu potcoave de argint

17

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Bate bine la pământ Unde călca,pământul crăpa Unde păşa, pământul se prăbuşa Cu nările vânt trăgea Cu urechile-n sac punea Căuş nu le mai trebuia Şi-am încărcat 9 care pogăneşti Şi 9 ţărăneşti Şi-am dus la moară la Ivan Unde-am măcinat şi an Iar hoaţa cea de moară Când văzu atâtea cară Cu povară-mpovărate Cu lanţuri de fier legate Puse coada pe spinare Şi plecă în fuga mare La cea luncă de scăpare Lunca mare frunză n-are Lunca mică frunza-i pică Bat băieţii de-o băşică Iar morarul meşter mare Halal de mama cui îl are Amăgi moara-n portiţă Cu trei grăunţe roşioare De când foametea cea mare Şi-o apucă de codiţă Şi-o puse pe părpăniţă Şi-o apucă de codoi Şi-o puse pe căpătăi De pe deal şi de pe văi Ia mai ziceţi roata măi Hăi, hăi, hăi! Şi i-o dat un ciocan în şele Crâşca moara din măsele Şi nu curgea făină Curgea grâu şi mărgăritar Pe la curţile voastre Boieri mari Astea nalte minunate Cu streşini de busuioc Cu vârfuri de siminoc Da-i mai bine pe la bordeieşele noastre Că-s învelite cu paie de secară Plouă-n ele ca şi-afară Morăriţa-i din Puieşti Când o vezi te prăpădeşti Cu papucii roşiori

După dânsa zaci şi mori Măi flăcăi, nu fiţi fimei, Ia sunaţi din zurgălăi Şi pocniţi din bice măi! Hăi,hăi! Frunză verde mărgărint, Să vă spun ce-am petrecut În anii care-au trecut În 41-42 Era lipsă de popuşoi Dar mai mare de fasole, Grâu, ovăz şi barabole Că ne-nconjurau ploile Cum înconjoară lupul oile Ploua numai pe dişee parte Unde umblă fetele retezate Şi flăcăii cu mustaţă, Şi moşnegi cu chica creaţă Da-n 45-46 Ne scotea foamea din casă Noi nu puteam vorbi de foame Doctorii cătau prin oale N-aveam o strachină de făină Doctorii făceau vaccină Nu mai puteam de necaz Ne dădea rufele cu gaz Scotea rufele din casă Şi dădea fum de puciuoasă Dacă-i ordin ce să faci? Mi-o băgat nevasta-n draci Acum casa-i văruită Şi nevasta-i priminită Măi române, măi ţărane, Măi Costică, măi Ioane, Trageţi plugul la median Şi cu boii la săivan Puneţi mâna pe ţăpoi Şi-mpingeţi păring la boi Şi-apoi din bătătură Să la daţi adăpătură Că de luna ce-o să fie, Să ieşim la plug bădie Să arăm holdele Să-nsămânţăm plantele Să se facă bucatele Pe la toate casele Ia mai mânaţi măi flăcăi Şi sunaţi din zurgălăi Hăi, hăi!

Iese jupânesa gazdă în cerdac La-nchinat Cu mâinile suflecate Şi - mbârnate Parcă erau de albini muşcate Aude boii mugăind Carele scârţâind Flăcăii chioind Galbenii curgând Ea din urmă se luă Şi cu poala îi strânsă Şi-acasă îi adusă Şi pe masă îi pusă Şi umblă din casă-n casă Până la a 9 a casă Cu o sită de negară Şi-o dat-o pe uşă-afară Că era sâta pre rară Şi-o scos alta de mătasă De 9 meşteri aleasă Bate-n sâtă şi-n covată Face-un colăcel îndată Nu pre mare nici pre mic De-o chilă şi de-un merlic Pune-l acolo jos Pentru noi plugarii de folos Rupe-n două dă şi nouă Rupe-n trii dă cui ştii Rupe-n 4 dă la altul Rupe-n 5 dă la voinici Rupe-n 6 dă la fetele din casă Şi la cele din cămară Că-aşteaptă de – alalta sară Busuioc verde-n grădină Rămâi gazdă gospodină Busuioc verde pe masă Gazdă rămâi sănătoasă Tinerică şi frumoasă Pahare pline pe masă La mulţi ani oameni gospodari Oameni buni şi fete mari Fie tineri sau bătrâni Şi tot neamul de români La ureche zurgălăi Şi la stânga 3 bătăi Opriţi plugul măi flăcăi! Aho, aho! La anul şi la mulţi ani!

Cules de la Amărgărintei Vasile, Pogana 18

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Medicina RPRxlară - leacxri din băvrâni

Eleva: Diana Feru Medicina populară a apărut în urma unor experiențe și acumulări în domeniul vindecării anumitor boli, având la bază leacurile preparate din plantele autohtone. Țăranii au observat care sunt plantele, alimentele sau substanțele chimice ce pot fi benefice pentru anumite afecțiuni, aceste informații fiind păstrate și transmise până în zilele noastre. Ne propunem să prezentăm câteva dintre leacurile folosite de strămoșii noștri pentru a trata anumite boli.  Răceală: intern – ceai de mușețel și soc; extern – frecții cu oţet, untdelemn şi rădăcină de leuştean; frecţie de seu de oaie amestecat cu vin; baie în apă fierbinte în care s-a fiert flori de fân; se face un amestec de oţet şi usturoi şi se toarnă peste o cărămidă înroşită în foc, se inhalează aburii;  Gîlci: extern - se face un amestec de slănină râncedă pălită la lumânare cu jumări de ouă şi se pune la gât; cartofi copți; amestec de ceapă coaptă cu roşie pisată şi păcură; făină de grâu amestecată cu untdelemn sau untură râncedă; napi zdrobiţi amestecaşi cu sare şi lapte acru;  Tuse: intern - vin fiert cu coji şi miez de nucă; ceai de odolean; ceai de roşcove şi stafide; ceai de flori de salcie; ceai de scoarţă de salcâm; flori de soc fierte în lapte dulce; ceai de flori de tei; ceai de usturoi;ceai de viorele; ceai de cimbru;ceai de coada şoricelului;  Doctorii curăţitoare de sânge. Zeamă de ţelină proaspăt ieşită, ştevia (Lapatum acutum), săftăriana (Fumaria off), urzica şi toporaşi pătaţi (viola tricolor, guşa porumbului, trei fraţi). Din aceste buruieni, câte un pumn, spălate bine. Lăcuieştele, pisează-le într-o piuliţă de piatră, stoarce-le, strecoară zeama prin pânză şi ia dimineaţa pe nemâncate de 3 ori la jumătate de ceas sau la 20 minute câte 2 linguri de masă pline, urmând aşa 15 - 20 sau 30 zile. Ca să fie plăcută la gust o luăm în două cu zeamă de carne de vacă sau găină, iar ca să fie mai folositoare, o luăm plimbându-ne sau prin grădină sau prin oraş sau prin odae măcar. O jumătate de ceas după mântuirea doctoriei putem lua dulceaţă şi cafea sau altceva. Ne păzim şpriţuri de vin, acrituri şi sărături. Toţi aceia care pătimesc de ameţeală, de trânji, cărora li se aruncă coşuri pe obraz sau bubuşoare pe trup au neapărat nevoie de această cură.  Doctorie pentru arsură - Un gălbenuş de ou amestecat bine cu 25 dramuri de oloi şi întinde alifia grosuţ pe o petică de in şi pune-o pe rană. Toarnă 10g doftorie de

19

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

mesteacăn şi 100 g leşie într-un şip. Scutură-le până ce s-au amestecat bine, unge o petică de in sau cânepă şi pune-o pe rană. Această dohtorie taie îndată durerea şi arsura nici nu scoate băşici şi nici rana nu se sapă. Dureri de stomac - 7 dramuri de sabur (aloe) şi câte un dram din: zedaurian, genţiană, revent de sibir, floare de muşcată, şofran, angelică, ogarică, gălbenele (se iau pisate de la spiţerie). Le pui într-o oca de rachiu. Şade 8 zile astupată bine şi se clatină de 3 ori pe zi. La 9 zile strecori. Se ia câte o lingură la cu o oră înainte de masă. Buboi - Se pisează o rădăcină de pătrunjel şi se căleşte cu o lingură de unt într-o tigaie pe foc. Pasta se pune peste buboi. Dacă se pune această pastă imediat la apariţia buboiului, în mai puţin de 10 ore se coace şi sparge. Această reţetă am folosit-o ori de câte ori a fost nevoie.

Costumul popular moldovenesc
Prof. Ion Dobrin

Costumul popular moldovenesc pe care noi îl vedem astăzi cu diferite ocazii, fie la spectacole sau festivaluri de folclor ori expoziţii, este de fapt costumul reprezentativ pentru zona Moldovei, el fiind o ,,sumă” a tuturor costumelor din satele moldoveneşti, pentru că erau unele diferenţe de la zona de munte la zona de deal sau de şes. De aceea s-au ales doar piesele vestimentare reprezentative: la bărbaţi opincile, iţarii, cămaşa, poala, brâul, ilicul şi căciula de oaie iar la femei opincile sau pantofii, fusta, catrinţa, brâul, ia (cămaşa), ilicul şi basmaua. În zona noastră, bărbaţii purtau iţari încreţiţi pe picior cu 101 creţi, care dacă erau întinşi ajungeau la 4-5 metri lungime sau bernevici, un fel de pantaloni foarte largi din lână, cămăşi lungi făcute din fuior de cânepă iar mai târziu din bumbac, încinse cu un brâu, ilice cu găitane, bundiţe înfundate, căciuli de miel sau pălării cu borurile mici, iar în picioare opinci. Pentru vremea rece iţarii erau făcuţi din lână iar dacă ploua se folosea gluga făcută din lână de ţigaie, bătută la piuă şi împodobită cu cusături şi cu ţurţuri pe margine. Răzeşii, ţăranii cu pământ, mai înstăriţi, se considerau o clasă privilegiată şi se îmbrăcau aproape ca boierii:

20

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

cu botfori, sau cizme din piele, anteriu (o haină lungă), laibăre (haină de postav scurtă până-n talie), surtuce (sacouri sau vestoane din postav, scurte) iar femeile lor purtau caţaveici îmblănite cu blană de vulpe şi rochii cu diferite modele şi broderii. Femeile de rând purtau fuste lungi de 7 coţi, căci era o mare ruşine să i se vadă călcâiele, de culoare neagră şi încreţită, polci (un fel de haină strânsă pe corp), ilice şi bundiţe. În picioare aveau opinci, călţuni, jumătăţi (ciuboţele mici) iar mai târziu pantofi. Pe cap purtau baticuri înflorate, barize (broboadă de lână foarte subţire, maramă), casânci şi tradiţionala bertă care era un fel de şal mare care acoperea aproape jumătate de corp, făcută dintr-un material flauşat, cu franjuri pe margini ca nişte ţurţuri. Îmi aduc aminte de bunica mea, care avea şi ea bertă, iar când era iarnă şi se pregătea să meargă duminica la biserică, noi, copiii, ne uitam la ea surprinşi, încântaţi, parcă ar fi îmbrăcat ceva special pentru acel moment, cu berta pe ea, bătrână şi bună cu noi, ni se părea că e o sfântă. În timpurile friguroase, atât bărbaţii cât şi femeile, purtau cojoace din piele de oaie sau miel făcute de meşterii de la Tomeşti, Mireni sau Puieşti şi sumane bătute la piuă împodobite cu multe găitane (şireturi împletite) ca un semn distinctiv pentru starea materială a celui care le purta. Trebuie specificat, că toate aceste haine ţărăneşti, populare, erau croite şi confecţionate în funcţie de folosirea lor: de exemplu hainele pentru munca la câmp erau croite mai larg ca să nu-i împiedice la treabă şi fără atâtea motive populare, iar hainele pentru sărbători, nunţi, botezuri, hore, erau făcute cu cât mai multe motive populare şi croite pe corp pentru a scoate în evidenţă formele. Descrierea costumului popular din zona Pogana o găsim şi în debutul pluguşorului tradiţional: ,,Aho, aho români plugari/ Cu bondiţi şi cu iţari/ Cu ochinşi şî cu târşâni/ Feti, flăcăi şî bătrâni”. Sau: ,,Casele erau cu paie/ Noi purtam cojoc de oaie/ Şi purtam suman de miţă/ Şi pe spate cu zgărdiţă/ Şi cu opinci încălţat/ Şi cu păr neretezat/ Fetele cu capul gol/ Mergeau vara la ogor/ Iar când era o şezătoare/ Aveau faţa ca o floare/ Iar la horă, măi bădiţă/ Cu cămaşă, cu catrinţă/ Cu zgărdiţa împletită/ Nu merge ca azi zbârlită”. Zgărdiţa era o bucată de pânză pe care erau cusute mai multe mărgele micuţe. Cred că mult mai sănătos era să te îmbraci cu haine făcute din materiale naturale, originale, făcute de mâna omului, care folosea culori tradiţionale fără materiale chimice ca astăzi, dar din păcate odată cu apariţia târgurilor şi prăvăliilor au apărut şi mărfurile de toate tipurile şi sub impactul modernizării aceste costume tradiţionale şi-au pierdut întâietatea şi au rămas doar ca o amintire pe care o mai aducem în actualitate doar atunci când realizăm şi prezentăm spectacole cu temă folclorică.

21

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

arhitectura POPuLARĂ
Eleva - Alexandra Sava

Arhitectura populară românească constituie o manifestare spirituală şi creativă a neamului nostru. Aceste forme de manifestare artistică se regăsesc şi astăzi în comuna noastră, chiar dacă unele au dispărut spulberându-se în nisipul nemilos al timpului. Regimul totalitar trecut şi factorii naturali au contribuit la dispariția unora dintre ele. Acelea care au rămas reprezintă mândria satului nostru. Există, şi astăzi, monumente şi clădiri ce datează de 150-200 de ani. Îmi amintesc, când îmi povesteau bunicii, de modul în care au fost construite locuințele, cum erau compartimentate şi de materialele arhaice şi rudimentare folosite. Prin ochii mei de copil, figura albă şi senină a bunicilor îmi răsare ca dintr-un alt timp şi o altă istorie. Bordeiul - cea mai veche formă de locuință rămasă din vremuri preistorice putea fi găsit și în comuna noastră pe moșiile boierești din Pogana, Bogești sau Tomești. Bordeiele erau săpate direct în pământ fără a avea o structură din lemn, care era înlocuită cu una din nuiele. Prima cameră de la intrare, care se mai numea și gârlici, era inclinată și ducea la nivelul celorlalte încăperi. Acoperișul bordeiului era făcut din lemn, paie si pământ. Casele - erau ridicate la nivelul solului pe o structură lemnoasă (furci și costoroabe) cu pereții construiți din lut amestecat cu pleavă. Pereții puteau fi ridicați în două feluri, cu lut bătut la scândură sau cu păruială. Casele tradiţionale aveau acoperişurile construite în două sau patru ape. Materialele folosite sunt diversificate. Se utilizau: stuf/ papură/trestie, paie, şindrilă şi mai nou tablă, olane. Tavanul era realizat din lemn cu grinzile ieşite în afară. Un element arhitectonic important îl reprezenta pentru casa românească tradiţională, indiferent de tipul acesteia, prispa, aşezată în cele mai multe cazuri la faţada casei. Ea se afla pe latura principală a casei şi era construită din lut şi mărginită de o balustradă de lemn. Prispa are un rol foarte important în estetica locuinţei, fiind frumos împodobită. Unele case erau construite cu cerdac prevăzut cu stâlpi si ornamente din lemn.

22

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Țăranii nevoiași aveau casa cu o singură cameră, iar cei mai avuți aveau casa cu două camere despărțite printr-o tindă (hol). După ce era ridicată casa, pereții camerelor se finisau cu lut, apoi erau văruiți in alb; pardoseala era tot din lut. Lateral era construit chilerul, fiind acoperit de prelungirea acoperișului casei. Majoritatea țăranilor transformau chilerul în bucătării de vară. Casele cu o singură cameră aveau 2-3 ferestre nu prea mari, prevăzute cu geamuri de sticlă, oamenii nevoiași înlocuiau sticla cu beșici de bou. La ferestre sau deasupra lor, se puneau ştergare lungi în formă de fluture din lână ţigaie, in sau cânepă. Iluminatul se făcea cu lumânări, opaițe sau lămpi cu gaz. Pe lângă casă, țăranii construiau diferite anexe pentru animale, păsări sau pentru depozitarea produselor (grajdul, cotețul, pivnița, coșerul). Gospodăriile erau îngrădite cu garduri confecționate din scândură, nuiele sau spini. Conacele boierești – În comuna Pogana întâlnim două conace boierești: cel al familiei Sturdza, din satul Pogana și cel al boierului Nicolae Docan, din satul Tomești. Ambele conace sunt construite din cărămidă și au suferit de-a lungul timpului numeroase modificări. Ele au funcționat ca: școală, grădiniță, magazin, dispensar, bibliotecă, cămin cultural. Chiar dacă starea lor de degradare este accentuată, putem observa că aceste construcții au elemente distincte, caracteristice conacelor boierești: amplasarea este făcută pe locuri înalte, au un număr mare de camere și anexe, încăperile sunt înalte și spațioase, geamurile sunt mari, cu stolerie de bună calitate. Bisericile – Bisericile din comuna Pogana sunt ctitorii boierești ce se impun ca importante monumente arhitectonice. Acestea au fost ridicate în sec. VIII-IX, cea mai veche aflându-se în satul Cârjăoani (1777). Bisericile din satele Cârjăoani, Pogana și Bogești sunt construite pe temelii de piatră, din bârne orizontale încheiate și acoperite la exterior cu scândură. Biserica din Cârjăoani are planul în formă de navă iar bisericile din Pogana și Bogești au planul treflat. Pridvoarele bisericilor sunt alcătuite din mai mulţi stâlpi, legaţi cu arcade în formă de arc de cerc. Inițial, lăcașurile de cult au fost acoperite cu stuf sau cu șindrilă, după reparațiile făcute acestea au fost acoperite cu tablă.

23

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Jocuri ale copilăriei
Prof. Ion Dobrin

Mergând de la ,,Poarta Ţărnii” până la ,, Podul lui Morărescu” pe partea stângă era o tarla cu ţelină şi morcov iar pe partea dreaptă era tarlaua C.A.P- eului cu roşii, ardei şi vinete. Pe acest drum în fiecare dimineaţă oamenii duceau vacile la cireadă până la ,, Ocol”- locul unde vacile trebuia să se adune pentru a merge la păscut. Ocolul era un ţarc unde oamenii aduceau vacile şi le băgau în ţarcul respectiv până venea văcarul. Erau situaţii când oamenii mergeau la prăşit sau alte treburi şi duceau vacile mai devreme şi le lăsau în ocol iar când venea văcarul pleca cu cireada. La fel se întâmpla şi seara, unii oameni poate aveau treabă şi veneau mai târziu şi nu puteau să fie în acelaşi timp cu venirea vacilor şi de aceea fiecare îşi găseau vaca în acel ocol. Păşunea era pe dealul dinspre Bârlad, de la râpa lui Moş Jenică până la râpa lui Huian iar în vale se întindea până la Bogeşti, printr-o frumoasă pădure de salcie de-a lungul gârlei (Tutova) unde aproape de Podul de Fier era herghelia de cai a C.A.P.-ului. Acolo era un bătrân care avea o colibă iar de jur împrejur era iarbă şi gârla unde se adăpau caii. Seara, moşul, (Ion Dumitru din Bogeşti) de la herghelie avea un chirostiu şi făcea acolo mămăligă şi

peşte prăjit pescuit direct din gârlă sau ouă cu câţiva cartofi prăjiţi. Vă daţi seama, ce miros de mămăligă fierbinte şi de tigaie încinsă se răspândea de-a lungul şesului. De multe ori, noi, copiii, ne adunam seara aproape de coliba lui şi ne uitam cum îşi pregătea mâncarea şi cum îşi aduna caii şi mânjii pe care îi avea în grijă. Nu se auzea pe atunci de hoţi sau de alţi oameni cu intenţii rele. Era acel respect al muncii, când fiecare îşi făcea datoria acolo unde era pus sau acolo unde se identifica cu munca pe care o făcea cu plăcere. În direcţia podului lui Morărescu, în pădurea de salcie mai era un pod care făcea legătura cu satul de dincolo de gârlă (Miceşti) şi cu satele Cârjoani şi Măscurei. Pe acolo era drumul care mergea la Bârlad, venea pe coasta dealului trecea pe podul din pădure, apoi pe podul lui Morărescu, mergea pe drumul de lângă cișmeaua lui Neculai al lui Ghiţă şi urca până la Rateş. Copiii de dincolo de gârlă, veneau la şcoală pe jos chiar dacă ploua sau ningea, iar noi, ceilalţi, ne uitam la ei ca la nişte temerari. De multe ori, vara , ne invitau pe la ei să mâncăm cireşe şi să ne scăldăm în gârlă. Casele erau aliniate la marginea dealului, prin faţa lor trecea gârla, iar în spatele caselor se vedeau

24

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

pomi, vii şi lanurile de porumb sau grâu ale C.A.P- ului. La şcoală, dar şi în timpul liber, copiii se înţelegeau bine, era o egalitate între copii, pentru că se trăia simplu şi nu era ca acum competiţie de a fi în pas cu moda. Erau pe atunci jocuri ale copilăriei care, simple aşa cum erau, cred că antrenau nu numai imaginaţia, dar mai ales condiţia fizică. Dintre aceste jocuri vreau să amintesc câteva care au avut un ecou deosebit în sufletele copiilor din Pogana: 1. Raţele şi vânătorii – se dădea alegere şi se formau două echipe, apoi o echipă intra la mijloc pe ,,post” de raţe, iar cealaltă echipă era ,, la porcărit ”, adică, se împărţea în două şi se arunca cu mingea în cei din interior şi care era lovit ieşea afară din joc. Dacă unul din interior, ,,o raţă” prindea mingea în mână se zicea că are o floare şi putea să introducă o altă ,,raţă” care fusese lovită şi era afară din joc. Când se loveau toate ,, raţele” se schimbau echipele. 2. Pâr-pac – se adunau mai mulţi băieţi, se împărţeau în două echipe şi după ce îşi făceau nişte pistoale din crengi de copac sau din bucăţi de lemn ori scândură, se ascundeau prin tufişurile din râpa şcolii, sau lizieră, şi se căutau reciproc pentru a ,, se împuşca”. Când unul era văzut se striga către el ,,pâr-pac, pâr-pac”, cel avizat se făcea că moare, apoi ieşea din joc. Se putea, dacă băieţii stabileau regula de la început, ca băiatul ,,lovit” să fie legat de mâini şi de picioare lângă un copac. Au mai fost şi incidente când cel legat a fost uitat de ceilalţi, când copiii erau chemaţi acasă de către părinţi pe

neaşteptate. Acest joc se mai numea ,, Hoţii şi vardiştii”. 3. Ţurca – Se adunau fete şi băieţi, se dădea alegere şi se împărţeau în două echipe, apoi se făcea o gropiţă în pământ şi se trăgea o linie cam la 3 metri de groapă şi după linie stătea echipa care trebuia să prindă. Echipa care era tras, punea un băţ pe diametrul groapei iar cu un băţ mai mare ca o bâtă, pe care îl băga în groapă , dedesubtul băţului şi printr-o izbitură în sus băţul era aruncat iar cei care erau la prins trebuia să-l prindă. Se puneau puncte pentru dificultatea prinderii: cu două degete-20 de puncte, cu o mână-10 puncte, cu două mâini -5 puncte iar în braţe se puneau 3 puncte. După ce aruncau fiecare cu băţul se schimbau echipele. 4. Ţările – Acest joc era şi pentru fete şi pentru băieţi. Se adunau mai mulţi copii, alegeau un loc mai umed, se curăţa locul, apoi se trasa un dreptunghi cu cuţitul şi se împărţea în mai multe zone numite ,, ţări” şi fiecare îşi alegea ţara lui. După asta, se trăgea la sorţi care trebuie să arunce primul cu cuţitul, apoi acela care arunca primul putea să atace ţara pe care o voia, înfigând cuţitul cât mai aproape de colţul ţării apoi îşi mărea ţara până acolo. Cel ,, lovit” dacă putea să stea în călcâi pe bucata rămasă, mai rămânea în joc, altfel era cucerit. Când cuţitul nu se înfigea, încerca următorul. 5. Nemţoaica – Se adunau băieţii şi făceau o poartă ca pentru fotbal, unul era portar iar în teren se făceau mai multe echipe de câte doi şi pasa între ei astfel încât să dea gol cu capul, cu pieptul, cu genunchiul şi cu călcâiul. Cu capul se

25

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

puneau 2 puncte, cu genunchiul 5, cu pieptul 10 iar cu câlcâiul 15. Din echipa care pierdea se alegea noul portar şi jocul continua. 6. Baraj – Se împărţeau copiii în două echipe apoi se alegea echipa care să stea în poartă şi echipa care trăgea. Se juca la poarta de fotbal. Echipa care stătea în poartă trebuia să apere mingea să nu fie gol dar mai ales bară. Cei care trăgeau, aveau voie să tragă câte trei şuturi şi se ţinteau în special barele porţii. Dacă loveau bara laterală echipa avea două lovituri de 11 metri, dacă lovea transversala, aveau trei lovituri de la 11 metri, iar dacă loveau vinclul porţii aveau 5 lovituri de la 11 metri. Cel care dădea bara tot el îşi executa loviturile iar cei din poartă desemnau portarul. 7. Harbujii – O echipă de copiii făceau în nisip ,, harbuji” adică nişte movile mai mici sau mai mari şi ziceau că ei sunt paznici la harbuji, iar altă echipă era formată din hoţii de harbuji, şi se hărţuiau până se distrugeau harbujii, cum se putea, cu picioarele, cu mâinile iar cei care păzeau trebuia să-i prindă şi să-i pună la colţ. Dacă se terminau de prins hoţii, echipa era câştigătoare, iar dacă nu, câştiga cealaltă echipă. Erau multe jocuri frumoase, fetele făceau păpuşi din cârpe apoi le puneau pe picioare şi le legănau, băieţii îşi făceau prăştii, arcuri, biciuri, buzdugane, cu care se jucau de-a turcii şi românii sau de-a dacii şi romanii. De asemenea, se jucau ,, ascunselea”, ,,fugărita,” ,, şotronul,” ,, atinselea” şi multe alte jocuri frumoase şi pline de voioşie, inventate pe loc de către copii

cum şi versurile pentru dat alegerea au fost tot spontane şi pline de haz, cum ar fi: ,, Domnul doctor Sadoveanu/ Şi-a spart capul cu ligheanul/ Şi s-a dus la farmacie/ Ca să cumpere-alifie/ Alifie nu avea/ Vrei halva? Asta da!/ Ieşi afară dumneata! sau: ,, Sus pe moară/Stă culcat-o cioară/Cra, cra, cra/ Ieşi afară dumneata! Nu cred că este om care să nu-şi aducă aminte de copilărie, dar mai ales de jocurile inocente ale copilăriei, ale acelei perioade când copilul este lipsit de griji, când are energie de consumat, când explorează lumea din jurul său, când toate i se par miraculoase, cu animale care vorbesc sau plâng, cu lucruri cărora le dă o anumită valoare umană. Universul copilăriei rămâne in mintea fiecărui om, de aceea putem spune că în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă se află un copil.

26

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

ImRresii de călăvPrie
Elevi: Andra Stupu, Crina Cucu, Vlăduț Balan, Gabriela Ursu Coordonator: Prof. Octavian Coman

Singurele locuri, în care ne putem privi în oglinda nepieritoare a timpului şi unde ne putem regăsi tradiţiile, sunt muzeele. Am fost anunţaţi că se va organiza o excursie tematică. Scopul acesteia îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a desfăşura activităţi cu specific muzeal; cunoaşterea frumuseţilor naturii şi a celor create de om; vizitarea unor locuri încărcate de istorie şi cultură – MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „ DIMITRIE GUSTI” ; MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN şi MUZEUL COSTUMELOR POPULARE; consolidarea unor cunoştinţe semnificative însuşite în lecţiile de limba și literatura română, geografie, istorie, ştiinţe şi nu în ultimul rând realizarea unui muzeu etnografic în şcoala noastră. Eram bucuroşi că vom călători spre capitala ţării. Această călătorie era una specială, noi trebuia să regăsim calea spre vatra străbună. Avea menirea unui drum iniţiatic al regăsirii spiritului satului, ce zburase de lângă noi . Am plecat de la Şcoala Pogana spre capitală, în dimineaţa zilei de 26 mai. Grupul ţintă a fost constituit din 41 de elevi de la cele trei şcoli din cadrul comunei noastre: Pogana, Tomeşti şi Măscurei. Am fost însoţiţi de profesorii din comitetul de organizare: prof . Enculescu Iuliana şi Coman Octavian Şcoala Pogana; prof. Buhuş Mirela-Şcoala Tomeşti şi prof. Dobrin Ion - Şcoala Măscurei. Autocarul s-a avântat pe aripile sale fermecate, croindu-şi drum pe asfalt, spre marea regăsire. Drumul E 581 ne-a condus pe drumul Tecuciului. Am urmat calea Cosmeşti . Podul ca un balaur cu solzi de oţel ne-a purtat peste faţa lină şi cristalină a Siretului. Bătrânul prinţ cu braţele învolburate părea să ne spună povestea lungului său drum către Dunăre. Ne-am despărțit la Tişiţa de E581 şi am luat drumul spre Bucureşti, pe E 85. În maşină era linişte, întâlnirea cu cetatea lui Bucur ne trezeau fiori de emoţie. Drumul ni se deschise în faţă asemeni unei călătorii în abis. Unii dintre noi ascultau muzică, iar alţii se delectau cu jocurile copilăriei. Nu a trecut mult şi am pătruns într-un oraş plin de istorie. Focşaniul, oraşul marii uniri, aşa cum a intrat în istorie, ne întâmpină triumfal. Aici, Ştefan cel Mare a stabilit

27

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

hotarul cu Ţara Românească. Reşedinţă a judeţului Vrancea, este o zonă cunoscută pentru renumitele vinuri de Panciu, dar şi pentru faptul că zona Vrancea este cunoscută printr-o activitate seismică intensă. Am trecut mai departe, în drumul nostru, peste vechiul hotar al celor două provincii istorice(Moldova şi Muntenia), râul Milcov. Despre el, Alecsandri spunea: „Vin' la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire “, din dorinţa sfărmării hotarul ce despărţea de veacuri, fraţii de-o limbă şi un neam. Căzut în dizgraţia istoriei, nea arătat calea ce trebuia să o urmăm mai departe. Simţim cum din piepturile noastre, înfloreşte spiritul de veacuri a neamului nostru. Autocarul îşi deapănă uşor calea pe mai departe. Dealurile Subcarpatice ne străjuiesc în marea călătorie spre vatra străbună. Am ajuns la Râmnicu Sărat, copiii m-au întrebat: De ce sărat? Mi-am amintit că alimentarea cu apă punea probleme acestui oraş din judeţul Buzău, deoarece râul Râmnicu Sărat, care curgea pe lângă oraş avea apă sărată, nepotabilă. Astfel că, apa de băut era adusă prin conducte de la Răduceşti și era distribuită prin intermediul a 12 cişmele. O altă curiozitate a oraşului era împăţirea administrativă în trei cartiere, cărora le corespundea câte o culoare: Roşu (care ocupa centrul vechi, denumit Vatra Oraşului), Galben la sud (mahalalele Pităreasca și Erculeşti) şi Albastru la nord (mahalaua Sf. Nicolae). Ne-am apropiat de Buzău. Am trecut podul de la Mărăcineni, aducându-ne aminte cu înfiorare, de urgia făcută de ape în 2005, atunci când legăturile rutiere şi feroviare cu Moldova au fost paralizate. Le-am amintit elevilor că de numele oraşului sunt legate personalităţi din diverse domenii. Amintesc aici pe scriitorul Vasile Voiculescu, biologul George Emil Palade (laureat al premiului Nobel) , cântăreaţa de muzică uşoară Mihaela Runceanu şi de muzică populară Benone Sinulescu. Copiii au mai aflat că în zonă se află vestiţii vulcani noroioşi de la Beciu-Beceni sau stațiunea balneară Sărata Monteoru. Bărăganul cu obrajii încă verzi şi sub privirea caldă a soarelui de mai, ne conduce spre următorul oraş. Urziceniul, oraş în judeţul Ialomiţa, atestat în vremea domnitorului Mihai Viteazul. A fost fondat de păstorii români, numele oraşului fiind un derivat al cuvântului urzică. Simţeam deja forfota capitalei. Ne-am hotărât după atâta mers, să facem o scurtă oprire, pentru a ne dezmorţi. Am poposit între „ruinele” Codrilor Vlăsiei . Mâna omului „a avut grijă” să ştirbească din măreţia naturii. În acel popas, am observat cu surprindere că gunoaiele tronau aşezarea. Le zăream, cum se afişau cu infatuare sub ochii neputincioşi ai călătorilor. În apropiere, nu exista niciun coş de gunoi. Iată că a sosit momentul să ne despărţim de E 85, urmând să intrăm pe drumul de centură a Bucureştiului, pentru ajunge în capitală prin intrarea dinspre Otopeni. Am încercat să evităm traficul aglomerat al oraşului de pe Dâmboviţa şi să ajungem mai repede la obiectivele propuse spre vizitare. Am salutat în treacăt cel mai mare aeroport al ţării

28

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Otopeni sau cum a fost el redenumit: Aeroportul Internaţional Henri Coandă. După o călătorie de patru ore, am intrat în „ Micul Paris” cum fusese denumit în perioada interbelică Bucureştiul. Despre el, legenda spune că un cioban pe nume Bucur şi-ar fi făcut casa pe locul de astăzi al capitalei, ba chiar a ridicat o biserică. Ea se află în sectorul 4, lângă mânăstirea Radu Vodă, şi este închinată Sfinţilor Atanasie şi Chiril. Prima atestare documentară este din 21 septembrie 1459, într-un document emis de domnitorul Vlad Ţepeş. Forfota Bucureştiului ne-a surprins. În jurul nostru, maşinile zumzăiau ca nişte albine. Am fost surprinşi de mersul lor uşor haotic. Oamenii de aici păreau să trăiască întro continuă grabă. Se spulberase ceva din liniştea patriarhală a satului nostru. Deodată, în faţa noastră, asemeni unei piramide incaşe, suliţând văzduhul cu vârful său ascuţit se ridică Casa Presei Libere. Copiii au aflat că aici îşi au sediul importantele ziare din ţară. Conducătorii vechiului regim doreau ca această construcţie să surclaseze din punct de vedere arhitectural Arcul de Triumf (simbol al monarhismului), fiind pe aceeaşi axă cu acesta. După ocolişuri şi viraje ne-am trezit în faţa unei porţi imense ce ne deschide calea spre „...un picior de plai,/ Pe-o gură de rai „. Lume multă şi de diferite naţionalităţi aşteptau încolonaţi să pătrundă într-o lume de mult apusă. Soarele strălucea mai prietenos ca niciodată. Am intrat cuminţi şi tăcuţi. Aici, doi paznici ne-au dat indicaţiile necesare. Amplasat într-o superbă oază de verdeaţă pe malul lacului Herăstrău, Muzeul Satului „ Dimitrie Gusti” arata ca străvechiul Ostrov de pe Apa Sâmbetei, unde în mitologia populară se spune că se duc cei drepţi. Intraţi aici, aveam impresia că vom fi întâmpinaţi la orice gospodărie de vreun bunic sau bunică. La orice instalaţie, aşteptam ca un faur să ne povestească de puterile miraculoase ale acestora. După vizitarea expoziţiilor aflate la intrarea în muzeu, am mers şi am stat la masă. Neam împărţit unul altuia ce aveam bun de acasă. Vizitarea muzeului a devenit un pelerinaj de purificare. Toţi eram însufleţiţi de gânduri bune şi prietenoase. Ne-am încolonat câte doi, şi în grup, am mers să batem la o altă poartă a neamului nostru. Era vorba de Muzeul Ţăranului Român. Sediul acestuia a fost realizat după planurile arhitectului N. Ghica-Budești, aflându-se pe Șoseaua Kiseleff nr.3, lângă Piața Victoriei. Inscripţia: „DINCOLO DE UŞĂ ÎNCEPE TIMPUL. ÎNDRĂZNIŢI!”, ne-a făcut să realizăm că următorul popas este unul de suflet. Trebuia să simţim dincolo de materie. De altfel, asemenea inscripții ne-au călăuzit paşii prin interiorul muzeului la fiecare pas. Muzeul avea anumite săli cu denumiri semnificative.

29

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Ultimul popas l-am făcut la Palatul Parlamentului, care găzduieşte Muzeul Costumelor Populare. Acesta a fost inaugurat în data de 24 noiembrie 2004, se află sub tutela Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti şi este găzduit de către Palatul Parlamentului, într-una din sălile acestuia aflate la parterul clădirii. Ne-am întors după un drum lung şi obositor, rememorând fiecare etapă a excursiei noastre şi am retrăit mesianic faptul că am făcut o incursiune în timp, spre vatra străbună, căci „Sunt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul În ranele tale durutul sunt eu...,”

Descânvecxl si descânvavxl
Prof. Ion Dobrin

Descântecul, creaţie populară care se evidenţiază prin împletirea magiei cu realitatea, este de fapt, expresia viziunii primare a omului, la începutul desprinderii sale de mediul natural. Ştim cu toţii că omul a fost la început doar un vânător şi un culegător, trăind în comuniune armonioasă cu natura şi mediul care-l înconjura şi a intuit mereu ce plantă sau fruct este bun de mâncat şi ce este rău. La fel, omul primitiv a categorisit şi animalele. Mai târziu, acelor plante şi animale le-a atribuit puteri miraculoase. La început, oamenii neputând da o explicaţie anumitor fenomene naturale sau unor boli, au atribuit aceste lucruri unor forţe care dictează destinul fiecărui om, aşa, au apărut descântecele. Deşi, în textele descântecelor apar Sfânta Maria sau chiar Dumnezeu, magia descântecului este total diferită de religie, descântecul presupune capacitatea unui om de a influenţa destinul uman, pe când religia pleacă de la ideea existenţei unui stăpân absolut care dirijează în totalitate o lume creată de el. La Pogana şi nu numai, chiar în toate satele de pe Valea Tutovei, descântecele au cunoscut o mare răspândire chiar dacă se apelau la ele în taină pentru că nu era comod să spui că ai fost ,,a vrăjitoare”. De aceea este foarte greu să faci culegere de descântece pentru că trebuie să ai un grad mare de credibilitate faţă de persoana care face descântecele, mai ales că aceste ,, Descântătoare” au convingerea că dacă spune cuiva descântecul, acesta îşi va pierde puterea magică. Voi explica mai jos câteva descântece cunoscute la Pogana şi voi nominaliza şi câteva persoane care ştiau aceste ritualuri. Vreau să subliniez că în zona noastră descântecele erau ,, doar de bine” adică se substituiau unei medicini tradiţionale rudimentare întrucât multe dintre descântece sunt în legătură strânsă cu unele plante sau

30

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

diferite unelte şi produse.(ex: tărâţe de grâu, ulcică, pieptene, tămâie, busuioc, cartofi, oţet, leuştean, huşte din borş umplut, etc.) Îmi aduc aminte când eram copii, eu şi surorile mele, când răceam şi aveam amigdalită, bunica noastră, Maria Dobrin, zicea că nu avem nevoie de medicamente pentru că ştie ea un descântec pentru ,, gâlci” că aşa se numea amigdalita în termeni populari. Ne aşeza pe un scaun, îşi muia mâinile în ulei de mâncare sau gaz de lampă, apoi ne freca la gât spunând în şoaptă descântecul: ,,Gâlcă, gâlculiţă / Fă-te furculiţă/ Şi te du la baltă/ Şi bea apă caldă/ Şi te du la Dunăre/ Şi bea apă tulbure/ Şi te suie pe buştean/ Şi te fă cât un bostan/ Gâlcă cât pruna/ Gâlcă cât aluna/ Gâlcă cât făina/ Gâlcă cât niciuna/ Să cheie, să răscheie, să rămână ………….( numele celui descântat), curat şi strecurat ca Maica Domnului ce-o lăsat. În timpul descântecului, mişcarea ritmică se suprapune cu dinamica vorbirii, propulsarea cuvintelor este sonoră, când accelerată, când lentă şi imprimă vocii un anumit timbru vocal, corespunzător stării psihice ale tămăduitorului pe care vrea să o sugereze şi bolnavului. Când ,,gâlcile” erau prea mari, se impunea altă metodă şi anume ,,călcatul gâlcilor”. Asta presupune următorul ,,tratament”: bolnavul era aşezat pe scaun, cu gura căscată, apoi descântătoarea băga degetele în gaz de lampă şi i le băga până la gâlci întâi pe o parte apoi şi pe partea cealaltă şi cu degetele le spărgea. După asta, bolnavul scuipa, se clătea, iar gazul de lampă se comporta ca un dezinfectant. Descântecul de albeaţă, boală de ochi răspândită în mediul rural la animale, apare şi la noi, la Pogana, în care sunt invocate 22 de măturele, grebluţe, petecele care în loc să se ducă la biserică, trebuie să rămână acasă să cureţe ochiul Joianei sau Plăvan: ,, Douăzeci şi două de măturele,/ Douăzeci şi două de grebluţe,/ Douăzeci şi două de petecuţe/ Unde vă duceţi? / În sat la biserică./ Nu vă duceţi la biserică/ Veniţi la Joiana/ Cu grebluţă să greblaţi albeaţă/ Cu măturuţă să măturaţi albeaţă/ Cu petecuţă să ştergeţi albeaţă/ Să rămână curată şi luminată/ Ca maica din cer lăsată. Descântecul de ,,băşică rea” sau ,, bubî ră” cunoaşte mai multe variante. În una dintre ele, toate bubele organizează o cumetrie iar ,,buba ră” nu se prezintă şi atunci piere ,,Ca spuma de mare,/ Ca roua de soare” alteori, nu este chemată şi de supărare se usucă din rădăcină şi piere chiar dacă este de 24 de feluri: ,,Băşică albă, băşică neagră,/ Băşică beşicată/ Peste gard aruncată/ Cum e cămaşa uscată/ Ieşi băşică ră din toate încheieturile/ C-o făcut bubele o cumetrie/ Şi-o chemat toate beşicile/ Numai beşica cea ră n-o venit/ Şi tare s-o supărat/ De la vârf s-o uscat/ De la rădăcină o secat/ Să cheie, să răscheie/ Ca spuma de mare/ Ca roua de soare” Deochiul, această stare de rău general, care este şi la om dar şi la animale, nu este o boală a unui anumit organ, ea nu poate fi localizată, omul deocheat ameţeşte, se simte rău, chiar poate leşina sau mai grav se poate muri. De multe ori s-a speculat pe la ţară că anumite persoane au ,,ochi rău” adică deoache şi nu de multe ori, moartea unui copil sau animal drag a fost pusă pe seama deochiului. Pentru alungarea deochiului la vaci de

31

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

exemplu, se lua nişte tărâţe, se punea într-o ulcică şi cu o lingură de lemn se mesteca în ulcică şi se spunea sacadat descântecul iar pe alocuri imperativ: ,,De-i fi deocheat de ţigan/ De-i fi deocheat de jidan/ De-i fi de săgetătură/ De-i fi de pocitură/ De-i fi de 99 de feluri/ Să fugi de la ……/ Din ochi, dintre ochi/ Din creierii capului/ Din faţa obrazului/ Din cununa dinţilor/ Din măduva oaselor/ Şi cutare să rămână curat/ Ca argintul strecurat/ Ca maica ce l-o făcut/ Ca Dumnezeu ce-o lăsat. La noi în sat descânta de deochi baba Papucioaia (Papuc Ioana) , Ileana lui Panainte şi Militia. Demult, pe la sate şi nu numai, când o fată rămânea nemăritată ori vreun băiat neînsurat se zicea că le-a făcut cineva (rivală sau rival) vreun descântec să rămână singuri. Atunci se apela la descântecul ,,de desfăcut” care presupunea înfruntarea unor forţe opuse, duşmănia fiind transpusă în orizonturi nevăzute, doar bănuite, conflictul cunoscând proporţii universale. ,,Nu desfac cu una, desfac cu două/ Nu desfac cu opt, desfac cu nouă/ Desfac cu zece şi cu mâinile-amândouă/ De urâciune, de burâciune, de strigare/ De urâtul cel mare/ De fapt, de dat, de făcut, de urât/ La mine te-o trimis cu fusul/ Eu la dânsa te trimit cu căuşul/ În casa ei, la masa ei, în haina ei/ Să te faci din trup, lup/ Să te-apuci, s-o mănânci/ Să rămâi luminată şi curată/ Ca Maica Domnului lăsată. După acest descântec, fata sau băiatul urma să fie iubiţi şi văzuţi de cei din jur ca lumina soarelui de parcă soarele ar fi răsărit din ei. Când o anumită persoană mânca ceva care îi făcea rău se zicea că ,,i s-a plecat” şi trebuia neapărat să fie descântat de plecate: ,,Plecate, plecăcioase/ Ieşiţi voi din este oase păcătoase/ Să cheie ,să răscheie/ Să rămână cutare luminat/ Şi strecurat ca Maica Domnului ce-o lăsat. În timpul descântecului, bolnavul era frecat la încheieturile mâinilor şi la tâmple. Tot în orizontul medicinii populare intră şi alte descântece şi practici: de junghi, de măsele, de năjit, de muşcătură de şarpe, de orbalţ, de păr, de râie de săgetătură, de strâns, de udmă sau de vierme. Îmi aduc aminte că atunci când cineva îşi sclintea o mână sau un picior, mergea la o bătrână care avusese gemeni şi trebuia ,,să-i calce mâna sau piciorul” şi se spunea că osul se dădea la loc. Procedeul era cam aşa: ,,Pacientul” se aşeza cu mâna sau piciorul pe o pernă pusă pe pragul uşii iar bătrâna tămăduitoare se urca încet cu piciorul pe membrul afectat. Se mai întâmplau şi incidente când baba era un pic ,,afumată” şi călca până îţi rupea de tot mâna sau piciorul, dar de cele mai multe ori oamenii se vindecau cu aceste mijloace rudimentare pentru că medicina modernă a pătruns la sate mai târziu. Cred că fiecare dintre noi nu poate uita cum îndrăgitul povestitor Ion Creangă, în frumoasa operă ,,Amintiri din copilărie” ne descrie cu patimă şi umor cum a fost el vindecat de ,,cinstita de holeră” de ,, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul care prăjeau pe foc un ceaun mare cu hoştine cu său şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, au întins hoştinele fierbincioase pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot iar a doua zi m-am trezit sănătos ca toţi sănătoşii”. Iar pentru râia luată de la caprele Irinucăi, bunica lui Creangă foloseşte ,, dohot de mesteacăn”.

32

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Fiindcă medicina modernă a pătruns la sate mult mai târziu, ţăranul român a fost nevoit să se descurce singur, să găsească soluţii din mediul apropiat pentru că de multe ori în satele noastre nu se putea ajunge nici cu căruţa atunci când ploua sau ningea. De aceea, omul simplu, a combinat descântecele cu plantele medicinale sau cu proprietăţi curative: muşeţelul, coada şoricelului, coada calului, lumânărica, pojarniţa, floarea de tei, frunza de hrean, frunza de varză, cartoful, măceşul, frunza de nuc şi alte plante pe care omul simplu le-a folosit cu măiestrie în favoarea sa.

MeŞteŞugarii satului
Prof. Romeo Surdu

Pentru satisfacerea necesităţilor locale, o parte din locuitorii comunei Pogana s-au specializat în prelucrarea diferitelor materii prime cum ar fi: lemnul, fierul, lâna, cerealele, pieile de animale, papura etc. Unele dintre aceste meserii s-au transmis până în ziua de astăzi din tată în fiu, altele au dispărut. Dezvoltarea societăţii şi apariţia noilor tehnologii a condus inevitabil la dispariţia numeroaselor îndeletniciri practicate de către locuitorii comunei. Dotarea atelierelor individuale a evoluat de la unelte rudimentare de mână la diferite mecanisme şi instalaţii cu un randament sporit. Prezentăm în continuare câteva dintre îndeletnicirile locuitorilor comunei noastre precum şi meşteşugarii ce au practicat aceste meserii străvechi. Pentru construirea locuinţelor, a adăposturilor pentru lemnarII animale, pentru confecţionarea uneltelor folosite în gospodărie, obiectelor de mobilier, mijloacelor de transport etc.”lemnul a fost o materie primă de bază oferită de pădurile din zonă, pe care locuitorii comunei Pogana l-au folosit din vremuri străvechi. Conform condicii liuzilor de la 1803, satele Cârjăoani, Bogești și Tomești erau renumite pentru exploatarea cherestelei. Cei mai mulţi meşteri lemnari erau dulgherii, tâmplarii, dogarii și rotarii. Dulgherii construiau casele, grajdurile şi celelalte anexe gospodăreşti. La construirea caselor dulgherii erau ajutaţi de lucrătorii necalificaţi, de regulă proprietarii locuinței. Pentru construcțiile mai importante: conacele boierești, bisericile, școlile etc. erau aduși meseriași cu experiență, cu calificare superioară. Pentru ridicarea bisericii din satul Pogana a fost adus un dulgher calificat, mărturie în acest sens o constituie pisania scrisă cu caractere chirilice ”Această sfântă biserică s-au lucrat de mine calfa Neculaiu la veleat 1811 şi s-au săvârşito leat 1812”. Construcţiile din lemn (case, grajduri, sălaşe, saivane) ridicate în urmă cu peste 150 – 200 de ani se află şi în prezent în toate satele comunei.

33

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

De regulă, tâmplarii lucrau piesele de mobilier sau finisau lucrările efectuate de dulgheri, dogarii erau specializați în confecționarea vaselor și butoaielor iar rotarii se ocupau cu lucrul carelor și a roților. Meşterii lemnari amintiţi de-a lungul timpului: Papuc Gheorghe (rotar), Recea Grigore din Pogana, Marandiș Neculai din Bogeşti, Vasile Ciocan din Tomești, Petrovici Toader, Costea Vasile (dogar) din Măscurei, Nică Mastacan (Sfântu) şi Costică Toporaş din Cârjăoani. Astăzi întâlnim în satele comunei Pogana numeroși tâmplari care folosesc ca materie primă atât lemnul cât şi materialele semifabricate, procesul tehnologic şi uneltele utilizate fiind total diferite fată ce cele folosite de acum 50-100 de ani. Majoritatea meşterilor fierari din comuna Pogana se fierarii ocupau cu potcovitul animalelor, confecţionarea şi repararea uneltelor agricole, elementelor de feronerie şi a altor unelte folosite în gospodării. Atelierele erau construite pe lângă gospodării, fiecare din ele având în dotare cuptorul pentru încălzit metalul, nicovala, instrumente de lucru şi un recipient cu apă necesar călirii fierului. Ca tehnică de lucru se folosea prelucrarea fierului la cald prin încălzire şi apoi modelarea prin lovire cu ciocanul, taiere, perforare sau încovoiere. Fierarii asigurau şi feroneria pentru construirea carelor. Aceste mijloace de transport aveau foarte multe întărituri şi piese de legătură din fier. În satul Pogana era renumită fierăria fraţilor Iorgu şi fierăria lui Mocanu Brătianu, în satul Bogești era cunoscut fierarul Gâlea Gheorghe; în satele Cârjăoani și Măscurei era renumiți fierarii: Lungu Costică, Magher Costică, Nedelcu Gheorghe şi Costea Liviu iar în satul Tomeşti Iordache Costache. În prezent nu se mai practică această îndeletnicire. Satul Pogana fiind amplasat în apropierea râului morarii Tutova, a avut numeroase mori de apă. Potrivit vechilor obiceiuri morile au fost legate de moşii fiind pomenite în actele de vânzare cumpărare „iazuri cu vaduri de moară”. Documentele istorice certifică existenţa morilor la Pogana, de exemplu, într-un act de vânzare cumpărare de la 1698 este specificat: “……cari fac o giumătate de sat de Cosmăneşti (Pogana), partea de gios, partea lui Uriache Vornicul cu siliştea satului, cu loc de hilăşteu şi de moară, cu locul de ţarină şi cu tot locul……” Morile amplasate în apropierea iazurilor (heleșteielor), erau amenajate prin blocarea cursului de apă cu un brâu de pământ. Pe lângă rolul de a aduna o cantitate mai mare de apă necesară învârtirii pietrelor de moară pe timp de secetă, aceste iazuri erau folosite şi pentru creşterea peştilor. Odată cu dezvoltarea tehnicii, morile de apă au dispărut fiind înlocuite cu cele acţionate de motoare electrice. Astăzi în comuna Pogana funcţionează patru mori acţionate electric două în satul Pogana, una în satul Cârjăoani şi una în satul Tomeşti. În anul 1924 la Pogana era menționat ca morar Bogdan Alecu. Alte meşteşuguri practicate: prelucrarea pieilor, a lânii (ţesutul, torsul, împletitul), prelucrarea cânepei şi a papurii, construirea sobelor. În comuna Pogana nu au

34

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

fost identificaţi meşteşugari specializați în prelucrarea acestor materiilor prime, însă în mai toate gospodăriile s-au practicat aceste îndeletniciri, îndeosebi pentru satisfacerea nevoilor personale. Anumiţi gospodari erau pricepuţi la confecţionarea opincilor, hamurilor, bicelor, chimirelor, traistelor etc. În vremurile îndepărtate sticla de geam era un produs foarte scump, de aceea ţăranii puneau în locul geamului piei de animale subţiri şi foarte bine curăţate, pentru a deveni transparente. Locuitorii comunității apelau deseori la meșterii cojocari pentru confecționarea diverselor articole de îmbrăcăminte: cojoace, bunde, căciuli. Meșterii cojocari care au practicat această meserie în ultimele decenii sunt: Mocanu Ștefan din Bogești, Gîfu Petrache din Tomești, Petcu Titi și Cucu Emanoil din Pogana. Ca meşter ciubotar putem aminti pe Nică Ivan din Cârjăoani. Astăzi, aceste meserii nu se mai practică. Prelucrarea lânii este o îndeletnicire pe care o întâlnim și în zilele noastre. Numeroase gospodine din comuna Pogana încă mai confecționează plapome, împletesc ciorapi, mănuşi ilice, unele mai ţes şi la război. Prelucrarea lânii era un proces destul de complex. Acesta începea vara, odată cu tunderea oilor. Lâna era spălată, uscată, scărmănată, pieptănată după care era toarsă pentru a obţine firele de lână. Astăzi torsul lânii a dispărut ca îndeletnicire; gospodinele preferă să achiziţioneze lâna după ce a fost prelucrată tehnologic cu ajutorul maşinilor specializate. Dintre gospodinele care au ţesut la război amintim pe: Ţâmboi Elena, Sârbu Elena, Stanciu Fănica, Matei Zoica, din Pogana, unele din ele participând la expoziţia de covoare tradiţionale organizată la Vaslui. Cânepa a constituit materia primă pentru fabricarea ţesăturilor şi a funiilor. Fibra din care se obţin firele textile este conţinută în tulpina cânepei, plantă ce a fost cultivată o îndelungată perioadă de timp pe teritoriul comunei Pogana. Procesul tehnologic pentru obţinerea firelor de cânepă necesita parcurgerea mai multor etape. După recoltare tulpinile de cânepă erau topite, adică erau lăsate la dubit pentru a separa fibra lemnoasă de fibra textilă. Procesul de separare se realiza cu ajutorul meliţei. Fuiorul obţinut se răghileză (se desface în fire mai subţiri) se piaptănă apoi se toarce. Astăzi nu se mai practică această îndeletnicire. Papura a fost folosită la confecţionarea rogojinilor şi a coşurilor. Din timpuri demult apuse locuitorii din comuna Pogana confecţionau rogojini ce aveau o largă întrebuinţare: era aşternută pe podea, pe cuptor, se înveleau legumele, se căptuşeau şoproane, se agăţau la uşa grajdului să le fie mai cald vitelor etc. În anul 1887 satul Tomești era renumit pentru confecționarea rogojinilor. Locuitorii din satul Bogești cunosc şi astăzi tehnica împletirii rogojinilor, însă nimeni nu mai practică această meserie.

35

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

wNIuĂţI DE MĂtwRĂ FOLOSITE ÎN MOLDOyA MEDIEyALĂ
Prof. Romeo Surdu

Unităţile de măsură au apărut din necesități practice, odată cu dezvoltarea percepţiilor şi reprezentărilor matematice. Activitățile curente ale primilor oameni în domeniul agriculturii sau comerțului, a condus inevitabil la introducerea unor etaloane pentru a facilita măsurarea diferitelor mărimi cu care lucrau. Mărturii în acest sens le întâlnim la vechile civilizaţii ce au trăit în câmpia Mesopotamiei acum 5000 de ani, însă, primele dovezi care atestă efectuarea măsurătorilor temporale sunt mult mai vechi. După opinia cercetătorilor, calendarele lunare descoperite au o vechime de peste 15-20 mii de ani. În funcţie de dezvoltarea economică şi socială, fiecare popor a introdus diferite sisteme metrologice. Mai toate civilizaţiile au adoptat ca etalon pentru măsurarea lungimilor părţi ale corpului omenesc: degetul, palma, cotul, pasul. Unităţile de măsură folosite de strămoșii noștri erau variabile, mărimile acestora suferind modificări în funcție de perioada istorică sau de zona geografică, deseori ajungându-se la situaţii conflictuale atunci când produsele sau terenurile erau măsurate în vederea comercializării. Pentru a evita aceste neajunsuri, în comunităţile restrânse, au fost adoptate unităţile de măsură etalon (palma etalon, stânjenul etalon etc.) ce erau păstrate în biserici. Astăzi, sistemele de măsură neconvenționale sunt foarte puțin utilizate. Încă din clasele primare, la obiectul Matematică sunt predate unităţile de măsură standardizate internaţional: pentru lungime metrul (m), pentru suprafaţă m2, pentru volum m3, pentru capacitate litrul (l), pentru masă kilogramul (kg), pentru timp secunda (s), iar ca unitate monetară, leul. Unităţile de măsură standardizate internaţional (metrul și kilogramul) au fost introduse în anul 1799. Metrul, ca unitate de măsură pentru lungime, reprezenta a 40-a milioana parte din lungimea meridianului pământesc care trece prin Paris, iar kilogramul, ca unitate de măsură pentru masă, reprezenta masa unui decimetru cub de apă distilată la temperatura de 40C. În acest articol ne propunem să studiem unităţile de măsură folosite în Moldova medievală, mai exact în zona Tutovei, până la introducerea unităţilor de măsură standardizate internațional. Măsurarea lungimilor Linia a fost cel mai mic submultiplu al palmei, fiind întâlnită în documente în secolul al XIX-lea. Ea a fost împrumutată, probabil, din Franța. Înainte de introducerea sistemului metric, linia avea utilizarea de azi a milimetrului, fiind însă mai mare ca acesta de două ori. În Moldova, linia era a 12-a parte dintr-un deget și a 96-a parte a palmei.

36

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Degetul (parmacul) a fost o măsură veche, de origine romană (digitus). Degetul avea 12 linii, fiind egal cu lățimea a patru grăunţe de ovăz (sau cu18,48 mm). Șchioapa era ceva mai mică decât palma, reprezentând distanta de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când acestea sunt bine depărtate unul de altul. Cu șchioapa se măsurau mai ales scândurile. Palma era egală cu distanţa dintre vârful degetului mare şi a celui mic când palma era deschisă la maximum, mărimea ei a variat în secolul al XVIII-lea între 0,255m şi 0,285m. După descrierea lui T. Pamfile, palma domnească din Moldova era confecționată din metal, având o formă dreptunghiulară; la cele două capete avea câte o gaură si câte un bour (stema Moldovei). O asemenea palmă-etalon se păstrează la Muzeul de istorie a Moldovei din Iași.

1 Palma 2. Şchioapa 3. Latul de palmă 4. Degetul

Cotul era principala unitate pentru măsuratul stofelor şi pânzeturilor; la 1864, cotul obișnuit avea 0,637 m. Pasul a fost cea mai veche măsură de lungime, fiind moştenită de la romani. Pasul era egal cu distanța dintre picioare în timpul mersului obișnuit, mărimea acestuia variind între 4 şi 6 palme. Stânjenul a fost o măsura folosită de multe popoare din Europa în evul mediu, el fiind, la origine, înălțimea medie a omului cu mâna dreaptă ridicată în sus. Stânjenul avea 8 palme, lungime sa varia în funcţie de mărimea palmei ≈ 2m. Prăjina a fost o unitate de măsurat lungimile mai mare decât stânjenul; ea şi-a luat numele de la lemnul lung şi subțire, folosit la măsurători. De regulă prăjina avea 24 palme, ≈ 6,7 m. Ceasul de mers. A fost cea mai des utilizată unitate de măsurat distantele mari în Moldova. Ceasul de mers se calcula în trei feluri: după mersul omului pe jos, după mersul calului şi al boului, cele trei ceasuri de mers fiind inegale între ele. În secolul al XIX-lea, ceasul de mers era considerat ca măsurând în medie 2000 de stânjeni, adică aproximativ 4,5 km. Măsurarea suprafețelor de pământ Măsurarea pământurilor a constituit unul dintre factorii determinanți pentru introducerea unităților de măsură. Pentru a înțelege mai bine cum se măsurau pământurile vom apela la o serie de documente domnești și acte de vânzare –cumpărare.

37

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Măsurarea pământurilor în unităţi de suprafaţă a început mai târziu, în sec XIX, până atunci se foloseau o serie de măsuri de apreciere a suprafeţelor. Aceste terenuri nu erau strict delimitate, poziţionarea lor era făcută în funcţie de denumirea satelor, a stăpânilor sau a punctelor de hotar. Satul Pogana este atestat documentar cu denumirea de Coţmăneşti, în anul 1439. Documentarul, redactat la Vaslui de către gramaticul Mihul întăreşte dreptul de proprietare asupra unor sate pe Tutova. “Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie voievod şi fratele domniei mele, Ştefan voievod, domni ai Ţării Moldovei. Facem cunoscut, …… că aceste slugi ale noastre, pan Oană Roşca gramatic şi fratele său Cojea Petru, …… le-am întărit dreptcredincioasa lor vislujenie, în ţara noastră, satele pe Tutova anume: Călimăneşti unde este Ion, mai sus de Lăleşti, şi, mai jos, Coţmăneşti, unde a fost Coţman, şi, mai jos Coleşăua, unde a fost Hodco şi Măciucă, şi seliştea lui Brătan, şi unde a fost moara lui Brătan să-şi facă moară, şi prisaca lui Micşin, pe Pârâul Sec, şi, mai jos, un loc să-şi adune fân, alt loc, mai sus de Lungani, anume Fîntirele. ……Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele lor vechi, pe unde au folosit din veac. Iar hotarul pustiilor să fie cât vor putea folosi îndestul”. Aşadar, o parte din suprafeţele de teren (satele, siliştile, prisăcile) erau bine determinate după hotarele vechi, însă alte suprafeţe (pustiile) nu erau măsurate, proprietarul având drept de folosinţă „îndestulat”. Hotărnicia moşiei Hresca este mult mai bine descrisă într-un document de vânzare datat la 1697. Aici sunt precizate hotarele din cele patru puncte cardinale. 1697. Hotărnicia moşiei Hreasca - Document scris în limba română cu caractere chirilice “Adecă eu Zinca Pârvoaie şi cu fii mei, Enache şi Ştefan Pârvul ……am vândut dumisale a noastră dreaptă ocină şi moşie sâlişte anume Hriasca, ci este în fundu Văii Tătirenilor. Care acea sâlişte se hotărăşte despre răsărit, în zarea dealului despre Cârjăoani, şi din sus se hotărăşte cu hotarul Măscureilor ; şi pin codru şi despre apus se hotărăşte cu hotarul Mirenilor; şi din sus cu hotarul Horgiascăi” . În cadrul obştii împărţirea pământului se făcea pe “bătrâni”. „Bătrânul ” era numele ce i se dădea unei părţi din teritoriul satului care aparţinuse la început fondatorului satului. Fiecare “bătrân” avea un număr de „pământuri”. Împărțita pe „pământuri” varia de la o localitate la alta. De regulă “un pământ” era o suprafaţă dreptunghiulară căreia i se măsura numai lăţimea, aceasta fiind în medie de 20-25 de paşi și reprezenta suprafața de pământ ce putea fi arată într-o zi. În această perioada se folosea pentru măsurarea suprafeţelor unităţi de măsură pentru lungime. 1699. Împărţirea unor terenuri de pământ - Document scris în limba română cu caractere chirilice „… apoi au ales un bătrân din satul Băiceni ce a dat Solomon lui Ilie pentru alt bătrân din Boţeşti, luat la schimb. Să aibă a stăpâni Ilie stolnic 6 pământuri şi 18 prăjini ce s-au venit lui Solomon în Pogana, mai rămâne să-i mai dea Solomon un pământ şi 19 paşi în Brădiceni alături de Pogana”

38

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

1698 Document prin care sunt confirmate anumite părți de moşie, stolnicului Ilie Enache. …domnia mea dăm şi întărim boiarinului nostru Ilie Ianachie vel stolnic părţi ce scriu mai sus, cari fac o giumătate de sat de Cosmăneşti, partea de gios, partea lui Uriache Vornicul cu siliştea satului, cu loc de hilăşteu şi de moară, cu locul de ţarină şi cu tot locul…… Aşijderea ni-au arătat dumlui Ilie Ianachie vel stolnic mîrturie de hotărâtură din giumătate de sat de Cosmăneşti ce sî chiamă Pogana, partia de sus,……unsprezece pământuri, trei paşi în frunte, pământul 25 paşi, pasul 7 palme…… ce sunt cumpărăturili dumisali. În acelaşi document, domnitorul Anteoh Constantin Voievod, întărește dreptul la proprietate asupra a 15 pământuri şi 9 paşi în satul Brădiceni (Băiceni), alături de Pogana. După cum se poate observa, în acest document sunt specificate mărimile unităţilor de măsură: 1pămînt = 25 paşi şi 1 pas = 7 palme. Pământurile în frunte erau acele pământuri care aveau capetele în vatra satului. Unităţi de măsură pentru suprafaţă Falcea fiind suprafața ce putea fi secerată de un om într-o zi. Mărimea fălcii a fost legiferată prin Regulamentul organic din 1831, unde se spune că „falcea este o faţă de pământ în lung de optzeci prăjini şi de patru în lat; prăjina este de trei stânjeni, fieştecare din 8 palme domneşti; aşadar falcea este o faţă de loc în măsură de stânjeni pătraţi 2880” La 1864 falcea avea aproape un hectar și jumătate sau mai exact 14 323 m2. Prăjina fălcească era a 80-a parte dintr-o falce, măsurând patru prăjini pătrate sau 0,179 02 ha. Pogonul fiind mai puţin folosit în Moldova reprezintă suprafața ce putea fi arată într-o zi. Pogonul este întâlnit mai des la măsurarea suprafeţelor cultivate cu vie. “…iar în 10 pogoani de vii de la Chilieni s-au socotit prin tahmin (aproximare) ca 250 vedre”.

1846 - Hotărnicia părţilor de moşie a schitului Orgoeşti

39

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Măsurarea capacităţilor pentru lichide Butea (sau butoiul) este un vas mare de lemn de dimensiuni variabile ce a fost folosit în Moldova, atât la păstrarea şi transportul băuturilor, cât şi ca măsură de capacitate. Până la jumătatea sec al XVIII-lea pentru măsurarea capacităţii butoaielor se practica “vădruirea” vasului, adică butoaiele se măsurau prin umplere cu vedre de apă. La sfârşitul sec al XVIII-lea se practica “cotărirea buţilor”, adică măsurarea butoaielor cu un cot de măsură (cotul era un băţ lemn sau o tijă din metal pe care erau marcate un număr de palme). Cu ajutorul cotului se măsura diametrul mare D , diametrul mic d şi lungimea butoiului l. Apoi se calcula capacitatea butoiului cu ajutorul formulei: C 

Dd l , 2

rezultatul obţinându-se în vedre. În anul 1815, cotăritul se aplica şi în oraşul Bârlad, pentru acest serviciu percepându-se taxe între 5 şi 10 parale. Polobocul este amintit îndeosebi în Moldova la măsuratul vinului şi al mierii. La 5 iunie 1667, de pildă, polobocul de miere costa 10 galbeni. La 3 oct. 1831, o bute avea 150 de vedre, în timp ce polobocul numai 65 de vedre. Giumătatea a fost o măsură de capacitate adeseori în Moldova în secolele XVIXVII, când sunt amintite în documente numeroase giumătăţi de miere sau de vin. Giumătatea avea circa 80-100 de vedre. Vadra a fost principala unitate de măsurat capacitatea pentru cantităţi mai mari de materii lichide. În măsură modernă, vadra de 10 ocale avea 15,20 l. Ocaua şi submultiplii ei a fost o măsură de capacitate pe care poporul nostru a împrumutat-o de la turci. Ocaua avea 1,520 1, litra 0,380 1, iar dramul 0,0038 1. Măsurarea capacităţilor pentru cereale Chila s-a folosit la vânzările de cantităţi mari de cereale. În ţinuturile Bârlad şi Tecuci chila de grâu şi porumb avea câte 260 de ocale, iar orzul 180-210 ocale. Merţa în 1831, în Moldova a fost legalizată merţa de 120 de ocale, care era egală cu jumătate din chila de 240 de ocale, având 10 dimirlii a câte 12 ocale. Dimirlia a fost principalul instrument de măsurat cerealele în Moldova în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului trecut, când toate cerealele

40

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

calculate în merţe sau în chile erau măsurate cu dimirlia care avea 11sau 12 ocale. Dimirlia de 11 ocale avea 19,712 l, iar cea de 12 ocale 21,504 l. Stogul a fost una dintre cele mai utilizate măsuri pentru aprecierea volumului fânului. Cu această denumire erau măsurate şi cantităţile de cereale, dacă se precizau dimensiunile stogului (grosimea dimprejur şi înălţimea), mai mult, cantitatea era măsurată şi în merţe. Măsurarea greutăţilor Ocaua a fost principala unitate de măsurat greutăţile din Ţara Românească şi Moldova, unde întâlnim mii de documente din secolele XVII-XIX care pomenesc de ocale de: ceară, miere, unt, brânză, zahăr, orez, cereale, fân, aramă, plumb etc. La 1775, toate produsele alimentare se măsurau cu ocaua: carnea, seul, fina, peştele, fasolea, zahărul, untul etc. Ocaua de greutate se diviza în patru litre a câte 100 de dramuri, în 400 de dramuri şi în 1600 de tenchiurit. La 1864, ocaua din Moldova avea 1,291 kg, litra 322,75 g, dramul 3,2275 g. Bibliografie:
1.Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoșii, Editura Științifică, București,1971. 2. XXX, D.R.H.V1,V3,V25, Editura Academiei, București,1975.

INCURSIUNE SPRE VATRA STRĂMOŞEAtCĂ

Elevi: Vladuţ Balan, Gabriela Ursu Coordonator: prof. Octavian Coman

Muzeul oglindeşte imaginea satului de odinioară. Monumentele expuse în aer liber oferă o imagine cât mai concludentă a vieţii ţăranului român, retrăim în fiecare colţişor spiritul lor de inventivitate, sesizăm remarcabilul simţ artistic al omului de la ţară. Ne-am dat seama că izvorul spiritualităţii poporului român se află la sat. Mi-au revenit în minte versurile marelui poet Lucian Blaga

41

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

“... Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. ” Cristalul magic al timpului ne-a deschis prin intermediul obiectivelor vizitate o lume de mult apusă. Primul obiectiv vizitat a fost Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”. Se reconstituie în Muzeul Satului, într-un cadru generos, ambianţa intimă a fiecărei locuinţe, reuşind acest lucru prin aducerea, în jurul fiecărei gospodării, hambarele, grajdurile şi celelalte acareturi, gardurile lucrate din nuiele de lemn sau chirpici, porţile modeste sau impunătoare, interioarele cu mobilierul specific fiecărei zone, uneltele de muncă, vasele, covoarele şi alte ţesături. Gruparea monumentelor, în această expoziţie, în aer liber, este făcută după principiul geografic al provinciilor istorice: Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Eram fascinaţi de toate aceste aşezăminte. Se vede că “lacrima lui Dumnezeu” a binecuvântat aceste meleaguri. Gospodăriile ţărăneşti par a rodi din natura patriei noastre. O îmbinare armonioasă a acesteia iau formă în acest paradis rural. Vedem cum se ridică princial frumoasa gospodărie de la Chiojdu (judeţul Buzău) , construită din bolovani şi având un foişor cu stâlpi ciopliţi sau cea de la Curţişoara(Gorj), care se impune printr-o arhitectură deosebită, având două nivele; parter monocelular (cămară); etaj: camera curată, camera de locuit, prispa deschisă în faţă, acces lateral (scară); stâlpi de susţinere; bârne masive de stejar; pereţii lipiţi; acoperiş în patru ape. Răsărind parcă din glia străbună , se arată bordeiele de la Drăghiceşti şi Castranova, ce ne uimesc prin simplitate şi modestie. Cel de la Drăghiceşti este un bordei "cu trei gropi" şi anume : "gârliciul" (tinda) , " la foc" (bucătăria) şi odaia. Pereţii gropii erau izolaţi cu zid de cărămidă dublu, apoi "pidvoriţi" cu lemn (zid: o cărămidă pe cant, o cărămidă pe lat) Evacuarea fumului de la sobe se făcea printr-un coş piramidal care conducea fumul în exterior printr-un horn zidit din cărămidă. Bordeiul din Castranova(Dolj) ne-a

42

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

impresionat prin acoperişul din stuf, paie şi pământ. Tehnica construirii acestora era una deosebită, în care s-a aşezat un strat de stuf (10cm) şi apoi un strat gros de paie; deasupra se ridicase pământul scos din groapă (până la 80cm) şi apoi iarăşi paie. Casa din Şuici(Argeş) păru să întregească ansamblul arhitectural al Munteniei. O construcţie în unghi drept, în care camerele erau legate între ele printr-o sală, în care predomina ca material de construcţie lemnul de brad, cărămida şi cimentul. Am aflat că acestea aveau coşuri care preluau fumul, eliminându-l în pod, iar din lucarnele de aerisire ieşea afară. Arhitectura din Dobrogea ne-a atras atenţia prin casa din Ostrov (Constanţa). Am remarcat aici, prispa susţinută de stâlpii frumos ornamentaţi. Tot din Dobrogea, am vizitat şi ansamblu arhitectural din Jurilovca (Tulcea). Construcţia era prevăzută cu cinci încăperi: casa din faţă (oaspeţi), camera de locuit, bucătăria de iarnă, două tinde; prispă pe o latură; piatră moale; chirpici iar acoperişul din două ape şi construit din stuf. Deosebite, ni sau părut şi anexele gospodăreşti şi în special baia fumătoare. O construcţie anexă cu trei încăperi: nujnic (closet), frigania (vatră), bania (baie), ce avea un acoperiş în patru ape acoperit cu stuf. Ardealul ne-a încântat şi el prin diversitatea construcţiilor. Amintim aici , casa din Sălciua (Țara Moților) cu un acoperiş enorm din paie şi modesta casă din nuiele lipite cu lut din Dumitra, casa din Drăguş, cu un exterior extrem de bogat in ornamente. Nu pot să nu amintesc de bisericile din lemn: de la Timişeni(Gorj), Turea(Cluj), Dragomireşti(Maramureş) sau Răpciuni (Neamţ). Aceste lăcaşe de cult par a-şi chema şi astăzi credincioşii. În ele, rugăciunile înaintaşilor noştri ajungeau mai uşor către Dumnezeu. Instalaţiile tehnice se arată ca un argument al inventivităţii ţăranului român. De la morile de vânt din Dobrogea, piua cu pănură cu patru maie acţionate oblic din Feneş(Alba) sau tot de aici instalaţia de zdrobit minereul aurifer cu conţinut redus de aur din Valea Mică, la atelierul de olărit de la Horezu, dar şi pivele hidraulice de prelucrat ţesăturile de la Gura Râului (Sibiu) şi Borlova(Caraş Severin). Cu cât ne apropiam de sectorul destinat Moldovei, emoţiile erau mai mari. Eram curioşi să vedem, cum arătau casele moldovenilor lui Ştefan. Ne-au întâmpinat construcţiile Moldovei de Sus. Ne-au urat un „bun venit” aşa, cum trebuia, casele din Cetatea de Scaun a Sucevei. Bordeiul din Câmpulung Moldovenesc este deosebit de celelalte bordeie pe care le-am văzut. Această construcţie avea două încăperi, având accesul la faţada principală (latura stângă), din tindă se intra în camera de locuit. Materialele folosite erau specifice

43

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

zonei de munte: piatra de carieră, lemn de brad sau pământ bătut. Acoperişul era alcătuit din două rânduri de draniţă de brad. Gospodăria din Fundu Moldovei compusă dintr-o casă cu două încăperi, tindă şi cămară; cu un soclu de cărămidă şi ciment; având acoperişul în patru ape; cu învelitoare din şindrilă din brad ne-a atras atenţia în mod deosebit. Anexele gospodăreşti ilustrează câte ceva din destoinicia gospodarilor bucovineni de odinioară. Mă refer aici la şura cu două grajduri şi magazie. Din Neamţ, gospodăria Audia ne-a adus aminte de casa bunicilor de la ţară. O casă cu două încăperi şi două cămări, cu o prispă înălţată, deschisă pe patru laturi şi cu deregi din lemn de brad. Acoperişul în patru ape era învelit cu şindrilă din brad. Moldova de Jos ne-a încântat privirile prin casa de la Năruja (Vrancea). O casă cu un nivel, având o încăpere şi tindă, cu un foişor lateral şi prispa aflată la faţadă. Am remarcat amplasamentul pivniţei, care se afla sub foişor, adâncit în sol şi inclus în soclu. Căutând cu privirea gospodării şi case din zona noastră, am zărit o frumoasă gospodărie răzăşească din zona Huşilor (Olteneşti), judeţul Vaslui. Acesta era compusă dintr-o casă cu patru încăperi şi tindă: camera curată (odaia curată), cameră de locuit (odaie), bucătărie ,tindă mediană sau sală cum se mai numeşte la noi. Interesantă ni s-a părut „ coştereaţa” de păsări, o construcţie anexă circulară construită din lut lipit pe un schelet din nuiele de carpen şi de salcâm, având un acoperiş conic, ce avea învelitoare din stuf. Crama reprezenta o construcţie semi îngropată din piatră de râu şi lut, cu un acoperiş din stuf în care rândurile de snopi au fost fixaţi cu prăjini din lemn (la păştină). Înainte de a ajunge la gospodăria din Olteneşti, am zărit o construcţie ce m-a introdus în atmosfera iarmaroacelor de altădată. Era un leagăn cu patru scaune. Acesta avea doi stâlpi laterali, ciopliţi în vârf ca o furcă în care intră axul principal care mişcă mecanismul. Provenea din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui. Ieşind din acest „Neverland românesc”, am căutat o cale de întoarcere. Un glas răscolit ne chema din adâncuri. Păreau a izvorî din mii de piepturi. Şi în sfârşit, dorinţele neau fost împlinite. Am pătruns cu paşi timizi la aceştia şi am bătut la poarta sufletelor lor. Se afla în cel de-al doilea obiectiv Muzeul Ţăranului Român. La parter am vizitat „Legea creştinească”. Aici, fiecare exponat, fie că vorbim de ţesături, podoabe, decoraţiuni de interior, făceau trimitere către bogăţia spirituală a înaintaşilor noştri. „ Reculegere” alcătuit dintr-un un grup de strane grupate centrifugal, având menirea de a ne trimite către credinţa străbună. Un loc în care Sfatul Bătrânilor, judecă blasfemia şi ignoranţa urmaşilor. Locul denumit „Moaşte”, reprezintă ce a mai rămas din credinţa străbună: un clopot dintr-o clopotniţă, o bucată din zidul unei biserici, bucăţi de

44

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

lemn. Am înţeles că nu trebuie să ne uităm credinţa şi să ne întoarcem la ea. „Ferestre” sunt singurul loc prin care putem privi lumea. Ele reprezintă în conştiinţa populară ochii sufletului. Exista în concepţia populară credinţa prin care ţăranii, atunci când cineva murea, le făceau câte patru ferestre în coşciug, pentru a mai vedea chipurile celor dragi. Prin „ Timp” nu trebuie să existe uitare. Asta am înţeles noi în acest pavilion. Pentru a învinge timpul ţăranul român se încărca de virtuţi moral-creştine puternice: credinţă, familie, iubire. „ Pomul vieţii” în care sunt încrustate jurăminte de iertăciune, aduc în conştiinţa noastră, faptul că putem ierta pentru ca în final să ne reclădim spiritual. El este de fapt un pom al reînvierii. „ Legea vieţii” se află la primul etaj. Reprezintă preocupările omului simplu, având drept sursă de hrană, tot ce natura-creaţia divină ne dăruieşte. Pavilioanele de aici purtând la fel nume semnificative. „Triumf” ne propune o reflecţi despre, putere , blândeţe şi adevărata bogăţie. Această sală ne trimite la frumuseţea ţărănească. Buciumul are menirea de a trimite „dorul dorurilor noastre”, cu putere, şi oglindit în modul de a percepe viaţa a ţăranului. Sala „ Haina” are menirea de a sublinia coerenţa portului ţărănesc, în ciuda unor diversităţi de modele şi culori. „Munca-focul” reflectă principalele meşteşuguri ţărăneşti, în care focul şi pământul au un rol primordial. Am observat aici ateliere de fierărie şi olărit. Sălile intitulate „Munca” ţin să aducă în atenţia vizitatorului, cele patru elemente ce compun universul: focul, aer, apă şi pământ şi între el omul, faurul din basmele populare, aflat la mijlocul pământului. „Munca-apa/vântul” aduc în prim plan preocupări casnice în care apar şi celelalte două elemente: apa si aerul. Moara cu palete ne trimite către iluzii spulberate în vânt, iar cealaltă instalaţie prin care apa şi vântul suflă cu putere, se aseamănă cu un zmeu sau balaur din miturile noastre ancestrale. Sala „Împreună” şi „Minorităţi” ne aduc în faţă minorităţile conlocuitoare. Termenul de străin nu-şi avea loc între membri comunităţilor multietnice. Fiecare având o îndeletnicire ce îi reprezenta. „ Locuire” aduce în faţa vizitatorului ideea de sobă tradiţională, vatra - sursă de căldură şi lumină. Impresionantă este şi „Casa în casă” cu povestea ei de generaţii. „ Hrana” ne conduce în spirală spre ideea că suntem ceea ce mâncăm. Spre deosebire de îngeri, care nu mănâncă, se prefac. Omul este simbolic „animalul chinuit” sau „planta secerată”. Noi reprezentăm materia martir, care face sacrificii în viaţă. Este o poveste a începuturilor, în care mărul otrăvit a ispitit pentru veacuri conştiinţa umană. Am traversat zdruncinaţi de autocar şi de gânduri pe spinarea din fier şi beton ce se ridică deasupra bătrânului oraş ca o ultimă realizare arhitectonică a timpurilor moderne. Am coborât către cea mai impunătoare clădire civilă din lume Palatul Parlamentului. Aici am

45

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

vizitat una dintre cele mai frumoase colecţii de costume populare din cadrul Muzeului Costumelor Populare, o secţie ce aparţine de Muzeul Satului „ Dimitrie Gusti”. Cele peste 250 de exponate sunt prezente în 2200 de m.p., zona cel mai bine reprezentată fiind Muscel-Argeş. Colecția de costume a fost donată în decursul timpului de doamna Marghiolita Constantinescu Rogojan, artist plastic, decorat cu Ordinul Naţional Steaua României, datorita îmbogăţirii patrimoniului nostru naţional cultural. Costumele prezente înfățișează portul popular în diferite ocazii, cum ar fi în cadrul unui alai de nuntă sau cum sunt costumele aflate în foişorul din centrul muzeului. Ele sunt înfrumuseţate în funcţie de vârsta celor care le poartă, anotimp, ori zona din care provin. Costumele ilustrate arată evoluția portului popular românesc în ultima sută de ani. Unele costume sunt cusute cu fir de argint şi aur, care au aparţinut oamenilor mai înstăriţi de la sat. Aici am regăsit costume din zona din care provenim, Moldova de Sud.

Plante de leac Şi vămădxivPare
Prof. Iuliana Enculescu Arta vindecării la locuitorii acestor meleaguri poate fi considerată un tezaur originar arhaic, care după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, poate fi atribuit sacerdoţilor geto-daci. Plantele de leac şi tămăduitoare, sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziţia lor chimică au proprietăţi medicinale. Comuna Pogana are o mare diversitate de plante de leac. Acestea au fost întrebuinţate frecvent de peste 5000 de ani, când omenirea nu cunoştea încă principiile lor active. Pentru a-şi face pe deplin efectul, plantele de leac trebuie culese, uscate și păstrate în anumite condiții. În fiecare an, plantele medicinale se culeg şi se împrospătează cămara cu ele. Uscarea plantelor de leac şi al celor aromatice se face la umbră, în locuri bine aerisite. Culegerea lor este făcută dimineaţa după ce s-a ridicat roua sau pe vreme caldă înaintea orelor amiezii. Păstrarea plantelor se face în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză. Efectele tămăduitoare ale plantelor se mai pot păstra în siropuri preparate în gospodărie. Cum dă căldura, chiar încă de la primele raze de soare calde din primăvară şi până toamna târziu, încep pregătirile pentru adunarea plantelor pentru iarnă. O activitate migăloasă care implică multă atenţie şi multă dragoste, fie că e vorba de plante de ceai sau plante aromate pentru bucătărie. Şi asta pentru că de la unele plante alegem doar florile, la altele tulpina, dar sunt şi plante de la care folosim toată planta. Există un întreg ritual pentru culegerea plantelor medicinale. Astfel unele plante se culeg dimineaţa după ce se ridică roua, din zone nepoluate, nefertilizate chimic, departe de căi feroviare şi autostrăzi. Altele sunt culese după ce arșița zilei s-a mai domolit sau când soarele nu este prea dogoritor. Uscarea naturală a plantelor Plantele se usucă într-un strat nu gros, pe saci de pânză sau hârtie, iar înainte de uscare, trebuie să îndepărtăm impurităţile sau alte plante care s-au amestecat. Dacă sunt pline de pământ, vom apela la spălarea lor sub jet de apă şi cât mai rapid. Uscarea trebuie

46

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

făcută cât mai repede de la recoltare, altfel, plantele transpiră şi mucegăiesc. Puteţi alege uscarea naturală, prin acţiunea aerului, la soare, la umbră sau apelaţi la uscătoare speciale. Uscarea naturală trebuie făcută într-o încăpere goală, iar durata uscării variază în funcţie de anotimp: vara, între 3 şi 7 zile pentru frunze şi ierburi, 20-30 de zile pentru rădăcini şi scoarţe groase. Nu păstraţi plantele în cutii sau pungi de plastic, ambalaţi-le în pungi de hârtie sau cutii de carton şi păstraţi-le la o temperatură relativ constantă. Nu uitaţi să scrieţi pe pungă data recoltării. Plantele uscate se mărunţesc după uscare, cu foarfeca sau între palme, şi puse în săculeţi de pânză. Pentru plantele medicinale se recomandă păstrarea lor individuală, fiecare în săculeţul ei, iar amestecul pentru ceaiuri să se facă în cantităţi mai mici, pentru o săptămână sau pentru o lună, într-un alt săculeţ sau recipient. Ce culegem în luna iulie şi august? Traista ciobanului e mai pretenţioasă când e vorba de cules. Se smulge toată planta, se lasă să se odihnească câteva ore, apoi se îndepărtează rădăcina prin tăiere, se mărunţeşte restul plantei şi se pune la uscat. Este indicată în stabilizarea tensiunii arteriale. Cimbrul şi busuiocul se culeg în perioada de înflorire şi se usucă mănunchi, se păstrează tot mănunchi sau sfărâmat în palme şi pus în punguţe. Cimbrişorul se usucă pe prosop, toată planta, culeasă în perioada de maximă înflorire şi se păstrează mărunţită în pungi de pânză. Fiind foarte aromat se pune puţin în amestecul de ceai folosit frecvent şi se foloseşte individual în caz de calculi renali sau biliari. Coada calului, partea aeriană a plantei, se usucă buchet, şi pentru că devine extrem de fragilă după uscare se păstrează sfărâmată între palme în pungă de pânză. Se foloseşte în ceaiuri pentru îmbunătăţirea funcţie renale dar şi în băi pentru pentru aparatul uro-genital. Gălbenelele, doar florile, se usucă pe prosop, se păstrează în pungă de pânză, se utilizează atât la ceai, cât şi în băi sau creme fiind un foarte bun cicatrizant. Crema de galbenele se prepară atât din flori proaspete cât şi uscate. Coada şoricelului - se culege floarea cu maxim 30 cm de codiţă, se usucă în buchete şi se păstrează mărunţită în pungi de pânză. Este un excelent detoxifiant, cicatrizant şi dezinfectant. Se foloseşte atât în ceaiul zilnic, cât şi separat pentru comprese sau băi. Menta - se culege partea aeriană, se usucă buchete şi se păstrează mărunţită între palme la pungi de pânză. Se utilizează în ceaiul zilnic pentru reglarea digestiei şi separat în caz de diaree, având şi rol de tonic general. Se foloseşte mărunţirea între palme în cazul plantelor la care se îndepărtează tulpina după uscare, folosindu-se doar frunzele.

47

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

Obiceiuri de NuntĂ la Pogana
Prof. Mitrița Galben Nunta face parte din evenimentele ce îmbogățesc viața și fără de care nu s-ar putea ține rânduielile ei. Aceste evenimente celebrate mai mult sau mai puțin fastuos, în funcție de rangul în societate, de posibilitățile materiale, cunosc în lumea satului transformări ce țin de anumite conotații religioase, dar mai ales, de tradițiile și obiceiurile împământenite, moștenite și transmise din generație în generație. Aspecte necreștine din ritualul unei nunți și care se mai regăsesc sporadic și la Pogana le-am regăsit în povestirile părinților, bunicilor mei, în povestirile bătrânilor satului, păstrători de comori nevandabile, dar inestimabile, prin însăși simplitatea lor. Mulți se străduiesc, astăzi, să facă nunți tradiționale, cu meniuri tradiționale, dar oare mai seamănă cu ce era…să zicem, cândva? Printre povestitorii despre obiceiurile de nuntă la Pogana a fost cândva, bunicul Ghiță Galben: era un apropiat al preotului satului, epitrop, ani de zile și știa bine orânduielile bisericii fiind un cunoscător de obiceiuri și tradiții creștin - ortodoxe. Moș Jănică Tudose și astăzi mai știe ”iertăciunea”care se spunea de către vornic la plecarea mirilor la cununie . În zona Pogana și pe toată Valea Tutovei, nunta se pornea în trei locuri deodată: la casa miresei, a mirelui și la nași. Nunta începea de sâmbăta dimineață și se termina luni, uneori, luni după amiază. La casa miresei se scotea din lada de zestre prosoapele, ștergarele, covoarele lucrate cât fata era mică; mama îi pregătea cusăturile, țesăturile și cam tot ce avea nevoie, adică, zestrea, care era din ce în ce mai bogată cu cât fata creștea. Când se apropia vârsta măritișului coseau ” batiste de mână”, cu arnici de toate culorile, batiste pe care le prindeau ”în piept”, sau pe mâna stângă, în ziua nunții la toți flăcăii satului și la fetele prietene, cu care aceasta a crescut și a petrecut anii tinereții, a ”ținut horile și șezătorile”. Soacra mică în sâmbăta nunții scotea aceste podoabe, chema ”vornicul” îi punea prosop țesut de mâna ei sau a miresei ”după gât”, sau legat de mână, iar socrul mic îi pregătea ulciorul cu vin, cu care pleca mai întâi la socrul mare, la naș și apoi prin sat și ”vestea nunta”, invita sătenii la nuntă. Vornicul care era trimis la socrul mare, la mire, ducea și prosopul cu care mirele se ștergea pe față, duminică, după ce era bărbierit de flăcăi și se pregătea pentru cununie. Mireasa împreună cu fetele de seama ei, cu domnișoara de onoare, pregătea batistele pentru flăcăi și fete, prosoapele pentru nuntași și, bineînțeles, rochia de mireasă. Soacra mică frământa și cocea ”colacul miresei”în sâmbăta nunții, colac ce urma să fie rupt în cruce, deasupra capului de către mireasă când pleca la cununie. ”Vornicița” era personaj important la o nuntă: pregătea prosoapele care erau puse ”după gât” invitaților în ziua nunții și pregătea dulceața cu care se servea la intrarea în casă. Vornici și vornicițe erau și la socrul mic și la socrul mare. Nunta, de obicei, avea loc la socrul mare, iar vornicii aleși

48

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

de ei erau într-adevăr, personaje importante pentru că depindea ”rostul nunții”, de cât de ”strașnici și primitori” sau buni de gură erau ei. Mirele și socrul mare începeau pregătirea tot de sâmbătă; alaiul nașilor, a socrilor mici soseau la curtea lor, iar bucatele și vinul trebuiau pregătite. Soacra mare chema rudele apropiate , vecinele și o bucătăreasă cu care începeau pregătirile: făceau cozonacii și pâinea, tăiau păsările, pregăteau sarmalele. Făcutul sarmalelor începea cu o rugăciune de ”spor și adunare frumoasă”,iar soacra – mare punea șorțuri, ”pestelci”, făcute de soacra mică și ”ștergare îndungate” țesute, de in sau cânepă de mireasă sau de soacra mică, tuturor ”ostenitorilor”. Soacra mare se fălea cu aceste podoabe, dacă erau lucrate de viitoarea noră. Când erau gata sarmalele, sâmbăta seara, soseau și lăutarii: fanfară dacă socrii erau ”mai avuți” și taraf format din cobză, vioară, trompetă, tobă, dacă socrii erau mai modești. Era mare fală în lumea satului să sune goarna, în sâmbăta nunții, să vestească că feciorul lui...cutare se însoară. Soacra mare pregătea în sâmbăta nunții, doi colaci mari împletiți în patru, două prosoape mari, pe care le oferea socrilor mici, înainte de începerea darului. Soacrele împreună pregătesc daruri pentru nașii ce le vor fi părinți spirituali tinerei familii, până la moarte. Acest obicei ”datul colacilor” și ”jucatul găinii” este păstrat și respectat până astăzi, chiar dacă darurile diferă, adaptându-se vremurilor de acum. Respectul față de nași îl poartă și părinții mirilor, de aceea darul pentru nași vine din partea ambilor părinți. Nașii au un rol important în viața mirilor din momentul în care aceștia ”țin lumina la spatele mirilor„ Și astăzi mai auzi prin sate,”respectă-ți nașii, că ei ți-au ținut focul și lumina la spate”, născută din obiceiul care este în toată lumea, ca nașii să pregătească pentru cununia tinerilor lumânări mari, frumos împodobite, pe care le aprind în momentul începerii slujbei de cununie în biserică. Nașii au și ei treaba lor chiar de sâmbătă: pregătesc florile de ”lămâiță” pentru mireasă, coronița și voalul, floare pentru mire și socri. Nașa împodobește lumânările cu flori cât mai frumoase din grădină sau cumpărate de la oraș, din Bârlad, flori de hârtie sau de ”cârpă apretată”. Nașii sunt cei care pregătesc împreună cu preotul slujba la biserică, ei fiind cei care suportă cheltuiala; așa a fost întotdeauna la Pogana, așa este și-n prezent. Duminica este ziua cea mare pentru tinerii căsătoriți și momentele cele mai importante se petrec la casa mirelui, petrecerea, masa, dansul. În dimineața nunții mirele se gătea cu straie noi, stofă lucrată în casă, la fel ca și cămașa care putea fi țesută din in sau borangic. Prietenii apropiați, flăcăii satului veneau la ”îmbrăcatul mirelui”, la bărbierit; mirele se ștergea cu prosopul trimis de mireasă. Mirele pleacă, apoi, însoțit de lăutari la nași. După ”hora nașului”, mirele cu tot alaiul pleacă la mireasă. Povestitorii și păstrătorii de comori și tradiții din Pogana povestesc că, dacă mirele era bogat și avea cai, trimitea flăcăii călare pe cai la mireasă,”conocașii” care duceau vestea că vine mirele; caii

49

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

împodobiți cu ”cordele roșii” la coamă și la șea purtau conocașii până la mireasă. Mireasa îmbrăcată în rochie ”ca dalba floare” stă cu ”inima la gât”, iar când sosește alaiul cu mirele și nașii, părinții săi, ies la poartă și ”se fac ” că țin poarta închisă, că nu dau fata. Doar se prefac în amuzamentul celor prezenți. Un moment impresionant este ”gătitul miresei ”. Cavalerul și domnișoara de onoare țin în fața miresei o oglindă mare ca aceasta să-și poată vedea ”chipul de fată” ultima dată în casa părintească. Lăutarii cântă” ia-ți mireasă ziua bună/de la tată de la mumă”, iar nașa îi așează voalul și coronița. După ce nașa ”dă cu colonie” mireasa și pe toate domnișoarele, vine rândul mirelui să stea pe scaunul ”gătit cu perne” ca să-i fie viața ușoară ca pana și să i se pună floarea în piept de către naș. Mirii sunt cei care pun florile în piept la nași și părinților. Vornicul poartă hora în jurul mesei de trei ori. Pe colturile mesei sunt grămăjoare de grâu, orez, zahăr cu care se aruncă după miri când ies din casă. Vornicul spune ”iertăciunea” și primește de la ”cuconul mir, un pahar cu vin, iar de la cucoana mireasă, o batistă frumoasă”. Mireasa rupe ”colacul miresei” în patru, sub formă de cruce și bucăți din el aruncă către nuntași, mireasa stând cu spatele când aruncă colacul. Cu muzică și alai pornesc spre biserică, la cununia religioasă. La gătitul miresei soacra mică are grijă să pună perne moi pe scaun și tot ea duce și la biserică covor gros, de lână, țesut, ”ales cu trandafiri” pe care să stea mirii și nașii în timpul slujbei, ca să aibă toată viața numai drum moale presărat cu flori, iar nașii ca semn de respect pentru truda ce o fac pentru încreștinarea lor. Mirii sunt serviți în timpul slujbei de cununie cu cozonac înmuiat în vin. Odată încheiată slujba de cununie nașa servește lumea cu bomboane, sau dulciuri și nașul ”cinstește adunarea” cu vin, considerat ”sângele domnului”. Flăcăii și prietenii mirelui, închid poarta bisericii când slujba s-a terminat pentru ca acesta să nu ”iasă-n lume însurat”ei regretând că pierd un prieten; mirele dă ”bacșiș” flăcăilor ca să poată ieși și se grăbește să ducă nora în casa părinților. Pe drumul de întoarcere de la biserică se pun găleți cu apă, semn de ”rodnicie”, iar mirele trebuie să pună în ele bani, monezi cât mai multe și apoi să le răstoarne. Se spune că, dacă se udă pe picioare cât mai mulți e semn de belșug în viața care o încep tinerii căsătoriți. Acasă mirii sunt întâmpinați de soacra mare care îi prinde de după gât cu un prosop, îi trece pragul casei urândule ”casă de piatră”și apoi, le dă să mănânce dintr-un singur ou, ca să fie uniți, să se iubească și să zămislească repede copii. Socrul mare cinstește lumea cu vin, iar vornicul invită pe toți la ”dulceață și rachiu” servit de vorniciță. Cei ”galanți” lăsau chiar bacșiș vorniciței pentru felul cum au fost serviți. Nunta continuă cu ”hora miresei”, purtată de vornicel :”nu se cade ca mireasa să poarte hora înainte singură”. Soacra mare pregătește ”plosca cu rachiu” purtată de femei tinere măritate care merg la socrul mic și-l poftesc la petrecere. Sticlele cu ”rachiu tare”sau

50

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

plosca - ulciorul sunt împodobite cu busuioc și panglici roșii, dacă soacra are drag de noră, dacă nu prea are, pune panglici de altă culoare. ”Druștele” strigă versuri hazlii, diverse strigături, cum ar fi: ”Soacră mică , soacră mică, /Ai o fată frumușică/ știe furca - a mânui / și obrazu-a pomedi”;”Soacră mare, soacră mare/ Îți aduc scărmănătoare”. Sau: ”Greu e, mîndro, la țăsut/ dar ușor la dănțuit”. ”Popa când m-o cununat/ cinci sutare eu i-am dat. Acuma i-aș da și-o mie/ să mă scape de urgie.”Sau: U-iu-iu pe dealul gol/ Că mireasa n-are țol”. Odată cu ”plosca”și cu ”druștele” plecau și căruțele sau carul tras de boi care trebuiau să aducă zestrea miresei: perne, plăpumi, covoare, țoale, pânză de sac, etc. Venind către nuntă chiuie și cântă, joacă pernele, țesăturile. Când sosește zestrea și socrii mici, nunta continuă cu dans și voie bună. Se așează masa unde se servesc bucate alese, nelipsitele sarmale și cozonaci. Spre miezul nopții ”se închină colacii nașilor, se pun prosoapele - ștergarele nuntașilor , după care nașul închină daruri și bani mirilor. Nuntașii fac la fel; vornicul este cel care adună darurile oferite sau banii. Când se ofereau darurile se spunea: ”De la Dumnezeu mult, de la mine puțin, dau.. Nașul adună darurile toate și le oferă spre dimineață, luni; se ”dezgătește mireasa” moment în care nașa desface voalul și coronița de pe cap și leagă mireasa cu un batic, năframă, eșarfă, ca nevestele. Lăutarii cântă: ”Ieri erai cu fetele/ astăzi cu nevestele”. Nuntașii pun bani în sânul miresei când se dezgătește. Rând pe rând, apoi nuntașii erau petrecuți cu muzica până la poartă. Spre seara, luni, se ”încingea din nou, petrecerea ostenitorilor” , cei care au trudit și au vegheat ca totul să fie bine orânduit în timpul nunții. În prima duminică, după nuntă, nașii duc finii la prima slujbă la biserică”la închinat”, după care mergeau la masă la socrii mici. După așa frumusețe de nuntă, sigur se ”punea la cale” și un botez, și asta se întâmplă nu numai la Pogana.

Obiceiuri şi rivxri de vrecere
Eleva Carp Denisa –coordonator prof. Ion Dobrin

Cele mai importante evenimente din viaţa unei comunităţi au fost mereu naşterea, nunta şi moartea, ca dovadă că aceste teme au avut o mare însemnătate cu privire la izvorul de inspiraţie al scriitorilor şi poeţilor. Pentru oamenii de la sate aceste evenimente erau sfinte, la ele participând toată populaţia din sat indiferent de starea socială, pentru a împărtăşi bucuria cu cei implicaţi direct în eveniment dar şi pentru a înjumătăţi sau alina durerea celor care au pierdut pe cineva drag. Moartea a fost privită mereu ca un lucru magic plin de mister de-a lungul civilizaţiilor, deşi a fost privită şi înţeleasă diferit, până la urmă, grija faţă de morţi şi credinţa în supravieţuirea lor a determinat desprinderea omului de lumea animală şi

51

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

apariţia spiritualităţii, fiind prima formă de credinţă. Oamenii de la ţară încercau să găsească semnele care prevesteau moartea şi căutau să descifreze din timp semnificaţiile acestora. De exemplu, cucuveaua care cântă mai des în apropierea locuinţei, icoana care se sparge sau cade din perete fără nicio explicaţie, găina care cântă cocoşeşete, dacă visezi că ţi se scoate o măsea şi te doare groaznic sau dacă visezi pe cineva care a murit şi te ia de mână şi te poartă după el sunt semnele prevestitoare de moarte. Sadoveanu prezintă foarte bine în debutul romanului ,,Baltagul” semnele naturii care prevesteau moartea lui Nichifor Lipan, moarte care s-a confirmat iar soţia acestuia nici nu concepea să nu îi facă toate rânduielile şi ritualurile creştineşti de înmormântare, ceea ce dovedeşte că la poporul român s-au împământenit din vechime diferite ritualuri şi obiceiuri la înmormântare. De multe ori aceste obiceiuri de priveghi au fost catalogate ca un comportament neadecvat pentru acest eveniment considerându-se lipsa de respect pentru cel decedat întrucât de multe ori aceste ritualuri şi jocuri sunt hazlii. Se crede că aceste rituri provin de la daci, care, după cum spunea Herodot, tracii şi dacii plângeau la naşterea unui copil gândindu-se la câte griji îl va aştepta şi se bucurau şi cântau la moartea unuia considerând că acesta a scăpat d griji, suferinţe şi nevoi. La noi, în comuna Pogana se cunosc câteva jocuri de priveghi şi le voi prezenta pe cele semnificative: Baba şi moşneagul - ,,Un flăcău se făcea babă şi altul moşneag. Rămâneau afară,moşul se îmbrăca cu un suman, cu o pernă în spate să fie ghebos şi venea la uşă unde era mortul şi toată lumea la priveghi şi începea să strige: - Măi oameni buni, da baba mea nu-i aici?- Cum? Cum nu-i aici? Noi ziceam că nu-i aici iar el se repedea cu un băţ la uşă ca să-şi găsească baba. Baba (un flăcău) era sub pat şi asculta ce zicea moşul la uşă. Atunci unul dintre noi zice:- Măi moşule baba dumita e aici, ia strigă poate o cunoşti după glas. Atunci moşneagul strigă la uşă: Gherghinică?- Nici nu mă mănâncă! Atunci moşneagul vrea să rupă uşa să ajungă la babă dar un flăcău îl opreşte la uşă spunându-i: - Moşule, baba dumita cât a stat la noi a făcut cam multe datorii şi trebuie să le plăteşti. - Ce trebuie să fac dragii moşului? întreabă moşneagul. - Uite ce are de făcut:să secere, să treiere să facă fântână şi să scoată cioate. Atunci moşneagul îi spune că-şi ia toate datoriile astea pe spatele lui. I se dă drumul în casă. Când intră începe să cosească cu un băţ, adică să deie în toate părţile şi-n băieţi, şi-n femei, şi-n fete, zicea că coseşte. După ce a terminat de cosit, altul zice, cum se cosea pe atunci, cu coasa grâul nu ca acum, zicea că se treieră. Începe ca să treiere. Prindea pe toţi de cap, îi

52

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

hâţâna, îi dădea de pământ şi după ce i-a cam trântit pe toţi aşa, o început ca să facă fântâna. Bate moşneagul cu toiagul ce bate în pământ şi spune unul dintre noi: - Moşule, i-a ascultă, este izvor aici? Când moşul s-o dat jos ca s-asculte cu urechea, unul dintre noi îi toarnă o cană cu apă în urechea cealaltă. Şi el deodată sare. - Aici-i izvorul. Începe pe urmă să bată cu băţul numai acolo. După ce-a făcut fântâna, totul în bună regulă, îi spune: - Ei moşule, treci de scoate cioatele ca să terminăm. Se pun toţi băieţii unul după altul agăţânduse unul de altul şi începe moşul de la uşa. Îl ia pe unul poc, dă-i. Îl bate peste picioare, peste genunchi, îl hâţână să vadă dacă s-a desfăcut de rădăcină. Tot îi scoate pe câte unul şi-i azvârlea afară. Nici nu se mai uita pe care să-l bată mai tare, pe care mai încet, până îi scoate afară pe toţi. După ce-o scos cioatele, ceilalţi îi zic: - Ei moşule, de acu strigă-ţi iar baba - Gherghinică, Gherghinică. O striga de mai multe ori că ea nu voia să răspundă. Până la urmă trebuie să răspundă şi ea din subpat. Moşneagul o ia pe Gherghinica, o trânteşte jos şi strigă: Pentru tine m-am omorât bătând la cioate şi tu îmi fugi mereu de acasă. Pogana - Tudose I. Jan Stahie Un băiat lega o batistă albă de mâini, le făcea pumni. Se înveleau cu un cearșaf alb pană jos. Când intră în casă femeile începeau să țipe c-o venit stahia. Apoi începea, să le bată și pe una și pe alta. Ele țipau. Veneau până la urmă niște băieți de-ai noștri și scoteau stahia afara. Pogana - Tudose I. Jan Cățeaua Se aprinde focul în curte la mort. Flăcăii formează un șirag, se prind unul de altul de brâu si încep sa se învârtă în jurul focului. În frunte se așează întotdeauna cel mai voinic. Acesta ține în mână o prăjină lungă de corn. Deodată strigă: - S-o dus cățaua la vie! Când strigă atinge cu prăjina pe unul dintre flăcăii care formează șiragul. Toți flăcăii în afară de cel lovit strigă și ei: - S-o dus cățaua la vie! Cu toții îl împing atunci în foc pe cel atins cu nuiaua . Măscurei - Gâlea Elena Capra Doi băieți se acopereau cu un țol. Cel din față ținea sub țol doua bețe în mână. Cel din spate avea în mană o cutie cu apa. Alți doi ziceau ca sunt unul stăpânul caprei, celalalt, un negustor care vrea sa o cumpere. Începeau să se tocmească. Nu se înțelegeau de la preț, se despărțeau și negustorul se întorcea pe urmă din nou la stăpânul caprei - Da măcar are vreun pic de lapte capra asta?

53

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

- Are, cum sa nu? Poftiți să vedeți. Atunci cel din spate vărsa apa din cutie si începea pe urma sa-i stropească pe toți de la priveghi. Nicu Băncilă Chiar dacă trecerea însemna un moment de durere comunitatea tradițională a găsit mereu puterea de a trece cu ușurință peste aceste momente ca dovadă că geniul poporului român a știut mereu să facă haz de necaz și să întâmpine cu fruntea sus toate greutățile vieții de zi cu zi.

GOtQODĂRIILE ţĂRĂNEŞTI
Prof. Octavian Coman Gospodăria ţăranului român era constituită din casa propriu-zisă, construcţiile anexe, activităţile cotidiene, terenul ce aparţinea acestuia şi nu în ultimul rând familia sa. Termenul de gospodar, de origine slavă, înseamnă „domn/stăpân” şi se referea la o persoană pricepută şi harnică, capabilă de a conduce şi organiza această microstructură socială. Statutul de gospodar impunea celorlalţi membri ai comunităţii rurale respect şi demnitate. De aici şi expresia „om/gospodar cu greutate”, adică o persoană autoritară, influentă, în interiorul comunităţii săteşti. Într-un cuvânt, gospodăria reprezenta un etalon de bună organizare a vieţii sociale în comunitatea rurală. Întemeierea unei noi gospodării corespundea cu momentul căsătoriei. Gospodăria era alcătuită din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi. Căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social, ce era reprezentat de zestre, mai târziu statut moral sau studii. Fetele de la ţară se căsătoreau la vârsta de 14-15 ani, iar băieţii la 19-21 ani, înainte de a pleca la oaste/armată. Astfel că, aceştia aveau familie şi copii la liberare. Înainte de căsătorie, părinţii celor doi tineri se întâlneau şi stabileau zestrea viitorilor soţi, urma logodna, care dura 2-3 luni. Tinerii, în deplin acord, urmau să se căsătorească religios şi civil. La ţară, nunta dura trei zile şi se constituia într-un spectacol al recunoaşterii noii familii în comunitatea sătească. Darul de nuntă avea menirea de a ajuta pe noua familie să pornească în viaţă. Invitaţii aduceau cereale (grâu, porumb), animale (oi, viţei, cai etc.) sau păsări (gâşte, raţe, găini etc). Mireasa venea cu lada de zestre unde avea perine, cuverturi, covoare, plapome etc. De regulă, mirele avea casa ridicată, urmând să o termine împreună cu viitoarea lui soţie. Ei erau ajutaţi de părinţi şi rudele apropiate. Familia tradiţională românească era de tip lăstar. Tânărul proaspăt căsătorit era împroprietărit de părinte cu un lot de pământ. Copiii părăseau gospodăria părinţilor, pe măsură ce le venea vremea căsătoriei. Fetele se alăturau

54

Comuna Pogana Obiceiuri și tradiții locale

gospodăriei soţilor, iar băieţii întemeiau noi gospodării. Mezinul familiei rămânea alături de părinţi, aducând-o şi pe soţia sa în casa acestora. El le purta de grijă părinţilor până la moarte şi le asigura, prin respectarea întregii rânduieli privind moartea, trecerea cu bine către lumea cealaltă. El moştenea ceea ce părinţii săi adunaseră şi păstraseră pentru sine într-o viaţă – întreaga lor gospodărie. În sate, femeile năşteau „ câţi copii dădea Dumnezeu”. Crescute în credinţa creştină strămoşească, în care întreruperea de sarcină constituia un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală. Aşadar, mai puţin de 1 % dintre femeile de la ţară năşteau la spital şi cu medic, în timp ce aproape 5 % năşteau fără nici o asistenţă medicală. Copiii de la ţară creşteau “singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îl alăpta. Cei de 2 –5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari. Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole. În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia mergea acasă pentru a avea grijă de gospodărie. În anul 1909, administratorul Vasile C. Nicolau face o descriere a gospodăriilor ţărăneşti din plasa Puieşti, amintind şi de starea gospodăriilor din comuna Pogana. În expunerea făcută, autorul scoate în evidenţă condiţiile proaste de locuit ale ţăranilor; casele nerespectând condiţiile de igienă (camere mici în care locuiesc 3-5 sau mai multe persoane, ferestre mici care nu se deschid pentru aerisire, sobele rău întreţinute sau nu au coşuri). Din statistica oferită, aflăm că în comuna Pogana existau la acea dată 817 case de locuit, dintre care numai 250 se prezentau într-o stare bună, restul locuinţelor erau clasificate astfel: 304 case care întrunesc parţial condiţiile igienice, 190 se prezintă în condiţii proaste, iar 73 sunt bordeie. Aproape toate casele aveau curţi spaţioase, însă puţini gospodari cultivau legume şi zarzavaturi. Majoritatea ţăranilor se ocupau cu creşterea păsărilor şi animalelor, dar acestea nu erau folosite exclusiv pentru alimentaţie, multe din ele erau vândute prin târguri sau pe la comercianţi pentru a acoperi cheltuielile zilnice. Situaţia statistica a vitelor existente în comuna Pogana era următoarea: Din 829 capi de familie, 311 nu posedau nici un fel de vită; iar cei 518 capi de familie dispuneau de 929 boi, 445 vaci şi 225 cai. În afara vitelor, locuitorii comunei ţineau pe lângă gospodării 5-10 oi pentru nevoile personale. Cu creşterea exclusivă a oilor se ocupau puţini locuitori, 50 în toată plasa.

55

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful