Eclipsa totala de minte

Ideea pentru acest titlu mi-a venit dupa ce am devenit pentru cateva clipe observatorul gandurilor mele. Nu stiu daca ti s-a intamplat vreodata sa vrei sa faci un lucru si in mintea ta sa apara zeci de ganduri care sa te intoarca pe toate partile…ca pe un obiect. La inceput acordam atentie fiecarui gand. Cu timpul am realizat ca sunt doar ganduri si n-o sa-mi creeze realitatea decat daca le permit asta. Imi amintesc ca atunci cand ma identificam cu vreun gand, chiar credeam ca eu l-am fabricat, in timp ce acesta de fapt venise doar in vizita. Dar, ca o gazda buna ce eram, eu il tratam regeste, in loc sa-l privesc cu detasare. Doar pentru ca o planta a crescut in curtea mintii mele, nu inseamna ca eu sunt creatorul ei. Maestrul meu de arte martiale are obiceiul ca in prima jumatate a antrenamentului sa ne ceara exercitii care necesita mult efort fizic. Asta pentru ca in a doua parte urmeaza acele miscari care in timp devin adevarata arta. Acele miscari nu pot fi executate correct daca mintea ta e dispersata. Interesant e faptul ca la sfarsitul antrenamentului ne-a spus ca daca nu avem corpul obosit, mintea va continua sa lucreze cu ganduri, ceea ce duce la pierderea echilibrului in miscari. Cand corpul e obosit, pur si simplu nu-ti mai asculti mintea. De ce ? Pentru ca ea devine in acel moment una cu corpul, iar daca acesta e in miscare, devine una cu actiunea. Atunci poti spune cu adevarat ca esti in prezent : cand mintea, corpul si spiritul devin una. Cineva spunea odata ca atunci ca motivul pentru care un gimnast executa extrem de bine la antrenament miscarile, dar nu la fel in timpul olimpiadei este medalia. O bucata de aur, argint sau bronz ii separa mintea de corp in acel moment si el nu mai este un intreg. In schimb, daca reuseste ca cel putin pe durata exercitiului sa nu fie « imprastiat » in mai multe parti, va reusi, lucru cemi aduce aminte de cartea si filmul Peaceful warrior. Si pentru ca mintea mea sa taca nu vad alta varianta decat s-o pun la lucru. As putea s-o compar cu o baba cicalitoare care vorbeste intruna fara sa faca nimic pentru ca nu mai are cand. Asa ca am invatat si invat in continuare cum sa creez o eclipsa totala de minte, astfel incat ea sa ramana acolo dar sa fie una cu Prezentul. Ce se intampla cand mintea tace? Te intalnesti cu tine insuti…

Ce asteptam de fapt?
Intrucat trec printr-o perioada cu iz de stagnare, m-am hotarat sa abordez acest subiect. De-a lungul timpului, am invatat ca atunci cand planurile noastre se vad amanate din diverse motive, socotim ca de fapt suntem intr-o perioada de asteptare care necesita rabdare. Apoi am descoperit ca rabdarea nu e totuna cu asteptarea. Pornind de la premisa ca totul se intampla la momentul potrivit sau atunci cand esti pregatit, m-am trezit ca astept nerabdatoare sa se intample „ceva” anume in viata mea. Acel ceva parea ca intarzie sa apara si m-am trezit ca un calator dintr-un aeroport, iritat ca avionul cu care trebuia sa plece are o intarziere nedeterminata. Mi-am amintit ca am vazut oameni blocati de zeci de ani in aceasta „sala de asteptare” mentala, o sala plina cu ganduri si iluzii care in realitate nu vor sa zboare. Timpul trece si oamenii uita ce asteapta de fapt- o lume mai buna? un viitor mai bun? Ramane doar…placerea asteptarii. Incetul cu incetul am descoperit ca asteptarea, atat timp cat e statica e inutila. Degeaba astept momentul potrivit, daca eu nu fac nimic pentru a fi pregatit pentru acel moment. Ce astept de fapt ? In traducere ar suna cam asa : Ma astept pe mine ca sa ma pregatesc pentru a astepta momentul oportun. E ilogic…Interesant e ca am intalnit oameni care intr-adevar asteapta aceasta „asteptare”. O intrebare zen m-a zdruncinat apoi: Daca in realitate nu exista nimic dupa care sa astept? (Raspuns: atunci nu mai pierd vremea si trec la actiune )

Bucuria de a imparti- o lectie de la animale
E februarie, în aer plutește un iz de primăvară, iar păsărelele au început să-și

cânte din nou fericirea. Plecând urechea de parcă aș fi auzit o melodie superbă, am privit pe geam și le-am observat…Oare și-a pus cineva întrebarea de ce aceste păsărele stau pe lângă niște blocuri lipsite de viață, pe doi copaci uitați “din întâmplare” în spate? Bineînțeles că aici au mari șanse să primeasca de mâncare. Da, acei miezi pe care-i aruncăm zilnic la gunoi le-ar putea hrăni fără probleme. La prima vedere ai zice că-s niște micuțe cerșetoare mai puțin insistente decât oamenii cerșetori, dar oare nu ne dau în schimb trilul lor minunat, adică ce știu ele să facă mai bine din nastere? Mărturisesc că în ignoranța mea, nu mi-am pus problema să hrănesc păsările care se perindau pe la geamuri, până în ziua în care mi-am luat un iepuraș foarte drăguț. Lăsându-l să locuiască pe balcon, am observat că un porumbel venea des la el. „Normal că vine”, m-am gândit, că doar iepurașul avea un bol cu cereale, iarbă și apă. Atunci am observat un lucru care m-a surprins : iepurașul se uita foarte relaxat cum porumbelul îi ciugulește cerealele preferate și nu părea deranjat absolut deloc, din contră. Cu timpul, același porumbel venea zilnic la el, ținându-i companie, în timp ce alți porumbei nu păreau deloc interesați să-l viziteze. Așa am primit eu o lecție de compasiune și de prietenie de la două animale total inofensive, lecție pe care n-am s-o uit niciodată. De altfel, cuvântul “companie” provine din latină: co + panis, ceea ce s-ar traduce “pâine împărită în două”. Cu alte cuvinte, cel care-ți ține companie e cel cu care iti imparti painea, lucru pe care animalutele l-au inteles fara sa cunoasca limba latina. De atunci mă gândesc de două ori înainte să arunc resturi de mâncare sau miezi de pâine, pentru că același porumbel e încă pe balustradă și îi simt deseori privirea întrebătoare. Nimic nu se compară cu bucuria pe care o simt când văd porumbei și vrăbiuțe, bucurându-se de masă ca de o mană cerească, o masă atât de infimă pentru ochiul uman. Iepurașul a plecat, balconul e pustiu acum pe timp de iarnă, dar uneori zăresc porumbelul dormind exact pe locul unde obișnuia să stea iepurașul gânditor cu urechile ciulite ca două antene. Cine știe ? Poate ca încă își mai așteaptă prietenul…

Despre iubire…si cam atat
De-a lungul timpului s-au scris atât de multe despre iubire…Cel mai elogiat

sentiment, cel mai des exprimat în poeme, cel mai pictat și cu toate astea…nu poate fi cuprins. Cuvintele, aceste instrumente atât de puternice devin neputincioase în fața iubirii, precum umbra unei flori în fața unui munte… Și totuși m-am hotărât să scriu, pentru că n-am cunoscut până acum ceva mai puternic, mai nobil și mai frumos decât iubirea. Acolo unde ego-ul dezleagă, iubirea leagă, ca o fundă roșie pe un buchet de flori; acolo unde frica se opune, iubirea se abandonează; acolo unde nu mai e loc de aspirație, apare iubirea ca inspirație; acolo unde boala distruge, iubirea vindecă, iar acolo unde lacrimile curg, iubirea apare cu un zâmbet. Atunci când cuvintele sunt de prisos, iubirea devine poezie, atunci când notele muzicale nu se mai aud, iubirea devine cântec; atunci când mângâierile se joacă, iubirea devine dans. Dar atunci când doar tăcerea dintre doi îndrăgostiți vorbește…atunci poți spune că într-adevăr iubirea sărbătorește. Nu e nevoie de o zi anume în calendar… Nu vă vorbește un specialist în iubire, ci un suflet care a descoperit că iubirea e una singură, ea nu începe și nu se termină niciodată, ea nu cunoaște verbul a avea, ci doar a fi. Iubirea nu-l vede pe celălalt împărțit în calități și defecte, ci îl vede ca pe un întreg, ea nu face diferența între bine și rău, căci ea e dincolo de dualitate. Ea pur și simplu este sau nu este. Dacă nu este…apare frica și suferința. Mulțumesc din inimă celui care mi-a arătat că iubirea se conjugă întotdeauna cu inima. Te iubesc, chiar dacă două cuvinte nu pot cuprinde asta.

Un om curajos
Luptându-mă cu fricile mele, am descoperit curajul, iar străduindu-mă mereu să mă depășesc, m-am descoperit pe mine. Iată câteva dintre concluziile la care am ajuns din experiență: Un om curajos…știe că viața e prea scurtă pentru a trăi în ezitare Un om curajos… are grijă de visul său ca de-o floare care înflorește o dată în viață Un om curajos…nu le permite celor care n-au curaj să-i discrediteze visele Un om curajos nu e un om fără frică, ci un om care nu-și ascultă frica Pentru că știe că frica nu i-a adus niciodată satisfacțiile pe care i le-a adus

curajul. Un om curajos…nu caută comoditatea, ci caută mereu să învețe pentru a evolua Pentru un om curajos…lumea asta e prea mică pentru a-l trage în jos. Un om curajos…știe că reușita nu constă în cât de multe faci, ci în atitudinea cu care faci Un astfel de om nu stă mult pe gânduri când ia o decizie, pentru că știe că intuiția e mai presus de gânduri Un om curajos… are o inimă puternică, pentru că vede lumea cu inima, nu doar cu mintea Cu un om curajos…oricine se simte în siguranță și se bucură de compania lui Pe un om curajos…nimic nu-l întoarce din drum, odată ce și-a stabilit destinația Un om curajos…nu speră, ci știe că va obține ceea ce își dorește Unui om curajos…credința îi dă certitudine, exercițiul îi dă putere, iar iubirea îi dă aripi Alege curajul… căci nu s-a ridicat niciodată vreo statuie în cinstea Fricii. Amintește-ți mereu că frica e prea slabă în comparație cu puterea dinăuntrul tău! Curaj!

Intalnirea Empower
Cu unii oameni ne întâlnim pentru a obține ceva anume, un rezultat, o soluție la o problemă. Acesta este cazul cel mai des întâlnit. Cu alții în schimb ne întâlnim doar pentru că ne simțim bine în prezența lor, atât de bine încât nici nu ar mai fi nevoie de cuvinte. Orice întâlnire presupune un schimb în urma căruia cei care s-au întâlnit nu mai sunt aceiași, chiar dacă nu-și dau seama imediat de acest lucru. De cele mai multe ori, oamenii au impresia că schimbă doar cuvinte, păreri sau idei, însă schimbă și zâmbete, admirații și mai ales, schimbă energie. Aseară am avut parte de o întâlnire interesantă, cu oameni frumoși și deschiși în care am făcut schimb de lecții de viață, motiv pentru care am ales să scriu

despre acest eveniment. A fost minunat să observ cum fiecare om prezent e un adevărat univers în sine, în plină explorare și în plină expansiune. Dar și mai minunat a fost să văd cum aceste universuri se unifică într-un singur vers (univers) și cum conexiunea care se creează devine o adevărată poezie. Sunt recunoscătoare că am întâlnit din nou oameni valoroși prin prețuirea pe care o acordă propriei ființe, importanți prin prioritatea pe care o atribuie dezvoltării lor personale, unici prin armonia diferențelor (ce bine că suntem diferiți), creativi prin capacitatea de a-și crea sensul propriei vieți și mai ales speciali prin bucuria de a trăi cel mai special moment din viață: momentul prezent.

Miracolul de a fi femeie
Ce este femeia? O întrebare la care toți filozofii din lume n-au găsit încă răspunsul, ce sa mai spunem de bărbați. Dar tu ca femeie, știi ce presupune feminitatea ? Deși ne-am născut cu trup de femeie, nu asta ne face neapărat femei. Trupul de femeie nu e decât o poartă deschisă, o cale către explorarea adevăratei feminități. Unele femei se folosesc de această poartă, altele nu. Pământul este mama noastră cea de toate zilele și în fiecare clipă ne învață lecția bucuriei de a primi și de a crește cu dragoste ceea ce primim. Astfel, receptivitatea, grația, frumusețea, sensibilitatea, maternitatea, intuiția, creativitatea sunt trăsături ale puterii feminine care trebuie conștientizate, crescute și puse în valoare. Femeia modernă, în goana ei după lupta pentru egalitate cu bărbatul, a uitat că e înzestrată cu un miracol inegalabil și anume acela de a fi diferită de bărbat. Din păcate, multe femei sunt atât de preocupate să preia și din atributele și responsabilitățile masculine, încât uită cine sunt cu adevărat. Când eram mică și mă jucam cu acuarelele la orele de desen, eram foarte încântată să descopăr cum din amestecul a două culori iese o a treia culoare, de o nuanță diferită de celelalte. De pildă, atunci când amestecam galben cu albastru obțineam verde. În mod cert, atunci când femininul se îmbină cu masculinul dând naștere unui întreg, cantitatea (egalitatea) nu mai are nici o relevanță. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista decât o singură culoare? Din fericire, s-a „inventat” dragostea și sexualitatea pentru ca femeia să se descopere pe sine prin bărbat și bărbatul prin femeie. Pentru că în fiecare femeie există un bărbat interior și în fiecare bărbat există o femeie interioară. Atunci când te descoperi pe tine însuți atât ca femeie cât și ca bărbat, când

cele două principii redevin un întreg, obții o nouă combinație : culoarea echilibrului. Dacă Dumnezeu ar fi fost un pictor când a creat lumea, cu siguranță a pictat femeia și bărbatul folosind culori diferite, dar aceeași pensulă!

Rabdarea de la inceputuri
Diamantul ajunge să strălucească prin șlefuire…Cu această replică mi-am încheiat ieri antrenamentul de dimineață. Poate nu sunt convingătoare prin ce am scris până acum, motiv pentru care îți cer, dragă cititorule, răbdarea pe care o au oamenii cu începătorii, la fel ca mamele cu acei copii care fac primii pași. Da, sunt la început și nu mi-a fost ușor. Să renunți la ceea ce credeai că ești, la ceea ce credeai ca stii, la ceea ce ai învățat din școli, la ce ți s-a spus sau impus nu e un lucru simplu și instantaneu. Miracolul a început în momentul în care mi-am pus întrebarea: de ce trebuie să iau totul pentru că așa mi s-a spus? Dacă dincolo de ceea ce ni s-a spus de când am venit pe lumea aceasta se află ceva mult mai important care trebuie experimentat? Intuiția m-a ajutat să înțeleg că într-adevăr, dincolo de tot ceea ce se vede se află esența care face diferența. Pentru acest lucru a fost nevoie să las armele jos, să las ego-ul jos și să mă deschid ca o floare de lotus care ia naștere în noroi. Așa am început să fac o groază de lucruri noi pe care înainte doar le visam, dar partea interesantă a fost să fac ceea ce nu mi-aș fi imaginat vreodată. De pildă, nu mi-aș fi închipuit vreodată că voi ajunge să practic arte marțiale. La primele antrenamente m-am simțit atât de depășită, iar acum mă simt din ce în ce mai puternică. La fel procedez cu tot ce face parte din viața mea acum. Când ești începător e nevoie să renunți…la cine credeai că ești, să accepți că ești neștiutor și că, inevitabil, greșești. Așa am învățat să am răbdare…cu mine însămi și apoi cu ceilalți. Dacă ai pornit pe un alt drum decât până acum, te îndemn să ai răbdare cu tine. Nu te lăsa păcălit de mintea ta, nu te grăbi să renunți la ceva ce tocmai ai început sau să etichetezi ceva nou pentru tine. Permite-i să intre în viața ta. Drept urmare, am pășit pe tărâmuri noi din viața mea și mă simt ca proaspăt renăscută, motiv pentru care m-am tranformat din nou în Primăvară. Poate pentru că aceasta e arta de care vorbea și Mircea Eliade – arta e a muri-

trebuie să știi să mori pentru a putea renaște.

Fii tu insuti primavara
De azi nu mai ai de ce să aștepți să vină primăvara Pentru că de azi, ești tu însuți primăvară. Așa că scoate capul pe fereastră și încearcă-ți aripile alături de fluturi Inspiră adierea caldă din aer și las-o să treacă prin tine Oglindește-ți ochii în seninătatea cerului Și lasă să curgă din inima ta raze de lumină asemenea soarelui Iar în urma ta împrăștie parfum de fericire asemenea florilor de cireș Hibernarea a luat sfârșit, a sosit timpul să înflorești cu adevărat! Dacă nu știi cum, permite-i naturii să-ți fie profesor: Învață de la ghiocei ce înseamnă să străpungi zăpada și să învingi frigul, păstrându-ți modestia Învață de la păsările migratoare că viața e în continuă schimbare Învață de la o muscă zgribulită cum să te încălzești la soare cu recunoștință Și de la multitudinea de flori colorate ce înseamnă armonia Întreaga natură te învață cântecul bucuriei, ascultă-l în pași de dans Fii primăvară pentru tine, pentru cel de lângă tine, pentru tot ce te înconjoară

Cat de prezent esti in viata ta?
Folosește-ți simțurile la capacitatea lor maximă: dacă mănânci ceva gustos, atunci savurează intens acel gust, nu te gândi la altceva, nu vorbi in timp ce mănânci. Dacă auzi o pasăre cântând, trăiește-i cântecul, dacă vezi un copac la marginea drumului, înceacă să-i simți rădăcinile, trunchiul, scoarța, crengile, fii una cu ceea ce apare în viața

ta. Dacă ești cu persoana iubită, atunci fii acolo, nu în altă parte. Dacă faci duș, simte picăturile de apă cum cad peste tine ca o binecuvântare. Simte-ți respirația, datorită acestui miracol ești în viață! Fă din însăși viața ta o meditație. E ca și cum ai trăi un minut dintr-un film în reluare, dar atât de intens încât minutul nu mai e un minut, ci o eternitate, iar timpul dispare. Așa că, fie că te grăbești și pierzi bucuria de a conduce, fie că savurezi viața ca pe un ceremonial sacru, ne întâlnim cu toții la același semafor, dar nu la fel de împliniți!

Lupta interioara
„Pacea vine dinăuntrul tău, nu o căuta în afara ta.” Buddha De câteva zile citatul lui Buddha îmi revine în minte ca un leitmotiv de care nu mă pot despărți și nici nu vreau. Am căutat prea mult pace în afara mea, m-am străduit din răsputeri să fiu în pace cu mediul în care trăiesc și am obosit. Așa am învățat că pacea nu se obține prin luptă. Chiar dacă de cele mai multe ori lupta o precede, la pace ajungi doar prin pace…cu alte cuvinte, pentru a găsi pacea în afara mea ea trebuie să vină din mine. Dacă văd viața prin ochii inimii atunci îi văd și pe ceilalți la fel. Vedem la ceilalți ceea ce vedem la noi…Aceasta e lecția pe care am învățat-o mai greu dar am învățat-o. Chiar dacă nu am acceptat-o la început, în cele din urmă m-am convins. În ultimul timp mi-am dorit foarte mult să fiu în rezonanță cu cei de lângă mine și cum știu că acest lucru nu se poate face prin aprobare, mam străduit să le ofer o parte din mine pentru a le face mai ușor drumul. Bineînțeles că eu am rămas fără acea parte dăruită, n-am reușit să fiu asemenea flăcării de lumânare, motiv pentru care m-am declarat învinsă și neputincioasă. Da, am încetat să mă lupt cu convingerile celorlalți pentru că am realizat că de fapt mă luptam cu vechile mele convingeri. Am încetat să mai trag de alții pentru a le accelera drumul, căci de fapt eu trăgeam de mine. Ș iam încetat să mai am aș teptă ri de la ceilalț i pentru că acele

așteptări nu erau ale mele. Dacă ai așteptări de la tine, întreabă-te ale cui sunt cu adevărat? Nu pot spune că drumul pe care am pornit e ușor, dar am aflat că pot învinge prin a mă preda, în limba engleză termenul este mai sugestiv- to surrender. Sună paradoxal, dar în momentul în care predai armele numite gânduri sau prejudecăți și renunți la armura iluziilor și a așteptărilor devii un altfel de luptător…unul pașnic, ca cel descris atât de frumos de Dan Millman în cartea sa. Atunci când ne nemulțumește comportamentul celor din jur, de fapt suntem nemulțumiți de noi înșine, de anumite aspecte din viața noastră…îi criticăm cu aceeași voce cu care ne criticăm pe noi înșine, îi iubim atunci când ne iubim pe noi înșine, le facem rău când ne facem rău nou înșine și îi vedem minunați atunci când știm cu adevărat că toți suntem minunați, pentru că nu avem cum să fim altfel…decât dacă alegem altceva.

Intre viata si moarte
Pentru că în ultimele zile pe social media s-a discutat intens subiectul morții unei vedete, vreau să fac unele precizări mai mult sau mai puțin plăcute pentru mintea omului cotidian. Credem că știm ce este moartea, o asociem cu ceva negativ sau tragic când de fapt ne este frică de suferința pe care o ne-o poate provoca. Nu e nevoie ca cineva cunoscut sau cineva foarte apropiat să treacă dincolo pentru a ne aminti că toți vom trece și că nimeni nu e scutit de traversarea acestui pod dintre două lumi pe care le numim Viață și Moarte. Moartea nu e decât un concept, o definiție pe care mintea noastră o dă acestui fenomen de trecere, pentru că nu știe ce urmează după trecere. Unii asociază această definiție cu sfârșitul, alții chiar cu o continuare, dar partea interesantă este că nu e decât o definiție neexperimentată direct de nimeni. Când eram copil tatăl meu mi-a spus că nimeni nu s-a întors din morți ca să ne povestească cum e acolo și ca un copil curios ce eram, acest răspuns nu m-a mulțumit deloc. Apoi am analizat puțin comportamentul

celor din jurul meu și am ajuns la o constatare pe care i-am împărtășit-o celei mai bune prietene de atunci : „Ai observat că oamenii se comportă ca și cum nu vor muri niciodată?” Prietena mea a început să râdă întrebându-mă ce m-a apucat, însă în zilele următoare a observat și ea același lucru. Și atunci, daca nimeni nu s-a întors din morți, de ce continuăm să dăm o definiție unui fenomen pe care nu-l cunoaștem? Oare nu facem asta cu majoritatea fenomenelor din jurul noastru pe care în realitate nu le-am experimentat personal? Dăm definiții pentru a ne liniști mintea care intră în panică atunci când se află pe tărâm necunoscut și pentru a ne liniști egoul care nu suportă ideea că într-adevăr știe foarte puțin. S-au scris cărți despre oamenii care spun că s-au întors din moarte, despre cei care au trecut prin acea „moarte clinică”, iar dr. Elisabeth Kubler Ross n-a făcut decât să adune notițe despre astfel de oameni, ajungând la concluzia că exista un element comun în poveștile acestor oameni nebăgați în seamă de societate. Toți descriau un spațiu de liniște, o stare de bine, de eliberare. Și atunci de ce moartea e privită ca ceva tragic? Am uitat de ciobanul din Miorița și de seninătatea lui în fața morții care provenea de fapt din acea comuniune cu natura. Ne este frică de moarte pentru că suntem separați. Dacă am fi în comuniune cu natura am înțelege că facem parte din natură și că în natură nimic nu persistă, totul se află într-o continuă schimbare, într-un permanent ciclu. Chiar dacă ne-am separat de natură, de Întreg, indiferent de atitudinea noastră, nu suntem iertați. Natura nu ține cont de părerile, de definițiile, de credințele noastre. Dacă ai ajuns aici trebuie să și pleci, indiferent că îți convine sau nu, e o lege pe care tu nai puterea să o schimbi. Și atunci care e sensul nostru aici pe pământ? Singurul sens care mai rămâne rezidă în felul în care ne trăim viața. Unii pleacă mai repede, alții mai târziu. Dar dacă ne gândim la relativitatea timpului, cantitatea anilor devine irelevantă, deși în limba română încă se urează La mulți ani J. Tot ceea ce mai contează este calitatea vieții, calitate pe care numai tu poți să o dai anilor tăi. Aceasta nu se măsoară prin nivelul de comoditate, nici măcar prin numărul de experiențe, ci prin ceea ce ai învățat cu adevărat din ele. Gradul de înțelepciune nu se măsoară în funcție vârstă, ci în funcție de ceea ce ai învățat cu adevărat din viața care ți-a fost dată.

Legat de experiența morții, vă recomand filmul Hereafter (2010), un film care ne arată că odată ce ai experimentat moartea nu mai poți fi același. Eu zic că nu e nevoie să experimentăm moartea clinică pentru a înțelege că frica de moarte e inutilă. Ieșirea din zona de confort pe care ne-am creat-o ne duce la explorarea necunoscutului. Astfel, anihilarea fricii de necunoscut înseamnă implicit anihilarea fricii de moarte. Și pentru că nu cunoaștem cu adevărat ce este Moartea, mă întreb oare cunoaștem cu adevărat ce este Viața? Dacă nu trăim cu adevărat nu putem spune că suntem în viață, dar dacă nici moartea n-am cunoscut-o încă, înseamnă că trăim între cele două lumi. Nu ne ajunge o viață pentru a descoperi cu adevărat ce este Viața…așa că să nu mai pierdem vremea.

Raiul e pe pamant
Ai vizitat vreodată locuri superbe și să te întrebi cine poate fi cel care a creat asemenea minunății? Te-ai simțit vreodată extaziat în fața frumuseții naturii fără să poți scoate un cuvânt? Dacă da, înseamnă că ai simțit prin propria trăire gustul raiului. Asemenea poeților și artiștilor care au încercat să surprindă măcar o bucățică din paradisul existent pe acest pământ, ai avut această șansă de simți frumusețea, nu doar de a o vedea. Da, paradisul e aici pe pământ și doar pentru că majoritatea oamenilor nu-l văd nu înseamnă că nu există. De ce să aștepți moartea pentru a ajunge într-un paradis promis de diverse religii și imaginat după mintea fiecăruia? Imaginația omului e o forță creatoare, dar de cele mai multe ori e întrecută de miracolele naturii, pentru că până și imaginația ne-o limităm cu mintea în funcție de experiențele trecute. Îndemnul marilor personalități a fost dintotdeauna să nu mergem pe căi bătătorite, ci să găsim noi o nouă cale. Și atunci de ce să ne limităm? De ce acel Nu se poate are mai mare credit decât Se poate? Pentru că prima afirmație sau negație dacă pot să-i spun așa, e o cale bătută și de alții care n-au reușit sau n-au crezut

până la capăt. Natura ne surprinde mereu, nu e niciodată aceeași, chiar dacă noi, închiși zi de zi în birourile și casele noastre mici credem că e așa. Ea se schimbă mereu, se transformă odată cu anotimpurile și niciun anotimp nu e același. Raiul a fost dintotdeauna pe pământ, însă au fost puțini cei care l-au cunoscut aici. Cei care nu au reușit s-au amăgit așa cum se amăgesc și cei de azi…că mâine, cândva, după moarte sau într-o altă viață îl vor cunoaște. Începe prin a admira tot ceea te înconjoară și prin a-ți stârni singur curiozitatea, asemenea copilului care vrea să cunoască. Fără curiozitatea de a descoperi și fără capacitatea de a vedea frumosul nu ai cum să „vezi” raiul. Vei vedea doar umbră acolo unde este lumină și vei auzi doar larmă acolo unde e cântec.

Despre frumusetea uitata a oamenilor
În ultima vreme, mi-am dat seama că pentru a înțelege oamenii e nevoie să-i iubești înainte. A iubi oamenii cu toate minunile din ei nu-i ușor, dar nici imposibil. Am învățat că nu-i poți iubi dacă nu te iubești pe tine cu adevărat, cu acel sentiment pur și lipsit de egoism datorită căruia ajungi să te miști pe frecvența inimii. Un spirit de artist poate să tranforme interiorul unui om într-o adevărată operă de artă pentru că vede acea frumusețe pe care ceilalți oameni nu o mai percep. Prinși în plasa lumii cotidiene, oamenii au uitat să fie frumoși, au uitat câtă lumină emană fața lor atunci când iubesc și când se iubesc pe ei înșiși. A-ți păstra naturalețea într-o lume din ce în ce mai artificială a devenit o adevărată provocare, deși nu ai nimic de făcut decât să fii…tu însuți. Din fericire, există încă oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți care, prin ceea ce fac, le amintesc celorlalți că într-adevăr frumusețea vine dinăuntrul lor și că naturalețea n-a murit, trebuie doar adusă la lumină. De pildă, aceste fotografii nu sunt decât o dovadă a acestui lucru, o oglindă a frumosului din fiecare, fețe a căror expresivitate trece dincolo

de ceea ce se vede cu ochiul liber, o lecție pe care am primit-o de la un prieten drag. M-am bucurat să cunosc astfel de oameni care, folosindu-se de instrumente minunate precum scris, fotografie, pictură, dans, muzică, mișcare, joc, zâmbete, îmbrățișări, de tot ce înseamnă artă și expresie, reușesc să ne facă viața mai plină de sens și să ne amintească ce norocoși suntem. Mulțumesc tuturor acestor oameni speciali că ne amintesc mereu să ne uităm cu mai mult drag la toți oamenii pe care-i întâlnim și mai ales, să fim mai îngăduitori cu noi înșine.

Lectii de la 11even
Chiar dacă pornim pe un drum, acesta nu e singurul drum din viața noastră, vom avea mereu parte de numeroase intersecții și vom fi puși mereu în situația aparent dificilă de a alege. Din experiența mea personală, pot spune că cel mai important e să alegi și să mergi mai departe, iar dacă ulterior alegerea se dovedește a fi fost greșită înseamnă că era nevoie să înveți o lecție din ea și oricum te vei întoarce la drumul care ți se potrivește. Am mai aflat că atunci când reușim ceva, în realitate ne provocăm destinul și astfel ne înmulțim oportunitățile și bucuriile vieții. Însă ce mia plăcut cel mai mult a fost să aud un îndemn la a simți mai mult viața decât a gândi și a înceta să căutăm cu mintea ceea ce nu poate fi decât simțit (partea spirituală). Și pentru că „numai un diamant poate șlefui un alt diamant” să începem să căutăm să învățăm de la oamenii pe care îi admirăm, de la oamenii care emană pace interioară și tot ceea ce noi vrem să dezvoltăm. Să lăsăm garda ego-ului jos și să ne deschidem pentru a învăța, pentru a ne transforma, iar pentru asta avem nevoie de maeștri, nu de șefi.

Revenirea la sine
M-am săturat de oameni care îmi spun cum sunt și ce ar trebui să fac, așa cum m-am săturat să le cer celor pe care îi consider superiori să-și dea cu părerea asupra mea. Și uite așa, m-am săturat să încerc la nesfârșit rețetele altora. Oricât ar fi de minunați acești oameni, sunt rețetele lor, nu ale mele. Așa cum mai mulți bucătari nu vor putea obține gusturi identice urmând aceeași rețetă, tot așa, nicio soluție pe care altcineva mi-o dă nu va putea trezi în mine același lucru pe care l-a trezit în sine însuși și nu va avea același rezultat. Asta pentru că suntem diferiți (slavă Domnului) și, asemenea condimentelor folosite la gătit, fiecare are un alt rol (roluri diferite dar complementare). Am obosit să urmez drumuri bătătorite de alții, să cântăresc ideile lor și mai ales… și să mă lupt cu mine însămi. Nicio frunză din același copac nu este la fel ca celelalte, nici un fulg de nea nu are același format, atunci de ce m-aș încăpățâna să devin ceea ce nu sunt? Indiferent dacă este un moft, o nevoie sau o etapă necesară, știu sigur că vocea interioară este singurul meu ghid, care nu e aceeași cu vocea perfecționistă din capul meu sau din capul altora. Dacă eu am răbdare cu mine, nu mă mai privește dacă ceilalți nu au cu mine. Dacă eu mă accept așa cum sunt, nu e treaba mea dacă ceilalți nu mă acceptă. Și dacă eu mă iubesc pe mine însămi așa cum sunt, iubirea mea nu mai este condiționată de ceea ce fac sau nu fac ceilalți pentru mine… Iubesc… pur și simplu, fără condiții, fără circumstanțe favorabile sau nefavorabile, fără a mai face proiecții în viitor, fără a mai aștepta la nesfârșit momentul potrivit pentru a manifesta ceea ce simt, fără a-l răni pe celălalt și fără iluzia nemiloasă a perfecțiunii. Acum știu că a-ți asuma dreptul de a-i eticheta pe ceilalți și de a le spune ce crezi tu că ar trebui să facă pentru a se îndrepta nu e decât o iluzie egotică din marea de iluzii ale acestei lumi care ne păcălește

zilnic. Nu există nicio rețetă, există în schimb o singură poțiune magică care vindecă orice boală și orice durere- iubirea.

Manifest la (r)evoluț ie
A venit vremea să înțelegem odată pentru totdeauna că suntem celulele aceluiași organism și că tot ce se întâmplă în acest organism din care facem parte este interconectat. A venit vremea să ieșim din iluzia separării și să recunoaștem aceeași natură în fiecare, pentru că înainte de a fi orice titlu sau denumire ne-a dat societatea, suntem oameni! A venit vremea să ne amintim că nu suntem doar creiere (mai mult sau mai puțin funcționale) pe două picioare, căci mai presus de orice, suntem inimi. Suntem niște inimi care trebuie să bată la unison, căci fără bătăile inimii nu mai avem ce căuta pe această planetă. A venit vremea să încetăm să ne mai împărț im după etichete, după standarde impuse de alț ii, pentru că cei care ni le-au impus aparț in trecutului. Să ieș im din sfera unui timp mort ș i să facem loc unui timp viu care arde odată cu focul din fiecare om care își dorește o schimbare. Stă în puterea noastră să schimbăm o lume din alb și negru într-una colorată, pentru că fiecare e o pată de culoare, fiecare e o piesă de puzzle care așteaptă să-și găsească locul prin reîntregire. A venit vremea să încetăm cu revolta prin violență și să înțelegem că se pot face schimbări majore și fără sânge vărsat, oare nu ne-am scârbit destul privind la miile de masacre pe care ni le-a arătat istoria? Depinde de noi să nu repetăm greșelile din istorie la nesfârșit. A venit vremea să crezi! Să crezi că putem dărâma o lume veche și putredă care acum se află în convalescenț ă și să construim una nouă, proaspătă și vie, așa cum am visat dintotdeauna. Orice lucru frumos pe care ni l-am imaginat cel puț in o dată înseamnă că există cu adevărat în noi și că poate fi realizat.

A venit vremea să renunț ăm la obsesia lui a avea, idee inoculată de o lume consumeristă. Nu, oricât s-ar strădui alț ii să ne convingă, nu e în natura noastră să ne comportăm precum niște roboț i ghidaț i de corporaț ii, să consumă m la nesfârș it ș i să prădăm totul în calea noastră de parcă totul ni s-ar cuveni. Să ne amintim cine suntem cu adevărat! A venit vremea să îndrăznim să fim ceea ce simțim că suntem și să scoatem la iveală acea esență din fiecare dintre noi care vibrează de atâta timp și căreia i-a fost frică până acum să iasă la lumină. E timpul să privim lumea și cu inima, nu mai merge doar cu capul pentru că am ajuns să ne dăm în cap unii altora. Și a venit vremea ca tu, cel care citești aceste rânduri…să afli care e rostul tău pe acestă lume și care este contribuția pe care o poți aduce la crearea unei noi lumi. Cu sau fără implicarea ta, aceasta va lua naștere oricum și ar fi păcat să rămâi pe margine și să nu mai poți ține pasul cu ceea ce va urma. E momentul să transformăm lumea exterioară în care nu ne mai regăsim de ceva timp în ceea ce ne dorim cu adevărat să fie în jurul nostru. Cu cât vom lucra mai mult la transformarea noastră cu atât mai repede această lume va avea mai mari șanse să se manifeste! Nu este timp pentru descurajare, nu este timp pentru a aștepta ceva din exterior și pentru a asista precum spectatorii, e timpul să ne punem în valoare talentele, să ne luăm în serios rolul nostru pe acest pământ și să ne unim inimile. Acum e tot ce avem!

Revolutia lucrurilor simple
Din ce în ce mai mulți vrem să vedem că suntem oameni în adevăratul sens al cuvântului, că ALEGEM să spunem adevărul, în loc să ne întrecem în păcăleală

să ne folosim inteligența pentru a crea soluții în loc să ne tragem pe sfoară să înțelegem că atunci când le facem altora rău în realitate ne facem nouă înșine să ne recunoaștem greșelile și să ne asumăm responsabilitatea pentru ele, în loc să dăm vina pe orice altceva sau altcineva să ne îmbrățisăm în loc să ne scuipăm să ne zâmbim în loc să ne înjurăm să fim mai înțelegători cu cei neștiutori în loc să-i tratăm cu superioritate să ne privim cu admirație în loc să ne criticăm pentru cel mai nesemnificativ defect să ne uităm în ochi unii la alții în loc să ne evităm privirile pentru că avem mereu ceva de ascuns să fim noi înșine în loc să ne afișăm măștile sociale și să jucăm roluri precum actorii care joacă foarte prost să citim cărți de calitate în loc să ne uităm la prostiile de la televizor să respectăm padurea în loc să o tăiem și să o poluăm cu grătare, deșeuri și manele să facem mișcare și să ne hrănim sănătos în loc să ne plângem de boli și să devenim niște nesuferiți la bătrânețe să ne bucurăm de lucrurile simple în loc să facem mereu pe nemulțumiții să ne respectăm în trafic în loc să ne comportăm precum niște copii răsfățați care își închipuie că au mai multe drepturi pentru că jucăriile lor sunt mai dotate să respectăm regulile din bun simț și din respect pentru noi toți și nu pentru că vom fi sancționați de poliție să fim fermi în loc să facem compromisuri și să renunțăm la principiile noastre morale doar pentru că „toată lumea” face asta

să facem noi ce trebuie făcut, în loc să așteptăm de la cei a căror mentalitate nu mai poate schimba nimic să fim noi cei care demarăm schimbarea în loc să criticăm că alții nu fac nimic să ne unim și să ne sprijinim reciproc în loc să acceptăm cu brațele încrucișate că nu se poate face nimic. să dăm noi exemplu că SE POATE în loc să-i mai credem pe toți frustrații care toată viața ne-au spus că „Nu se poate”, „Nu este posibil” , ”Asta este”, etc. Să fim noi schimbarea pe care vrem să o vedem în această țară, în ceilalți, iar dacă suntem și tineri, nu avem nicio scuză! De la noi trebuie să pornească totul, să ne amintim întâi să fim ceea ce suntem: oameni!

Oamenii care nu ne plac…
Există oameni la vederea cărora îți strălucesc ochii, oameni pe care ți-ai dori să-i ai mereu în jurul tău, să-i îmbrățișezi cât mai des posibil și să le mulțumești în diferite forme pentru că fac parte din viața ta. Ei bine, toți ne dorim să fim înconjurați de oameni cu care rezonăm și în prezența cărora să ne simțim bine, apreciați și acceptați și probabil că mulți dintre noi au astfel de oameni prin preajmă. Dar există și oameni a căror prezență nu putem spune că ne bucură sau ne face plăcere, oameni care poate într-un fel sau altul ne resping prin comportamentul lor, prin aspectul lor, prin miros sau prin ceea ce emană. Și astfel de oameni sunt foarte mulți, din păcate. Când trebuie să și lucrăm cu ei ne dorim să-i schimbăm, să facem ceva efectiv pentru ei pentru că nu mai putem suporta ceea ce vedem. Și atunci intervine durerea…nu ne dor gesturile lor cât ne doare neputința în fața schimbării lor. Nu avem niciun drept să-i schimbăm pe ceilalți, dar avem în schimb puterea de a-i accepta și de a le arăta respect chiar dacă sunt diferiți, chiar dacă nu rezonăm cu ei. Cine

suntem noi să-i pedepsim pentru acțiunile lor? De ce? Pentru că numai așa putem face ceva cu adevărat pentru ei, prin atitudinea pe care o avem față de ei. O atitudine prin care le arăți că-i respingi, o atitudine de superioritate sau una acuzatoare îi va încuraja și mai mult să rămână acolo unde află. O atitudine conflictuală nu face decât să înrăutațească situația. Am suferit de mic copil din cauza conflictelor cu oamenii cu care nu rezonam, până când am înțeles că e o prostie să mă aștept să fiu înțeleasă de către aceștia, la fel de mare cum e să le răspund cu aceeași aroganță cu care m-au tratat. Aceasta a fost lecția mea, să înțeleg că nu-mi stă în putere să schimb concepțiile și comportamentul nimănui, că nu am dreptul să pedepsesc pe nimeni pentru felul perfid în care m-a tratat și că tot ce pot face este să manifest respect și o atitudine demnă în ciuda răutății sau ignoranței lor. Nu, nu ești obligat să-i iubești dacă nu poți, dar asta nu e o scuză să răspunzi cu prostie la prostia lor, chiar dacă ego-ul are obiceiul de a ne angrena în dispute. Da, ego-ul iubește să se războiască în argumente, în vorbe critice și înțepătoare, dar poate fi controlat și domolit, atâta timp cât înțelegi că tu ești cel care își controlează reacțiile, și nu reacțiile te controlează pe tine. Un proverb zen m-a ajutat să înțeleg mai bine profunzimea unei asemenea situații: cu cât zbori mai sus, cu atât celor de jos le vei părea mai mic. Așa că nu te descuraja în zborul tău și amintește-ți mereu că cei care aruncă cu pietre în aripile tale fac parte din comisia care te testează pentru examenul vieții și, oricât ar părea de ciudat, avem nevoie de astfel de oameni. Și cu toate astea nimic nu mă va împiedica să sper că pe drumul evoluției ne vom cizela cu toții…

Recunoastere si recunostinta
Cunosc exercițiile de recunoștință de ani de zile…asta îmi spunea mereu mintea mea când auzea de ele, fără a le pune prea mult în practică, căci niciodată nu am încercat să-mi amintesc zilnic pentru ce anume sunt eu

recunoscătoare. Așa am ajuns într-o păcăleală a minții care mă purta precum poartă vântul o barcă de pe un val pe altul . Am înțeles recent că de fiecare dată când îmi spun „sunt recunoscătoare pentru…” eu transmit universului mesajul că mă recunosc pe mine ca parte din univers, că îmi recunosc acele minunate daruri cu care am fost înzestrată. Astfel, e normal ca acele părți să se amplifice în acel moment și să le crească efectele în viața de zi cu zi. A mă recunoaște pe mine ca parte din acest univers înseamnă a recunoaște că toate resursele de care am nevoie pentru a reuși se află deja în mine. Știu, pentru minte sună deja a clișeu, dar e la fel de adevărat precum este aerul pe care îl respirăm. Ani de zile m-am întrebat ce să fac pentru a aduce acele resurse din mine la suprafață, pentru a le pune la lucru și totuși nu reușeam să fac asta. Apoi am realizat că, de fapt, tot ce aveam de făcut era să le „recunosc”, lucru pe care îl treceam deseori cu vederea și totuși e mai dificil decât poate părea. Am fost învățați să nu ne recunoaștem pe noi cu adevărat, să nu ne preocupe cine suntem și ce misiune avem pe acest pământ și să așteptăm mereu recunoașterea din partea celorlalți pentru a reuși. Cândva, într-o perioadă de confuzie, am întrebat pe cineva ce trebuie să fac pentru a nu mai fi atât de slabă, întrucât mă simțeam copleșită de valul de remarci la adresa mea. Răspunsul acestui om a fost foarte simplu și m-a luminat la față: „în primul rând, scoate-ți din cap asta”. De fapt, prin fiecare afirmație a altora la adresa mea eu le recunoșteam lor puterea asupra mea, în loc să-mi recunosc mie adevărata putere- cea dinăuntrul meu. Acum sunt recunoscătoare zilnic pentru forța interioară, pentru fiecare calitate a mea și pentru fiecare lucru bun care mi se întâmplă. Indiferent de percepția altora la adresa mea eu mă simt acum puternică, pentru că universul din care fac parte este la fel. Cu cât ne amintim mai des de motivele pentru care suntem recunoscători, cu atât ne creștem calitatea vieții. Fiecare gest pe care îl facem zilnic poate fi un gest de recunoștință, dacă facem din asta un mod de viață. Atunci când ne uităm în ochii celuilalt, când privim cerul sau frumusețea să o facem cu recunoștință în suflet. Fie că vorbim sau tăcem, ascultăm un cântec, simțim o mângâiere sau pur și simplu mergem printre

oameni sau în natură…totul să fie cu recunoștința că suntem, că trăim, că ne iubim. Viața este despre cunoaștere și despre re-cunoaștere a ceea ce suntem. Și atât recunoașterea cât și recunoștința au aceeași rădăcină- a recunoaște. Recunoaște-te pe tine însuți!

Momente de VIATA
Cu siguranță în viața ta ai avut parte de cel puțin un moment minunat greu de descris de cuvinte în care ai simțit că trăiești cu adevărat… E vorba de acel moment în care ai impresia că inima îți explodează de fericire și raze de lumină îți inundă ființa. Acel moment în care într-o fracțiune de secundă timpul s-a dilatat și ai făcut cunoștință cu eternitatea…acel moment în care simțeai că cerul și pământul își dau mâna prin tine, iar tu nu ești decât un univers eliberat de limitele formei… Uneori e de ajuns o clipă pentru a ieși din clepsidra timpului și a observa că oamenii nu sunt decât niște fire de nisip captive care se scurg dinspre cer spre pământ și invers. În astfel de momente savurezi viața ca pe o ceașcă de ceai a cărui aromă te pătrunde, așa cum pătrund stropii de ploaie în pământul însetat. Atunci vei ști că dincolo de obișnuința zilelor noastre se ascunde ceva mult mai profund decât îți poți imagina. Dacă aceste trăiri depind sau nu de noi, îmi place să cred că așa este. Stă în puterea noastră să le trăim, dar nu le vom putea forța să se producă. E absurd să te străduiești să fii fericit, ori ești ori nu ești, altfel e ca și cum ai forța un boboc să înflorească. Am învățat însă că tot ce pot face e să pregătesc spațiul necesar pentru ca bucuria trăirilor să se întâmple, așa cum o gazdă pregătește cu meticulozitate camera pentru oaspetele său. Tot ce avem de făcut e să facem curățenie în spațiul dinăuntrul nostru, să ne aerisim mintea de gânduri toxice și să ne reîmprospătăm ființa. Indiferent ce aștepți sau pe cine aștepți să apară în viața ta, ai grijă să ai spațiul din tine mereu pregătit pentru a primi, în caz contrar riști să

aștepți o viață și să nu înțelegi de ce nu a apărut. Și dacă tot vine primăvara, să lăsăm vântul de primăvară să intre în noi, să spulbere praful de pe inimile noastre și să facă un vârtej de inimi în care să ne întâlnim cu toții, măcar pentru câteva secunde, așa…cât ține un moment…

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful