Articles from Calatoria Inimii

Dumitru Constantin Dulcan: ”Intoarcerea lui Dumnezeu”
2010-06-18 11:06:37 horia turcanu

Despre Stiinta si Revelatie Neurolog, psihiatru, profesor universitar, om de ștință, cercetător în domeniul conștiinței, scriitor. Dumitru Constantin este ceea ce în SUA s-ar numi ”a brain”. Adică ”un creier”. Sau, cum s-ar spune pe la noi, o minte luminată. Dincolo de titlurile sale științifice și de recunoașterea internațională, căci este mereu plecat din țară la tot felul de congrese internaționale, despre Dumitru Constantin se mai poate spune ceva: este un ”căutător”. Este un personaj neliniștit, careși pune întrebări, care nu se mulțumește niciodată cu răspunsuri convenționale, care încearcă mereu să găsească noi perspective asupra adevărului. Cercetările sale lipsite de prejudecăți asupra conștiinței l-au condus în zonele de frontieră ale cunoașterii cu mult înainte ca în România să se poată vorbi despre interferența științei cu doctrinele mistice. Aceasta este motivația care a stat la baza acestui interviu. În 1981 în România a apărut o carte numită ”Inteligența materiei”, al cărei autor este profesorul Dumitru Constantin. O carte care a bulversat lumea științifică românească pentru că avea curajul să aducă în discuție o viziune asupra lumii și a universului ce părea pierdută pentru totdeauna. Erau timpurile materialismului dialectic, iar cuvinte precum „suflet” își pierduseră orice semnificație. Lumea nu mai era decât o mașinărie, la fel și oamenii. Conștiința nu mai era decât ”produsul materiei superior organizate”. Dumnezeu fusese izgonit din lumea oamenilor în numele unei științe restrictive și ai cărei ochi erau acoperiți cu ochelari de cal. Ei bine, în acele timpuri, Dumitru Constantin a avut curajul să fluiere în biserică. ”Inteligența materiei” era o carte în care, pe baza cercetărilor care se desfășurau în lume dar și pe baza propriilor sale cercetări, Dumitru Constantin arăta faptul că în spatele aparenței solide a materiei există un principiu energetic și informațional care organizează universul în formele pe care le cunoaștem. Că dincolo de obiectele mecanice ale lumii mai există ceva, o esență inefabilă, greu de cuprins în conceptele obișnuite despre materie, care constituie adevărata bază a universului cunoscut. În vreme ce știința occidentală deducea toate acestea în mod matematic, Dumitru Constantin ajungea la aceleași concluzii pornind de la mijloacele care-i stăteau la îndemână. Poate că și alți oameni de știință români adulmecau atunci această nouă viziune asupra universului, însă doar el a avut curajul să exprime ceea ce credea, într-o carte. Desigur, cartea a fost interzisă. Au trecut douăzeci de ani. Trăim timpuri în care ideile profesorului Dumitru Constantin au fost confirmate. Știința contemporană, fizica particulelor subatomice, matematica, psihologia, biologia, chimia, genetica, au confirmat viziunea neurologului și psihiatrului român. Astăzi, noua paradigmă în știință afirmă clar existența acestui câmp energetic și informațional pe care este clădit universul cunoscut, inclusiv ființa omenească. Consecințele în termenii cunoașterii sunt incalculabile, pentru că, pentru prima dată știința confirmă străvechi idei considerate până acum, cu dispreț, ”mistice”. Lumea în care trăim pare a avea un substrat spiritual iar conștiința omenească pare a însemna cu mult mai mult decât un accident al evoluției în urma căruia materia a devenit, într-o bună zi, inteligentă. În acest context, poate că o privire lucidă, din perspectiva omului de știință, ar putea arunca o nouă lumină asupra întrebărilor fundamentale care au străbătut omenirea de când există ea: cine suntem și încotro ne îndreptăm? „Conştiinţa influenţează materia” Domnule doctor, pentru aceia care nu au citit ”Inteligența materiei”, ce înseamnă această sintagmă? Foarte pe scurt, pornind de la anumite fapte și observații științifice, în ”Inteligența materiei” repuneam pe tapet vechea controversă între tabăra ”misticilor creaționiști” și cea a adepților teoriei evoluționiste a lui Darwin. Conform acesteia din urmă viața în univers ar fi doar un accident și, mai mult decât atât, chiar conștiința omenească ar fi un accident, pentru că probabilitatea ca aceste condiții necesare pentru apariția vieții să apară în același timp, sunt inifitezimale. Cealaltă tabără, care susține existența unui model, unui plan universal inteligent care a condus la apariția

vieții și a conștiinței se situează diametral opus. Ei bine, în carte eu plec de la premisa că viața este în mod evident inteligentă, aduc argumente în acest sens și formulez întrebarea dacă inteligența este un rezultat, așa cum susținea până nu de mult știința occidentală sau dacă nu cumva este de fapt o cauză. Constatam cumva că inteligența materiei este un datum, că ea are capacitatea misterioasă de a se așeza în așa fel încât viața și conștiința să devină posibile. Am adus în discuție aceste resurse misterioase ale materiei în vremuri în care nu se putea discuta deschis această problemă din motive ideologice. Sigur că a trebuit să fac niște piruete de exprimare, altfel cartea nu ar fi putut apărea, dar subtextul cărții era clar pentru oricine știa cât de cât despre ce este vorba. Ideea acestui subtext este aceea că materia este mult mai mult decât credem, iar astăzi știința recunoaște faptul că viziunea mecanicistă asupra universului este definitiv depășită. Descoperirile fundamentale ale fizicii secolului 20 au schimbat complet ceea ce credeam despre univers și despre ființa omenească. Știm astăzi că ceea ce consideram a fi materie solidă, respectând legile mecanicii clasice a lui Newton, nu este deloc ceea ce pare a fi. Atomii din care este făcută materia, inclusiv corpul omenesc și creierul, nu sunt solizi, nu sunt niște particule, ci sunt mai curând niște individualizări ale unei forme de energie vibratorie. Distanța între nucleu și electronii săi este uriașă, iar dacă ar fi să o comparăm la scară, este echivalentă cu distanța de la pământ la soare, astfel încât în ultimă instanță dacă vreți, orice obiect, înclusiv corpul omenesc, este aproape gol în interior. Știința a început investigarea acestui univers interior și, la fel ca în cazul universului exterior, pare să nu existe o frontieră finală. Se descoperă mereu noi și noi particule subatomice, din ce în ce mai mici, iar natura acestui univers este în mod evident energetică și informațională. Lucrurile, obiectele, corpurile, de la stele și planete până la corpul omenesc, par a lua ființă din acest câmp universal de energie. Nu știm cum se întâmplă acest lucru încă, dar a devenit evident că există o legătură între conștiință așa cum o definim noi și acest fenomen de ...materializare a formelor din câmpul universal de energie. A fost dovedit în laboratoare deja faptul că observatorul, omul de știință, care are așteptări și speranțe, influențează rezultatul experimentului atunci când se lucrează cu particule subatomice cum ar fi un foton. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că numai gândind, deci reflectând în conștiința omenească un anumit fenomen, îl influențăm. Conștiința influențează materia. Implicațiile acestui fapt sunt enorme, pentru că schimbă de fapt tot ceea ce credeam că știm despre lume și despre noi înșine. Ei bine, la vremea când am scris ”Inteligența materiei”, în ciuda puținelor surse de informație pe care le aveam la dispoziție, eu am abordat aceste teme. Am aflat ulterior că nici în occident nu fusese scrisă încă o carte pe tema inteligenței materiei, deși studiile din domenii conexe erau foarte avansate. A fost o carte unică în România. „Un fluture care bate din aripi, schimbă lumea” Acestă viziune asupra universului, așa cum reiese ea din ultimele descoperiri științifice, pare foarte apropiată de modelele mistice. Până acum viziunea științifică și cea mistică păreau în contradicție ireductibilă. Asistăm la o unificare a științei cu religia? Nu știu când se va produce o unificare a acestor modele de cunoaștere, dar știu că ea este în cele din urmă inevitabilă. Există o singură cunoaștere, chiar dacă modurile de investigare a universului sunt diferite. Pentru mine, după 40 de ani de studiu și de reflecție asupra acestor probleme, este evident, și nu mă feresc să o spun, că există o esență spirituală a întregului univers, care face parte intrinsecă din acesta, dacă nu cumva este însăși matricea universului material. Mai puțin contează dacă o numim ca oamenii de știință, câmp energetic, informațional, chiar câmp al conștiinței universale așa cum este numit de unele ramuri ale psihologiei, sau dacă este numit Dumnezeu, așa cum o fac diversele religii. Știința a făcut deja marele pas, a depășit deja modelele restrictive, mecaniciste care au dominat occidentul și civilizația occidentală timp de câteva secole, și este o chestiune de timp până când ceea ce am aflat va schimba complet felul în care percepem universul. Religia nu a schimbat încă nimic, rămânând încremenită în ideile de acum mii de ani, într-un mod dogmatic, ce nu se mai potrivește cu nivelul actual al conștiinței omenirii. De aceea prefer să vorbesc despre natura spirituală a universului și nu religioasă, pentru că religie înseamnă dogmă pietrificată. Dar nu există îndoială că între viziunile originale ale marilor mistici ce au stat la baza diverselor religii și ceea ce descoperă acum știința modernă, există o legătură puternică. Puteți numi aceste viziuni intuiții dacă vreți, și asta nu le scade cu nimic din valoare. Diferitele ramuri ale științei confirmă aceste intuiții, chiar dacă sistemele religioase care au luat ființă ulterior pe baza lor, au deturnat viziunea inițială. Psihologia modernă, începând cu Carl Gustav Jung, a recunoscut existența anumitor straturi ale conștiinței în care se află depozitată întreaga cunoaștere și experiență comună omenirii, o moștenire formidabilă și care poate fi accesată de către oricine în anumite condiții. Acest nivel al conștiinței, pe care de pildă artiștii îl numesc inspirație, pe care psihologii îl numesc subconștient, pe care Jung îl numea inconștient colectiv, este sursa cunoașterii prin revelație mistică. Așa că nu este de mirare dacă această cunoaștere, reală, se intersectează în anumite zone cu adevărul științific, susținut cu formule matematice. Mari fizicieni ai secolului 20 precum Schroedinger, Heisenberg sau Niels Bohr au formulări asupra naturii spațiului și timpului, care seamănă izbitor cu formulări ale unor texte ale creștinismului primitiv sau ale spiritualității orientale pentru că vorbesc despre aceeași realitate investigată cu mijloace diferite. Până acum se credea că știința este perfect obiectivă și că poate măsura totul, iar acum descoperim că lucrurile nu stau chiar așa.

Subiectivitatea unui cercetător influențează o realitate pe care o credeam obiectivă și perfect independentă de conștiința omenescă, ceea ce înseamnă că, așa cum au intuit acei mari vizionari ai omenirii, universul este un tot, că orice lucru are legătură cu toate celelalte lucruri. Sau că, așa cum spune un proverb chinezesc, un fluture care bate din aripi, schimbă lumea. Ceea ce noi aflăm acum despre structura universului prin deducți matematice și prin experimente de tehnologie avansată, acești vizionari mistici care au schimbat istoria lumii știau deja, accesând niveluri ale conștiinței despre care noi am aflat abia în secolul 20. Dupe ce timp de câteva sute de ani știința europeană a rătăcit arogant prin meandrele ale mecanicismului, crezând că universul este un fel de joc de biliard al hazardului, iată că redescoperă acum ideea acestui principiu spiritual. Am putea spune că Dumnezeu se întoarce în istorie și în știință, după ce a fost izgonit un timp îndelungat, și se întoarce sub forma acestor concepte de ultimă oră precum câmpurile subtile de energie și informație aflate la baza materiei. „Totul a început cu o revelaţie” Domnule doctor, sunteți om de știință. Credeți în Dumnezeu? Așa cum spunea un înțelept al lumii contemporane, istoria universului și cea a omului par a fi scrise de o singură mână. Da, cred în Dumnezeu, dar nu într-unul așa cum apare el în iconografia clasică a religiilor. O să vă spun un lucru. Pe mine m-a preocupat sensul existenței dintotdeauna. Citisem tot ce se putea citi în domeniul medicinei, fizicii, biochimiei, eram medic, studiasem neurologia și psihiatria, aveam o bază solidă. Și totuși ceva nu se potrivea cap la cap. Nu puteam înțelege prin ce miracol materia anorganică putea creea de la sine viață și mai ales conștiință. Obosisem. Pe 12 septembrie 1976, pe la orele șase dimineața, stând în pat, am avut o revelație. Pur și simplu am înțeles dintr-o dată că lucrurile stau invers. Nu materia anorganică creează viață și conștiință, ci invers. Nu știam atunci despre câmpurile energetice purtătoare de informație, dar am intuit că acest principiu misterios materializează cumva materia anorganică. Am intuit esența spirituală a universului. Mi-am dat seama că există o inteligență intrinsecă a tuturor lucrurilor, a atomilor care știu perfect cum să se așeze și cum să se organizeze în sisteme perfect coerente și că această inteligență este diferită de cea umană bazată pe căutare-eroare-succes, Era vorba despre o inteligență a lucrurilor considerate fără viață. Această revelație a stat la baza tuturor cercetărilor mele ulterioare care au confirmat-o. Nu sunt un mistic, sunt om de știință, dar nu sunt orb. Noi nu știm de fapt ce este cu adevărat acest proces al vieții, nu știm ce este conștiința, deocamdată doar ne minunăm că dintr-o celulă nediferențiată se poate naște un organism atât de complex precum o ființă umană. Într-un singur an, toți atomii din care e făcută o ființă omenească se schimbă. Și totuși avem o identitate. Ce este lucrul acela, forța aceea care dă sens tuturor lucrurilor și ființelor făcându-le să fie ceea ce sunt, care organizează materia mereu în alte structuri? Nu știm. Dar știm deja că informația nu se pierde niciodată, ci rămâne într-un câmp universal informațional. Ce este acest câmp? Nu știm. Omul are acces la acest câmp de informație. Eu însumi am avut acces la informații, în vise, așa cum se întâmplă multora dintre noi, la informații despre lucruri care nu se întâmplaseră încă. În ce fel poate un medic psihiatru și neurolog ca mine să explice acest fenomen, dacă nu acceptă existența acestui câmp, oricare ar fi natura lui? În zilele noastre cercetătorii descoperă uluiți că este posibil ca nu creierul să fie depozitul memoriei așa cum s-a crezut, și ca memoria omenească să existe undeva în acest câmp, iar creierul să fie doar un instrument genial de accesare a acestei memorii. Cum vi se pare această chestiune? Nu sunt decât câteva întrebări ale științei contemporane. Nu vi se pare evident acum că în structura intimă a lumii există ceva mult mai inteligent și mai complex decât ne putem noi închipui. Răspunsul la întrebarea dvs, dacă cred în Dumnezeu, este da, cred, chiar dacă îl văd pe Dumnezeu în felul meu. „Cheia cunoaşterii se află în psihicul omenesc” Vorbeați despre rătăcirile arogante ale științei, timp de câteva sute de ani în care Dumnezeu a fost izgonit dintre oameni. Are legătură această rătăcire a științei cu criza spirituală în care se află lumea în acest moment? Fără nici o îndoială. Omenirea a avansat tehnologic enorm și a creeat o civilizație orientată către lumea exterioară, către obiecte, pentru că știința a crezut că poate explica, măsura și manipula totul. Omul s-a crezut stăpânul unui univers haotic ce poate fi posedat prin tehnologie. O enormă aroganță. În tot timpul acesta, sute, dacă nu mii de ani, omul a ignorat singura lui poartă către univers: propriul său interior, propria sa conștiință. Universul său interior a sărăcit, s-a uscat nemaifiind în contact cu esența transcendentă a universului. Acesta este adevăratul motiv pentru care cetățeanul secolului 21 este alienat, stresat, însingurat, nefericit, din ce în ce mai incapabil să relaționeze cu esențele firii, cu el însuși și cu universul în care trăiește. Omul s-a rupt de esența sa. Niciodată omenirea nu a avut mai multe bunuri materiale în exterior și niciodată nu a fost mai nefericită și mai bolnavă ca acum, când ruptura față de această forță inteligentă și coordonatoare a universului este aproape totală. Sau, în limbaj mistic, s-a rupt de Dumnezeu dacă vreți. Toate sistemele mistice susțin că adevărul trebuie căutat în inima omului, în interior, restul fiind iluzie. A trebuit să ajungem până aici cu tehnologia și cu știința, pentru ca să ne întoarcem la adevărurile primordiale, prin știință. Redescoperim acum prin intermediul psihologiei transpersonale că marea cheie se află în psihicul omenesc. Redescoperim acum ceea ce oamenii știau acum mii de ani, că prin intermediul conștiinței, avem acces la planurile fundamentale ale universului. Întoarcerea către interiorul ființei și către profunzimile conștiinței este singura cale viabilă pentru ca rătăcirea să ia sfârșit. Redescoperim acum adevăruri fundamentale,

doar că a trebuit să ajungem pe marginea propastiei, a nefericirii și a inconștienței ca să le putem vedea. Pe mine m-au ajutat foarte mult în cercetările mele medicina și filosofia orientală. În taoism, simbolul omului este exact o legătură, o punte între pământ și cer, între materie și principiul superior. Cei vechi știau. E timpul marii întoarceri și am convingerea că acum se închide o buclă. Așa se explică revirimentul mondial al întoarcerii spre natură, spre ecologie, spre interior, întoarcerea către credință, către ideile străvechi ce stau la baza tuturor religiilor, interesul uriaș pentru psihologie în lumea modernă, pentru ezoterism, pentru parapsihologie etc. Omenirea simte că îi lipsește ceva, și așa este. Golul interior nu mai poate fi nesocotit. Nu întâmplător în țările mai puțin avansate tehnologic, oamenii se declară mai fericiți decât în occident. Nu întâmplător cancerul și bolile psihice au cifre statistice mult mai mari în țările avansate. Există o legătură între toate acestea și rătăcirea omului față de adevărata sa esență. „Sursa nefericirii se află în pierderea sensului vieţii” Sunteți psihiatru. Vorbiți despre întoarcerea către interior care ne-ar face să fim mai... fericiți. Ce înseamnă de fapt această întoarcere către interior? Revenirea la credința în Dumnezeu, mersul la psiholog sau ce? Vedeți? Suntem atât de departe de universul interior încât ne imaginăm că îl putem găsi tot în exterior, la biserică sau la psiholog sau în altă parte. Nici nu mai știm drumul către ființa noastră intimă. Explic. Spuneam că în vreme ce occidentul și-a căutat fericirea în lumea exterioară pe care a încercat să o stăpânească prin tehnologie, orientul s-a aplecat mai curând către lumea interioară dezvoltând tehnici de introspecție și reușind astfel să cartografieze mult mai precis decât occidentul, universul interior. Această cunoaștere a ființei lăuntrice, de fapt, dă sens existenței. Cuvântul sens este fundamental. Oamenii nu pot trăi fără să aibă un sens al vieții, al existenței, al ființei, o înțelegere. Ceea ce se petrece în civilizația occidentală este o pierdere a sensului existenței care conduce la nefericire și mai ales la frică existențială. Nu poți fi fericit dacă ți-e frică. Cum trăim? Mergem la serviciu ca să câștigăm bani, folosim banii ca să mâncăm, și mâncăm ca să putem merge la serviciu. Ce sens are această situație? De ce trăim? Ca să uităm de acest non-sens evident, de această goană după vânt, de aceată deșertăciune a deșertăciunilor, ne prefacem că totul e în regulă, ne uităm la televizor, ne refugiem într-o realitate virtuală, într-un fals, ca să ne ținem mintea ocupată. Trăim emoții care nu sunt ale noastre, apoi comunicăm la telefon sau pe internet cu oameni pe care nu-i vedem și credem că aceasta înseamnă relaționare, când, din nou, avem de-a face cu un surogat. Descoperim în jurul nostru oameni care au totul, mașini, bani, obiecte nenumărate dar care ajung la psihiatru, care se refugiază în alcool și droguri deși aparent nimic nu le lipsește, doborâți de depresie. Credem mereu că ne lipsește ceva dinafara noastră ca să fim fericiți și când obținem acel ceva descoperim că tot nefericiți suntem. Aceasta se datorează lipsei de sens pe care o simțim inconștient, îndepărtării de noi înșine, înstrăinării de esența finței noastre. Orientalii au știut să nu piardă această orientare, să rămână în contact cu interiorul. Fericirea este o stare de a fi, iar o stare este exclusiv generată în interior. Nu depinde de cicumstanțe exterioare. Este o filosofie foarte rafinată, pe care noi am pierdut-o. De aceea, dacă mergem la biserică de pildă căutând acolo fericirea, nu o vom găsi, pentru că ea nu ne poate fi dată prin intermediul unor ritualuri golite de semnificație, ci numai descoperită prin introspecție. În occident, Dumnezeu este imaginat undeva în afară. În orient, este înăuntru. Primii creștini știau acest lucru. Din acele timpuri provine extraordinara ”rugăciune a inimii”, una dintre cele mai puternice mijloace de accesare a dimensiunilor interioare ale ființei, care a supraviețuit în europa până în zilele noastre, o tehnică echivalentă cu meditațiile orientului. Numai că toate acestea au fost uitate. Psihologul nu face altceva decât să ne însoțească pe drumul către noi înșine, ne ajută să descoperim meandrele propriului interior, să ne regăsim sensul. În orient nu este nevoie de psihologi pentru că acolo au fost dezvoltate tehnici de introspecție, de meditație, de cunoaștere a spațiului interior, singurul în măsură să ne racordeze la ritmurile universului, să ne dezvăluie adevărata semnificație a vieții. Omul modern este atât de înstrăinat de sine, încât îi este și frică să rămână singur, în tăcere, în spațiul interior. Așa se explică această insatisfacție generalizată într-o mare de bunuri care ne înconjoară, valul de sinucideri, de depresii, de alienare. Dacă ar trebui să dau un sfat, cum să ne apropiem de noi înșine, ar suna banal pentru că știți deja. Sau credeți că știți, dar n-ați încercat niciodată cu adevărat. V-aș spune ”apropiați-vă de natură, învățați să ascultați, practicați meditația, conștientizarea, aveți curajul să vă simțiți inima”. Banal, nu? Dar ați încercat vreodată cu adevărat să faceți acest lucru? Oamenii ies în natură sau pe malul mării și în loc să se conecteze cu mediul, stau cu muzica la maximum, iar când sunt obosiți se uită la televizor crezând că asta îi va relaxa când în realitate ei continuă să se depărteze continuu de ceea ce sunt cu adevărat. „Umanitatea se află pe drumul de întoarcere acasă” Creionați o umanitate aflată în derivă, un peisaj destul de depresiv. Omul modern nu are deci nici o șansă să iasă din acest cerc vicios al vieții moderne? Nici o clipă nu am spus asta. Eu cred cu adevărat că lumea se schimbă, că există o modificare foarte subtilă dar constantă în ultimii zeci de ani în conștiința omenirii și că această criză nu va face decât să ne întoarcă pe drumul cel bun. Sunt un optimist incurabil și am încredere nu în înțelepciunea umanității neapărat, ci în înțelepciunea acestui univers extraordinar de complex, superb, din care facem parte și noi. Faptul că știința a ajuns la frontiere care acum 50 de ani erau inimaginabile, faptul că spiritualitatea se întoarce într-un fel sau altul în lume, faptul că din ce în ce mai mulți oameni se află într-o căutare

conștientă a sensului, revirimentul formidabil al unor idei străvechi despre natura universului înconjurător, toate acestea mă fac să fiu optimist. Omenirea, după părerea mea, este pe cale de se trezi, de a-și regăsi sensul. Aproape am terminat acum o nouă carte a cărei idee centrală este tocmai regăsirea acestui sens pierdut al existenţei. Încrederea mea în destinul omenirii îşi are rădăcinile în convingerea că universul este animat de un principiu spiritual. Cred că întoarcerea la adevărurile primordiale ale umanităţii este pe care să se petreacă, deşi semnele exterioare sunt îngrijorătoare. Distrugerea sistematică a mediului, războiul care a devenit o realitate permanentă a lumii contemporane, alienarea generală a individului, toate acestea sunt dublate de o conştientizare din ce în ce mai acută a acestor fenomene. Este ca atunci când, înainte de o vindecare, boala mai dă un ultim atac major. Sunt încredinţat că participăm cu toţi la o mutaţie de proporţii în conştiinţa umanităţii şi că dincolo de semnele alarmante, în zilele noastre se închide un cerc. Până la urmă inteligenţa acestui principiu spiritual care guvernează universul se manifestă în mod fundamental prin noi înşine. Suntem pe drumul de întoarcere acasă, în adevărata noastră fiinţă, oricât de lung este drumul cunoaşterii şi înţelegerii, pe care+l avem de străbătut. Horia Ţurcanu

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful