P. 1
53266519-Neuropsihologie

53266519-Neuropsihologie

|Views: 32|Likes:
Published by Catalina Buzdugan

More info:

Published by: Catalina Buzdugan on Nov 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/04/2012

pdf

text

original

Acesta are o dublă determinare: internă şi externă. Cea internă este
reprezentată de existenŃa aceluiaşi plan de alcătuire (arcul reflex) şi
funcŃionare (actul reflex) pentru toate organele nervoase, iar cea externă de
coexistenŃă a mai multor tipuri energetice în acelaşi segment al ambianŃei.
Unitare în alcătuire şi funcŃie, organele nervoase diferă între ele tocmai prin
aceea că fiecare este specializat în realizarea integrării organismului în
raport cu variaŃiile unui anumit tip de energie din ambianŃă (internă sau
externă). Încât integrarea organismului nu trebuie concepută ca un proces
de adecvare a acestuia la o ambianŃă globală şi nedefinibilă, ci ca unul
complex şi unitar constituit din adecvări distincte, concomitente şi/sau
succesive ale organismului la variaŃiile semnificative ale anumitor
parametrii energetici ce definesc o ambianŃă dată. Vom vorbi, astfel, de
integrare termică, mecanică, fotonică şi chimică, fiecare implicând un
organ nervos adecvat, şi vom atribui sintagmei „integrarea organismului”
înŃelesul de rezultantă procesuală a acestora, implicând totalitatea organelor
nervoase din componenŃa sistemului integrator. De aici rezultă că întregul
sistem nervos este format doar din patru tipuri de organe nervoase care
asigură integrarea organismului în raport cu variaŃiile principalelor forme
energetice din ambianŃă.

Organizate pe baza arcurilor reflexe, organele nervoase prezintă două
planuri structurale şi, deci, două niveluri de integrare: subcortical şi cortical,
fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al ansamblului. Cele două
niveluri de integrare se realizează cu participarea unor centri diferiŃi:
subcorticali – care asigură promptitudinea răspunsului – şi corticali – care
asigură calitatea acestuia. DiferenŃele dintre centrii subcorticali şi corticali,

150

între care două sunt esenŃiale – numărul şi calitatea aferenŃelor şi
eferenŃelor, pe de o parte şi numărul şi calitatea interrelaŃiilor (sinaptice şi
non-sinaptice) dintre componentele lor neuronale, pe de altă parte –,
conferă celor două niveluri ale integrării valenŃe diferite.
La nivelul centrului subcortical se primesc aferenŃe de la un număr
redus şi limitat de receptori şi de la acest nivel pot fi transmise comenzi pe
căi eferente directe la un număr corespunzător (dar nu egal) de unităŃi
efectoare. De asemenea, numărul relaŃiilor din interiorul centrului este
redus şi prestabilit, în sensul că, pentru o cale aferentă dată există o anumită
cale eferentă, mereu aceeaşi. Din aceste motive, integrarea subcorticală este
înnăscută, standardizată şi predictibilă. Prin numărul minim de neuroni ce
se interpun între receptor şi efector, integrarea subcorticală asigură, în
primul rând, promptitudinea răspunsului. La nivelul centrului cortical se
primesc aferenŃe de la toate formaŃiunile receptoare şi de la acest nivel pot
fi trimise comenzi, pe căi eferente directe şi/sau indirecte, la toŃi efectorii
(fig. 59).

Fig 59

ScoarŃa cerebrală – sediul structurării modulare a organelor nervoase.
AR – arii receptoare; A – arii asociative; AE – arii efectorii

Numărul relaŃiilor interioare centrului cortical este atât de mare încât,
practic, el poate fi considerat nelimitat. Din acest ultim motiv, aria
receptoare aparŃinând unei căi aferente date poate intra în relaŃie cu aria
efectorie aflată la originea oricărei căi eferente. Deci, la nivel cortical
organele nervoase primesc calitatea de organe cu structură modulară.
Momentul şi modul realizării unor astfel de restructurări modulare sunt
determinate de: a) circumstanŃe; b) condiŃionările reflexe prealabile şi

151

c) factori voliŃionali (ce nu Ńin de circumstanŃe). Este de remarcat că
determinarea circumstanŃială vizează prezentul, ca existenŃă trăită, cea
condiŃionată reflexă vizează trecutul, ca existenŃă deja trăită, iar
determinarea voliŃională (în sens exclusiv) vizează viitorul, existenŃă ce
urmează a fi trăită.

La nivelul scoarŃei cerebrale, ca loc comun al tuturor aferenŃelor şi
eferenŃelor, se stabilesc relaŃii sinaptice şi non-sinaptice în număr, practic,
nelimitat. Asemenea relaŃii sunt de cel puŃin trei categorii: a) între ariile
receptoare şi efectoare, prin care se asigură restructurarea permanentă a
organelor nervoase; b) între diversele arii receptoare, prin care se realizează
sinteza informaŃiilor şi c) între diversele arii efectoare, prin care devine
posibilă modularea activităŃii efectorilor (Fig. 59). ConcomitenŃa şi/sau
succesiunea unor astfel de relaŃii determină complexitatea şi, prin aceasta,
superioritatea funcŃională a acestui centru nervos.
În toate cele trei categorii de relaŃii un rol esenŃial revine capacităŃii
centrului nervos de a stoca nu numai informaŃia, ci şi experienŃa acŃională.
Deşi terminologia nu satisface pe deplin realitatea, întrucât stocarea
reprezintă procesul general de remanenŃă a efectelor determinate de
trecerea printr-un neuron chiar a unui singur potenŃial de acŃiune, ea va fi
totuşi păstrată din raŃiuni didactice. Deducem din toate acestea că, la
rigoare, stocarea nu este un proces specific ariilor receptoare, ci unul comun
tuturor ariilor corticale şi oricărui centru subcortical. Rămân de considerat,
desigur, diferenŃele de ordin cantitativ şi calitativ rezultate din
„profunzimea” urmelor lăsate de trecerea unui potenŃial de acŃiune prin
fiecare tip de neuron, respectiv din „durabilitatea” acestora în timp. Ca
urmare, stocarea sau memorarea nu reprezintă apanajul exclusiv al
neuronilor receptori, ci o însuşire comună tuturor neuronilor având, desigur,
grade diferite de exprimare. În acest sens trebuie înŃeles rolul major în
memorare al zonei temporale şi hipocampului.
Deşi relaŃii interneuronale – sinaptice şi non-sinaptice – au loc la
nivelul oricărui centru nervos, numărul şi calitatea acestora sunt diferite.
Superioritatea o deŃine centrul cortical, întrucât, pe lângă faptul că la acest
nivel sunt reprezentaŃi toŃi receptorii (ariile receptoare) şi toŃi efectorii (ariile
efectoare), aici se găseşte cel mai mare număr de neuroni de asociaŃie, toate
acestea însumând un număr maxim de legături sinaptice. Pe de altă parte,
dispunerea neuronilor într-o geometrie plană (în suprafaŃă) face posibilă
iradierea excitabilităŃii pe distanŃe mult mai mari decât în cazul în care
dispunerea acestora este în volum (formaŃiunile nucleare subcorticale). Deşi
cele două categorii de relaŃii interneuronale – sinaptice şi nonsinaptice –
diferă atât prin natura mecanismelor ce le stau la bază, cât şi prin gradul de

152

specificitate, ele se intercondiŃionează şi, în acest mod, se presupun
reciproc. Astfel, în timp ce depolarizarea într-un punct al scoarŃei,
determinată de o relaŃie sinaptică generează un proces de iradiere a
excitabilităŃii, iradierea favorizează realizarea altor legături sinaptice. Cu
toate că asemenea relaŃii au, în aparenŃă, un caracter întâmplător, ele se
desfăşoară totuşi într-un mod ordonat. Dovadă în acest sens stă mecanismul
condiŃionării reflexe.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->