You are on page 1of 1

CAPITOLUL I

COMPONENTE DE BAZĂ ALE ACŢIUNII SOCIALE
1. Coordonate definitorii Teorii acţiunii umane nu este o elaborare relativ recentă şi nici nu se afirmă exclusiv in limitele sociologiei contemporane. încă din antichitate. Ptalcm şi Anstotel dezvoltă idei de bază privitoare la conceptul dt acţiune umană. în epoca medievală, în opera lui Toma d’Aquino se întâlnesc numeroase formule care indică la preocupările scolasticului pentru de-fuurea conceptului dat. Teorn acţiunii are un conţinut interdisciplinar, în elaborarea ei * nd iittier.jle discipline cu caracter particular, ca: psihologia, eco- DOtnetria, teoria conducerii, cibernetica etc. In sociologie, acţiunea omani a devenh obiect de referinţă în special prin doctrina lui Max Weber, care consideră că sociologia este însăşi teoria acţiunii sociale. In demersul teoretic de definire a conceptului de acţiune socială se impune să operăm o serie de distincţii. * Distingem acţiunile de procesele sau evenimentele fizice care se desfăşoară spontan, în conformitate cu legile obiective ale naturii, fără intervenţia conştientă a individului uman ca agent. * De asemenea, distingem acţiunile de procesele psihice, de dinamica vieţii emoţionale afective, ca şi de discursul logic neexteriori- za! Atâta timp cât acestea sunt procese desfăşurate la nivelul individului uman şi atâta timp cât ele nu s-au materializat într-o transformare sensibilă a mediului, ele nu sunt acţiuni, ci doar componente parţiale ale unei viitoare acţiuni. * Distingem acţiunea de comportamentul instinctiv sau automatismul biologic, care se manifestă la animale şi într-o oarecare măsură la om. De exemplu, retragerea reflexă a mâinii în contact cu un obiect fierbinte este o mişcare mecanico-fiziologică, dar nu este o acţiune. Tot aşa vom considera că un animal de tracţiune ce pune în mişcare un atelaj nu exercită o acţiune, ci doar o mişcare, deoarece el serveşte numai ca mijloc în vederea realizării unei acţiuni umane. Deci, putem spune că acţiunea este diferită de o simplă mişcare mecanică sau biochimică, ea având o motivaţie socială.
De regulă, acţiunea presupune un minim de solicitare muscular- energetică şi nervoasă a agentului. Un agent care nu se exteriorizează sub nici o formă (nici muscular-energetică, nici informaţională dictată de sistemul nervos) nu acţionează. Pot fi totuşi concepute acţiuni în care intervenţia fizică a agentului şi, temporar, cea nervoasă să fie reduse la maximum, cum ar fi cazul cu supravegherea unor instalaţii automatizate. Teoria acţiunii este concepută de unii autori ca număr de prezumţii prin care se prescrie un mod de analiză pentru explicarea conduitei unor agenţi în situaţii tipice (Percy Cohen). Prezentăm aspectele principale în descrierea acţiunilor sociale din perspectiva sociologică: ■ Orientarea către scop - constituie o calitate definitorie a acţiunii. Este de presupus că în cazul în care omul nu rămâne inactiv, el trebuie să aibă o motivaţie, iar a avea o motivaţie înseamnă a avea un scop şi a tinde la realizarea lui. Cu toate acestea, unele tipuri de acţiuni pot fi fără ţel. De exemplu, la descrierea anumitor tipuri de comportare, cum ar fi plimbarea unui om într-o cameră sau fumatul unei ţigări, s-ar putea spune că sunt „fară scop”. Dar s-ar putea argumenta că o asemenea acţiune numai pare a fi lipsită de scop. Un om poate să meargă aparent fără scop, pentru a se elibera de o tensiune, neavând însă ceva specific de urmărit; un om poate fuma cu intenţia de a suprima anxietatea. Despre astfel de acţiuni se poate spune că ele nu au un ţel evident şi că, orice ţel ar avea, acesta ar putea fi puţin specific. Multe ţeluri sunt foarte specifice şi realizarea lor este uşor de identificat, dar există situaţii în care oamenii nu-şi recunosc propriile lor ţeluri sau admit că nu le recunosc, însă recunosc aceleaşi scopuri la alţii. Foarte puţini recunosc că tind să-şi mărească propriul prestigiu, dar remarcă aceasta în momentul în care le observă la alţii (Descartes: Discurs asupra metodei). Dar sociologul nu trebuie să presupună că toate ţelurile sunt la fel de uşor de recunoscut de către persoanele implicate într-o acţiune. 1 Selecţia mijloacelor - A afirma că acţiunea implică folosirea unor mijloace pentru realizarea scopurilor înseamnă a presupune că mijloacele şi scopurile pot fi distinse empiric sau analitic. | Raporturile dintre scopuri - Orice om posedă o multitudine de scopuri, între care există un raport de supra- şi subordonare. de unde decurge relaţia dintre ele şi gradul de specificitate al fiecăruia. | Situaţia individului - A explica o acţiune înseamnă a înţekge postura într-o situaţie particulară sau într-un tip de situaţie.